MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 31 IANUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI, TEATRU/FILM, POEZIE, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, SFATURI UTILE,

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

· 106: Se termină reconstrucția podului peste Dunăre (cu o lungime de 1135 m) la Drobeta, de către Apolodor din Damasc. Podul lui Traian a fost un pod construit de Apolodor din Damasc, arhitectul Columnei, între primăvara anului 103 și primăvara anului 105 pe Dunărea de Jos, la est de Porțile de Fier, în orașul Drobeta-Turnu Severin. Scopul construcției a fost de a facilita transportul trupelor romane conduse de Traian și a proviziilor necesare celei de-a doua campanii miltare de cucerire a Daciei regelui Decebal. Apolodor sau Apollodoros din Damasc (c. 60 – c. 125) a fost un arhitect greco-sirian[1], favorit al împăratului roman Traian. Este creditat cu numeroase monumente și clădiri, printre care:

- Podul lui Traian peste Dunăre;

- Forul lui Traian de la Roma;

- în acel For, Columna lui Traian, inaugurată la 12 mai 113: se află între Biblioteca greacă și Biblioteca latină iar în starea inițială, era în întregime colorată; statuia Împăratului Traian, aflată în vârful coloanei, a fost înlocuită la finele Evului mediu (în columnă se afla, într-o urnă de aur, cenușa lui Traian). Apolodor construiește între anii 103-105 podul de peste Dunăre între Pontes (azi satul Kostol/Custura din Serbia) și Drobeta (Turnu-Severin de azi). Podul era lung de circa 1135 m, lat de circa 15 m, înalt de circa 19 m, fiind construit din bârne de lemn încrucișate, sprijinite de piloni construiți din piatră, caramidă, mortar și ciment natural numit „pozolană”, fabricat din cenușă vulcanică adusă din Italia). Nu se cunosc amănunte despre metoda de construcție, dar se presupune că Apolodor, cu ajutorul triburilor dace din sudul Carpaților (Oltenia actuală), aliate ale Romanilor și potrivnice lui Decebal, a deviat cursul Dunării și apoi a ridicat picioarele podului. Odată cu construirea podului, au fost ridicate două castre numite Drobeta și Pontes, pentru paza podului. Accesul nu era posibil decât trecând prin aceste castre. La încetarea stăpânirii romane în Dacia, podul este distrus, poate chiar de autoritatea romană, pentru a împiedica incursiunile Gepizilor, Vizigoților și Carpilor în imperiu. Astăzi, pe malurile Dunării, încă se mai pot vedea picioarele podului. În 1858, Dunărea a înregistrat un nivel atât de scăzut încât s-au putut zări și construcțiile de sub apă.

· 314: Papa Silvestru I isi incepe pontificatul. Conform legendei, papa Silvestru l-a vindecat pe împăratul Constantin cel Mare de lepra. În spațiul central-european petrecerea de revelion este numită Silvester, după numele sfântului zilei de 31 decembrie.

· 1834: Se deschide, la București, Școala de muzică vocală, de declamație și literatură a „Societății Filarmonice".

· 1844 - Emanciparea țiganilor aparținând așezămintelor bisericești și mănăstirilor de către Mihail Sturdza, Domnul Moldovei (1834-1849). La 14 ianuarie 1844, au fost eliberați și țiganii robi ai statului.

Creaţie alegorică a lui Theodor Aman (circa 1845) având ca subiect Dezrobirea ţiganilor – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În secolul al XIX-lea, generaţiile de tineri instruiţi în vestul Europei adoptă concepţiile progresiste occidentale. Se creează astfel un puternic val antisclavagist si este desfiinţată la jumătatea secolului al XIX-lea, ca o consecinţă a campaniei purtate de tinerii revoluţionari care au adoptat ideile liberale ale iluminismului. În programul progresist al Revoluţiei din 1848 se cerea dezrobirea ţiganilor.

Aarhimandritul Iosafat Snagoveanul, luând parte la această revoluţie, a fost ales membru în Comisia pentru dezrobirea ţiganilor, împreună cu Cezar Bolliac şi Petrache Poenaru, fapt pentru care a fost exilat din Ţara Românească, ajungând la Paris, unde a înfiinţat prima capelă românească, în anul 1853. A murit în exil, departe de ţară şi de rromii pe care-i preţuia.

Înfrângerea Revoluţiei din anul 1848 a însemnat apusul procesului de eliberare a ţiganilor. Bucuria izbăvirii a durat prea puţin. După aproape 8 ani, la 8/20 februarie 1856 a fost votată „Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti“. Va fi desfiinţată robia ţiganilor particulari, dându-se drept despăgubire 10 galbeni pentru fiecare ţigan, din Casa fondului de despăgubire.

Erau obligaţi să se statornicească, iar nomazii să se aşeze în satele unde doresc, cu obligaţia de a avea locuinţe şi gospodării proprii. Aşadar, votarea celor două legi, în anul 1855 în Moldova şi în 1856 în Ţara Românească, va constitui practic cea din urmă etapă a dezrobirii ţiganilor, fiind prima mare reformă socială, când cetăţenii aceleaşi ţări aveau aceleaşi drepturi, fără nici o discriminare.

Robia țiganilor

Mihail Kogălniceanu – Dezrobirea țiganilor

· 1853 - A fost inventat laptele praf .

Gail Borden, III. (November 9, 1801 – January 11, 1863), was a native New Yorker who settled in Texas in 1829, where he worked as a land surveyor, newspaper publisher, and inventor; he is most known as the developer of condensed milk in 1853 - foto: en.wikipedia.org

Gail Borden, III. (November 9, 1801 – January 11, 1863) – foto: en.wikipedia.org

Inventatorul american Gail Borden Jr. ( 9 noiembrie 1801- 11 ianuarie 1874) pune la punct procedeul de obtinere a laptelui praf. Invenţia lui va avea un succes foarte mare laptele praf fiind folosit pentru hranirea soldaţilor, câţiva ani mai târziu, în timpul războiului civil american(1861-1865).

· 1891: În Portugalia a avut loc prima revoluție republicană.

· 1901: A avut loc premiera absolută a capodoperei cehoviene „Trei surori", la Teatrul de artă din Moscova (regia: K. S. Stanislavski).

· 1920: Inaugurarea "Universității din Cluj", deschisă de Consiliul Dirigent al Ardealului în prezența Regelui Ferdinand I.

· 1929 - Leon Troţki a fost deportat la Alma Ata, în Kazahstan.

Lev Davidovici Troţki (n. 26 octombrie/8 noiembrie 1879, Bereslavka, Raionul Bobrîneţ, Imperiul Rus – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronştéin), a fost un revoluţionar bolşevic şi intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei aşkenazi din Ucraina (Photograph of Trotsky that appeared on the cover of the magazine Prozhektor in January 1924) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Photograph of Trotsky that appeared on the cover of the magazine Prozhektor in January 1924 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie 1879 (S.N. 7 noiembrie) – d. 21 august 1940), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. A fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare.

A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism.

(…) Troțki a emis teoria „revoluției permanente” într-o perspectivă internaționalistă, ceea ce era într-un contrast evident cu politica lui Stalin de construire a „socialismului într-o singură țară”. El a adus argumente pentru industrializarea rapidă a economiei și abandonarea Noii Politici Economice (NEP), în vreme ce Stalin, aliat cu Buharin, aducea argumente pentru o industrializare graduală și pentru continuarea NEP.

Această luptă politică s-a încheiat cu înfrângerea lui Troțki și cu excluderea lui din Partidul Comunist (12 noiembrie 1927). Astfel, Stalin a rămas conducătorul de necontestat al Uniunii Sovietice. Troțki a fost deportat în Kazahstan la Alma Ata pe 31 ianuarie 1928. A fost exilat din Uniunea Sovietică în 1929.

După înfrângerea lui Troțki, Stalin i-a folosit gândirea economică în lupta cu Buharin și a aplicat politica industrializării forțate, deși a implementat-o într-o manieră criticată pentru marea ei violență și pentru autoritarism.

· 1942: Al doilea război mondial: Japonezii au ocupat Peninsula Malacca.

· 1944: Al doilea război mondial: Debarcarea forțelor aliate în Arhipelagul Marshall.

* 1946 - Iugoslavia a adoptat o nouă constituție care a transformat-o într-o federație compusă din șase republici: Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, Muntenegru, Serbia și Slovenia.

Localizarea generală a entităţilor politice cunoscute sub numele de Iugoslavia. Graniţele exacte s-au schimbat pe parcursul anilor – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

(…) Prima constituţie a Republicii Federale Populare Iugoslavia a fost adoptată, în unanimitate, la 31 ianuarie 1946, cu prilejul sesiunii comune a Adunării Constituţionale. Documentul a fost formulat având ca sursă de inspiraţie constituţia sovietică din 1936 şi a fost coagulată în jurul rolului şi autorităţii organismelor executive de manifestare a puterii, potrivit http://www.arhivyu.gov.rs.

Structura politică şi economică a fost formulată, doar în faza iniţială, pe sursele de inspiraţie sovietică, dezvoltările ulterioare atât la nivel politic, economic, social şi al relaţiilor externe angajând statul iugoslav pe un parcurs delimitat de Moscova şi influenţa sovietică, conform lucrării lui Milica Uvalic (citată la https://doc-research.org).

Potrivit constituţiei, Iugoslavia era o federaţie multinaţională bazată pe un ”centralism democratic”, ce reunea şase republici – Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Slovenia. Sistemul economic reflecta modelul sovietic, fiind reprezentate principalele elemente ale cadrului sistemului economic socialist, respectiv controlul economiei, planificarea centralizată, proprietatea statului asupra proprietăţii şi a mijloacelor de producţie. În această fază iniţială, sistemul economic iugoslav s-a manifestat ca un sistem economic tipic socialist, conform lui Milica Uvalic.

· 1950 - Președintele american Harry S. Truman anunță un program pentru dezvoltarea bombei cu hidrogen.

Cu toate că ideea bombei cu hidrogen a apărut în mintea oamenilor de ştiinţă încă de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, aceasta nu s-a concretizat decât la începutul anului 1950, când preşedintele Statelor Unite ale Americi, Harry S. Truman, aprobă continuarea cercetărilor în domeniul nuclear. Astfel, sub conducerea lui Edward Teller, ia naştere bomba cu hidrogen.

În 1951 au avut loc două testări ale prototipului armei, dar adevărata invenţie a fost testată pe 1 noiembrie 1952. Primul „copil” pe care ştiinţa l-a dat se numea Ivy Mike şi avea peste 80 de tone, neputând fi transportat cu avionul. Bomba a fost testată în Oceanul Pacific, explodând cu o forţă de 10, 4 megatone de TNT, fiind de peste 450 de ori mai puternică decât cea lansată peste oraşul Nagasaki, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ivy Mike a înregistrat recordul ca fiind cea mai mare explozie de până atunci. Astăzi se clasează pe locul al patrulea.

· 1958 - A avut loc prima lansare reușita in Cosmos a unui satelit construit de SUA – „Explorer 1″.

Explorer 1 – foto: ro.wikipedia.org

Explorer 1 este primul satelit artificial care a fost lansat de SUA, fiind al treilea pe glob după sateliții sovietici Sputnik 1 și 2. Explorer 1 a fost primul satelit integrat într-un program de explorare, fiind dotat cu sonde de explorare spațială, care au furnizat date cu privire la ionosfera din regiunea polară. Lansarea sa a fost declarată în iulie 1955, președintele SUA fiind înștiințat în prealabil despre lansare.

Această acțiune a fost accelerată de lansarea sateliților sovietici, căutându-se reluarea întrecerii din perioada Războiului Rece dintre cele două mari puteri. Lansarea satelitului a avut loc la 1 februarie 1958 ora 3:48 UTC de la rampa de lansare Cape Canaveral Air Force Station. Conform planificării, satelitul trebuia să fi fost lansat cu două zile mai devreme, amânarea s-a datorat vremii nefavorabile.

Chiar în ziua lansării persistau îndoieli că lansarea va avea loc, din cauza vântului. Satelitul era lansat de o rachetă purtătoare tip Juno 1, cu patru trepte. Rampa de lansare se afla în apropiere de coasta Cape Canaveral, din statul Florida de pe coasta Atlanticului.

Explorer consta dintr-un cilindru metalic cu lungimea de 205 cm și diametrul de 16 cm. Satelitul a avut o orbită eliptică cu o înălțime care a variat între 360 – 2.530 km. Masa totală a rachetei la lansare a fost de 13,9 kg, din care greutatea treptelor era de 8,3 kg.

· 1961 - Americanii il lanseaza pe o orbita circumterestra pe cimpanzeul Ham.

Cimpanzeul Ham – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Acesta a fost trimis la bordul unei nave Mercury si s-a intors nevătămat. După zbor Ham a fost încredinţată Gradinii zoologice din Washington. A murit in anul 1983 la respectabila varsta de 27 de ani. Datele obtinute din zborul incununat de succes al lui Ham, au permis NASA sa trimita un om în spaţiu. Patru luni mai târziu, Alan Shepard, primul cosmonaut american a fost trimis in spaţiu.

· 1964: Guvernele român și suedez hotărăsc să ridice legațiile lor de la Stockholm și București la rangul de ambasade.

· 1967: România și Republica Federală Germania au stabilit relații diplomatice la nivel de ambasadă.

* 1968 - Nauru isi castigă independenţa.

Nauru, oficial Republica Nauru – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Nauru, oficial Republica Nauru, este o țară insulară în teritoriul micronezian al Pacificului de Sud. Ea nu are capitală. Guvernul este la Yaren. Cel mai apropiat vecin este Insula Banaba din Republica Kiribati, 300 km la est. Nauru este cea mai mică țară insulară din lume, având o suprafață de doar 21 km², cea mai mică republică independentă și singurul stat din lume fără o capitală desemnată oficial.

· 1968: Trupele comuniste Vietcong au atacat ambasada Statelor Unite din Saigon.

· 1968 - România a ratificat Tratatul privind "Principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea şi folosirea spaţiului cosmic, a Lunii şi a altor corpuri cereşti", semnat la 27 ianuarie 1967 la Washington, Moscova şi Londra

· 1990: A fost deschis la Moscova primul restaurant McDonalds.

· 1996: Astronomul amator japomez Yuji Hyakutake a descoperit cometa care ii poarta de atunci numele.

· 2001: Pronunțarea verdictului în procesul privind atentatul de la Lockerbie, din 1988, în urma căruia cetățeanul libian Abdel Basset Ali al-Megrahi a fost condamnat la închisoare pe viață, iar cel de-al doilea suspect, Al Amine Khalifa Fhimah, a fost achitat de către instanța scoțiană.

· 2003 - Experţii ONU au început primele inspecţii aeriene la Bagdad

· 2007 - Preşedintele Microsoft, Bill Gates, a inaugurat Centrului de Suport Tehnic al Microsoft România şi a lansat în România sistemul de operare Windows Vista

· 2009 - Republicanii au ales pentru prima dată, la conducerea partidului, un afroamerican, Michael Steele, la zece zile după învestitura primului preşedinte de culoare al Statelor Unite, Barack Obama

· 2010 - Avatar devine primul film cu încasări de peste 2 miliarde de dolari la nivel mondial.

Avatar (poster oficial) – foto: ro.wikipedia.org

Avatar este un film epic științifico-fantastic american apărut la sfârșitul anului 2009, scris și regizat de regizorul canadian James Cameron (cele mai cunoscute producții ale acestuia fiind seria Terminator și Titanic). Acțiunea filmului se petrece în anul 2154 pe Pandora, o lună din sistemul stelar Alpha Centauri.

Aici oamenii și-au stabilit o bază stelară pentru a exploata rezervele naturale de un prețios minereu ce se găsește pe satelitul natural, în timp ce populația aborigenă Na’vi – o rasă de aborigeni umanoizi – reușeste să reziste expansiunii coloniștilor, care le amenință existența lor precum și a ecosistemului pandorian. După spusele lui Cameron, titlul filmului se referă la trupurile modificate genetic utilizate de personajele din film pentru a interacționa cu populația Na’vi.

* 2020 - Marea Britanie părăsește Uniunea Europeană, după 47 de ani ca stat membru, din 1 ianuarie 1973 (în Comunitatea Economică Europeană).

Nașteri

· 36 i.Hr - S-a născut Antonia Minor (d. 1 mai 371), cea mai tanara fiica a lui Marc Antoniu si a Octaviei (sora lui Octavianus, viitorul imparat Augustus).

Antonia Minor, also known as Julia Antonia Minor, Antonia the Younger or simply Antonia (31 January 36 BC - September/October AD 37) was the younger of two daughters of Mark Antony and Octavia Minor - foto: en.wikipedia.org

Antonia Minor - foto: en.wikipedia.org

Era numita asa pentru a fi deosebita de sora ei mai mare, Antonia Major (Antonia Major). Tacitus, în Analele lui, confundă cele două surori. Antonia Minor era nepoata imparatului Augustus, sora împăratului Tiberius, bunica paternă a împăratului Caligula și a împărătesei Agrippina Minor, mama împăratului Claudius și strabunica maternă a împăratului Nero.

Antonia a fost una dintre cele mai importante femei romane, renumita pentru frumusețea și virtutea ei. În 16 î.Hr.. iIHr., sa casatorit cu generalul și consulul Drusus. Ei au mai multi copii, insa doar trei au supraviețuit: celebrul generalul Germanicus, Livilla și Claudius, viitorul împărat.

Drusus a murit în 9 î.Hr.. AD în Germania, după agravarea leziunilor avute dupa o cădere de pe cal. După moartea sotului, nu s-a recăsătorit. Comportamentul nebunesc al lui Caligula o impinge la sinucidere. Suetonius menționează că ea s-ar fi otrăvit. Când Claudius a devenit împărat în 41 AD., ii dă mamei sale titlul de Augusta.

· 1756: Marie-Thérèse de Savoia, soția regelui Carol al X-lea al Franței(d. 1805)

· 1769 - S-a născut Andre- Jacques Garnerin, inventatorul parasutei;(d.18 August 1823).

André-Jacques Garnerin - foto: ro.wikipedia.org

André-Jacques Garnerin (n. 31 ianuarie 1769 – d. 18 august 1823, (54 ani)), aeronaut francez și primul parașutist din lume. Este soțul lui Jeanne-Genevieve Lyabross (1775-1847). La 22 octombrie 1797 a efectuat în premieră mondială o săritură cu parașuta dintr-un balon A aterizat în siguranţă în faţa unei mulţimi speriate, care credea că isi va pierde viata.

Prima parașută – foto: ro.wikipedia.org

Prima parașută – ilustrare schematică. A fost folosită de aeronautul francez și primul parașutist din lume, André-Jacques Garnerin, la 22 octombrie 1797.

· 1797 - S-a născut compozitorul Franz Schubert, unul dintre cei mai mari compozitori ai istoriei muzicii. Creaţia sa însumează peste 950 de opusuri, muzică de scenă, religioasă, coral, simfonică (9 simfonii), muzică de cameră, pentru pian, vocală (605 lieduri, 10 uverturi) şi pentru pian (22 de sonate) (m. 19 noiembrie 1828). Franz Peter Schubert (n. 31 ianuarie 1797, Himmelpfortgrund, astăzi în compunerea districtului (germ. Gemeindebezirk) Alsergrund, Viena – d. 19 noiembrie 1828, Viena) a fost un compozitor romantic austriac. Deși a trăit doar 31 de ani, Franz Schubert a scris, ca orice geniu, impresionant de mult. Sute de lieduri, simfonii, uverturi, cvartete, sonate, misse, piese corale și lucrări pentru teatru muzical, toate se regăsesc în creația acestui muzician. Totodată, el este și creatorul impromptu-ului, un gen improvizatoric. Schubert a compus opt astfel de piese, toate constituind o piatră de încercare pentru orice pianist.

Franz Peter Schubert (n. 31 ianuarie 1797, Himmelpfortgrund, astăzi în compunerea districtului (germ. Gemeindebezirk) Alsergrund, Viena - d. 19 noiembrie 1828, Viena) a fost un compozitor romantic austriac, in imagine, Portret în ulei al lui Franz Schubert, realizat de Wilhelm August Rieder în 1875 - foto: ro.wikipedia.org

Portret în ulei al lui Franz Schubert, realizat de Wilhelm August Rieder în 1875 – foto: ro.wikipedia.org

* 1818: Infantele Carlos, Conte de Montemolín (31 ianuarie 1818 – 13 ianuarie1861) a fost pretendent carlist la tronul Spaniei sub numele de Carlos al VI-lea după ce tatăl său a renunțat în 1845 iar el a luat titlul de Conte de Montemolín.Carlos s-a născut la Palatul Regal din Madrid, ca fiul cel mare Infantelui Carlos al Spaniei (fratele regelui Ferdinand al VII-lea) și a primei lui soții, Infanta Maria Francisca a Portugaliei.

La 10 iulie 1850, Carlos s-a căsătorit cu verișoara lui primară, Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii, a cincea fiică a regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Isabella a Spaniei. Nu au avut copii.

În 1860 el și fratele său, Infantele Don Fernando au fost luați prizonieri la San Carlos de la Rápita. Mai târziu au fost eliberați. În 1861, brusc și neașteptat, Carlos Luis, soția lui Carolina și fratele lui Fernando au murit, probabil de tifos. Toți trei au fost înmormântați la Trieste. Don Carlos a fost succedat de fratele său, Juan, Conte de Montizón.

Date personale
Infantele Carlos
Infantele Carlos

Nume la naștere	Carlos Luis
Născut	31 ianuarie 1818 Madrid, Spania
Decedat	31 ianuarie 1861 (43 de ani) Trieste, Imperiul austriac
Înmormântat	Trieste Cathedral[*]
Părinți	Infantele Carlos, Conte de Molina Infanta Maria Francisca a Portugaliei
Frați și surori	Juan, Conte de Montizón Infante Fernando of Bourbon and Braganza[*]
Căsătorit cu	Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii
Cetățenie	Spania
Ocupație	scriitor
Apartenență nobiliară
Titluri	Conte
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Pretendent carlist sub numele Carlos VI
Domnie	1845–1861
Predecesor	Carlos V
Succesor	Juan III

* 1824: Leopold Franz Julius, Prinț de Saxa-Coburg-Gotha-Koháry (31 ianuarie 1824 – 20 mai 1884), a fost prinț german din Casa de Saxa-Coburg-Gotha.

Date personale
Leopold
Prinț de Saxa-Coburg-Kohary

Nume la naștere	Leopold Franz Julius
Născut	31 ianuarie 1824 Viena
Decedat	20 mai 1884 (60 de ani) Viena
Înmormântat	Chapelle royale de Dreux[*]
Părinți	Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha Maria Antonia Koháry
Frați și surori	Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Kohary Ferdinand al II-lea al Portugaliei Prințul August de Saxa-Coburg și Gotha
Căsătorit cu	Constanze Geiger
Copii	Franz, Baron de Ruttenstein
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha

· 1843 - S-a născut scriitorul Ion Bumbac (m.1902).

· 1854: David Emmanuel (n. 31 ianuarie 1854, București - d. 4 februarie1941, București) a fost matematician român. Este considerat drept întemeietorul școlii matematice moderne din România. A fost membru de onoare (din 1936) al Academiei Române.

S-a născut într-o familie săracă și numeroasă, fără posibilități materiale. A efectuat școala primară la Ploiești (1861 - 1864), ca în perioada 1865 - 1873 să parcurgă ciclul gimnazial la Gh. Lazăr și Gh. Șincai. Încă din tinerețe și-a dovedit înclinația către matematică. Ca elev, dădea meditații pentru a se putea întreține.

După nenumărate lipsuri și greutăți, reușește să plece la Paris pentru perioada 1873 - 1879. Aici urmează cursurile de matematici superioare la Facultatea de Științe și la École Pratique des Hautes Études. În anul 1879 își ia doctoratul la Sorbona cu teza Étude des intégrales abéliennes de troisième espèce, devenind astfel al doilea român, după Spiru Haret, doctor în matematici la Sorbona.

În 1881, David Emmanuel devine profesor suplinitor la Catedra de Algebră și Geometrie Analitică la Facultatea de Științe din București, apoi la Școala Specială de Artilerie și Geniu.

În 1882 intră ca profesor de algebră superioară și de teoria funcțiilor la facultatea de Știință a Universității din București. Aici, în 1888, a ținut primele cursuri de teoria grupurilor și de teoria lui Galois. Printre studenții săi se numără Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu și Simion Stoilow.

A fost președintele primului congres de matematică desfășurat în România. Sedința de deschidere a Congresului a avut loc în Aula Magna a Universității din Cluj, la data de 9 mai 1929.

Biroul Congresului l-a avut ca președinte de onoare pe profesorul David Emmanuel, președinți: Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu și I. Ionescu, iar secretar general, Petru Sergescu. Lucrările s-au desfășurat pe patru secțiuni: Algebră și Analiză (prezidată de Simion Stoilow și Constantin Popoviciu), Geometrie (prezidată de Simion Sanielevici), Matematici aplicate (prezidată de Em. Filipescu, Theodor Angheluță și A. Maior), Istoria și didactica matematicii (prezidată de G. Bratu, G. Iuga și Octav Onicescu) ^[1].

David Emmanuel a avut un rol important în introducerea în România a studiului matematicilor moderne și în abordarea riguroasă a acestora.

Printre studenții săi cei mai notabili se pot enumera, Țițeica, Lalescu, Davidoglu, Pompeiu, Sanielevici, Myller, Onicescu, Moisil, Nicolescu, Vâlcovici, Froda și alții.

Cercetările sale au avut ca obiectiv principal teoria funcțiilor eliptice și a obținut diverse rezultate originale în acest domeniu. A îmbinat ideile lui Weierstrass cu acelea ale lui Cauchy.

În cercetările sale a mai fost influențat de spiritul riguros al lui Cauchy, Puiseux, Briot, Bouquet.

David Emmanuel

Date personale

Născut

31 ianuarie 1854
București, Țara Românească

Decedat

4 februarie 1941, (87 de ani)
București, România

Naționalitate

România

Cetățenie

România

Ocupație

matematician

Activitate

Educație

Universitatea Sorbona

Alma mater

Universitatea din Paris

Organizație

Universitatea din București

A influențat pe

Țițeica, Lalescu, Davidoglu, Pompeiu, Sanielevici, Myller, Onicescu, Moisil, Nicolescu, Vâlcovici, Froda

Cunoscut pentru

A fost întemeietorul școlii matematice moderne din România

Membru de onoare al Academiei Române

* 1857: Ernesto Basile (n. 31 ianuarie 1857, Palermo - d. 26 august 1932, Palermo) a fost un arhitect, decorator de interioare și pedagog italian, exponent al modernismului, cunoscut pentru realizarea unor clădiri în stilurile arhitecturale de Art Nouveau, și ulterior, de Art Deco.

Basile a devenit cunoscut mai ales pentru stilul său unic de fuziune a variate elemente antice, medievale și moderne. ^[1] Este considerat unul din pionierii curentului artistic Art Nouveau în Italia.

* 1859: Grigore Cobzac (n. 31 ianuarie 1959) este un politician din Republica Moldova, care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a (2014-2018) în fracțiunea Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM). Este membru al comisiei parlamentare pentru administrație publică, dezvoltare regională, mediu și schimbări climatice.

A mai fost deputat și în legislatura anterioară între anii 2010–2011, însă, fiind ales în funcția de președinte al raionului Hâncești, a renunțat la mandatul de deputat.^[3]^[4]

La alegerile parlamentare din noiembrie 2014 din Republica Moldova a candidat la funcția de deputat de pe locul 12 în lista candidaților PLDM, obținând astfel mandatul de deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a.^[5]

După ce a fost ales din nou ca deputat, în ianuarie 2015 el a renunțat la funcția de președinte al raionului Hâncești în favoarea celei de deputat în Parlament

· 1868: Theodore William Richards, chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (d. 1928)

* 1874: František Borový (n. 31 ianuarie 1874, Praga^[1] – d. 20 martie 1936, Praga) a fost un editor ceh. S-a născut în familia moșierului František Borový (1844-1907) din orașul Jílové u Prahy. Tatăl său a fost din 1877 partener al profesorului Alfred Slavík (1847-1907) în compania editorială Slavík a Borový (1877-1883).^[2]

După ce a absolvit Gimnaziul Academic din Praga, a plecat să studieze medicina veterinară la Viena pentru a conduce în viitor ferma familiei. S-a întors acasă atunci când tatăl său s-a îmbolnăvit și nu și-a mai terminat studiile. Editura a fost preluată de fratele său, Josef, care a studiat electrotehnica la Universitatea Tehnică din Praga. Acesta a murit subit în anul 1898,^[3] iar autoritățile nu au permis preluarea concesiunii editurii de către tânărul František Borový. Activitatea editurii a fost întreruptă în perioada 1898-1912.

Pentru a obține iarăși concesiunea editurii, František s-a alăturat editurii Jan Otto, unde a lucrat ca partener și contabil.^[4] În același timp a studiat economia politică și contabilitatea la Universitatea Tehnică din Praga. În anul 1912 a câștigat din nou concesiunea editurii și în anul următor a extins activitatea prin concesiunea unei librării. Compania a intrat ulterior în dificultăți economice și în anul 1928 a fost preluată de Jaroslav Stránský. Numele original al editurii a fost păstrat.^{[p 1]}František Borový a rămas director până în anul 1931, când a demisionat.

A fost căsătorit cu Františka Odlovou (1876-1932),^[5] cu care a fost o fiică pe nume Jaroslava (n. 1905). El a murit pe 20 martie 1936 și a fost înmormântat în Cimitirul Vinohrady din Praga (secțiunea 20, mormântul 162)

* 1880: Cornel Albu (n. 31 ianuarie 1880, Mânerău - d. Șiria ) a fost un delegat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

A urmat cursurile la Facultatea de Drept din Budapesta.

A fost avocat și în această calitate a îndeplinit funcția de secretar în statul major al Gărzilor Naționale Române pentru Transilvania și Ungaria. După Marea Unire de la 1918 a fost avocat în Reghinul Săsesc și în Arad (1930-1939), apoi notar public în Șiria.

A fost delegat titlular al cercului electoral Arad. Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

· 1881 - S-a născut balerina rusoaică Anna Pavlova (m.23.01.1931).

· 1902: Alva Myrdal, sociolog și politician suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (d. 1986)

· 1914 - S-a născut Cyril Stapleton, şef de orchestră britanic.

· 1915 - S-a născut Allan Lomax, muzician folk american, fiul lui John Lomax.

* 1919: Jack Roosevelt „Jackie” Robinson (n. 31 ianuarie 1919 - d. 24 octombrie 1972) a fost primul jucător de baseball afro-american care a jucat în Major League Baseball.^[4] A evoluat pentru formația Brooklyn Dodgers între anii 1947–1956.^[5] A fost inclus în Baseball Hall of Fame în 1962

· 1921 - S-a născut tenorul si actorul de cinema italo- american Mario Lanza (Alfred Arnold Cocozza, d. 7 octombrie 1959).

Lanza a inceput sa studieze pentru a fi o cantaret profesionist la vârsta de 16 ani, dupa care s-a lansat la Hollywood din 1947. A semnat un contract de film de șapte ani cu Louis B. Mayer, șeful Metro-Goldwyn-Mayer. Înainte de aceasta, Lanza cântase doar două spectacole de operă.

· 1921: John Agar, actor american (d. 2002)

· 1923: Tia (Ernestina) Peltz, pictoriță și graficiană româncă (d. 1999)

· 1923 - S-a născut prozatorul american Norman Mailer; (d. 2007).

Norman Mailer (1948) – foto: ro.wikipedia.org

Norman Mailer (n. 31 ianuarie 1923, Long Branch, New Jersey – d. 10 noiembrie 2007, New York) a fost unul dintre marii scriitori evrei americani contemporani.

· 1925 - S-a născut Isidore Isou (Jean-Isidore Goldstein), poet, prozator, dramaturg, eseist român, stabilit în Franţa, laureat al Premiului Nobel pentru literatură („L’Agrégation d’un Nom et d’un Messie”, „Introduction ŕ une nouvelle poésie et une nouvelle musique”).

· 1926: Dominic Stanca (n. 31 ianuarie 1926, Cluj - d. 26 iulie 1976) a fost un actor, autor, dramaturg, poet și traducător român. Este fiul medicului Dominic Stanca și al Corneliei, născută Vlad. A fost căsătorit cu doamna Sorana Coroamă-Stanca.

Urmează clasele primare între anii 1932 - 1936, apoi cursurile Școlii Normale de Învățători din Cluj. În 1936, tatăl său transmite Editurii ziarului "Patria" un caiet al său de compoziții, poezii, caricaturi și desene, intitulat "Ziua bună se cunoaște de dimineață", foarte bine primit de critică.

Între anii 1936 - 1940, urmează primele clase de liceu la Seminarul Pedagogic al Universității din Cluj. Continuă ultimele clase de liceu la Liceul "Aurel Vlaicu" din Orăștie (1940 - 1944), unde familia sa se refugiase, după Dictatul de la Viena.

Din 1941, datează parodia, în 6 tablouri "Suferințele tânărului Faust", scrisă la Orăștie. Impresionat de realitățile războiului, scrie ciclul de poeme "Ceruri arse" (1942 - 1945). Debut literar cu poezia "Crengi" în "Revista Fundațiilor Regale" (1944). La insistențele familiei se înscrie la Facultatea de Medicină a Universității "Regele Ferdinand I" Cluj (Sibiu) la care renunță însă curând. Între 1944 - 1946, se atașează grupării "Cercului literar" de la Sibiu. Se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj (1944). Din anul 1945, începe să scrie ciclul "Nunțile de la Romos", care vor fi tipărite în volumul "Strada care urcă la cer" (1997). Între 1946 - 1949, urmează cursurile Academiei de Muzică și Artă Dramatică din Cluj, specialitatea dramă - comedie.

După terminarea facultății este angajat la Teatrul Național din Cluj (1948 - 1952), unde joacă alături de mari actori ca: Marietta Sadova, Ion Tâlvan, Dorina Ghibu. Primul său rol ca actor este în piesa "Frederic Chopin" a lui Ștefan Horea, după care urmează alte roluri în piese de Mihai Davidoglu, I.L. Caragiale, Maxim Gorki, etc. Între 1952 - 1953, evoluează ca actor la Teatrul din Reșița. Revine la Cluj în 1953, la Teatrul Național, unde rămâne până în 1954, când Marietta Sadova îl aduce, prin transfer, la Teatrul "Constantin Nottara" din București. În același an, se căsătorește cu Sorana-Iosefina-Caterina Plăcinteanu (în teatru Sorana Coroamă), inginer chimist și regizor de teatru. Debutează editorial cu volumul "Roata cu șapte spițe" la ESPLA (1957).

Scrieri:

Roata cu șapte spițe (povestiri), Editura ESPLA, 1957
Pentr-un hoț de împărat volumul anterior, adăugit cu un ciclu de povestiri despre Avram Iancu, 1968
Hurmuzul jupîniței, 1968
O sălbatică floare, 1976
Balade, 1971
Itinerar dacic, 1972
Strada care urcă la cer (balade), 1977
Timp scufundat (ediție îngrijită de Sorana Coroamă – Stanca și Mariana Vartic), Editura Eminescu, 1981
Un ceas de hârtie (versuri, traduceri, jurnal – ediție îngrijită de Sorana Coroamă–Stanca), 1984

Roluri:

Horatio din „Hamlet”, de William Shakespeare,
Busto din „Steaua Seviliei”, de Lope de Vega,
Ferdinand din „Intrigă și iubire”, de Friedrich Schiller,
Chiriac din „O noapte furtunoasă”, de Ion Luca Caragiale.

Dominic Stanca

· 1926: Maria Emanuel, Margraf de Meissen (31 ianuarie 1926 – 23 iulie 2012) a fost Șeful Casei Regale a Saxoniei și a Poloniei

Născut la Castelul Prüfening din Regensburg, Bavaria, a fost fiul cel mare al pe atunci Prințul Ereditar Frederic Christian de Saxonia, mai târziu Margraf de Meissen, și al soției acestuia, Elisabeta Elena de Thurn și Taxis.

La vârsta de 18 ani Emanuel a fost închis și condamnat la moarte de naziști pentru că se opunea conducerii lor. După ce a scăpat de pedeapsă a trebuit să scape de sovieticii care se apropiau de patria sa, Saxonia, care a devenit o parte din Germania de Est după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. După război, s-a mutat în Elveția, unde a început să lucreze în sectorul serviciilor financiare. De asemenea, fiind un pictor talentat, Emanuel și-a expus o serie din lucrările sale într-o expoziție.^[3]

S-a căsătorit la vârsta de 37 de ani cu Prințesa Anastasia de Anhalt (n. 1940) la 31 ianuarie 1963 la Vevey, Elveția. Cuplul nu a avut copii.

Maria Emanuel a devenit Șeful Casei Regale a Saxoniei după moartea tatălui său, la 9 august 1968.

Cum Maria Emanuel nu a avut copii legitimi, el l-a recunoscut ca moștenitor al său pe Prințul Alexander de Saxa-Gessaphe, fiul cel mare a surorii sale, prințesa Anna. Alexander este căsătorit cu prințesa Gisela de Bavaria.

Linia regală a Casei de Wettin aplică legea semi-salică, care permite și femeilor moștenirea. După decesul lui Maria Emanuel și a fratelui mai mic al acestuia, Albert, în linia de succesiune ar urma copiii surorilor lor: Maria Josepha (necăsătorită), Maria Anna și Matilda, însă numai căsătoria Matildei a îndeplinit cerințele casei regale și singurul ei fiu a murit în 1987. Prin urmare, dacă pretenția lui Gessaphe este invalidă, succesiunea ar trece la mătușile paterne, care sunt: Margarete Karola (1900–1962), Maria Alix (1901–1990) și Anna (1903–1976), toate cu copii. Margaret fiind cea mai mare, moștenitor ar fi nepotul ei, Karl Friedrich, Prinț de Hohenzollern (n. 1932), șef al Casei de Hohenzollern.

Totuși, fratele margrafului, Albert, a susținut cerințele de egalitate pentru a permite fiului morganatic al vărului său, prințul Timo de Saxonia, Rüdiger (n. 1953), să succeadă. Rüdiger are împreună cu prima lui soție, Astrid Linke (1949–1989), trei fii: Daniel (n. 1975), Arne (n. 1977) și Nils (n. 1978).

Date personale
Maria Emanuel
Margraf de Meissen
Născut	31 ianuarie 1926 Castelul Prüfening, Bavaria, Germania
Decedat	23 iulie 2012 (86 de ani) ^[1] La Tour-de-Peilz, Elveția
Înmormântat	30 iulie 2012 Capela Regală din Königskapelle, Tyrol
Părinți	Friedrich Christian, Margraf de Meissen Prințesa Elisabeta Elena de Thurn și Taxis
Frați și surori	Albert, Margrave of Meissen[] Princess Anna of Saxony[] Princess Mathilde of Saxony[*]
Căsătorit cu	Prințesa Anastasia de Anhalt
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	conducător[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Margraf
Familie nobiliară	Casa de Wettin
Șeful Casei de Saxonia
Domnie	9 august 1968 – 23 iulie 2012
Predecesor	Friedrich Christian
Succesor	Albert (disputat) Alexander (disputat)

· 1928 - S-a născut Chuck Willis, cântăreţ şi compozitor R&B american.

· 1929 - S-a născut scriitorul Constantin Mateescu.

· 1929: Rudolf Mössbauer, fizician german, laureat al Premiului Nobel

· 1930 - S-a născut scriitoarea Marta Cosmin.

· 1931 - S-a născut scriitorul Andrei Băleanu.

* 1931: Ileana Ploscaru (n. 31 ianuarie 1931, Cluj-Napoca) este o actriță română.

A debutat pe scena Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca la 24 februarie 1951, în spectacolul „Fântâna turmelor” de Lope Félix de Vega Carpio, în regia lui Ion Dinescu.^[1]

În 1961, Ileana Ploscaru se transferă, prin concurs, la Teatrul de Stat din Constanța, debutând pe 12 noiembrie 1961, în spectacolul „Zări necuprinse”, scris de Nikolai Virta și regizat de Constantin Dinischiotu^[1]. În prezent, Ileana Ploscaru este actriță a Teatrului de Stat din Constanța^[2], evoluând în spectacolele „Scaiul” de Georges Feydeau (regia: Ion Lucian), „Titanic Vals” de Tudor Mușatescu (regia: Cristian Șofron), „Trei surori” de A.P. Cehov (regia: Dominic Dembinski) și „Bătrâna și hoțul” de Viorel Savin (regia: Iulian Enache)^[3].

Pentru cei 65 de ani de activitate, dintre care 55 pe scena teatrului constănțean, Consiliul Local Municipal Constanța i-a acordat, la sfârșitul anului 2016, titlul de cetățean de onoare

Date personale
Ileana Ploscaru

Născută	31 ianuarie 1931 (88 de ani) Cluj, Regatul României
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Activitate
Ani de activitate	1951-1961: Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca; 1961-prezent: Teatrul de Stat din Constanța, Teatrul „Fantasio” Constanța.

· 1935 - S-a născut romancierul japonez Kenzaburo Oe; Premiul Nobel pentru literatură pe 1994.

* 1937: Mircea Micu (n. 31 ianuarie 1937, Vărșand, județul Arad - d. 18 iulie2010) a fost un poet, prozator și publicist român. Autor a peste 35 de volume de proză, versuri, memorialistică, laureat al premiilor literare pentru proză, poezie și dramaturgie a Asociației Scriitorilor din Bucureștiși al Academiei Române, președintele Fundației Internaționale pentru cultură, artă și morală civica Mihai Eminescu. Este autorul romanului Patima și Semnul Șarpelui, al volumului de versuri Poeme pentru mamași al volumelor de memorialistică Întâmplări cu scriitori. Parodist remarcabil și-a adunat volumele tipărite în antologia La munte și la mare…parodii.

Tatăl lui Mircea Micu a fost ofițer de jandarmi, mort în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mama a fost casnică. A copilărit la casa unui unchi de al său după mamă și a făcut școala primară în satul Grăniceri. Având în familie doi intelectuali ^[cine?], crescuți în spiritul Școlii Ardelene, beneficiază de lecturi literare solide, încă din copilărie. Din 1950, locuiește la Arad, unde urmează un an cursurile Liceului Moise Nicoară, după care se înscrie la Școala Pedagogică Dimitrie Țichindeal din Arad. După absolvire, frecventează cursurile Facultății de Filologie din ...^[Când?] , vreme de trei ani. Se angajează în învățământ, la Șiria, predând ca profesor suplinitor la Școala de Surzi^[1].

Printre altele, ocupă postul de redactor la stația locală de radio din Arad și este redactor la ziarul local Flacăra Roșie.

În anul 1965, se stabilește în București și este angajat la Uniunea Scriitorilor, unde a ocupat diverse funcții administrative, până în 1989. A lucrat și la Asociația Scriitorilor din București, editând o serie de almanahuri literare. Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1970. După 1989, conduce revista săptămânală Viața Capitalei, apoi este inspector-șef la Direcția de cultură a Capitalei și, din 1992, director al cotidianului Cronica Română. Debutează în 1968 cu volumul Nopțile risipitorului, după care publică alte cărți de poezie – Teama de oglinzi (1970), Vânătoare de seară(1971), Murind pentru prima oară (1972), Poeme pentru mama (1973), Cu inima în palmă (1974). Este și autor al mai multor volume de parodii: Dracul verde, Parodii de la A la Z, Cetiți-le ziua, fiind considerat printre cei mai buni parodiști, alături de George Topârceanu și Marin Sorescu.

A scris și numeroase cărți de proză, iar cu romanul Patima, apărut în 1972, se afirmă ca un prozator redutabil în buna tradiție a Școlii ardelene, fiind comparat cu Slavici, Agârbiceanu sau Titus Popovici. Criticul Nicolae Manolescu îi consacră o cronică laudativă, romanul fiind apreciat drept cea mai bună carte de proză a anului. Volumul doi al romanului apare în 1975, împreună cu primul său titlu Semnul șarpelui. Alte cărți de proză: Secretul doamnei de zăpadă(1976), Singur în Mongolia (1989), precum și seria de Întâmplări cu scriitori, trei volume, un fel de istorie literară, amuzantă, ai căror eroi sunt scriitori din epocă. Eseuri și portrete, profiluri, sunt prezente în volumul Miere și fum (1989). După romanul Patima, regizorul Mircea Veroiu a ecranizat filmul Semnul șarpelui. În 1978, debutează în dramaturgie cu piesa Avram Iancu, pusă în scenă la Teatrul Național din Cluj.

După revoluție, Mircea Micu publică mai rar și este prezent în presa scrisă cu numeroase articole și eseuri pe care nu le-a reunit într-un volum. Dintre volumele apărute după anii ‘90, amintim Viața în pijama (1999), Singur în Mongolia (1991) - proză, Poeme pentru mama (2000), Ascuns în lacrimă (2002), ambele de poezie, și un original Dicționar sentimental de poezie, volumul I, apărut în 2002, care conține o altă serie de portrete.^[2] Este autorul mai multor scenarii radiofonice, iar pentru cărțile de poezie, proză și dramaturgie a fost laureat cu Premii ale Uniunii Scriitorilor. Este laureat al Premiului de excelență al Academiei Române. A tradus din lirica universală și a colaborat constant la aproape toate revistele literare ale vremii. La revista Luceafărul, spre exemplu, a avut o rubrică intitulată Rememorări, pe care a susținut-o până în 1989, vreme de 20 de ani. Romanul Patima a fost tradus în limbile poloneză și rusă. În anul 2003, apare cartea de rememorări literare Întâmplări vesele cu scriitori triști, o radiografie amuzantă, dar și plină de veridicitate despre viața scriitorilor din deceniul șapte și opt. Despre Mircea Micu s-a scris mult. Critici ca Mihai Ungheanu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Laurențiu Ulici l-au apreciat drept un scriitor complet, în sensul că a practicat toate genurile literare cu succes.

Volumele sale, tipărite înainte de revoluție, precum și cele de după, au cunoscut o largă audiență în rândul cititorilor, apărând într-un tiraj de peste un million de exemplare.

În ultimii ani, Mircea Micu a colaborat la diverse posturi de televiziune realizând emisiunile „Convorbiri duminicale“ și „Ateneul artelor“.

* 1937: Marin Moraru (n. 31 ianuarie 1937, București, România – d. 21 august 2016, București, România) a fost un actor român de teatru și film.

Marin Moraru s-a născut la data de 31 ianuarie 1937 în București și s-a stins din viață la 21 august 2016, la București (Spitalul Elias). A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” în anul 1961, la clasa profesor Dina Cocea, având ca examen de diplomă rolul Agamiță Dandanache din piesa O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale.

După absolvirea facultății, a activat ca actor pe scenele de la Teatrul Tineretului (1961-1964), apoi la Teatrul de Comedie (1965-1968), la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” (1968-1971) și la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” (1971-1974).

După o perioadă în care a predat în calitate de conferențiar universitar la I.A.T.C. București (1974-1980), s-a reîntors în anul 1980 la Teatrul Național „I.L. Caragiale”. Din anul 2002 a fost societar de onoare al Teatrului Național din București.

Filmografie:

Haiducii (1966)
Un film cu o fată fermecătoare (1966)
Maiorul și moartea (1967)
Răzbunarea haiducilor (1968)
Felix și Otilia (1972) - dublaj de voce Costache Giurgiuveanu
Filip cel Bun (1974)
Un comisar acuză (1974) - comisarul Ghiță Petrescu
Un zâmbet pentru mai târziu (1974)
Actorul și sălbaticii (1975) - majordomul Vasile
Elixirul tinereții (1975)
Toamna bobocilor (1975) - Toderaș
Operațiunea Monstrul (1976) - Corneliu
Tufă de Veneția (1977)
Iarna bobocilor (1977) - Toderaș
Cianura și picătura de ploaie (1978) - Dr. Grecea
Concurs (1982)
Faleze (1982)
Ringul (1984) - Tom
Zbor periculos (1984)
Masca de argint (1985) - Boier Vâlcu
Vară sentimentală (1986)
Cuibul de viespi (1986)
Chirița în Iași (1987)
În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)
Inimă de țigan (2007) - Cristofor
Regina (2008) - Cristofor
Iubire și Onoare (2010) - Mohamed
Pariu cu viața (2011) - Silviu ”Bunicu” Crăciun
O nouă viață (2014) - Silviu ”Bunicu” Crăciun

Roluri în teatru:

Pigulete plus cinci fete de C. Bratu
Chirița în provincie de Vasile Alecsandri
Ocolul Pământului de P. Kohout
Umbra de E. Swartz
Troilus și Cresida de W. Shakespeare
Capul de rățoi de George Ciprian
D'ale carnavalului de I.L. Caragiale
Nepotul lui Rameau de Diderot
"Transplantarea inimii necunoscute de A. Marodin
Leonce și Lenav de G. Buchner
Un fluture pe lampă de Paul Everac
Trei frați gemeni din Veneția de A. Mattiuzzi
Ultima oră de Mihail Sebastian
O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale
Saragosa
Romulus cel Mare de Friedrich Dürrenmatt
Gaițele de Alexandru Kirițescu
Fundația de Valeho
O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale
Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett
Harap Alb de Radu Ițcuș
Azilul de noapte de Maxim Gorki
Take, Ianke și Cadîr de Victor Ion Popa
Crimă pentru pământ, dramatizare de Gr. Gonța după romanul omonim de Dinu Săraru
Egoistul de Jean Anouilh
Femeia îndărătnică de W. Shakespeare
Piscina de la miezul nopții de Peter Karvas

Date personale
Marin Moraru

Născut	31 ianuarie 1937 București, România
Decedat	21 august 2016 (79 de ani) București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	actor actor de teatru[] actor de film[] actor de televiziune[*]
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Premii Gopo
2009 Gopo pentru întreaga operă

· 1937: Philip Glass (n. 31 ianuarie 1937) este un compozitor american. Este adesea considerat cel mai influent compozitor al sfîrșitului de secol 20.^[9]^[10]^[11] Muzica sa e de asemenea adesea descrisă controversat ca minimalistă, împreună cu lucrările altor „minimaliști de seamă” La Monte Young, Terry Riley și Steve Reich

Mai tîrziu el s-a distanțat însăși de etichetarea sa ca "minimalist", descriindu-se în schimb ca un compositor de "muzică cu structuri repetitive."^[13] Deși primele sale compoziții muzicale mature împart mult cu ceea ce se numește în mod normal "minimalist", el a evoluat stilistic.^[14]^[15] În prezent, el se descrie ca fiind un "clasic", subliniind că este instruit în armonie și Contrapunct și a studiat compozitori ca Franz Schubert, Johann Sebastian Bach și Wolfgang Amadeus Mozart cu Nadia Boulanger.^[16] Glass este un compozitor prolific: el a scris lucrări pentru grupul muzical pe care l-a fondat, Philip Glass Ensemble (în cadrul căruia interpretează la clape), precum și opere muzicale, opere de teatru și zece simfonii, unsprezece concerte, lucrări solo, muzică de cameră, inclusiv cvartet de coarde și sonate instrumentale, și Coloane sonore. Trei dintre coloanele sale sonore au fost nominalizate pentru Premiul Oscar.

Printre prietenii lui Glass se numără mulți artiști și colaboratori de-ai săi, inclusiv artiști vizuali (Richard Serra, Chuck Close), scriitori (Doris Lessing, David Henry Hwang, Allen Ginsberg), regizori de teatru și film (incluzînd Errol Morris, Robert Wilson, JoAnne Akalaitis, Godfrey Reggio, Paul Schrader, Martin Scorsese, Christopher Hampton, Bernard Rose, și mulți alții), coreografi (Lucinda Childs, Jerome Robbins, Twyla Tharp), musizicieni și compozitori (Ravi Shankar, David Byrne, dirijorul Dennis Russell Davies, Foday Musa Suso, Laurie Anderson, Linda Ronstadt, Paul Simon, Joan LaBarbara, Arthur Russell, David Bowie, Brian Eno, Roberto Carnevale, Patti Smith, Aphex Twin, Lisa Bielawa, Andrew Shapiro, John Moran, Bryce Dessner și Nico Muhly). Printre colaboratorii recenți a lui Glass sunt colegii New Yorkezi Woody Allen, Stephen Colbert,^[17] și poetul și compozitorul Leonard Cohen. Potrivit unui interviu, Franz Schubert este compozitorul preferat a lui Glass, cu care el împărtășește ziua de naștere.

* 1938: Beatrix Wilhelmina Armgard de Orania-Nassau (n. 31 ianuarie 1938, Baarn) este fiica cea mare a reginei Juliana și a soțului acesteia, Prințul Bernhard. A fost regină a Regatului Țărilor de Jos care cuprinde: Țările de Jos, Curaçao, Sint Maarten și Aruba, din 1980 până în 2013. În urma abdicării ea este numită Prințesa Beatrix.

Copilăria și-a petrecut-o în exil, în Canada, unde a făcut și primii ani de școală. Întoarsă acasă, regina și-a terminat studiile în țară, obținând, în 1961, diploma în drept, la Universitatea Leiden. A fost măritată cu diplomatul german Claus von Amsberg, până la moartea acestuia pe 6 octombrie 2002. Este mamă a trei băieți: prințul Willem-Alexander, Prinț de Orange, prințul Johan Friso și prințul Constantĳn.

După ce a anunțat cu 3 luni înainte că va abdica ^[1] în favoarea fiului ei cel mare, Prințul Moștenitor Willem-Alexander Beatrix a făcut aceasta la 30 aprilie 2013, de Koninginnedag (Ziua Reginei)

Prințesa Beatrix s-a născut Prințesa Beatrix Wilhelmina Armgard a Olandei, de Orania-Nassau și de Lippe-Biesterfeld la 31 ianuarie 1938 la Palatul Soestdĳk din Baarn, Olanda. A fost fiica cea mare a Prințesei Iuliana a Olandei și a lui Bernhard de Lippe-Biesterfeld.^[3] Nașii de botez ai Beatrixei sunt: regele Leopold al III-lea al Belgiei, Prințesa Alice, Contesă de Athlone, Prințesa Elisabeth zu Erbach-Schönberg, Ducele Adolf Friedrich de Mecklenburg și Contesa Allene de Kotzebue.^[4] Când Beatrix avea un an, în 1939, s-a născut sora sa Prințesa Irene.^[3]

Când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial, în mai 1940, familia regală olandeză s-a mutat la Londra, Marea Britanie. O lună mai târziu, Beatrix a plecat la Ottawa, Canada cu mama sa Iuliana și sora sa Irene, în timp ce tatăl ei Bernhard și bunica regina Wilhelmina au rămas la Londra.^[3]

Familia a locuit la reședința Stornoway.^[5] Cea de-a doua soră a Beatrixei, Prințesa Margriet, s-a născut în 1943.^[3] În timpul exilului din Canada, Beatrix a urmat grădinița și școala primară^[6] Rockcliffe Park Public School.^[7]

Familia s-a întors în Olanda la 2 august 1945. Beatrix a urmat școala De Werkplaats din Bilthoven. Cea de-a treia soră, Prințesa Christina s-a născut în 1947.^[3] La 6 septembrie 1948, mama sa, Iuliana, i-a succedat bunicii sale Wilhelmina ca regină a Olandei, iar Beatrix a devenit moștenitoare prezumptivă a tronului Olandei la vârsta de zece ani.

Apariția ei pe scena politică a fost aproape imediat marcată de controverse. În 1965, prințesa Beatrix s-a logodit cu aristocratul german Claus von Amsberg, un diplomat al Ministerului German de Externe. Căsătoria lor a provocat un protest masiv în timpul nunții la Amsterdam la 10 martie 1966. Prințul Claus a servit în Tineretul lui Hitler și în Wehrmacht și a fost, prin urmare, asociat de către o parte a populației olandeze cu nazismul german.

Protestele au inclus sloganuri memorabile, cum ar fi "Claus 'raus!" (Claus afară!) și "Mĳn fiets terug" (Dă-mi înapoi bicicleta), o trimitere la memoria soldaților germani ocupanți care confiscau biciclete olandeze. O bombă de fum a fost aruncată în alaiul de la nuntă de către un grup provo, provocând lupte de stradă violente cu forțele de poliție. Pe măsură ce timpul a trecut, prințul Claus a devenit unul dintre membri cei mai populari ai monarhiei din Țările de Jos și moartea sa din anul 2002 a fost larg jelită.

Cuplul a avut trei copii:

Prințul Willem-Alexander (n. 27 aprilie 1967); căsătorit la 2 februarie 2002 cu Máxima Zorreguieta Cerruti; au trei fiice: prințesa Catharina-Amalia, prințesa Alexia și prințesa Ariane.
Prințul Johan-Friso (n. 25 septembrie 1968 - 12 august 2013); căsătorit la 24 aprilie 2004 cu Prințesa Mabel a Olandei; au două fiice: contesa Luana și contesa Zaria.
Prințul Constantin (n. 11 octombrie 1969); căsătorit la 19 mai 2001 cu Laurentien Brinkhorst; au două fiice și un fiu: contesa Eloise, contele Claus-Casimir și contesa Leonore.

La 30 aprilie 1980, Beatrix a devenit regină a Țărilor de Jos la vârsta de 42 de ani, după abdicarea mamei sale, regina Iuliana. Lucrează la Palatul Noordeinde și locuiește la Huis ten Bosch în apropiere de Haga. În politica internă nu are influență; în relațiile internaționale, regina are o anumită poziție. În 1994, ministrul Afacerilor de Externe a transmis în Parlament că ambasada olandeză în Iordania a fost deschisă la cererea reginei.

La 6 octombrie 2002, soțul reginei, prințul Claus a murit după o boală lungă. Un an și jumătate mai târziu, mama ei a murit după o luptă lungă cu demența în timp ce tatăl ei a murit de cancer în decembrie 2004.

Regina Beatrix este rareori citată direct în presă, deoarece serviciul de informații guvernamentale (Rĳksvoorlichtingsdienst) condiționează interviurile astfel încât ea să nu poată fi citată. Această politică a fost introdusă la scurt timp după inaugurarea ei, conform relatărilor pentru a o proteja de complicațiile politice care pot fi generate de observații scoase din context. Acest lucru nu se aplică pentru fiul ei Prințul Willem-Alexander.

La 29 aprilie și 30 aprilie 2005 ea a celebrat jubileul de argint al domniei ei. A fost intervievată de televiziunea olandeză, a avut loc un concert în piața Dam din Amsterdam și o celebrare la Haga, sediul guvernului țării. În 1996 regina a primit Premiul Carol cel Mare pentru eforturile sale de unificare a Europei. Este membru de onoare a asociației umaniste Club de Roma.^[8].

Un moment tensionat a avut loc la 30 aprilie 2009, de "Ziua Reginei", când Beatrix și mai mulți membri de rang înalt ai familiei regale au fost țintele unui atac. Un bărbat pe nume Karst Tates a intrat cu mașina în mulțime ratând cu puțin un autobuz care o transporta pe regină. Cinci persoane au fost ucise pe loc și două victime și agresorul Tate au murit mai târziu. Alte victime ale accidentului au fost într-o situație critică. Acesta este considerat a fi primul atac fizic asupra regalității olandeze în timpuri moderne.

În martie 2012, fiul ei mijlociu, Prințul Johan Friso, a fost victima unei avalanșe, iar în urma accidentului a intrat în comă permanentă. La 30 aprilie 2013, a abdicat, iar fiul său, Willem-Alexander, a fost încoronat rege, după 123 de ani în care tronul de la Amsterdam a fost ocupat consecutiv de către personalități feminine.

Date personale
Beatrix
Prințesa Beatrix în 2015
Nume la naștere	Beatrix Wilhelmina Armgard van Oranje-Nassau
Născută	31 ianuarie 1938 (81 de ani) Palatul Soestdĳk, Baarn, Olanda
Părinți	Bernhard de Lippe-Biesterfeld Juliana a Țărilor de Jos
Frați și surori	Prințesa Irene a Olandei Prințesa Margriet a Țărilor de Jos Princess Christina of the Netherlands[*]
Căsătorită cu	Claus von Amsberg c. 1966; dec. 2002
Copii	Willem-Alexander, Prinț de Orange Prințul Johan-Friso Prințul Constantĳn
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
Etnie	Olandezi
Religie	Protestant Church in the Netherlands[*]
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	Principatul Orange[*] Prințesă Regină
Familie nobiliară	Casa de Orania-Nassau
Imn regal	Het Wilhelmus
Regină a Țărilor de Jos
Domnie	30 aprilie 1980 – 30 aprilie 2013 (33 ani, 0 zile)
Predecesor	Juliana
Succesor	Willem-Alexander

· 1938: Lucia Mureșan, actriță româncă de teatru și film (d. 2010) ("Secretul lui Bachus", "Miss Litoral").

· 1938: Ajip Rosidi, scriitor indonezian

· 1951: Cornel Popa (n. 31 ianuarie 1951, Sudrigiu, România) este un politician român. A studiat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, Facultatea de Fizică iar apoi la ASE București, Masterat în Management și Relații Internaționale, absolvit în 2005. În anul 2006, Cornel Popa a absolvit cursul postuniversitar de la Colegiul Național de Apărare.

Profesor de fizică, gradul I, între 1976 și 1992 și Director General la o firmă particulară între 1992 și 2000, Cornel Popa a acumulat o bogată experiență în administrația publică, după ce a intrat în politică și a fost ales, în anul 2000, deputat de Bihor. În mandatul 2004 - 2008 a continuat să reprezinte Bihorul în Camera Deputaților iar în 2008 - 2012 a reprezentat Bihorul în Senat. Între 2012 și 2016 a fost Președinte al Consiliului Județean Bihor.

În cele 3 mandate de parlamentar, Cornel Popa a avut 85 de inițiative legislative, 19 legi promulgate, 95 de declarații politice, 120 de luări de cuvânt în plen, 119 de întrebări sau interpelări și 14 moțiuni depuse. Mandatul său de președinte al Consiliului Județean Bihor, a fost cel mai bun mandat din istoria instituției, fiind marcat de cifre precum 120 milioane euro fonduri europene atrase în județul Bihor, prin 22 de proiecte, din care, 22 milioane euro prin Programul National de Dezvoltare Locala (PNDL) și 33 milioane de euro prin Programul Operațional Regional (POR) 2007 - 2013. De asemenea, s-au reabilitat 225,48 km de drumuri județene. Aceste cifre au dus Consiliul Județean Bihor pe locul 4 în țară iar județul Bihor pe locul 1 la capitotul fonduri europene atrase în 2015.

Din septembrie 2001 până în iulie 2016, Cornel Popa a fost Președinte al filialei PNL Bihor. Preluând filiala cu un scor de 5.36% la alegerile locale din iunie 2000, a reușit să construiască o filială puternică care a înregistrat un scor de 48.37% la alegerile locale din 2012.

La alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, Cornel Popa a obținut un mandat de senator, candidând de pe prima poziție pe lista PNL Bihor pentru Senat

· 1951 - S-a născut Harry Wayne Casey, vocalist, clăpar şi compozitor american (K.C. & The Sunshine Band).

* 1952: Gheorghe Dumitru (n. 31 ianuarie 1952, Hagieni, Constanța^[1] ) este un fost jucător de rugby român, care a devenit antrenor.

Și-a făcut debutul la echipa națională a României într-un meci de Cupa FIRA cu Spania în aprilie 1973. A contribuit la victorii istorice cu Franța în 1976 (15–12) și în 1980 (15–0), cu Țara Galilor în 1983 (24–6) și cu Scoția în 1984 (28–22). A purtat banderola căpitanului în 1978 și 1979 în turneele din Marea Britanie, câștigând de presa britanică porecla de „Căpitanul de pe Arms Park”.^[2] Alături de Mircea Paraschiv, a participat ca jucător-antrenor la prima ediției a Cupei Mondiale, în 1987. De-a lungul carierei, a strâns 68 de selecții pentru „Stejarii” și a marcat 12 de puncte, înscriind trei eseuri.

Și-a petrecut mare parte din carieră la RCJ Farul Constanța, cu care a fost campion României. În sezonul 1989 s-a transferat la clubul bulgar Spartak Varna, cu care a câștigat campionatul și Cupa Bulgariei.^[2] În anul 1990 s-a alăturat ca jucător și antrenor secund clubului francez USA Limoges, care evolua în al doilea eșalon valoric.^[2] S-a retras în 1992, dar a continuat să continuat să joace pentru un club amator, Rugby Club Palaisien, care a botezat propriul stadion după numele său.^[

· 1953 - S-a născut Ovidiu Lipan „Țăndărică”, muzician român, fost membru al grupului „Phoenix”

Ovidiu Lipan (n. 31 ianuarie 1953, Iași) este un muzician, compozitor și baterist român, cunoscut ca membru a două formații marcante de muzică rock din România, Roșu și Negru și Phoenix.

ciziti mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

· 1954 - S-a născut Adrian Vandenberg, chitarist, clăpar, vocalist şi compozitor olandez (Vandenberg).

· 1955: Virginia Ruzici (n. 31 ianuarie 1955, Câmpia Turzii, Județul Cluj) este o fostă jucătoare profesionistă de tenis, actuală antrenoare, manager și comentator sportiv din România.

Originară din Câmpia Turzii, a devenit jucătoare profesionistă în 1975. Virginia Ruzici a câștigat 14 titluri la simplu în cariera sa, incluzând unul de Grand Slam, la Roland Garros (Paris) în 1978. În acea finală, Virginia a învins-o pe câștigătoarea din 1977, Mima Jaušovec, cu scorul de 6-2, 6-2.

S-a retras din cariera sportivă în anul 1987, fiind antrenoare de tenis și comentator sportiv. În prezent este managerul jucătoarei românce Simona Halep dar și comentator sportiv la postul Eurosport.

Date personale
Virginia Ruzici

Născută	31 ianuarie 1955 (64 de ani)^[2] Câmpia Turzii, România
Cetățenie	România
Ocupație	jucătoare de tenis[*]
Țara	România
Debut profesionist în	1975
Retras(ă)	1987
Mâna cu care lovește	dreapta
Venituri în carieră	1.183.728 dolar american
Simplu
Victorii-înfrângeri	377-221
Număr titluri	14
Cea mai bună clasare	Nr. 8 (21 mai 1979)
Rezultate la simplu la turneele de Mare Șlem
Australian Open	1/4 F (1980)
Roland Garros	C (1978)
Wimbledon	1/4 F (1978, 1981)
U.S. Open	1/4 F (1976, 1978)
Dublu
Victorii-înfrângeri	38–27^[1]

* 1955: Viorel Catarama (n. 31 ianuarie 1955) este un om de afaceri si politician român care a fondat în 1990 compania Elvila.

S-a născut la Bacău, unde a urmat cursurile școlii primare nr. 7 și ale Liceului „Lucrețiu Pătrășcanu” (în prezent Colegiul Național „Gheorghe Vrânceanu”). A absolvit Facultatea de Comerț, din cadrul ASE, promoția 1980, fiind doctor în economie, titlu acordat de Academia de Studii Economice din București - Catedra de Relații Economice Internaționale, din anul 2004.

* 1956: John Joseph Lydon (n. 31 ianuarie 1956, Londra), cunoscut și sub fostul său nume de scenă Johnny Rotten, este un cantautor și prezentator de televiziune englez. Este cunoscut și ca solistul vocal al trupei punk Sex Pistols din 1975 până în 1978 și din nou în anii '90 și 2000 în diverse reuniri ale formației. Este bine cunoscut și ca solistul vocal al grupului post-punk Public Image Ltd, pe care l-a fondat și al cărui lider a fost din 1978 până în 1993 și din nou în intervalul 2009-2010.

* 1958: David Edward "Dave" Finlay (n. 20 octombrie 1958) este un wrestler și un road-agent nord-irlandez ce activează în prezent în WWE Friday Night SmackDown folosind numele de ring Fit Finlay.Fiul său, Hornswoogle,s-a mutat în RAW, mutat de Finlay. Hornswoogle a trecut prin clipe groaznice atunci când s-a uitat sub fusta Santinei Marella, Finlay nu-l putea ajuta. De fapt, înainte de WrestleMania 24 s-a stabilit ca Hornswoggle este fiul lui Vince McMahon.* 1959: Grigore Cobzac (n. 31 ianuarie 1959) este un politician din Republica Moldova, care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a (2014-2018) în fracțiunea Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM). Este membru al comisiei parlamentare pentru administrație publică, dezvoltare regională, mediu și schimbări climatice.

A mai fost deputat și în legislatura anterioară între anii 2010–2011, însă, fiind ales în funcția de președinte al raionului Hâncești, a renunțat la mandatul de deputat.^[3]^[4]

După ce a fost ales din nou ca deputat, în ianuarie 2015 el a renunțat la funcția de președinte al raionului Hâncești în favoarea celei de deputat în Parlament.

* 1960: Florica Cherecheș (n. 31 ianuarie 1960, Vintere, România) este un deputat român, ales în legislația 2012-2016 și în legislația 2016-2020

· 1961 - S-a născut Lloyd Cole, vocalist şi compozitor britanic (Commotions).

* 1966: Müller (fotbalist) (n. 31 ianuarie 1966) este un fost fotbalist brazilian.* 1967: Chad Channing (n. 31 ianuarie 1967 în Santa Rosa, CA) este un muzician american, cel mai cunoscut ca bateristul trupei Nirvana din 1988 până în 1990 - interval în care formația a înregistrat și lansat albumul de debut Bleach. În prezent cântă la voce și bas în grupul Before Cars.* 1967: Roberto Palazuelos Badeaux (născut 31 ianuarie 1967 (51 de ani) în Acapulco, Guerrero)^[1], cunoscut sub numele de Roberto Palazuelos, este un actor mexican foarte cunoscut pentru telenovelele sale.Roberto Palazuelos, poreclit „Cărbunele”^[2]^[3] pentru pielea de culoare închisă și ochii albaștri, s-a măscut dintr-un tată mexican și o mamă franțuzoaică.* 1971: Lee Young-ae (născută la 31 ianuarie 1971) este o actriță sud-coreeană care are numeroși fani în foarte multe țări, în deosebi în Estul și Sud-Estul Asiei unde valul filmelor coreene a dat năvală. În ultimul timp și-a făcut fani și în țări precum Iran (Orientul Mijlociu), Zimbabwe (Africa), și nici continentul european nu a scăpat de influența și frumusețea actriței. * 1971: Patricia Carola Velásquez Semprún (n. 31 ianuarie 1971) este o actrițăși fost supermodel din VenezuelaPatricia Velásquez s-a născut pe 31 ianuarie 1971 în Maracaibo, Venezuela, fiind al cincilea din cei șase copii ai cuplului Lidella Semprún și Aquiles Velásquez. Mama sa provine din tribul indigen colombo-venezuelan wayu,^[2] iar tatăl său este metis.^[3] Ambii au fost profesori, tatăl său lucrând, de asemenea, pentru UNESCO, motiv pentru care a petrecut o parte din copilăria ei în Mexic și Franța.^[3] A urmat Liceul „San Vicente de Paúl”, absolvind în 1987. În 1989, a participat la concursul Miss Venezuela ca reprezentantă a Peninsulei Guajira,^[4]clasându-se pe locul secund. După trei ani de studii universitare de inginerie, Patricia Velásquez s-a stabilit la Milano pentru a urma o carieră în modelling.

· 1974 - S–a născut Doctor Jazz (Realini Lupşa), membru al grupului tehno "Gaz pe foc".

* 1974: Ionuț Călin Contraș (n. 31 ianuarie 1974, Zalău) a fost in perioada 2002-2010 managerul trupei rock Phoenix și totodată membru al ei (din 1998 după turneul Cantafabule se alătură Phoenixului ), contribuind la percuții și voce. Din 2010, este managerul trupei Bosquito.Calin-Ionut Contras a fost decorat cu Ordinul 'Meritul Cultural' in grad de Cavaler, categoria B 'Muzica'.Producator Executiv al ultimului material discografic PHOENIX , ( Baba Novak ) in componenta : Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Josef Kappl, Ovidiu Lipan, Mani Neumann , Cristi Gram si Ionut Contras !

* 1975: Oltin Hurezeanu (n. 31 ianuarie 1975, București) este un actor de film și televiziune din România.

Hurezeanu a debutat în actorie în anul 2006, în telenovela românească Iubire ca în filme. De atunci, acesta s-a făcut remarcat în câteva producții autohtone foarte populare: „Restul e tăcere” (în regia lui Nae Caranfil), „Supraviețuitorul” (Sergiu Nicolaescu), „Poveste de dragoste” alături de Dragoș Bucur și „Palatul copiilor”, ultima producție a lui Bobby Păunescu.^[1]^[2]

În anul 2016, pelicula românească regizată de Florin Anghel din care au făcut parte Hurezeanu, Lia Sinchevici, Vlad Radescu și Flaviu Crisan a câștigat trofeul „Festival Do Minuto” în Brazilia, cel mai longeviv și prestigios festival pentru filme de 1 minut din lume

Filmografie:

(2018) Royal Hearts / Regatul inimii mele
(2016) Hotel of the Damned - Prietenul lui Bogdan
(2015) Box - Eduard
(2015) Palatul pionierilor - Doctor
(2015) Poveste de dragoste - Actor
(2015) Tamara, Echelon / Tamara Echelon - Costică
(2014) Dispăruții - Oltin
(2013) Walking with the Enemy
(2010) Liceenii, în 53 de ore și ceva - Ramirez
(2008) Restul e tăcere - Candidat conservator
(2008) Supraviețuitorul - Tânăr 1

* 1976: Traianos Dellas (în greacă Τραϊανός Δέλλας; n. 31 ianuarie 1976, în Salonic, Grecia) este un fost fotbalist grec și actual antrenor al clubului AEK Atena.* 1977: Serghei Pareiko (n. 31 ianuarie 1977) este un fotbalist estonian, membru al selecționatei Estoniei, care în prezent evoluează la echipa rusă Volga Nijni Novgorod. E cunoscut pentru temperamentul său, având câteva ieșiri nervoase în cadrul meciurilor.* 1980: James Haig Adomian (n. 31 ianuarie 1980) este un actor de film, televiziune și voce american.* 1981: Badr El Kaddouri (n. 31 ianuarie 1981, Casablanca, Maroc) este un fotbalist aflat sub contract cu Dinamo Kiev.* 1981: Ion Luchianov (în rusă Иван Лукьянов, Ivan Lukianov; n. 31 ianuarie 1981, Slobozia-Dușca, raionul Criuleni) este un atlet din Republica Moldova specializat pe proba de alergare.^[1] El a concurat pentru țara sa natală la Jocurile Olimpice de vară din 2004 din Atena, Grecia, unde s-a clasat pe poziția a noua în cursa de 3000 de metri obstacole, ratând participarea în finală. La Jocurile Olimpice de vară din 2008 din Beijing, China el s-a clasat pe poziția a 12-a în finală. La Jocurile Olimpice de vară din 2012 de la Londra, el s-a clasat pe poziția a 10-a în finală.

În 2010 el a fost desemnat „sportivul anului în Republica Moldova” de către Asociația Presei Sportive din Moldova.^[2]

În decembrie 2013 Ion Luchianov și-a exprimat refuzul să mai reprezinte Moldova pe arena internațională, luând decizia să evolueze sub drapelul Federației Ruse.^[3]^[4] În mai 2014 el a devenit eligibil să evolueze pentru altă țară

* 1981: Justin Randall Timberlake (n. 31 ianuarie 1981) este un cântăreț american de muzică pop, compozitor, producător muzical, dansator, om de afaceri, filantrop și actor. Născut în Memphis, Tennessee, el a apărut în show-urile televizate Star Search și Clubul lui Mickey Mouse în timpul copilăriei. În anii 90, Timberlake a devenit celebru ca membru fondator al formației 'N Sync, a cărei lansare a fost finanțată de către Lou Pearlman.

Cât timp formația a fost în repaus, Timberlake a lansat albumele muzicale Justified (2002) și FutureSex/LoveSounds; hit-urile „Cry Me a River” și „Rock Your Body” au debutat în topul Billboard 200 și a produs single-urile „SexyBack”, „My Love”, și „What Goes Around... Comes Around” care au ajuns în Billboard Hot 100. Alte trei melodii au ajuns în top 20: „Summer Love”, „LoveStoned/I Think She Knows” și „Until the End of Time”. Până în ianuarie 2008, FutureSex/LoveSounds s-a comercializat în peste 8 milioane de exemplare. Cu fiecare album lansat, Timberlake a fost clasat ca fiind unul dintre cei mai de succes cântăreți ai deceniului. Din 2007 până în 2012, Timberlake s-a axat pe cariera sa de actor, punând cariera muzicală în repaus. El a jucat personajele principale în filmele Rețeaua de socializare, Profă rea, dar buuună, În timp și Prietenie cu folos.

În 2013, Timberlake și-a reluat cariera muzicală cu ajutorul albumelor muzicale The 20/20 Experience și The 20/20 Experience – 2 of 2. Acestea au devenit cele mai vândute albume muzicale ale anului și au scos hit-urile „Suit & Tie” și „Mirrors”, precedate de „Take Back the Night” iar apoi de „Not a Bad Thing”. Munca lui Timberlake i-a adus nouă Premii Grammy și patru Premii Emmy. A fondat casa de discuri Tennman Records și o casă de modă numită William Rast. Este proprietarul a două restaurante: Destino și Southern Hospitality.

· 1982: Elena Paparizou, cântăreață greacă, câștigătoare a Eurovision 2005

* 1982: Andreas Görlitz (n. 31 ianuarie 1982) este un jucător de fotbalgerman, care evoluează ca fundaș.* 1983: Fabio Quagliarella (n. 31 ianuarie 1983) este un fotbalist italian, care joacă evoluează la clubul Sampdoria în Serie A. Între 2007 și 2010 Fabio a jucat în 25 de meciuri la echipa națională de fotbal a Italiei.* 1984: Mohamed 'Mémé' Gasana Tchité (n. 31 ianuarie 1984) este un fotbalist burundez care joacă pentru clubul [[K. Sint-Truidense VV |Sint-Truiden]] pe postul de atacant.* 1985: Novak Martinović (sârbă Hoвaк Mapтинoвић) (n. 31 ianuarie 1985, Belgrad, Iugoslavia) este un fotbalist sârb retras din activitate care a evoluat pe postul de fundaș central* 1986: Teodora Adriana Bloj (născută pe 31 ianuarie 1986, în Târgu Mureș)^[1] este o handbalistă română ce joacă pentru clubul Corona Brașov^[2] pe postul de intermediar stânga.* 1987: Victor Ortiz (n. 31 ianuarie 1987) este un boxer american. A deținut centura WBC la categoria semimijlocie în 2011, și a fost clasat în primii trei semimijloci de către revista The Ring, BoxRec sau ESPN.* 1989: Roxana Alina Ioneac (n. Joldeș, 31 ianuarie 1989, în Bistrița)^[1] este o handbalistă din România care joacă pentru clubul german TV Nellingen^[2] pe postul de intermediar stânga.* 1989: Rubén Ramos Martínez (n. 31 ianuarie 1989, Leganés, Spania) este un fotbalist spaniol care evoluează în prezent la Petrolul Ploiești. De-a lungul carierei a mai evoluat la rezervele celor de la Atlético și Real Madrid.* 1989: Danijel Subotić (n. 31 ianuarie 1989, Zagreb, RSF Iugoslavia) este un fotbalist elvețian care joacă pentru FK Qäbälä. De asemenea este și un fost component al echipei naționale de fotbal U19 a Elveției.* 1991: Anastasia Dmîtruk (în ucraineană Анастасія Дмитрук, în rusă Анастасия Дмитрук; n. 31 ianuarie 1991, în Nijîn) este o poetă ucraineană care scrie versuri în rusă și ucraineană. A devenit cunoscută în prima jumătate a anului 2014, când în contextul Euromaidanului și a tulburărilor civile pro-ruse din Ucraina a compus o serie de poezii patriotice. Cea mai cunoscută poezie a sa a devenit „Noi niciodată nu vom fi frați!” (în rusă Никогда мы не будем братьями!). Poezia a fost scrisă ca răspuns la anexarea Crimeei de către Federația Rusă în 2014, în versuri fiind apreciată revoluția ucraineană și fiind respinsă ideea națiunii pan-ruse conform căreia slavii de est trebuie să fie uniți împreună împotrivă lumii occidentale. Poezia prezintă ideea că ucrainenii trebuie să-și urmeze calea democratică, în loc să rămână ca frați mai mici ai „marilor ruși” care sunt conduși de către „Țar” (conform versurilor). Înregistrarea pe YouTube cu Anastasia Dmitruk recitându-și poezia a devenit rapid virală, acumulând într-un timp scurt un milion de vizualizări. Ulterior, pe baza poeziei, de un grup de muzicieni lituanieni din Klaipeda a creat o piesă, care de asemenea într-un timp foarte scurt a trecut de borna de un milion de vizualizări pe YouTube, iar după 2 luni și 15 zile de la publicare clipul a adunat 2,65 milioane de vizualizări.^[1] Poezia Anastasiei a fost pe larg dezbătută în presă.* 1993: Angela Malestein (n. 31 ianuarie 1993, în Spakenburg) este o handbalistăolandeză care joacă pentru clubul german SG BBM Bietigheim și pentru echipa națională a Olandei. În decembrie 2015, Malestein a făcut parte din echipa Olandei care a câștigat medalia de argint la Campionatul Mondial, desfășurat în Danemarca.

Decese

· 632 - A murit sfântul irlandez Aidan, primul episcop de Ferns (Wexford).

Sfântul irlandez Aidan

Sfântul irlandez Aidan, (m. 31 ianuarie 632), primul episcop de Ferns (Wexford). A fost călugăr al mănăstirii fondate de Sf Columbape insula Iona, fiind cunoscut pentru asceza sa strictă. E cunoscut și sub numele de Sf. Madoc si este creditat cu mai multe minuni. A avut o mare afecțiune pentru animale și se spune că a făcut un cerb invizibil pentru ai permite să scape o haită de câini. Se spune ca este fondatorul a treizeci de biserici și mănăstiri.

· 1418: Mircea cel Bătrân, domn al Țării Românești. La 31 ianuarie 1418 se stinge din viață Mircea cel Bătrîn, de două ori domn al Munteniei, fiind înmormîntat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an.„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius, Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Mircea cel Bătrîn (n.1355 - 31 ianuarie 1418), este fiul lui Radu I și fratele lui Dan I pe care l-a urmat la tron după moartea acestuia, la 23 septembrie 1386. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpînitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și subnumele Mircea cel Mare. Găsind țara în plin proces de dezvoltare, Mircea Voievod continuă consolidarea economiei, armatei, administrației și bisericii. Stăpînind un vast teritoriu centralizeaza puterea, emite monedă și stimulează comerțul, dezvoltă minăritul și consolidează agricultura. Sfatul boierilor e alcătuit în special din dregători, se majorează numărul judecătorilor și colectorilor de taxe, doteaza armata și înființează cetăți. Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Munteniei (Valahiei) primește titlul de „exarh al plaiurilor”, avînd astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal. Rezultatele obținute de Mircea cel Mare îi vor permite să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special acapararea gurilor Dunării, și să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani. În timp ce organiza principatul, Mircea a stabilit și alianțe solide. În baza interesului reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman, Mirca se aliază cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Trebuie menționat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, și Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate. Cu toate că jurămîntul de credință nu s-a păstrat pînă în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 1395. Mircea cel Bătrîn a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389. Prin intermediul lui Petru I al Moldovei, Mircea a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia), relațiile dintre Ungaria și Muntenia se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînoiește în 1410 tratatul cu Polonia. În 1400, Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și îl impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Mușat. Pînă la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două principate românești vor rămîne cordiale. Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii (țarii) din sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpînirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Munteniei în 1388. Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. În urma bătăliilor de la Rovine și Argeș, pierde tronul și se retrage în Transilvania. În Muntenia, turcii îl așează în scaunul domnesc pe un anume Vlad, care va fi îndepărtat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg. În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană. După cîteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie. Anul următor, 1397, pe rîul Ialomița, precum și în 1400, Mircea cel Bătrîn zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania. Înfrîngerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a ajutat pe Musa Celebi să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din). Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrîngă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah. Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfîrșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită la Constantinopol un fiu drept garanție. Domnitorul muntean, din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, viitorul domn al munteniei, Mihail I, acesta avîndu-și curțile la Tîrgoviște. Remarcabil comandant militar şi om politic, Mircea cel Mare, s-a aflat în bune relaţii cu Ungaria, Polonia şi Moldova, a repurtat victorii asupra turcilor şi a intervenit, după 1402, în luptele pentru succesiune în Imperiul otoman. Mircea cel Mare al Munteniei rămîne în istoria universală o figură proeminentă a luptei antiotomane a creștinilor din Balcani.

Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curtea la Târgoviște.

Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.

Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor.

Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme și întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.

Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.

Sigismund de Luxemburg

Vladislav al II-lea al Poloniei

În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și cetatea Bologa cu 18 sate^[22]. Cu toate că jurământul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul de ordin politic și militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 1395^[23]. Tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrân cu regele Sigismund la 7 martie 1395 conține clauze reciproce pe picior de egalitate: „Nos, Mirchya, vaivoda Transalpinus, dux de Fugaras et banus de Zeuerin” - așa începe actul latinesc păstrat (în Arhiva Națională a Ungariei), care amintește apoi de Sigismund: „a arătat față de noi osebita bunăvoință a maiestății sale, de când ne-am cunoscut <precum și> prielnicul și prietenescul său sprijin...”^[24]

Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389.^[25] Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia Veche),^[26] relațiile dintre Ungaria și Țara Românească se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînnoiește în 1410 tratatul cu Polonia.

În 1400 Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Mușat. Până la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două țări vor rămâne cordiale.

Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării.^[27] În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Țării Românești în 1388.

Bătălia de la Nicopole. Miniatură din cronica lui Jean Froissart, 1398

Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis și Ildîrîm sau Fulgerul) a trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldați), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394^[29]), armata Țării Românești înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se retrage în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica retragerii îi aduce o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așază în scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.

În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie. Oastea valahă, formată din cavalerie ușoară, nefiind invitată să ia parte la șarja cavaleriei grele, se retrage fără a intra în luptă.

În scrierea istoricului grec Dionisie Fotino^[30] este descrisă bătălia de la Nicopole: „Baiazet,...devastând Bulgaria, s-a apropiat de marginile Dunărei, către Nicopole. Acolo i-a eșit înainte Sigmund Domnul Transilvaniei, și generalissimul regelui Ungariei Sigismund, cu mulțime de oștire compusă din Unguri, Transilvani, Germani și două mii nobili din Franța, cari veniseră cu comitele de Nevers în ajutoriu. Dar Baiazet, neîngrozindu-se a căzut asupra lor, și atâta vărsare de sânge a făcut, în cât a sfărâmat cu totul oștirile aliate, și Sigmund abia a scăpat cu o barcă pescărească.” Este de menționat că Dionisie Fotino îl denumește pe Mircea cu numele Mircea I Bassarab, „carele s'a făcut deplin domnitor al Țerei Muntenesci, adecă atât peste cele 13 județe (împreună cu al Brăilei) cât și peste cele 5 ale Banatului Craiovei de peste Olt.”(Dionisie Fotino, op. cit. p. 16).

Mahomed I

Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania.

Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a ajutat, prin sprijin militar, pe Musa Celebi (fiul lui Baiazid I) să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (în 1416 pe Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din). În anul 1409 Musa a venit în Țara Românească, fiind primit de Mircea. În anul următor, cu ajutor de la domnul român și de la despotul Serbiei, Ștefan Lazarevici, forțele lui Musa au învins pe cele ale fratelui său Soliman (Suleiman), ucis după ce fugise de pe câmpul de luptă. La 17 februarie 1411, Musa era proclamat sultan la Edirne (Adrianopol).^[31]

Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah.

Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită turcilor un fiu ostatic drept garanție.

Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.

„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius,^[32] Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe locașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă.^[33] Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.

Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404)

Județele Țării Românești în secolele XIV - XVI

Ruinele cetății Giurgiu, una dintre cele mai importante fortificații ale lui Mircea cel Bătrân. A fost construită în vremea acestui voievod

Biserica mănăstirii Cozia, ctitorie a lui Mircea cel Bătrân. Pridvorul cu stâlpi datează din vremea lui Constantin Brâncoveanu, iar fântâna din timpul lui Neagoe Basarab

Biserica mănăstirii Coroglași, ridicată de Mircea cel Bătrân în Timoc^[

Date personale
Mircea cel Bătrân (Mircea I Basarab)
Domn al Țării Românești Despot al Dobrogei Ban al Severinului
Mircea cel Bătrân. Pictură din biserica Episcopiei de Argeș
Născut	1355 Țara Românească[*], România
Decedat	31 ianuarie 1418 Curtea de Argeş, România
Înmormântat	Mănăstirea Cozia
Părinți	Radu I Ana-Călina
Frați și surori	Dan I
Căsătorit cu	Doamna Mara Doamna Anca ?
Copii	Alexandru I Aldea Mihail I al Valahiei Radu Praznaglava Vlad al II-lea Dracul
Cetățenie	Țara Românească[*]
Ocupație	Voie[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Dinastia Basarabilor
Domnie
Domnie	23 septembrie 1386 - 1395 1397 - 31 ianuarie 1418
Predecesor	Dan I Vlad Uzurpatorul
Succesor	Mihail I

* 1606 - Guy Fawkes a fost executat pentru rolul său în Complotul Prafului de Pușcă.

Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) – Stampă a execuției complotiștilor prafului de pușcă prin spânzurare, târâre și sfârtecare (by Claes Janszoon Visscher) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

(…) Deși Catesby și Percy muriseră înainte de execuție, trupurile lor au fost exhumate și decapitate, iar capetele lor expuse pe piroane în fața Camerei Lorzilor. Într-o zi rece de 30 ianuarie, Everard Digby, Robert Wintour, John Grant și Thomas Bates au fost legați de niște panouri din scândură și târâți pe străzile aglomerate ale Londrei, până la Cimitirul St Paul. Digby, primul care a urcat pe eșafod, a cerut spectatorilor iertare, și a refuzat atenția unui cleric protestant. El a fost dezbrăcat de haine și, îmbrăcat doar în cămașă, a urcat pe scară la ștreang. Lațul i-a fost tăiat repede și, în timp ce încă era pe deplin conștient, a fost castrat, eviscerat, și apoi tăiat în patru, împreună cu ceilalți trei prizonieri.

În ziua următoare, Thomas Wintour, Ambrose Rookwood, Robert Keyes, și Guy Fawkes au fost spânzurați, târâți și sfârtecați, vizavi de clădirea pe care plănuiseră să o arunce în aer, în Curtea Palatului Vechi⁠ de la Westminster. Keyes nu a așteptat comanda călăului și a sărit în spânzurătoare, dar a supraviețuit căderii și a fost dus pe masa de sfârtecare. Deși slăbit de tortură, Fawkes a reușit să sară la spânzurătoare și să-și rupă gâtul, evitând astfel agonia îngrozitoare a ultimei părți a execuției.

Steven Littleton a fost executat la Stafford. Vărul lui, Humphrey, în ciuda cooperării cu autoritățile, și-a găsit sfârșitul la Red Hill⁠, lângă Worcester. Execuția lui Henry Garnet a avut loc pe 3 mai 1606.

· 1729 - A murit navigatorul Jacob Roggeveen.

Jacob Roggeveen – foto: jacobroggeveenhistory.weebly.com

Jacob Roggeveen (n. 1 februarie 1659, Middelburg – d. 31 ianuarie 1729, Middelburg) a fost un explorator din Țările de Jos, trimis să descopere ipoteticul continent Terra Australis, dar care a descoperit, în schimb, accidental, în anul 1722, Insula Paștelui.

* 1788: Prințul Charles Edward Louis Philip Casimir Stuart (31 decembrie1720 – 31 ianuarie 1788) cunoscut drept Bonnie Prince Charlie sau Tânărul Pretendent a fost al doilea pretendent iacobit la tronul Angliei, Scoției și Irlandei.

"Prințul Charles Edward Stuart, 1720 - 1788. Fiul cel mare al Prințului James Francis Edward Stuart" de William Mosman

Charles Edward Louis John Casimir Silvester Severino Maria Stuart s-a născut la Palazzo Muti din Roma, Italia, la 31 decembrie 1720,^[2] unde tatălui său i s-a permis șederea de către Papa Clement al XI-lea. Și-a petrecut aproape întreaga copilărie la Roma și Bologna. Prințul Charles Edward a fost fiul cel mare al lui James Francis Edward Stuartși nepot al regelui Iacob al II-lea al Angliei. Mama sa a fost nepoata regelui Ioan al III-lea Sobieski.

Fiind, în opinia lor, ultimii moștenitorii legitimi ai Casei Stuart, familia sa a trăit cu un sentiment de mândrie și a crezut neclintit în dreptul divin al regilor. Recâștigarea tronurile Angliei și Scoției pentru Stuarți a fost un subiect constant de conversație în casă.^[3]

Bunicul său, Iacob al II-lea al Angliei, a condus țara în perioada 1685-1688^[2], apoi a fost detronat când Parlamentul i-a invitat pe protestantul olandez, William al III-lea, și pe soția acestuia, Prințesa Maria (fiica cea mare a regelui Iacob), să-l înlocuiască, în timpul Revoluției glorioase din 1688.

În 1734, Charles Edward a observat asediul francez și spaniol asupra Gaeta, prima sa expunere la arta războiului. Tatăl său a reușit să obțină sprijinul reînnoit al guvernului francez în anul 1744; și Charles Edward a călătorit în Franța, cu unicul scop de a comanda unei armate franceze, care l-ar duce într-o invazie a Angliei. Invazia nu s-a materializat niciodată, pentru că flota de invazie a fost împrăștiată de o furtună. În momentul în care flota s-a regrupat, flota britanică a realizat diversiunea și și-a preluat din nou poziția pe Canal.^[4] Fără să fie descurajat, Charles Edward era hotărât să continue în lupta lui pentru restaurarea Stuarților.

Date personale
Charles Edward Stuart
"Carol al III-lea"
Charles Edward Stuart, portret de Allan Ramsay, pictat la Palatul Holyrood din Edinburgh, toamna 1745
Nume la naștere	Charles Edward Louis John Casimir Silvester Severino Maria Stuart^[1]
Născut	31 decembrie 1720 Palatul Muti, Roma
Decedat	31 ianuarie 1788 (67 ani, 31 zile) Palatul Muti, Roma
Înmormântat	Biserica Sf. Petru, Vatican Vatican Grotto[*]
Cauza decesului	Accident vascular cerebral
Părinți	James Francis Edward Stuart Maria Clementina Sobieska
Frați și surori	Henry Benedict Stuart
Căsătorit cu	Louise de Stolberg-Gedern
Copii	Charlotte Stuart, Ducesă de Albany (nelegitim)
Religie	catolicism
Ocupație	pretender[] conducător militar[]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Stuart
Pretendent iacobit
Domnie	1 ianuarie 1766 – 31 ianuarie 1788
Predecesor	Iacob III
Succesor	Henric IX

* 1861: Infantele Carlos, Conte de Montemolín (31 ianuarie 1818 – 13 ianuarie1861) a fost pretendent carlist la tronul Spaniei sub numele de Carlos al VI-lea după ce tatăl său a renunțat în 1845 iar el a luat titlul de Conte de Montemolín.Carlos s-a născut la Palatul Regal din Madrid, ca fiul cel mare Infantelui Carlos al Spaniei (fratele regelui Ferdinand al VII-lea) și a primei lui soții, Infanta Maria Francisca a Portugaliei.

· 1870: Cilibi Moise, scriitor român de origine evreiască (n. 1812)

* 1888: Giovanni Bosco, cunoscut mai ales sub numele de Don Bosco (n. 16 august 1815, Castelnuovo, în apropiere de Torino; d. 31 ianuarie 1888, Torino) a fost un preot și educator romano-catolic italian, care a folosit metode educative bazate pe dragoste în loc de metodele punitive. Și-a plasat lucrarea sub protecția Sfântului Francisc de Sales și i-a asigurat continuitatea fondând Societatea Saleziană. El este unicul sfânt care a fost denumit "Părintele și învățătorul tineretului".

Urmând principul "binele nu poate fi apreciat dacă nu este cunoscut", Don Bosco a realizat dar a și promovat operele sale. Ca recunoaștere a sfințeniei și misiunii sale în folosul tinerilor, el a fost canonizat de către Biserica Catolică în anul 1934.

· 1893 - A murit publicistul german Felix Albert Bamberg, membru corespondent al Academiei Române (n.17.05.1820).

* 1899: Prințesa Maria Luiza de Bourbon-Parma (17 ianuarie 1870 – 31 ianuarie 1899) a fost fiica cea mare a lui Robert I, ultimul Duce monarh de Parma. Ea a devenit prințesă consort a Bulgariei după căsătoria cu Ferdinand al Bulgariei, atunci prinț regent (care a devenit Țar după decesul ei). A fost mama Țarului Boris al III-lea al Bulgariei.

Maria Luiza s-a născut la Roma în 1870 ca Maria Luisa Pia Teresa Anna Ferdinanda Francesca Antonietta Margherita Giuseppina Carolina Bianca Lucia Apollonia di Borbone-Parma, fiica cea mare a lui Robert I, Duce de Parma și a primei lui soții, Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii. Cuplul a avut 12 copii; câțiva dintre aceștia s-au născut cu o severă retardare mintală. Mai târziu, Ducele Robert s-a recăsătorit și a avut alți 12 copii.

În momentul morții mamei ei, Maria Luiza care avea 12 ani, a fost dusă la Biarritz și în Elveția sub supravegherea unor guvernante britanice. Vorbea fluent cinci limbi și îi plăcea muzica și să picteze.

Maria Luiza, fotografie ca. 1890.

În 1892, tatăl ei i-a aranjat căsătoria cu pe atunci Prințul Bulgariei, Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha. Negocierile au fost conduse între Ducele Robert și mama lui Ferdinand, Prințesa Clémentine de Orléans.

Logodna a fost celebrată la Castelul Schwartzau, reședința familiei Bourbon-Parma din Austria. Maria Luiza și Ferdinand nu se întâlniseră niciodată înainte de aceea zi. Prințesa Clémentine, care a fost prezentă, a descris-o pe viitoarea ei noră într-o scrisoare către regina Victoria ca "din nefericire nu foarte frumoasă, acesta este singurul lucru care îi lipsește; este fermecătoare, bună, foarte spirituală, inteligentă și foarte simpatică".

Nunta a avut loc la 20 aprilie 1893 la Villa Pianore din Lucca, Italia, reședința Ducelui Robert din Italia. Maria Luiza avea 23 de ani, cu nouă ani mai tânără decât Ferdinand. Nouă luni mai târziu s-a născut primul lor copil, Boris.

Date personale
Maria-Luiza de Bourbon-Parma
Prințesă a Bulgariei

Nume la naștere	Maria Luisa Pia Teresa Anna Ferdinanda Francesca Antonietta Margherita Giuseppina Carolina Bianca Lucia Apollonia
Născută	17 ianuarie 1870 Roma
Decedată	31 ianuarie 1899 (29 de ani) Sofia
Înmormântată	Cathedral of St Louis[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Robert I, Duce de Parma Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii
Frați și surori	Xavier, Duce de Parma Prince Gaetano of Bourbon-Parma[] Henry, Duke of Parma[] Prințul Felix de Bourbon-Parma Elias de Bourbon-Parma Joseph[] Prințul René de Bourbon-Parma Prince Sixtus of Bourbon-Parma[] Maria Antonia van Bourbon-Parma[] Zita de Bourbon-Parma Beatrice di Borbone-Parma[] Ferdinando, Prince of Piacenza[*]
Căsătorită cu	Ferdinand I al Bulgariei
Copii	Boris III Prințul Kril Prințesa Eudoxia Prințesa Nadejda
Cetățenie	Regatul Italiei
Apartenență nobiliară
Titluri	duce regină consoartă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Parma Casa de Saxa-Coburg și Gotha
Prințesă consort a Bulgariei
Domnie	20 aprilie 1893 – 31 ianuarie 1899 (5 ani, 286 zile)
Succesor	Prințesa Eleonore Reuss

· 1918 - A decedat Ivan Puliui (n. 2 februarie 1845)

Ivan Puliui – foto: ro.wikipedia.org

Ivan Puliui (n. 2 februarie 1845, Hrîmailiv – d. 31 ianuarie 1918, Praga) a fost un fizician, inventator și patriot ucrainean care a contribuit la utilizarea razelor X în obținerea radiografiilor medicale . A fost cel care i-a furnizat fizicianului german Wilhelm Conrad Röntgen una din lămpile cu care acesta a obținut ceea ce a numit “raze X”

· 1933 - A murit scriitorul englez John Galsworthy, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura pe anul 1932; (n. 1867).

John Galsworthy (n. 14 august 1867 - d. 31 ianuarie 1933) a fost un prozator englez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1932 - foto: ro.wikipedia.org

John Galsworthy - foto: ro.wikipedia.org

John Galsworthy (n. 14 august 1867 – d. 31 ianuarie 1933) a fost un prozator englez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1932. Motivația Juriului Nobel:

“pentru remarcabila sa artă narativă care își găsește forma cea mai înaltă de expresie în Saga familiei Forsyte”

· 1944 - A decedat scriitorul francez Jean Giraudoux; (n. 1882).

Portretul lui Jean Giraudoux (înainte de 1927) – foto : ro.wikipedia.org

Jean Giraudoux (născut la 29 octombrie 1882, la Bellac, Haute-Vienne (Limousin), Franța – decedat la 31 ianuarie 1944, la Paris, Franța), a fost un scriitor (romancier, eseist, dramaturg) și un diplomat francez. A murit, potrivit versiunii oficiale, ca urmare a unei otrăviri alimentare, dar, cel mai probabil, ca urmare a unei pancreatite, la 31 ianuarie 1944, fără să fi trăit eliberarea Franței de sub ocupația nazistă.

La câteva zile după înmormântare, care a avut loc la 3 februarie 1944 în cavoul provizoriu al cimitirului Montmartre, s-a zvonit că Jean Giraudoux ar fi fost otrăvit de Gestapo. Louis Aragon reia știrea, la 20 septembrie 1944, după eliberarea Parisului.

„Pentru ce? Nu doar pentru că este cel mai francez dintre scriitorii noștri, dar, cu siguranță și pentru activitatea sa de rezistență păstrată foarte secret și pe care, în ceea ce mă privește, am ghicit-o în cursul ultimei convorbiri pe care am avut-o cu el, cu cinci zile înaintea morții sale.” A fost înmormântat în cimitirul Passy, la Paris.

* 1945: Nicolae Amasiiski (născut Nikolai Vasilievici Amasiiski; în rusă Николай Васильевич Амасийский; n. 6/18 decembrie 1859, Buguruslan, Rusia – d. 31 ianuarie 1945, Iași, România) a fost un episcop al Bisericii Ortodoxe Ruse (până în 1943) și apoi al Bisericii Ortodoxe Române.

A îndeplinit funcția de arhiepiscop de Rostov și Taganrog (1933-1936, 1942-1943). A fost o victimă a represiunii staliniste, iar la sfârșitul anului 1943, în timpul retragerii Armatei Germane din URSS, s-a refugiat în Regatul României, unde a murit după aproximativ un an.

În 1878 a absolvit Școala Normală din Samara, după care a lucrat o perioadă ca învățător.^[1]

A slujit apoi drept cititor de psalmi la Biserica „Sf. Arhanghel Mihail” din satul Savelievka, uezdul Nikolaevsk, gubernia Samara (acum în raionul Krasnopartizanski din regiunea Saratov). La 14 martie 1888 a fost hirotonit diacon și numit ca slujitor la aceeași biserică.^[1] În anul 1900 a fost hirotonit preot și numit ca slujitor la Biserica „Sf. Arhanghel Mihail” din satul Davîdovka, uezdul Nikolaevsk, gubernia Samara.^[1] Davîdovka se afla în apropierea orașului Nikolaevsk, redenumit, după Revoluția Rusă, Pugaciov.

În 1922, după moartea soției sale, preotul Nikolai Amassiiski a fost ales candidat la rangul de episcop de către clerul și mirenii din orașul și okrugul Pugaciov, deși nu se evidenția prin virtuți deosebite. Clerul din celelalte okruguri nu s-a opus acestei alegeri, din moment ce Nikolai Amasiiski era preot văduv și nu existau obstacole canonice în calea hirotoniei sale. Nikolai a călătorit la Moscova pentru a fi hirotonit episcop, dar, în circumstanțe încă neclare, a intrat în contact cu așa-numita „Biserică Vie” (organizație bisericească aflată sub controlul poliției politice bolșevice) și la 9 decembrie 1922 a fost hirotonit ca episcop de Pugaciov în cadrul Uniunii pentru Reînnoirea Bisericii conduse de mitropolitul Antonin Granovski și nu în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. La sosirea sa în gara Pugaciov, episcopul Nicolae a fost salutat solemn de către președintele comitetului executiv, care a rostit un discurs de bun-venit, ce a făcut o impresie puternică asupra populației. El și-a exercitat atribuțiile arhierești și a administrat inclusiv parohiile care nu aparțineau „Bisericii Vii”. În perioada aprilie-mai 1923 a participat la cel de-al doilea sinod bisericesc din întreaga Rusie (primul sinod renovaționist).^[1]

La 21 iunie 1923 episcopul Nicolae a fost numit administrator temporar al Episcopiei renovaționiste de Uralsk, dar a continuat să locuiască la Pugaciov. Unii dintre cei care l-au cunoscut bine pe episcopul Nicolae au afirmat că el nu a susținut mișcarea renovaționistă și că, prin aderarea lui la schismă, a încercat de fapt să ajute Biserica Ortodoxă Rusă pentru a supraviețui epocii staliniste. Cu toate acestea, este cunoscut faptul că a interzis activitatea preoților care nu s-au alăturat mișcării renovaționiste și, prin urmare, dorința lui de a ajuta Biserica Ortodoxă este îndoielnică. La 21 iunie 1923 a fost numit episcop de Troițk, vicar al Eparhiei renovaționiste de Celiabinsk.

La sfârșitul anului 1923 episcopul Nicolae a renunțat la funcție și a făcut un act de penitență, care a fost acceptat personal de patriarhul Tihon. A fost admis în Biserica Ortodoxă Rusă și numit în funcția de episcop de Nikolaevsk (vechiul nume al orașului Pugaciov), pe care o deținuse înainte de a se pocăi pentru aderarea la grupul schismatic. Cu toate acestea, el nu a revenit în fruntea administrației eparhiale. La 21 ianuarie 1924 era menționat ca episcop de Kustanai.

Din aprilie până în iulie 1925 a activat ca episcop de Troițk, vicar al Eparhiei de Celiabinsk. Aici a fost acuzat că ar manifesta simpatie față de renovaționiști, participând la ședințele eparhiale ale renovaționiștilor și susținând convocarea unui sinod care să contribuie la unificarea celor două organizații bisericești din URSS. Episcopul antirenovaționist Dionisie Prozorovski a venit la Troițk pentru a corectat aceste abateri. Cei doi episcopi au purtat un dialog, iar Nicolae a cedat în cele din urmă. Episcopul Nicolae a fost arestat pentru prima oară la Troițk și condamnat la „muncă silnică”: el a trebuit să curățe latrinele. În 1925 a fost din nou arestat și condamnat la doi ani de exil. Din decembrie 1927 până în martie 1928 episcopul Nicolae a fost înscris în evidențele bisericești ca episcop de Pugaciov, dar nu a putut să preia conducerea efectivă a eparhiei. Începând din 17 noiembrie 1931 a îndeplinit funcția de episcop de Eisk, vicar al Eparhiei de Stavropol și administrator temporar al Eparhiei de Rostov.

La 22 noiembrie 1933 a fost numit episcop al Eparhiei de Rostov pe Don. În anul 1934 a fost înălțat la rangul de arhiepiscop. La 9 mai 1934, el a trimis un raport către locțiitorul scaunului patriarhal al Rusiei, mitropolitul Serghie Stragorodski, în care îl felicita pentru recunoașterea de autorități ca mitropolit al Moscovei și Kolomnei: „Consiliul Eparhial din Rostov-pe-Don a primit cu mare bucurie și satisfacție deplină hotărârea arhipăstorilor Bisericii Ortodoxe Ruse din 14-27 aprilie și o consideră a fi voința lui Dumnezeu”

Arhiepiscopul Nicolae a fost arestat la 23 mai 1935 în Rostov-pe-Don pentru că nu a acceptat să colaboreze cu autoritățile sovietice.^[3] La 16 noiembrie 1935 a fost condamnat la 3 ani de exil administrativ în Bașchiria pentru faptul că a făcut parte dintr-un grup contrarevoluționar. A fost trimis în exil, locuind în mai multe localități. În anul 1936 a renunțat formal la funcția de episcop de Rostov-pe-Don. A trăit în restul perioadei de exil într-o casă particulară din Ufa. La 18 iunie 1938 arhiepiscopul Nicolae a fost percheziționat și arestat, fiind transportat la închisoarea din Ufa. A fost deținut timp de peste o lună în închisoarea Ufa, deoarece transportul deținuților în Kazahstan avea loc într-un mod lent. După câtva timp a fost transferat la Alma-Ata. În 1938 a fost condamnat la moarte de către conducerea NKVD și a supraviețuit execuției, potrivit propriilor sale memorii, după ce a căzut rănit la pământ și a fost declarat mort. A locuit la Alma-Ata până în 1941. S-a reîntors apoi la Rostov pe Don, unde, potrivit unor surse, a lucrat ca măturător de stradă.^[3]

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce germanii au capturat orașul Rostov-pe-Don, arhiepiscopul Nicolae și-a reluat activitatea preoțească și a fost repus în funcție, conducând administrația diecezană sub patronajul autorităților germane.^[3]^[4] Pe la sfârșitul anului 1942 Eparhia de Rostov a intrat sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Autonome a Ucrainei, iar în bisericile din această eparhie nu s-a mai pomenit numele locțiitorului de patriarh Serghie Stragorodski. În urma instrucțiunilor primite de la autoritățile sovietice, mitropolitul Serghie Stragorodski a condamnat public la 20 martie 1943 legăturile cu naziștii ale arhiepiscopului Nicolae. Patriarhul Nicodim Munteanu al Bisericii Ortodoxe Române, care a corespondat cu arhiepiscopul Nicolae, a căutat să-și extindă influența asupra regiunii Rostov.

În noiembrie 1943, în timpul retragerii armatelor germane și române din Uniunea Sovietică, mitropolitul Nicolae s-a refugiat de la Rostov pe Don^[3]^[5] la Odessa, iar în același an a fost evacuat de germani în România, împreună cu un grup de circa 30 de preoți (printre care protoiereul Ioan Nagorski și preotul duhovnic Ioan Kulîghin) și câteva maici (printre care și sora mitropolitului).^[6]^[7]^[8] Mitropolitul Nicolae și grupul său au cerut patriarhului Nicodim Munteanu să intre sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române.^[8]^[9] Patriarhul Nicodim i-a repartizat pe mitropolit și pe preoții ruși la mănăstirea Cernica și pe maicile ruse la mănăstirea Pasărea.^[8]

Bătrânul mitropolit a murit pe 31 ianuarie 1945 și a fost înmormântat în cimitirul „Sf. Lazăr” al Mănăstirii Cernica, în partea rezervată ierarhilor aflată lângă capelă.^[3]^[4]^[7] Pe crucea sa de piatră se află o inscripție scrisă de o doctoriță rusă, care se refugiase din Crimeea și care nu a mai vrut să se înapoieze în URSS: „Mitropolit al Rostovului etc., Nicolae Amasiiski, născ. 1859, dec.-31 ianuarie 1945.

* 1948: Prințesa Marie Louise de Hanovra și Cumberland (germană Marie Louise Victoria Caroline Amalie Alexandra Augusta Friederike Prinzessin von Hannover und Cumberland; 11 octombrie 1879 - 31 ianuarie 1948), a fost fiica cea mare a Prințului de Hanovra, Ernest Augustus (1845–1923) și a soției sale, Prințesa Thyra a Danemarcei (1853–1933), care era fiica cea mică a regelui Christian al IX-lea al Danemarcei (1818–1906) și a reginei Louise de Hesse-Kassel (1817–1898).

Marie Louise a fost stră-strănepoata regelui George al III-lea al Regatului Unit (1738–1820) și a reginei Charlotte de Mecklenburg-Strelitz (1744–1818).

Marie Louise s-a căsătorit la 10 iulie 1900, la Gmunden, Austro-Ungaria, cu Prințul Maximilian de Baden (1867–1929), fiu al Prințul Wilhelm de Baden și a Prințesei Maria Maximilianovna de Leuchtenberg. Marie Louise și Maximilian au avut doi copii:

Prințesa Marie Alexandra de Baden (1 august 1902 - 29 ianuarie 1944); căsătorită cu Prințul Wolfgang de Hesse, Landgraf de Hesse-Kassel, fiu al Prințului Frederic Karl de Hesse, care a fost desemnat rege al Finlandei, și a Prințesei Margareta a Prusiei; nu a avut copii. Maria Alexandra a fost ucisă într-un bombardament la Frankfurt în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Prințul Berthold de Baden (24 februarie 1906 - 27 octombrie 1963); mai târziu margraf de Baden; căsătorit cu Prințesa Theodora, fiica Prințului Andrew al Greciei și Danemarcei și a Prințesei Alice de Battenberg. Prin căsătoria cu Prințesa Theodora, Prințul Berthold a fost cumnatul Prințului Filip, Duce de Edinburgh.

Date personale
Prințesa Marie Louise de Hanovra
Prințesă de Baden
Prințesa Marie Louise împreună cu familia
Nume la naștere	Marie Luise Viktoria Karoline Amalie Alexandra Auguste Friederike
Născută	11 octombrie 1879 Gmunden, Austro-Ungaria
Decedată	31 ianuarie 1948 (68 de ani) Salem, Baden-Württemberg, Germania
Înmormântată	Baden-Württemberg
Părinți	Ernest Augustus, Prinț de Hanovra Prințesa Thyra a Danemarcei
Frați și surori	Prince George William of Hanover[] Prince Christian of Hanover[] Ernest Augustus, Duce de Brunswick Princess Olga of Hanover[*] Prințesa Alexandra de Hanovra și Cumberland
Căsătorită cu	Prințul Maximilian de Baden
Copii	Marie Alexandra, Prințesă Wolfgang de Hesse Berthold, Margraf de Baden
Cetățenie	Regatul Unit Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hanovra Casa de Zähringen

· 1958: Alexandru Popescu-Negură, poet român (n. 1893)

· 1972: Mahendra, rege al Nepalului (n. 1920)

· 1980: Valeriu Bucuroiu, poet român (n. 1934)

· 1987 - A murit prozatorul Nicolae Velea („Poarta”, „Întîlnire tîrzie”, „Călător printre înţelepciuni”) (n.13.04.1936).

· 1987: Allegret Yve, regizor francez (n. 1907)

· 1990 - A murit regizorul Alexandru Tatos (“Duios Anastasia trecea“, “Secretul armei... secrete“) (n.09.03.1937).

* 1992: Ioan Cherteș (n. 10 septembrie 1911, Sărățel, Bistrița-Năsăud - d. 31 ianuarie 1992, Cluj) a fost episcop titular de Cantanus. De facto a condus Eparhia de Cluj-Gherla după arestarea episcopului Iuliu Hossu și până la numirea noului episcop de Cluj-Gherla în persoana arhiepiscopului George Guțiu.

Ioan Cherteș s-a născut la data de 10 septembrie 1911, în comuna Sărățel, aflată pe atunci în comitatul Bistrița-Năsăud, din părinții Ioan, învățător și Maria, născută Rusu, casnică. Tatăl său a murit în primul război mondial, lăsând doi copii orfani, Ioan și Ana. Școala primară a urmat-o la Sărățel, iar studiile secundare la Liceul Grăniceresc din Năsăud, clasa I și la Liceul „Petru Maior” din Gherla, cl. II-VII. În iunie 1929 a promovat cu succes examenul de bacalaureat.

După absolvirea liceului a rămas un an ca pedagog la Gherla, la Liceul Petru Maior” și student, „la fără frecvență al Facultății de Drept de la Universitatea din Cluj, iar în anul 1930 a fost primit în clerul tânăr al Diecezei de Gherla, fiind trimis de episcopul Iuliu Hossu la studii la Roma. A urmat Filosofia și Teologia la Colegiul „De Propaganda Fide”din Roma. La 21 decembrie 1935 a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor arhiepiscopului Giuseppe Palica, vicarul Romei.

După terminarea studiilor, promovat doctor în Filosofie și Teologie în anul 1938, revine în țară și se așează la Cluj, unde Episcopia de la Gherla își mutase între timp reședința. A fost numit secretar episcopesc, funcție ce o ocupă până în anul 1940. Între anii 1940-1948 a ocupat, concomitent, mai multe funcții. Astfel a fost profesor de teologie la Academia de Teologie Română Unită, la catedrele de Istoria bisericească și Drept bisericesc (1940-1948), director al Internatului de Băieți începând din 1942, devenit în anul 1945 internatul Liceului Român Unit „Inocențiu Micu-Klein”. Pentru un timp a predat disciplina religie la acest liceu.

În anul 1947 de sărbătoarea Învierii Domnului a fost numit canonic, iar la 10 octombrie 1948 a fost promovat pro-vicar general al Diecezei de Cluj-Gherla. Dar la 28 octombrie 1948, a fost arestat de către Securitate și închis la Mănăstirea Neamț, împreună cu ceilalți arestați provenind din clerul superior al Bisericii Române Unite, canonici, profesori de Teologie, protopopi etc. În februarie 1949 internații de la Mănăstirea Neamț, ca și episcopii de la Dragoslavele, au fost transferați cu toții la Mănăstirea Căldărușani, lângă București, transformată în lagăr de concentrare, împrejmuit cu sârmă ghimpată și asigurat cu pază militară.

În lagărul de la Căldărușani, păzit de locotenentul major Bădiță, a putut intra călugărul bazilitan Ciubotariu, iar prin el Episcopii au putut lua contact cu Nunțiatura Apostolică de la București. La 21 noiembrie 1949 papa Pius al XII-lea l-a numit pe Mons. Dr. Ioan Cherteș ca episcop titular de Cantano și episcop-auxiliar de Cluj-Gherla. Aflat la Mănăstirea Căldărușani, cu ocazia Crăciunului, în noaptea de 24/25 decembrie 1949, din ordinul Papei Pius al XII-lea, canonicul dr. Ioan Cherteș a fost consacrat episcop auxiliar de Cluj-Gherla și episcop titular de Cantano, prin punerea mâinilor episcopului Valeriu Traian Frențiu de Oradea Mare, asistat de episcopii Iuliu Hossu de Cluj-Gherla, Alexandru Rusu de Maramureșului și Ioan Bălan al Episcopiei de Lugoj. Odată cu el a fost consacrat ca episcop și Tit Liviu Chinezu.

În mai 1950 întregul grup de internați de la Căldărușani a fost transferat la Penitenciarul din Sighetu Marmației, unde episcopul Ioan Cherteș rămâne până în aprilie 1955, când e readus la Securitatea din Cluj și, de acolo, la 30 iulie 1955, este eliberat.

După această primă eliberare, intervenită la 6 ani de la arestare și detenție în închisoare, fără judecată, s-a așezat în comuna Chiraleș (județul Bistrița-Năsăud), unde locuia sora sa Ana, căsătorită cu profesorul Vasile Țărmure, fost și el până în anul 1948 preot de enorie, reprofilat după ilegalizarea Bisericii.

La 12 august 1956 a avut loc la Cluj Liturghia săvârșită de cei doi preoți, greco-catolici, Vasile Chindriș și Izidor Ghiurco, în stradă, în fața Bisericii Piariștilor (Universității), în urma căreia au fost arestați mulți preoți. Între ei și episcopii Alexandru Rusu al Maramureșului, ales mitropolit al Bisericii Române Unite, și Ioan Cherteș, episcop-auxiliar de Cluj-Gherla. Învinuit de instigare publică, Ioan Cherteș, arestat la 15 august 1956 și anchetat cu duritate la Securitatea din Cluj, a fost condamnat de Tribunalul Militar din aceeași localitate prin sentința nr. 1202/1957 la 10 ani temniță.

După condamnare a fost purtat prin cele mai grele închisori și prin lagărele de muncă forțată. Astfel a fost la penitenciarul din Gherla, 3 ani, apoi în Bărăgan și Deltă: la Stoienești, Salcia, Grind-Periprava, din nou adus la Gherla, apoi la Luciu-Giurgeni, Strâmba, iarăși la Salcia și în sfârșit la Ostrov, de unde, în baza decretului de grațiere nr. 411/1964, la 30 iulie, acel an, a fost eliberat.

De data aceasta s-a așezat la Sărățel, satul natal. Însă, mereu urmărit și hărțuit de organele securității și fără serviciu, la 25 octombrie 1965 s-a mutat la Năsăud, unde între timp se mutase și familia surorii sale cu slujba soțului ei, V. Țărmure. Între anii 1965-1972 a funcționat ca angajat la Întreprinderea Raională de Industrie Locală "Ineul", în calitatea de contabil II la materiale. A dus și aici o viață foarte grea, fiind fără întrerupere urmărit atât de securitate cât și de organele de partid. Fără a avea oficial domiciliu obligatoriu, comandantul securității locale i-a pus în vedere să nu părăsească localitatea, iar în cazul că ar trebui să plece undeva, să-l anunțe.

La 30 iunie 1972 a fost pensionat. Bătrânețele și îndeosebi reminiscențele terorii anchetelor, a muncii forțate, a regimului de exterminare din închisori și gulaguri, a frigului și foamei și a tuturor umilirilor și privațiunilor prin care a trecut și le-a îndurat 14 ani și jumătate, toate acestea i-au zdruncinat sănătatea și l-au determinat să renunțe la o viață activă cu sarcini de mare răspundere, cum e episcopatul, și să-și petreacă ultimii ani ai vieții retras, rămânând în continuare la Năsăud, în familia surorii sale.

La 12 martie 1990 papa Ioan Paul al II-lea, reglementând problema ierarhiei Bisericii Catolice din România, atât a celei de rit latin, cât și a celei de rit bizantin (Greco-Catolică), l-a promovat și distins pe Ioan Cherteș ca arhiepiscop „ad personam”.

Arhiepiscopul Cherteș a trecut la cele veșnice la 31 ianuarie 1992.

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Ioan Cherteș

Născut	10 septembrie 1911 Șieu-Măgheruș, Bistrița-Năsăud, România
Decedat	31 ianuarie 1992 (80 de ani) Cluj-Napoca, România
Religie	Biserica Română Unită cu Roma
Ocupație	preot catolic[*]
Funcția episcopală
Sediul	Cluj-Gherla
Titlul	Arhiepiscop "ad personam" Episcop auxiliar de Cluj-Gherla
Perioada	1949 - 1992
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	25 decembrie 1949, Căldărușani
Episcop consacrator	Valeriu Traian Frențiu
Alte funcții	Episcop titular de Cantanus

· 1993: I.V. Săndulescu, scriitor și politician român, liberal

* 1994: Pierre-François-Marie-Louis Boulle, cunoscut sub numele de Pierre Boulle, a fost un scriitor francez (n. la 20 februarie 1912, la Avignon - d. la 31 ianuarie 1994), de formație tehnică (inginer, SUPÉLEC^[3], 1933).

· 2001: Rafael Lapesa, profesor și academician spaniol, autor al Dicționarului etimologic al limbii spaniole. (n. 1908)

· 2003: A murit scriitorul si epigramistul roman Nicolae Fulga; (n. 1935). A scris printre multe alte epigrame, si pe aceasta: Echipa de dansuri a poliţiei

Joacă bine, meritoriu,

Sună bine şi arcuşul.

Şi-au mărit şi repertoriu’

Cu… bătuta şi căluşul.

· 2004 - A murit Ion Barnea, istoric şi arheolog, membru de onoare al Academiei Române (n.13.08.1913).

* 2007: Arben Minga (n. 16 martie 1959, Tirana, Albania – d. 31 ianuarie 2007, Windsor, Canada) a fost un jucător albanez de fotbal care a evoluat pe postul de atacant.

· 2008 - Regizorul Cristian Munteanu a încetat din viaţă. Cristian Munteanu a fost primul redactor-şef al redacţiei Teatru a Radiodifuziunii Române, după revoluţia din decembrie 1989. (n. 1937)

· 2009: Virgil Constantinescu, inginer român, membru și președinte al Academiei Române (n. 1931)

· 2009 - A murit soprana Mariana Stoica

· 2009 - Fostul pugilist suedez Ingemar Johansson, vicecampion olimpic în 1952 şi campion mondial la categoria grea în 1959, a decedat la vârsta de 76 de ani

· 2010 - A murit scriitorul şi jurnalistul argentinian Tomas Eloy Martinez, cunoscut pentru romanul "Santa Evita" (1995)

· 2011: Bartolomeu Anania, pe numele de mirean Valeriu Anania (n. 18 martie1921, comuna Glăvile, județul Vâlcea - d. 31 ianuarie 2011, Cluj-Napoca), a fost un cleric ortodox român și scriitor. Din 1993 și până la moarte a fost arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului (până în 2005 în cadrul Mitropoliei Ardealului). În anul 2006 a devenit primul mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. În anul 2007 a fost principalul contracandidat al mitropolitului Daniel Ciobotea la alegerea noului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Valeriu Anania s-a născut la data de 18 martie 1921 din părinții Ana și Vasile Anania, în comuna Glăvile-Piteșteana, județul Vâlcea. A urmat școala primară în satul natal, apoi cursul secundar l-a făcut la București. S-a înscris la Seminarul Teologic Central din București ale cărui cursuri le-a urmat în perioada 1933-1941. A frecventat și cursurile la liceele "Dimitrie Cantemir" și "Mihai Viteazul din capitală, luându-și bacalaureat în urma examenului susținut la liceul "Mihai Viteazul" (1943).

În anul 1935, minor fiind, s-a înscris în organizația "Mănunchiul de prieteni", organizație legionară a tineretului școlar. În anul 1936 era deja încadrat în "Frăția de Cruce", organizație superioară celei dintâi. Peste ani își amintește Înalt Prea Sfințitul Bartolomeu Anania: ..."Nu am apucat să devin legionar din două motive, unul formal și altul de fond: în ianuarie 1941, la vremea când eu încă nu eram major (la aceea vreme majoratul era la 21 de ani) , "Frăția de Cruce" din Seminarul Central a fost desființată. În al doilea rând, în timpul scurtei guvernări legionare, dar și după aceea, mi-a fost dat să văd și reversul medaliei, adică fața neștiută a Gărzii de Fier, cu care nu puteam fi de acord. Mărturisesc însă că în "Frăția de Cruce" din Seminar nu se făcea politică, nici antisemitism, ci doar educație, și că nu am avut de învățat decât lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam și de patrie, corectitudine, disciplină în muncă, cultivarea adevărului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu."

În anul 1941 a fost arestat o lună de zile pentru participarea la funeraliile unui comandant legionar. Mărturisește în continuare înaltul prelat: ..."După trei săptămâni am fost eliberat, dar în cazierul meu a rămas fișa cu calificativul "legionar", un stigmat de care, orice ai face, nu scapi o viață întreagă. Nu am făcut parte niciodată dintr-un partid politic, dar am fost și am rămas pe dreapta". În anul 1942 a fost arestat și condamnat din nou, la șase luni de închisoare, pentru că ar fi deținut în podul Mănăstirii Cernica materiale legionare și arme.

La 2 februarie 1942 s-a călugărit la Mănăstirea Antim din București, dându-i-se numele de Bartolomeu. În același an, la 15 martie 1942, a fost hirotonit ierodiacon, slujind în această calitate la Mănăstirile Polovragi și Baia de Arieș.

În toamna anului 1944 s-a înscris ca student la Facultatea de Medicină și la Conservatorul de Muzică din Cluj, după ce Ardealul de Nord a revenit sub administrație românească. În calitate de președinte al studenților din Centrul Studențesc "Petru Maior" a organizat și condus greva studențească cu caracter anticomunist, contra guvernului condus de Petru Grozala 6 martie 1946 și totodată antirevizionistă împotriva celor care nu erau de acord cu revenirea Ardealului la România. Din cauza organizării acestei greve a fost exmatriculat în anul 1947, după care a ajuns stareț la Mănăstirea Toplița, aflată pe atunci în județul Mureș (interbelic).

Ulterior și-a continuat studiile la "Facultatea de Teologie" din București și la "Academia Andreiană" din Sibiu, obținând titlul de "licențiat în teologie" (1948)

Între anii 1948-1949 a fost intendent la Palatul Patriarhal, iar apoi, între anii 1949-1950, inspector patriarhal pentru învățământul bisericesc. Între anii 1950-1951 a fost asistent la catedra de Istorie Bisericească Universală la Institutul Teologic Universitar din București, iar între 1951-1952, decan al Centrului de Îndrumare Misionară și Socială a Clerului, la Curtea de Argeș. În perioada 1952-1958 a deținut funcția de director al bibliotecii patriarhale din București. Conform mărturiilor unor contemporani, s-a bucurat în toată această perioadă de protecția patriarhului Justinian Marina.^[2]

În anul 1958 a fost din nou arestat, sub acuzația de activitate legionară înainte de 23 august 1944. A fost condamnat de către Tribunalul Militar Ploiești la 25 de ani de muncă silnică pentru "uneltire contra ordinii sociale". Și-a ispășit pedeapsa în Închisoarea Aiud, la secția "politici", unde a făcut parte dintr-un comitet de reeducare.^[3]

În timpul detenției i-a murit mama, iar el a fost înștiințat de acest fapt în închisoare. În 1964 a fost eliberat, împreună cu alți deținuți politici, în urma unui decret dat de autorități pentru anularea detenției politice.

În anul 1966 a fost trimis de către Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite ale Americii, unde a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române: secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc, director al Serviciului "Publicații". În anul 1967 a fost hirotonit ieromonah de către Arhiepiscopul Victorin, acordându-i-se din partea Sfântului Sinod rangul de arhimandrit. A ținut numeroase conferințe și a făcut parte din mai multe delegații ale Bisericii Ortodoxe Române peste hotare. Este membru fondator al Comitetului Sălii Românești din Detroit, avându-l ca invitat la dineul de promovare din 21 mai 1976, pe laureatul Premiului Nobel, George Emil Palade.

A participat la diverse conferințe în Detroit, Chicago, Windsor și Honolulu, fiind ales ca membru în delegația Bisericii Ortodoxe Române care a vizitat Bisericile vechi orientale din Egipt, Etiopia și India (1969). Conform jurnalistului Ioan T. Morar, Bartolomeu Anania ar fi furnizat Securității note informative despre Andrei Scrima, unul din teologii ortodocși de seamă aflați în exil.^[4]

După reîntoarcerea în țară a fost director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1976-1982. În anul 1982 se va retrage la Mănăstirea Văratec, pentru a se dedica scrisului. Operei sale scriitoricești, deosebit de bogată, va adăuga una de excepție: diortosirea și adnotarea Sfintei Scripturi, după Septuaginta, într-o limbă frumoasă și curgătoare. Această lucrare o va elabora și desăvârși după alegerea ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, la 21 ianuarie 1993. După cum mărturisește singur, această operă i-a solicitat peste zece ani de muncă de ocnaș. Biblia aceasta^[5], tipărită în anul 2001 a devenit și ediția jubiliară a Sfântului Sinod.

În primăvara anului 1990 a făcut parte din Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, alături de clericii Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniel Ciobotea, Constantin Voicescu, Iustin Marchiș, Toader Crâșmariu și de mirenii Horia Bernea, Octavian Ghibu, Teodor Baconsky, Sorin Dumitrescu.

Mitra de arhiereu

La 21 ianuarie 1993, după moartea arhiepiscopului Teofil Herineanu, a fost ales arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului. Hirotonirea întru arhiereu și instalarea în Catedrala Ortodoxă a Clujului a fost oficialtă de patriarhul Teoctist în data de 7 februarie 1993, înconjurat fiind de un sobor de ierarhi și de o mare mulțime de credincioși.

În toamna anului 2005, după decesul mitropolitului Antonie Plămădeală, a declarat inițial că este prea bătrân pentru a candida la scaunul de mitropolit.^[6]^[7] Nemulțumit că Laurențiu Streza și nu Andrei Andreicuț, candidatul pe care l-a susținut în mod public, a fost ales în funcția de mitropolit al Ardealului, a inițiat ruperea episcopiilor din nordul și centrul Ardealului de sub jurisdicția scaunului mitropolitan de la Sibiu.^[8]

Acest demers a stârnit nemulțumirea unor credincioși și a atras dezaprobarea unor comentatori.^[9]^[10]^[11]

În data de 2 martie 2006 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ridicat pe arhiepiscopul Bartolomeu la rangul de mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. Această nouă mitropolie, înființată canonic de către Sfântul Sinod la 4 noiembrie 2005, a fost trecută în Statut și i s-a stabilit denumirea de către Adunarea Națională Bisericească pe 1 martie 2006. A fost instalat oficial ca mitropolit la 25 martie 2006de către un sobor de ierarhi în frunte cu Patriarhul Teoctist.

La alegerile desfășurate în data de 12 septembrie 2007 a obținut 66 de voturi în Colegiul Electoral Bisericesc, față de 95 de voturi obținute de mitropolitul Daniel Ciobotea, care astfel a fost ales succesor al Patriarhului Teoctist

Mitropolitul Bartolomeu Anania

Date personale

Născut

18 martie 1921^[1]^[2]

Glăvile, Vâlcea, România

Decedat

31 ianuarie 2011 (89 de ani)^[1]^[2]

Cluj-Napoca, România

Cetățenie

România

Religie

creștinism ortodox[*]

Ocupație

preot
autor
traducător
scriitor
poet

Funcția episcopală

Sediul

Cluj-Napoca

Titlul

Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului

Perioada

21 ianuarie 1993 - 31 ianuarie 2011

Membru de onoare al Academiei Române

Premii

Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Mare Cruce[*] (2000)
doctor honoris causa al Universității Babeș Bolyai din Cluj[*] (2004)

· 2015: Richard von Weizsäcker, politician german, fost președinte al RFG (1984-1994) (n. 1920)

Sărbători

Sf Mc doctori fără de arginți Chir și Ioan: Calendar creștin ortodox
Sfinţii Chir şi Ioan – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Sfinții Chir și Ioan (în italiană Ciro e Giovanni, în arabă اباكير ويوحنا) (d. aproximativ 304 sau 311 d.Hr.) au fost doi martiri creștini din timpul persecuției anticreștine a lui Dioclețian (284-305). Ei sunt venerați în mod special în Biserica Coptă și supranumiți doctori fără de arginți făcători de minuni (Anargyroi thaumatourgoi), deoarece se presupune că au săvârșit vindecări de boli fără a cere bani.
Nauru: Sărbatoare națională – Proclamarea independenței statului (1968 )

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Mc doctori fără de arginți Chir și Ioan

Fericitul Chir era din Alexandria Egiptului şi ajunsese, cu darul lui Dumnezeu şi după multă învăţătură, doctor iscusit, încât tămăduia bolile trupeşti şi sufleteşti ale oamenilor, neluând plată, ci binevestind în acest fel credinţa creştină.

Deci, pornindu-se mare prigoană împotriva creştinilor, a fost pârât şi Sfântul Chir la dregătorul cetăţii, că învaţă pe mulţi credinţa cea nouă. Şi înştiintându-se fericitul de aceasta, s-a înstrăinat de țara părinţilor lui şi, plecând din Egipt, s-a dus în Arabia. A intrat în viața pustnicească şi multe şi minunate tămăduiri a făcut, fără plată, aducând nenumărate suflete la închinarea lui Hristos, încât s-a răspândit vestea despre dânsul pretutindeni.

În vremea aceea, s-a întâmplat sa se afle la Ierusalim im dreptcredincios, anume Ioan. Acesta era din ţinutul Edesei şi purtase multă vreme dregătoria ostăşească. Iar acum, lăsând toate, chiar şi dregătoria sa, căuta pe Hristos, trăind în smerenie şi în mare curăţie trupească. Auzind el de minunata propovăduire pe care o săvârşea Sfântul Chir, a pornit în căutarea lui la Alexandria şi, negăsindu-1, a mers pe urmele lui şi l-a aflat în Arabia. Şi s-a minunat fericitul Ioan văzând dumnezeiasca slujire încredințată Sfântului Chir. Drept aceea a rămas lângă dânsul, ca ucenic, şi-l însoţea şi-l ajuta pe Sfântul în apostoleasca lui lucrare. Cutreierau împreună cetăţile şi satele, uniţi în gânduri, învăţând cuvântul lui Dumnezeu şi vindecând toată boala.

Şi întinzându-se prigoana, pe vremea când Sfinţii Chir şi Ioan erau încă slobozi, a fost prinsă şi o femeie creştină, Atanasia cu numele, împreună cu cele trei fiice ale ei: Teodota Teoctista şi Eudoxia. Şi temându-se ei ca nu cumva ele, ca nişte femei ce erau, să se îngrozească, fie stând în fața judecătorului, fie de mărimea chinurilor, şi astfel să se lepede de credinţă, au mers la temniţă şi le îmbărbătau şi le îndemnau să stea tari în fata chinurilor, mărturisind pe Hristos. Având, aşadar, dregătorii cetăţii că cei doi mărturisesc pe față pe Hristos, i-au prins şi pe ei. Şi, fiind daţi la grele chinuri, au mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos, Dumnezeu adevărat, îmbărbătând astfel şi pe sfintele femei.

Şi, nevrând nicidecum să aducă jertfe zeilor, dregătorul a poruncit să li se taie tuturor capetele. Şi se face pomenirea mutării lor la Domnul în fiecare an, la 31 ianuarie.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI

A. GUSTĂRI

Roşii umplute cu salată de ţelină cu maioneză de post

· 6 roşii potrivite ca mărime;

· 2 -3 ţeline;

· 1 ceaşcă maioneză de post;

· Zeama de la o lămâie;

· Sare

Se rade ţelina pe răzătoarea mică, se sărează, apoi se adaugă zeama de lămâie.

Se amestecă cu maioneza de post.

Se introduce conţinutul în roşiile cărora li s-au creat căpăcele în dreptul codiţelor şi care au fost golite de o parte din miez.

Se aşază pe platou şi se ornează cu frunze de pătrunjel sau ţelină.

B. SALATE

Salată de fasole boabe

· 400 g fasole boabe;

· 2 cepe mijlocii;

· 3 linguri ulei;

· Oţet;

· Sare;

· Piper măcinat

Se fierbe fasolea după procedeul clasic, apoi se strecoară, se pune în salatieră fierbinte şi se amestecă cu ceapa tăiată felii, uleiul şi oţetul.

Se potriveşte la gust de sare şi piper.

C. SOSURI

Sos beşamel (sos alb)

· 3 linguri margarină;

· 3 linguri făină;

· 1 ½ ceaşcă apă;

· Sare;

· Piper;

· 1 linguriţă zeamă de lămâie

În 3 linguri margarină topită se pun 3 linguri făină.

Se amestecă continuu la foc mic până când făina capătă culoare gălbuie.

Se adaugă sare, piper şi 1 ½ ceaşcă apă sau zeamă de zarzavaturi fierte şi se fierbe sosul rezultat încă 5 minute.

Se adaugă o linguriţă margarină şi o linguriţă zeamă de lămâie şi se mai fierbe încă 5 minute amestecând continuu pentru a nu se prinde.

Se obţine circa 1 ½ ceaşcă sos.

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă rusească de post

· 1 ceapă;

· 2 morcovi;

· 1 rădăcină pătrunjel;

· ½ rădăcină ţelină;

· 3 – 4 roşii;

· 2 ardei;

· 1 legătură leuştean uscat;

· 1 legătură pătrunjel verde;

· Mărar conservat;

· Sare;

· ¼ varză dulce;

· 1 sfeclă;

· ¾ litri borş

Zarzavatul se taie mărunt sau se trece prin răzătoarea mare, apoi se pune la fiert într-o oală cu apă şi se lasă până sunt moi.

Se adaugă roşiile curăţate de coajă şi seminţe şi tăiate cubuleţe precum şi ardeiul tăiat felii lungi şi subţiri, ca tăieţeii şi se mai lasă să fiarbă puţin.

Separat se fierbe borşul care se adaugă la ciorbă şi se drege cu sare.

La sfârşit se presară verdeaţa tocată şi puţin ulei.

E. MÂNCĂRURI

Varză la cuptor

· 2 verze murate mici;

· 1 ceaşcă sos beşamel;

· ½ ceaşcă margarină

Se spală varza, se desărează, se taie în sferturi şi se fierbe.

Se aşază într-o tavă tapetată cu margarină, se toarnă deasupra sosul alb şi se lasă în cuptor să se rumenească bine.

F. DULCIURI

Cornuleţe de post

· 250 g margarină;

· 150 g zahăr;

· 250 g făină;

· 3 linguri rom;

· Coajă de lămâie

Se freacă margarina cu zahărul până se face spumă.

Se adaugă pe rând celelalte ingrediente, se frământă bine, astfel încât să se obţină un aluat potrivit de moale.

Se înting foi, se taie triunghiuri, se umplu cu rahat sau gem şi se împăturesc.

Se coc la foc potrivit şi se pudrează cu mult zahăr imediat ce se scot din cuptor.

TEATRU/FILM

MARIN MORARU

Cu Marin Moraru, actor român de teatru și film

Biografie

Marin Moraru (n. 31 ianuarie 1937, București, România – d. 21 august 2016, București, România) a fost un actor român de teatru și film.

Piese de teatru

· Pigulete plus cinci fete de C. Bratu

· Chirița în provincie de Vasile Alecsandri

· Ocolul Pământului de P. Kohout

· Umbra de E. Swartz

· Troilus și Cresida de W. Shakespeare

· Capul de rățoi de George Ciprian

· D'ale carnavalului de I.L. Caragiale

· Nepotul lui Rameau de Diderot

· "Transplantarea inimii necunoscute de A. Marodin

· Leonce și Lenav de G. Buchner

· Un fluture pe lampă de Paul Everac

· Trei frați gemeni din Veneția de A. Mattiuzzi

· Ultima oră de Mihail Sebastian

· O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale

· Saragosa

· Romulus cel Mare de Friedrich Dürrenmatt

· Gaițele de Alexandru Kirițescu

· Fundația de Valeho

· O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale

· Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett

· Harap Alb de Radu Ițcuș

· Azilul de noapte de Maxim Gorki

· Take, Ianke și Cadîr de Victor Ion Popa

· Crimă pentru pământ, dramatizare de Gr. Gonța după romanul omonim de Dinu Săraru

· Egoistul de Jean Anouilh

· Femeia îndărătnică de W. Shakespeare

· Piscina de la miezul nopții de Peter Karvas

Filmografie

· Haiducii (1966)

· Un film cu o fată fermecătoare (1966)

· Maiorul și moartea (1967)

· Răzbunarea haiducilor (1968)

· Felix și Otilia (1972) - dublaj de voce Costache Giurgiuveanu

· Filip cel Bun (1974)

· Un comisar acuză (1974) - comisarul Ghiță Petrescu

· Un zâmbet pentru mai târziu (1974)

· Actorul și sălbaticii (1975) - majordomul Vasile

· Elixirul tinereții (1975)

· Toamna bobocilor (1975) - Toderaș

· Operațiunea Monstrul (1976) - Corneliu

· Tufă de Veneția (1977)

· Iarna bobocilor (1977) - Toderaș

· Concurs (1982)

· Faleze de nisip (1982)

· Ringul (1984) - Tom

· Zbor periculos (1984)

· Masca de argint (1985) - Boier Vâlcu

· Vară sentimentală (1986)

· Cuibul de viespi (1986)

· Chirița în Iași (1987)

· În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)

· Inimă de țigan (2007) - Cristofor

· Regina (2008) - Cristofor

· Iubire și Onoare (2010) - Mohamed

· Pariu cu viața (2011) - Silviu ”Bunicu” Crăciun

· O nouă viață (2014) - Silviu ”Bunicu” Crăciun

Actorul si salbaticii (1975):

Marin Moraru şi Marian Hudac - Aspirina şi piramidonul (1988)

Cu Lucia Mureșan ("Secretul lui Bachus", "Miss Litoral").

Biografie

Lucia Mureșan (n. 31 ianuarie 1938, Cluj - d. 12 iulie 2010, Cluj) a fost o actriță română de teatru și film. A jucat și în producții de teatru televizat și radiofonic. A lecturat timp de mulți ani o parte din textele documentarelor prezentate în emisiunea Teleenciclopedia, difuzată de Televiziunea Română.

Actrița a fost descendenta unei familii de intelectuali români transilvăneni. A fost botezată de Ion Agârbiceanu, pe atunci protopopul greco-catolic al Clujului.

Lucia Mureșan a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1958, la secția Arta actorului,^[1] sub îndrumarea Irinei Răchițeanu.^[2] A fost repartizată împreună cu întreaga promoție la Piatra Neamț.^[3]

Teza de doctorat a Luciei Mureșan se intitulează Rolul cuvântului în realizarea imaginii scenice – orice glas ascultă glas

În 1958 a revenit la Cluj.^[3] Aici și-a făcut debutul ca actriță în același an, interpretând la Teatrul Național din oraș rolul Domnica Radu din Secunda '58 de Dorel Dorian. Pe această scenă a mai jucat rolurile Ofelia din Hamlet de William Shakespeare și Ondine din piesa cu același nume de Jean Giraudoux. În 1965 intră în echipa Teatrului „Constantin Nottara” din București;^[4] trupa de aici, alcătuită de către directorul Horia Lovinescu (pus în funcție cu doar un an în urmă^[5]), îi mai cuprindea pe tinerii actori Anda Caropol, Emil Hossu, Gilda Marinescu și Alexandru Repan.^[2]

Dintre montările de teatru în care a fost distribuită Lucia Mureșan, de un succes deosebit s-a bucurat comedia Micul infern de Mircea Ștefănescu, în regia lui Mihai Berechet. Spectacolul a fost prezentat în nouăsprezece stagiuni, însumând aproape șapte sute de reprezentații. Din distribuție mai făceau parte: George Alexandru, Ion Dichiseanu, Emilia Dobrin, Silvia Dumitrescu-Timică, Dorin Moga, Ștefan Radof și Ion Siminie.^[6]

Cariera actriței a însumat peste o sută de spectacole de teatru și înregistrări de teatru radiofonic și de televiziune și în jur de cincisprezece producții cinematografice.^[3] În film a jucat cu precădere roluri secundare.^[2] Acestora se adaugă activitatea ca realizator de emisiuni radiofonice și televizate, domeniu în care a debutat în 1958;^[1] în acest sens, sunt binecunoscute aparițiile Luciei Mureșan în emisiunea Teleenciclopedia, difuzată de postul public din România, unde actrița lectura texte ale documentarelor prezentate.

Și-a început activitatea didactică în 1963, susținând cursuri de Arta și tehnica vorbirii la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București. Continuă să predea în această instituție până în 1992, când se transferă la Universitatea Hyperion din București, unde prezintă cursuri de „Arta actorului”, „Vorbire scenică” și „Analiza procesului scenic”. Din 1996 până în 2002 activează în Universitatea Ecologică din București, care îi oferă în anul 1997 funcția de decan al Facultății de Arte.^[1] În 2002, a devenit profesor și decan al Facultății de Teatru din Universitatea „Spiru Haret” din capitală

Actrița a fost căsătorită din 1960 cu fotograful Ion Miclea (1931–2000), cunoscut pentru obținerea unor importante premii internaționale, dar și pentru ocupația de fotograf personal al liderului politic comunist Nicolae Ceaușescu.^[3]^[7]

A fost înmormântată în data de 14 iulie 2010 în Cimitirul Central din Cluj după ritualul greco-catolic

Spectacole de teatru

Teatrul Național din Cluj

· Secunda '58 de Dorel Dorian (1958) – Domnica Radu

· Hamlet de William Shakespeare – Ofelia

· Ondine de Jean Giraudoux – Ondine

Teatrul „Constantin Nottara“ din București

· Meșterul Manole de Lucian Blaga – Mira

· Stana de Ion Agârbiceanu (adaptare) – Stana

· Și eu am fost în Arcadia de Horia Lovinescu – Laura

· Ultima cursă de Horia Lovinescu – Claudia

· Adela de Garabet Ibrăileanu (adaptare) – Adela

· Othello de William Shakespeare – Desdemona

· Casa Bernardei Alba de Federico García Lorca – Angustias

· Echilibru fragil de Edward Albee – Julia

· Întoarcerea la Micene de Evangelos Averoff-Tossizza – Frumoasa Elena

· Micul infern de Mircea Ștefănescu – Viorica Vernescu

· Sentimente și naftalină de Sidonia Drăgușanu – femeia în gri

· Pensiunea doamnei Olimpia de Ion Dumitru Șerban (1982) – Angela

· Vino la pod, iubita mea! de Kiszely Gábor (2001) – Cordelia

Teatrul Național București „Ion Luca Caragiale“

· Profesionistul de Dușan Covacevici

Teatrul Național Radiofonic

· Bogdan Dragoș de Mihai Eminescu

· Comisarul și înalta societate de Robert Lamoreaux

· Duminica orbului de Cezar Petrescu

· Electra (adaptare)

· Emilia Galotti de Gotthold Ephraim Lessing (adaptare)

· George Enescu și prințesa iubită (adaptare)

· Ioan Botezătorul de Hermann Sudermann

· Ioana pe rug de Dina Cocea

· Ion de Liviu Rebreanu (adaptare)

· Legături primejdioase de Choderlos de Laclos (adaptare)

· Maria Stuart de Friedrich Schiller

· Micul infern de Mircea Ștefănescu

· Mihai Eminescu. Veronica Micle. Replici (2001) de Pușa Roth

· Odiseea de Homer (adaptare)

· Oedip la Colona de Sofocle

· Părintele Serghei de Lev Tolstoi

· Pasărea albastră de Maurice Maeterlinck

· Povestea celor șapte stele de Alexandre Dumas, tatăl (adaptare)

· Prințul din adâncul pământului de Costin Tuchilă (adaptare)

· Simpozionul de Alisa Tanskaia

· Troienele de Euripide – Corifeea

· Troienii la Cartagina de Virgiliu

· Tulnicile Iancului de Dominic Stanca

· Ultima oră de Mihail Sebastian

· Un roman de dragoste de Honoré de Balzac (adaptare)

Teatrul Național de Televiziune

· Troienele de Euripide (1967) – Corifeea

· Micul infern de Mircea Ștefănescu – Viorica Vernescu

Filmografie

· Gioconda fără surâs (1967) – Ioana

· Serata (1971)

· Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (1979) – Regina Isabela

· Liniștea din adîncuri (1982)

· Buletin de București (1983)

· Raliul (1984)

· Figuranții (1987)

· A doua variantă (1987)

· Drumeț în calea lupilor (1988) – doamna Iorga

· Divorț... din dragoste (1992)

· Natures mortes" (2000, film de televiziune)

· Raport despre starea națiunii (2002) – Mărioara Zegrea

· Une place parmi les vivants (2003)

· Corps et âmes (2003, film de televiziune) – Madame Faussait

· Buricul pământului (2005) – doctorița

Lucia Mureșan - Odă

Teleenciclopedia: Ecosisteme - Insula Taiwan (lectura - Lucia Mureşan)

Lucia Muresan in „Maria Norilor" de Odysseas Elytis, 1985

În regia lui Alexandru Tatos

Biografie

Alexandru Adrian Teodor Tatos^[1] (n. 9 martie 1937, București, România – d. 31 ianuarie 1990, București, România) a fost un regizor și scenarist român.

Alexandru (Sandu) Tatos s-a născut pe 9 martie 1937, la București. A absolvit Secția de Regie Teatru a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" din București, în 1969, la clasa prof. Radu Penciulescu, asistent Mihai Dimiu.

În 1971 montează două piese de "commedia dell'arte", "Nebunia lui Pantalone" și „Farsa lui Pathelin”, pentru Televiziunea Română.

Începând din 1973, se alătură de colegul și prietenul său, regizorul de film Dan Pița, cu care filmează primele 6 episoade din serialul TV "Un August în Flăcări” (1974). Serialul de aventuri cu tentă politică și polițistă a cărui acțiune se desfășoară în contextul evenimentelor din august 1944, în 13 episoade, și este realizat de 4 regizori, cei doi fiind schimbati cu Radu Gabrea și Doru Năstase în urma unui conflict cu scenariștii Eugen Barbu și Nicolae Paul Mihail. Este primul serial TV realizat de TVR împreună cu Studiourile de la Buftea.

În paralel pune în scenă 5 piese, în diferite teatre din țară, până în 1976.

Debutează în cinematografie cu filmul "Mere roșii", în 1976, ajutat de prietenii săi, Dan Pița și Mircea Veroiu, care-l sfătuiesc cum să-și curețe și să-și finiseze opera.

Al doilea film, "Casa dintre Câmpuri" (1979), pe scenariul lui Corneliu Leu, cu participarea altui coleg de-al său, a regizorului de film Mircea Daneliuc, alături de actorii Mircea Diaconu și Tora Vasilescu, este un film pe care-l face mai mult presat de situația în care se afla, între grija de a-și asigura existența de zi cu zi, și frica, să nu-și piardă suportul studioului.

"Rătăcire" din anul 1978, atacă un subiect la ordinea zile: "mirajul vestului". Căsătoria unei tinere frumoase (Ioana Pavelescu), cu un partener străin pentru a părăsi țara, și conflictul cu realitatea întâlnită.

Cel mai bun film este considerat "Secvențe" din 1982, care se ocupă, în 3 episoade, cu viața unei echipe de filmare, în care regizorul este jucat de Alexandru Tatos însuși.

Filmul „Conrad Haas”, povestește despre inventatorul austriac cu același nume (n. 1509, Dornbach, azi cartier al Vienei - d. 1576, Sibiu), precursor al zborului cu racheta, care si-a imaginat, între 1529-55, la Sibiu, tehnica rachetei în trepte.

"Secretul Armei.. secrete" (1988), este un fel de "commedia dell'arte" cinematografică, un basm modern, în haine de comedie burlescă, în care poveștile se amestecă ingenios cu elemente din mitologia civilizației moderne: monitoare TV cu transmisii fotbalistice, muzică și gesticulație specifice universului disco-punk & pop-rock etc.

A reușit să facă 9 filme, dintre care ultimul, "Cine are dreptate?" (1990), pe un scenariu de Paul Everac, cu Oana Pellea, a avut premiera după moartea sa.

A ținut un jurnal, ceeace era f. periculos, la timpurile acelea, în care dezvăluie multe detalii din viața de zi cu zi, frica de a nu rata, șsi față de concurența colegilor, ("frustul minimalist" al lui Mircea Daneliuc, "oniricul" și "estetul" Dan Pița), lupta cu viața zilnică și cu singurătatea, dar și cu sistemul comunist, cu cenzura etc., publicat postum sub titlul "Pagini de Jurnal", 1994, Editura Albatros.

A murit la 31 ianuarie 1990, la București, la 53 de ani, la numai o lună după Revoluție, de abces pulmonar.

Regizor de Teatru TV

"Nebunia lui Pantalone" (TV, 1971), cu Mihai Pălădescu (Pantalone), Marin Moraru (Doctorul), Gheorghe Dinică (Brighella), Jean Lorin Florescu, Florian Pittiș, Dan Tufaru, Mariana Mihuț, Ileana Cernat...

"Farsa lui Pathelin” (TV, 1971), cu Gina Patrichi, Marin Moraru...

Filmografie

Ca regizor

· Un August în flăcări (TV, 1974), Dan Pița și Alexandru Tatos (primele 6 episoade); Scenariul: Eugen Barbu și Nicolae Paul Mihail, cu Florin Piersic (Tiberiu Danacu / Armand Sachelarie), Liviu Ciulei (Ministrul de Interne, Ionescu Tismana), Sergiu Nicolaescu, Amza Pellea, Toma Caragiu (Șeful Siguranței, Mizdrache), Violeta Andrei (D-na Robescu), Ioana Bulcă, Mircea Diaconu, Valeria Seciu

· Mere roșii (1976), scenariu Ion Băieșu, cu Mircea Diaconu, Ion Cojar, Emilia Dobrin, Angela Stoenescu

· Rătăcire (1978), scenariu Ion Băieșu și Alexandru Tatos, cu Dan Nuțu, Ioana Pavelescu

· Duios Anastasia trecea (1979), scenariu Dumitru Radu Popescu, cu Anda Onesa, Amza Pellea

· Casa dintre câmpuri (1979), scenariu Corneliu Leu, cu Mircea Daneliuc, Amza Pellea, Tora Vasilescu

· Secvențe (1982), scenariu Alexandru Tatos, cu Ion Vîlcu, Geo Barton

· Fructe de pădure (1983), scenariu Dumitru Radu Popescu, cu Ion Besoiu, Ion Fiscuteanu

· Conrad Haas (1984), despre racheta inventatorului austriac, din 1529...

· Der Glockenkäufer (Negustorul de Clopote (1984)

· Întunecare (1985), după romanul omonim al scriitorului Cezar Petrescu, cu Dan Condurache, Florin Zamfirescu, Ioana Pavelescu

· Secretul armei secrete (1988), comedie muzicală, scenariu Alexandru Tatos, cu Mircea Diaconu, Victor Rebengiuc, Carmen Galin

· Negustorul de clopote (1989), colaborare cu Frieder Schuller, cu Mircea Diaconu

· Cine are dreptate? (1990), scenariu Paul Everac, cu Emilian Belcin, Andrei Finți, Oana Pellea

Ca scenarist

· Secvențe (1982)

· Secretul armei… secrete (1988)

Ca actor

· Secvențe (1982)

Fructe de pădure 1983:

In memoriam Alexandru și Liana Tatos

În regia lui Cristian Munteanu

Biografie

Cristian Munteanu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1959. Regizor mai întâi la Teatrul din Piatra Neamţ, a fost angajat în 1962 la Radiodifuziunea Română, ca regizor artistic. După decembrie 1989, a devenit primul redactor-şef al Redacţiei Teatru, care fusese până atunci secţie a redacţiei emisiunilor culturale. Practic, Cristian Munteanu a pus bazele activităţii distincte a acestei redacţii în forma în care se desfăşoară ea astăzi. Cele patru decenii şi jumătate dedicate teatrului radiofonic înseamnă peste o mie de spectacole cu piese din toate epocile de creaţie, de la antici la contemporani, ilustrând toate speciile de teatru, de la cele consacrate la formule moderne, cum sunt documentarul teatral sau emisiunile scenarizate. În toate, amprenta stilistică a regizorului este inconfundabilă. Ea se traduce printr-un simţ aparte al construcţiei teatral-radiofonice, aspect esenţial în această formă de artă, care,
adresându-se unui singur simţ, auzul, recompune un univers întreg. A alege dintre spectacolele sale radiofonice, multe – înregistrări de referinţă intrate în Fonoteca de Aur, nu este o întreprindere lesnicioasă. Realizatorul programului a încercat însă ca prin această selecţie să ofere o imagine cât mai cuprinzătoare, alegând mari lucrări dramatice din epoci complet diferite, urmate de o dramatizare de succes; totodată spectacole diferite ca formulă şi care atestă complexitatea şi rafinamentul gândirii artistice a regizorului Cristian Munteanu. Luni noaptea veţi asculta Viaţa e vis de Calderón de la Barca, spectacol din 1976, avându-l în rolul lui Segismundo pe Alexandru Repan, alături de Fory Etterle, Lucia Mureşan, Melania Cârje, N. Luchian Botez. Capodopera scriitorului spaniol este tălmăcită încântător de Cristian Munteanu, care avea ştiinţa de a alcătui distribuţii excelente, punând în evidenţă cât se poate de convingător calităţile unui actor. De-a lungul timpului, a avut ocazia de a lucra cu mari actori ai scenei româneşti din generaţii diferite şi cred că multe dintre aceste înregistrări i-au marcat deopotrivă pe interpret şi pe regizor.

Cristian Munteanu - Jocul Cu Fantasme (1996)

Oltin Hurezeanu

Date personale
Oltin Hurezeanu
Nume la naștere	Tudor Oltin Hurezeanu
Născut	31 ianuarie 1975 (46 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actor
Activitate
Alma mater	Universitatea din București
Modifică date / text

Oltin Hurezeanu (n. 31 ianuarie 1975, București, România) este un actor de film și televiziune din România.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

(2018) Royal Hearts / Regatul inimii mele
(2016) Hotel of the Damned - Prietenul lui Bogdan
(2015) Box - Eduard
(2015) Palatul pionierilor - Doctor
(2015) Poveste de dragoste - Actor
(2015) Tamara, Echelon / Tamara Echelon - Costică
(2014) Dispăruții - Oltin
(2013) Walking with the Enemy
(2010) Liceenii, în 53 de ore și ceva - Ramirez
(2008) Restul e tăcere - Candidat conservator
(2008) Supraviețuitorul - Tânăr 1

ROLURI ÎN TELEVIZIUNE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

(2009) Hellhounds - Hades
(2009) State de România - Student la Sorbona - Valet/French Policeman
(2006) Iubire ca în filme - Alin

VREI SĂ FII MILIARDAR?[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În anul 2002, Hurezeanu a câștigat premiul de 1 000 000 000 de lei vechi la concursul televizat de cultură generală, Vrei să fii miliardar?, fiind al doilea câștigător al emisiunii.^[4]

WOWBIZ(27.02.2018) - Oltin Hurezeanu a provocat o criza de ras concurentilor!

DOMINIC STANCA

Date personale
Dominic Stanca (actor)
Născut	31 ianuarie 1926^[1]
Decedat	26 iulie 1976 (50 de ani)^[1]
Cetățenie	România
Ocupație	actor
Modifică date / text

Dominic Stanca (n. 31 ianuarie 1926, Cluj – d. 26 iulie 1976) a fost un actor, autor, dramaturg, poet și traducător român. Este fiul medicului Dominic Stanca și al Corneliei, născută Vlad. A fost căsătorit cu doamna Sorana Coroamă-Stanca.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

ROLURI ÎN TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Horatio din „Hamlet”, de William Shakespeare,
Busto din „Steaua Seviliei”, de Lope de Vega,
Ferdinand din „Intrigă și iubire”, de Friedrich Schiller,
Chiriac din „O noapte furtunoasă”, de Ion Luca Caragiale.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Aventurile lui Tom Sawyer (1968)
Moartea lui Joe Indianul (1968)

SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Roata cu șapte spițe (povestiri), Editura ESPLA, 1957
Pentr-un hoț de împărat volumul anterior, adăugit cu un ciclu de povestiri despre Avram Iancu, 1968
Hurmuzul jupîniței, 1968
O sălbatică floare, 1976
Balade, 1971
Itinerar dacic, 1972
Strada care urcă la cer (balade), 1977
Timp scufundat (ediție îngrijită de Sorana Coroamă – Stanca și Mariana Vartic), Editura Eminescu, 1981
Un ceas de hârtie (versuri, traduceri, jurnal – ediție îngrijită de Sorana Coroamă–Stanca), 1984

Dominic Stanca - Sarbatorile boierului Melentie | Teatru radiofonic

ILEANA PLOSCARU

Date personale
Ileana Ploscaru

Născută	31 ianuarie 1931 (90 de ani) Cluj, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Activitate
Ani de activitate	1951-1961: Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca; 1961-prezent: Teatrul de Stat din Constanța, Teatrul „Fantasio” Constanța.
Modifică date / text

Ileana Ploscaru (n. 31 ianuarie 1931, Cluj-Napoca) este o actriță română.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A debutat pe scena Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca la 24 februarie 1951, în spectacolul „Fântâna turmelor” de Lope Félix de Vega Carpio, în regia lui Ion Dinescu.^[1]

Pentru cei 65 de ani de activitate, dintre care 55 pe scena teatrului constănțean, Consiliul Local Municipal Constanța i-a acordat, la sfârșitul anului 2016, titlul de cetățean de onoare.^[4]

Pe 24 mai 2021, Senatul UNITER a decis acordarea Premiului pentru întreaga activitate actriței Ileana Ploscaru, ca o recunoaștere pentru cei 90 de ani de viață și 70 de ani de carieră profesională.^[5]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Faleze de nisip (1983)

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

1952 – Concursul tânărului actor;^[6]
1956 – Premiu de interpretare la Concursul tânărului actor;^[6]
1962 - Premiu de interpretare la Concursul tânărului actor;^[2]
1971 – Decada dramaturgiei originale, Iași, pentru rolul din „Cafea ness cu aproximatie” din tripticul „Cine ești tu?” de Paul Everac;
1972 – Gala recitalurilor dramatice de la Bacău, pentru recitalul „Nu, eu nu regret nimic”;
1981 – Premiul ATM, pentru rolul Hecuba din „Hecuba” de Euripide, prezentat în cadrul Festivalului „Seri de teatru antic";
1982 – Premiul ATM pentru întreaga activitate;
1998 – Premiul de interpretare la Festivalul Național al teatrelor de revistă, Constanța;
2003 – Premiul național pentru întreaga activitate, conferit de Ministerul Culturii^[2];
2009 - Premiul pentru actriță în rol secundar la ediția a VII-a Festivalului Comediei Românești (FestCO 2009), București, pentru rolul „Chiriachița“ din spectacolul „Titanic vals“, de Tudor Mușatescu.^[7]

Ileana Ploscaru, cetățean de onoare

POEZIE

Isidore Isou (Jean-Isidore Goldstein), poet

Isidore Isou (1925-2007) de Boris Marian

Jean-Isidore Goldstein, cunoscut sub numele de Isidore Isou, s-a născut la Botoşani, la 31 ianuarie 1925. Tatăl său a fost proprietar de restaurante în acest oraş şi la Bucureşti, fiul fiind predipus la aventură şi nu la o viaţă "burgheză". La vârsta de 15 ani "îşi ia tălpăşiţa", este lucrător la o fabrică de textile, la o drogherie, la o tipografie, este ajutor de contabil, apoi se asociază cu nişte spărgători, prada sa fiind Cercetări logice de Husserl şi Tel Quel de Valéry (cf. propriilor mărturisiri, dacă nu sunt fabulaţii). La izbucnirea războiului ia contact cu o organizaţie sionistă, se apropie de I. Ludo, devine redactor la revista semiclandestină "Palestina", începe să scrie poezie, teatru, un roman. Serge Moscovici, tatăl actualului reprezentant al Uniunii Europene, el însuşi o somitate în psihologie, îşi aminteşte că Isidore Isou a fost arestat de legionari în ianuarie 1941, fapt confirmat şi de autobiografia lui, că în timpul războiului a făcut muncă obligatorie pentru armată. în 1944 încearcă fără succes să obţină o viză pentru Franţa, este refuzat, editează împreună cu acelaşi prieten, Serge Moscovici, o revistă pe care PCR o desfiinţează. E prima sa încercare de a introduce "lettrismul" în literatură, o continuare a DADA-ismului (plus experienţa lui Apollinaire). în 1945 colaborează cu A.L. Zissu, scrie la gazeta sionistă "Mântuirea", iar în luna august a aceluiaşi an părăseşte definitiv România. Se opreşte în Italia, îl cunoaşte pe Ungaretti, care îi dă o scrisoare de recomandare către Jean Paulhan, viitor academician francez, astfel că ajunge în mult-visatul Paris. La acea vreme, Isou citea curent în franceză, engleză, idiş şi rusă, dar cultura franceză îl atrăgea cel mai mult. Venise la Paris cu idei ciudate: se doreşte un Mesia, îl laudă pe Stalin, visează să obţină Premiul Nobel, dar se apleacă mai serios asupra iniţiativei de a crea "lettrismul", pornind de la o lectură a lui Hermann Keyserling (care în fond nu avea nimic comun cu "revoluţia literară" propusă de Isou). Fără să cunoaştem în ce măsură a avut contact cu Cabala, am putea presupune că ideile despre valoarea sonoră şi semnificaţia literelor ar putea proveni din textele cabaliştilor. îşi expune programul la Teatrul "Vieux Colombier" din Paris, cu ocazia unui spectacol după o piesă din Tristan Tzara, în 1946. Iniţiativa este susţinută de Maurice Nadeau şi Jean Paulhan, lettrismul fiind o propunere de a revoluţiona toate artele. Alfabetul grec şi cifrele iau locul cuvintelor, literele latine fiind şi ele acceptate în "codificarea" exprimării artistice. Este editat un dicţionar şi se înfiinţează o editură cu o librărie pentru literatura lettristă. Un neaşteptat sprijin vine din partea lui Giacometti. Pentru a se susţine material, Isou scrie romane pornografice. Pentru La Mecanique de Femmes este pus sub acuzare şi condamnat la o substanţială amendă. Jean Cocteau şi Raymond Queneau îi iau apărarea. Romanul Adorable Roumanie, apărut în 1954, este inspirat de amintirile scriitorului din Botoşani şi Bucureşti. în acelaşi an i se pune în scenă o piesă de factură DADA-istă, Marşul jonglerilor. Evoluează spre "afonism" şi "alettrism", se consideră pe plan politic un reformator al marxismului, susţinînd că tineretul are menirea de a aduce dreptatea socială în locul "proletariatului pervertit". Este anticomunist, protestează în 1972, la înmormântarea lui Tzara împotriva monopolizării faimei poetului de către stânga comunistă, dar totodată se apropie de "maoişti", participă la mişcările studenţeşti din 1968. în 1976 depune la Biblioteca Naţională din Paris un tom de 5500 pagini cuprinzând un arbore genealogic al creatorilor de geniu din cultura universală ("La Creatique ou la novatique"). în 1951 obţinuse un premiu la Cannes pentru un film realizat cu Barrault, Cendrars, Cocteau ş.a., iar în 1976 i se organizează o expoziţie cu lucrările sale plastice. O bibliografie impresionantă însoţeşte viaţa acestui neliniştit artist, despre care a scris la noi, mai atent, Florin Manolescu, iar Georges Astalos l-a inclus în antologia Heritage lyrique (Ed. Societăţii Române de Radiodifuziune, 2002). Este uşor a spune că Isou e nebun, dar mulţi artişti prestigioşi din Franţa şi din alte ţări au ştiut să descifreze mesajele puţin înţelesului Isidore Isou, frate bun cu Isidore Ducasse, conte de Lautréamont, mult mai "crud" decât poetul originar din Botoşani.

Dominic Stanca, poet și prozator român

Biografie Dominic Stanca

Dominic Stanca (n. 31 ianuarie 1926, Cluj - d. 26 iulie 1976) a fost un poet, dramaturg şi actor român.

Este fiul medicului Dominic Stanca şi al Corneliei, născută Vlad.

Urmează clasele primare între anii 1932 - 1936, apoi cursurile Şcolii Normale de Învăţători din Cluj. În 1936, tatăl său transmite Editurii ziarului "Patria" un caiet al său de compoziţii, poezii, caricaturi şi desene, intitulat "Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă", foarte bine primit de critică.

Între anii 1936 - 1940, urmează primele clase de liceu la Seminarul Pedagogic al Universităţii din Cluj. Continuă ultimile clase de liceu la Liceul "Aurel Vlaicu" din Orăştie (1940 - 1944), unde familia sa se refugiase, după Dictatul de la Viena.

Din 1941, datează parodia, în 6 tablouri "Suferinţele tânărului Faust", scrisă la Orăştie. Impresionat de realităţile războiului, scrie ciclul de poeme "Ceruri arse" (1942 - 1945). Debut literar cu poezia "Crengi" în "Revista Fundaţiilor Regale" (1944). La insistenţele familiei se înscrie la Facultatea de Medicină a Universităţii "Regele Ferdinand I" Cluj (Sibiu) la care renunţă însă curând. Între 1944 - 1946, se ataşează grupării "Cercului literar" de la Sibiu. Se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj (1944). Din anul 1945, începe să scrie ciclul "Nunţile de la Romos", care vor fi tipărite în volumul "Strada care urcă la cer" (1997). Între 1946 - 1949, urmează cursurile Academiei de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, specialitatea dramă - comedie.

După terminarea facultăţii este angajat la Teatrul Naţional din Cluj (1848 - 1952), unde joacă alături de mari actori ca: Marietta Sadova, Ion Tâlvan, Dorina Ghibu. Primul său rol ca actor este în piesa "Frederic Chopin" a lui Ştefan Horea, după care urmează alte roluri în piese de Mihai Davidoglu, I.L. Caragiale, Maxim Gorki, etc. Între 1952 - 1953, evoluează ca actor la Teatrul din Reşiţa. Revine la Cluj în 1953, la Teatrul Naţional, unde rămâne până în 1954, când Marietta Sadova îl aduce, prin transfer, la Teatrul "Constantin Nottara" din Bucureşti. În acelaşi an, se căsătoreşte cu Sorana-Iosefina-Caterina Plăcinteanu (în teatru Sorana Coroamă), inginer chimist şi regizor de teatru. Debutează editorial cu volumul "Roata cu şapte spiţe" la ESPLA (1957).

Roluri

Horatio din „Hamlet”, de William Shakespeare,
Busto din „Steaua Seviliei”, de Lope de Vega,
Ferdinand din „Intrigă şi iubire”, de Friedrich Schiller,
Chiriac din „O noapte furtunoasă”, de Ion Luca Caragiale.

Scrieri
Roata cu şapte spiţe (povestiri), Editura ESPLA, 1957
Pentr-un hoţ de împărat volumul anterior, adăugit cu un ciclu de povestiri despre Avram Iancu, 1968
Hurmuzul jupîniţei, 1968
O sălbatică floare, 1976
Balade, 1971
Itinerar dacic, 1972
Strada care urcă la cer (balade), 1977
Timp scufundat (ediţie îngrijită de Sorana Coroamă – Stanca şi Mariana Vartic), Editura Eminescu, 1981

Un ceas de hârtie (versuri, traduceri, jurnal – ediţie îngrijită de Sorana Coroamă–Stanca), 1984.

Sifonarul

Ce polifonie în căruciorul său mic!

În lacra lui verde cu păuni şi cu stele.

În laboratorul său portativ

pe care-l trăgea singur, ca un căluţ costeliv,

cling-clang sau cling-cling... obsesiv pe pavele.

Cling-clang armonios cu sticlele pline

pe panta pieptişă, dantelată a străzii,

cling-cling zgomotos cu sticlele goale

dansând dezaxate între şipcile lăzii.

Şi ieri ca şi azi şi azi ca şi mâine -

cling-clang la deal, cling-cling la vale -

trecea sifonarul cu sticlele pline,

trecea sifonarul ca sticlele goale.

Mircea Micu, poet, prozator și dramaturg român

Biografie Mircea Micu

Micu Mircea s-a născut la 31 ianuarie 1937 în comuna Vârşand, judeţul Arad, pe graniţa cu Ungaria. Tatăl a fost ofiţer de Jandarmi, mort în timpul războiului, mama casnică. A copilărit şi şi-a făcut şcoala primară în satul vecin, Grăniceri, la un unchi al său după mamă. Având în familie doi intelectuali, crescuţi în spiritul Şcolii Ardelene, beneficiază de lecturi literare so-lide. În 1950, se mută la Arad, urmează un an cursu-rile Liceului „Moise Nicoară“, după care se înscrie la Şcoala Pedagogică de Învăţători. După absolvire, frecventează cursurile Facultăţii de Filologie, vreme de trei ani. Se angajează în învăţământ, la Şiria (satul lui Slavici), predând ca profesor su-plinitor. Îşi dă definitivatul în Surdo-pedagogie. Ocupă, rând pe rând, postul de redactor la Staţia locală de radio, redactor la ziarul local din Arad.

În 1965, vine în Bucureşti şi este angajat la Uniunea Scriitorilor, unde a ocupat diverse funcţii administrative, până în 1989. A lucrat şi la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, editând o serie de almanahuri literare. Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1970. După 1989, conduce revista săptămânală „Viaţa Capitalei“, apoi este inspector-şef la Direcţia de cultură a Capitalei şi, din 1992, director al cotidianului „Cronica Română“. Debutează în 1968 cu volumul „Nopţile risipitorului“, după care publică alte cărţi de poezie – „Teama de oglinzi“ (1970), „Vânătoare de seară“ (1971), „Murind pentru prima oară“ (1972), „Poeme pentru mama“ (1973), „Cu inima în palmă“ (1974). Este şi autor al mai multor volume de parodii: „Dracul verde“, „Parodii de la A la Z“, „Cetiţi-le ziua“, fiind considerat printre cei mai buni parodişti, alături de Topârceanu şi Marin Sorescu.

A scris şi numeroase cărţi de proză, iar cu romanul „Patima“, apărut în 1972, se afirmă ca un pozator redutabil în buna tradiţie a Şcolii ardelene, fiind comparat cu Slavici, Agârbiceanu, Titus Popovici. Criticul Nicolae Manolescu îi consacră o cronică laudativă, romanul fiind apreciat drept cea mai bună carte de proză a anului. Volumul doi al romanului apare în 1975, împreună cu primul său titlu „Semnul şarpelui“. Alte cărţi de proză: „Secretul doamnei de zăpadă“ (1976), „Singur în Mongolia“ (1989), precum şi seria de „Întâmplări cu scriitori“, trei volume, un fel de istorie literară, amuzantă, ai căror eroi sunt scriitori din epocă. Eseuri şi portrete, profiluri, sunt prezente în volumul „Miere şi fum“ (1989). După romanul „Patima“, regizorul Mircea Veroiu a ecranizat un film „Semnul şarpelui“. În 1978, debutează în dramaturgie cu piesa „Avram Iancu“, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Cluj.

După revoluţie, Mircea Micu publică mai rar şi este prezent în presa scrisă cu numeroase articole şi eseuri pe care nu le-a reunit într-un volum. Dintre volumele apărute după anii ‘90, amintim „Viaţa în pijama“ (1999), „Singur în Mongolia“ (1991) – proză – „Poeme pentru mama“ (2000), „Ascuns în lacrimă“ (2002), ambele de poezie, şi un original „Dicţionar sentimental de poezie“, volumul I, apărut în 2002, care conţine o altă serie de portrete. Este autorul mai multor scenarii radiofonice, iar pentru cărţile de poezie, proză şi dramaturgie a fost laureat cu Premii ale Uniunii Scriitorilor. Este laureat al Premiului de excelenţă al Academiei Române. A tradus din lirica universală şi a colaborat constant la aproape toate revistele literare ale vremii. La revista „Luceafărul“, spre exemplu, a avut o rubrică intitulată „Rememorări“, pe care a susţinut-o până în 1989, vreme de 20 de ani. Romanul „Patima“ a fost tradus în limbile poloneză şi rusă. În anul 2003, apare cartea de rememorări literare „Întâmplări vesele cu scriitori trişti“, o radiografie amuzantă, dar şi plină de veridicitate despre viaţa scriitorilor din deceniul şapte şi opt. Despre Mircea Micu s-a scris mult. Critici ca Mihai Ungheanu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Laurenţiu Ulici l-au apreciat drept un scriitor complet, în sensul că a practicat toate genurile literare cu succes.

Volumele sale, tipărite înainte de revoluţie, precum şi cele de după, au cunoscut o largă audienţă în rândul cititorilor, apărând într-un tiraj de peste un million de exemplare.

În ultimii ani, Mircea Micu a colaborat şi la posturile de televiziune, rea-lizând emisiunile „Cafeneaua literară“ şi „Ateneul artelor“.

Premii literare:

– Poezie: „Poeme pentru mama“ – Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, 1979;

– Proză: Romanul „Patima“ – Asociaţia Scrii-torilor Bucureşti, 1980;

– Teatru: „Avram Iancu“ – Asociaţia Scriitori-lor Bucureşti, 1978;

– Premiul Naţional al Ministerului Culturii şi Cultelor, 2003.

De iarna

Un colind de iarna , departat si vechi

Imi rasuna astazi iarasi in urechi.

Un colind de taina astazi am sa cant,

A cazut zapada, nu mai am cuvant.

Misuna sub srasini matele la usi

Scuturandu-si moale labele de plus.

Si incearca vantul muzici prin gradini

Leganand toti macii de cristala plini.

Am sa-ti cant colindul din pruncii ramas

Si nu mai am vorbe si nu mai am glas

Si aud cum brazii rad sunand din crengi

Cand le cad pe crestet stelele intregi.Scade iute luna, stelele se duc

Stau cantand in noapte singur ca un cuc.

Un colind de iarna departat si drag

Mama de zapada am sa-ti cant in prag.

Un colind de taina, tremurat si sfant

Mama de zapada mama de pamant...

Valeriu Bucuroiu, poet

Biografie

Valeriu Bucuroiu (17 iunie 1934, Cărpiniştea, judeţul Buzău - 31 ianuarie 1980, Bucureşti) - poet. Este fiul Elenei şi al lui Filip Bucuroiu, ţărani.

După absolvirea Facultăţii de Filologie-Pedagogie a Universităţii din Bucureşti (1957), a fost profesor de liceu în Bucureşti. Între 1968 şi 1971 este vicepreşedinte al Comitetului pentru Cultură şi Artă al municipiului Bucureşti, iar între 1971 şi 1980, activist la Comitetul Central al Partidului Comunist Român. A colaborat la „România literară”, „Steaua”, „Luceafărul”, „Orizont”, „Viaţa românească”, „Familia” şi „Săptămâna”. Debutează ca poet în anul 1969, în „România literară”. Debutul editorial are loc cu volumul de epigrame Floreta de argint, apărut în 1973.

Dacă primele volume, Floreta de argint şi Ascensor pentru cuvinte (1975), îl recomandă pe Bucuroiu drept un poet epigramatic din categoria ironiştilor de rafinată tradiţie (Cincinat Pavelescu şi Al. O. Teodoreanu), alte apariţii editoriale, ca Dimineaţa apelor (1976), O fiinţă (1977) şi Centurile de siguranţă (1979), adaugă o dimensiune nouă versurilor lui, transcriind o gamă mai largă de trăiri. Linia ironică nu e nicăieri abandonată, afirmându-se ca o constantă, iar lirica se grupează în jurul câtorva linii de forţă tematice şi stilistice. Autorul cultivă o poezie cu o structură clară, limpede, adoptând adesea o exprimare voit prozaică.

Crezul său, enunţat în volumul Dimineaţa apelor, afirmă că esenţa poeziei constă în conştiinţa definitivului: „îmi place culoarea definitivă, mă doare tot ce-i străveziu / Nu ştiu să-mi acopăr ochii şi nici nu vreau să ştiu”. Refuzând poetica vagului şi a imprecisului, Bucuroiu ezită între o lirică gnomică, grea de sensuri, şi căutarea unei „mitologii” a naturalului, în măsura în care natura înseamnă un îndemn la existenţă. Deschiderea spre lume, spre claritatea şi rigoarea minţii reprezintă „imperativele unui lirism care nu-şi mai caută fiinţa în introspecţie şi mister, ci în sentimentul exultant al existenţei” (Petru Poantă). Spirit cumpătat şi reflexiv („iar gândul drept nu zboară, el se cerne”), poetul exaltă aforistic energiile puse în slujba umanităţii.

Liricii senine, echilibrate şi optimiste din primele volume, Centurile de siguranţă îi adaugă zona mai gravă a reflexivităţii. Neliniştita căutare a unor certitudini duce spre o mai puţin senină viaţă lăuntrică: „Mă doare ora ce se-arată / Şi timpul ce aleargă-n mine, / Mă doare-a trupului / erată / Când cerul se roteşte / Pe galbenele-i şine”. O tonalitate nouă îşi face loc aici; versul limpede, aforistic adesea, capătă pe alocuri accente melancolice, tulburătoare, grave, dând seamă că poetul îşi lărgeşte problematica, dobândind altă percepţie a profunzimii.

Volumul Zidit în fereastră (1984), carte postumă, aparţine unor registre multiple. Tonul sobru, justiţiar se întreţese cu ironia amară. Poetul tratează în răspăr teme consacrate ale poeticii tradiţionale: „Crizantema îşi susţine teza de doctorat. / Subiectul: zăpada clorofilei. / Soarele - prezent în comisie. / Exigent. /încordat. / Aici nu există sentimentul / coborâtor / al / milei. / Aleargă printre nori / catapeteasma zilei.” Alte poezii surprind expansiuni ale eului, în dorinţa de autodefinire.

Opera literară

· Floreta de argint, prefaţă de Nichita Stănescu, Bucureşti, 1973;

· Ascensor pentru cuvinte, Bucureşti, 1975;

· Dimineaţa apelor, Bucureşti, 1976;

· O fiinţă, Bucureşti, 1977;

· Centurile de siguranţă, Bucureşti, 1979;

· Zidit în fereastră, Bucureşti, 1984.

Traduceri

· V.A. Slepţov, Vremuri grele, Bucureşti, 1974;

· R.I. Rojdestvenski, Poeme, prefaţă de Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1970;

· Osip Mandelştam, Silentium, prefaţă de Romul Munteanu, Bucureşti, 1980; Versuri, Bucureşti, 1984; Tristia, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Puiu Brăileanu).

Unui poet cu înclinaţii bahice, care se află la primul său volum

Bun cititor în grade, te vrei nemuritor,

Pândind celebritatea cu strofe-ntr-un picior;

Slujeşti cu pietate coniacul cel mai tare

Iar el ţi-aduce-n pagini doar stele... căzătoare!

Lui Toma George Maiorescu, pentru volumul de versuri Timp răstignit

Vorbind de Timpul răstignit

Tu Toma, la ce ai gândit?

La truda ta, de autor,

Sau... la sărmanul cititor?

Unui poet ermetic care face mult caz de muzicalitatea versurilor sale

Ai prins a intona printre octave

Şi versuri dolofane, şi versuri mai şiştave,

Şi-n cheia portativelor visării

Tu n-ai trecut de semnele-ntrebării...

Nicolae Fulga, poet, epigramist

La Parc se auzi cum că pădurea

E cârmuită oarecum aiurea,

Că pe augusta Leului retinăS-a instalat o pată de rutină.

Ştirea n-a rămas fără ecou,

Ci, pentru-a instala un spirit nou,

O linie mai dreaptă şi mai clară,

Pe Cârtiţă adjunct o instalară.

Cei doi se aliară de minune,

Promiseră pădurii lucruri bune...

E drept, mai retezară din suişuri,

Mai stinseră ceva din luminişuri

Şi sărbători parcă erau mai dese

Şi şefii se pupau pe la succese...

Până-ntr-o zi, când scaunul cel mare

Se răsturnă aşa de brusc şi tare,

Că bietul Leu, şi neatent săracul

Se duse până-n văii de-a berbeleacul

Se mai târî cu gând să ias-afară,

Dar nu găsi nici propte şi nici scară,

Iar când anchetă fu să fieSub scaun s-a găsit o galerie.

Şi-ar fi zis Leul - regele "defunct"

"Aşa-i când ţi se pune o cârtiţă adjunct".

MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

FRANZ SCHUBERT

Date personale
Franz Schubert

Nume la naștere	Franz Peter Schubert
Născut	31 ianuarie 1797^[1]^[2]^[3]^[4] Himmelpfortgrund^⁠(d), Viena, Austria^[5]
Decedat	19 noiembrie 1828 (31 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4] Viena, Imperiul Austriac^[6]^[7]
Înmormântat	Cimitirul Central din Viena
Cauza decesului	cauze naturale (febră tifoidă^[8])
Părinți	Franz Theodor Schubert[*]
Frați și surori	Ferdinand Schubert[] Karl Schubert[] Maria Theresia Schubert[*]
Cetățenie	Imperiul Austriac Arhiducatul Austriei
Ocupație	compozitor pianist profesor
Locul desfășurării activității	Viena^[9]
Limbi vorbite	limba germană^[10]
Studii	Universitatea de Muzică și Artă Dramatică din Viena, Akademisches Gymnasium[*]
Gen muzical	muzică clasică
Instrument(e)	pian vioară
Discografie
Înregistrări notabile	Simfonia nr. 8 (Schubert) Symphony No. 9[] Symphony No. 3[] Winterreise[] Death and the Maiden[] Ave Maria (Schubert)
Semnătură

Modifică date / text

Franz Peter Schubert (n. 31 ianuarie 1797, Himmelpfortgrund^⁠(d), Viena, Austria – d. 19 noiembrie 1828, Viena, Imperiul Austriac) a fost un compozitor romantic austriac.

Datorită înclinării sale pentru pian și vocea umană, numele lui Franz Schubert este asociat cu precădere cu liedul. În general, versurile care l-au inspirat pe muzician aparțin poeților romantici, tematica pieselor fiind și ea identică cu cea abordată de aceștia. Creația lui Schubert era străină de virtuozitatea cerută de sălile de concerte sau de saloanele muzicale ale Vienei. În schimb, compozitorul prefera să scrie pentru prietenii apropiați, care participau la serile de muzică organizate de acesta, seri care mai erau numite și „schuberiade”. Aici se adunau iubitorii liedului, care aveau privilegiul să asculte celebra voce a lui Vogl, acompaniată la pian chiar de muzician.

În afară de acest gen de piese, Franz Schubert a mai scris literatură pianistică pentru patru mâini, piese care erau foarte căutate de public și de editori, mai ales pentru faptul că acest gen de muzică putea fi abordată acasă, în “cameră”. În general, acestea erau marșuri, poloneze și rondouri, dar și sonate. De altfel, acestea au fost create mai mult cu scop didactic, pentru că Schubert era profesorul familiei Esterhazy. Dar chiar și așa, dintre piese se remarcă mai ales Marele duet, care dă impresia de simfonie, și Fantezia în fa minor. Deși a trăit doar 31 de ani, Franz Schubert a scris, ca orice geniu, impresionant de mult. Sute de lieduri, simfonii, uverturi, cvartete, sonate, mise, piese corale și lucrări pentru teatru muzical, toate se regăsesc în creația acestui muzician. Totodată, el este și creatorul impromptu-ului, un gen improvizatoric. Schubert a compus opt astfel de piese, toate constituind o piatră de încercare pentru orice pianist.

Biografia[modificare | modificare sursă]

Tinerețea și educația[modificare | modificare sursă]

Schubert s-a născut în Himmelpfortgrund, Viena, Arhiducatul Austriei pe 31 ianuarie 1797. Tatăl său, Franz Theodor Schubert, fiul unui țăran moravian, a fost un învățător la o parohie; mama sa, Elisabeth (Vietz), a fost fiica unui fierar silezian și a fost o servitoare pentru o familie vieneză înainte de căsătorie. Dintre cei 14 copii ai lui Franz Theodor (unul dintre ei nelegitim, născut în 1783), 9 au murit în copilărie.

Tatăl a fost un bine-cunoscut învățător, iar școala sa din Lichtental (în al nouălea district al Vienei) era frecventată de numeroși elevi. Deși nu a fost recunoscut (nici măcar instruit) ca muzician, a lăsat cunoștințele muzicale de bază fiului său talentat.

La 6 ani, Franz a început să fie instruit regulat de tatăl său, iar un an mai târziu a fost înscris la școala tatălui. Educația sa muzicală a început cam în același timp. Tatăl l-a învățat tehnici de bază pentru cântatul la vioară, iar Ignaz, fratele său, îi dădea lecții de pian. La 7 ani, a primit primele lecții din afara familiei, de la Michael Holzer, organist și director al corului de la parohia din Lichtental; lecțiile se poate să fi constat, în mare măsură, în conversații și expresii de admirație. Băiatul se pare să fi învățat mai multe de la un cunoscut al unui ucenic al tâmplarului, care îl ducea într-un loc din apropiere unde Franz putea exersa pe instrumente mai bune. Totodată, cânta la violă în cvartetul de coarde al familiei, în cadrul căruia frații Ferdinand și Ignaz cântau la prima și a doua vioară, iar tatăl lor la violoncel. Franz a scris primele cvartete pentru coarde pentru acest ansamblu.

Tânărul Schubert a intrat prima dată în atenția lui Antonio Salieri; în 1804 talentul său vocal a fost recunoscut. În octombrie 1808, a devenit elev la Stadtkonvikt (Seminarul Imperial), printr-o bursă a corului. La Stadtkonvikt, a învățat despre uverturile și simfoniile lui Mozart, despre simfoniile lui Joseph Haydn și ale fratelui său mai mic, Michael. Expunerile la acestea, dar și la alte lucrări, combinate cu vizite ocazionale făcute operei, au creat fundația pentru o educație muzicală mai vastă. O importantă influență a fost Johann Rudolf Zumsteeg, un important compozitor de lieduri din acea vreme. Tânărul elev precoce dorea „să le modernizeze”, așa cum afirma Joseph von Spaun, prietenul lui Schubert. Prietenia lui Schubert cu Spaun a început la Stadtkonvikt și a ținut pe tot parcursul scurtei sale vieți. În acele zile, Spaun, mai înstărit, îi dădea lui Schubert, mai sărac, o mare parte din hârtia sa de manuscript.

Între timp, geniul lui Schubert a început să iasă la iveală în compozițiile sale. Era lăsat, ocazional, să dirijeze orchestra de la Stadtkovikt, iar Salieri a decis să îl învețe în privat teorie muzicală și compoziție. A fost prima orchestră pentru care a scris, și și-a devotat mult din restul timpului său la Stadtkonvikt ca să compună muzică de cameră, numeroase cântece, piese pentru pian și, mai ambițios, lucrări liturgice pentru cor.

Profesor la școala tatălui său[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul anului 1813, a plecat de la Stadtkonvikt și s-a întors acasă ca să predea la Normalhauptschule. În 1814, a început să predea celor mai tineri elevi. A continuat, totuși, să ia lecții private de compoziție de la Salieri, care i-a dat lui Schubert mai mult antrenament tehnic decât oricare alt profesor, înainte să-și despartă drumurile în 1817.

În 1814, Schubert a întâlnit o tânără soprană pe nume Therese Grob, fiică a unui fabricant de mătase din zonă, pentru care a scris mai multe dintre piesele sale liturgice (incluzând „Salve Regina” și „Tantum Ergo”). Schubert a dorit să se căsătorească cu ea, însă a fost împiedicat de aspra lege dată în 1815 conform căreia un mire aspirant trebuia să demonstreze că are posibilitățile necesare pentru a susține o familie.

Unul dintre cei mai prolifici ani ai lui Schubert a fost 1815. A compus peste 20.000 de măsuri muzicale, din care mai mult de jumătate au fost pentru orchestră, incluzând 9 lucrări muzicale pentru biserică (cu toate că era agnostic), o simfonie și aproximativ 140 de lieduri. În acel an, i-a cunoscut și pe Anselm Hüttenbrenner și pe Franz von Schober, cu care va rămâne prieten pe tot parcursul vieții. Un alt prieten, Johann Mayrhofer, i-a fost prezentat de către Spaun în 1814.

Susținut de prieteni[modificare | modificare sursă]

Schimbări semnificative au avut loc în 1816. Schober, un student, l-a invitat pe Schubert să locuiască în casa mamei sale, iar această propunere a fost făcută la momentul potrivit deoarece lui Schubert tocmai ce îi fusese refuzată propunerea de a fi kapellmeister la Laibach. La finalul anului era deja musafirul lui Schober. Pentru un timp, el a încercat să crească veniturile casei predând ore de muzică, dar le-a abandonat curând în favoarea compoziției: „Compun în fiecare dimineață și când o lucrare este gata, încep alta. În acest an, s-a concentrat pe lucrări orchestrale sau corale, deși a continuat să scrie și lied. Multe dintre lucrările sale nu au fost publicate, dar manuscrise și copii circulau între prietenii și admiratorii săi.

La începutul anului 1817, Schober i-a făcut cunoștință cu Johann Michael Vogl, un bariton promițător. Vogl, pentru care Schubert a compus multe lieduri, a devenit unul dintre cei mai importanți partizan al lui Schubert în cercurile muzicale vieneze.

Schubert și-a petrecut vara anului 1818 predând muzică familie contelui Johann Karl Esterházy în Zseliz (Slovacia), unde a fost plătit destul de bine, având ca îndatoriri orele de pian și de canto cu cele două fiice ale contelui, timpul permițându-i și să compună. La începutul anilor 1820, Schubert făcea parte dintr-un cerc închis de artiști și studenți care aveau întâlniri cunoscute sub numele de Schubertiade. Cercul strâns de prieteni cu care Schubert se înconjura s-a împrăștiat. Schubert și patru dintre prietenii său au fost arestați de poliția austriacă, care (ca o consecință a Revoluției franceze și a Războaielor Napoleoniene) au fost erau împotriva activităților revoluționare și suspicioși asupra oricăror întruniri de studenți sau tineri. Unul dintre prietenii lui Schubert, Johann Senn, a fost judecat, închis pentru un an și exilat permanent din Viena. Ceilalți patru, incluzându-l pe Schubert, au fost sever admonestați pentru „proteste vehemente împotriva oficialităților cu limbaj insultător și infam”. În timp ce Schubert nu l-a mai văzut pe Senn niciodată, el a scris muzică pe câteva dintre poemele sale, „Selige Welt” (D. 743) și „Schwanengesang” (D. 744). Incidentul ar fi putut juca un rol în separarea de Mayrhofer, cu care el locui la acea vreme.

A fost poreclit „Schwammerl” de către prietenii săi, care este descris de Gibbs ca traducându-se ca „Butoiaș” sau „Ciupercuță”, din cauza înălțimii sale de 1,52 m.

Maturitatea muzicală[modificare | modificare sursă]

Compozițiile dintre anii 1819 și 1820 prezintă o evoluție și o maturizare marcantă a stilului. Oratoriul neterminat, Lazarus (D. 689) a fost început în februarie, fiind urmat de un număr de lucrări mai mici, precum imnul „Der 23. Psalm” (D. 706), octetul „Gesang der Geister über den Wassern" (D. 714), Cvartetul în Do minor (D. 703) și Fantezia în Do major pentru pian (D. 760). De un interes notabil este punerea în scenă în 1820 a doua dintre operele lui Schubert: Die Zwillingsbrüder (D. 647) a fost interpretată la Theater am Kärntnertor pe 14 iunie, iar Die Zauberharfe (D. 644) a fost interpretată la Theater an der Wien pe 21 august.

Hitherto, lucrarea de cele mai mari dimensiuni a sa (înafara miselor) a fost interpretată de orchestra de amatori la Gudelhof, o societate care s-a dezvoltat dintr-un cvartet. În această perioadă a început să își asume o poziție mai proeminentă, adresându-se unui public mai larg. Directorii editurilor, cu toate acestea, au rămas distanți, dar Anton Diabelli a acceptat ezitant să printeze unele dintre lucrările sale pe comision. Primele șapte opusuri (toate lieduri) au apărut în aceste condiții; apoi comisionul a încetat, iar el a început să primească venituri modeste, ceea ce a fost tot ce marea editură l-a plătit vreodată. Situația s-a îmbunătățit într-un fel în martie 1821, când Vogl a interpretat liedul „Der Erlkönig" (D. 328) la un concert care a fost foarte bine primit. Luna aceea, Schubert a compus Variațiuni pe un vals de Diabelli (D. 718), fiind unul dintre cei cinci compozitori care au contribuit la publicația Vaterländischer Künstlerverein.

Producția celor două opere ale sale i-a atras atenția mai mult ca oricând către scenă, unde, din motive variate, el a avut un eșec complet. Cu toate acestea, a demarat 20 de proiecte scenice, fiecare dintre ele eșecuri, care au fost uitate repede. În 1822, Alfonso und Estrella au fost refuzate, în mare parte din cauza libretului. Fierabras (D. 796) a fost respins în toamna lui 1823, dar aceasta s-a datorat în mare parte din cauza popularității lui Rossini și a stilului italian de operă, dar și a eșecului lui Carl Maria von Weber cu Euryanthe. Die Verschworenen (Conspiratorii, D. 787) a fost interzisă de cenzură (aparent din cauza titlului), iar Rosamunde, Fürstin von Zypern (D 797) a fost retrasă după două nopți de la premieră, din cauza piesei de teatru de proastă calitate pentru care Schubert a compus muzică neînsemnată. Dintre aceste lucrări, două dintre ele au fost compuse în așa fel încât interpretarea lor ar fi extraordinar de dificilă (Fierabras, de exemplu, are peste 1000 de pagini de partitură manuscrisă), dar Die Verschworenen este o comedie atractivă, iar Rosemunde conține unele dintre cele mai încântătoare linii melodice pe care Schubert le-a compus vreodată. În 1822, el a făcut cunoștință cu Weber și Beethoven, dar niciuna dintre aceste întâlniri nu au avut o mare influență. Despre Beethoven se spune că a remarcat talentul tânărului de câteva ori, dar majoritatea dintre acestea sunt doar legende și, în orice caz, el nu ar fi putut știi adevărata arventură a compoziției lui Schubert, în special a muzicii instrumentale, din cauză că prea puține dintre compoziții au fost publicate în timpul vieții compozitorului.

Ultimii ani și capodoperele sale[modificare | modificare sursă]

În ciuda preocupărilor sale scenice, Schubert a găsit timp în acești ani pentru câteva compoziții semnificative. A completat Misa în La bemol major (D. 678) și, în 1822, a demarat o lucrare care a arătat mai mult ca oricare alta a acestor ani, maturitatea viziunii sale personaje, Simfonia în Si minor „Neterminata” (D. 759). Motivul pentru care a lăsat-o neterminată după două părți și câteva schițe ale celei de a treia rămâne o enigmă și este remarcabil faptul că nu a mărturisit motivul nimănui, deși, cum Brian Newbold remarcă, el trebuie să se fi simțit emoționat de ceea ce a reușit să realizeze.

În 1823, Schubert, în afară de Fierabras, a compus primul ciclu de lieduri de scară largă,

Die schöne Müllerin (D. 795), pe versurile lui Wilhelm Müller. Acest ciclu de lieduri, alături de Winterreise (D. 911, compus tot pe versurile lui Müller în 1827) este considerat unul dintre punctele culminante ale genului de lied. A compus și liedul Du bist die Ruh’ (D. 776) în același an. De asemenea, în acest an au apărut primele semne ale sifilisului.

În 1824, a compus Variațiuni în Mi minor pentru flaut și pian pe Trockne Blumen, un lied din ciclul Die schöne Müllerin și câteva cvartete pentru coarde. A compus Sonata în La minor pentru arpeggione și pian (D. 821) în perioada în care avea loc o criză minoră asupra acestui instrument. În primăvara aceluiași ani, a compus Octetul în Fa major (D. 803), o schiță pentru o simfonie, iar în vara aceluiași an s-a întors în Zseliz, unde a devenit pasionat de limbajul muzical ungar și a compus Divertissement à la hongroise în Sol minor pentru două piane (D. 818) și un Cvartat pentru coarde în La minor, Rosamunde (D. 804). Se spune că avea o pasiunea pentru eleva lui, Contesa Eszterházy, dar singura lucrare pe care i-a dedicat-o este Fantezia în Fa minor pentru două piane (D. 940). Dificultățile aniilor trecuți au fost compensate de prosperitatea și fericirea anului 1825. Publicarea a decurs mai rapid, stresul sărăciei a fost pentru o perioadă alinat, iar în timpul verii a avut o vacanță plăcută în nordul Austriei, unde a fost primit cu entuziasm. În timpul acestui voiaj au fost compuse ciclul de 7 lieduri, Fräulein am See bazat pe Lady of the Lake de Walter Scott, care include liedul Ellens Gesang III (D. 839, Op. 52, Nr. 6) pe versurile traducerilor germane ale lui Adam Storck a poemului lui Scott, acum frecvent substituit de întregul text al tradiționalului romano-catolic Ave Maria, pentru care melodia lui Schubert nu este originală. Originalul doar începe cu salutul „Ave Maria”, care se repetă doar în refren. În 1825, Schubert a compus Sonata pentru pian în La minor (D. 845, publicată inițial ca op. 42) și a început Simfonia în Do major (D. 944), care a fost completată anul următor.

Între anii 1826-1828, Schubert a locuit continuu în Viena, excepție făcând o scurtă vizită la Graz în 1827. Istoria vieții sale în timpul acestor 3 ani a fost neinteresantă și este mai mult decât arhiva compozițiilor sale. În 1826, a dedicat o simfonie (D. 944, care a devenit cunoscută ca Simfonia în Do major) către Gesellschaft der Musikfreunde și a primit în schimb un onorariu. În primăvara anului 1828, a dat pentru singura dată în cariera sa un concert public cu propriile sale lucrări, care a fost primit foarte bine. Compozițiile în sine sunt o biografie suficientă. Cvartetul Nr. 14 în Re minor (D. 810), cu variațiuni pe liedul „Fata și moartea”, a fost compus în iarna dintre anii 1825-1826, și a avut premiera în 25 ianuarie 1826. Mai târziu în același ani a fost compus Cvartetul pentru coarde nr. 15 în Sol major (D. 887, publicat inițial ca op. 161), Rondoul în Si minor pentru vioară și pian (D. 895), Rondeau brillant și Sonata pentru pian în Sol major (D. 894, publicată inițial ca Fantezie în Sol, op. 78). Acestora ar trebui adăugate cele trei lieduri shakesperiene, dintre care „Ständchen” (D. 889) și „An Sylvia” (D. 891) se spune că au fost compuse în aceeași zi, iar cel de-al treilea, la o tavernă la care compozitorul s-a oprit în timpul unei plimbări.

În 1827, Schubert a compus ciclul de lieduri Winterreise (D. 911), un colosal apogeu în arta liedului („remarcabil” a fost felul în care a fost descris la Schubertiade), Fantezia în Do major pentru vioară și pian (D. 934, publicat inițial ca op. post. 159), Imprompus pentru pian și două triouri pentru pian (primul în Si bemol major, al doilea în Mi bemol major). În 1828, a compus cantata Mirjams Siegesgesang (D. 942) pe un text de Franz Grillparzer, Misa în Mi bemol major (D. 950), Tantum Ergo (D. 962) în aceeași tonalitate, Cvintetul pentru coarde în Do major (D. 956), cel de-al doilea „Benedictus” din Misa în Do major (D. 452), ultimele trei sonate pentru pian (D. 958, D. 959, D. 960) și ciclul 13 Lieder nach Gedichten von Rellstab und Heine, cunoscut și ca Schwanengesang (D. 957).

Această colecție menține o legătură între liedurile individuale, atingând adâncurile tragediei și a supranaturalului morbil, care erau rar utilizate de alt compozitor în secolele dinainte. Șase dintre acestea sunt compuse pe versurile lui Heinrich Heine, ale cărui Buch der Lider a apărut în toamnă. Simfonia în Do major (D. 944) este datată în 1828, dar specialiștii în Schubert consideră că aceasta a fost compusă între anii 1825-1826 și a fost revizuită pentru un concert în 1828. Aceasta ar fi fost o practică neobișnuită pentru Schubert, ale cărui publicații erau rareori completate în timpul vieții sale. Imensa lucrare beethovenienă a fost declarată „imposibil de cântat” de către orchestra vieneză. În ultimele săptămâni ale vieții sale, a început să schițeze cea de a treia parte a noii Simfonii în Re major (D. 936A).

Compozițiile ultimilor doi ani de viață adeveresc un compozitor intens meditativ asupra părții întunecate a psihicului uman și a relațiilor umane, cu un simț al spiritualității mai accentuat și concepții ale lumii de dincolo. El ajunge la adâncimi extraordinare în câteva lucrări mai întunecate ale perioadei, în special în ciclurile de mari dimensiuni. De exemplu, liedul „Der Doppelgänger” (D. 957, No. 13) atingând un climax extraordinar, transmițând disperarea la realizarea respingerii și moartea iminentă, o imagine rigidă și vizionară în sunet și cuvinte care au fost prefigurate înainte în „Der Leiermann” (D. 911, No. 24) la finalul ciclului Winterreise – deși compozitorul a reușit să atingă tihna și comuniunea cu infinitul într-un reflux aproape atemporal, iar fluxul cvintetului de coarte și ultimele sale sonate pentru pian trec prin bucurie, poezie vibrantă și introspecție singuratică. Chiar și în lucrările sale de mari dimensiuni, folosea uneori texturi împrăștiate. În Simfonia în Re Major (D. 936A) el anticipează folosirea lui Mahler a armoniilor și influențe din muzica folclorică. Schubert și-a exprimat dorința, dacă ar fi supraviețuit bolii incurabile, să îți dezvolte cunoștințele de armonie și contrapunct și chiar și-a rezervat un loc la lecțiile de armonie ale lui Simon Sechter.

Boala incurabilă și moartea[modificare | modificare sursă]

În mijlocul activității sale creatoare, sănătatea sa s-a deteriorat. Cauza oficială a morții sale a fost febra tifoidă, dar alte teorii au propus sifilisul. La finalul anilor 1820, sănătatea sa a decăzut și s-a confesat unor prieteni că este în pragul morții.

În vara anului 1823, compozitorul a fost consultat de Ernst Rinna, care i-a confirmat suspiciunile, faptul că suferea de o boală incurabilă. Unele dintre simptomele sale potrivindu-se cu cele ale otrăvirii cu mercur.

Schubert a murit în Viena, la vârsta de 31 de ani pe 19 noiembrie 1828, în apartamentul fratelui său, Ferdinand. Ultima lucrare pe care a dorit să o asculte a fost Cvartetul de coarde nr. 14 în Do# minor, op.131 de Beethoven. A fost îngropat lângă Beethoven, pe care l-a admirat toată viața sa, în cimitirul satului Währing, Viena.

Creații[modificare | modificare sursă]

Schubert a fost remarcabil de prolific, compunând peste 1.500 de lucrări în scurta sa carieră. Stilul său compozițional a progresat rapid în scurta sa viață. Cel mai mare număr de lucrări sunt scrise pentru voce și pian (peste 600). El a compus, de asemenea un număr considerabil de lucrări pentru două sau mai multe voci, coruri și cantate. A compus 8 uverturi orchestrale și 7 simfonii, pe lângă fragmente ale altor 6. Deși nu a compus niciun concert, a scris 3 lucrări concertante pentru vioară și orchestră. A compus un număr mare de compoziții pentru pian solo, 14 sonate, numeroase variațiuni și diverse dansuri, dar și lucrări pentru două piane. Deține peste 50 de lucrări camerale, incluzând unele lucrări fragmentate. În repertoriul de muzică sacră și-a adus contribuția cu 7 mise, un oratoriu și un recviem, printre alte părți de misă și numeroase compoziții mai mici. A finalizat doar 7 din cele 20 de lucrări scenice pe care și-i le-a propus.

Stilul[modificare | modificare sursă]

Apetitul de a experimenta s-a manifestat la Schubert în mod repetat prin varietatea de forme și genuri, incluzând opera, muzica liturgică, muzica de cameră și pentru pian solo și muzica simfonică. Probabil, caracterul său aventuros s-a manifestat în mod notabil în a doua parte a Cvintetului de coarde (D. 956), unde el modulează de la Mi major prin Fa minor pentru a se întoarce la tonica din Mi major. De asemenea alegerea neobișnuita a instrumentației în Sonata la minor pentru pian și arpeggione (D. 821) sau notarea neconvențională a Cvintetului Trout. În timp ce a fost influențat în mod cert de forma de sonată clasică a lui Beethoven și Mozart (în lucrările sale de început, printre care cea mai notabilă fiind Simfonia a V-a care este în special mozartiană) structurile sale de formă și evoluția sa tinde să dea impresia unei dezvoltări mai mult melodice decât armonice. Această combinație a formei clasice cu melodia romantică conduc uneori la un discurs dizolvat: Simfonia Do major a fost descrisă de Robert Schumann ca „alergând către dimensiuni cerești”. Inovațiile sale armonice includ părțile în care, prima secțiune se încheie pe tonalitatea subdominantei în loc de cea a dominantei (ultima parte a cvintetului Trout). Compoziția lui Schubert era la acest moment un predecesor, un înaintaș al tehnicii comune romantice a relaxării, în loc să creeze tensiune în mijlocul unei părți, amânând rezolvarea până la final.

Schubert s-a remarcat în genul de lied. Înainte de influența lui Schubert, lied-ul tindea către o structură strofică, un tratament silabic al textului, evocând calitățile muzicii tradiționale specific romantismului naționalist. Printre tratamentele lui Schubert asupra poeziei lui Goethe, compoziția lied-urilor Gretchen am Spinnrade și Der Erkönig ies în evidență pentru caracterul lor dramatic, armonii neașteptate și utilizarea figurațiilor pianistice pictural elocvente, precum descrierea roții de tors și pedala la acompaniamentul de pian din Gretchen și galopul furios și continuu din Erkönig. El a compus muzică folosind poemele multor scriitori, Goethe, Mayrhofer și Schiller fiind cei mai frecvenți. Cele mai importante doua cicluri de lied-uri sunt compuse pe versurile lui Wilhelm Müller, Die Schönne müllerin și Winterreise, care au ajutat la stabilirea genului, a potențialului său muzical, poetic, și a narațiunii aproape operatico-dramatice. Ultimul său ciclu de lied-uri publicat în 1828 după moartea sa, Schwanen Gesang este de asemenea o contribuție inovatice la literatura germană de lied.

Din 1830 până în 1870, Franz Liszt a scris și a aranjat un număr de lucrări ale lui Schubert, în mod special lied-uri. Liszt, care a avut o importanță semnificativă în răspândirea lucrărilor lui Schubert după moartea acestuia, spune că Schubert a fost „cel mai poetic muzician care a trăit vreodată”. Simfoniile lui Schubert au reprezentat un punct de interes pentru Dvorak. Compozitorii secolului XX, Anton Webern, Benjamin Britten, Richard Strauss au adus un omagiu lui Schubert prin intermediul lucrărilor lor.

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

"Ave Maria" (pag.1)
"Ave Maria" (pag.2)
"Ave Maria" (pag.3)
"Serenada"
Mormântul lui Franz Schubert din Cimitirul Central (Zentralfriedhof) Viena

The Best of Schubert

MARIO LANZA

Date personale
Mario Lanza
Mario Lanza în rolul lui Pinkerton (Madame Butterfly), din filmul Pescarul din Louisiana
Nume la naștere	Alfred Arnold Cocozza
Născut	31 ianuarie 1921^[1]^[2]^[3]^[4] Philadelphia, Pennsylvania, SUA^[5]
Decedat	7 octombrie 1959 (38 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4] Roma, Italia^[6]
Înmormântat	Holy Cross Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale (infarct miocardic)
Cetățenie	Statele Unite ale Americii
Ocupație	actor de film cântăreț de operă
Limbi vorbite	limba engleză^[7] limba italiană^[7]
Alma mater	South Philadelphia High School[*]
Ani de activitate	1949 – 1959
Roluri importante	Enrico Caruso
Alte premii
Stea pe Hollywood Walk of Fame[*]
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text

Mario Lanza pseudonimul lui Alfred Arnold Cocozza (n. 31 ianuarie 1921, Philadelphia, Pennsylvania, SUA – d. 7 octombrie 1959, Roma, Italia) a fost un actor și tenor, american de origine italiană, dotat cu o voce excepțională, capabilă să interpreteze diferite genuri muzicale. Cu interpretările sale, în special în filmul Marele Caruso (1951), a avut meritul de a face muzica de operă cunoscută și iubită de tineri și a devenit cel mai cunoscut cântăreț de operă din lume din anii 1950.

Printre cele mai cunoscute filme ale sale se numără Pescarul din Louisiana (1950), Marele Caruso (1951) și Serenada (1956).

Biografie[modificare | modificare sursă]

Născut Alfredo Arnoldo Cocozza, în Philadelphia, în cartierul italian din „South Philadelphia”, familia lui l-a poreclit Freddie, dar ulterior a luat numele de fată al mamei sale, Lanza, precum și prenumele ei, Maria care prin masculinizarea acestuia devine Mario Lanza.

Mario Lanza a fost descoperit de dirijorul Serge Koussevitsky în 1942. A optat mai mult pentru o carieră cinematografică decât lirică și a urmat să filmeze la studioul MGM. Și-a început cariera la Hollywood în 1944 cu Victoria înaripată a lui George Cukor. Turnând Pescarul din Louisiana cu Katryn Grayson regia Norman Taurog, Grayson și Lanza au devenit populari cu melodia de succes a vremii „Be my love”, urmând filmul regizat de Richard Thorpe, Marele Caruso (1951) sau Serenada a lui Anthony Mann (1956), cu care tenorul a devenit superstar ^[8]. Titlul cântecului Be My Love, s-a clasat pe primul loc în topurile americane în martie 1951 ^[9].

În plină glorie, pregătind turnee, înregistrări pentru RCA Victor și cinci filme contractate cu MGM, a murit în 1959 de un atac de cord, rezultatul dietelor excesive, al alcoolismului și al sănătății precare (flebită, pneumonie și hipertensiune) la Roma în vârsta de 38 de ani, unde locuise la filmarea lui Arrivederci Roma în 1957.

Lanza a cântat rolul lui Pinkerton în opera lui Puccini, Madame Butterfly la vârsta de doar 22 de ani, la Opera din New Orleans unde a fost remarcat pentru calitatea interpretării sale, critica fiind foarte pozitivă pentru tânărul tenor. După concertul său în aer liber de la Hollywood Bowl, în fața a câteva mii de spectatori, un concert cu adevărat istoric a cărui înregistrare este disponibilă comercial, Hollywoodul prin MGM, l-a făcut imediat să semneze un contract pentru mai multe filme. El a cerut să aibă toate opțiunile: discul, radioul, filmul și concertul.

Filmografie[modificare | modificare sursă]

1944 Victoria înaripată (Winged Victory), regia George Cukor (nemenționat)
1949 Sărutul de la miezul nopții (That Midnight Kiss), regia Norman Taurog
1950 Pescarul din Louisiana (The Toast of New Orleans), regia Norman Taurog
1951 Marele Caruso (The Great Caruso), regia Richard Thorpe
1952 Da quando sei mia (Because You're Mine), regia Alexander Hall
1954 Prințul student (The Student Prince), regia Richard Thorpe și Curtis Bernhardt - (solo voce)
1956 Serenada (Serenade), regia Anthony Mann
1958 Arrivederci Roma, regia Roy Rowland
1959 Come prima (For the First Time), regia Rudolph Maté

The Best Opera And More Mario Lanza

OVIDIU LIPAN - ȚĂNDĂRICĂ

Date personale
Ovidiu Lipan
Ovidiu Lipan-Țăndărică (martie 2012)
Născut	31 ianuarie 1953 (70 de ani) Iași, România
Cetățenie	România
Ocupație	muzician baterist
Limbi vorbite	limba română
Activitate
Gen muzical	rock
Instrument(e)	baterie, percuție, claviaturi
Interpretare cu	Pasărea Rock, Roșu și Negru, Phoenix, Madhouse, Lipan Connection, Rated X
Modifică date / text

Ovidiu Lipan (n. 31 ianuarie 1953, Iași, România) este un muzician, compozitor și baterist român, cunoscut ca membru a două formații marcante de muzică rock din România: Roșu și Negru și Phoenix.

Biografie[modificare | modificare sursă]

A urmat autodidact acordeonul și pianul. Trăgându-se dintr-o familie de muzicieni, bunicul lui Ovidiu Lipan fiind percuționist, și având toba în casă, era inevitabil să nu bată în ea. Din acel moment nu se știe cine pe cine a însușit: toba pe Ovidiu sau Ovidiu pe tobă. A urmat liceul Costache Negruzzi în paralel cu școală de muzică (clarinet). În primul rând, când a apărut în grupul Roșu și Negru strămutat de Nancy Brandes la Iași (anii '67-'68, când Lipan avea vârstă de 13 ani), s-a dovedit (inclusiv că vârstă, revăzând filmările de arhivă) copilul teribil al tobelor și implicit al rock-ului românesc. La cele două festivaluri ale Arhitecturii ('69 și '71), practic gale naționale ale rockului românesc din acei ani, a câștigat de fiecare dată premiul pentru cel mai bun baterist (chit că era clar și cel mai tânăr-15 ani). Muzica ieșenilor, de altfel, era evadată din obișnuințele vremii, spre un jazz-rock de mare clasă, elitist (și oricum nou pentru România). Având un mare succes în rândul studenților, au făcut concerte în toată țară cu sălile pline, Ovidiu Lipan fiind cap de afiș.

A continuat să cânte după 1971, în București, cu Roșu și Negru (cu care apare pe trei discuri EP) până la jumătatea anilor 70, dar și în alte formații de acompaniament ale vremii. Așa că în 1975, când postul de baterist de la Phoenix (cea mai populară trupa a momentului atunci) a rămas liber prin plecarea lui Costin Petrescu, a fost primul contactat. De atunci (capodopera discografică «Cantafabule» repetata si inceputa cu Costin Petrescu) apare aproape în toate show-urile și pe toate discurile Phoenix. A fugit din țară laolaltă cu ceilalți conduși de Nicolae Covaci, la începutul verii 1977, iar în Germania a continuat să cânte în diverse formule, nu numai cu foștii Phoenix... Astfel, în 1978 a înființat grupul Madhouse, cu Josef Kappl și Erlend Krauser, formulă care a înregistrat două discuri. Au cântat mult prin cluburile germane și la mari festivaluri internaționale. Apoi colegii au intrat în LAKE, el în schimb a cântat ba în studiouri, cu Eruption, cu ELOY, cu Joachim Witt^⁠(d) (new-wave german), diverse sessions cu Herman Rarebell de la Scorpions, prin cluburi (incl Ginger Baker), cu Rated X (trupa nemțească cu care a editat două albume) - fiind un muzician complet a avut propriul big band și a cântat la turnire de dans internaționale cu Michael Hall. A terminat studiile la academia de jazz W. Hartman. O viață muzicală complexă, onorând comenzi dintre cele mai variate. Firește, când PHOENIX s-au repus pe roate a fost din nou alături de fugari.

A revenit în țară în ianuarie 1990 (Revoluția din decembrie 1989 i-a prins pe Phoenix cântând în Hyde Park din Osnabrück) nu cu trupa, ci cu un convoi de ajutoare pentru copiii din Moldova natală împreună cu maestrul Celibidache din Austria. Dragostea de țară fiind prea puternică, Ovidiu Lipan a revenit în România după revoluția din 1990 și a realizat “Visul Toboșarului”, un poem simfonic, într-un spectacol de world-muzică care a rămas pentru todeauna întipărit în mintea spectatorilor.

Începând cu 1992, (când Țăndărică participa cu un clip, pentru Germania, la «Cerbul de Aur») își edifica propria carieră, așadar solistică. Un single și un LP (cu compoziții proprii, avându-l inclusiv solist vocal! – «Lipan Connection»), iar din 1999 apare cu proiecte ample (însoțite de transpuneri discografice ale coloanelor sonore) inițiate și dezvoltate într-un spirit al muzicii românești tradiționale, identitare, la intersecții stilistice... fără granițe! Așa a fost opera etno-rock «Visul Toboșarului», în paralel cu colaborările cu Fanfara din 10 Prăjini, apoi «Renașterea / Pro Europa», colaborări cu Gheorghe Zamfir, Grigore Leșe, Marius Mihalache, «Getică». În ianuarie 2003, la 50 de ani, Ministerul Culturii și Cultelor i-a conferit Premiul de excelență pentru întreagă activitate, iar în noiembrie 2007, când PHOENIX au fost decorați de Președintele României (cu Meritul Cultural în grad de Cavaler), Ovidiu Lipan (care avea deja această distincție) a fost înaintat la gradul de Ofițer. Ovidiu Lipan a dus numele României peste tot în lume, susținând spectacole în Europa (Franța, Belgia, Albania, Macedonia, Bulgaria), America de Nord, America Latină. De-a lungul timpului, a câștigat numeroase premii care l-au onorat foarte mult și au fost un semn că muncă i-a fost apreciată. Ovidiu Lipan este un cetățean al lumii, un om care unește prin forță și prin formă lui original-modernistă obiceiurile și tradițiile cu muzică contemporană. Un astfel de exemplu este cel mai recent spectacol al maestrului care a avut loc la Sala Palatului și a inclus elemente sud-americane, balcanice, latine, un parfum și o notă distinsă a ceea ce înseamnă cultură planetară și ecumenism cultural. De-a lungul timpului a avut colaborări cu numeroși artiști: Toni Putrino (Australia), Dzidek Marcinkevici (Polonia), Kappl (Germania), Marius Mihalache, Laurențiu Horjea, Mihai Neniță, Chiba Daki, Mani Neumann, etc. Ovidiu Lipan Țăndărică are un talent de geniu, a perseverat și a ajuns la o formă de gândire muzicală care cucerește inimile publicului în fiecare spectacol. Prin concertele diferite din punct de vedere stilistic, Ovidiu Lipan și-a dezvoltat stilul artistic pe care nu l-ar fi învățat în nicio școală.

În 2008 începe colaborarea cu Margareta Pâslaru care scrie textele pentru două dintre compozițiile lui Ovidiu Lipan și le înregistrază: Tango Toledo (2008) și Balerină (2009). În ianuarie 2009 Tango Toledo se clasează pe primul loc în Top Românesc - Radio România Actualități.

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit solistului vocal Ovidiu Lipan la 13 mai 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”.^[1]

Are un băiat, Alexander, muzician și el, stabilit în Germania.^[2]

Discografie[modificare | modificare sursă]

Solo:

Mamă, nu trăi-n trecut/Dragostea va exista (1993, single)
Visul toboșarului (1999, reeditat în 2005)
Renașterea (cu Fanfara Zece Prăjini) (2001, reeditat în 2013)
Performance – Live in Germany (cu Marius Mihalache) (2002)
Aniversare (2003)
Getica (2004)
Bachița (cu Stelu Enache și Fanfara Zece Prăjini) (2004)
La Passion (2006)
Iskender – Aromanian Sound (cu Gheorghe Zamfir și Stelu Enache) (2007)
Balkano live (cu Fanfara Zece Prăjini, Stelu Enache și Grupul Balcano) (2011)

Cu Phoenix:

Cantofabule (1975)
Transsylvania (1981)
SymPhoenix/Timișoara (1992)
Cantafabule – Bestiar (1996)
Aniversare 35 (1997)
Baba Novak (2005)
Phoenix Tour 2006 – Baba Novak (2006, VCD)
Live at Sala Palatului (2006, DVD)
Back to the Future... (2008)
The 80s (2019)

Cu Madhouse:

From the East (1979)
Giacca de Blue (1979, remaster 2008)

Cu Roșu și Negru:

Leopardul/Cîntecul pădurii/Cadranele (1972, EP)
Oameni de zăpadă/Pastorală (1974, single)
Pădurea l-a gonit/Copiii păcii (1975, single)
Formații de muzică pop 1 (1975, compilație)
Flori de timp/Vrei (1977, single)

Cu Lipan Connection:

Waiting for You (1992, maxi-single)
Excalibur (1997, single)
Transilvania (1998)

Cu Rated X:

Rock Blooded (1983)
Baby I Love You/Pick It Up (1984, single)
Forbidden for the Youth (1996)

Cu Pasărea Rock:

Legenda (2014, maxi-single)
Călușandra (2015, EP)
Legenda (2016)
Cavalcada (2021)

Alte colaborări:

cu Iris – piesa „Bolero / Rhythm Fiesta” (2000)
cu Bosquito – piesa „Întuneric în culori” (2012)

SFATURI UTILE 31 Ianuarie

RECOMANDARE PENTRU CEI CE AU PROBLEME CU PĂRUL ȘI CU VEDEREA

Mulți oameni se confruntă cu probleme cum ar fi căderea părului dar şi cu probleme de vedere, însă norocul nostru este natura ce ne inconjoară întrucât aceasta ne oferă atât de multe soluţii, încât este păcat să optăm pentru produsele chimice din comerţ.

Te asigur că după doar câteva săptămâni de utilizare a acestui preparat, vei vedea cu adevarat diferenţa.....

Pentru prepararea acestui amestec vei avea nevoie de:

• 100 de grame de ulei din seminţe de in

• două lămâi

• 500 de grame de miere

• un cățel de usturoi

Preparare si utilizare:

- Curața usturoiul apoi pune-l la blender împreună cu cele două lămâi spalate bine.

- Amestecă bine, până când obţi o pastă omogenă.

- Adaugă la final uleiul şi mierea apoi amestecă din nou.

Pune preparatul într-un borcan şi depozitează la frigider.

Ia câte o lingură cu jumătate de ora înaintea fiecărei mese. Trebuie să consumi 3 linguri din acest preparat, zilnic.

Consumând cu regularitate acest amestec, după doar câteva săptămâni vei observa singur diferența!

miercuri, 31 ianuarie 2024

Marin Moraru şi Marian Hudac - Aspirina şi piramidonul (1988)

Lucia Mureșan - Odă

Teleenciclopedia: Ecosisteme - Insula Taiwan (lectura - Lucia Mureşan)

Lucia Muresan in „Maria Norilor" de Odysseas Elytis, 1985

In memoriam Alexandru și Liana Tatos

Cristian Munteanu - Jocul Cu Fantasme (1996)

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

ROLURI ÎN TELEVIZIUNE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

VREI SĂ FII MILIARDAR?[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

WOWBIZ(27.02.2018) - Oltin Hurezeanu a provocat o criza de ras concurentilor!

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

ROLURI ÎN TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Dominic Stanca - Sarbatorile boierului Melentie | Teatru radiofonic

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ileana Ploscaru, cetățean de onoare

Biografia[modificare | modificare sursă]

Tinerețea și educația[modificare | modificare sursă]

Profesor la școala tatălui său[modificare | modificare sursă]

Susținut de prieteni[modificare | modificare sursă]

Maturitatea muzicală[modificare | modificare sursă]

Ultimii ani și capodoperele sale[modificare | modificare sursă]

Boala incurabilă și moartea[modificare | modificare sursă]

Creații[modificare | modificare sursă]

Stilul[modificare | modificare sursă]

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

The Best of Schubert

Biografie[modificare | modificare sursă]

Filmografie[modificare | modificare sursă]

The Best Opera And More Mario Lanza

Biografie[modificare | modificare sursă]

Discografie[modificare | modificare sursă]