MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 28 FEBRUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE: Evenimene, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, TEATRU/FILM, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, POEZIE, SFATURI UTILE,

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

· 202 I.Ch. – Are loc ceremonia de încoronare a împăratului Gaozu (Liu Bang), începând astfel patru secole de domnie a dinastiei Han in China. Liu Bang a domnit pana la data de 1 iunie 195 i.e.n.

· 870 – Al patrulea Conciliu de la Constantinopol se închide. Al patrulea Conciliul de la Constantinopol a fost al optulea Sinod Ecumenic si a avut loc la Constantinopol din 5 octombrie 869, la 28 februarie 870. Au participat 102 de episcopi, trei legați papali, și patru patriarhi. Conciliul s-a reunit în zece sesiuni din octombrie până în februarie 869 870 și a emis 27 de canoane. A fost convocat de împăratul imparatul Vasile I Macedoneanul și Papa Adrian al II-lea. Conciliul a reafirmat deciziile celui de-al doilea Conciliu de la Niceea sustinand sfintenia icoanelor și imaginilor sfinte și necesitatea venerarii chipului Mantuitorului Iiisus Hristos in aceeasi masura cu cinstirea data Evangheliei.

· 1246 – Se incheie asediul orasului Jaén a în timpul Reconquistei spaniole.Asediul a inceput in 1245, de forțele Regatului Castilia și Ordinul Santiago comandat de regele Ferdinand al III- lea din Castilia și Marele Maestru al Ordinului de Santiago, Pelayo Pérez Correa, împotriva apărarii Emiratului arab musulman de Granada conduse de Mohammed am ibn Nasr. Lupta s-a incheiat cu victoria castiliană orașul Jaén fiind predat de arabi Regatului Castilia și Leon, după semnarea Tratatului de Jaén.

· 1667 – Colonia engleză Surinam din America de Sud este invadata de trupele olandeze. Prin Tratatul anglo-olandez de la Breda (semnat la 31 iulie 1667),teritoriul Surinamului este cedat de Anglia,Olandei, în schimbul coloniei New Netherland si insulelor Manhattan ( New York-ul de astăzi). Mai tarziu teritoriul a fost cunoscut sub numele de Guyana Olandeză.
* 1785: Horea și Cloșca, conducătorii răscoalei țărănești din Transilvania de la 1784, sunt executați prin tragere pe roată.

· 1821 - Congresul Sfintei Alianţe de la Laibach este informat despre evenimentele din Ţara Românească.

· 1835: Apariția primului volum al epopeii naționale finlandeze, Kalevala. Ziua Kalevalei.

· 1849: Se inaugurează Catedra de limba și literatura română pe lângă Institutul de Studii Filosofice din Cernăuți.

· 1859: A apărut, la București, prima revistă umoristică românească, Țânțarul, până la 15 august 1859, editată de C.A.Rosetti și N.T. Orășanu.

· 1880 - Primul trimis extraordinar şi plenipotenţiar al Franţei şi-a prezentat scrisorile de acreditare.

· 1914 – Este proclamata Republica Autonomă a Epirului de Nord, o entitate statala efemera, fondata de grecii care trăiau în sudul Albaniei, care a fost desfiintata in data de 17 mai 1914. Regiunea, cunoscută sub numele de Epirul de Nord, a fost ocupată de către armata greaca în timpul Primului razboi balcanic (1912-1913).Protocolul de la Florenta a atribuit aceasta regiune statului albanez nou înființat, dar această decizie a fost respinsă de către grecii bastinasi.

· 1914: Personajul Charlot, interpretat de Charlie Chaplin apare pentru prima dată în Charlot și umbrela.

· 1919 – Proclamarea independentei Regatului Afganistan. După al treilea razboi anglo-afgan, Anglia infranta a semnat Tratatul de la Rawalpindi recunoscand independenta Afganistanului. Regele Amanullah Khan a declarat Afganistanul stat suveran și pe deplin independent.

· 1922 – Sfarsitul protectoratului britanic in Egipt. Sub presiunea mişcarii egiptene de independenţă, guvernul britanic a proclamat sfârşitul protectoratului în Egipt. Coroana Britanica continua sa ocupe Canalul Suez si sa detina pozitii importante in tara. Dupa abolirea protectoratului, sultanul Fouad I s-a proclamat rege al Egiptului.Tratatul anglo-egiptean din 1936 confirmă independenţa Egiptului, care acceptă staţionarea de trupe britanice pe teritoriul său.

· 1931 - Se instituie "Virtutea aeronautică", medalie care se conferea numai aviatorilor.

· 1933 - A fost aprobat "Regulamentul apărării pasive contra atacurilor aeriene". Ziua apărării civile.

· 1933 – Conducerea nazista suprima libertatile si drepturile democratice in Germania. Incendierea Reichstagului (27 februarie 1933) a oferit un pretext excelent lui Hitler, pentru a începe dictatura. Incepand cu această zi ,detenţia fără judecată este permisă. Opozantii regimului si in special comunistii sunt internaţi în lagăre de concentrare, iar Partidul Comunist este interzis. Antisemitismul ca politică a regimului nazist este doar la început şi se va intensifica în următorii ani.

· 1935 – Omul de știință Wallace Carothers inventează nailonul.

· 1944: Premiera comediei "Iata femeia pe care o iubesc" de Camil Petrescu, montată la Teatrul Național din București.

· 1945: Primul ministru, generalul Nicolae Rădescu, și-a prezentat demisia după două luni de guvernare sub presiunea Armatei Roșii.

· 1947. „Masacrul 228”: Reprimarea violentă a demonstraţiilor din Taiwan, ceea ce a condus la moartea estimată a 30.000 de civili. „Incidentul 228”, cum îl numeşte Komintang-ul (Partidul Naţionalist Chinez) sau „Masacrul 228” cum îl numesc taiwanezii, este unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria postbelică a Taiwanului, conform studiului de pe siteul dedicat memoriei revoltelor reprimate în 1947 şi a represiunilor ulterioare (228.org.tw), reprezentând de asemenea vreme de 40 de ani cel mai mare tabu politic pe insula ce îşi reclamă încă independenţa formală de Republica Populară Chineză. „Mişcarea pentru Pace şi Justitie a Masacrului 228”, fondată în 1987, a fost prima organizaţie care a încercat să expună public detaliile controversate ale evenimentelor din 1947, printre succesele obţinute fiind: realizarea unui muzeu memorial şi al unui monument dedicat memoriei victimelor, desemnarea zilei de 28 februarie drept sărbătoare naţională (Ziua Memorială a Păcii), scuzele oficiale ale guvernului taiwanez (primul preşedinte taiwanez care a vorbit public despre subiect a fost Lee Teng-hui în 1995), precum şi acordarea de despăgubiri pentru pierderile şi rănile suferite în timpul masacrului. Această masivă mobilizare a societăţii civile în descoperirea şi exprimarea adevărului istoric a culminat cu mitingul din 2004, atunci când circa 2 milioane de taiwanezi (statisticile avansează cifre cuprinse între 1.9 şi 2.3 de milioane) s-au prins de mâini pentru a forma un impresionant lanţ uman de 500 de kilometri, pe insula Taiwan - una din cele două insule principale ce formează statul taiwanez denumit oficial Republica China - care măsoară 394 km lungime şi 144 km lăţime (în partea sa cea mai lată), conform datelor disponibile pe globalsecurity.org, şi are o populaţie de circa 23 de milioane de locuitori. Revoltele care au dus la pierderea a zeci de mii de vieţi omeneşti din rândul civililor a început în oraşul Taipei, în timpul regimului autoritar al Komintang-ului. China continentală se afla atunci în plin război civil şi Komintang-ul a devenit din 1949 - ca urmare a înfrângerii suferite pe continent în faţa comuniştilor chinezi - unicul partid din Taiwan, puterea sa slăbind abia după reformele iniţiate în anii ’80, rămânând cu toate acestea principalul partid politic. Pentru înţelegerea contextului ce a determinat izbucnirea revoltelor împotriva regimului, trebuie să menţionăm că Taiwanul fusese administrat de Japonia vreme de 50 de ani (1895-1945), perioadă în care economia insulei se dezvoltase, ducând la îmbunătăţirea nivelului de trai şi la o largă răspândire a limbii japoneze. Taiwanul trece după cel de-al Doilea Război Mondial în administrarea Republicii China, ziua de 24 octombrie 1945 fiind proclamată de noul Guvernator-General al insulei, Chen Yi, drept „Ziua Retrocedării”. Instaurarea noului guvern a fost urmată de menţinerea monopolului de stat instituit anterior de japonezi asupra producţiei locale de tutun, zahăr, camfor, ceai, hârtie, produse chimice şi petroliere, ciment precum şi a mineritului, confiscând de asemenea cele circa 500 de fabrici deţinute de japonezi şi locuintele rezidenţilor japonezi pe insulele ce formează Taiwanul. Komintang-ul, iniţial primit bine de taiwanezi, a rechiziţionat la preţuri mici produse pentru a susţine războiul civil de pe continent, ceea ce a condus la dezvoltarea pieţei negre, la inflaţie galopantă şi restricţii alimentare, numai preţul orezului crescând cu 4000% într-un interval mai mic de doi ani. În fine, reducerea drastică a autonomiei locale (ce funcţionase în timpul stăpânirii japoneze) şi eforturile de consolidare a unei puteri centralizate din partea Komintang-ului au dus la nemulţumirea crescândă atât în rândul populaţiei cât şi a elitelor politice taiwaneze. Incidentul ce a determinat izbucnirea revoltelor din 28 februarie 1947 s-a petrecut în Districtul Teipeiting, cu o zi inainte, atunci când agenţii Biroului de Monopol asupra Tutunului au confiscat ţigările de contrabandă deţinute de o văduvă, ameninţându-o şi lovind-o cu pistolul, moment în care mai mulţi taiwanezi i-au inconjurat pe agenţii guvernamentali, unul dintre cei din urmă descărcându-şi arma în mulţime şi declanşând astfel lanţul de evenimente ce a condus la reprimarea violentă a demonstratiilor de mai mare amploare reluate în ziua următoare. Civilii au obţinut controlul asupra oraşului Taipei şi l-au menţinut vreme de câteva săptămâni, iar protestele din afara capitalei taiwaneze au fost şi mai violente, ducând la lupte armate între brigăzile înarmate de civili şi forţele guvernamentale, în timpul cărora au fost ucişi aproximativ 200 de soldaţi naţionalişti (din trupele guvernamentale). Pe 8 martie 1947, forţe armate aparţinând Republicii China au pătruns pe insulă, instituind o sângeroasă represiune ce a dus la uciderea a 10 până la 30 de mii de taiwanezi (statisticile diferă), urmate de arestarea şi executarea multora dintre capii revoltei. În urma evenimentelor din 1947, Guvernatorul General al Taiwanului, Chen Yi, a fost demis, reîntorcându-se în China unde a ocupat pentru puţină vreme poziţia de guvernator al provinciei chineze Zhejiang până ce, trădat de unul din subordonaţii săi, a fost acuzat de instigare la rebeliune împotriva Komintang-ului şi colaborare cu comuniştii chinezi - războiul civil nu se terminase încă - , fiind ulterior executat. „Teroarea albă”, regim represiv început după reprimarea în sânge a revoltei populare a continuat vreme de decenii, până la sfârşitul lui 1987, perioadă în care a funcţionat neîntrerupt legea marţială (19 mai 1949 - 15 iulie 1987), determinând încarcerarea a peste 140000 de presupuşi opozanţi ai regimului şi executarea a circa 3000 mii de oameni (atât din China continentală cât şi din Taiwan).

· 1950 - A luat fiinţă "Editura Tehnică" din Bucureşti.

· 1952: Ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Oslo, Norvegia.

· 1953. Cercetătorii James D. Watson şi Francis Crick anunţă informal faptul că au reuşit să descopere structura chimică a ADN-ului, anunţul oficial fiind făcut câteva luni mai târziu, la momentul publicării articolului în numărul din aprilie al revistei Nature (25 aprilie 1953).

· 1966 - S-a închis celebrul "Cavern Club" din Liverpool, locul de debut al formaţiei The Beatles.

· 1970: Membrii echipajului navetei spațiale americane Apollo 12, împreună cu soțiile, au întreprins o vizită la București (28 feb - 2 mar.)

· 1974 - Sesiunea extraordinară a Adunării generale a Academiei Române alege ca membri ai acesteia, între alţii, pe Elena Ceauşescu, Miron Constantinescu şi Manea Mănescu.

· 1976 - Dezvelirea, la Deva, a statuii ecvestre a lui Decebal, opera a sculptorului Ion Jalea.

· 1988 - Declaraţia guvernului român prin care renunţa la clauza naţiunii celei mai favorizate în relaţiile cu SUA, anunţînd că "nu doreşte în nici un fel menţinerea clauzei în condiţiile amendamentului Jackson-Vanik" (care prevedea reexaminarea anuală).

· 1991 – Ia sfarsit oficial operatiunea militara aliata occidentala ”Desert Storm” din Irak.

· 1993: A avut loc premiera spectacolului "Richard al III-lea", la Teatrul Odeon din București; sub semnătura regizorului Mihai Măniuțiu, spectacol de referință în istoria teatrului românesc de după 1989.

· 1993: In Statele Unite, Biroul de Alcool, Tutun, Arme de foc şi Explozivi (ATF) al F.B.I. a lansat un asalt asupra fermei Davidienilor situate pe Muntele Carmel, un imobil aflat la 14 kilometri nord-est din Waco, Texas. Asediul de 51 de zile al FBI care a urmat, s-a încheiat atunci când sectantii din complex au murit in flacarile care au ucis 76 de persoane, inclusiv 21 de copii şi pe liderul Davidienilor, David Koresh.

· 1994 – Trupele NATO intră în luptă pentru prima dată în istoria de 45 de ani a acestui pact militar, doborând patru avioane ale sârbilor bosniaci, care violaseră o zonă desemnată de ONU ca fiind sub embargo aerian. Patru avioane ce violau zona de interdicţie a zborurilor din Bosnia-Herţegovina, instituită de ONU, au fost doborîte de două avioane americane F-16. Este primul atac militar al NATO, de la crearea sa, în 1949.

· 1997: Regele Mihai a revenit din exil, fiind pentru prima dată după 1989 când sosirea suveranului este acceptată de populație ca și de toate formațiunile politice; a reprimit pașaport românesc. Regele Mihai I a încercat să revină în ţară la un an după Revoluţie, însoţit de mai mulţi membri ai familiei regale. Pe 25 decembrie 1990, în baza unui paşaport diplomatic danez (autorităţile române de atunci nu i-au recunoscut cetăţenia română), regele obţine o viză de 24 de ore pentru a putea merge la Curtea de Argeş, unde voia să se reculeagă la mormintele rudelor sale. Este oprit însă de un baraj al Poliţiei, dus sub escortă la Aeroportul Otopeni şi forţat să părăsească România. Preşedinte era Ion Iliescu, premier Petre Roman, ministru de Interne Doru Viorel Ursu. Doi ani mai târziu, preşedintele Iliescu permite revenirea în ţară a Familiei Regale, cu ocazia Sărbătorilor Pascale, atunci când un milion de bucureşteni au ieşit pe străzi să îl aclame. Cetăţneia română îi este recunoscută în timpul mandatului preşedintelui Emil Constantinescu, tot în acea perioadă redobândind dreptul de proprietate asupra Castelul de la Săvârşin şi de folosinţă a Palatului Elisabeta.

· 1997. Guvernul rus hotărăşte înmormantarea rămăşitelor Ţarului Nicolae II şi ale familiei imperiale în cripta regală din St. Petersburg

· 1999 - Au loc ciocniri violente la Drenica, în centrul provinciei Kosovo, soldate cu moartea a 25 de albanezi (28.02-01.03.1999).

· 2002. Euro devine efectiv moneda unică a 304 de milioane de europeni din 12 ţări, după dispariţia celorlalte monede naţionale.

· 2004. Circa 2.8 milioane de taiwanezi au format un lanţ uman de 500 de km, pentru a comemora „Masacrul 228” petrecut în 1947.

· 2013. Papa Benedict XVI renunţă la Scaunul Papal, fiind primul papă ce abdică începând cu 1415.

Nașteri

· 1155: Henric cunoscut drept Tânărul Rege (28 februarie 1155 – 11 iunie 1183), a fost al doilea din cei cinci fii ai regelui Henric al II-lea al Angliei și ai reginei Eleanor de Aquitania însă primul care a supraviețuit copilăriei. A fost rege al Angliei și Duce de Normandia,^[1] Conte de Anjou și Maine.

Se cunosc puține despre tânărul prinț Henric înainte de căsătoria și încoronarea sa. Copiii mamei sale din prima căsătorie cu regele Ludovic al VII-lea al Franței au fost Maria a Franței, Contesă de Champagne și Alix a Franței, Contesă de Blois. Henric a avut un frate mai mare, William al IX-lea, Conte de Poitiers (d. 1156) iar frații lui mai mici au fost: Matilda, Ducesă de Saxonia, Richard I al Angliei, Geoffrey al II-lea, Duce de Bretania, Eleanor a Angliei, regină a Castiliei, Joan a Angliei, regină a Siciliei și Ioan al Angliei.

După moartea fratelui său mai mare, William, în decembrie 1156, el a devenit moștenitor al tronului Angliei.^[2] În 1158 a fost logodit cu Margareta, fiica cea mare a regelui Ludovic al VII-lea al Franței și a celei de-a doua soții, Constance a Castiliei.^[2] La 2 noiembrie 1160, la Neubourg,^[3] după ce s-a obținut o dispensă papală de la Papa Alexandru al III-lea, cei doi copii (el în vârstă de 5 ani iar ea 2 ani) s-au căsătorit.^[4] Căsătoria a fost o încercare de a rezolva în cele din urmă lupta dintre conții de Anjou și regii francezi asupra posesiei districtului de frontieră Norman Vexin, pe care Ludovic al VII-lea l-a achiziționat de la bunicul lui Henric, Geoffrey Plantagenet, Conte de Anjou, în jurul anului 1144. Prin termenii înțelegerii, Margareta urma să aducă castelul de la Norman Vexin noului ei soț.

În iunie 1170, la vârsta de 15 ani, Henric a fost încoronat rege în timpul vieții tatălui său, obicei inițial practicat de dinastia franceză capețiană și adoptat de regii englezi Ștefan și Henric al II-lea.

Căsătoria formală a avut loc la 27 august 1172 la Catedrala Winchester, când Henric a fost încoronat rege al Angliei pentru a doua oară, de data asta împreună cu Margareta, de către arhiepiscopul de Rouen.

Date personale
Henric

Născut	28 februarie 1155 Londra, Regatul Angliei
Decedat	11 iunie 1183 (28 de ani) Castelul Martel, Lot
Înmormântat	Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Rouen
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Dizenterie)
Părinți	Henric al II-lea al Angliei Eleanor de Aquitania
Frați și surori	Eleanor of England, Queen of Castile[] Joan of England[] Matilda a Angliei, Ducesă de Saxonia Alix de Franța Marie of France, Countess of Champagne[] Ioan al Angliei William Longespée, 3rd Earl of Salisbury[] Geoffrey[] Geoffrey II[] Richard Inimă de Leu William IX, Count of Poitiers[] Morgan[]
Căsătorit cu	Margareta a Franței
Copii	William al Angliei
Cetățenie	Regatul Angliei
Ocupație	Primat
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa Plantagenet
Rege al Angliei
Domnie	1170–1183
Încoronare	14 iunie 1170 27 august 1172
Regent	Henric II

· 1518: Francisc al III-lea (franceză François III; 28 februarie 1518 – 10 august1536) a fost Duce de Bretania și Delfin de Viennois ca primul fiu și moștenitor al regelui Francisc I al Franței și a reginei Claude a Franței. Încoronat Duce de Bretania după unirea ducatului de Bretania cu Franța, în 1532, Francisc moare prematur în 1536. Cauza morții premature a fost obiect de controverse, contemporanii spuneau că a fost otrăvit din ordinul Împăratului Carol Quintul, adversarul principal al politicii franceze în Europa.

Francisc copil, pictat de François Clouet.

La 28 februarie 1518 Claude a Franței, ducesă de Bretania și regină a Franței dă naștere primului copil. Numit Francisc, ca și tatăl său, primește titlul de delfin al Franței ca urmaș la tronul Franței. În 1518 în cadrul tratatului de la Londra se aranjează căsătoria lui(nou născut) cu Maria(care avea doi ani), fiica luiHenric al VIII-lea al Angliei și a lui Catherine de Aragon. Este botezat la Amboise în 25 aprilie 1519, iar Leonardo da Vinci este chemat să proiecteze decorurile. Între timp, Francisc I, învins în bătălia de la Pavia, este luat ostatic de Împăratul Carol Quintul, inițial la Alcázar la Madrid. Pentru a se putea întoarce în Franța, Francisc I semnează Tratatul de la Madrid 1526, iar Carol Quintul îi cere ostateci cei cei doi fii: Francisc, delfinul și fratele său mai mic Henric. Francisc I este de acord, iar schimbul are loc la granița dintre Spania și Franța. Orfani de mamă, care murise cu un an înainte, vor fi prizonieri timp de patru ani 1526-1530, ținuți aproape ca niște prizonieri comuni în întuneric și izolament. Cei doi copii, unul de opt, iar celălalt de trei ani(când au fost luați ostateci), au rămas marcați pe viață de perioada petrecută ca prizonieri. Gusturile sumbre, solitare, preferința pentru culoarea neagră(ca și spaniolii), pasiunea pentru lectură, au fost atribuite perioadei petrecute ca ostatic la Madrid.

Moștenitor al Ducatului de Bretania, la moartea mamei sale în 1524, inițial îi este contestat titlul. Într-un final ca urmare a presiunilor exercitate de Francisc I, în 1532 are loc tratatul de unire a Bretaniei cu Franța. Este încoronat Duce de Bretania la Rennes în 14 august 1532. Nu a guvernat niciodată ducatul. La șaptesprezece ani a avut prima și ultima amantă domnișoara de l'Estrange.

După o partidă cu mingea jucată cu secretarul său, contele Montecoccoli Sebastiano , bea un pahar cu apă rece și face pneumonie, iar după câteva zile, 10 august 1536, la optsprezece ani moare. Medicii care au executat autopsia au declarat moartea din cauze naturale, dar opinia publică nu a acceptat și se credea că fusese otrăvit. Vinovatul este găsit propriu în contele Montecoccoli, adică persoana care-i dădu-se de băut delfinului. În urma torturii acesta mărturisește delictul și un proces public îl condamnă la moarte prin sfârtecare, pedeapsa aplicată regicizilor. Execuția are loc la Lyon, în prezența regelui și a curții regale, iar câte un sfert din trupul său este atârnat la fiecare din cele patru porți ale orașului. Astfel Henric devine delfin al Franței și va fi viitorul Henric al II-lea. Moartea lui Francisc a fost unul din evenimentele cele mai întunecate petrecute la curtea lui Francisc I. În acele vremuri unii presupuneau că fusese ucis din ordinul lui Carol Quintul, alții i-au atribuit vina luiCaterina de Medici care voia să-l îndepărteze pentru al urca pe tron pe soțul său, Henric. Dar cea mai plauzibilă rămâne teoria unei pleurezii contractate în timpul captivității în Spania.

Date personale
Francisc al III-lea
Delfin de Viennois
Francisc al Franței, portret de Corneille de Lyon
Născut	28 februarie 1518 Amboise
Decedat	10 august 1536 (18 ani) castel of Tournon[*], Franța
Înmormântat	Catedrala din Saint-Denis
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Francisc I al Franței Claude a Franței
Frați și surori	Magdalena de Valois Margareta, Ducesă de Savoia Charlotte of Valois[] Charles II de Valois, Duke of Orléans[] Henric al II-lea al Franței
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	Prinț moștenitor
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Valois
Duce de Bretania
Domnie	20 iulie 1524 – 10 august 1536
Predecesor	Claude
Succesor	Henric

· 1533: Michel Eyquem de Montaigne-Delecroix (n. 28 februarie 1533 - d. 13 septembrie 1592) a fost unul din cei mai importanți scriitori francezi ai Renașterii.

Este cunoscut ca fiind cel care a popularizat eseul ca specie literară și pentru ușurința cu care trecea de la speculații intelectuale serioase la anecdote, unele cu caracter autobiografic. Colecția sa voluminoasă de „Essais” (cuvânt ce însemna propriu-zis „Încercări”) conține unele din cele mai influente eseuri din istoria literaturii occidentale. Scrierile lui Montaigne au influențat în mod direct scriitori variind de la William Shakespeare la Ralph Waldo Emerson, sau de la Jean-Jacques Rousseau la Friedrich Nietzsche.

Pe timpul vieții, Montaigne a fost apreciat mai mult pentru calitățile sale ca om de stat decât pentru cele de scriitor. Tendința afișată în eseurile sale de a divaga spre anecdote și meditații personale era văzută pe atunci ca un defect mai degrabă decât o inovație, iar moto-ul său „Eu însumi sunt tema cărții mele” a fost privit de către scriitorii contemporani ca o formă de „răsfăț”. Cu timpul, însă, Montaigne va fi recunoscut ca cel care a exprimat, poate mai bine ca oricare alt autor din timpul său, gândurile și îndoielile care îi frământau pe oamenii din epoca sa. Rămânând, într-o măsură remarcabilă, modern și în ziua de astăzi, încercarea lui Montaigne de a analiza lumea prin intermediul unicului filtru implicit al său, propria judecată, a făcut ca scrierile sale să fie mai accesibile decât cele ale oricărui alt scriitor renascentist. Literatura non-ficțională modernă își datorează în mare parte nașterea lui Montaigne, iar scriitori de toate orientările continuă să se inspire din opera lui Montaigne, datorită îmbinării reușite a culturii și a autobiografiei.

Montaigne s-a născut în regiunea Aquitania din Franța, în cadrul moșiei familiei sale, într-un orășel care în prezent se numește Saint-Michel-de-Montaigne, nu prea departe de Bordeaux. Familia lui era deosebit de înstărită : bunicul său, Ramon Eyquem, făcuse avere ca negustor de heringi și cumpărase moșia în 1477. Tatăl său, Pierre Eyquem, a fost pentru un timp soldat romano-catolic în Italia, dobândind acolo o concepție progresistă despre educație; de asemenea ajunsese primar în Bordeaux. Mama sa, Antoinette de Louppes, era fiica unui spaniol de origine evreiască convertit la protestantism și a unei mame romano-catolice. Deși a trăit mare parte din viața sa în apropierea fiului său, murind în urma acestuia, Michel de Montaigne n-o menționează deloc în operele sale. În schimb, relația lui Michel cu tatăl său a jucat un rol important în viața și scrierile celui dintâi.

Încă din primii ani de viață, educația lui Michel de Montaigne s-a bazat pe un plan pedagogic elaborat de tatăl său, care era consiliat de prietenii săi umaniști. La puțin timp după naștere, Michel a fost trimis într-o căsuță pentru a trăi primii trei ani de viață în cadrul unei familii de țărani, „pentru ca”, conform tatălui său, „băiatul să fie aproape de popor, să cunoască în mod direct condițiile de viață a oamenilor din popor, care au nevoie de ajutorul nostru”. După acești ani „spartani” alături de cei defavorizați, Michel a fost readus la castel. Prima sa obligație a fost să învețe latină. De educația sa s-a ocupat un profesor privat german (un doctor numit Horstanus, care nu putea vorbi franceză), care primise ordine, la fel ca toată lumea din castel, să i se adreseze copilului numai în latină - și chiar să discute între ei numai în latină în prezența lui Michel. Studiul latinei a fost acompaniat de o stimulare constantă a intelectului și spiritului copilului. Științele i-au fost prezentate prin intermediul jocurilor, conversațiilor, a exercițiilor de meditație solitară etc., dar nu și a cărților. Muzica a fost o prezență constantă în viața sa. Un „épinettier” (cântând la o ceteră originară din regiunea franceză Vosges) îi însoțea mereu pe Montaigne și profesorul său, cântând o melodie de fiecare dată când băiatul obosea sau se plictisea. Când nu dorea să asculte muzică, își putea alege alt mod de relaxare : jocuri, somn, intimitate - important era ca băiatul să nu fie obligat la nimic, dar în același timp să-și utilizeze fructuos libertatea.

În jurul anului 1539, Michel de Montaigne a fost trimis să studieze în cadrul prestigioasei școli private Collège de Guyenne, iar mai apoi a studiat Dreptul în Toulouse și și-a început cariera în sistemul legislativ. A fost consilier al Court des Aides of Périgueux, iar în 1557 a fost numit consilier în Parlamentul din Bordeaux (o instanță înaltă). Din 1561 până în 1563 a trăit la curtea lui Carol al IX-lea al Franței. În timpul activității sale la Parlamentul din Bordeaux, s-a împrietenit cu scriitorul umanist Étienne de la Boétie, a cărui moarte din 1563 l-a influențat profund pe Montaigne.

Montaigne s-a căsătorit în 1565; a avut cinci fiice, dar numai una dintre ele a ajuns la vârsta maturității.

La cererea tatălui său, Montaigne a început lucrul la traducerea operei „Theologia naturalis” a călugărului spaniol Raymond Sebond, pe care avea s-o publice în 1568, la un an după moartea tatălui său. Michel a moștenit Château de Montaigne, unde s-a stabilit începând cu 1570. Una dintre realizările literare ale lui Montaigne anterioare publicării eseurilor sale a fost editarea postumă a operelor lui Boétie.

În 1571 s-a retras din viața publică, refugiindu-se în Turnul Château-ului, așa-numita „citadelă” a lui Montaigne în care s-a izolat de problemele sociale și familiale. A început munca la „Eseurile” sale (publicate pentru prima dată în 1580) retras în biblioteca sa enormă. La împlinirea vârstei de 38 de ani, pe când se pregătea să intre în perioada de zece ani de izolare, a lăsat următoarea inscripție să troneze pe rafturile camerei sale de lucru :

"An. Christi 1571 aet. 38, pridie cal. mart., die suo natali, Mich. Montanus, servitii aulici et munerum publicorum jamdudum pertaesus, dum se integer in doctarum virginum recessit sinus, ubi quietus et omnium securus quantillum in tandem superabit decursi multa jam plus parte spatii, si modo fata sinunt, exigat; istas sedes et dulces latebras, avitasque, libertati suae, tranquillitatique, et otio consecravit."

Tradusă în română, ar suna cam așa :

„1571 d.Hr., vârsta 38. Pe 28 februarie, ziua sa de naștere, Michel de Montaigne, obosit de serviciul prestat Curții și de îndatoririle publice, dar încă sănătos, s-a retras în sânul virginelor erudite (n.t. Muzele). Acolo el va trăi în pace și liber de griji, cu respect pentru toate ființele, pentru tot restul vieții, oricât de puțin ar însemna asta; fie ca destinul să-i permită. Și-a dedicat acest cămin și lăcaș privat, dulce moștenire ancestrală, libertății, liniștii și delectării sale.”

În timpul războaielor religioase din Franța, Montaigne, el însuși un romano-catolic, a acționat ca o forță moderatoare, respectat atât de regele catolic Henric al III-lea al Franței, cât și de Henric al Navarrei.

Călătoria din 1580-1581 a lui Michel de Montaigne

În 1578 Montaigne, a cărui sănătate fusese întotdeauna excelentă, a început să sufere de pietre la rinichi, o boală ereditară în cazul său. În 1580 și 1581, Monaigne a călătorit în Franța, Germania, Austria, Elveția și Italia, în parte pentru a se vindeca. A ținut un jurnal detaliat, în care a înregistrat diverse episoade și diferențieri regionale. Avea să fie publicat mult mai târziu, în 1774, cu titlul „Jurnal de călătorie”.

În timp ce se afla la Roma, în 1581, Montaigne a aflat că fusese ales primar în Bordeaux; s-a întors în Franța și și-a luat în primire funcția, pe care a ocupat-o până în 1585, mediind între catolici și protestanți. Către sfârșitul mandatului său a avut loc o epidemie de ciumă.

Montaigne a continuat munca de reviziune a eseurilor. În 1588 a cunoscut-o pe Marie de Gournay, admiratoare a operei sale, pe care ea avea s-o editeze și s-o publice mai târziu. Regele Henric al III-lea a fost asasinat în 1589, iar Montaigne a contribuit după aceea la menținerea loialității orașului Bordeaux față de Henric al Navarrei, care va deveni regele Henric al IV-lea al Franței.

Montaigne a murit în 1592 în Château de Montaigne și a fost înmormântat în apropierea acestuia. Mai târziu rămășițele sale au fost mutate la biserica Saint Antoine din Bordeaux, care în prezent nu mai există. Inima lui este păstrată în biserica parohială Saint-Michel-de-Montaigne.

Secția de discipline umaniste din cadrul Universității din Bordeaux a fost numită în onoarea sa.

Date personale
Michel de Montaigne
Michel de Montaigne
Nume la naștere	Michel Eyquem de Montaigne
Născut	28 februarie 1533^[1] Saint-Michel-de-Montaigne, Franța
Decedat	13 septembrie 1592 (59 de ani)^[2]^[3]^[4]^[5]^[6] Saint-Michel-de-Montaigne, Franța
Părinți	Pierre Eyquem de Montaigne[*]
Căsătorit cu	Françoise de La Chassaigne[*] (din 3 octombrie 1565)
Cetățenie	Regatul Franței Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	filozof traducător jurist eseist[] autobiograf[] politician jurist-poet[] French moralist[] scriitor
Activitate
Limbi	limba italiană limba latină Middle French[] Gascon[]
Pregătire	Muretus[] George Buchanan[]
Opere semnificative	Eseuri[]*

· 1672: Mihály Ács (fiul) (Aachs sau Aács), scriitor eclesiastic evanghelic maghiar (d. 1710)

· 1743: Prințesa Carolina de Orania și Nassau-Dietz, Prințesă de Nassau-Weilburg (Wilhelmine Carolina; 28 februarie 1743, Leeuwarden – 6 mai 1787, Kirchheimbolanden)^[1] a fost fiica lui Willem al IV-lea, Prinț de Orania, Stadtholder al Țărilor de Jos și a soției acestuia, Anne, Prințesă Regală.

Bunicii materni au fost regele George al II-lea al Marii Britanii și regina Caroline de Ansbach.

Prințesa Carolina s-a născut la Leeuwarden.^[1] În 1747, s-a declarat că poziția de Stadtholder poate fi moștenită de femei, lucru care a transformat-o pe tânăra Prințesă Carolina moștenitoarea prezumptivăpentru poziția de Stadtholder. Totuși, în 1748, părinții ei au avut un moștenitor masculin, Prințul Willem; Carolina a devenit a doua în linia de succesiune.

Tatăl Prințesei Carolina a murit în 1751; micul prinț în vârstă de trei ani a devenit Willem al V-lea, Prinț de Orania iar mama ei regentă. În 1759 mama ei a murit iar Willem avea doar 10 ani. Atunci, bunica paternă a Carolinei, Marie Louise de Hesse-Kassel a fost numită regentă. Prințesa Marie-Luise a condus până în 1765 când a murit. Willem avea 16 ani dar tot nu era suficient de mare pentru a domni de drept, așa încât Prințesa Carolina a fost numită regentă. Ea a domnit până când fratele ei a împlinit 18 ani.

La 5 martie 1760, la Haga, în timpul regenței bunicii ei, Prințesa Carolina s-a căsătorit cu Karl Christian de Nassau-Weilburg.^[1] Ei au avut 15 copii dintre care 7 au atins vârsta adultă:

Georg Wilhelm Belgicus de Nassau-Weilburg (18 decembrie 1760 - 27 mai 1762)
Wilhelm Ludwig Karl Flamand de Nassau-Weilburg (12 decembrie 1761 - 16 aprilie/26 aprilie 1770)
Augusta Carolina Maria de Nassau-Weilburg (5 februarie 1764 - 25 ianuarie 1802). Călugăriță la Quedlinburg și Herford.
Wilhelmine Luise de Nassau-Weilburg (28 septembrie 1765 - 10 octombrie 1837), căsătorită la Kirchheim la 9 ianuarie 1786 cu Heinrich al XIII-lea, Prinț Reuss de Greiz (16 februarie 1747 - 29 ianuarie 1817), a avut copii
Frederic Wilhelm, Duce de Nassau (25 octombrie 1768 - 9 ianuarie 1816).
Karoline Luise Friederike de Nassau-Weilburg (14 februarie 1770 - 8 iulie 1828), căsătorită la Kirchheim la 4 septembrie 1787 cu Karl Ludwig Fürst zu Wied (1763-1824), fără copii
Karl Ludwig of Nassau-Weilburg (19 iulie 1772 - 27 iulie 1772)
Karl Wilhelm Friedrich de Nassau-Weilburg (1 mai 1775 - 11 mai 1807), necăsătorită și fără copii
Amalie Charlotte Wilhelmine Louise de Nassau-Weilburg (7 august 1776 - 19 februarie 1841), căsătorită prima dată la Weilburg la 29 octombrie 1793 cu Victor al II-lea, Prinț de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym; au avut copii. S-a căsătorit a doua oară la Schaumburg la 15 februarie 1813 cu Friedrich Freiherr von Stein-Liebenstein zu Barchfeld (1777-1849); au avut copii
Henriette de Nassau-Weilburg (22 aprilie 1780 - 2 ianuarie 1857). Căsătorită cu Ducele Louis de Württemberg, al doilea fiu al lui Friedrich al II-lea Eugen, Duce de Württemberg.
Karl de Nassau-Weilburg (1784 - la scură vreme după)
Patru copii care nu au apucat să fie botezați (1767, 1778, 1779, 1785)

Date personale
Prințesa Carolina
Prințesă de Nassau-Weilburg

Născută	28 februarie 1743 Leeuwarden, Țările de Jos
Decedată	6 mai 1787 (44 de ani) Kirchheimbolanden, Germania
Înmormântată	Renania-Palatinat
Părinți	Willem al IV-lea, Prinț de Orania Anne, Prințesă Regală și Prințesă de Orania
Frați și surori	Willem al V-lea, Prinț de Orania
Căsătorită cu	Karl Christian de Nassau-Weilburg
Copii	Prințul George Wilhelm Prințul Wilhelm Ludwig Prințesa Maria Luise, Prințesă Heinrich XIII Reuss de Greiz Frederic Wilhelm, Duce de Nassau Karoline, Prințesă de Wied Prințul Karl Ludwig Amalie, Prințesă de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym Henriette, Ducesă Louis de Württemberg Prințul Karl
Cetățenie	Provinciile Unite
Religie	Dutch Reformed Church[*]
Ocupație	Regent
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Orania
Regent

* 1754: Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu, Imperiul Habsburgic – d. 24 noiembrie 1816, Svinica[*], Imperiul Austriac^[1]) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene.

Gheorghe Șincai s-a născut pe 27 februarie 1754, Râciu, Mureș. Familia Șincai se trăgea din satul Șinca Veche din Țara Făgărașului.

A studiat la Colegiul Reformat din Târgu Mureș, apoi la Cluj, Bistrița, Blaj, Viena și la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide” de la Roma, în ultimele două orașe împreună cu Samuil Micu, nepotul episcopului Inocențiu Micu-Klein.

Ca director al învățământului greco-catolic din Transilvania a adus o contribuție fundamentală în acțiunea de răspândire a culturii în mediul rural. A elaborat alături de Samuil Micu prima gramatică tipărită a limbii române: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Viena, 1780).

A fost poliglot, însușindu-și pe lângă limba română, latina, maghiara, germana, greaca veche, italiana și franceza. Informația și cultura i-au permis ocuparea funcției de bibliotecar al Colegiului de Propaganda Fidedin Roma, având permisiunea de a cerceta orice fel de documente. În Italia, precum și în Ungaria și la Viena, pe atunci capitala Sfântului Imperiu Roman, a cercetat bibliotecile, copiind și transcriind cu exactitate orice referire la istoria românilor.

A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice și contribuind la întemeierea unui număr impresionant de școli confesionale greco-catolice (în număr de peste 300). În anul 1784 a fost numit director general al școlilor românești unite din întreaga Transilvanie, propus de episcopul Grigore Maior.

În scopuri didactice, a tradus și a elaborat manualele fundamentale: Abecedarul, Gramatica, Aritmetica și Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi.

Cartea Volksnaturlehre zur Dämpfung des Aberglaubens scrisă în spirit iluminist de superintendentul Johann Heinrich Helmuth (1732-1813) a fost sursa de inspirație a lui Șincai (1754-1816) pentru lucrarea Învățătură firească spre surparea superstiției norodului.

Numirea episcopului Ioan Bob în anul 1782 a fost primită cu ostilitate de obștea monahală basiliană de la Blaj, din care făcea parte și Gheorghe Șincai. În anul 1784 Șincai și-a dat demisia din Mănăstirea Buna Vestire de la Blaj și s-a mutat într-o locuință particulară. În septembrie 1790 protestul față de episcopul Bob s-a concretizat într-un memoriu adresat guvernului Transilvaniei, prin care episcopului i-a fost reproșat nepotismul și corupția. Principalul autor al plângerii a fost Ioan Para, vicarul Năsăudului, iar Gheorghe Șincai a contribuit la întreținerea unei atmosfere potrivnice episcopului la Blaj. Șincai căzuse în patima alcoolului, motiv pentru care acțiunile sale erau lipsite de tact. În anul 1794 episcopul Bob s-a plâns guvernatorului Gheorghe Bánffy că Șincai se bate cu oamenii, nu efectuează inspecțiile școlare, iar dacă le efectuează, atunci se face de rîsul elevilor sub influența alcoolului. Guvernatorul a trimis la Blaj o comisie de anchetă.^[2]

În data de 19 august 1794 episcopul Bob a cerut arestarea lui Șincai și destituirea sa din funcția de director școlar, după ce acesta declarase că „ori pier eu, ori piere episcopul”, iar la o lecție spusese elevilor că omul are dreptul să ucidă în legitimă apărare. În data de 24 august Gheorghe Șincai a fost arestat la Blaj împreună cu menajera sa și întemnițat la Aiud.^[3] Pe 13 septembrie 1794 guvernul Transilvaniei l-a destituit din funcția de director, din cauza exceselor dovedite cu prilejul anchetei din 15 iulie, când Șincai a spus în stare de ebrietate că el este capul conjurației

În 1811 a publicat lucrarea istorică, scrisă sub forma analelor, intitulată amplu: Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese.

Gheorghe Șincai s-a stins din viață la 2 noiembrie 1816. Decesul său a fost înregistrat în parohia greco-catolică slovacă din Keletsény (Zemplinský Klečenov), în prezent parte a localității Zemplínska Nová Ves.

· 1797: Prințul Frederic al Țărilor de Jos, Prinț de Orania-Nassau (28 februarie 1797 – 8 septembrie 1881), a fost al doilea fiu al regelui Willem I al Țărilor de Jos și a soției lui, Wilhelmine a Prusiei.

Date personale
Prințul Frederic

Nume la naștere	Willem Frederik Karel
Născut	28 februarie 1797 Berlin, Regatul Prusiei^[1]
Decedat	8 septembrie 1881 (84 de ani) Wassenaar, Țările de Jos^[2]
Înmormântat	Nieuwe Kerk
Părinți	Willem I al Țărilor de Jos Wilhelmine a Prusiei
Frați și surori	Willem al II-lea al Țărilor de Jos Princess Pauline of Orange-Nassau[*] Prințesa Mariana a Țărilor de Jos
Căsătorit cu	Prințesa Louise a Prusiei
Copii	Louise, regină a Suediei și Norvegiei Prințul Frederic Prințul Willem Marie, Prințesă de Wied
Cetățenie	Țările de Jos
Religie	Dutch Reformed Church[*]
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Orania
Inspector-General of the Armed Forces[*]
Domnie	1849 – 1868

· 1823: Frederic Francisc al II-lea (28 februarie 1823 – 15 aprilie 1883) a fost ofițer prusac și Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin de la 7 martie 1842 până la 15 aprilie 1883.

S-a născut la Schloss Ludwigslust ca fiul cel mare al Marelui Duce Ereditar Paul Friedrich de Mecklenburg și a soției acestuia, Prințesa Alexandrine a Prusiei. A devenit moștenitor aparent al Marelui Ducat după decesul străbunicului său Frederic Francisc I, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin la 1 ianuarie 1837. Frederic Francisc a primit o educație particulară până în 1838. Apoi, a urmat institutul Blochmann din Dresda înainte de a ajunge la Universitatea din Bonn.^[1]^[2] Frederic Francisc i-a succedat tatălui său ca Mare Duce la 7 martie 1842.

În timpul Războiului austro-prusac el a comandat forțele care au ocupat Leipzig și au asediat Nuremberg. De asemenea, a luat parte la Războiul franco-prusac în timpul căruia a fost numit Guvernator General al Reims și a comandat forțele germane în asediul de la Toul. A apărat forțele prusace în timpul Asediului Parisului de atacul forțelor franceze. A învins forțele franceze în Bătălia de la Beaune-La-Rolande și în Bătălia de la Beaugency. A deținut rangul de general prusac și cel de general rus

Frederic Francisc s-a căsătorit prima dată cu Prințesa Augusta de Reuss-Köstritz (1822–1862) la 3 noiembrie 1849 la Ludwigslust. Au avut șase copii:

Frederic Francisc III (1851–1897) tatăl Alexandrinei, regină a Danemarcei și a Cecilei, ultima Prințesă Moștenitoare a Prusiei.
Paul Frederic (1852–1923) căsătorit cu Prințesa Marie de Windisch-Graetz
Maria (1854–1920) căsătorită cu Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei. Fiul lor, Kiril a devenit pretendent la tronul Rusiei după asasinarea vărului său Nicolae al II-lea al Rusiei.
Nikolaus (1855–1856)
Johann Albert (1857–1920) regent al Ducatului de Brunswick
Alexandru (1859-1859)

Frederic Francisc s-a căsătorit a doua oară la Darmstadt la 4 iulie 1864 cu Prințesa Anne de Hesse și de Rin, fiica Prințului Karl de Hesse și de Rin și a soției acestuia, Prințesa Elisabeta a Prusiei. Au avut o fiică:

Ana (1865–1882)

A treia soție a fost Prințesa Maria de Schwarzburg-Rudolstadt, cu care a avut patru copii:

Elisabeta (1869–1955) căsătorită cu Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg (1852–1931)
Friedrich Wilhelm (1871–1897)
Adolf Friedrich (1873–1969)
Hendrick (1876–1934) căsătorit cu regina Wilhelmina a Țărilor de Jos, tatăl reginei Juliana a Țărilor de Jos.

Date personale
Frederic Francisc al II-lea
Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin

Născut	28 februarie 1823 Ludwigslust
Decedat	15 aprilie 1883 (60 de ani) Schwerin
Înmormântat	Schwerin Cathedral[*]
Părinți	Paul Friedrich, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin Prințesa Alexandrine a Prusiei
Frați și surori	Luise of Mecklenburg[*] Wilhelm de Mecklenburg-Schwerin
Căsătorit cu	Augusta de Reuss-Köstritz Anne de Hesse și de Rin Marie de Schwarzburg-Rudolstadt
Copii	Frederic Francisc III Ducele Paul Frederic Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei Ducele Nikolaus Ducele Johann Albert Ducele Alexandru Ducesa Ana Elisabeta, Mare Ducesă de Oldenburg Ducele Friedrich Wilhelm Ducele Adolf Friedrich Hendrick, Prinț Consort al Țărilor de Jos
Cetățenie	Germania
Religie	creștinism
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg-Schwerin
Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin
Domnie	7 martie 1842 – 15 aprilie 1883
Predecesor	Paul Frederic
Succesor	Frederic Francisc III

· 1863 – S-a nascut Gheorghe Marinescu, medic neurolog român, profesor la Facultatea de Medicină din București, membru titular al Academiei Române, fondatorul Școlii Românești de Neurologie; (d 15 mai 1938)

* 1875: Maurice Renard (n. 28 februarie 1875, Châlons-en-Champagne - d. 18 noiembrie 1939, Rochefort) a fost un scriitor francez.
* 1883: Gheorghe Argeșanu, scris în evidențele militare românești Gheorghe Argeșeanu,^[1] (n. 28 februarie 1883, Caracal – d. 26/27 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general și om de stat român.

A fost căsătorit cu pianista evreică Manya Botez.

Participant combatant în Primul Război Mondial, generalul Argeșanu a deținut importante funcții de comandă în următoarele unități militare: Regimentul 2 Călărași-Caracal, unitate de elita, Divizia 1 Cavalerie Arad, Divizia 3 Cavalerie, Divizia 11 Infanterie, Divizia de Gardă și Corpul II Armată.

A fost trecut în retragere prin decretul-lege nr. 3.094 din 9 septembrie 1940 al generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român și președinte al Consiliului de Miniștri, împreună cu mai mulți generali considerați a fi apropiați fostului rege Carol al II-lea și acuzați că, în calitate de înalți comandanți militari, s-ar fi comportat necorespunzător în împrejurările dramatice din vara anului 1940.^[3]^[4] Decretul-lege prevedea scoaterea mai multor generali din cadrele active ale armatei cu următoarea justificare: „având în vedere că următorii ofițeri generali au săvârșit acte grave de incapacitate, demoralizând prin fapta lor prestigiul oștirii și elementarele comandamente ale răspunderii de ostaș. Având în vedere că prin lingușiri și metode incompatibile cu demnitatea de ostaș au ocupat înalte comandamente, încurajând apoi neseriozitatea și lipsa demnității ofițerești; Având în vedere că prin incapacitatea acestor ofițeri generali s'a ajuns la decăderea oștirii și la acte grave prin pierderea granițelor; Socotind că Națiunea trebue să primească exemplul datoriei și al răspunderii prin sancționarea celor care s'au făcut vinovați de aceste abateri”.^[3] Efectele decretului-lege au fost anulate la 1 septembrie 1944.^[4]

În timpul statului național-legionar (septembrie 1940 - ianuarie 1941), Gheorghe Argeșanu a fost întemnițat, alături de alți foști demnitari ai regimului carlist, la închisoarea Jilava. În noaptea de 26/27 noiembrie 1940, 64 de foști demnitari și magistrați care luaseră măsuri violente împotriva Mișcării Legionare, printre care și generalul Argeșanu, au fost asasinați de un grup de legionari.

Date personale
Gheorghe Argeșanu
Generalul Gheorghe Argeșanu
Născut	28 februarie 1883 Caracal, România
Decedat	26/27 noiembrie 1940, (57 de ani) Jilava, Ilfov, România
Înmormântat	Cimitirul Ghencea
Cauza decesului	deliberate murder[*]
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	politician, general
Activitate
Cauza decesului	deliberate murder[*]
Alma mater	Universitatea din București
Reprezentant	Comandant al Regimentul 2 Călărași-Caracal, unitate de elita
Cunoscut pentru	1. Președinte al Consiliului de Miniștri 2. Ministru al Apărării Naționale în al doilea Guvern al patriarhului Miron Cristea

* 1885: Georges Le Roy (n. Paris la 28 februarie 1885 – d. Marly-le-Roi, la 3 august 1965) a fost un actor și regizor francez, fost societar al Comediei Franceze, și profesor la Conservatorul din Paris.

· 1901: Linus Carl Pauling (n. 28 februarie 1901 – d. 19 august 1994) a fost un chimist american, profesor de chimie la Institutul de Tehnologie din Pasadena (California). S-a remarcat prin ideile sale originale asupra naturii legăturilor chimice, structurii moleculelor și aplicării mecanicii cuantice în chimie. Linus Pauling este laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1954) și al Premiului Nobel pentru pace (1962).

Linus Carl Pauling s-a născut la data de 28 februarie 1901, în familia farmacistului Herman Henry William Pauling și a soției sale, Lucy Isabelle Darling. El a absolvit școala elementară și liceul în Condon și în Portland, Oregon. În 1917 a intrat la Oregon State College. A absolvit Oregon State College în 1922 devenind inginer chimist. Pauling s-a căsătorit cu Ava Helen Miller în 1923 și au avut patru copii. În anii 1919 - 1920 Pauling a fost preocupat de analiza cantitativă, colaborând cu California Institute of Technology. A fost doctorand între 1922 și 1925, luându-și doctoratul (summa cum laude) în chimie, cu mici aplicații în fizica și matematică. Doi ani mai târziu, el a acceptat postul de asistent universitar la Caltech, la catedra de chimie teoretică. În 1932, Pauling a publicat teoria sa detaliată privind teoria hibridizării orbitalilor și analizele privind tetravalența carbonului. După un an, a introdus conceptul de electronegativitate și scala Pauling privind electronegativitatea, putându-se pronunța asupra naturii legăturilor chimice. Pauling și-a continuat munca, publicând articole despre structura nucleului atomului. În 1954, Pauling a primit Premiului Nobel pentru chimie. Alături de biochimiști, Pauling a condus cercetarea cu raze-X modelând asfel structura proteinelor. Aceste descoperiri i-au ajutat pe savanții britanici să descopere structura în dublu - helix a moleculei de ADN. Pauling este de asemenea laureat la Premiului Nobel pentru pace (1962). A fost membru de onoare al Academiei din R.S. România.

Pauling a fost un profesor și un autor remarcabil. Prima sa carte, The Nature of the Chemical Bond (1939) (Natura Legăturilor Chimice), care a influențat notabil chimia din secolul XX. A publicat apoi primul său tratat de specialitate, General Chemistry (1949) (Chimie Generală) - apărut și în limba română. A scris numeroase articole privind consumul de vitamina C și al altor nutrimente. Și-a generalizat ideile definind Medicina Ortomolecular. A scris peste 1.000 articole pentru studenți și publicul larg privind științele, viața și sănătatea. El este considerat părintele biologieimoleculare.

· 1903 – S-a nascut regizorul american de origine italiana Vincente Minnelli; (d. 25 iulie 1986). Vincente Minnelli a fost un regizor american, renumit pentru regizarea unor musicaluri clasice cum ar fi Un american la Paris. În plus a regizat unele dintre cele mai renumite spectacole de musical ale timpului său. El a fost căsătorit cu Judy Garland din 1945 până în 1951; ei au fost părinții cunoscutei actrite Liza Minnelli.
* 1903: Josef Dobretsberger (* 28 feb. 1903 la Linz în Austria Superioară; + 23 mai 1970 la Graz în Stiria) a fost un jurist, economist social și politician austriac.

Fiul unei familii binevăzute din Linz a studiat științele politice la Viena ajungând asistentul profesorului Hans Kelsen, creatorul constituției Republicii Austria din 1920. După o activitate la Facultatea de Economie Națională la Graz, Dobretsberger a devenit profesor univeritar pentru economie politică în 1931. Între 1934 și 1935 era membru în Consiliul General al Băncii Naționale din Austria. Ca atare s-a implicat în favoarea unei anumite liberalizări a statutului sindicatului unitar aprobând explicit înființarea Uniunii Sociale a Muncii ("Soziale Arbeitsgemeinschaft", scurt: SAG) care a activat pentru împăcarea cu socialdemocrații austrieci (după înăbușirea Războiului Civil din februarie 1934). Fiind unul din reprezentanții "solidarismului creștin", Dobretsberger s-a văzut atacat din ce în ce mai mult de adversari influenți , printre care și producătorul de armament Fritz Mandl. În fine, s-a retras din funcțiiile politice întorcându-se la Graz.

În 1938 noua putere nazistă l-a dat afară și din universitate așa că a luat calea emigrației cu soția sa. A predat și în Turcia lui Inönü și în Egipt unde a petrecut anii războiului la Cairo. Abia în 1946 s-a întors de acolo la Graz. În condițiile în care vârfurile noului "Partid Popular (Volkspartei)", succesoarea creștin-democraților din timpul interbelic, l-au privit cu o anumită răceală, Dobretsberger a fost printre înființatorii formației politice "Uniunea Democrată (Demokratische Union)" care în 1953 a format "Opoziția Populară (Volksopposition)" împreună cu comuniștii și socialiștii de stângă.

Ca om de știință s-a ocupat cu teorii economice, politica economică și politica socială. Publicațiile sale cele mai cunoscute sunt lucrările "Freie oder gebundene Wirtschaft" (1932), "Vom Sinn und Werden des neuen Staates" (1934), "Katholische Sozialpolitik am Scheideweg" (1947) și "Der geistige Arbeiter und die Volksopposition" (1953).

Azi mai trăiesc la Viena doi nepoți de-ai lui Dobretsberger, frații Helmut și Peter Zinner. Amândoi se ocupă cu negoțul cu timbre filatelice.

· 1906: Bugsy Siegel, gangster american (d. 1947)

· 1907 - S-a născut Grete Csaki-Copony, pictor. După 1962, s-a stabilit la Berlin (m.04.12.1970).

· 1907 - S-a născut Ecaterina Cristescu-Delighioz, pictor (m.1973).

· 1907: (S.V.) Mircea Eliade, scriitor, filozof și istoric al religiilor (d. 1986)

· 1909 - S-a născut Melania Livadă, critic şi istoric literar.

* 1909: Teiichi Matsumaru (28 februarie 1909 - 6 ianuarie 1997) a fost un fotbalistjaponez.

· 1912: Prințul Bertil al Suediei (Bertil Gustaf Oskar Carl Eugén; 28 februarie1912 – 5 ianuarie 1997), Duce de Halland, a fost al treilea fiu al regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei și a primei lui soții Prințesa Margaret de Connaught. Mama lui era nepoată a reginei Victoria și fiica Prințului Arthur, Duce de Connaught.

Date personale
Prințul Bertil
Duce de Halland

Nume la naștere	Bertil Gustaf Oskar Carl Eugén
Născut	28 februarie 1912 Palatul Stockholm, Stockholm, Suedia
Decedat	5 ianuarie 1997 (84 de ani) Villa Solbacken, Djurgården, Suedia
Înmormântat	Kungliga begravningsplatsen[*]
Părinți	Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei^[1] Prințesa Margaret de Connaught^[1]
Frați și surori	Ingrid a Suediei Prințul Gustav Adolf, Duce de Västerbotten Carl Johan Bernadotte Prințul Sigvard, Duce de Uppland
Căsătorit cu	Lillian May Davies
Cetățenie	Suedia
Religie	luteranism
Ocupație	personal militar[] patinator de viteză[]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Bernadotte

· 1913 - S-a născut Emilia Comişel, etnomuzicolog.

· 1913: Géza Vida, sculptor maghiar din România (d. 1980)

· 1916 - S-a născut Vladimir Trebici, demograf şi sociolog, membru al Academiei Române (m.13.02.1999).

· 1916 - S-a născut Svend Amunssen, violonist danez.
* 1916: Wilhelm „Willi” Heidel (n. 28 februarie 1916, Hermannstadt, Austro-Ungaria- d. 20 septembrie 2008, Lohhof, Germania)^[1] a fost un handbalist de etnie germană care a jucat pentru echipa națională a României.

· 1922 - S–a născut pictorul şi graficianul Vasile Eugen Crăciun. A studiat cu maeştrii Alexandru Ciucurencu, Octav Angheluţă şi Corneliu Baba (m.18.04.2001)

· 1922 - S-a născut Radu Câmpeanu, om politic liberal.

· 1926: Virgil Almășanu, pictor român (d. 2009)

* 1926: Svetlana Allilueva (în limba georgiană: სვეტლანა ალილუევა, în limba rusă Светлана Иосифовна Аллилуева), (n. 28 februarie 1926 – d. 22 noiembrie 2011), cunoscută și ca Svetlana Iosifovna Stalina (limba rusă: Светлана Иосифовна Сталина), a fost o scriitoare, al treilea copil și singura fiică a lui Stalin. Allilueva a cauzat un scandal internațional în 1967 prin refugierea sa în SUA.

La fel ca mulți dintre copiii demnitarilor sovietici de rang, Svetlana a fost crescută de o doică și își vedea părinții rar. Mama ei, Nadejda Allilueva(a doua soție a lui Stalin), a murit la 9 noiembrie 1932, când Svetlana avea șase ani. Oficial, Nadejda a murit de peritonită, cauza adevărată – suicid cu revolverul lui Stalin ori chiar asasinare – nu a fost stabilită niciodată cu certitudine.

La vârsta de 16 ani, Svetlana s-a îndrăgostit de producătorul de film Alexei Kapler (cu 24 de ani mai în vârstă și de origine evreiască). Stalin s-a opus vehement idilei. Kapler a fost deportat la Vorkuta, un oraș minier din apropierea cercului polar, în bazinul carbonifer Peciora(republica Komi). El nu a fost însă internat în lagărul de muncă forțată de la Vorkuta și nu a murit în această localitate, cum se crezuse în epocă. După moartea lui Stalin, s-a reîntors în Moscova, unde a trăit până în 1979.

La vârsta de 17 ani, Svetlana s-a îndrăgostit de un coleg student la Universitatea din Moscova, Grigori Morozov, care era, de asemenea evreu. Stalin a acceptat în cele din urmă căsătoria, dar nu s-a întâlnit niciodată cu ginerele său. După nașterea unui fiu în 1945, Iosif, cuplul s-a despărțit, sentința de divorț fiind pronunțată în 1947.

Al doilea soț al Svetlanei a fost un apropiat al lui Stalin, Iuri Jdanov, fiul mânii drepte a dictatorului, Andrei Jdanov. Căsătoria a avut loc în 1949. Un an mai târziu, după nașterea fiicei lor, Ecaterina, cei doi au divorțat.

După moartea lui Stalin în 1953, Svetlana a adoptat numele de fată al mamei sale și a lucrat în Moscova ca profesoară și traducătoare. În 1963 l-a întâlnit pe Brajesh Singh, un comunist indian în vizită în capitala sovietică. Brajesh a revenit la Moscova în 1965 pentru a activa ca traducător. Celor doi nu li s-a permis căsătoria. Brajesh a murit în 1966, iar Svetlana a primit permisiunea să plece în India, pentru a-i duce familiei urna, ca cenușa să fie aruncată în fluviul Gange. Allilueva a stat în India timp de două luni, fiind impresionată de diverse aspecte culturale ale țării.

Emigrarea în Statele Unite ale Americii[modificare | modificare sursă]

La 6 martie 1967, după ce trecuse pe la ambasada sovietică din New Delhi, Allilueva s-a dus la ambasada americană, unde a depus o cerere oficială de azil politic, cerere adresată ambasadorului Chester Bowles. Cererea i-a fost aprobată. Pentru a feri India de reacții sovietice neplăcute, Svetlana a fost scoasă imediat din țară și trimisă în Elveția, de unde, după șase săptămâni, a plecat în Statele Unite.

La sosirea în America (în aprilie 1967), Svetlana Allilueva a denunțat, într-o conferință de presă, atât regimul tatălui său, cât și cel al noilor lideri sovietici. Intenția ei de a publica lucrarea autobiografică Twenty Letters To A Friend (Douăzeci de scrisori către un prieten) în 1967, totodată anul celei de-a 50-a aniversări a "Marii revoluții socialiste din Octombrie", a stârnit opoziția în Uniunea Sovietică, guvernul sovietic amenințând cu publicarea unei versiuni neautorizate. Conflictul diplomatic a fost aplanat prin amânarea publicării în Occident.

În 1970, Allilueva a acceptat invitația văduvei lui Frank Lloyd Wright, Olgivanna Wright, de a vizita Taliesin West din Scottsdale, Arizona. Potrivit cărții sale autobiografice "Distant Music", Wright credea în misticism și era convinsă că Svetlana Allilueva era o înlocuitoare spirituală pentru propria fiică, Svetlana, care murise într-un accident de automobil. Aceasta din urmă care fusese căsătorită cu principalul colaborator al lui Frank Lloyd Wright, William Wesley Peters. În mod surprinzător, Allilueva a acceptat după numai câteva săptămâni să se căsătorească cu Peters. După căsătorie a adoptat numele Lana Peters. Cei doi au avut o fiică, Olga. În cele din urmă, căsnicia lor s-a destrămat, în mare parte din cauza presiunilor făcute de doamna Wright.

În 1982, Svetlana Allilueva s-a mutat cu fiica sa în Cambridge, Anglia, iar în 1984 s-a reîntors în Uniunea Sovietică, unde celor două li s-a acordat cetățenia sovietică. S-au stabilit în Tbilisi, Georgia. În 1986, Allilueva s-a reîntors în Statele Unite, pentru ca mai târziu să se mute la Bristol, Anglia. În 2010 locuia în localitatea Richland Center, Wisconsin.

· 1929: Frank Owen Gehry, CC [fɹæŋk ˈoʊən ˈɡɛəɹi] (născut Ephraim Owen Goldberg la 28 februarie 1929 în Toronto, Canada) este unul dintre cei importanți arhitecți contemporani, cunoscut în special pentru perspectiva sa aproape sculpturală a designului clădirilor sale. Frank Gehry este în același timp unul din arhitecții care au promovat deconstructivismul ca unul din curentele majore în arhitectura de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, fiind un important exponent al acestuia. Operele sale sunt ușor de recunoscut datorită structurilor neliniare, multiplu curbate și circumvolute ale tuturor clădirilor, care sînt adesea acoperite cu largi suprafețe metalice reflectorizante. Lucrarea sa cea mai celebră este fără îndoială MuzeulFundației Guggenheim din Bilbao, Spania, care ilustrează vibrant stilul său arhitectural, clădire acoperită integral în folii de titan.
Născut în Toronto, Canada, într-o familie de evrei, Gehry s-a mutat în California la vîrsta de 17 ani, unde a studiat mai întîi la Los Angeles City College, pentru ca ulterior să studieze arhitectura la Școala de arhitectură a University of Southern California. Ulterior a studiat planificare urbană la Harvard Graduate School of Design. Frank Gehry este cetățean naturalizat al Statelor Unite ale Americii, locuind în Los Angeles. Gehry este un respectat pedagog, fiind Distinguished Professor of Architecture la Columbia University din New York City. În trecut a predat arhitectura și la Yale University.

Stilul arhitectural Gehry[modificare | modificare sursă]

Stilul arhitectural al lui Gehry este derivat din modernismul tîrziu. Formele continuu curbate, aparent haotic distribuite, ale întregii structuri a unei clădiri designate de Gehry, sunt de asemenea considerate ca aparținînd școlii deconstructiviste (uneori prescurtată DeCon) a arhitecturii moderniste. Mișcarea DeCon se îndepărtează de modernism datorită accentuării funcționalității clădirilor, care sunt realizate în funcție de nevoile existente ale societății.

Spre deosebire de alte curente moderniste timpurii, structurilor DeCon nu li se cere să reflecte anumite idei sociale (așa cum ar fi viteza și universalitatea formei) și, mai ales, nu reflectă vechiul "postulat arhitectural" al formei care este determinată de funcție. Deconstructivismul, pe care Gehry a continuat să-l rafineze și să îl nuanțeze la înalte cote de rafinament artistic, mai este cunoscut și sub numele aditițional de Școala de arhitectură Santa Monica (conform originalului Santa Monica school of architecture), pentru că zona din jurul localității Santa Monica din California a produs cea mai mare concentrație de clădiri experimentale deconstructiviste, fiind totodată și locul unde există cel mai mare număr de clădiri realizate în stil deconstructivist.

Pavilionul Pritzker în Millennium Park, Chicago, Illinois.

Există voci care consideră Notre Dame du Haut, faimoasa structură a lui Le Corbusier, care sugerează mai mult o operă de sculptură abstractă decît o clădire, ca fiind adevăratul punct de plecare al stilului lui Gehry, precum și o posibilă sursă de inspirație a ideilor sale arhitecturale. Pe de altă parte, Frank Gehry însuși, în filmul documentar "Sketches of Frank Gehry", realizat în 2005, afirmă că opera sculptorului român Constantin Brâncuși respectiv operele arhitectului și designerului finlandez Alvar Aalto și arhitectului american Philip Johnson, au constituit sursa majoră a inspirației sale (vedeți secțiunea Influențea prezentului articol.

· 1930: Leon Neil Cooper, fizician american

· 1939 - S-a născut John Fahey, chitarist şi compozitor american.

· 1939: Daniel Tsui, fizician american de origine chineză
* 1939: Ion Gheorghe Vrăneanțu (n. 28 februarie 1939, Timișoara - d. 18 noiembrie 2006, Pitești) a fost un pictor român
Expoziții:

1967 – Expoziție de grup de artă românească la Varșovia
1969 – Expoziție de grup de artă românească la Köln
1972 - Expoziție de grup de artă românească la Moscova
1973 – Expoziție de grup de artă românească la Osaka, Memphis, San Francisco
1974 – Expoziție de grup de artă românească la Viena, Sofia, Bremen, Hamburg și Australia

Are lucrări la Muzeul Brukenthal din Sibiu, Palatele Culturii din Iași și în colecții particulare din Franța, Marea Britanie și Australia.

Date personale
Gheorghe Vrăneanțu
Născut	28 februarie 1939 Timișoara, România
Decedat	18 noiembrie 2006, (67 de ani) Pitești, România
Naționalitate	România
Ocupație	pictor
Activitate
Domeniu artistic	pictură
Studii	Institutul de Artă Plastică „„Nicolae Grigorescu”” din București
Pregătire	Octavian Angheluță^[1]
Premii	1969 – Premiul Criticii al UAP

· 1940 - S-a născut Joe South, cântăreţ, chitarist şi compozitor american.
* 1940: Mario Andretti, (născut 28 februarie 1940), a fost un pilot de Formula 1, campion mondial în 1978 și campion în CART-ul american.
* 1941: Mircea Ștefan Belu (n. 28 februarie 1941, Lugoj - d. 15 septembrie 2002, Timișoara) a fost un actor și regizor român.

A studiat cu Gheorghe Dem Loghin la Institutul de Teatru și Cinematografie I. L. Caragiale, București, promoția 1969. A debutat la Teatrul Dramatic Bacovia din Bacău, iar din 1975 s-a consacrat ca actor al Teatrului Național Mihai Eminescu din Timișoara. A interpretat un lung șir de personaje celebre, a creat și a susținut memorabile spectacole de poezie, multe dintre ele încununate cu premii ale criticii de specialitate.

Mircea Belu a regizat și trăit pe scenele Teatrului Municipal "Bacovia" Bacău 1969-1975 și a Teatrului Național Timișoara 1975-2002.

A fost și poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat 12 volume de poezie, iar 3 volume i-au apărut post-mortem.

· 1941 - S-a născut Marty Sanders, chitarist american (Jay & The Americans).

· 1942: Brian Jones, muzician englez (The Rolling Stones) (d. 1969)
* 1942: Dino Zoff (n. 28 februarie 1942, Mariano del Friuli, Gorizia, Italia) este un fost celebru portar italian.

Dino Zoff a fost portar la cluburile Udinese, Mantova, Napoli și Juventus; a fost portarul echipei naționale a Italiei (Azzuri) în perioada 1968–1983. În 1982, Dino Zoff a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal, la vârsta de 40 de ani.

· 1943 - S-a născut geograful Dan Bălteanu, membru corespondent al Academiei Române.

· 1944 - S-a născut Barbara Acklin, cântăreaţă R&B americană.

* 1944: Josef Dieter Maier (născut 28 februarie 1944, Metten, Germania), cunoscut mai bine ca „Sepp” Maier, este un fost fotbalist german.

· 1946: Mihai Dumitriu, politician român
* 1946: Hiroshi Ochiai (n. 28 februarie 1946) este un fost fotbalist japonez.

· 1947 - S-a născut Doina Simionescu, artist plastic.

· 1948: Steven Chu, fizician american
* 1949: Constantin Antoci (n. 28 februarie 1949, satul Mihailovca, raionul Cimișlia) este un general-locotenent de poliție din Republica Moldova, care a deținut funcția de ministru al afacerilor interne în Guvernul Republicii Moldova (1992-1997).

Constantin Antoci s-a născut la data de 28 februarie 1949 în satul Mihailovca (raionul Cimișlia). După absolvirea școlii secundare, a lucrat ca învățător la Școala medie nr. 1 din satul natal (1966–1968). A studiat la Școala medie de miliție de la Chișinău a Ministerului de Afaceri Interne al URSS (1970-1972) și apoi la Școala Superioară de Miliție de la Leningrad (1973-1977).

A lucrat timp de peste 30 de ani în cadrul Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, începându-și activitatea în gradul de cadet la școala de miliție. Și-a început cariera ca inspector al serviciului executor al MAI (1972–1973). Din august 1977 lucrează ca inspector, inspector superior șef de secție, prima sa funcție fiind cea de șef-adjunct al Miliției din orașul Bălți în anul 1977.

După ce a lucrat ca șef al Departamentului regional de miliție din orașul Comrat (1984-1986), Constantin Antoci a devenit șef al administrației Ministerului Afacerilor Interne din RSS Moldovenească (1986-1989). Apoi, timp de trei ani, a fost viceministru și prim-viceministru al afacerilor interne.

În perioada 5 februarie 1992 - 13 martie 1997, Constantin Antoci a deținut funcția de ministru al afacerilor interne al Republicii Moldova. La 24 februarie 1992 i s-a acordat gradul special de general-maior de poliție.^[1] Ulterior a obținut și gradul de general-locotenent.

Timp de câte doi ani a lucrat apoi ca șef de secție la Direcția juridică a Cancelariei de stat a Guvernului Republicii Moldova (13 martie 1997 – 29 iulie 1999) și director general al Departamentului de protecție civilă și situații excepționale (29 iulie 1999 – 28 decembrie 2001).

Din 7 februarie 2002, este șef adjunct al Direcției principale de înregistrare a transportului și calificarea conducătorilor auto a DTI, la înființarea căruia și-a adus aportul. La 1 august 2005 a fost numit în funcția de director adjunct al Centrului registrelor de stat al Întreprinderii de Stat „Registru” a Ministerului Dezvoltării Informaționale.

* 1949: Mihai Dumitriu (n. 28 februarie 1949, Rediu Tătar, județul Iași - d. 1 septembrie 2017, comuna Valea Lupului, județul Iași) a fost un politician român, membru al Partidul Social Democrat, deputat în legislatura 2004-2008. Mihai Dumitriu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Bosnia și Herțegovina și Regatul Spaniei.

· 1950 - S-a născut artistul plastic Ion Iancuţ.

· 1952 - S-a născut Eddie Manion, saxofonist american (Southside Johnny & Asbury Dukes)

· 1953: Irina Walker (fostă Principesă de Hohenzollern și a României),^[1] (n. 28 februarie 1953, Lausanne) este cea de-a treia fiică a Regelui Mihai al României și a Reginei Ana. Până în 2013 aceasta se afla a cincea pe linia succesiunii la șefia Familiei Regale române și la Tronul României, conform noului Statut al Casei Regale, din 30 decembrie 2007^[2] dar după acuzațiile din Oregon a fost exclusă din Casa Regală și i s-a retras titlul de Principesă a României^[3]. În plus, conform ultimei Constituții regale democratice, cea din 1923, Irina și descendenții ei sunt excluși de la succesiunea la tronul României. Pe de altă parte, Irina este a 86-a în linia de succesiune la tronul britanic. A fost căsătorită cu John Kreuger, de care a divorțat
Cea de-a treia fiică a regelui Mihai, Irina, a studiat în Elveția și în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, urmând o specializare în secretariat la Oxford și la Londra. Însă, potrivit Casei Regale, ceea ce și-a dorit cu adevărat a fost să se dedice activităților legate de creșterea și antrenarea animalelor, în special a cailor.^[7] Această pasiune, pe care o va transforma în activitate de zi cu zi, s-a născut încă din vremea copilăriei, când avea deja talentul de a liniști caii speriați

În 1973, la invitația adresată de Lord și Lady Gordon, Irina se alătură echipei care administra ferma de cai pur-sânge din Alberta, Canada, unde s-a perfecționat în principiile zootehniei și ale administrării fermelor.^[9]

Au urmat colaborări cu instituții ecvestre de pe ambele maluri ale Atlanticului, în cadrul cărora Principesa Irina s-a implicat în dezvoltarea unor proiecte de specialitate. Pe domeniul privat din Middleburg, Virginia, SUA, Irina a supervizat creșterea de ponei galezi, cu care a participat la maratoane de trăsuri.

Ulterior, la sfârșitul anilor ’70, Irina s-a întors în Elveția. A lucrat timp de un an în departamentul de obiecte din argint al casei de licitații Christie’s din Geneva, iar în anii următori, în vânzări.

Irina și copiii săi au petrecut Crăciunul la București în anul 1997, când Regele Mihai și Regina Ana le-au avut alături, pentru prima oară de Crăciun, în România, pe toate cele cinci fiice^[10]. Totodată, Irina și soțul său au venit la București și Sinaia în anul 2008, cu ocazia Nunții de Diamant a părinților săi, și în anul 2011, la București și Săvârșin, cu ocazia aniversării vârstei de 90 de ani a Majestății Sale Regelui

În anul 1983, în Scottsdale, statul Arizona din SUA, Irina se căsătorește cu suedezul John Kreuger iar ulterior în februarie 1984 a avut loc cununia religioasă la Biserica Sf. Treime din Phoenix, statul Arizona^[12]. La ceremonia religioasă a participat regele Mihai, regina Ana, Principesele Margareta, Sofia și Maria, precum și fostul rege Constantin al II-lea al Greciei. Totodată, la ceremonie a participat și mătușa regelui Mihai, principesa Ileana a României, stabilită în SUA, unde a îmbrățișat viața monahală și a devenit Maica Alexandra.^[13] Cuplul s-a stabilit pe proprietatea acestuia din Oregon, SUA^[14]. În 2003 a divorțat.^[15]^[16]^[17] Are doi copii, Michael de România Kreuger (n.1985) și Angelica de România Kreuger (n.1986), iar în anul 2007 s-a căsătorit cu John Westley Walker la Heart of Reno Chapel, Reno, statul Nevada, SUA

La 15 august 2013, Irina și soțul ei au fost arestați fiind acuzați că au organizat pariuri și lupte ilegale de cocoși la ferma lor din estul statului american Oregon.^[19]^[20]^[21]^[22] Potrivit rechizitoriului, au fost organizate 10 derby-uri diferite de lupte de cocoși în perioada aprilie 2012-aprilie 2013, care a dus la un prejudiciu pentru statul american de până la 2000$ pe zi, pentru taxele pe produse alimentare, băuturi și jocuri de noroc.^[19] În urma audierilor din instanță, fosta Principesă a declarat că în timpul acțiunilor aceasta era responsabilă cu aprovizionarea de băuturi și alimente^[23].La 22 octombrie 2014, soții Walker au fost condamnați la câte trei ani de privațiune de libertate, cu suspendarea executării pedepsei. Pe lângă aceasta, curtea i-a obligat să plătească o amendă de 200 mii dolari, soții Walker fiind nevoiți să-și vândă ferma pentru a obține suma respectivă.

Date personale
Irina Walker

Născută	28 februarie 1953 (66 de ani) Lausanne, Elveția
Părinți	Mihai I al României^[1] Ana de Bourbon-Parma^[1]
Frați și surori	Margareta a României Principesa Maria a României Principesa Sofia a României Principesa Elena a României
Căsătorită cu	John Kreuger (1983–2003); John Kenneth Walker (2007- prezent)
Copii	Michael Kreuger; Angelica Kreuger
Cetățenie	Elveția
Religie	Biserica Ortodoxă Română
Apartenență nobiliară
Titluri	fostă Principesă a României și de Hohenzollern-Sigmaringen
Familie nobiliară	Casa Regală a României
Imn regal	Trăiască Regele

· 1955 - S-a născut Randy Jackson, vocalist, chitarist şi pianist american (Zebra).

· 1957 - S-a născut Cindy Wilson, vocalistă şi chitaristă americană (B 52s).

· 1957 - S-a născut Philip Gould, baterist britanic (Level 42).

* 1957: John Michael Turturro (n. 28 februarie 1957) este un actor, scenarist și regizor american cunoscut pentru rolurile din filmele: Do the Right Thing(1989), Război în sânul mafiei (1990), Barton Fink (1991), Quiz Show(1994), The Big Lebowski (1998), O Brother, Where Art Thou? (2000) și seria de filme Transformers. Pentru rolul titular din Barton Fink (regizat de frații Ethan și Joel Coen), Turturro a obținut la Festivalul de Film de la Cannes, Premiul pentru cel mai bun actor.
* 1957: Jan Ceulemans (n. 28 februarie 1957, Lier, Belgia) este un fost fotbalist belgian care a jucat ca mijlocaș.

· 1958 - S-a născut compozitorul Mihnea Brumariu.

* 1962: Horia Grama (n. 28 februarie 1962) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.
* 1964: Fernando del Valle (Brian Skinner, n. 28 februarie 1964, New Orleans, Louisiana, SUA) este un tenor de operă american. Și-a luat numele „del Valle” în onoarea bunicului său, Fernando Meléndez del Valle, care a fost la rândul său tenor^[1]. Este stră-strănepotul lui Andrés del Valle, președinte al statului El Salvador în 1876^[2] și descendent direct al colonelului José María San Martín, de asemenea, președinte al El Salvador-ului (1854-1856) și fondator al orașului Santa Tecla, din El Salvador.

Fernando del Valle s-a născut în New Orleans, Louisiana, Statele Unite ale Americii, la 28 ianuarie 1964.^[5] A absolvit Universitatea Tulane (Bursa Treville pentru interpretare vocală) și Southern Methodist University, Dallas, Texas, unde a obținut o bursa de la Opera din Dallas. A absolvit programul Merola Opera al Operei din San Francisco, unde a studiat sub îndrumarea lui Patrick Summers în 1992 și 1993. A câștigat mai apoi concursul „Bel Canto” din Chicago dupa care s-a mutat în Italia, unde a studiat cu Carlo Bergonzi, iar mai târziu cu Thomas Hayward și Elena Nikolaidi.

Roluri pe scenă:

Bizet

Carmen - Don José
Les pêcheurs de perles - Nadir

Boito

Mefistofele - Faust

Donizetti

L'elisir d'amore - Nemorino
Lucia di Lammermoor - Edgardo
Lucrezia Borgia - Rustighello

Giordano

Andrea Chénier - Title role

Gomes

Fosca - Paolo
Salvator Rosa - Title role

Gounod

Faust - Title role

André Ernest Modeste Grétry

Zémire et Azor - Azor

Lehar

Die lustige Witwe - Camille de Rosillon

Leoncavallo

Pagliacci - Canio

Mascagni

Cavalleria rusticana - Turiddu

Massenet

Manon - des Grieux
Werther - Title role

Mozart

Die Zauberflöte - Tamino

Ponchielli

La Gioconda - Enzo

Jacques Offenbach

Les contes d'Hoffmann - Title role

Puccini

La fanciulla del West - Dick Johnson
Tosca - Cavaradossi
La bohème - Rodolfo
Madama Butterfly - B.F. Pinkerton
Manon Lescaut - des Grieux
Le Villi - Roberto

Johann Strauss

Die Fledermaus - Alfred, Eisenstein

Strauss

Salome - Narraboth
Die Frau ohne Schatten - Die Stimme des Jünglings

Verdi

Attila - Foresto
Falstaff - Fenton, Bardolfo
I Lombardi alla prima crociata - Oronte
La traviata - Alfredo Germont
Macbeth - Macduff
Nabucco - Ismaele
Rigoletto - Duca di Mantua
Simon Boccanegra - Gabriele Adorno
Messa da Requiem

Richard Wagner

Tannhauser - Walther von der Vogelweide
The Flying Dutchman - Steuermann
Tristan und Isolde - Stimme eines jungen Seemanns

Date personale
Fernando del Valle
Fernando del Valle în 2010
Nume la naștere	Brian Stephen Skinner
Născut	28 februarie 1964 (55 de ani) New Orleans, Louisiana, SUA
Cetățenie	SUA
Ocupație	cântăreț de operă cântăreț
Activitate
Studii	Universitatea Tulane[], Southern Methodist University[], Brother Martin High School[*]
Gen muzical	Operă
Tipul de voce	tenor
Instrument(e)	Tenor Fernando del Valle în 2008

* 1966: Paulo Jorge dos Santos Futre (n. 28 februarie 1966, Montijo) este un fost jucător portughez de fotbal.

· 1967 - S-a născut Marcus Lillington, chitarist şi compozitor britanic (Breathe).
* 1967: Dragoș Neagu (n. 28 februarie 1967, București) este un canotor român, laureat cu argint la Jocurile Olimpice de vară din 1988 de la Seul.

· 1968: Daniel Marian Vanghelie (n. 28 februarie 1968, București) este un politician social-democrat din România, fost primar al sectorului 5 al municipiului București între 2000-2015. La 6 aprilie 2015 Vanghelie a fost suspendat din funcția de primar, din cauza arestului preventiv pe motive de corupție. Vanghelie a fost primar timp de 4 mandate, membru recunoscut și vice-președinte al Partidului Social Democrat. Marian Vanghelie a fost președintele Organizației PSD a Municipiului București.

Marian Vanghelie și-a lansat cariera pe scena politică în anul 2000, moment în care a fost ales primar al sectorului 5. În cadrul alegerilor locale din anul 2004, în timp ce a candidat ca independent, Vanghelie a fost singurul dintre cei 6 primari de sector ai Bucureștiului care a câștigat din primul tur de scrutin, cu o marjă de 27%. În urma victoriei electorale, el și-a consolidat poziția în Partidul Social Democrat, formațiunea politică deținând astfel 2 mandate locale.

Împreună cu soția lui, Charlotte, are un fiu, Alexandru (n. 1994).

Marian Vanghelie este renumit pentru perlele gramaticale, precum conjugarea verbului „a fi” la emisiunea 100%^[1] sau pluralul „almanahe” pentru cuvântul „almanah” într-o conferință de presă, acest lucru aducându-i porecla de „primarul care este

* 1969: Eva Glawischnig - Piesczek (n. 28 februarie 1969, Villach, Carintia, Austria ca Eva Glawischning) este un om politic austriac, membru al Partidului Verde.
* 1970: Lemony Snicket este pseudonimul scriitorului american Daniel Handler (n. 28 februarie 1970). Snicket este autorul unor cărți pentru copii, ce joacă și rol de narator în O serie de evenimente nefericite (opera sa cea mai cunoscută) și apare ca personaj de-a lungul seriei. Din cauza aceasta, numele Lemony Snicket se poate referi atât la un personaj ficțional cât și la o persoană reală. Acest articol se concentrează în primul rând asupra personajului.

Ca personaj, Snicket este un scriitor și cercetător grăbit și îngrijorat, care a fost acuzat în mod fals de crime și este vânat încontinuu de poliție și de inamicii săi, piromanii din organizația secretă Departamentul de Voluntari ai Focului (V.F.D.). Când era copil a fost răpit și introdus ca „novice” în V.F.D., unde a fost antrenat în mod retoric și trimis în misiuni ce păreau fără rost, în timp ce toate legăturile cu fosta sa viață, în afară de cele cu frații săi Jacques și Kit (care fuseseră de asemenea răpiți și introduși în organizație) erau stricte. În cadrul organizației a întâlnit un membru pe nume Beatrice, de care s-a îndrăgostit, logodindu-se în final. După o serie de evenimente nefericite (după care este numită seria de lumea reală), a fost acuzat în mod fals de crimă și incendiere premeditară. Până la urmă erorile au crescut atât de mult încât Zilnicul Punctilio i-a anunțat moartea. Beatrice a trecut peste și s-a căsătorit cu Bertrand Baudelaire, devenind mama lui Violet, Klaus și Sunny Baudelaire, protagoniștii din O serie de evenimente nefericite. După paisprezece ani Beatrice și Bertrand au fost uciși într-un incendiu în propria casă, lăsându-i pe Baudelaires orfani. Simțindu-se îndatorat fata de fosta sa logodnică, Snicket pornește într-o anchetă pentru a nota viețile copiilor Baudelaire până când aceștia cresc suficient de mari încât să facă față singuri problemelor din lume.

Snicket este protagonistul unei autobiografii ficționale, Lemony Snicket: Autobiografia neautorizată (care conține o introducere făcută de o versiune ficțională a lui Daniel Handler). Un pamflet, 13 Secrete șocante pe care nu doreai sa le afli despre Lemony Snicket, a fost lansat pentru promovarea cărții Sfârșitul. Alte lucrări ale lui Snicket includ Copilul din iesle, Compozitorul este mort, Hreanul: adevăruri amare pe care nu le poți evita, Latke ce nu se putea opri din țipat, Bucata de cărbune și 13 cuvinte. Snicket lucrează în prezent la Toate întrebările greșite, o nouă serie pentru copii ce va apărea în octombrie 2012.

* 1971: Tatiana Sorokko (rusă Татьяна Николаевна Сорокко; n. 26 decembrie 1971)^[1] este un supermodel^[2] rus.

Sorokko s-a mutat apoi la Paris la vârsta de 17 ani.^[3] A avut parte de prezențe pe coperțile unor reviste de talie mondială, precum Vogue, Elle, Harper's Bazaar, și Cosmopolitan.

Tatiana Sorokko a făcut prezentări pentru designeri de top precum Chanel, Gianni Versace, Bill Blass, Calvin Klein, Yves Saint Laurent, Christian Dior, Donna Karan, Dolce & Gabbana, Gianfranco Ferré, Christian Lacroix, Gucci, Alexander McQueen, Michael Kors, Moschino, Nicole Miller, Prada, Oscar de la Renta, Ralph Lauren, Vivienne Westwood, Givenchy, Marc Jacobs, și Valentino.^[4] Sorokko a pozat pentru reclame pentru Yves Saint Laurent, Ungaro, Donna Karan, și Versace.
* 1972: Ion Chicu (n. 28 februarie 1972, Pîrjolteni, raionul Călărași, Moldova) este un economist din Republica Moldova, care a exercitat funcția de ministru al finanțelor al Republicii Moldova în 2018-2019 și de consilier al președintelui Republicii Moldova Igor Dodon în iulie-noiembrie 2019. La 14 noiembrie a fost numit în funcția de prim-ministru al Republicii Moldova, fiind nominalizat de președintele Igor Dodon și votat de fracțiunile partidelor PSRM și PDM.

Ion Chicu s-a născut pe 28 februarie 1972 în satul Pîrjolteni, raionul Călărași, RSS Moldovenească, Uniunea Sovietică. Este căsătorit și are 3 copii. Vorbește în română, rusă, engleză și franceză.

Date personale
Ion Chicu

Născut	28 februarie 1972 (47 de ani) Pîrjolteni, raionul Călărași, RSS Moldovenească (astăzi Republica Moldova)
Cetățenie	Republica Moldova
Religie	creștin-ortodoxă
Ocupație	economist, manager, om politic
Al 14-lea Prim-ministru al Republicii Moldova
Deținător actual
Funcție asumată 14 noiembrie 2019
Președinte	Igor Dodon
Precedat de	Maia Sandu
Consilier prezidențial în domeniul finanțelor publice
În funcție 8 iulie 2019 – 14 noiembrie 2019
Președinte	Igor Dodon
Ministru al Finanțelor al Republicii Moldova
În funcție 10 decembrie 2018 – 8 iunie 2019
Președinte	Igor Dodon
Prim-ministru	Pavel Filip
Precedat de	Octavian Armașu
Succedat de	Natalia Gavrilița
Secretar general de stat al Ministerului Finanțelor al Republicii Moldova
În funcție 2 ianuarie 2018 – 10 decembrie 2018
Președinte	Igor Dodon
Prim-ministru	Pavel Filip
Succedat de	Gabriela Cuneva
Viceministru al Finanțelor al Republicii Moldova
În funcție 1 martie 2006 – 4 aprilie 2008
Președinte	Vladimir Voronin
Prim-ministru	Vasile Tarlev Zinaida Greceanîi

Alma mater	Academia de Studii Economice a Moldovei
Profesie	economist
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text

Ion Chicu și Președintele Guvernului Federației Ruse Mihail Mișustin

* 1974: Lee Carsley (n. 28 februarie 1974) este un fost jucător și actual de fotbalirlandez.
* 1974: Alexander Zickler (n. 28 februarie 1974, Bad Salzungen, Turingia) este un fost fotbalist german care a jucat pe postul de atacant
* 1975: Iurie Miterev (28 februarie 1975 – 27 iunie 2012^[1]) a fost un fotbalist din Republica Moldova, care a jucat cea mai mare parte din cariera sa la clubul Zimbru Chișinău
* 1977: Rafael Amaya este un actor mexican.
* 1979: Sébastien Olivier Bourdais, (născut la data de 28 februarie 1979, în Le Mans, Franța) este un pilot de curse care a concurat în Campionatul Mondial de Formula 1 între anii 2008 - 2009. Sébastien a câștigat în anul 2002 competiția International Formula 3000, și între anii 2004 și 2007 a câștigat de 4 ori consecutiv Champ Car.
* 1979: Sander van Doorn (n. Sander Ketelaars; 28 februarie 1979) este un producător muzical și DJ de muzică dance electronic. În lista ”Top 100 DJ” elaborată de DJMag, Sander van Doorn a debutat în 2006 pe poziția #32, apoi a urcat pe #13 în 2008, fiind pe #10 în 2009, a coborât pe #12 în 2010, iar în 2012 a ”căzut” până pe poziția #18
* 1979: Alexandru Golban (n. 28 februarie 1979, Chișinău, Moldova) este un jucător moldovean de fotbal care evoluează la clubul Simurq PFC din Azerbaidjan. În 2007 a jucat în Liga I, la Ceahlăul Piatra Neamț.
* 1979: Michael Bisping (n. 28 februarie 1979, Nicosia, Republica Turcă a Ciprului de Nord) este un luptător de arte marțiale mixte și actor englez, care în prezent concurează în categoria de greutate medie din Ultimate Fighting Championship unde este actualul campion. Bisping este fost campion semigreu din Cage Rage, și câștigătorul turneului The Ultimate Fighter 3.
* 1979: Andrii Nesmacinîi (în ucraineană Андрій Миколайович Несмачний, transliterat: Andrii Mikolaiovici Nesmacinîi; n. 28 februarie 1979, Breansk, Uniunea Sovietică) este un fotbalistucrainean aflat sub contract cu Dinamo Kiev.

· 1980: Lucian Bute (n. 28 februarie 1980) este un fost pugilist român care a fost campionul mondial IBF la supermijlocie timp de aproape 5 ani, perioadă în care și-a apărat titlul de 9 ori. Este originar din satul Pechea, județul Galați, născându-se acolo la fel ca verișoara sa Steluța Luca. În anul 2003 a devenit boxer profesionist, semnând un contract cu clubul canadian Interbox. Locuiește în orașul Montréal, dobândind și cetățenia canadiană în 2012. Are în palmares 30 de victorii din 32 de meciuri, dintre care 24 prin KO, fiind antrenat de Stéphan Larouche, cel care i-a antrenat și pe foștii campioni mondiali Éric Lucas și Leonard Doroftei.

În noiembrie 2007 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv”, clasa I

* 1980: Christian Bjørnshøj Poulsen (n. 28 februarie 1980) este un fotbalist danez retras din activitate.

* 1981: Florent Serra (n. 28 februarie 1981) este un jucător de tenis francez.

* 1982: Guðný Jenny Ásmundsdóttir (n. 28 februarie 1982, în Reykjavík) este o handbalistă islandeză care joacă pentru clubul Valur Reykjavík și pentru echipa națională a Islandei pe postul de portar.
* 1982: Natalia Mihailovna Vodianova (rusă Наталья Михайловна Водянова; n. 28 februarie 1982)^[3] este un fotomodel rus. Ea mai este filantrop și actriță ocazională de televiziune.^[4] E cunoscută pentru colaborarea cu Calvin Klein.^[5] În 2012 s-a poziționat pe locul 3 în topul Forbes al fotomodelelor după venituri, estimându-se că a câștigat într-un singur an 8,6 mln $
* 1983: Zhong Man (chineză: 仲满; n. 28 februarie 1983, Nantong, China) este un scrimer chinez specializat pe sabie.
* 1984: Karolína Isela Kurková (n. 28 februarie 1984, de obicei scris Karolina Kurkova)^[3] este o fostă fotomodel cehă, cel mai bine cunoscută pentru că a fost Victoria's Secret Angel și actriță aspirantă. Mario Testino a spus despre Kurková: „Proporțiile corpului și feței, precum și nivelul ei de energie, fac din ea un model care s-ar putea potrivi în aproape orice moment.”^[4] Redactorul Vogue, Anna Wintour a numit-o „următorul supermodel”
* 1984: Elena Baltagan (n. 28 februarie 1984, Buzău), cunoscută mai mult după numele de scenă Ellie White, este o cântăreață română de muzică dance și house.

Cariera ei muzicală a început în 2003, moment în care a fost solicitată să colaboreze cu băieții de la DJ Project (Gino Manzotti și Dj Max), devenind solista proiectului. Împreună, cei trei au reușit să "revoluționeze" muzica românească a acelor ani, fiind formația care a staționat cel mai mult timp (40 de săptămâni) în topurile radiourilor din România, cu o singură melodie, intitulată “Lumea ta”. În anul 2005, varianta în limba engleză a single-ului “Lumea ta” a fost promovată de Ministry of Sound, (una din cele mai importante case de discuri din Europa) sub numele de “Elena – Before I sleep”. În anul 2006, Elena, împreună cu DJ Project, au câștigat premiul “Best Romanian Act” în cadrul galei MTV Europe Music Awards, care a avut loc la Copenhaga.

În mai 2007, formația primește, pentru al doilea an consecutiv, titlul de Cea mai bună trupă dance, la premiile MTV România.

La începutul anului 2008 DJ Project împreună cu Elena lansează, prin Robbins Entertainment, primul lor album, “Before I sleep”, în Statele Unite ale Americii, sub numele de Elena. Albumul a fost lansat pe iTunes pe 18 martie 2008.^[1]

La finalul anului 2009, Elena întrerupe colaborarea cu DJ Project^[2] ca urmare a dorinței acesteia de a urma o cariera solo. Plecarea Elenei din trupa DJ Project a ocupat primele pagini din presa de nișă.^[3]

În anul 2010, Elena a revenit sub numele de scenă Ellie White, cu un nou single, "Nu te mai caut” care, în doar căteva săptămâni, a intrat pe locul #1 ca număr de difuzări pe radiourile de specialitate din România, aducându-i artistei titulatura de “New Entry Top Hit 2011” , “Best Female” la Romanian Top Hits 2011 , “Best New Act” la Romanian Music Awards 2011 și “Best Romanian Song" la Callatis Awards 2011. În următoarea perioadă Ellie White lansează piesele “Power of Love”, “Sete de noi” , “Ziua mea”, “Feel ft. Kourosh Tazmini ” și “Vânzător de lumină ft. Viky Red” care îi aduc următoarele premii: „Best Comeback” la Media Music Awards 2012 , „Girls Top Hit” , „Best Star” la Romanian Top Hits 2012, "Best Girls Act” la Romanian Top Hits 2013 și "Mamaia Best Female Artist” la Mamaia Music Awards 2013.

Elena s-a născut în orașul Buzău,^[4] iar de la vârsta de 7 ani a urmat Liceul de Arte din Buzău, clasa de muzică.

Încă din clasa a 9-a Elena a participat la multe festivaluri naționale importante, de muzică ușoară și populară (Trofeul Amara, Festivalul de la Callatis, Festivalul “Ursulețul de aur” din Baia Mare), obținând nenumărate premii.

Are o relație stabilă de la finalul anului 2007 cu Doru Tinca. Cei doi sunt logodiți^[22] și împreună au un băiat^[23] pe nume Mihai - Andrei (n. 28 noiembrie 2012) și o fetiță, Alexis Maria (n. 31 mai 2015).

Personalitatea versatile și feminină a lui Ellie White se observă cu ușurință și din stilul vestimentar, aceasta jonglând cu ușurință atât cu ținute casual, cât și elegante. Ținutele ultra chic și alura elegantă fac din Ellie White una din favoritele creatorilor și stiliștilor din România.

Ellie White este unul din cei mai activi artiști din punct de vedere social, implicându-se cu tot sufletul în soluționarea cazurilor copiilor bolnavi sau a animalelor abandonate sau abuzate. Ellie a fost printre primii susținători ai proiectului Casa Speranței. “Nu fac un titlu de glorie din implicarea în cauze caritabile, ci vreau doar să inspir și alți oameni să se implice și să facă ceva”

· 1985: Gorica Aćimović (n. 28 februarie 1985, Banja Luka)^[1] este o handbalistăaustriacă ce evoluează pentru clubul Hypo Niederösterreich
* 1985: Diego Ribas da Cunha (n. 28 februarie 1985, Ribeirão), cunoscut simplu cs Diego, este un fotbalist brazilian, care evoluează la clubul Flamengo în Campeonato Brasileiro Série A, pe postul de mijlocaș.
* 1985: Richárd Osváth (n. 28 februarie 1985, Satu Mare) este un scrimer în fotoliu rulant de origine română, care a reprezentat Ungaria în competiții internaționale
* 1987: .Antonio Candreva (n. 28 februarie 1987) este un fotbalist italian care joacă pentru Inter.

* 1987. Cristina Simona Nedelcu (n. 28 februarie 1987) este o fostă gimnastă aerobică română care a câștigat medalia de argint la concursul individual al femeilor din cadrul Campionatului Mondial de Gimnastică Aerobică la Ulm, Germania în anul 2008.^[1]

În timpul carierei sale, ea a câștigat patru medalii de campion mondial (una de argint și trei de bronz), patru medalii de campion european (două de aur și două de bronz) și a fost de șase ori campioană la concursul individual al femeilor

* 1987: Cristian Onofrei (n. 28 februarie 1987, București) este un jucător profesionist de rugby, ce evoluează pe postul de fundaș la echipa CS Dinamo București.^[1]

Nascut parca pentru a face rugby, Cristian Onofrei a inceput sa practice acest sport de la o varsta frageda, prima echipa la care a activat fiind Rugby Club Juventus Bucuresti. Cum insa gruparea respectiva era prea mica pentru el, Cristian Onofrei a făcut rapid pasul catre CS Dinamo București, club cu care a reusit sa castige inclusiv un titlu de campion national la juniori I, in 2006, dupa o finala in care CS Dinamo Bucureștis-a impus, cu 31-3, impotriva Clubului Sportiv Metrorex. A fost, practic, o finala decisa de piciorul magic al uverturii dinamoviste, Cristian Onofrei reusind sa-si treaca in cont 19 puncte dintr-un eseu, doua transformari si patru lovituri de pedeapsa.

Evolutiile foarte bune l-au transformat si intr-unul dintre cei mai buni jucatori de la loturile nationale de juniori si de tineret, Cristian Onofrei reprezentand Romania la diferite turnee internationale care au avut loc pe fel de fel de meleaguri, din Tunisia si Germania pana in Emiratele Arabe Unite.

* 1992: Antonio Jakoliš⁠ (n. 28 februarie 1992,^[1] Varaždin, Croația) este un fotbalist croat care în prezent evoluează la clubul FCSB^[2].
* 1993: Emmelie Charlotte-Victoria de Forest (n. 28 februarie 1993, Randers), cunoscută mai ales ca Emmelie de Forest, este o cântăreață–cantautoare daneză de muzică pop și folk. Ea a reprezentat Danemarca la Concursul Muzical Eurovision 2013 din Malmö, Suedia, cu melodia Only Teardrops, câștigând concursul.

Date personale
Emmelie de Forest
Emmelie cu trofeul Eurovision 2013
Nume la naștere	Emmelie Charlotte-Victoria de Forest
Născută	28 februarie 1993 (26 de ani) Randers, Danemarca
Cetățenie	Danemarca
Ocupație	Cântăreață, cantautoare
Activitate
Gen muzical	Pop, folk
Instrument(e)	Voce
Ani de activitate	2013–prezent
Case de discuri	Universal Music Group
Semnătură

* 1994: Arkadiusz "Arek" Milik (pronunția poloneză: [arˈkadjuʂ ˈmilik]; n. 28 februarie 1994) este un fotbalist polonez care joacă pe postul atacantpentru clubul din Serie A,Napoli și pentru echipa națională de fotbal a Poloniei.
* 2001: Andrei Șelaru, alias Selly^[1] (n. 28 februarie 2001, Craiova, România)^[2] este un cântăreț și vlogger român, cunoscut cel mai bine pentru canalul său de YouTube.

Andrei Șelaru s-a născut pe 28 februarie 2001 în Craiova într-o familie cu posibilități materiale modeste, mama lui fiind profesoară, iar tatăl inginer silvic. ^[3] Andrei a fost de mic foarte interesat de tot ceea ce se întâmpla în spatele camerelor, precum schimbarea perspectivei sau unghiului la TV.^[3] Acesta și-a petrecut o mare parte din copilărie stând pe calculator, uneori spunând că internetul ar fi mai interesant decât lumea din jur^[3] - în prezent susține că a petrece mult timp la calculator nu este un lucru bun.

Andrei Șelaru a aflat de platforma YouTube de la profesoara lui de engleză, prin anii 2008-2009,^[4] acesta nu se gândea vreodată că va ajunge cel mai urmărit vlogger român^[4]. Totul a început in anul 2013, când, la insistențele lui Andrei de peste un an, a primit în sfârșit de la părinți o cameră video „O toshiba obosită”.^[4] Primul videoclip al lui Andrei Șelaru, intitulat „Selly’s Vlog - 10 lucruri despre mine” a fost încărcat pe platforma YouTube în data de 21 decembrie 2012.^[5] Printre seriile sale de succes se numără „Tipuri de profesori”, „Daca Google ar fi om” și „Rap Battle”.^[6] În data de 21 decembrie 2017 își face debutul în trupa 5Gang, odată cu lansarea primei melodii din repertoriul acesteia „Singuri Acasă”

Decese

· 468: Papa Ilarie

· 628 – Khosrau al II-lea este executat la ordinul lui Kavadh II. Kavadh II a fost fiul lui Khosrau al II-lea si a devenit rege dupa asasinarea tatălui său. Khosrau al II-lea (Chosroes II în sursele clasice , a fost ultimul mare rege al Imperiului Sasanid, domnind de la 590 la 628. El a fost ultimul rege al Persiei, cu o domnie lungă înainte de cucerirea musulmană din Iran, care a început la cinci ani după asasinarea sa. O mare parte a domniei sale a petrecut- o în războaie cu Imperiul Bizantin și cu uzurpatorii tronului.

· 1261: Henric al III-lea de Brabant (n. cca. 1230 – d. 28 februarie 1261, Leuven) a fost duce de Brabant de la 1248 până la moarte.

Henric era fiul ducelui Henric al II-lea de Brabant cu Maria de Hohenstaufen.^[1]

Disputatul teritoriu numit Lothier (fostul Ducat al Lotharingiei), i-a fost acordat de către regele Alfonso al X-lea al Castiliei, regele Germaniei. De asemenea, Alfonso l-a numit vicar imperial, cu scopul de a-i sprijini pretențiile asupra Sfântului Imperiu Roman.

În 1251, Henric s-a căsătorit cu Adelaida de Burgundia, fiică a ducelui Hugo al IV-lea de Burgundia cu Iolanda de Dreux,^[2] cu care avut următorii patru copii:

Henric (n. cca. 1251 – d. după 1272); succesor în ducat; handicapat mental, a fost nevoit să abdice în favoarea fratelui său Ioan la 24 mai 1267.^[3]
Ioan (n. 1253–d. 1294); căsătorit mai întâi cu Margareta de Franța, fiică a regelui Ludovic al IX-lea al Franței cu Margareta de Provence,^[4] iar ulterior cu Margareta de Flandra, fiică a contelui Guy de Flandra cu prima soție a acestuia, Matilda de Béthune.^[5]^[6]
Godefroi, senior de Aarschot (d. 11 iulie 1302, Kortrijk), căzut în bătălia Pintenilor de Aur; căsătorit în 1277 cu Ioana Isabela de Vierzon (d. după 1296)
Maria (n. 1256, Leuven – d. 12 ianuarie 1321, Murel), căsătorită la Vincennes în 27 august 1274 cu regele Filip al III-lea al Franței.

Henric a mai avut un fiu, nelegitim:

Gilles, strămoș al familiei van der Balch.

De asemenea, Henric a compus câteva piese muzicale, printre care "Amors m'est u cuer entree" și "Se kascuns del monde savoit".

· 1453: Isabella, Ducesă de Lorena (n. 1400)

· 1525 – A fost executat Cuauhtémoc (n. cca. 1495), regele aztec din Tenochitlan. A preluat puterea în 1520 ca succesor al lui Cuitlahuac și a fost un văr al fostului împărat Montezuma al II-lea, urcand pe tron când orasul era asediat de spaniolii condusi de Cortes și devastat de o epidemie de variola, adusa in Lumea Noua de invadatorii spanioli.

· 1621: Cosimo al II-lea de' Medici (12 mai 1590 – 28 februarie 1621) a fost Mare Duce de Toscana din 1609 până în 1621. A fost fiul cel mare al lui Ferdinando I de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Cristinei de Lorena. S-a căsătorit cu Arhiducesa Maria Madalena de Austria și a avut opt copii.

În cea mai mare parte a celor unsprezece ani de domnie ai săi, el a delegat miniștrilor săi administrarea Toscanei. Este cunoscut ca susținător a lui Galileo Galilei, tutorele lui din copilărie. A murit de tuberculoza în 1621.

Cosimo de' Medici a fost fiul cel mare a lui Ferdinando I de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Cristinei de Lorena. Tatăl lui a dorit pentru fiul său o educație modernă: Galileo Galilei a fost tutorele lui Cosimo între 1605 și 1608. Ferdinando a aranjat căsătoria fiului său în 1608 cu Arhiducesa Maria Maddalena de Austria, fiica lui Carol al II-lea, Arhiduce de Austria. Împreună ai au avut opt copii printre care și succesorul lui Cosimo, o arhiducesă a Austriei, o Ducesă de Parma și doi cardinali.

Ferdinando I a murit în 1609. Din cauza sănătății sale precare, Cosimo nu a participat activ la guvernarea regatului său. După doar un an de la ascensiunea lui Cosimo, Galileo care a descoperit sateliții lui Jupiter i-a botezat inițial Cosmica Sidera (Stelele lui Cosimo) însă nu s-au impus sub acest nume. Mai târziu, aderarea lui Galileo la copernicanism a dus la procesul său în fața Inchiziției romane și a fost ținut sub arest la domiciliu în Toscana de la 1633 până la moartea sa in 1642.

Marele Duce a extins asiduu flota navală. A murit la 28 februarie 1621 de tuberculoză la vârsta de 30 de ani. A fost succedat de fiul său mai mare, Ferdinando. Regența în timpul minoratului fiului său care avea 10 ani, a fost deținută de soția lui Cosimo și de mama sa, așa cum și-a dorit Marele Duce.

Date personale
Cosimo al II-lea

Născut	12 mai 1590 Florența
Decedat	28 februarie 1621 (30 de ani) Florența, Marele Ducat de Toscana
Înmormântat	Basilica of San Lorenzo[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Ferdinando I de' Medici, Mare Duce de Toscana Cristina de Lorena
Frați și surori	Ecaterina de Medici, Guvernator de Siena Maria Maddalena de' Medici[] Claudia de Medici Carlo de' Medici[] Lorenzo de' Medici[] Eleonora de' Medici[] Francesco di Ferdinando de' Medici[*]
Căsătorit cu	Arhiducesa Maria Madalena de Austria
Copii	Ferdinando II, Mare Duce de Toscana Cardinalul Gian Carlo Margherita, Ducesă de Parma Mattias, Guvernator de Siena Francesco Anna, Arhiducesă de Austria Cardinalul Leopold
Cetățenie	Marele Ducat de Toscana
Religie	Biserica Catolică catolicism
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Medici
Mare Duce de Toscana
Domnie	17 februarie 1609 – 28 februarie 1621
Predecesor	Ferdinando I
Succesor	Ferdinando II

· 1648: Christian al IV-lea (12 aprilie 1577 – 28 februarie 1648) a fost rege al Danemarcei și al Norvegiei din 1588 până la moartea sa.

Fiu al lui Frederic al II-lea, rege al Danemarcei și al Norvegiei și a Sofiei de Mecklenburg-Schwerin, s-a născut la Palatul Frederiksborg în 1577^[1]și a urcat pe tron la moartea tatălui său (4 aprilie 1588) la vârsta de 11 ani.^[1] Prin mama sa, descindea din regele Hans al Danemarcei.

A accedat la tron la vârsta de 11 ani, la moartea tatălui său la 4 aprilie 1588.^[1] În timpul minoratului său, cancelarul Niels Kaas și Rigsraadet(Consiliul de Stat) au deținut puterea. A primit o educație bună și a fost un student încăpățânat și talentat.^[2] La vârsta de 18 ani, la 17 august 1596 a devenit rege cu puteri depline. ^[1]

La 30 noiembrie 1597 s-a căsătorit cu Anne Catherine de Brandenburg, fiica lui Joachim Friedrich, marcgraf de Brandenburg și duce de Prusia. Regina a murit 14 ani mai târziu, după ce i-a dăruit lui Christian șase copii. La patru ani după decesul ei, regele a făcut o căsătorie morganatică cu o tânără domniță, Kirsten Munk, cu care a avut doisprezece copii - o legătură care a fost dezastruoasă pentru Danemarca.

Se crede că regele a avut 26 de copii, atât legitimi cât și nelegitimi. Este frecvent amintit ca unul dintre cei mai remarcabili regi danezi, care au inițiat numeroase reforme și proiecte și care a domnit aproape șaizeci de ani.

În cursul anului 1628, a descoperit o intrigă scandaloasă a soției sale, Kirsten Munk, cu unul dintre ofițerii săi germani. În ianuarie 1630 ruptura a devenit definitivă și Kirsten s-a retras la moșia ei din Jutland. Între timp, Christian a recunoscut relația cu Vibeke Kruse, o slujnică dată afară de Kirsten Munk, iar ea i-a născut o familie numeroasă. Copiii lui Vibeke erau inamicii copiilor lui Kirsten Munk, iar ura dintre cele două familii n-a fost fără influență asupra istoriei viitoare a Danemarcei

Date personale
Christian al IV-lea
Rege al Danemarcei și Norvegiei

Născut	12 aprilie 1577 Palatul Frederiksborg
Decedat	28 februarie 1648 (70 de ani) Castelul Rosenborg
Înmormântat	Catedrala Roskilde
Părinți	Frederic al II-lea al Danemarcei Sophie de Mecklenburg-Güstrow
Frați și surori	Ana a Danemarcei Hedwig of Denmark[] Augusta of Denmark[] John, Prince of Schleswig-Holstein[] Ulrik of Denmark[] Elisabeta a Danemarcei, Ducesă de Braunshweig
Căsătorit cu	Anne Catherine de Brandenburg Kirsten Munk
Copii	Frederic al III-lea
Cetățenie	Danemarca
Religie	luteranism
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	rege[*] duce
Familie nobiliară	Casa de Oldenburg
Domnie
Domnie	4 aprilie 1588 – 28 februarie 1648 (59 ani)
Încoronare	29 august 1596
Predecesor	Frederic al II-lea
Succesor	Frederic al III-lea

· 1785. Horea şi Cloşca, conducătorii răscoalei ţărăneşti de la 1784, au fost executaţi prin tragere pe roată. „Pe de o parte, răsculaţii i-au torturat cumplit pe seniorii lor, atunci când aceştia au căzut de vii în mâinile lor. Episoadele în care, de exemplu, aristocratele erau violate în grup ori copiii nobililor erau ucişi cu cruzime nu pot fi negate de nimeni. De asemenea, represiunea împotriva răsculaţilor a atins paroxismul în Transilvania. Torturile la care au fost supuşi cei bănuiţi că ar fi luat parte la răscoală au fost barbare. Însă un al patrulea punct comun este mai puţin discutat. Ambele mişcări sociale au fost inspirate de masonerie. Dacă implicarea lojilor masonice în declanşarea Revoluţiei franceze de la 1789 nu este negată de nimeni, a trecut mult timp până când istoricii români au acceptat să discute despre ipoteza implicării masoneriei în răscoala lui Horea”. (Fragment din articolul 288 de ani de la executarea lui Horea şi Cloşca).

Ion Oargă, poreclit Cloșca, a fost împreună cu Horea și Crișan lider al răscoalei de la 1784.
Vasile "Ursu" Nicula^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6], cunoscut ca “Nicola”, “Horea” nume cognomene sau, de ce nu, nume conspirative, (n. 1731 la Arada, azi Horea - d. 28 februarie 1785 la Alba Iulia) a fost, alături de Ion Oargă (Cloșca) și Marcu Giurgiu (Crișan), conducătorul răscoalei țărănești de la 1784 din Transilvania. A fost un țăran ager la minte,^[7] încredințat de câteva sate din Țara Moților să prezinte plângerile lor în fața împăratului austriac Iosif al II-lea. Horea a jucat un rol important în declanșarea revoltei din 1784. Revolta a început în satele Curechiu și Mestecăniș, extinzându-se apoi în părțile de vest ale Ardealului.^[8] Armata austriacă a înăbușit revolta, iar capii răscoalei au fost arestați, fiind trădați.^[9] Crișan s-a spânzurat în închisoarea de la Alba Iulia, iar Horea și Cloșca au fost executați public la Alba Iulia, prin frângere cu roata, la 28 februarie 1785.

Vasile "Ursu" Nicula^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6], cunoscut ca “Nicola”, “Horea” nume cognomene sau, de ce nu, nume conspirative, (n. 1731 la Arada, azi Horea - d. 28 februarie 1785 la Alba Iulia) a fost, alături de Ion Oargă (Cloșca) și Marcu Giurgiu (Crișan), conducătorul răscoalei țărănești de la 1784 din Transilvania. A fost un țăran ager la minte,^[7] încredințat de câteva sate din Țara Moților să prezinte plângerile lor în fața împăratului austriac Iosif al II-lea. Horea a jucat un rol important în declanșarea revoltei din 1784. Revolta a început în satele Curechiu și Mestecăniș, extinzându-se apoi în părțile de vest ale Ardealului.^[8] Armata austriacă a înăbușit revolta, iar capii răscoalei au fost arestați, fiind trădați.^[9] Crișan s-a spânzurat în închisoarea de la Alba Iulia, iar Horea și Cloșca au fost executați public la Alba Iulia, prin frângere cu roata, la 28 februarie 1785.

Condamnat la moarte, Horea a fost tras pe roată pe 28 februarie 1785, alături de Cloșca, pe un mic deal de lângă cetatea Alba Iulia. Horea și-a scris testamentul pe 25 februarie 1785, în celula în care era deținut, documentul fiind scris de preotul Nicolae Rațiu.

Aceasta a fost ultima execuție prin tragere pe roată din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, după acest eveniment pedeapsa fiind abolită din codul penal austriac. Pentru rebeliune, motiv pentru care au fost acuzați Horea și Cloșca, codul penal austriac prevedea pedeapsă maximă decapitarea cu sabia, nu tragerea pe roată. S-a vrut însă să se înspăimânte cât mai mult iobagii români, astfel încât s-a apelat la această condamnare extrem de dură, rezervată în mod normal doar tâlharilor și ucigașilor.

Primul a fost executat Cloșca, iar al doilea Horea. Dacă Cloșca a fost torturat cu cruzime extremă, primind multiple lovituri cu roata până când i s-a dat lovitura de grație, Horea a primit doar o lovitură care i-a fracturat unul dintre picioare, apoi a fost ucis imediat cu o lovitură în piept.^[10] Corpurile lor au fost mai apoi despicate în mai multe bucăți și au fost expuse în diferite sate și orașe din Ardeal^[11] unde s-a manifestat răscoala iobagilor români, cu scopul de a-i teroriza pe aceștia și a-i descuraja de la viitoare acțiuni de acest gen. Fără a putea fi confirmat dintr-o sursă sigură, se spune că mâna dreaptă a lui Horea ar fi fost expusă pe Gorunul lui Horea de la Țebea, acesta fiind unul dintre locurile unde Horea ar fi ținut sfat cu răsculații. Mâna ar fi fost ulterior îngropată la rădăcina gorunului.

Date personale
Vasile Ursu Nicula
după Anton Steinwald
Născut	1731 Arada, azi Horea Imperiul Austriac
Decedat	28 februarie 1785 Alba Iulia
Cauza decesului	tragere pe roată
Naționalitate	română
Cetățenie	Imperiul Austriac
Religie	ortodox
Ocupație	politician
Activitate
Cauza decesului	tragere pe roată
Alte nume	Horea Horia
Cunoscut pentru	conducător al răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan
Acuzație penală	răzvrătire
Pedeapsă penală	tragere pe roată

· 1869: A murit Alphonse de Lamartine, scriitor francez (n. 1790)

· 1879: Antoni Oleszczyński (n. 16 ianuarie 1794, Krasnystaw - d. 28 februarie 1879, Paris) a fost un gravor polonez. În anii 1818-1824 a studiat la Academia Imperială de Arte Frumoase din Sankt Petersburg. În 1824 i s-a acordat medalia de aur pentru Portretul lui A. F. Kokorinov.

În Muzeul Național din Varșovia se află Portretul lui Nicolaus Copernicus(1841), de A. Oleszczyński. În 1858 a primit titlul de academician al Academiei Imperiale de Arte Frumoase din Sankt Petersburg.

* 1883: Louis-Adolphe Bertillon (n. 1 aprilie 1821, Paris - d. 28 februarie 1883, Paris) a fost un medic francez, statistician și antropolog. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Bertill..

Prieten cu Jules Michelet și împartășind idei socialiste, Louis-Adolphe Bertillon a exersat ca medic înainte de a utiliza metodele demografice în studii antropologice. A studiat cauzele mortalității, propunând prima clasificare, și a denunțat detractorii vaccinării. A participat la fondarea școlii de antropologie din Paris unde a fost profesor de demografie. Louis-Adolphe Bertillon a fost, de asemenea, membru al Societății de Antropologie din Paris și director al Serviciului de statistică al Parisului.

Este cunoscut nu numai datorită funcțiilor ocupate, ci și datorită publicării lucrării Démographie figurée de la France (1874).

Este tatăl lui Alphonse Bertillon și Jacques Bertillon.

Date personale
Louis-Adolphe Bertillon
Louis-Adolphe Bertillon în 1881
Născut	1 aprilie 1821 Paris
Decedat	28 februarie 1883 (61 de ani) Neuilly-sur-Seine
Părinți	Jean-Baptiste Bertillon și Pierrette Garinot
Căsătorit cu	Marguerite Zoé Guillard
Copii	Jacques Bertillon și Alphonse Bertillon
Naționalitate	franceză
Cetățenie	Franța
Ocupație	antropolog botanist demograf matematician medic micolog statistician
Activitate
Domeniu	antropologie, botanică, demografie, matematică, medicină
Organizații	Royal Academy of Medicine of Belgium[*]
Societăți	* Société d'anthropologie de Paris Société de statistique Société de sociologie Société botanique de France Société d'anthropologie de Lyon

· 1916: Henry James, scriitor american (n. 1843). A fost un scriitor extraordinar de productiv, Jcare a scris și publicat cărți semnificative de călătorie, biografii, autobiografii, cărți de ficțiune și de critică de artă, alături de romanel , nuvele și eseuri de critică literara. Eseul său despre roman, The Art of Fiction, este una dintre acele strălucite scrieri care indică puterea sa critică de analiză.

· 1925 - A murit Friedrich Ebert, primul preşedinte social-democrat al Republicii de la Weimar (1919-1925) (n.04.02.1871).

· 1929: Clemens von Pirquet, medic austriac (n. 1874)

· 1936 - A murit Charles Nicolle, medic şi bacteriolog francez. A descoperit modul de transmitere a tifosului exantematic şi agentul patogen al acestei boli. A obţinut Premiul Nobel pentru medicină în anul 1928 (n.21.09.1866).

· 1941: Alfonso al XIII-lea al Spaniei (Alfonso León Fernando Maria Jaime Isidro Pascual Antonio de Borbon y Hapsburg) (n. 17 mai 1886 – d. 28 februarie 1941), a fost fiul postum al regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei, și declarat rege al Spaniei la naștere. A domnit între 1886 și 1931. Mama sa, Maria Cristina de Austria, a fost numită regentă cât timp Alfonso a fost minor. În 1902, împlinind 16 ani, regele Alfonso a preluat controlul în stat.

În timpul domniei sale Spania și-a pierdut ultimele colonii din America (Cuba și Puerto Rico) și Filipine, și a pierdut mai multe războaie în nordul Africii; a fost martorul începutului Generației lui 1927, și a acceptat dictatura lui Miguel Primo de Rivera, ceea ce avea să-l coste până la urmă tronul.

În timpul primului război mondial, deși (sau tocmai pentru că) regele avea legături familiale cu ambele tabere, și opinia publică spaniolă era împărțită, Spania a rămas neutră. Regele a organizat un birou pentru captivi în Palacio de Oriente, care a determinat rețeaua diplomatică și militară a Spaniei din afara granițelor să intermedieze pentru mii de prizonieri de război, primind și trimițând scrisori în toată Europa.

A promovat turismul în Spania. Problemele de cazare a invitaților pentru nunta sa au grăbit construcția hotelului de lux Hotel Palace în Madrid. A sprijinit de asemenea crearea unei rețele de apartamente administrate de stat în clădiri istorice ale Spaniei. Dragostea lui pentru fotbal l-a determinat să patroneze diferite cluburi de fotbal „regale” precum Real Sociedad, Real Madrid, Real Betis sau Real Unión.

Alfonso al XIII-lea, sculptură de José Navas-Parejo

În jurul anului 1926, regele a comandat trei filme unice, cu titluri care s-ar putea traduce : „Ministrul”, „Confesorul”, „Doctorul femeilor”. Aceste filme pot fi văzute în cadrul Muzeului de Erotism din Barcelona.

Când s-a proclamat A doua republică spaniolă pe 14 aprilie 1931, a părăsit Spania, dar fără să abdice. S-a stabilit până la urmă la Roma, unde a trăit la Grand Hotel.

Odată ce a izbucnit războiul civil spaniol, Alfonso a declarat ferm că favoriza revolta militară împotriva guvernului Frontului Popular, dar generalul Francisco Franco a declarat în septembrie 1936 că naționaliștii nu îl vor accepta niciodată pe Alfonso ca rege (erau mulți susținători ai rivalului regelui, pretendentul carlist, în armata lui Franco). Inițial Alfonso a mers în exil în Franța. Cu toate acestea, l-a trimis pe fiul său Juan, conte de Barcelona, în Spania în 1936, pentru a participa la revoltă. Însă, lângă frontiera franceză, generalul Emilio Mola a ordonat arestarea și expulzarea acestuia din țară.

Pe 15 ianuarie 1941, Alfonso al XIII-lea a renunțat la drepturile sale asupra coroanei spaniole, în favoarea celui de-al patrulea fiu al său, al doilea dintre supraviețuitori: infantul Juan, conte de Barcelona, tatăl viitorului rege Juan Carlos I al Spaniei.

Alfonso a murit la Roma, în 1941. Guvernul spaniol a ordonat trei zile de doliu național.^[1] Înmormântarea sa a avut loc la Roma, la Biserica Santa Maria di Monserrato, biserica națională a Spaniei la Roma, chiar sub mormintele papei Calixt al III-lea și papei Alexandru al VI-lea.^[2] În ianuarie 1980, rămășitele sale pământești sale au fost transferate la El Escorial, în Spania

Pe 31 mai 1906 Alfonso s-a căsătorit cu prințesa de origine scoțiană Victoria Eugenia de Battenberg (1887-1969), o nepoată a regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit, și strănepoată a reginei Victoria. „Alteță Serenă” la naștere, „Ena”, cum era cunoscută, a fost ridicată la rangul de „Alteță Regală” cu o lună înainte de nuntă, pentru ca uniunea să nu fie văzută ca inegală. Pe când Alfonso și Ena se întorceau de la nunta lor, au scăpat de puțin de o încercare de asasinat a anarhistului Mateu Morral; explozia bombei a omorât sau rănit mulți privitori și membri ai procesiunii regale.

Familia regală a avut șapte copii:

Alfonso (Alfonso Pío Cristino Eduardo, 1907-1938)
Jaime (Jaime Leopoldo Isabelino Enrique, 1908-1975)
Beatriz (Beatriz Isabel Federica Alfonsa Eugenia, 1909-2002)
Fernando, un copil care a murit în 1910
Cristina (María Cristina Teresa Alejandra, 1911-1996)
Juan (Juan Carlos Teresa Silvestre Alfonso, 1913-1993)
Gonzalo (Gonzalo Manuel María Bernardo, 1914-1934)

Regele a avut și șase copii nelegitimi :

Cu aristocrata franceză Mélanie de Gaufridy de Dortan (1876–1937):

Roger Leveque de Vilmorin (1905-1980)

Cu actrița spaniolă María del Carmen Ruíz y Moragas (1898–1936):

Ana María Teresa Ruíz Moragas (n. 1926, d. 1965). S-a căsătorit și a avut moștenitori.
Leandro Alfonso Ruíz Moragas (n. 1929), recunoscut oficial de justiția spaniolă pe 21 mai 2003, ca Leandro Alfonso de Borbón Ruíz. S-a căsătorit de două ori și are moștenitori.

Cu Pauline of Saint Glen:

Charles Maxime Victor de Saint Glen (3 iulie 1914 – 20 mai 1934)

Cu Béatrice Noon:

Juana Alfonsa Milán y Quiñones de León (19 aprilie 1916 – 16 mai 2005)

Cu Marie Sousa:

Alonso de Borbon Sousa (28 decembrie 1930 – 30 aprilie 1934)

Date personale
Alfonso al XIII-lea al Spaniei

Nume la naștere	Alfonso León Fernando María Santiago Isidro Pascual Antón de Borbón y Habsburgo-Lorena
Născut	17 mai 1886 Madrid, Spania
Decedat	28 februarie 1941 (54 ani, 287 zile) Roma, Italia
Înmormântat	El Escorial
Cauza decesului	boli cardiovasculare
Părinți	Alfonso al XII-lea al Spaniei Maria Cristina de Austria
Frați și surori	Mercedes, Prințesă de Asturia Infanta Maria Teresa a Spaniei
Căsătorit cu	Victoria Eugenia de Battenberg
Copii	Infantele Alfonso, Prinț de Asturia Infantele Jaime, Duce de Segovia Infanta Beatrice, Prințesă de Civitella-Cesi Infata Maria Cristina, Contesă de Marone Infantele Juan, Conte de Barcelona Infantele Gonzalo de Borbón și Battenberg
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	rege al Spaniei[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Rege al Spaniei
Domnie	17 mai 1886 - 14 aprilie 1931 (44 ani, 332 zile)
Predecesor	Alfonso XII
Succesor	Niceto Alcalá-Zamora (ca președinte al Spaniei) Juan Carlos I (ca rege al Spaniei)

· 1950 - A murit Ştefan Ciobanu, istoric literar (n.1883).

· 1955: Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei (rusă Гавриил Константинович) (15 iulie 1887 – 28 februarie 1955), a fost al doilea fiu al Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei și a soției lui Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg. Strănepot al Țarului Nicolae I al Rusiei s-a născut în Rusia imperială și a servit în armata rusă în timpul Primului Război Mondial. Și-a pierdut mai mulți frați în timpul războiului și a Revoluției ruse. A scăpat de execuția de către bolșevici și și-a petrecut mare parte din viață trăind în exil în Franța.

Prințul Gabriel Constantinovici împreună cu familia.

Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei s-a născut la 15 iulie 1887 la Pavlovsk.^[1] A fost al doilea fiu din cei zece copii ai Marele Duce Constantin Constantinoviciși ai soției lui Marea Ducesă Elisabeta Mavrikievna (născută Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg). Gabriel Constantinovici și fratele său prințul Ioan născut cu un an mai devreme au fost primii care au suferit efectul reformei împăratului Alexandru al III-lea al Rusiei, vărul tatălui său, care a decretat în numele economiei bugetului, ca numai copiii și nepoții suveranului să poaret titlul de Mare Duce.^[1] Gabriel Constantinovici avea numai trei zile când Țarul a anunțat că are titlul de Prinț.^[2] Marii Duci primeau 280.000 ruble de aur anual de la trezoreria imperială, ceea ce garanta o viață confortabilă în timp ce un prinț primea o singură dată suma de 1 milion de ruble de aur.^[1]

Tatăl său, care era un poet respectat, era văr de-al doilea cu Țarul Nicolae al II-lea și unul dintre cei mai bogați membri ai familiei Romanov. Copil fiind, prințul Gabriel a avut o sănătate fragilă; era palid și predispus la boli.^[3] El și fratele său mai mare au fost des bolnavi și au petrecut împreună mai mult de un an la Oreanda în Crimeea cu un medic și mai mulți servitori.

Date personale
Prințul Gabriel Constantinovici
Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei, c. 1916
Născut	15 iulie 1887 Pavlovsk, Imperiul Rus
Decedat	28 februarie 1955 (67 de ani) Paris, Franța
Înmormântat	Cimitirul rusesc de la Sainte-Geneviève-des-Bois, Essonne, Franța
Părinți	Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei^[1] Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg^[1]
Frați și surori	Prințul Ioan Constantinovici al Rusiei Prințul Igor Constantinovici al Rusiei Prințul Constantin Constantinovici al Rusiei Prințul George Constantinovici al Rusiei Prințul Oleg Constantinovici al Rusiei Prințesa Tatiana Constantinovna a Rusiei Prințesa Vera Constantinovna a Rusiei
Căsătorit cu	Antonina Rafailovna Nesterovskaia Prințesa Irina Ivanovna Kurakina
Cetățenie	Imperiul Rus URSS
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

* 1961: Gavrilă Mihali Ștrifundă (n.25 aprilie 1901, Borșa, Maramureș - d. 28 februarie 1961, Botoșani) a fost primar al localității Borșa și opozant al regimului comunist. A avut un rol determinant în păstrarea Maramureșului în hotarele României, în anul 1945, când o organizație numită „Congresul Poporului din Maramureș”, sprijinită de sovietici, a încercat alipirea Maramureșului sudic la Ucraina Subcarpatică.

Opozant al colectivizării, a fost condamnat de 2 ori de autoritățile comuniste, prima dată 1 an și 6 luni (condamnare executată la Canal), a doua oară 8 ani^[1]. A decedat în penitenciarul Botoșani în 1961, fiind reînhumat în Borșa în anul 1969

Date personale
Gavrilă Mihali Ștrifundă

Născut	25 aprilie 1901 Borșa, Comitatul Maramureș Austro-Ungaria (astăzi Județul Maramureș, România)
Decedat	28 februarie 1961, (60 de ani) închisoarea Botoșani, Republica Populară Română
Naționalitate	român
Etnie	români
Ocupație	primar al localității Borșa

· 1974 - A murit Bobby Bloom, cântăreţ american.
* 1979: Evloghie Oța (n. 1 iulie 1909, comuna Geoagiu de Sus, județul Alba - d. 28 februarie 1979, București) a fost un cleric ortodox român de stil vechi, care a îndeplinit demnitatea de episcop-vicar al Bisericii Ortodoxe de stil vechi din România.

Evloghie Oța s-a născut la data de 1 iulie 1909 în comuna Geoagiu de Sus (județul Alba), primind la botez numele de Sabin. Părinții săi aveau șase copii, el fiind cel mai mic. După Primul Război Mondial, două surori au emigrat în Statele Unite ale Americii, iar el, în anul 1922, la vârsta de 13 ani, a plecat la Sfântul Munte Athos împreună cu un călugăr român care venise să colecteze ajutoare pentru schitul românesc de acolo. În cei 18 ani de ședere la Muntele Athos a fost călugărit, apoi hirotonit ierodiacon și ieromonah.

În anul 1940, părintele Evloghie de acum, fiind hirotonit preot-ieromonah, se întoarce în România pentru a-și vizita familia. Deoarece începuse cel de-al Doilea Război Mondial, autoritățile române nu au vrut să-i permită întoarcerea în Sfântul Munte Athos, el fiind blocat în țară. Cum nu știa de existența preoților care nu primiseră stilul nou (schiturile din Muntele Athos fiind toate pe stil vechi) și dorind să se izoleze pentru a putea păstra fără probleme stilul vechi, a cerut Patriarhiei Române să i se ofere reconstrucția unui lăcaș de cult aflat în paragină și a fost repartizat la Mânăstirea Râmeț din fostul raion Aiud (Județul Alba), al cărei stareț va fi vreme de 15 ani (1940-1955).

În timpul cât a păstorit ca stareț al Mănăstirii Râmeț, a reușit să restaureze vechea mânăstire, monument istoric ce data încă din anul 1215 și care se afla în ruină din anul 1762, ca și mânăstire de călugări, primind, pentru acest efort deosebit, cu vrednicie, rangul de arhimandrit. Cu o încrâncenare însuflețită de atașamentul la credința străbună, între anii 1940—1948, soborul monahilor a depus o munca titanică, construind o biserică nouă, 30 de chilii, un paraclis și o clădire administrativă. De asemenea, el a înființat un schit în localitatea Tețu și a construit un paraclis la Teiuș. Starețul Evloghie Oța a dezgropat vechea biserică (care era acoperită cu pământ și pietriș adus de către torenți cu ocazia viiturilor), a făcut importante lucrări de restaurare și a pus-o la dispoziția credincioșilor și a istoricilor.

Cu această ocazie, s-a descoperit un craniu gălbui, frumos și care, răspândea mireasmă plăcută. Unii martori prezenți la dezgroparea bisericii în urma săpăturilor spun că odată ce apa a ieșit din biserică, a fost luat de apă un craniu care a ocolit-o de trei ori și s-a așezat pe fereastra sfântului altar.^[1] Călugării l-au așezat cu evlavie într-un loc curat neștiind al cui este. Astăzi, craniul Sfântului Ghelasie de la Râmeț, așezat într-o frumoasă raclă de lemn, este păstrat în noua biserică a mănăstirii la loc de mare cinste. În incinta curții bisericii nr. 2 de la Geoagiu de Sus, în curtea cu brazi se află un important monument reprezentând o troiță specifică zonei Munților Apuseni, lucrată în 1897 la Mănăstirea Râmeț, în vremea cât stareț al acelui sfânt lăcaș a fost Evloghie Oța.

În primăvara anului 1953, starețul Evloghie Oța și toți călugării de la Mânăstirea Râmeț (raionul Aiud), de la cele două paraclise din Teiuș și Tețu, precum și credincioșii din alte 7 localități învecinate, au trecut la credința ortodoxă după calendarul iulian (existentă în România până în anul 1924 când Biserica Ortodoxă Română a început folosirea în biserică a calendarului gregorian). Deoarece Mânăstirea Râmeț se afla sub jurisdicția Episcopiei Clujului și a Mitropoliei Ardealului (cu reședința la Sibiu), starețul Evloghie a cerut, motivat, recunoașterea acestei reveniri, dar răspunsul a fost negativ. În consecință, el a înaintat un memoriu la Procuratura Generală la București, dar aceasta și-a declinat competența și a înaintat memoriul din nou la Mitropolia de la Sibiu.

Ca urmare a faptului că această problemă lua o amploare deosebită și tindea să se extindă și în alte localități și la alte mănăstiri, Episcopia Clujului și Mitropolia Ardealului au început o campanie de lămurire a oamenilor, prin care căutau să-i convingă că greșiseră și le cerea să renunțe la schismă. Deoarece aceste lămuriri erau dublate și de amenințări, o parte din călugări și credincioși au renunțat de teamă la decizia luată. Dar starețul Evloghie Oța, urmat de ucenicul său Pahomie Morar și de alți monahi au refuzat să revină asupra deciziei și, prin urmare, au fost denunțați organelor de Miliție și Securitate.

Organele de securitate au procedat la arestarea starețului, a monahului Pahomie și a altor 5 călugări. Pentru a-i impresiona și pe alții care ar fi dorit să li se alăture, monahii arestați au fost scoși din mânăstire sub o escortă puternică, amenințați cu armele, parcurgând pe jos drumul de 3 km până la Primăria din Râmeț, pentru a fi văzuți de localnici. Ajunși la Primărie, au fost urcați într-o dubă și transportați la Aiud, unde au fost închiși în arestul Miliției. Anchetarea lor a început a doua zi, insistându-se pentru revenirea la calendarul gregorian. În urma refuzului monahilor, după 5 zile, Procuratura a emis un mandat de arestare preventivă și i-au transportat la Penitenciarul din Turda.

Monahii au fost eliberați după alte 3 luni de zile, dar li s-a impus domiciliul obligatoriu în comuna Râmeț, unde mânăstirea fusese desființată, iar călugării mutați în alte părți. Ulterior, până la proces, au fost transferați la Mănăstirea Turnu (județul Vâlcea), cu scopul de a-i intimida pe credincioși. În urma procesului, starețul Evloghie a fost condamnat la 1 an închisoare corecțională, iar monahul Pahomie Morar la 6 luni cu suspendare, pe care le-au executat însă în Penitenciarul Turda și Aiud, după recursul făcut de Procuratură.

Ca urmare a neînțelegerilor de ordin canonic dintre el și Biserica Ortodoxă Română (biserica oficială), arhimandritul Evloghie renunță în anul 1955 la stăreția Mânăstirii Râmeț. A fost exclus din monahism și caterisit. Prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din același an, Mănăstirea Râmeț a fost transformată în mănăstire de maici. Cele patru măicuțe și 11 ucenițe, sub îndrumarea stareței Pelaghia Prica, au înfruntat cu mare curaj și îndârjire greutățile noului început în istoria Mănăstirii, iar pentru a-și asigura existența, au organizat un atelier de covoare tradiționale românești.

Deoarece Biserica Ortodoxă Română de Stil Vechi dispunea de puțini preoți, ca urmare a faptului că timp de 30 ani nu s-au efectuat hirotoniri care să ducă mai înainte stindardul luptei pentru credința ortodoxă, a fost contactat arhiereul Galaction Cordun din București, care își exprimase mai demult afinitățile pentru stilul vechi, fapt ce îi adusese și o condamnare pe timpul ocupației germane din primul război mondial. În anul 1955, a fost trimisă la București o delegație din preoți care făceau parte din conducere și cunoscuți de către P.S. Galaction: părintele Dionisie Hugeanu, Evloghie Oța și Silvestru Onofrei (viitorul mitropolit), care l-au convins pe înaltul ierarh să vină la Mănăstirea Slătioara.

Prea Sfinția Sa (PS), Galaction, a acceptat să devină conducătorul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi și astfel, la 13 aprilie 1955, el a făcut o mărturisire de credință publică, anunțând întoarcerea sa la calendarul iulian. Această mărturisire a fost adusă la cunoștința Patriarhiilor Rusiei și Bulgariei și, prin reprezentant legal, remisă Bisericii oficiale, care, sub conducerea patriarhului Justinian Marina, l-a depus din treaptă în Joia Mare a anului 1955. PS Galaction a fost înscăunat ca primul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi și în această calitate a început prin a hirotoni preoți și diaconi, dar la scurtă vreme, a fost arestat și închis la Mănăstirea Căldărușani. După ce autoritățile civile i-au permis să locuiască în București cu domiciliu obligatoriu, el a continuat să efectueze hirotonii, noaptea în secret, la Mănăstirea Copăceni din apropierea Bucureștiului.

În anul 1956, arhimandritul Evloghie Oța a fost numit de către Mitropolitul Galaction Cordun ca stareț la Mânăstirea Copăceni (județul Giurgiu). În acel an, văzând că nu reușește să ia legătura cu niciun episcop din afara României, fiind în permanență supravegheat și ca urmare a încercărilor nereușite de a convinge vreun alt episcop din Sinodul Patriarhiei Române să adere la mișcarea de rezistență, Mitropolitul Galaction a luat decizia de a hirotoni singur un episcop.

Astfel, la Mănăstirea Copăceni, Înalt Prea Sfinția Sa (IPS) Galaction a hirotonit întru arhiereu pe Arhimandritul Evloghie Oța († 1979) și, împreună cu acesta, l-au hirotonit ca episcop pe părintele Meftodie Marinache († 1977). Ulterior, cei trei arhierei l-au hirotonit întru arhiereu la 17/30 noiembrie 1956 și pe părintele Glicherie Tănase, la acea vreme închis. După aceasta, Mitropolitul Galaction a mai trăit doar câteva luni, sănătatea lui fiind puternic zdruncinată de perioada de detenție și prigoană prin care trecuse de când devenise conducătorul Bisericii, pe scaunul mitropolitan urmându-i PS Glicherie.

Fiind episcop ortodox de acum, hirotonit de către PS Galaction Cordun, ierarhul Evloghie s-a stabilit în localitatea Copăceni, din apropiere de București. El a păstorit mănăstirea ortodoxă de stil vechi de acolo, fiind în permanență urmărit de preoții pe stil nou și hărțuit de Securitate. I s-au inventat probe mincinoase pentru a-l învinui de uneltire contra ordinii sociale și de stat și ca urmare a fost arestat în anul 1958, fiind anchetat și condamnat la 10 ani de muncă silnică, din care va executa 6 ani și 4 luni. Infracțiunea pentru care a fost condamnat era încadrată în art. 166, al. 2. din Codul Penal, care prevedea: "Propaganda sau întreprinderea oricărei acțiuni pentru schimbarea orânduirii socialiste, sau care ar prezenta un pericol pentru siguranța statului, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi”.

În perioada cât a fost arestat, Mânăstirea Copăceni a fost demolată în întregime de preoții de stil nou din comună, iar toată agoniseala arhiereului Evloghie și a celorlalți călugări din obște a fost confiscată. Terenul mânăstirii a intrat în patrimoniul C.A.P. Copăceni care l-a folosit pentru agricultură.

În anul 1964, recent eliberat din închisoare ca urmare a amnistiei colective, PS Evloghie s-a stabilit la București și-a cumpărat o casă pe strada Televiziunii nr. 13, în cartierul Militari (sectorul 6), unde va fonda o mânăstire de călugări pe stil vechi, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Biserica Mânăstirii era înconjurată de case și domina împrejurimile prin turlele ei zvelte.

Organele Miliției au încercat să-l alunge din localitate pe motiv că nu avea mutație. A întocmit numeroase memorii, în care cerea cu insistență să i se respecte dreptul de a locui în casa care era proprietatea lui, denunțând adevăratele motive pentru care nu era lăsat să locuiască în București. El a argumentat că nu lipsa autorizației de construcție sau a mutației (pentru care alți vecini în aceeași situație erau lăsați în pace) constituia o vină, ci activitatea sa religioasă și teama că aceasta s-ar putea extinde.

Episcopul Evloghie a adresat o plângere către Tribunal în care își justifică situația, descriind amănunțit abuzurile, ilegalitățile, nedreptățile și hărțuielile la care a fost supus de către organele de miliție, împreună cu alți instigatori. În urma procesului desfășurat, Tribunalului Popular al Raionului 16 Februarie București a emis sentința civilă nr. 2613, dată în ședința publică din 9 iunie 1965, în care rezultă că amenzile primite pentru faptul că a locuit în București fără mutație, se datorează tot organelor administrative care nu i-au mai eliberat act de identitate după ce a fost arestat la Copăceni, iar pentru adresa unde era proprietar, refuzau cu înverșunare să elibereze documente pentru stabilirea domiciliului. Tribunalul a considerat că petiționarul se află în stare de forță majoră, iar faptul că nu și-a făcut formele legale nu se datorează culpei sale, motiv pentru care cele trei amenzi date de organele de miliție în perioada 20-25 mai 1965, nu își găsesc temei și necesită a i se restitui plata.

Câștigând procesul, el și-a transformat casa pe care o cumpărase în București în paraclis pentru slujbe, reședință episcopală și mai târziu în mânăstire de călugări. S-au făcut din nou o serie de reclamații tendențioase și mincinoase pe motivul, de această dată, al portului ilegal de haine bisericești și de slujire de slujbe religioase pentru un cult interzis de către stat. Erau învinuiți în procesul intentat atât PS Evloghie, cât și preoții Galaction, Pimen, Pahomie și Petre Florea.

La data de 10 octombrie 1965, organele de miliție și de securitate au intrat în biserică în timpul unei slujbe pentru a realiza așa-zisul flagrant, pentru a-l acuza de slujire de slujbe pentru un cult interzis de lege. Cu această ocazie, s-a întocmit un proces verbal, au fotografiat totul, au legitimat pe credincioși pentru a-i folosi ca martori și au căutat ca totul să aibă o justificare pentru legile țării. P.S. Evloghie și cei patru preoți au fost anchetați formal ca și în alte cazuri, fiind ulterior judecați, condamnați și depuși la Penitenciarul Văcărești. În ședință publică din 26 aprilie 1966, desfășurată la Tribunalul Capitalei, Colegiul 2 penal, unde s-a judecat recursul făcut de cei învinuiți și condamnați în grup prin decizia penală nr. 1035, s-au afirmat următoarele despre episcopul Evloghie Oța:

"Inculpatul Oța Sabin-Evloghie, fiind caterisit și exclus din mânăstire de către Consistoriul monahal mitropolitan al Arhiepiscopiei Ortodoxe din Sibiu și ca fals arhiereu al Bisericii Ortodoxe Române de stil vechi, în perioada 4 august 1964 - l0 octombrie 1965, în mod ilegal a purtat haine bisericești de arhiereu. În aceeași perioadă, inculpatul, după ce și-a amenajat la domiciliul său, o capelă bisericească, împreună cu inculpații Furtună Dumitru, Guțu Roman, Petre Florea și Morar Ioan, a oficiat slujbe religioase stiliste, la care au participat mai multe persoane, adepte ale acestui cult. Tot în perioada de mai sus, inculpatul îmbrăcat în haine de arhiereu, a oficiat slujbe religioase stiliste în comunele Urecheni, Păncești, Brusturi, Vânători, Moara Domnească și Mănăstirea Slătioara”.

Într-un alt memoriu, din data de 16 septembrie 1969, adresat de această dată comandantului Miliției din sectorul 7 al Capitalei, se arată următoarele: "Constat că împotriva mea s-au ridicat unii din preoții interesați ai Patriarhiei, care aparțin Bisericii Ortodoxe de stil nou, care se tem că vor pierde avantajele materiale. Ei au depășit de mult buna cuviință și caracterul nobil omenesc, căci dacă nu le-ar fi teamă de legile pământești, ar fi în stare să se năpustească ei personal asupra noastră, ca odinioară arhiereii poporului Israil care cereau răstignirea lui Iisus."

A fost întemnițat apoi în colonia de muncă de la Salcia, unde a fost obligat să facă munci grele, în condiții extrem de dificile, pe frig sau arșiță, cu foame tot timpul, cu norme mari, bătăi, insulte și izolare completă. În acest penitenciar, s-a îmbolnăvit și a fost mult timp internat în infirmeriile din locurile de detenție, unde condițiile de ameliorare a sănătății erau formale. După fiecare eliberare, el a continuat să-și desfășoare activitatea de slujire a Bisericii Ortodoxe Române de stil vechi, în calitate de arhiereu. În total, a făcut 14 ani de închisoare cu întreruperi.

Activitatea religioasă desfășurată de către episcopul Evloghie Oța nu a produs tulburări publice și a decurs în liniște. În anul 1968, împreună cu mitropolitul Glicherie Tănase, l-au hirotonit ca episcop de stil vechi pe arhimandritul Silvestru Onofrei.

Episcopul Evloghie Oța s-a stins din viață la data de 28 februarie 1979, neapucând să-și vadă Biserica liberă. Trupul său a fost îngropat în pronaosul bisericii de la mânăstirea întemeiată de el, pe care a construit-o cu ucenicii săi și din donațiile unor credincioși care l-au cunoscut și urmat.

Până la Revoluția din decembrie 1989, biserica Mânăstirii de stil vechi cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" din București a fost dărâmată de 4 ori (în anii 1968, 1970, 1974 și 1983). Ultima demolare a avut loc în data de 26 mai 1983, biserica de la Mânăstirea "Adormirea Maicii Domnului” fiind demolată de buldozere până la temelie de către autoritățile civile, iar mormântul episcopului Evloghie Oța din biserică a fost profanat, osemintele sale fiind mutate într-un loc care a rămas necunoscut până astăzi.^[2]

După afirmațiile ziaristului Florian Bichir publicate în anul 2005 în ziarul "Evenimentul Zilei", călugării afirmă că au găsit corpul PS Evloghie neputrezit și răspândind bună mireasmă. "Așezat pe tronul arhieresc și îmbrăcat în odăjdii strălucitoare – cum se îngroapă ierarhii – Episcopul Evloghie apărea de sub lopeți neatins de putreziciune! Monahii au căzut în genunchi, uimiți de această minune! Securiștii, după ce și-au revenit dintr-o anume năuceală, au luat și trupul episcopului neputrezit și l-au aruncat într-o altă mașină! Apoi, după întocmirea sumară și grabnică a unui proces verbal, în care s-a notificat confiscarea a “una mumie umană” (!!!), au dispărut în noapte. A doua zi au sosit buldozerele și au dărâmat totul: chilii, trapeza, biserica. Pe locul unde se afla Mănăstirea, în cartierul Militari (Apusului), nu s-a mai ridicat nimic." ^[2]

După anul 1989, s-a reluat construcția lăcașului de cult demolat, piatra de temelie a Bisericii fiind pusă la data de 2 septembrie 1991. Călugării au făcut sesizări la Poliție, Parchet și SRI pentru a recupera odoarele și moaștele Episcopului Evloghie confiscate de către Miliție și Securitate. La sesizările călugărilor, Judecătoria sectorului 6 le-a răspuns prin executorul judecătoresc Crucescu: “Nu mai există nici un act legal din care să reiasă că fosta Securitate v-ar fi confiscat odoare ori vreun trup omenesc mumificat”.^[2] Totuși, până în anul 1989, călugării au săpat într-un colț al Cimitirului Ghencea, pe unde “ni s-a spus că s-ar afla reînhumat Evloghie”, în speranța că-i vor găsi trupul confiscat, dar fără succes.

· 1980 - A murit Manfred Weissleder, propietarul celebrului "Star Club" din Hamburg.

· 1985 - A murit Haralambie Mihăescu, lingvist şi filolog, membru corespondent al Academiei Române (n.07.02.1907).

· 1986: Sven Olof Joachim Palme (

Olof Palme (ajutor·info)) (n. 30 ianuarie 1927 – d. 28 februarie 1986) a fost un om politic suedez.

Palme a fost liderul Partidului social-democrat din Suedia din 1969 până la asasinarea sa în 1986. În această perioadă a fost Prim-ministru de două ori, 1969-1976 și 1982-1986.

Olof Palme s-a născut într-o familie înstărită, conservatoare din Östermalm, Stockholm, Suedia. Tatăl lui avea strămoși olandezi, iar mama lui, Freiin von Knieriem, avea strămoși germani din Țările baltice. Olof Palme și-a petrecut copilăria și adolescența în actuala casă a Ambasadei României în Suedia, din Östermalmsgatan 36, până la împlinirea vârstei de 12 ani. Clădirea ambasadei este cunoscută ca Palmeska, pentru că Sven Palme , bunicul lui Olof Palme, a cumpărat casa în 1918. Clădirea de pe Östermalmsgatan 36, în care familia Palme a locuit în prima jumătate a secolului al XX-lea, a fost achiziționată în anul 1970 de statului român, iar atunci, funcționează ca sediu al ambasadei României la Stockholm. ^[2]

Între 1947-1948 a studiat cu o bursă la Kenyon College din SUA, luându-și diploma în mai puțin de un an.^[3]

După ce a călătorit cu autostopul prin SUA, s-a întors în Suedia, unde a început să studieze dreptul la Universitatea din Stockholm, în 1952 fiind ales Președinte al Asociației Studenților din Suedia.

În seara de 28 februarie 1986, Palme cu soția se întorceau acasă pe jos de la cinematograf, fără gardă personală. În centrul Stockholmului, la ora 23:21 CET au fost atacați de către un asasin care l-a împușcat pe Palme din spate de la mică distanță. Împușcătura i-a fost fatală lui Palme, iar soția a fost rănită de o a doua împușcătură. Palme a fost transportat la un spital, unde a fost declarat mort la ora 0:06 în ziua următoare. Soția a supraviețuit.

Crima este nerezolvată (2009).

· 1987: Anny Ondra, cu numele real Anna Sophie Ondráková, (n. 15 mai1902, Tarnów, Galiția, Austro-Ungaria - d. 28 februarie, 1987, Germania) a fost o actriță germană de orgine cehă.
Anny a fost fiica unui ofițer, iar copilăria și-a petrecut-o în Praga. La vârsta de 16 ani joacă rolul unei fete răsfățate. Din anul 1919 primește frecvent diferite roluri în filmele regizate de Karel Lamac cu care se va căsători. În anul 1933 se recăsătorește cu boxerului german Max Schmeling. În urma unui accident rutier Anny Ondra avortează, după care nu mai are copii.

· 2000 - A murit matematicianul Nicolae Victor Teodorescu, membru al Academiei Române. Este considerat creatorul şcolii româneşti de teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale (n.05.07.1908).

· 2003 - A murit prozatorul şi teatrologul Romulus Diaconescu („De veghe pentru învingători”, „Trebuia să se nască Brâncuşi”) (n.02.10.1942).

· 2006: Owen Chamberlain, fizician american (n. 1920)

· 2011: Annie Girardot (25 octombrie 1931 – 28 februarie 2011) a fost o actriță franceză. A câștigat Premiul César de trei ori

· 2013: Donald Arthur Glaser (n. 21 septembrie 1926 - d. 28 februarie 2013), a fost un fizician și neurobiolog american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1960 pentru inventarea camerei cu bule.
Donald Glaser s-a născut în Cleveland, Ohio, SUA, unde a urmat și primii ani de școală.

· 2015: Yașar Kemal, scriitor turc (n. 1923)
* 2016: George Kennedy (n. 18 februarie 1925,New York, New York, SUA – d. 28 februarie 2016Middleton[*], SUA^[1]) a fost un actor american de film și TV. El a devenit cunoscut prin rolurile Carter McKay în serialul Dallas, respectiv Ed Hocken în seria „Un polițist cu explozie întârziată”.

Date personale
George Kennedy
George Kennedy în 1975
Nume la naștere	George Harris Kennedy, Jr.
Născut	18 februarie 1925 New York City, New York
Decedat	28 februarie 2016 (91 de ani) ) Middleton[*], SUA^[1]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Căsătorit cu	Norma Wurman (1959–1971; divorțat) Joan McCarthy (1978–moartea lui)
Număr de copii	4
Copii	2
Naționalitate	Statele Unite ale Americii
Cetățenie	SUA
Ocupație	Actor
Activitate
Cauza decesului	infarct miocardic
Domiciliu	Eagle, Ada County, Idaho
Educație	Chaminade High School in Mineola, New York
Alma mater	Tarleton State University in Stephenville, Texas
Ani de activitate	1927-1943, 1955–prezent
Număr de copii	4
Premii	Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar (1968)

Sărbători

· În calendarul ortodox: Sf Cuv Vasile Mărturisitorul (Harți)

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Cuv Vasile Mărturisitorul (Harți)

Sfântul Cuvios Vasile Mărturisitorul a pătimit împreună cu Sfântul Procopie, pe vremea împăratului Leon Isaurul. El a apărat cu curaj dreapta credinţă ortodoxă în timpul unei lupte puternice împotriva sfintelor icoane.

Pentru acest lucru a fost prins şi chinuit, apoi aruncat în temniţă. Acolo s-a întâlnit cu Sfântul Procopie, împreună cu care a propovăduit şi mai mult adevărul despre cinstirea sfintelor icoane. Sfântul Vasile a fost strujit ca şi Sfântul Procopie cu unghii ascuţite din fier şi a stat mult timp legat în lanţuri.

Când a murit Leon împăratul, Sfântul Vasile a fost eliberat din închisoare, împreună cu mai mulţi creştini. El s-a dus în mănăstirea sa, unde a petrecut în post şi rugăciune. După mulţi ani şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Tropar – glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Vasile. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

TEATRU/FILM

MIRCEA ȘTEFAN BELU

Date personale
Mircea Belu

Născut	28 februarie 1941
Decedat	15 septembrie 2002 (61 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	actor
Limbi vorbite	limba română
Modifică date / text

Mircea Ștefan Belu (n. 28 februarie 1941, Lugoj – d. 15 septembrie 2002, Timișoara) a fost un actor, regizor și poet român.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A studiat cu Gheorghe Dem Loghin la Institutul de Teatru și Cinematografie „I. L. Caragiale” din București, promoția 1969. A debutat la Teatrul Dramatic „Bacovia” din Bacău, iar din 1975 s-a consacrat ca actor al Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara. A interpretat un lung șir de personaje celebre, a creat și a susținut memorabile spectacole de poezie, multe dintre ele încununate cu premii ale criticii de specialitate.

Mircea Belu a regizat mai multe spectacole pe scenele Teatrului Municipal „Bacovia” din Bacău (1969–1975) și Teatrului Național din Timișoara (1975–2002)

A fost și poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România^[1] și recitator de versuri. A avut multe recitaluri de poezie pe scenă și la TVR din operele unor autori români precum Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, George Bacovia etc. A publicat 12 volume de poezie. Trei volume i-au apărut postum printre care se află Spectacolul privirii și Cugetările unui actor. Poezia și actoria lui Mircea Belu sunt celebrate în antologia Actori poeți/Poeți actori (Ed. Brumar, 2008), realizată de Lucia Nicoară, precum și în volumul Lugojul în nesfârșirea clipei (Ed. David Press Print, 2016) al lui Vasile Bogdan.

Mircea Belu a fost căsătorit cu profesoara Rodica Felicia Dragoș (1969–1978), cu care are o fiică, Bogdana. Aceasta este profesoară de filozofie în California.

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

1974 - Premiul special al criticii la Gala Națională a Recitărilor Dramatice, Recital Arena cu Paiațe al lui Mihail Sabin
1978 - Premiul revistei Familia
1985 - Premiul „Nichita Stănescu”
1989 - Premiul „Mihail Eminescu”, alături de Leopoldina Bălănuță
2000 - Premiul Mihail Eminescu; Medalia comemorativă „150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu”.^[2]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Montserat (1982) - Montserat
Mitică Popescu (1984) - Moncea
Mireasma ploilor târzii (1984) - Mircea Rădoi
Trenul de aur (1986) - căpitanul Brett

ROMULUS DIACONESCU

DIACONESCU Romulus, se naste la 2 oct. 1942, comuna Balanesti, judetul Gorj.

Prozator si teatrolog. Moare la 28 Februarie 2003 la Craiova.

Fiul lui Sevastian Diaconescu, functionar, si al Eleonorei (n. Patrascoiu), taranca.

Scoala elementara la Balanesti (1949-l956); liceul la Tirgu Jiu (1956-l960); Facultatea de Filologie a Uni v. din Bucuresti (1960-l965). Colaboreaza la Tribuna, Romania literara. Luceafarul etc. Redactor la ziarul inainte (1966-l974) si la revista Ramuri (1974-l977; redactor-sef adjunct din 1977).

Debuteaza cu cronica teatrala in Viata studenteasca (1963); debut editorial cu volum de reportaje Timpul din ziduri (1976). incercind formulaeseului (Trebuia sa se nasca Brancusi, 1982), Romulus Diaconescu se impune ca un avizat comentator de teatru cu volum Dramaturgi romani contemporani (1983).

Romanele sale, proiectate intr-un ciclu, restituie tipologia si atmosfera din redactia unui ziar de provincie (Migratii fara sezon, 1984; Neuitatele amurguri, 1988) ori secvente din prima conflagratie mondiala (De veghe pentru invingatori, I-II, 1987-l989). Exersind in mod constant cronica dramatica, Romulus Diaconescu ramine credincios naratiunii de factura clasica. Premiul Uniunii Scriitorilor (1983).

Dupa culegerea de reportaje Timpul din ziduri (1976), ce marcheaza debutul editorial al lui Romulus Diaconescu, urmeaza volumul Spatii teatrale (1979), consacrat, in sectiunea cea mai rezistenta, radiografierii unor dramaturgi contemporani (Paul Anghel, Ion Baiesu, Mihnea Gheor-ghiu, Teodor Mazilu, Dumitru Radu Popes-cu". Marin Sorescu), autorul scriind si despre piesele "care nu au intrat inca in vederile scenelor noastre". Eseuri despre contributiile teatrologilor de azi (Valentin Silvestru, Alex. Olaru sau Ion Zamfirescu) si citeva incursiuni pertinente in Dramaturgia universala pe scenele romanesti rotunjesc acest volum in care, dincolo de analiza fragmentara, pe piese, a lui Marin Sorescu sau Romulus Diaconescu R. Popescu, se intrevede o constiinta a ansamblului literaturii noastre dramatice postbelice. E o critica de sustinere, convingatoare tocmai prin abordarea bivalenta de catre teatrolog a operei dramatice ca text si spectacol. Aceste calitati se reintil-nesc amplificate intr-o lucrare ulterioara, cu caracter de sinteza. Astfel, Dramaturgi romani contemporani (1983) este organizata pe teme coagulante, precum Chipurile Comediei Umane, O viziune^ a destinului, Dramaturgia romancierilor. Intre document si fictiune istorica si De la radiografia cotidianului la tensiunea etica. Este mai degraba o istorie a teatrului romanesc de azi, ce porneste de la adevarul ca "dramaturgia a parcurs in ultimii cincisprezece ani un vizibil proces de radicalizare, rupind cu schematismul festivist si didacticismul dogmatic al deceniului sase". Raportindu-se la repere ca O antologie a dramaturgiei romane (1944-l977) de Valeriu Rapeanu, autorul propune studii cvasimonografice (Marin Sorescu, Horia Lovinescu s.a.), desi nu suficient proiectate in climatul cultural si ideologic menit sa confere un plus de coerenta temei ce "aduna" dramaturgi ca Dumitru Solomon, Paul Everac, Ion Romulus Diaconescu Sirbu si Mircea Radu Iacoban (De la radiografia cotidianului la tensiunea etica). Oricum, Dramaturgi romani contemporani este o lucrare de referinta in exegeza despre literatura noastra dramatica din ultimele decenii. Un interludiu nerelevant -eseul encomiastic Trebuia sa se nasca Brancusi (1982) - imparte oarecum activitatea literara a lui Romulus Diaconescu in Migratii fara sezon (1984), prozatorul inaugureaza un ciclu epic al carui personaj principal - ziaristul Liviu Cartianu -se formeaza in atmosfera unei redactii de ziar provincial, cu sedintele si "dezghetul" timid al anilor '. Tipologiile sint adesea grevate de modelele reale: profesorul Domitian Aldumitru este de fapt scriitorul I.D. Sirbu, dupa cum protagonistul insusi imprumuta, se pare, elemente din biografia autorului.

Acelasi mediu este prins in culori mai tari in Neuitatele amurguri (1988). intr-un alt registru afective restituit satul copilariei, vazut si el din perspectiva prefacerilor timpului. Disparitia mamei - figura luminoasa si spirit tutelar- motiveaza, in revers, proiectul epic: "Atunci, mi-am zis ca niciodata n-ar trebui sa ma departez prea mult; altfel, mereu ma va urmari fiorul ascuns al acestor locuri, cu intrebarile lor fara capat si chinul eternei reintoarceri. Cindva, nu ma indoiesc, va trebui sa dau seama despre trecerea Cartienilor prin vremuri." Ceea ce autorul si face, programatic inlrucitva, in cele doua volume ale romanului de reconstructie istorica De veghe pentru invingatori (1987-l989). Procedeul romantic al .jurnalului gasit" este utilizat aici pentru a reface, impreuna cu Liviu Cartia-nu chemat in sat de bunicul sau, odiseea unui i i ale de-al acestuia, combatant in primul razboi mondial. Cele doua planuri - prezentul in care se afla tinarul absolvent si trecutul prezentifi-cat prin lectura - se intersecteaza, mentinin-du-se interesul cititorului. Altfel, optiunea pentru istorisirea traditionala, taietura portretistica a personajelor etc. mentin proza lui Romulus Diaconescu in orizontul literaturii realiste, astazi putin spectaculoasa, dar aspirind la acuratetea reprezentarii, "fiindca, asa cum citim in finalul Neuitatelor amurguri, dintotdeauna ceilalti traiesc prin amintirea cuiva".

OPERA:
Timpul din ziduri, reportaje, Craiova, 1976;
Spatii teatrale, cronici dramatice. Craiova, 1979;
Trebuia .ui se nasca Brancusi, eseu, Bucu-rv.sii, 1082;
Dramaturgi romani contemporani, Craiova, 1983;
Migratii fara sezon, roman, Bucuresti. 1984;
De veghe pentru invingatori, I-II, roman, Bucurosii. 1987-l989;
Neuitatele amurguri, roman, Craiova. 1988.

REFERINTE CRITICE:
L. Uliei, Prima verba, II, 1978: I. Vartic, in Ramuri, nr. 3, 1980;
M. Ghitu-lescu, in Tribuna, nr. 10,1980: C. Cublesan, ibidem, nr. . 1984;
Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 28, 1984;
F. Firan, Profiluri si structuri literare. 1986;
M. Besteliu, in Ramuri, nr. 4, 1985;
I. Purca-ru, Carte cu olteni, 1988;
St. I.Ghilimescu .in Astra, nr. 7, 1989;
M. Besteliu, in Ramuri, nr. 2, 1989.

MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

DAN MIZRAHY

Date personale
Dan Mizrahi

Născut	28 februarie 1926 București, România
Decedat	25 februarie 2010 (83 de ani) București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	pianist
Limbi vorbite	limba română limba ebraică
Activitate
Instrument(e)	pian
Modifică date / text

Dan Mizrahi, alternativ Dan Mizrahy, (n. 28 februarie 1926, București – d. 25 februarie 2010, București) a fost un pianist român.^[1]

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut la București ca unul din cei doi copii ai lui Moscu Mizrahi, descendent al unei vechi familii de evrei sefarzi și al Henriettei născută în familia așkenază Schoenfeld. Bunicii din partea tatei erau ceasornicarul Avram Mizrahi, născut la Varna și stabilit din copilărie la București, și Lucia Sara. Tatăl a fost un veteran al armatei române din primul război mondial. ^[2] Dan Mizrahy a studiat pianul de la 4 ani. La 9 ani a intrat, cu dispensă de vârstă, la Academia de Muzică din București, ca student al Aureliei Cionca; printre profesorii săi s-au numărat Mihail Andricu și Faust Nicolescu.

În 1941 a fost exmatriculat ca urmare a promulgării legislației rasiale și a luat drumul pribegiei. În martie 1941, doar cu un rucsac în spinare, la 15 ani, a emigrat în Palestina, unde a fost repartizat într-o școală de agricultură, la grădinărit. A avut șansa ca la o serbare care avea loc în incinta școlii, la puține săptămâni după sosire, să pună mâna pe acordeon să cânte^[3] și să fie remarcat, astfel că, în toamna acelui an, este admis la Academia de muzică din Ierusalim, unde studiază pianul, pedagogia, formele, armonia, istoria muzicii, sub îndrumarea lui Alfred Schroeder, asistent al pianistului Artur Schnabel ^[1]. A absolvit în 1944, iar în 1945 a susținut examenele pentru bacalaureatul britanic.

În toamna anului 1945 s-a repatriat în România. I s-au echivalat studiile din Palestina, a urmat Academia din București, absolvind în 1948 cu media 10. A efectuat studii particulare de compoziție cu Mihail Jora. Din 1946 și-a început cariera solistică, iar din 1949 și pe cea de profesor de pian (la actualul Liceu „Dinu Lipatti”).

În timpul regimului comunist, în perioada 1951-1953, a fost arestat pentru „reeducare”. A fost ținut la arest timp de trei ani, fără a fi judecat pentru vreo vină și fără a fi condamnat. Peste 400 de zile și le-a petrecut în celule situate sub pământ.^[4] La 30 ianuarie 1954 și-a reluat activitatea concertistică, sub bagheta lui Sergiu Comissiona. La sfârșitul aceluiași an a cântat pentru prima oară în România lucrări de George Gershwin.

ACTIVITATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Dan Mizrahi a fost membru de onoare al Uniunii Interpreților, Coregrafilor și Criticilor Muzicali, iar în 1997 deținător al Premiului Criticii Muzicale „Mihail Jora”. De asemenea, a fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor.

Din anii '60, Mizrahi a abordat compoziția, cu precădere în genurile vocale - romanță, lied, cor sau muzică ușoară; în acest domeniu a obținut de nouă ori titlul de laureat la Concursul de creație „Crizantema de aur”.

În 1968 la Opera Națională Română s-a organizat o seară de balet Gershwin, în cadrul căreia Dan Mizrahi a susținut partea solistică a pieselor Preludii și Rhapsody in blue.^[5]

La sfârșitul anului 1997 și începutul lui 1998 a întreprins un turneu de conferințe-concert la colegii și universități din șase state din SUA, incluzând orașe importante, ca New York și Washington, D.C.^[5].

În lunga sa carieră, Dan Mizrahi a cântat Rhapsody in Blue, în varianta cu orchestră, de aproape 200 de ori, iar Concertul în fa l-a cântat de peste 100 de ori, acestora alăturându-li-se Rapsodia a II-a și Variațiunile simfonice "I Got Rhythm" în cadrul Integralei lucrărilor pentru pian și orchestră de George Gershwin^[6], editată pe disc compact în anul 2002.

În anul 2005 și-a lansat cartea autobiografică „Așa a fost.”

Dan Mizrahi a încetat din viață la vârsta de 84 de ani, la Spitalul Elias din București.
Înmormântarea a avut loc pe data de 26 februarie 2010 la Cimitirul Evreiesc de Rit Sefard de la Bellu.^[7]

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Premiul Criticii Muzicale Mihail Jora, 1997^[5]
Premiul Iosif Sava pentru întreaga activitate artistică decernat de Federația Comunităților Evreiești din România, 2003^[5]
Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria B - "Muzică", în semn de apreciere a talentului muzical deosebit care a dus la realizarea unor lucrări componistice de certă valoare, pentru promovarea muzicii românești pe plan internațional, 2004^[8]
Premiul Haim și Sara Ianculvici la Haifa^[5].

SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Mizrahy, Dan (2005). Așa a fost. București: Editura Hasefer. ISBN 973-630-085-4.; Reeditare 2009, cuvânt înainte de Grigore Constantinescu ISBN 978-973-630-200-8

Dan Mizrahy - Concert în Fa major pentru pian și orchestră-Adagio-Andante con motto

Dan Mizrahy - Rapsodia a II-a pentru pian și orchestră

MIHNEA BRUMARIU - Compozitor

- compozitor şi profesor de pian -

(n. 28.02.1958 Timişoara)

Studiile muzicale le-a început la Liceul de muzică nr.1 din Bucureşti (1974-1978) cu Ion Vintilă (teorie-solfegiu), Nicolae Niculescu (teorie-solfegiu), Ileana Mironescu (pian), continuându-le la Conservatorul din Bucureşti (1978-1982) cu Victor Giuleanu (teorie-solfegiu), Alexandru Paşcanu (armonie), Liviu Comes (contrapunct), Ştefan Niculescu (forme muzicale), Tiberiu Olan (orchestraţie), Liviu Brumariu (folclor, istoria muzicii), Vasile Iliuţ, Grigore Constantinescu, Petre Brâncuşi (istoria muzicii), Marin Constantin (dirijat coral) şi Florela Geantă (pian). S-a perfecţionat la Kazimir Dolny (Polonia, 1984) cu Yannis Xenakis, Paul Patterson şi Siegmund Krause.

     Profesor de muzică la Şcolile nr.1, 2 şi 3 din Găeşti (1982-1983) şi Şcoala nr.123 din Jilava (1983-1985). A participat la Festivalul Tinerilor Compozitori de la Budapesta (1983) şi la Festivalul Primăvara la Praga (1985).
     MUZICĂ DE SCENĂ
     • Maica (1982), operă, libret de Mihnea Brumariu după piesa lui Marin Sorescu.

     MUZICĂ SIMFONICĂ
     • Concertino pentru pian şi orchestră (1981), primă audiţie, Constanţa, 26 mai 1983, Paul Staicu, Andrei Tănăsescu, pian;
     • Anamorfoze (1983), piesă pentru orchestră mare.

     MUZICĂ DE CAMERĂ
     • Sonatina pentru pian (1978);
     • Sonata pentru violoncel şi pian (1978);
     • Cvartet de coarde nr.1 (1979);
     • Cvartet de coarde nr.2 (1979);
     • Impresie „Free” (1980);
     • Cvartet de coarde nr. 3 (1980);
     • Coral-preludiu pentru 2 percuţionişti şi orgă (1981);
     • Studiu (1982), septet pentru suflători;
     • Septet pentru flaut, clarinet, clavecin şi cvartet de coarde (1983);
     • Sonata pentru pian (1984);
     • Alexandria I (1984), piesă pentru 2 clarinete;
     • Alexandria II (1984), piesă pentru 2 corni;
     • Trio-Lamento (1984) pentru flaut, oboi şi fagot;
     • Cvartet de coarde nr.4 „Oglinda magică” (1984);
     • Preludiu şi fugă pentru violoncel şi pian (1984);
     • Trio pentru suflători (1984), flaut, oboi şi clarinet.

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

The Best Saxophone Music Of All Time The 100 Most Romantic Instrumental Melodias

Dire Straits Greatest Hits ~ Best Songs Of 80s 90s Old Music Hits Collection

GÂNDURI PESTE TIMP

MIRCEA ELIADE

Mircea Eliade a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor de origine română la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Wikipedia

Născut: 13 martie 1907, București

Data morții: 22 aprilie 1986, UChicago Medicine, Chicago, Illinois, Statele Unite

Copii: Giza Eliade

Soție: Christinel Cotescu (căs. 1948–1986), Nina Mareş (căs. 1934–1944)

Frați/Surori: Corina Eliade

Educație: Universitatea din București (1925–1928), University of Calcutta

Mircea Eliade - Citate:

POEZIE

Gheorghe Şincai, istoric, filolog, traducător, poet

Biografie

n. 28 febr. 1754, com. Raciu de Campie, jud. Mures - m. 2 nov. 1816, Sinea (Slovacia).

Istoric, filolog, traducator si poet.

Fiul lui Ioan Sincai si al Anei (n. Grecu), apartinand micii nobilimi fagarasene.

Studii gimnaziale la Targu Mures, Cluj, Bistrita. Urmeaza teologia si filosofia la Institutul de Propaganda Fide din Roma (1774-1779), iar Facultatea juridica si Scoala normala „Sf. Ana" la Viena (1779-1780), unde isi desavarseste cercetarea istorica si formatia luminista.

Debuteaza editorial la 1780 cu Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, elaborata impreuna cu SINCAI Micu. Prof. de poetica la Gimnaziul din Blaj din 1781, director al scolii „normaiesti" si al scolilor unite satesti din Transilvania (1782-1794), SINCAI se consacra propasirii invatamantului national, elaborand manuale fundamentale: Prima principia latinae grammatices; A.B.C. sau Alphavit, AB.C. sau Bucoavna, Catehismul cel Mare (1783); indreptare catre Aritmetica (1785). Atitudinea nonconformista si colaborarea la Supplex coalizeaza impotriva-i pe puternicii zilei, in frunte cu Ioan Bob. intemnitat si destituit din functie (1794), peregrineaza ani in sir, preocupat exclusiv de elaborarea si incheierea Hronicii. Dupa ce in 1804 compune in versuri latinesti Elegia Nobilis Transilvani, Georgii Sinkai de Eadem si colaboreaza la voi. omagial in cinstea palatinului Iosif cu un poem in lb. romana, S., numit corector la Tipografia craiasca din Buda, continua munca la Hronica, dar in 1811 cenzura ardeleana, socotind-o primejdioasa, o confisca. Caracter temerar, SINCAI apare, dupa Ion Budai-Deleanu, ca spiritul cel mai putin religios si cel mai deschis rationalismului si pragmatismului „Luminilor".

Prezidata de preocupari strict laice si profund implicata in viata natiunii, opera lui SINCAI este intru totul caracteristica pentru „luminile" romanesti cu cele doua registre: primul, politic, al doilea, subordonat lui, cultural, increzator in eficienta politica a culturii, SINCAI concepe un amplu program de luminare, in cadrul caruia largirea retelei scolilor satesti si editarea manualelor era secondata de vasta actiune de difuzare in mediul taranesc a cunostintelor stiintifice. Favorizata de fericita intalnire a ideilor luministe cu politica economico-culturala a Vienei in Transilvania, stradania sa in aceste directii se soldeaza, intre altele, cu editarea unor manuale, precum Prima principia latinae grammatices, A.B.C. sau Alpliavit, A.B.C. sau Bucoavna, Catehismul cel Mare (toate din 1783), indreptare catra Aritmetica (1785), si a unor carti de propaganda stiintifica - Povatuire catra economia de camp (1806), Istoria naturei sau afirei, invatatura fireasca spre surparea superstitiei norodului (editata in 1964) -, prima lucrata dupa un izvor maghiar, celelalte, dupa cartile lui I. H. Hellmuth. Neglijand, ca intregul secol, ideea de „originalitate" si nementionand „modelele", SINCAI procedeaza la remodelarea si nationalizarea textelor preluate, deschizand astfel o ampla perspectiva asupra cunostintelor sale in domeniile abordate, ca si asupra structurii sale mentale. De o importanta aparte, invatatura fireasca aduce sub raportul conceptiei filosofice reprezentari materialist-mecaniciste si deiste, dublate de un puternic rationalism. Ea pleaca de la premisa ca intelegerea legilor naturii „mantuie pe oameni de toate ratacirile lor". Ca atare, in cele 12 capitole se trece la expunerea „pricinilor firesti" ale fenomenelor, iar de aici, la combaterea superstitiilor.

Reprezentand un prim moment al confruntarii superstitiei si a ignorantei cu experienta, opera marcheaza una din cele mai inalte cote la care se inalta gandirea noastra luminista. Dar SINCAI s-a fixat in constiinta posteritatii in primul rand ca autor al Hronicii romanilor si a mai multor neamuri, tiparita intr-o prima editie completa in 1853. Opera monumentala, ea se intemeiaza pe un material informativ urias, cuprins in 26 caiete in manuscris. Cules cu metoda si discernamant critic, materialul este ordonat in vederea publicarii intr-un vast corpus de documente, primul la noi, intitulat Memoriile dacoromanilor, temelia propriu-zisa a Hronicii. Depasind experienta istoriografiei umaniste, dar plecand de la ea, SINCAI are in vedere un plan amplu si complet: istoria romanilor din spatiul intra si extracarpatic, corelata istoriei sud-est europene, incepand cu anul 86 pana in zilele sale. In ciuda formei analistice, de tip medieval, Hronica aduce un spirit militant, modern, inscriindu-se in perimetrul istoriografiei luministe. In nota acesteia, SINCAI trece la consideratii critice si polemice cu precadere la tezele politice ale zilei - romanitatea „pura" a romanilor, unitatea si continuitatea elementului romanesc pe pamantul Daciei nord si sud-dunarene, dar si la fapte de ordin social, precum rascoalele taranesti din 1437 si 1514, in masura sa releve fermitatea atitudinii sale antifeudale. Dar in cazul sau, conceptul de latinitate capatase prima lui expresie in prefata la Elementa, cea dintai gramatica tiparita a limbii romane. Scoasa la 1780 in colaborare cu Micu si reaparuta in 1805 doar sub numele lui S, (autorul ambelor prefete), ea preconizeaza, in scopuri politice, folosirea literelor stramosesti dupa un sistem ortografic etimologic, nelipsit de exagerari. Acestea vor fi eliminate insa partial in editia a Ii-a si, in prealabil, in Epistola deschisa catre Ioan Lipsky (1804). Desi, in domeniul filologiei, SINCAI nu aduce preocuparile bogate ale lui Micu sau Maior, el are totusi cea mai sigura inUiitie cu privire la calea de realizare a limbii literare. Aceasta - considera el in prefata la Catehism - ar urma sa fie constituita din „vorbele cele tocma romanesti", selectate „dupa cum pre unele locuri mai bine vorbesc romaneste decat pre altele". in planul literaturii, SINCAI realizeaza cateva poezii de circumstanta, cu o simpla valoare documentara (vezi versurile din Onomasticon, scos la 1804 in cinstea palatinului Iosif, si Adplausus, preamarind personalitatea episcopului Samuil Vulcan. Mult mai importanta este insa Elegia Nobilis Transilvani, Georgii Sinkai de Eadem, tiparita in Orodias, volum publicat de Ladislau Nagy in 1804. Scrisa in hexametri latini si insotita de note explicative, Elegia reprezinta un inestimabil document biografic. Desi marcata de preocupari diverse, viata lui SINCAI apare inchinata totusi unei singure carti - Hronica si, prin ea, unei singure cauze: aceea a neamului sau nedreptatit. Eroica si curata, ea se inscrie in cultura romana in randul marilor simboluri.

OPERA

Elementa linguae daco-romanae sive valachi-cae, in colab. cu SINCAI Micu, Viena, 1780 (ed. II, 1805; ed. III, 1980); Prima principia latinae grammatices, Blaj, 1783 (ed. II, 1785); A. B.C. sau Alphavit, m^i, 1783 (ed. II, 1788; ed. III, 1796); AB.C. sau Bucoavna, Sibiu, 1783; Catehismul cel Mare cu intrebari si raspunsuri, Blaj, 1783; indreptare catra Aritmetica, Blaj, 1785; Elegia Nobilis Transilvani, Georgii Sinkai de Eadem, in Orodias, Oradea Mare, 1804; Epistola Georgii Sinkai de Eadem ad Spectabilem et Clarissimum Virum loannem de Lipsky, Buda, 1804; Adplausus, Buda, 1806; Povatuire catra economia de camp, Buda, 1806; Hronica romanilor si a mai multor neamuri, I-III, ed. ingrijita de Aug. Treboniu Laurian, A. Panu, M. Kogalniceanu, Iasi, 1853-1854; Hronica romanilor si a mai multor neamuri, I-III, ed. ingrijita de Gr. Tocilescu, Bucuresti, 1886; Vocabularium pertinens ad tria regna Naturae (fragmente), in Dacoromania, V, 1927-1928; invatatura fireasca spre surparea superstitiei norodului, studiu introductiv si ed. critica de D. Ghise si P. Teodor, Bucuresti, 1964; Opere, I-IV, ed. ingrijita si studiu asupra lb. de F. Fugariu, pref. de M. Neagoe, Bucuresti, 1967-1973; Cronica romanilor, I-III, ed. ingrijita de F. Fugariu, pref., tabel cronologic si note de M. Neagoe, Bucuresti, 1978; Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Facsimil dupa ed. 1780 si 1805), ed., studiu introductiv, trad. textelor si note de M. Zdrenghea, Cluj-Napoca, 1980.

REFERINTE CRITICEN. Iorga, Istoria XVIII, II; Ov. Densusianu, Literatura romana moderna, I; N. Iorga, Ist. Ut. rom., III; /. L. R., II; M. Tomus, Gheorghe Sincai, 1965; L. Blaga, Gandirea romaneasca in Transilvania in secolul al XVIII-lea, 1966; G. Ivascu, Istoria; I. Per-vain, Studii de literatura romana, 1971; D. Popovici, Studii, I; D. Ghise si P. Teodor, Fragmentarium iluminist, 1972; I. Lungu, Scoala ardeleana, 1978; SINCAI Duicu, Pe urmele lui Gheorghe Sincai, 1983; P. Teodor, Interferente iluministe europene, 1984; SidoniaPuiu, in Noesis, nr. 12, 1986; I. Lungu, Scoala ardeleana (ed. II), 1995.

SFATURI UTILE

ZIUA MĂRȚIȘORULUI

Un şnur alb-roşu transformă la 1 martie micile daruri oferite copiilor, femeilor, iar în unele zone şi bărbaţilor, în mărţişor, conferindu-le un sens simbolic.

Poetul George Coşbuc, într-un studiu dedicat mărţişorului, afirma că “scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet…Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă are să se ofilească”.

Obiceiul, a cărui origine este plasată când în antichitatea romană, când, potrivit arheologilor, chiar cu 8.000 de ani în urmă, este răspândit în ţara noastră, în Bulgaria, în Macedonia, în Albania.

Miturile întemeietoare ale acestei celebrări a primăverii diferă şi ele de la o zonă la alta, toate având însă în comun ideea de renaştere a naturii, de fericire, de noroc.

Într-unul dintre ele, cu poezie de basm, Soarele a coborât pe pământ, luând chipul une fete frumoase. Un zmeu a furat-o şi a închis-o în palatul lui. Tristeţea a cuprins tot pământul, de la copiii care au uitat să se joace la păsările care au încetat să zboare. Eliberarea ei de către un tânăr curajos a readus în lume primăvara. Iar de sub zăpada topită de sângele tânărului rănit în luptă, au răsărit ghioceii. Albul lor şi roşul sângelui s-ar regăsi, simbolic, în şnurul cu care se leagă mărţişorul.

Documentar, mărţişorul a fost atestat pentru prima oară într-o lucrare a boierului, cărturarului şi omului de stat român Iordache Golescu, intitulată „Pilde, povăţuri şi cuvinte adevărate şi poveşti”. Folcloristul Simion Florea Marian presupune că în Moldova şi Bucovina mărţişorul era compus dintr-o monedă de aur sau de argint, prinsă cu aţă alb-roşie, şi era purtat de copii în jurul gâtului. Tinerele purtau şi ele mărţişor la gât în primele 12 zile ale lui martie.

Purtat în primele două săptămâni, toată luna martie, până sosirea cocorilor sau până la Florii, mărţişorul, ca orice simbol, era menit după aceea să-şi joace în continuare rolul de aducător de viaţă şi de noroc. El era “trecut” pomilor, era legat de coarnele boilor, pentru a asigura fertilitatea, era aruncat în aer pentru a asigura celei care îl purtase uşurinţa zborului, era atârnat la uşi sau ferestre pentru a feri case de rele.

Potrivit regretatului etnolog Irina Nicolau, “în vechime, pe data de 1 martie, mărţişorul se dăruia înainte de răsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor – fete şi băieţi deopotrivă. Şnurul de mărţisor, alcătuit din două fire de lână răsucite, colorate în alb şi roşu, sau în alb şi negru, reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric. Şnurul era fie legat la mână, fie purtat în piept. El se purta de la 1 martie până când se arătau semnele de biruinţă ale primăverii: se aude cucul cântând, înfloresc cireşii, vin berzele sau rândunelele. Atunci, marţişorul fie se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, ca să ne aducă noroc, fie era aruncat în direcţia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: «Ia-mi negretele şi dă-mi albetele»”.

Desigur, unele legende sunt legate de Baba Dochia, care ar fi fost tors şnurul de mărţişor în timp ce urca cu oile la munte.

Iar Tudor Arghezi afirma în volumul “Cu bastonul prin Bucureşti”: “…La început, atunci când va fi fost acest început, mărţişorul nu era mărţişor şi poate că nici nu se chema aşa, dar fetele şi nevestele, care ţineau la nevinovăţia obrazului încă înainte de acest început, au băgat de seamă că vântul de primăvară le pătează pielea şi nu era nici un leac. Cărturăresele de pe vremuri, după care au venit cărturarii, făcând «farmece» şi făcând şi de dragoste, au învăţat fetele cu pistrui să-şi încingă grumazul cu un fir de mătase răsucit. Firul a fost atât de bun încât toate cucoanele din mahala şi centru ieşeau în martie cu firul la gât…”.

În zilele noastre s-a adăugat o latură comercială momentului, dar şi dorinţa de a-l folosi pentru celebrarea frumuseţii, a bucuriei.

Găsiți mărțișoare peste tot, de la cele mai ieftine până la cele mai scumpe, după bugetul fiecăruia! Important este să marcați momentul și să respectați tradiția!