MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 27 APRILIE 2024

 ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri

EVENIMENTE

• 395 - Împaratul Arcadius s-a căsătorit cu Aelia Eudoxia, fiica generalului Flavius Bauto. Ea a devenit una dintre cele mai puternice împărătese romane ale Antichității târzii.

  

  Arcadius – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  Arcadie ( Flavius Arcadius Augustus, 377/378 – 1 mai 408), fiul cel mare al imparatului Teodosius I, a condus partea rasaritena a imperiului (Bizant) între 395 la 408, iar fratele sau Honorius,a domnit in partea de Apus a imperiului. În anul 395, Imperiul Roman a fost permanent împărțit între Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Rasarit, la moartea imparatului Teodosie I.

•  711 - Începe cucerirea islamică a Hispaniei: trupe maure conduse de Tariq ibn Ziyad, debarca in Gibraltar pentru a începe invazia in Peninsula Iberică (pe care o numeau al Andalus). Cucerirea de catre musulmanii din Califatul Umayyad a Hispaniei a decurs intre anii 711 si 788, ducand la distrugerea Regatului Vizigotilor și înființarea Emiratul independent de Córdoba sub conducerea lui Abd-ar-Rahman I, care finalizat unificarea musulmana a Iberiei, sau al-Andalus in perioada 756-788.

  Aceasta cucerire marchează extinderea spre vest a Califatului Umayyad și statul islamic în Europa. Forțele comandate de Tariq ibn-Ziyad au debarcat la începutul anului 711 in Gibraltar, în fruntea unei armate alcatuite din berberi nord – africani si arabi. Prin 717, la fortele berbero-arabe au trecut Pirineii spre Septimania și Provence (734).

• 1296 - Primul Război de Independență Scotian. Armata scoțiana condusa de John Balliol este învinsa de fortele engleze conduse de John de Warenne, al 6- lea conte de Surrey în bătălia de la Dunbar.

• 1521: Bătălia de la Mactan: Exploratorul Ferdinand Magellan este ucis de băștinașii din Filipine conduși de Lapu-Lapu.
• 1578: În ciuda interdicțiilor, are loc duelul Mignonilor, unul dintre cele mai faimoase dueluri din istoria Franței, între doi favoriți ai regelui Henric al III-lea al Franței și doi favoriți ai lui Henric I, Duce de Guise.

• 1667 - Poetul John Milton, (n. 9 decembrie 1608 – d. 8 noiembrie 1674), sarac și orb, este nevoit sa vanda drepturile de autor pentru poemul Paradisul pierdut. Suma primita: 10£.

  

  Poetul John Milton – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1865: În SUA, nava cu aburi Sultana, purtând 2.300 de pasageri a explodat și s-a scufundat în Mississippi omorând 1.700 de oameni.
• 1818 - Împăratul rus Alexandru I a sosit la Chişinău, unde urma să semneze un nou regulament de administrare a Basarabiei ţariste, cunoscut sub denumirea „Aşezămîntul obrazovaniei oblastiei Basarabiei (sau Aşezămîntul cunstituirii regiunii Basarabia)”.
• 1865 – În SUA, nava cu aburi Sultana, purtand 2.300 de pasageri a explodat și s-a scufundat in fluviul american Mississippi, omorand 1.700 de oameni.

• 1876 - În România se formează un guvern liberal prezidat de Emanoil (Manolache) Costache Epureanu; (n. 22 august 1820, Bârlad – d. 7 septembrie 1880, Wiesbaden, Germania).

  

  Emanoil (Manolache) Costache Epureanu – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1883 - Papa Leon al XIII-lea, prin Scrisoarea apostolică «Praecipuum munus», a ridicat Vicariatul Apostolic al Valahiei la rangul de Arhiepiscopie cu reședința în București. Tot atunci a fost numit și primul titular al Arhidiecezei în persoana episcopului Ignatius Paoli , care, din anul 1870 era episcop de Nicopole și Administrator Apostolic al Valahiei.

  

  Arhiepiscopul Ignatius Paoli pe la 1880 – foto: ro.wikipedia.org

  Ignatius Paoli de fapt Feliciano Paoli, (n. 25 iulie 1818, Florența – d. 27 februarie 1885, Viena) a fost ctitorul Catedralei Sfântul Iosif și primul episcop, apoi arhiepiscop al Arhidiecezei de București.

  

  Catedrala Sf. Iosif din București pe la 1900 – foto: ro.wikipedia.org

• 1906: Duma de stat a Impriului rus se reunește prntru prima dată.
• 1908: La Londra, are loc ceremonia de deschidere a ediției a IV-a a Jocurilor Olimpice.

• 1909 - Sultanul otoman Abdul Hamid al II-lea,este înlăturat de mișcarea „Junilor Turci”,fiind succedat de fratele său, Mehmed al V-lea.

  

  Abdul Hamid al II-lea – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  A fost al 34-lea sultan al Imperiului Otoman si a domnit din data de 31 august 1876 până la detronarea sa.
  Pe 23 decembrie 1876, sub presiunea aliaților europeni ai Imperiului, revoltați de cruzimea cu care fuseseră reprimate revoltele din Bosnia-Herțegovina și Bulgaria, a decretat prima Constituție a Imperiului Otoman, prin care se consfințea trecerea de la monarhia absolutistă la monarhia constituțională.

  Prima perioadă constituțională s-a încheiat în urma tulburărilor istorice la 13 februarie 1878, prin dizolvarea Parlamentului. A condus Imperiul în razboiul ruso-romano-turc din 1877-1878 , care a avut ca urmări pierderea a două treimi din teritoriile din Balcani ale Turciei.

• 1919 – În sala Palatului Sfatului Ţării este convocată Adunarea generală a Partidului Ţărănesc Basarabean din România. Pe lîngă celelalte puncte supuse dezbaterii, adunarea a ales Comitetul Central din 17 membri: Pantelimon Halippa, D. Ciugureanu, Ion Inculeţ, V. Bîrcă, Ştefan Ciobanu, N. Bivol, Ion Pelivan, Ion Buzdugan, Anton Crihan, P. Erhan, Ştefan Holban, I. Ioncu, V. Mîndrescu, M. Minciună, Gherman Pîntea, N. Secară şi N. Suruceanu.

• 1922: În Valea Jiului are loc o explozie provocată în mina de cărbune Aurelia, care a dus la decesul a 82 de mineri și rănirea altor 14.

• 1931 - George Enescu a terminat orchestrația operei „Oedip”, creație pe care a dedicat-o Mariei Rosetti-Tescanu.

  

  George Enescu în 1930 – foto: ro.wikipedia.org

  George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai important muzician român.

• 1941 - La solicitarea lui Iuliu Maniu, ca reprezentant al „opoziţiei unite” a PNŢ-PNL, a avut loc o întrevedere cu reprezentanţii guvernelor englez şi american, prilej cu care s-au stabilit mijloace de legătură şi comunicare, în situaţia întreruperii relaţiilor diplomatice.

• 1941: Al Doilea Război Mondial: Trupele germane intră în Atena.

• 1944 - Palatul de la Mogoșoaia este închiriat Ambasadei Elveției la București.

  

  Palatul Mogoșoaia – foto: calatorim.ro

• 1945 - Al Doilea Război Mondial - Benito Mussolini este arestat de partizanii italieni la Dongo, în timp ce încerca să scape deghizat ca un soldat german.

  

  Benito Amilcare Andrea Mussolini
  foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Benito Amilcare Andrea Mussolini (n. 29 iulie, 1883, Predappio lângă Forlì – d. 28 aprilie, 1945, Giulino di Mezzegra lângă Como), conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 și 1943.

• 1945 - Trupele americane si sovietice se intalnesc pe Elba, in inima Germaniei naziste.
  Peste cateva zile, la 9 mai 1945, Germania avea sa capituleze neconditionat in fata Aliatilor.

  

  Trupele americane si sovietice se intalnesc pe Elba – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1948 - Liderul comunist roman Lucrețiu Patrașcanu, a fost arestat din ordinul lui Gheorghiu – Dej, impreuna cu Lena Constante, Elena Patrașcanu, Bellu Zilber, Harry Brauner, sub acuzația falsa de complot.

  

  Lucrețiu Pătrășcanu – foto: historia.ro

  Lucrețiu Pătrășcanu (n. 4 noiembrie 1900, Bacău – d. 17 aprilie 1954, Închisoarea Jilava, București) a fost un om politic român, membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru, avocat, sociolog și economist. Pentru o perioadă de timp a fost și profesor la Universitatea București.

  Licențiat în drept și doctor în științe economice al Universității din Leipzig, Pătrășcanu era o figură rară printre puținii comuniști din România. A fost reprezentant al ilegaliștilor români la Comintern și în alianța politică ce a declarat scoaterea țării din alianța hitleristă în august 1944. Primul comunist devenit ministru a deținut portofoliul Justiției.

•  1990 - Sovietul Suprem al R.S.S.Moldoveneşti a aprobat tricolorul ca drapel de stat.

  

  Gheorghe Ghimpu arborând Tricolorul românesc pe clădirea Parlamentului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a aprobat tricolorul ca drapel de stat. Lui Gheorghe Ghimpu i-a revenit meritul de a înălţa tricolorul pe clădirea Parlamentului, actualmente clădirea Preşedinţiei Republicii Moldova.

  Liderul Partidului Liberal din Republica Moldova – Mihai Ghimpu şi-a amintit că fratele sau Gheorghe Ghimpu, cel care a inaltat primul tricolor pe clădirea Parlamentului, a umblat cu drapelul mai multe zile înfăşurat de corp, aşteptînd cu nerăbdare ziua cînd urma să-l arboreze. Scriitorul şi deputatul Ion Hadîrcă a comunicat ulterior că

  “atunci cînd a arborat tricolorul la 27 aprilie deasupra Parlamentului, nu pricepeam de ce îşi risca viaţa ridicîndu–se la nişte inălţimi ameţitoare. Mai tîrziu am inţeles că numai Gheorghe Ghimpu putea face acest lucru. Sunt puţini în lumea celor drepţi care ar fi trăit o asemenea clipă în viaţa lor”. La 23 aprilie 2010 Parlamentul R.Moldova a decis ca ziua de 27 aprilie să fie declarată drept “Ziua drapelului de stat“.

• 1992: Este proclamată Republica Federală Iugoslavia, care cuprinde Serbia și Muntenegru.

•  1994 - Au avut loc primele alegeri multirasiale din Africa de Sud.

  

  Africa de Sud – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

• 2002: Echipa masculină de seniori a României a devenit campioană europeană la gimnastică, cu ocazia desfășurării celui de–al 25–lea Campionat European.

• 2002 - Prof. dr. Andrei Pleșu, fondator și rector al Institutului de studii avansate New Europe College din București, a primit Premiul „Joseph-Bech” pe anul 2001.

  

  Andrei Pleșu – foto ro.wikipedia.org

• 2005 - Cel mai mare avion construit vreodata, Airbus A 380, a efectuat primul sau zbor decoland din Toulouse, Franța.

  

  Airbus A380 (Expozitia Internatională Aerospace 2006 în Schönefeld, Germania) – foto: ro.wikipedia.org

  Airbus A380 este la ora actuală (anul 2015) cel mai mare avion de pasageri din lume aflat în producție de serie și primul avion de mare capacitate cu două punți complete pentru pasageri. Avionul este cvadrimotor și oferă zboruri de mare distanță, de până la 15.200 km. Fiecare punte are câte două culoare, avionul fiind certificat pentru operațiuni cu până la 880 pasageri (în mod tipic transportă numai 420 – 620 pasageri, în funcție de dorința companiei proprietare). Prima companie care a folosit acest model a fost Singapore Airlines.

• 2007 - Autoritatile estoniene muta monumentul soldatului sovietic „eliberator” din Tallin, declansand controverse aprinse cu Rusia.

• 2014: Ziua celor patru Papi - Papii Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea sunt declarați sfinți de Papa Francisc în prima canonizare papală din 1954. La ceremonie a participat și Papa Benedict al XVI-lea.

NAȘTERI

Mary Wollstonecraft, scriitoare britanică, filosoafă și feministă

• 1650: Charlotte Amalie de Hesse-Kassel (d. 1714)
• 1701: Carol Emanuel al III-lea (27 aprilie 1701 – 20 februarie 1773) a fost Duce de Savoia și rege al Sardiniei din 1730 până la moartea sa. 
  Familia regală de Savoia; (de la stânga la dreapta) Carol Emanuel III, Victor Amadeus II, Prințesa Polixena și Anne Marie d'Orléans
  S-a născut la Torino ca Prinț de Savoia, fiul lui Victor Amadeus al II-lea de Savoia și a primei soții a acestuia, Anne Marie d'Orléans. Bunicii materni au fost Prințul Filip al Franței și Prințesa Henrietta Anne, fiica mai mică a regelui Carol I al Angliei și a reginei Henrietta Maria a Franței.
  Carol Emanuel a fost fratele mai mic al Prințesei Maria Adelaide de Savoia - mama regelui Ludovic al XV-lea al Franței; de asemenea, a fost fratele mai mic al Mariei Louisa de Savoia, regină a Spaniei ca soție a regelui Filip al V-lea al Spaniei. De la naștere a fost numit Duce de Aosta.
  În momentul nașterii, Carol Emanuel nu era moștenitorul Ducatului de Savoia; fratele lui mai mare, Prințul Victor Amadeus, era moștenitorul aparent. Fratele său a murit însă în 1715 de variolă iar Carol Emanuel, la vârsta de 14 ani, a devenit moștenitorul ducatului.
  Ca urmare a ajutorului său în Războiul spaniol de succesiune, Victor Amadeus al II-lea a fost făcut rege al Siciliei în 1713 în conformitate cu Tratatul de la Utrecht, care a pus capăt războiului. Victor Amadeus a fost nevoit să schimbe Sicilia pentru regatul mai puțin important din Sardinia în 1720, după obiecții în alianța celor patru națiuni, inclusiv mai mulți dintre foștii săi aliați. Cu toate acestea, el a păstrat noul titlul de rege. Regula era să nu mai existe regi în cadrul Imperiului, dar în cazul în care un conducător poseda, de asemenea, un teritoriu mare din afara imperiului, el putea pretinde acest titlu așa cum a făcut Electorul de Brandenburg, numindu-se rege în Prusia bazat pe suveranitatea lui asupra Ducatului Prusiei.
  În ultimii ani ai vieții, Victor Amadeus era dominat de timiditate și tristețe. La 3 septembrie 1730 el a abdicat în favoarea fiului său Carol Emanuel.
  După ce a petrecut o perioadă la reședința sa de la Chambéry, Victor Amadeus a început să intervină în guvernarea fiului său deși acest lucru nu l-a împiedicat pe Carol să reintroducă petrecerile și în general atmosfera gay care fusese eliminată din Torino în anii anteriori. În vara anului 1731, după ce s-a recuperat dintr-o boală potențial fatală, Victor Amadeus s-a întors pe tron. Și-a acuzat fiul de incompetență și s-a stabilit la Moncalieri; totuși, Victor Amadeus a fost arestat de către Consiliul de Coroană pentru a preveni un atac asupra Milanului. Vechiul rege a fost limitat la castelul Rivoli unde mai târziu a și murit. 
  Portret al regelui Carol Emanuel al Sardiniei
  În Războiul polonez de succesiune Carol Emanuel s-a situat de partea francezilor - alături de regele Stanislaw I.

  După ce tratatul de alianță s-a semnat la Torino, la 28 octombrie 1733 el a pornit spre Milano și a ocupat Lombardia, fără pierderi semnificative. Cu toate acestea, atunci când Franța a încercat să-l convingă pe Filip al V-lea al Spaniei să adere la coaliție, Filip a cerut să primească Milano și Mantua în schimb. Acest lucru nu era acceptabil pentru Carol Emanuel, deoarece ar fi creat o dominația spaniolă în Italia, așa cum a fost în secolele anterioare. În timp ce negocierile au continuat cu privire la această chestiune, trupele savoiarde-franceze-spaniole au atacat Mantua sub comanda supremă a lui Carol Emanuel însuși.
  Sigur că, în final Mantua va fi atribuită Spaniei. Armata franco-piemonteză a fost victorioasă în cele două bătălii de la Crocetta și Guastalla. În final, când Austria și Franța au semnat o pace, Carol a fost nevoit să părăsească Lombardia. În schimb, el a primit unele teritorii, inclusiv Langhe, Tortona și Novara. Carol Emanuel s-a implicat în Războiul austriac de succesiune în care s-a situat de partea Mariei Tereza de Austria cu sprijin financiar și naval din partea Angliei. După succese notabile, deși neconcludente inițial, el a trebuit să facă față invaziei franco-spaniolă din Savoia. Atunci când armata inamică a invadat Piemont, în 1744, el a apărat personal Cuneo împotriva asediatorilor spaniolo-francezi.
  În anul următor, cu aproximativ 20.000 de oameni, el s-a confruntat cu invazia a două armate, cu un total de aproximativ 60.000 de trupe. Cele mai importante cetăți din Alessandria, Asti și Casale au căzut. În 1746, după ce a primit întăriri din Austria, el a putut să recupereze Alessandria și Asti. În 1747 a obținut o victorie zdrobitoare asupra francezilor în bătălia de la Assietta, și teritoriile sale au fost salvate atunci când câmpul de luptă s-a mutat spre nord, în Țările de Jos.
  În Tratatul de la Aix-la-Chapelle el și-a arătat calitățile de negociator, obținând provinciile pierdute Nisa și Savoia și în plus Vigevano precum și alte terenuri în Pianura Padana. Legătura cu Spania a fost restabilită prin căsătoria fiului său Victor Amadeus, Duce de Savoia cu infanta Maria Antonia a Spaniei în 1750.
  A refuzat să participe în Războiul de Șapte Ani (1756–63), preferând să se concentreze pe reformele administrative pentru a menține o disciplină a armatei și pentru a-și consolida cetățile. În încercarea de a restabili starea proastă a Sardiniei nou achiziționată, el a restaurat universitățile din Sassari și Cagliari.
  Carol Emanuel a murit la Torino în 1773 la vârsta de 71 de ani. A fost înmormântat la biserica Superga. S-a căsătorit de trei ori însă toate cele trei soții au murit înainte să împlinească 30 de ani. Au existat planuri pentru o căsătorie între el și Charlotte Aglaé d'Orléans însă mama lui a refuzat oferta. Amalia d'Este, de asemenea, a fost o candidată, fiica lui Rinaldo d'Este, Duce de Modena.
  Prima soție a fost Contesa Palatină Anne Christine de Sulzbach (1704–1723), fiica lui Theodore Eustace, Conte Palatin de Sulzbach și a Mariei Eleonore de Hesse-Rotenburg. Ea a murit câteva zile mai târziu după ce a dat naștere unui fiu:
  1. Prințul Vittorio Amedeo Theodore de Savoia (1723–1725) care a murit în copilărie.
  

  Viitorul Victor Amadeus al III-lea și trei dintre surorile sale: Eleonora, Maria Felicita și Maria Luisa Gabriella, 1730)
  A doua soție a fost Polixena de Hesse-Rotenburg (1706–1735), fiica lui Ernest Leopold, Landgraf de Hesse-Rotenburg și a Mariei Anna de Löwenstein-Wertheim-Rochefort. Polixena a fost mătușa faimoasei prințese de Lamballe. Cuplul s-a căsătorit la 20 august 1724 la Thorn. Polixena și Carol Emanuel au avut șase copii:
  1. Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei (1726–1796); căsătorit cu infanta Maria Antonietta a Spaniei și au avut copii. Ei au fost strămoșii lui Henri, Conte de Chambord;
  2. Prințesa Eleonora Maria Teresa de Savoia (1728–1781), necăsătorită.
  3. Prințesa Maria Luisa Gabriella de Savoia (1729-d.1767), călugăriță.
  4. Prințesa Maria Felicita de Savoia (1730–1801), necăsătorită.
  5. Prințul Emanuele Filiberto de Savoia, Duce de Aosta (1731–1735) a murit în copilărie;
  6. Prințul Carlo Francesco Romualdo de Savoia, Duce de Chablais (1733-1733) a murit în copilărie;
  A treia soție a fost Prințesa Elisabeta Therese de Lorena (1711–1741) fiica lui Élisabeth Charlotte d'Orléans (nepoata regelui Ludovic al XIV-lea al Franței) și Leopold, Duce de Lorena. Cuplul s-a căsătorit în 1737. Elisabeta Therese a fost sora mai mică a lui Francisc I, Împărat Roman. Elisabeta Therese și Carol Emanuel au avut trei copii:
1. Prințul Carlo Francesco Maria Augusto de Savoia, Duce de Aosta (1738–1745) a murit în copilărie;
2. Prințesa Maria Vittoria Margherita de Savoia (1740–1742) a murit în copilărie;
3. Prințul Benedetto Maria Maurizio de Savoia (1741–1808), Duce de Chablais (-1796) și marchiz de Ivrea (1796–1808). S-a căsătorit cu nepoata lui Maria Anna, Prințesă de Savoia (1757–1824), fiica fratelui său vitreg mai mare Victor Amadeus al III-lea; nu au avut copii.

Carol Emanuel al III-lea
Date personale
Nume la naștere	Carlo Emanuele di Savoia
Născut	27 aprilie 1701 Torino, Italia
Decedat	20 martie 1773 (71 de ani) Torino, Italia
Înmormântat	Basilica of Superga[*]
Părinți	Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei Anne Marie de Orléans
Frați și surori	Victor Amadeus, Prince of Piedmont[*] Maria Louisa de Savoia Marie-Adélaïde de Savoia Maria Vittoria Francesca de Savoia
Căsătorit cu	Ana Cristina de Sulzbach Polixena de Hesse-Rotenburg Elisabeta Tereza de Lorena
Copii	Victor Amadeus al III-lea de Savoia Prințesa Eleonora Maria Teresa Prințesa Maria Luisa Gabriella Prințesa Maria Felicita Benedetto, Duce de Chablais
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Margraf Duke of Aosta[*]
Familie nobiliară	Casa de Savoia
Rege al Sardiniei
Domnie	3 septembrie 1730 – 20 februarie 1773
Predecesor	Victor Amadeus al II-lea
Succesor	Victor Amadeus al III-lea

• 1759: Mary Wollstonecraft (se pronunță /ˈwʊlstənkrɑːft/;n. 27 aprilie 1759 – 10 septembrie 1797) a fost o scriitoare britanică, filosof și feministă.
  Mary Wollstonecraft a scris nuvele, tratate, o istorie a Revoluției Franceze, o carte de conduită și o carte pentru copii. Wollstonecraft este cunoscută mai ales pentru cartea A Vindication of the Rights of Woman (1792), în care argumentează că femeile nu sunt inferioare bărbatului, doar par a fi din cauza educației slabe. Ea a sugerat ca atât femeile cât și bărbații să fie tratați ca ființe raționale și își imagina o ordine socială bazată pe rațiune.
  Mary Wollstonecraft, feministă britanică, este socotită prima teoreticiană a feminismului iluminist, sub influența radicalismului democratic a lui Rousseau și a întregii mișcări teoretice pentru drepturile universale ale omului și cetățeanului. Este socotită drept o veritabilă pionieră a feminismului modern, în plan intelectual. Lucrarea sa de mare notorietate și influență este A Vindication of the Rights of Woman (O revendicare a drepturilor femeii), 1792. Această lucrarea apărut cu 50 de ani înainte de mișcarea femeilor pentru sufragiu universal. Ideile cuprinse în A Vindication se înscriu în tradiția liberală inaugurată de John Locke, accentuând pe egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații în: educație, în fața legii, în politică. Femeile trebuie tratate ca ființe pe deplin umane și educate ca viitoare cetățene. Toată opera lui Wollstonecraft are accente amar-polemice împotriva modului în care, teoreticienii „luminați” ai iluminismului continuă să contribuie la încarcerarea femeilor în funcțiile lor sexual-reproductive, eliminându-le ca subiecți politici. Mintea femeilor este, în astfel de perspective sexiste, subordonată corpului. Spiritului femeiesc îi este refuzată libertatea.
  Tratată ca o radicală periculoasă (subminarea tradiției sănătoase), Mary Wollstonecraft a fost atacată în repetate rânduri de către conservatorii britanici. Din cauza proastei reputații creată de către aceștia, lucrările ei au fost ignorate (ocolite) o lungă vreme chiar de către mișcarea feministă britanică (până în jurul lui 1880). Mary Wollstonecraft a fost căsătorită cu filosoful pre-anarhist William Godwin și a fost mama lui Mary Shelley, autoarea lui Frankenstein. Mary Wollstonecraft a murit, la 10 septembrie 1797, în urma unei febre puerperale, la 10 zile după nașterea fiicei sale, Mary Wollstonecraft Godwin, viitoarea scriitoare engleză Mary Shelley.  
  Mary Wollstonecraft, tablou de John Opie
• 1779: Marele Duce Constantin Pavlovici Romanov (rusă Константи́н Па́влович Рома́нов; n. 27 aprilie 1779 – d. 27 iunie 1831) a fost al doilea fiu al Țarului Pavel I al Rusiei și al împărătesei Maria Feodorovna. A fost pregătit de bunica sa, Ecaterina a II-a, să devină împărat a Imperiului Bizantin.
  Deși nu a fost niciodată încoronat, uneori este considerat drept împărat al Rusiei Constantin I. Este cunoscut în special pentru abdicarea din 1825, care a condus un an mai târziu la rebeliunea decembristă. Constantin a evitat eticheta curții ruse și deseori s-a situat pe poziție adversă dorințelor fratelui său Alexandru I. Ca vicerege al Poloniei a fost un conducător nemilos. Constantin s-a născut la Țarskoe Selo la 27 aprilie 1779, ca al doilea fiu al Țareviciului Pavel Petrovici și a soției sale, Maria Feodorovna, fiica lui Friedrich al II-lea Eugen, Duce de Württemberg. Din toți copii lui Pavel, Constantin a semănat cel mai mult cu tatăl său atât fizic cât și psihic.
  A fost crescut de bunica sa, împărăteasa Ecaterina a II-a. Ca și în cazul nepotului cel mare, viitorul împărat Alexandru I, țarina a organizat un program detaliat pentru educația sa fizică și mentală. Contele Nicolai Ivanovici Saltikov era tutorele lui Constantin însă acesta a transferat sarcina altcuiva intervenind numai în ocazii speciale și neexercitând nici o influență asupra caracterului pasionant, agitat și încăpățânat al băiatului. Singura persoană influentă asupra lui Constantin a fost Cesar La Harpe, tutore șef din 1783 până în mai 1795.
  Ecaterina a aranjat căsătoria dintre Constantine și Juliane de Saxa-Coburg-Saalfeld. Ea avea 14 ani iar Constantin 16 când s-au căsătorit la 26 februarie 1796. Juliane a fost nefericită în mariaj și s-a separat de Constantin în 1799; s-a întors la casa ei din Germania în 1801. Încercarea din anul 1814 de a se împăca cu soțul ei a eșuat în fața refuzului lui ferm. În timpul căsătoriei, a avut loc prima campanie a lui Constantin sub conducerea lui Suvorov. Bătălia de la Bassignano a fost pierdută din cauza lui Constantin însă la Novi s-a distins prin vitejie astfel încât împăratul Pavel i-a acordat titlul de țarevici care potrivit constituției aparținea moștenitorului tronului. Deși nu se poate dovedi că această acțiune a țarului denotă un plan de anvergură, arată însă că Pavel nu avea încredere în Marele Duce Alexandru.
  După decesul tatălui său în 1801, Constantin a dus o viață dezorganizată de burlac. S-a abținut de la politică însă a rămas credincios înclinațiilor militare. Fiind la comanda gărzii imperiale în timpul campaniei din 1805, el are o paret din responsabilitate pentru înfrângerea Rusiei în bătălia de la Austerlitz.
  După pacea de la Tilsit, Constantin a devenit un admirator fervent al lui Napoleon și un susținător al alianței ruso-franceze.  

  Marele Duce Constantin Pavlovici
  Date personale
  Născut	27 aprilie 1779 Tsarskoye Selo
  Decedat	27 iunie 1831 (52 de ani) Vitebsk
  Înmormântat	Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg[1]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (holeră[2])
  Părinți	Pavel I al Rusiei[1] Sophie Dorothea de Württemberg[1]
  Frați și surori	Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Alexandra Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei Grand Duchess Olga Pavlovna of Russia[*] Alexandru I al Rusiei Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei Nicolae I al Rusiei
  Căsătorit cu	Anna Feodorovna de Saxa-Coburg-Saalfeld Ioanna Grudzińska
  Copii	Konstantin Konstantinov[*] Pavel Alexandrov[*][3]
  Cetățenie	Imperiul Rus
  Ocupație	soldat personal militar[*] politician
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Tsesarevich[*]
  Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov
  Împărat și autocrat al întregii Rusii[*

• 1789: Pierre Boitard (n. 27 aprilie 1789,^[1] Mâcon, Franța – d. 25 august 1859,^[2] Montrouge, Franța) a fost un botanist și geolog francez. Pe lângă faptul că descrie și clasifică diavolul tasmanian, el se remarcă pentru istoria sa fictivă naturală Paris avant les hommes, publicată postum în 1861, care descria un strămoș preistoric uman asemănător regiunii din Paris. El a mai scris: Curiosités d'histoire naturelle et astronomie amusante, Réalités fantastiques, Voyages dans les planètes, Manuel du naturaliste préparateur ou l’art d’empailler les animaux et de conserver les végétaux et les minéraux, Manuel d'entomologie etc.

• 1791 - S-a nascut Samuel Morse, inventatorul codului Morse; (d. 2 aprilie 1872).

  

  Samuel-Morse – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  A inventat în anul 1837 un aparat electromagnetic pentru telegrafie, brevetat în 1840 și a conceput în 1838 alfabetul care-i poartă numele,care este folosit și în prezent.

• 1796: Prințesa Maria Ferdinanda de Saxonia (27 aprilie 1796 – 3 ianuarie 1865) a fost fiica Prințului Maximilian de Saxonia și a primei soții a acestuia, Prințesa Caroline de Parma. Prin căsătorie a devenit Mare Ducesă de Toscana din 1821 până în 1824. Maria Ferdinanda s-a născut la Dresda la 27 aprilie 1796 și a fost a doua fiică a Prințului Maximilian de Saxonia și a primei soții a acestuia, Prințesa Caroline de Parma. Mama ei a murit în 1804; tatăl s-a recăsătorit 21 de ani mai târziu însă din această căsătorie nu au rezultat copii. Prințul Maximilian a renunțat la drepturile sale asupra succesiunii tronului în favoarea fiului său cel mare, Frederic Augustus și a murit în 1838.
  Maria Ferdinanda a avut șase frați, cei mai mulți dintre ei au făcut căsătorii bune. Sora ei mai mare a fost Prințesa Amalie, o compozitoare notabilă. Fratele ei mai mic a devenit în 1836 regele Frederic Augustus al II-lea al Saxoniei. Următorul frate a fost Prințul Klemens care a murit la vârsta de 24 de ani. Următorii trei frați (Maria Anna, Ioan și Maria Josepha) au devenit prin naștere sau prin căsătorie Mare Ducesă de Toscana, rege al Saxoniei și regină a Spaniei.
  În 1817, Maria Ferdinanda și-a însoțit sora mai mică, Prințesa Maria Anna, la Florența, unde trebuia să se căsătorească cu viitorul Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana.^[1] Cele două surori erau foarte apropiate așa încât Maria Anna era speriată să meargă fără compania Mariei Ferdinanda.^[1] Cuplul s-a căsătorit în mod corespunzător însă ceva neașteptat a avut loc; Maria Ferdinanda a pus ochii pe tatăl mirelui, Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana. La 6 mai 1821, în ziua în care soțul ei împlinea 52 de ani, Maria Ferdinanda în vârstă de 25 de ani s-a căsătorit cu Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana la Florența.^[1] Ea a fost a doua soție a Marelui Duce și era verișoară primară cu prima soție a Ducelui, Prințesa Luisa a celor Două Sicilii. Prin căsătorie, Maria Ferdinanda a devenit soacra surorii sale.
  Soțul ei a murit trei ani mai târziu; astfel, Leopold și Maria Anna au devenit Mare Duce și Mare Ducesă de Toscana. În 1859, familia regală din Toscana au pierdut tronul în urma unificării Italiei. Familia regală a părăsit Palazzo Pitti din Florența pentru curtea austriacă a împăratului Franz Joseph al Austriei de la Viena. Maria Ferdinanda a trăit în special la Schlackenwerth însă adesea era invitata fratelui ei, regele Ioan al Saxoniei, la Dresda. A avut în special o relație apropiată cu sora ei Amalie.
  Maria Ferdinanda a rămas văduvă timp de 41 de ani; a murit la 3 ianuarie 1865 și a fost înmormântată la Cripta Imperială din Viena.  

  Maria Ferdinanda de Saxonia
  Mare Ducesă de Toscana
  Portret al Mariei Ferdinanda, de Friedrich Kaulbach (1851)
  Date personale
  Nume la naștere	Maria Ferdinanda Amalia Xaveria Theresia Josepha Anna Nepomucena Aloysia Johanna Vincentia Ignatia Dominica Franziska de Paula Franziska de Chantal
  Născută	27 aprilie 1796 Dresda
  Decedată	3 ianuarie 1865 (68 de ani) Brandýs nad Labem-Stará Boleslav
  Înmormântată	Cripta Imperială, Viena
  Părinți	Prințul Maximilian de Saxonia Prințesa Caroline de Parma
  Frați și surori	Princess Amalie of Saxony[*] Maria Josepha de Saxonia Prințesa Maria Anna de Saxonia Frederic Augustus al II-lea al Saxoniei Ioan al Saxoniei
  Căsătorită cu	Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana
  Ocupație	politiciană
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Wettin

• 1806: Maria Christina a celor Două Sicilii, regină a Spaniei (d. 1878)
• 1820 - S-a născut filosoful britanic Herbert Spencer, autor al „The Principles Of Psychology”, „The Principles Of Sociology” şi „The Man Versus The State” (m. 8 decembrie 1903).
• 1822: Ulysses S. Grant (născut Hiram Ulysses Grant în 27 aprilie 1822 - d. 23 iulie 1885) a fost cel de-al optsprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii (1869 - 1877). Grant a devenit un erou național în timpul Războiului Civil American, în timpul căruia a comandat forțele combinate ale Armatei Uniunii ca unul dintre generalii acesteia și, mai târziu, în calitate de comandant general al întregului front de război (1864 - 1865). 

  Ulysses S. Grant
  Date personale
  Nume la naștere	Hiram Ulysses Grant
  Născut	27 aprilie 1822 Point Pleasant, Ohio
  Decedat	23 iulie 1885 (63 de ani) Mount McGregor, New York
  Înmormântat	Grant's Tomb[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de laringe[*][1])
  Părinți	Jesse Root Grant I[*] Hannah Simpson Grant[*]
  Căsătorit cu	Julia Dent Grant
  Număr de copii	4
  Copii	Frederick Dent Grant[*] Ulysses S. Grant, Jr.[*] Nellie Grant[*] Jesse Root Grant II[*]
  Naționalitate	american
  Cetățenie	SUA
  Religie	prezbiterianism Metodism
  Ocupație	conducător militar[*] politician om de stat
  Al 18-lea președinte al Statelor Unite
  Vicepreședinte	Schuyler Colfax (1869–1873); Henry Wilson (1873–1875)
  Precedat de	Andrew Johnson
  Succedat de	Rutherford B. Hayes
  Premii	Medalia de Aur a Congresului[*]
  Partid politic	Republican
  Alma mater	United States Military Academy
  Cariera militară
  Studii	United States Military Academy
  Activitate
  A luptat pentru	Statele Unite ale Americii
  Ramura	Armata SUA
  Ani de serviciu	1839–54 1861–69
  Gradul	General de armată⁠(en)
  A comandat	Compania F, Reg. 4 Inf.⁠(en) Reg. 21 Infanterie Illinois⁠(en) Districtul Sud-Est Missouri Districtul Cairo Armata Râului Tennessee⁠(en) Divizia Mississippi⁠(en) United States Army
  Bătălii / Războaie	Războiul Mexicano–American Războiul Civil American

• 1848: Otto (germană Otto Wilhelm Luitpold Adalbert Waldemar von Wittelsbach; 27 aprilie 1848 – 11 octombrie 1916), a fost rege al Bavariei din 1886 până în 1913. A fost al doilea fiu al lui Maximilian al II-lea și al soției lui, Maria a Prusiei, și fratele mai mic al regelui Ludwig al II-lea. Otto al Bavariei nu trebuie confundat cu Otto al Greciei, care a fost unchiul și nașul său.  

  Otto
  Rege al Bavariei
  Date personale
  Nume la naștere	Otto Wilhelm Luitpold Adalbert Waldemar
  Născut	27 aprilie 1848 Residenz, Munchen
  Decedat	11 octombrie 1916 (68 ani, 167 zile) Schloss Fürstenried
  Înmormântat	St. Michael's Church, Munich[*]
  Părinți	Maximilian al II-lea al Bavariei Maria a Prusiei
  Frați și surori	Ludovic al II-lea al Bavariei
  Cetățenie	Regatul Bavariei  Imperiul German
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	politician
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach
  Rege al Bavariei
  Domnie	13 iunie 1886 - 5 noiembrie 1913
  Predecesor	Ludwig II
  Succesor	Ludwig III

• 1853: Jules Lemaître, critic și dramaturg francez (d. 1914)
• 1856: Împăratul erei Tongzhi (Wade-Giles: Tung-chih împăratul; 27 aprilie 1856 – 12 ianuarie 1875), născut Zaichun (Wade-Giles: Tsai-chun), membru al clanului manciurian Aisin Gioro, a fost al zecelea împărat al Dinastiei Qing, și al optulea împărat Qing ce a domnit peste China propriu-zisă. Domnia lui dintre 1861-1875, care a durat în mod efectiv în timpul adolescenței sale, a fost în mare parte umbrită de Regența mamei sale Împărăteasa văduvă Cixi. Deși a avut o influență redusă asupra afacerilor de stat, evenimentele din timpul domniei lui au dat naștere la ceea ce istoricii numesc "Restaurarea Tongzhi", o încercare nereușită de a stabiliza și moderniza China.  

  Tongzhi
  Împărat Qing
  Date personale
  Nume la naștere	ᡯᠠᡳ ᡧᡠᠨ
  Născut	27 aprilie 1856 Orașul Interzis, Beijing, China
  Decedat	12 ianuarie 1875 (18 ani) Orașul Interzis, Beijing, China
  Înmormântat	Mormintele Qing de Est, Zunhua, China
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
  Părinți	Împăratul Xianfeng Împărăteasa văduvă Cixi[1]
  Frați și surori	Prince Min of the Second Rank[*] Kurun Princess Rong'an[*]
  Căsătorit cu	Împărăteasa Xiaozheyi
  Cetățenie	Dinastia Qing
  Etnie	Manchu[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	House of Aisin Gioro[*]
  Al-X-lea Împărat Qing
  Domnie	11 noiembrie 1861 – 12 ianuarie 1875
  Predecesor	Împăratul Xianfeng
  Succesor	Împăratul Guangxu
  Regent	Sushun, Zaiyuan, Duanhua (1861) Împărăteasa văduvă Ci'an, Împărăteasa văduvă Cixi (1861–1875)

• 1882: Nicolae Bălan (n. 27 aprilie 1882, Blăjenii de Sus, Bistrița-Năsăud - d. 6 august 1955, Sibiu) a fost mitropolit al Ardealului (1920-1955) și membru de onoare al Academiei Române din 1920. După ce a condus timp de 35 de ani Mitropolia Ortodoxă a Ardealului, Nicolae Bălan a decedat la 6 august 1955, în reședința mitropolitană de la Sibiu, la vârsta de 73 de ani, în urma unei boli de inimă. În testamentul său, întocmit în urmă cu zece ani, mitropolitul Ardealului își mărturisea dorința de a fi înmormântat la Mănăstirea Brâncoveanu, din Sâmbătă de Sus, ctitorie a sa. Slujba de înmormântare a fost săvârșită în ziua de 9 august 1955, de un sobor de ierarhi și preoți în frunte cu patriarhul Iustinian, locul de înmormântare al lui Nicolae Bălan aflând-se în partea dreaptă a pronaosului bisericii mănăstirii, loc dinainte rânduit.  

  Nicolae Bălan
  Nicolae Bălan
  Date personale
  Născut	27 aprilie 1882  Blăjenii de Sus, Șintereag, Bistrița-Năsăud, România
  Decedat	6 august 1955 Sibiu, România
  Cetățenie	România
  Religie	creștinism ortodox[*]
  Ocupație	prezbiter[*] politician
  Funcția episcopală
  Predecesor	Vasile Mangra
  Succesor	Iustin Moisescu
  Membru de onoare al Academiei Române

• 1906: Mark Alexander Abrams, sociolog britanic (d. 1994)
• 1910: Chiang Ching-kuo, președinte al Republicii Chineze (d. 1988)
• 1914: Prințesa Greta Sturdza, președinte de onoare al International Dendrological Society
• 1918: Vasile Zăpârțan (n. 27 aprilie 1918, Benediug, azi Mănăstirea, județul Cluj - d. 5 august 1976, Manching, Pfaffenhofen, Bavaria) a fost rectorul misiunii Române Unite cu Roma din München începând cu 1957 și până la asasinarea sa de către Securitate în 1976. La slujba sa de înmormântare, săvârșită pe 11 august 1976 de episcopul Vasile Cristea, au participat mii de români sosiți din întreaga Germanie Occidentală.
  A fost corespondent pentru România al publicației Kirche in Not, editată de fundația Kirche in Not, înființată pentru sprijinul bisericilor creștine din lagărul socialist. În materialele sale a denunțat nu numai persecuția Bisericii Catolice din România, ci și „subjugarea și înjosirea Bisericii Ortodoxe Române de către regimul comunist.”^[1]
  În anul 1976 a obținut de la preotul Emil Riti înregistrarea audio în care cardinalul Iuliu Hossu, aflat în domiciliu forțat, recitise rezoluțiunea de la Alba Iulia din 1918. Zăpârțan a predat înregistrarea la postul de radio Europa Liberă, care a transmis-o pe post.^[2]
  Conform generalului Ion Mihai Pacepa execuția părintelui Zăpârțan a fost ordonată personal de Nicolae Ceaușescu.

  „Ceaușescu poate fi teribil de violent când are pică pe cineva. Curând după venirea sa la putere a simțit pentru prima dată gustul usturător al criticii publice, venită din partea unui lider emigrant român și reacția sa imediată a fost: "Omoară-l fără milă!". Omul care l-a criticat a fost Vasile Zăpârțan, un preot emigrant (greco-catolic) care trăia în Germania de Vest și care a denunțat cultul personalității lui Ceaușescu, atât în discursuri publice, cât și în slujbe bisericești.”

  —Ion Mihai Pacepa, Orizonturi Roșii, New York 1988, pag. 131.

  Începând cu anul 1978 funcția de rector al misiunii române unite din München a fost preluată de Octavian Bârlea.
• 1924: Vasile Aciobăniței (n. 27 aprilie 1924, Valea Grecului, județul Vaslui) este un sculptor român. În 1948, la 24 de ani, s-a înscris la Institutul de Arte Plastice din Iași, unde a intrat cu nota maximă. Aici a urmat primii doi ani de facultate, sub îndrumarea maestrului Ion Irimescu. În 1950, institutul s-a desființat.^[1]
  S-a mutat apoi la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, unde i-a avut profesori pe sculptorii Cornel Medrea și Constantin Baraschi.^[1]
  În 1951, când era student în anul IV, fusese propus pentru a face studii la Leningrad. Primise avizul de la decanat și UASR și urma să-l primească și de la organizația de partid. Atunci a fost denunțat de un coleg, Gabriel Covanski, care l-a învinuit că este legionar. La acest denunț s-a adăugat și acuzația că făcea parte dintr-o organizație subversivă din Iași, care se numea "2 plus 1"^[1]. În noaptea de 15-16 octombrie 1951 a fost arestat de Securitatea din București, împreună cu încă doi colegi: Bostan și Bujoreanu. A fost anchetat la Bârlad, Galați și Iași, și inițial a fost condamnat la moarte pentru „uneltire contra ordinii sociale“, pedeapsă care a fost comutată în temniță grea, din care a ispășit doi ani, până în 20 septembrie 1953, când i s-a fixat domiciliu obligatoriu.^[2] Adevărul este că, la 16 ani, fusese entuziamat, ca și alți tineri, de discursurile lui Corneliu Zelea Codreanu, dar nu fusese niciodată membru activ sau cotizant al Mișcării.^[1]
  După eliberarea din penitenciar, pentru a se întreține, a lucrat doi ani, la Teatrul Național din București, ca butafor. Și-a continuat studiile după patru ani de suferință și muncă asiduă, reușind să termine facultatea în 1958.^[1]
  Cu toate că i-au fost puse piedici în afirmarea ca sculptor, Vasile Aciobăniței a participat, încă de la absolvirea facultății, la toate expozițiile organizate în București.^[1]
  După 1989, s-a constatat că o rețea de falsificatori, organizată de Radu Lucian Stanciu, ar fi pus pe piață piese atribuite lui Constantin Brâncuși, care în realitate ar fi falsuri grosolane. La un moment dat, bănuielile au mers și către Vasile Aciobăniței, un epigon brâncușian din anturajul lui Stanciu, dar este greu de imaginat că un sculptor profesionist poate face un obiect atât de prost din punctul de vedere al meșteșugului pur și simplu. Vasile Aciobăniței debutează sub semnul realismului socialist, după care se specializează în crearea de busturi monumentale a căror amplasament ideal este spațiul public. Începând cu anii 1970 stilul său se deplasează în zona figurativului, prelucrând tipologii brâncușiene de tipul "Sărutul", "Alegorie", adoptând un primitivism similar. Lumea populară a reprezentat o tematică semnificativă, lume pe care o va simboliza cu mijloace alegorice. 

  SCULPTURI

  • Bustul lui Alexandru Ioan Cuza din Huși în piatră albă. Se găsește în parcul din fața Liceului “Cuza Vodă” și este creația sculptorului hușean Vasile Aciobăniței. A fost dezvelit în anul 1959, fiind realizat în manieră clasică și așezat pe un piedestal monumental din beton. ^[5]
  • Bustul lui Mihail Kogălniceanu din Huși în piatră albă. Se află amplasat în fața Colegiului agricol “Dimitrie Cantemir”, pe strada Mihail Kogălniceanu și este opera sculptorului hușean Vasile Aciobăniței. A fost dezvelit în anul 1959 și este realizat în manieră clasică. Având o înălțime de 1,40 m este așezat pe un piedestal din beton pe al cărui frontispiciu este scris: “Mihail Kogălniceanu, 1817-1891”.^[5]
  • Fântâna păcii, Piatra Neamț, 1962
  • Bustul lui Calistrat Hogaș, Piatra Neamț, 1963;
  • Bustul lui Ion Creangă, Bacău, Slănic-Moldova, 1964;
  • Mihai Eminescu, Slănic-Moldova, 1965;
  • Bustul lui George Enescu, Bacău, 1967;
  • Cântecul Popular, București, 1968;
  • Bustul lui Dr. Petru Groza, Băcia (Hunedoara), 1973.
  • Păstorul (piatră), tabăra de sculptură de la Măgura, Ediția VII-a 1976  

    Vasile Aciobăniței
    Date personale
    Născut	27 aprilie 1924 (95 de ani) Valea Grecului, România
    Naționalitate	România
    Ocupație	sculptor[*]
    Activitate
    Domeniu artistic	sculptură
    Studii	Institutul de Arte Plastice din Iași, Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București
    Pregătire	Ion Irimescu, Cornel Medrea, Constantin Baraschi
    Opere importante	Bustul lui Alexandru Ioan Cuza din Huși
    Influențat de	Constantin Brâncuși

• 1927: Mihail Neagu (n. 27 aprilie 1927) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Teleorman pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Mihail Neagu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Australia, Republica Elenă și Republica Italiană.
• 1927: Evgheni Alexandrovici Morgunov (în rusă Евге́ний Алекса́ндрович Моргуно́в; n. 27 aprilie 1927 – d. 25 iunie 1999) a fost un actor, regizor și scenarist sovietic și rus, Artist emerit al RSFS Ruse (1978).^[1]
  Alături de Iuri Nikulin și Gheorghi Vițin a format o tripletă comică legendară în cinematografia sovietică,^[2][3] printre cele mai cunoscute filme în care au apărut ei fiind Operațiunea Πși Răpire în stil caucazian sau Noile aventuri ale lui Șuric, de Leonid Gaidai. Personajul lui Morgunov, numit Experimentatul (Bîvalîi) a reprezentat liderul agresiv al tripletei. 

  FILMOGRAFIE SELECTIVĂ

  • La ora șase seara, după război (В 6 часов вечера после войны) (1944)
  • S-a întâmplat în Donbas (Это было в Донбассе) (1945)
  • Garda tânără (Молодая гвардия) (1948)
  • Oameni curajoși (Смелые люди) (1950)
  • Vifore dușmănoase (Вихри враждебные) (1953)
  • Mexicanul (Мексиканец) (1955)
  • Othello (Отелло) (1955)
  • Soarta omului (Судьба человека) (1959)
  • Învierea (Воскресение) (1960)
  • Vele stacojii (Алые паруса) (1961)
  • Câinele Barbos și ineditul cros (Пёс Барбос и необычный кросс) (1961)
  • Contrabandiștii/Țuicarii (Самогонщики) (1961)
  • Dați-mi cartea de reclamații (Дайте жалобную книгу) (1965)
  • Operațiunea Π(1965)
  • Răpire în stil caucazian sau Noile aventuri ale lui Șuric (1967)
  • Mergeau cu tramvaiul Ilf și Petrov (Ехали в трамвае Ильф и Петров) (1972)
  • Riscul este o chestie demnă (Риск — благородное дело) (1977)
  • Porțile Pokrovski (Покровские ворота) (1982)
  • Eralaș (1984)  

    Evgheni Morgunov
    Date personale
    Nume la naștere	Evgheni Alexandrovici Morgunov
    Născut	27 aprilie 1927 Moscova, URSS
    Decedat	25 iunie 1999 (72 de ani) Moscova, Rusia
    Înmormântat	cimitirul Kunțevo[*]
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
    Cetățenie	URSS  Rusia
    Ocupație	Actor, regizor, scenarist
    Activitate
    Cauza decesului	Accident vascular cerebral
    Alma mater	Institutul de Cinematografie Gherasimov[*]
    Ani de activitate	1948-1998
    Premii	Artist emerit al RSFS Ruse (1978)

• 1928: Avisalon (Visalon) Șușman (n. 27 aprilie 1928 – d. 2 februarie 1958, Tranișu, Poieni, Cluj, România^[1]) a făcut parte din grupul condus de Teodor Șușman senior (tatăl său), unul dintre cele mai importante grupuri de partizani anticomuniști care a activat în zona Munților Vlădeasa în perioada 1948–1958. Avisalon, al treilea copil al familiei Șușman, una dintre cele mai înstărite familii din zona Huedinului, s-a născut la la 27 aprilie 1928. Avea părul castaniu și era bine dezvoltat din punct de vedere fizic.^[3] Despre el, Lucreția Jurj, membră a grupului, își amintește: „Era un picuț mai blând, mai liniștit. Era altfel decât Todor (Teodor Șușman junior, fratele lui - n.n.). El n-o făcut armata că era mai tânăr. O fugit de acasă și n-o mai apucat să facă armata. Ce școală avea mi-e greu să spun, da’cred că o facut liceu’ la Huedin. Amândoi frații erau diferiți de tatăl lor. Nu aveau porniri așa dure împotriva comuniștilor. Erau altă fire, da’ nu i-am auzit niciodată să regrete că l-o urmat pă taică-său pă munte. Nu știu dacă erau credincioși că nu prea i-am auzit discutând despre religie. Io nu prea am vorbit cu ei, că nu aveam ce și nici când, că aproape tot timpu’ erau plecați. Aproape în fiecare sară plecau amândoi. Să duceau la Răchițele și vineau dimineața. Erau tineri și ei, ce să facă. Să duceau pă la fete, că aveau prietene în sat. [...] Avisalon nu știu la cine să ducea, că el era mai cuce un pic. El era mai moale, mai așezat. Cauzele care au dus la constituirea grupului condus de Teodor Șușman senior sunt similare celor care au determinat și apariția altor grupări de partizani și au fost reprezentate de procesul de stalinizare în care a fost angajată societatea românească după al doilea război mondial.
  După război Teodor Șușman sn. a refuzat să se alăture comuniștilor și s a manifestat ca opozant al noului regim, făcând, în paralel, propagandă electorală pentru PNȚ.^[5] A devenit în acest fel un „dușman de clasă” care trebuia neutralizat. În 1945 a fost înlăturat din funcția de primar, iar peste 2 ani i-a fost închis magazinul, i-a fost apoi sechestrat depozitului de cherestea.
  Prestigiul lui Teodor Șușman îl făcea periculos pentru regim, motiv pentru care s-a încercat înlăturarea sa din viața socială prin metoda încarcerării. La 18 august 1948 o echipă de jandarmi s-a prezentat la domiciliul său pentru a l aresta, dar a scăpat pentru că nu era acasă. Raziile desfășurate la Răchițele în 18 august 1948, care i au vizat și pe apropiații lui Șușman, nu au fost lipsite total de rezultate. Astfel, fiind găsit acasă, Avisalon a fost arestat împreună cu încă o persoană care se găsea în gospodărie, dar a cărei identitate nu se cunoaște. El a fost ulterior transportat la Postul de Jandarmerie din Călățele, dar în aceeași zi, datorită unei neglijențe de pază a reușit să evadeze și să ajungă în Valea Firii, unde s-a întâlnit cu tatăl său și i s-a alăturat. ^[7] Pentru a stopa curentul de solidaritate cu partizanii, în 1950 Tribunalul Militar din Cluj i-a judecat și condamnat în contumacie pe fugari, iar Avisalon Șușman a primit 12 ani muncă silnică.^[8]
  În vara anului 1950, împreună cu alți membri ai grupului, Avisalon a rămas în apropierea satului Răchițele, în locul numit Picioragul Porcului, unde și-au construit o colibă.^[9] În perioada următoare a participat împreună cu alți membri ai grupului la diverse acțiuni îndreptate împotriva domeniului public, de stat, sau a reprezentanților acestuia, ca o ripostă indirectă terorii declanșate de autorități. Spre exemplu, în prima parte a lui octombrie 1950, au plănuită o acțiune împotriva casierilor de la societatea de exploatare a lemnului IPEIL Beliș. Astfel, în 5 octombrie Avisalon, Teodor jr. și Ioan Popa s au deplasat pe Valea Someșului Cald și i au așteptat pe casierii de la IPEIL. La locul stabilit nu au sosit casierii, ci o delegație. Partizanii i-au oprit, au efectuat o percheziție asupra lor și au reținut o haină de piele, o raniță, o pătură și o sumă mică de bani. Dându și seama de confuzie, le au atras atenția să nu divulge nimic din cele întâmplate, au fost puși să depună un jurământ cu mâna pe un pistol. ^[10] Întâlnirea a fost lipsită de orice accente de violență, înainte de a li se permite să și continue drumul, Ioan Popa cerându și iertare pentru situația creată și restituind o parte din obiectele și banii ridicați inițial.^[11]
  În iarna acelui an nu au fost probleme pentru grup, Avisalon adăpostindu-se la diferite familii din Răchițele , însă a fost văzut și în comuna Scărișoara, în apropiere de Câmpeni.^[12] În primăvara anului 1951 grupul s-a reunit în zona Răchițele, dar există indicii că Avisalon, alături de tatăl și fratele său, Teodor, ar fi lucrat la o unitate IPEIL din Radna, județul Arad. ^[13].
  În 15 decembrie 1951 Teodor Șușman senior s-a sinucis, ceea ce a afectat ulterior și structura grupului.
  În acea iarnă frații Șușman au stat în Frăsinet, la un bătrân, Ioan Abrudan (a Gavriloachi, ucis ulterior de securiști în Răchițele), unde aveau alimente pentru 4 luni, însă li s a „dat de urmă” și au fost nevoiți să fugă.^[14] Grupul s-a reunit în 1952 și îi regăsim împreună în dimineața de 6 iulie, când, în punctul Feirea, s-au întâlnit cu un o companie de soldați care îi căutau. S a deschis focul și partizanul Ioan Popa (Ciota) a fost împușcat mortal.
  După această ambuscada grupul a luat decizia să se despartă și timp de peste o lună autoritățile nu au mai avut informații despre ei, cu toată că Miliția și Securitata^[15] folosea, la un moment dat, pentru prinderea lor, un număr de 200 de informatori în Regiunea Cluj și 90 în Regiunea Oradea.^[16] Frații Șușman s au deplasat în zona Brăișor, Morlaca, Traniș, Hodiș (în apropiere de Huedin).^[17]
  În vara anului 1954, Roman Oneț și soții Jurj (Mihai și Lucreția) au fost arestați, ceea ce a făcut ca, începând cu acel an, grupul să mai supraviețuiască doar prin cei doi frați Șușman. Pentru ei au urmat câțiva ani mai liniștiți, în condițiile în care și activitatea Securității a fost una mult diminuată față de perioada anterioară. Utilizând acte de identitate contrafăcute și nume false, au putut rămâne mai mult în sate, dar s-au și deplasat cu mai multă ușurință dintr un punct în altul.^[18] Pe lângă gazdele din Traniș, ei au fost sprijiniți de mai multe persoane din Brăișor, din Morlaca și din Hodiș. 

Corpurile carbonizate ale lui Şuşman Avisalon şi Teodor jr
Ca o consecință a revoluției din Ungaria, în 1957-1958 s-au accentuat acțiunile de prindere a ultimilor partizani. În acest context a fost arestat și Iosif Capotă. El a recunoscut în anchetă că în 1957 a luat legătura cu frații Șușman, prin intermediul lui Dumitru Tarău, pentru a le vinde un aparat de radio portabil. Tarău a fost arestat și folosit ca informator. Pe baza datelor furnizate de informatori, obținute în anchetă de la susținătorii lor sau prin utilizarea de TO (tehnică operativă), Securitatea a aflat, în cele din urmă, că cei doi sunt ascunși în satul Traniș, comuna Valea Drăganului.^[20] În dimineața de 2 februarie, efective ale Ministerului de Interne și trupe de Securitate au descins în Traniș. Casa, grajdul și șura lui Romul Florea (unde se bănuia că sunt cei doi) au fost percheziționate de două ori fără rezultate. În acest timp Romul Florea și soția sa, Floarea, au fost anchetați fără a divulga locul unde erau ascunși partizanii. Dar, „în jurul orei 8,30, Florea Floarea, fiind dusă în grajd și anchetată din nou, a început să strige că nu se sperie de amenințări”. La strigătele „anormale” ale femeii, s a dat ordin ca o trupă să pătrundă din nou în pod și să dea tot fânul jos. În momentul când echipa a ajuns la gura podului a fost primită cu foc. Schimbul de focuri a durat aproape două ore, timp în care frații Șușman, care se aflau în pod, au fost somați să se predea. Au existat și câteva încercări de pătrundere în forță din partea unei echipe de șoc, dar fără succes. Pentru a-i „intimida” s-a dat foc la o căpiță de fân ce se afla în spatele grajdului și au fost din nou somați să se predea, „în caz contrar... se va da foc și grajdului... S-a dat apoi foc la un colț al grajdului. După incendierea grajdului, echipa de șoc a mai încercat să pătrundă de două ori în interior, însă de fiecare dată au fost întâmpinați cu foc de armă. La a treia încercare, nu s a mai putut pătrunde din cauză că grajdul a luat complet foc. În acest fel bandiții au ars...”^[21] A doua zi s a efectuat identificarea cadavrelor de către gazde, iar „în urma autopsiei s a stabilit că bandiții au ars de vii”^[22], versiune susținută și de mărturii.^[23]
Odată cu moartea lui Avisalon și Teodor jr., grupul „Șușman” nu mai exista, însă zeci de persoane au fost arestate și condamnate pentru că i-au susținut pe partizani.  

Avisalon Șușman
Avisalon Șușman
Date personale
Născut	27 aprilie 1928
Decedat	2 februarie 1958 (29 de ani)  Tranișu, Poieni, Cluj, România[1]
Cetățenie	România

• 1932: Anouk Aimée (pseudonimul artistic al lui Françoise Sorya Dreyfus; n. 27 aprilie 1932, Paris, Franța^[9]) este o actriță franceză. Aimée este fiica cuplului de artiști Geneviève Sorya, de origine franceză catolică, și Henri Dreyfus, de origine evreu. Anouk debutează în film la vârsta de 13 ani. Ea a devenit cunoscută prin rolul principal jucat în filmul „Îndrăgostiții din Verona”, unde apare alături de actori consacrați ca Serge Reggiani și Pierre Brasseur.  

  Anouk Aimée
  Anouk Aimée la Festivalul de Film de la Cannes în 2007
  Date personale
  Nume la naștere	Françoise Sorya Dreyfus
  Născută	27 aprilie 1932 (87 de ani) Paris, Franța
  Părinți	Geneviève Sorya[*]
  Căsătorită cu	Edouard Zimmermann (1949-1950) Nikos Papatakis (1951-1954) Pierre Barouh (1966-1969) Albert Finney (1970-1978)
  Cetățenie	Franța
  Etnie	Francezi
  Ocupație	actriță actriță de film
  Alma mater	St Leonards-Mayfield School[*]
  Premii Globul de Aur
  Cea mai bună actriță (1966) pentru Un homme et une femme[*]
  Alte premii
  Cannes Film Festival Award for Best Actress[*] (1980) pentru Salto nel vuoto[*] Honorary César[*] (2002)

• 1933: Bob Bondurant (n. 27 aprilie 1933, Evanston, Illinois) este un fost pilot de curse auto american care a evoluat în Campionatul Mondial de Formula 1 între anii 1965 și 1966.
• 1935: Theodoros Angelopoulos, regizor și scenarist grec (d. 2012)
• 1940: Nicolae Mătcaș (n. 27 aprilie 1940, Crihana Veche, raionul Cahul, Moldova) este un lingvist, cercetător științific, publicist și poet, care în în perioada 1990-1994 a fost Ministru al Educației al Republicii Moldova. Timp de peste 30 de ani a lucrat în învățământul universitar, fiind profesor universitar la Universitatea de Stat din Moldova și Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chișinău. Este doctor în filologie (Sankt-Petersburg, 1967). S-a născut în comuna Crihana Veche, județul Cahul, Basarabia, Regatul României. A făcut studii primare, gimnaziale și medii în satul natal. Licențiat al Universității de Stat din Chișinău, Facultatea de Istorie și Filologie, specializarea Limba și literatura moldovenească (1962). Studii postuniversitare de doctorat la Leningrad, specializarea „Lingvistica matematică, structurală și aplicată” (1964-1967).
  A fost participant activ la mișcarea de eliberare națională a românilor basarabeni din 1985-1989. Secretar al Comisiei Interdepartamentale pentru problemele limbii materne de pe lângă fostul Prezidiu al Sovietului Suprem al RSSM (1997-1999), supranumită „Comisie de salvare a limbii”; membru al grupurilor de lucru din parlament pentru elaborarea proiectelor de legi privind funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM, oficializarea limbii române (numită oficial, pe timpul URSS, limba moldovenească) în Republica Moldova și revenirea la grafia latină (1989); expert la Sesiunea a XIII-a a Parlamentului RSSM (august 1989), în cadrul căreia, încă pe timpul URSS-ului, a fost recunoscută unitatea de limbă moldo-română și au fost votate legile privind oficializarea limbii moldovenești ca limbă de stat pe teritoriul RSSM și revenirea ei la alfabetul latin. Zecile de articole din periodice din acea perioadă au fost incluse în cartea Coloana infinită a graiului matern (în colab., Chișinău, 1990), iar lupta din presa timpului contra moldoveniștilor este reflectată în cartea Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul (Chișinău, 1998). Pentru facilitarea însușirii grafiei latine, începând cu octombrie 1989 și până la finele anului 1990, a susținut la TVM, seară de seară, împreună cu colegul de breaslă Ion Dumeniuc, ciclul „Învățăm a citi și a scrie cu caractere latine”. În 1990 a editat (în colaborare) mai multe lucrări pentru familiarizarea publicului cu normele scrierii în grafie latină (Normele ortografice, ortoepice și de punctuație ale limbii române, Îndreptar de ortografie, Elemente de ortografie și ortoepie a limbii române, Ortografia și ortoepia limbii române în tabele și blocuri schematice etc.). A susținut, în presa de limbă rusă (revista „Kodrî”, ziarele „Narodnoe obrazovanie”, „Sovietskaia Moldavia”), în colaborare cu Ion Dumeniuc, seria de articole „Învățăm limba moldovenească”; în același scop au editat ghidul Învățăm limba moldovenească fără profesor (Chișinău, 1990).
  În perioada 1990-1994, a fost ministru al științei și învățământului în Guvernul Republicii Moldova (în trei guverne consecutive). A întreprins o serie de măsuri în vederea reformării învățământului, revenirii la învățământul în limba națională, ralierii la cel european prin integrarea în învățământul românesc modern: unificarea programelor și a planurilor de studii cu cele din România; introducerea manualelor românești (în perspectiva creării de colective de autori din România și din Republica Molodva); studierea obligatorie în școlile de stat a limbii române, a istoriei românilor și a cursului integral de literatură română; folosirea în învățământ a glotonimului „limba română” pentru limba oficială a statului și a etnonimului „popor român” pentru denumirea populației majoritare din republică; revenirea la sistemul clasic de structurare a învățământului preuniversitar (primar, gimnazial, liceal, special și profesional) și de apreciere a cunoștințelor elevilor și studenților pe bază de 10 puncte; deschiderea, pentru prima dată după 1944, a liceelor, cu studierea avansată a unor limbi străine, la care elevii moldoveni nu aveau acces; derusificarea învățământului național, atribuirea limbii ruse din școlile neruse de pe teritoriul republicii a statutului de limbă străină, care poate fi studiată opțional; atestarea periodică a cadrelor și conferirea de grade didactice; trimiterea masivă a tineretului la studii de toate gradele în România pe burse oferite de statul român etc. Agrarienii l-au acuzat de românizarea învățământului din Republica Moldova. În 1994, când au venit la putere, l-au demis, forțându-l să se exileze în România. Timp de 13 ani, până la pensionare (2007), a activat ca expert la Direcția Relații Internaționale din cadrul Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului din București.  

  Nicolae Mătcaș
  Date personale
  Născut	27 aprilie 1940 (79 de ani) Crihana Veche, județul Cahul, Basarabia, Regatul României
  Cetățenie	România  Moldova
  Ocupație	jurnalist politician
  Ministru al Educației al Republicii Moldova
  În funcție 1990 – 1994
  Președinte	Mircea Snegur
  Prim-ministru	Mircea Druc
  Premii	Ordinul Republicii (26 aprilie 2010) Ordinul Gloria Muncii (29 august 1996)
  Partid politic	Frontul Popular din Moldova
  Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova

• 1941: Fethullah Gülen (n. 27 aprilie 1941, Erzurum, Turcia) este un învățat islamic, gânditor, poet și scriitor prolific, predicator și autor turc, auto-exilat în Pennsylvania (SUA).^[2][3]
  Născut în Erzurum, estul Turciei, în anul 1941, Fethullah Gülen a devenit un învățat islamic și gânditor, precum și un scriitor și poet prolific. El a învățat științele religioase de la câțiva învățați musulmani și maeștri spirituali foarte cunoscuți. Gülen a studiat de asemenea și principiile și teoriile științelor moderne sociale și fizice. Datorită abilităților sale excepționale în ale învățatului, la puțin timp el și-a întrecut colegii. În 1958, după ce a obținut rezultate deosebite la examene, a fost premiat cu licența de predicator al statului, și la scurt timp i s-a oferit un loc de muncă în Izmir, a treia provincie ca mărime a Turciei. În acest oraș s-a cristalizat tot ceea ce el a studiat și a reprezentat baza muncii lui. În predicile pe care le ținea, acesta sublinia problemele sociale apăsătoare ale acelor timpuri: țelul lui principal era să atragă atenția tinerei generații asupra iluminării intelectuale prin activism și spiritualitate.^[4]
  El este privit ca inițiatorul și omul care a inspirat mișcarea socială mondială cunoscută sub numele de Mișcarea Gulen, care a devenit un fenomen semnificativ în Turcia și pe plan internațional. Comunitatea inspirată de către predicatorul islamic Fethullah Gulen cuprinde în prezent câteva milioane de adepți. Aceștia s-au implicat în sute de proiecte concentrate pe societatea civilă și au deschis mai mult de 800 de școli pe tot globul. De asemenea, au fost puse bazele a numeroase organizații de voluntariat non-profit, fundații și asociații în Turcia și peste hotare care sprijină acordarea de burse școlare. În iulie 2008, el s-a aflat în topul celor o sută de intelectuali publici, în revista Foreign Policy. Fethullah Gulen trăiește din 1999 în auto-exil, în Pennsylvania, Statele Unite. Acesta relevă o versiune hanefită a islamului, fiind inspirat de ideile și cugetările lui Said Nursi. De asemenea, este un promotor al dialogului interconfesional (a inițiat dialogul cu Vaticanul și cu unele organizații evreiești), al educației, al păcii, al toleranței, democrației și inovației. Învățăturile lui sunt derivate din islamul sunnit și sunt modernizate. De asemenea, Fethullah Gulen este implicat activ în dezbateri sociale privind viitorul statului turc și islamismul în lumea modernă. Acesta susține numeroase cursuri, seminarii și conferințe pe diverse teme printre care: moralitatea, iubirea de Allah, importanța rugăciunii, viața metafizică, Coranul, zakat-ul. 

  Fethullah Gülen
  Fethullah Gulen
  Date personale
  Nume la naștere	Muhammed Fethullah Gülen
  Născut	27 aprilie1941 Pasinler,Erzurum,Turcia
  Naționalitate	turc
  Cetățenie	Turcia
  Etnie	Turci
  Religie	islam Islamul sunit Școala hanafită
  Ocupație	predicator, autor
  Pseudonim	Fethullah Gülen
  Limbi	limba turcă[1]
  Activitatea literară
  Mișcare/curent literar	Mișcarea Gülen

• 1942: James Lee "Jim" Keltner (n. 27 aprilie 1942) este un muzician american din Tulsa, Oklahoma, baterist de sesiune în studio, care a conlucrat cu mulți artiști cunoscuți. Biograful lui Bob Dylan, Howard Sounes, l-a caracterizat ca "cel mai bun baterist de sesiune din America" 

  Jim Keltner
  Date personale
  Nume la naștere	James Lee Keltner
  Născut	27 aprilie 1942 (77 de ani) Tulsa, Oklahoma, SUA
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	Baterist
  Activitate
  Alte nume	Buster Sidebury
  Gen muzical	Rock, R&B, jazz
  Instrument(e)	Baterie, percuție, ukulele
  Ani de activitate	1971–prezent
  Colaborare cu	Bob Dylan, Elvis Presley, Delaney & Bonnie and Friends, Delaney Bramlett, John Lennon, Plastic Ono Band, George Harrison, Traveling Wilburys, Ringo Starr & His All-Starr Band, The Manhattan Transfer, Steve Miller Band, Gary Lewis & the Playboys, Neil Young, Sheryl Crow, Crosby, Stills, Nash & Young, Harry Chapin, Joe Cocker, J J Cale

• 1949: Hiroji Imamura (n. 27 aprilie 1949) este un fost fotbalist japonez.
• 1951: Viviane Reding (n. 27 aprilie 1951,^[1][2][3] Esch-sur-Alzette, Luxemburg^[4]) este o politiciană luxemburgheză, membră a Partidului Popular Creștin-Social de orientare centru-dreapta. Din anul 2010 până în 2014 a fost comisar european pentru justiție în Comisia Barroso și totodată vicepreședintă a Comisiei Europene. 

  Viviane Reding
  Viviane Reding
  Date personale
  Născută	27 aprilie 1951 (68 de ani)[1][2][3]  Esch-sur-Alzette, Luxemburg[4]
  Cetățenie	Luxemburg
  Ocupație	politiciană jurnalistă
  Deputy
  Deținător actual
  Funcție asumată 30 octombrie 2018
  Circumscripția	Centre[*]
  Europarlamentar
  În funcție 1 iulie 2014 – 1 septembrie 2018
  Succedat de	Christophe Hansen[*]
  Circumscripția	Luxembourg constituency of the European Parliament[*]
  European Commissioner for Justice, Fundamental Rights and Citizenship
  În funcție 2010 – 2014
  Europarlamentar
  În funcție 7 august 1999 – 15 septembrie 1999
  Circumscripția	Luxembourg constituency of the European Parliament[*]
  În funcție 19 iulie 1994 – 19 iulie 1999
  Circumscripția	Luxembourg constituency of the European Parliament[*]
  În funcție 25 iulie 1989 – 18 iulie 1994
  Circumscripția	Luxembourg constituency of the European Parliament[*]
  Board member în Bertelsmann Stiftung[*]
  European Commissioner for Education, Culture, Multilingualism and Youth
  Municipal councillor
  Premii	Medalia Gloria artis[*] Medalia Robert Schuman[*] (2004) Creu de Sant Jordi[*] (1992) Q29914421[*] (2016)
  Partid politic	CSV[*]
  Alma mater	Universitatea din Paris

• 1955: Katsuyuki Kawachi (n. 27 aprilie 1955) este un fost fotbalist japonez.
• 1957: Adrian Francis Utley (născut pe 27 aprilie 1957) este un muzician englez și membru al trupei Portishead.
  Născut în Northampton, Utley a învățat singur să cânte la chitară, bas și claviaturi fiind profesionist de la vârsta de 18 ani când a început să cânte în diverse cluburi cu artiști de muzică soul.  

  Adrian Utley
  Date personale
  Născut	27 aprilie 1957 (62 de ani) Northampton
  Cetățenie	Regatul Unit
  Ocupație	chitarist producător muzical compozitor
  Activitate
  Gen muzical	Muzică trip hop
  Instrument(e)	Chitară, claviatură

• 1959: Cezar Preda, politician român
• 1961: Andrew Schlafly (n. 27 aprilie 1961, Alton[*], SUA) este un avocat și activist creștin-conservator american^[1]. Este cunoscut ca fiind întemeietorul enciclopediei Conservapedia. 

  Andrew Schlafly
  Andrew Schlafly
  Date personale
  Născut	27 aprilie 1961 (58 de ani)  Alton[*], SUA
  Părinți	Phyllis Schlafly[*]
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	avocat inginer profesor
  Activitate
  Alma mater	Universitatea Princeton Facultatea de Drept Harvard[*]
  Organizație	Seton Hall University School of Law[*]
  Partid politic	Partidul Republican

• 1967: Roman Pîlîpciuk (în ucraineană Роман Михайлович Пилипчук; n. 27 aprilie 1967) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist ucrainean, care în prezent antrenează clubul FK Spartaks Jūrmala din Virslīga.
  Ca jucător, și-a făcut debutul în Prima Ligă Sovietică în anul 1990, la clubul FC Dinamo Moscova
• 1967: Willem-Alexander (Willem-Alexander Claus George Ferdinand; n. 27 aprilie 1967,^[2][3][4][5] Utrecht, Țările de Jos^[6]) este, începând cu 30 aprilie 2013, actualul rege al Regatului Țărilor de Jos^[7], care cuprinde: Țările de Jos, Curaçao, Aruba și Sint Maarten. El este Șeful Casei de Amsberg și fiul cel mare al reginei Beatrix. A servit în marina regală olandeză și a studiat istoria la Universitatea Leiden. Regele Willem-Alexander este interesat în probleme internaționale de management al apei și de sport. S-a căsătorit în 2002 cu Máxima Zorreguieta Cerruti și au împreună trei fiice: Prințesa Catharina-Amalia (n. 2003), Prințesa Alexia (n. 2005) și Prințesa Ariane (n. 2007).
  Prin urcarea sa pe tron, a devenit primul rege al Țărilor de Jos de la moartea stră-străbunicului său, Willem al III-lea, în 1890. Prințul Willem-Alexander Claus George Ferdinand s-a născut la 27 aprilie 1967 la Centrul Medical Universitar din Utrecht, Țările de Jos. El este primul copil al reginei Beatrix a Țărilor de Jos și a Prințului Claus al Țărilor de Jos,^[9] și primul nepot al reginei Juliana a Țărilor de Jos și al Prințului Bernhard de Lippe-Biesterfeld. De la naștere Willem-Alexander a primit titlul de Prinț al Țărilor de Jos (neerlandeză Prins der Nederlanden), Prinț de Orania-Nassau (neerlandeză Prins van Oranje-Nassau) și Jonkheer^[10] de Amsberg (neerlandeză Jonkheer van Amsberg).^[9] A fost botezat ca membru al Bisericii Reformate Olandeze^[11] la 2 septembrie 1967^[12] la biserica Sf. Jacob din Haga.^[13] Nașii lui sunt Prințul Bernhard de Lippe-Biesterfeld, Prințul Ferdinand von Bismarck, primul ministru Jelle Zijlstra și regina Margareta a II-a a Danemarcei.^[12]
  Are doi frați mai mici: Prințul Friso de Orania-Nassau (n. 1968) și Prințul Constantijn (n. 1969). A locuit împreună cu familia sa la castelul Drakesteijn de la naștere până în 1981, când s-au mutat într-un palat mai mare, Huis ten Bosch din Haga. Mama lui a devenit regină a Țărilor de Jos în 1980, după ce bunica Juliana a abdicat. Atunci el a primit titlul de Prinț de Orania, ca moștenitor aparent al tronului. Willem-Alexander s-a căsătorit la 2 februarie 2002 cu Máxima Zorreguieta Cerruti, de origine argentiniană (spaniolă și italiană), care înainte de căsătorie a lucrat ca investitor bancar la New York. Căsătoria lor a fost un subiect controversat din cauza tatălui noii prințese, Jorge Zorreguieta, care a fost ministru al agriculturii în Argentina sub dictatura generalului Jorge Rafael Videla. În perioada președinției acestuia mii de oameni au dispărut în Argentina. Absența tatălui Maximei la nuntă a încheiat polemica. Cuplul are trei copii:
  • Prințesa Catharina-Amalia (n. 7 decembrie 2003)
  • Prințesa Alexia (n. 26 iunie 2005)
  • Prințesa Ariane (n. 10 aprilie 2007)  

    Willem-Alexander
    Rege al Țărilor de Jos
    Regele Willem-Alexander în 2015
    Date personale
    Nume la naștere	Willem-Alexander Claus George Ferdinand
    Născut	27 aprilie 1967 (52 de ani) Utrecht, Olanda
    Părinți	Prince Claus of the Netherlands[*][1] Beatrix a Țărilor de Jos[1]
    Frați și surori	Prince Friso of Orange-Nassau[*] Prince Constantijn of the Netherlands[*]
    Căsătorit cu	Prințesa Máxima a Olandei
    Copii	Prințesa Catharina-Amalia Prințesa Alexia Prințesa Ariane
    Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
    Religie	Protestant Church in the Netherlands[*]
    Ocupație	monarh judecător aviator
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Principatul Orange[*] (30 aprilie 1980–30 aprilie 2013)
    Familie nobiliară	Casa de Orania-Nassau
    Rege al Țărilor de Jos
    Domnie	30 aprilie 2013 – prezent
    Predecesor	Beatrix

• 1968: Cristian Mungiu (n. 27 aprilie 1968, Iași) este un regizor, producător și scenarist de film român contemporan. S-a născut în orașul Iași în familia medicului Ostin Mungiu, profesor universitar la UMF Iași, și Mariei Mungiu, profesoară de limba și literatura română. Sora lui, Alina Mungiu-Pippidi, medic psihiatru de profesie, a devenit cunoscută ca politolog, activist civic și analist politic. Cristian Mungiu a studiat limba și literatura engleză și americană și a lucrat o perioadă ca profesor, precum și ca ziarist și moderator la radio și la televiziune.
  În anul 1998 a absolvit cursurile Academiei de Teatru și Film din București, contribuind apoi în calitate de regizor secund la filme cunoscute precum Le Capitaine Conan (1996, regia Bertrand Tavernier) și Train de Vie (1998, regia Radu Mihăileanu).
  A regizat câteva scurtmetraje, pentru care a primit mai multe premii, printre care și cel pentru cel mai bun regizor, la Festivalul Dakino, în anul 2000, pentru Zapping. Lungmetrajul Occident (2002) a fost prezentat în cadrul secțiunii Quinzaine des Réalisateurs la Festivalul de la Cannes, obținând Marele Premiu la Festivalul Internațional de Film Transilvania.
  Filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) l-a făcut celebru pe regizorul Cristian Mungiu, prin selectarea sa de către juriul Festivalului de Film de la Cannes. După ce a primit Premiul acordat de către Federația Internațională a Presei Cinematografice și premiul acordat de administrația educației naționale din Franța, regizorul Cristian Mungiu a câștigat la 27 mai 2007 Marele Premiu al Festivalului Internațional de Film de la Cannes – Palme d'Or. ^[1] Filmul a fost nominalizat și la premiile „Globul de Aur”.
  La data de 28 mai 2007, președintele României, Traian Băsescu, i-a conferit printr-un decret Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler regizorului Cristian Mungiu, „pentru contribuția sa, prin care s-a evidențiat ca exponent al tinerei generații de regizori români, la promovarea la nivel mondial a cinematografiei naționale”. ^[2]
  Următorul proiect a fost filmul Amintiri din epoca de aur, care constă din 6 scurtmetraje produse de Mungiu și regizate de el și de alți regizori tineri, printre care Hanno Hoefer.
  În 2013, Cristian Mungiu a făcut parte din juriul competiției oficiale a celei de-a 66-a ediții a Festivalului de Film de la Cannes prezidat în acel an de regizorul și producătorul Steven Spielberg. 

  FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  Regizor[modificare | modificare sursă]

  

  Cristian Mungiu în 2007 la Festivalul Internațional de film de la San Sebastián.
  • 1998 - Mariana (scurtmetraj)
  • 1999 - Mîna lui Paulișta (scurtmetraj)
  • 1999 - Nici o întâmplare (scurtmetraj)
  • 2000 - Zapping (scurtmetraj)
  • 2000 - Corul Pompierilor (scurtmetraj)
  • 2002 - Occident (lungmetraj)
  • 2005 - Segmentul Turkey Girl (română Curcanii nu zboară) din Obiecte pierdute (scurtmetraj)
  • 2007 - 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (lungmetraj)
  • 2009 - Amintiri din Epoca de Aur (scurtmetrajele din partea a 2-a)
  • 2012 - După dealuri (lungmetraj)
  • 2016 - Bacalaureat (film) ^[7] [8]

  Scenarist[modificare | modificare sursă]

  • 1998 - Mariana (scurtmetraj)
  • 2000 - Zapping (scurtmetraj)
  • 2002 - Occident (lungmetraj)
  • 2005 - Canton
  • 2005 - Segmentul Turkey Girl (română Curcanii nu zboară) din Obiecte pierdute (scurtmetraj)
  • 2007 - 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (lungmetraj)
  • 2009 - Amintiri din Epoca de Aur (cele 6 scurtmetraje)

  Producător[modificare | modificare sursă]

  • 2005 - Apartament 19
  • 2006 - Offset (lungmetraj)  

    Cristian Mungiu
    Cristian Mungiu la Festivalul de Film de la Cannes, 2012
    Date personale
    Născut	27 aprilie 1968 (51 de ani) Iași, România
    Cetățenie	România
    Ocupație	scenarist regizor de film producător de film prezentator de radio[*] jurnalist
    Alma mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
    Ani de activitate	1998–prezent
    Alte premii
    Palme d'Or 2007 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile Best Film Fest - Cel mai bun regizor 2013 După dealuri
    Premii Gopo
    Cel mai bun regizor 2016 - Bacalaureat

• 1968: Dejan Vukićević (chirilic: Дејан Вукићевић; n. 27 aprilie 1968) este un antrenor muntenegrean de fotbal și fost fotbalist care juca pe poziția de mijlocaș. El este unicul antrenor care a câștigat Prima Ligă Muntenegreană cu două cluburi diferite: FK Zeta și FK Mogren.
• 1969: Stanislav Vladimirovici Mihailov (în rusă Станислав Владимирович Михайлов; n. 27 aprilie 1969, Soci, Rusia), cunoscut mai mult ca Stas Mihailov (în rusă Стас Михайлов) este un cântăreț și compozitor rus,^[1] Artist emerit al Federației Ruse (2010);^[2] laureat al premiului Gramofonul de aur.^[3] Este cunoscut mai ales pentru șlagărele Vseo dlea tebea (Всё для тебя; în trad.: Totul pentru tine) și Nu vot i vseo (Ну вот и всё). Este considerat a fi un sex simbol al showbiz-ului rusesc.^{[4][5][6][7][8][9][10][11]}
  În anii 2011 și 2012, revista Forbes l-a inclus pe primul loc în topul celebrităților din Rusia, el surclasând-o chiar de la prima apariție în top pe tenismana Maria Șarapova - lidera din precedentele 6 ediții.^[12][13][14]
  În 2012 Mihailov s-a clasat pe primul loc în topul căutărilor în motorul de căutare Yandex.  

  Stas Mihailov
  Date personale
  Nume la naștere	Stanislav Vladimirovici Mihailov
  Născut	27 aprilie 1969 (50 de ani) Soci, Uniunea Sovietică
  Cetățenie	Rusia  URSS
  Ocupație	Cântăreț, compozitor, poet
  Activitate
  Gen muzical	Estradă, post-șanson
  Instrument(e)	voce[*]
  Premii	artist emerit al Federației Ruse[*] Gramofonul de Aur[

• 1974: Ion Testemițanu (n. 27 aprilie 1974, Chișinău, RSS Moldovenească) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist internațional moldovean. El este unul dintre puținii fotbaliști care au câștigat titlul național în Republica Moldova atât cu Zimbru Chișinău, cât și cu rivala Sheriff Tiraspol. De asemenea, este singurul fotbalist moldovean care a evoluat în campionatul englez și care a devenit campion al Coreei de Sud
• 1976: Sally Cecilia Hawkins (n. 27 aprilie 1976) este o actriță britanică. Prima performanță cinematografică notabilă a fost odată cu rolul Samantha, în 2002, din filmul regizat de Mike Leigh, All or Nothing. Prima ei apariție majoră într-o producție de televiziune a fost în rolul Susan Trinder din drama BBC Hoția, o adaptare după romanul omonim scris de Sarah Waters, în care a jucat și Imelda Staunton, care a făcut parte și din distribuția filmului Vera Drake în 2004 în care Hawkins a jucat în rolul lui Susan Wells.
  Prestația sa în filmul Despre fericire și alte nimicuri, acolo unde a jucat rolul Poppy, în anul 2008, a fost apreciată și a câștigat un premiu Globul de Aur pentru Cea mai bună actriță într-un musical. Alte roluri semnificative includ Susan, din Vera Drake în 2004, Sue Trinder din serialul BBC Fingersmith din 2005, Anne Elliot din Persuasion în 2007 și Rita O'Grady din Made in Dagenham în 2010. Este fiica lui Jacqui și Colin Hawkins, autor și ilustrator de cărți de copii.^[3] A fost crescută în sudul Londrei și a urmat cursurile școlii de fete din Dulwich. Și-a făcut cursurile de artă la Conservatorul de Artă Dramatică în 1998. Aparițiile ei în lungmetraje includ filmele Much Ado About Nothing din 2000, A Midsummer Night's Dream din același an, Misconceptions din 2001, adaptarea după Federico Garcia Lorca, The House of Bernarda Alba din 2005 sau Country Music din 2004.  

  Sally Hawkins
  Sally Hawkins în 2007
  Date personale
  Nume la naștere	Sally Cecilia Hawkins
  Născută	27 aprilie 1976 (43 de ani) Dulwich, Marea Britanie
  Părinți	Jacqui Hawkins[*]
  Cetățenie	Regatul Unit
  Ocupație	actriță scenaristă actriță de teatru[*] actriță de film
  Alma mater	Royal Academy of Dramatic Art[1]
  Ani de activitate	1998 - prezent
  Alte premii
  66th Golden Globe Awards[*] Ursul de Argint (2008)

• 1978: Valeriu Catînsus (n. 27 aprilie 1978, Chișinău) este un fotbalist moldovean retras din activitate, care ultima dată a evoluat la echipa rusă FC Șinnik Iaroslavl, al cărei căpitan a fost.^[2]
  În iulie 2015 și-a încheiat cariera de fotbalist
• 1978: Hans Fredrik Lennart Neij, cunoscut și ca TiAMO, născut în 27 aprilie 1978 în Norrahammar, judetul (län) Jönköping, este una dintre persoanele din spatele sitului Bittorent The Pirate Bay, care a fost fondat in 2003 îimpreuna cu Gottfrid Svartholm. A fost de asemenea coproprietarul companiei PRQ, care a găzduit, printre altele, siteul The Pirate Bay...

  Fredrik Neij
  Date personale
  Născut	27 aprilie 1978 (41 de ani)  Norrahammar, Suedia
  Cetățenie	Suedia
  Ocupație	inginer informatician

• 1979: William James Boyd (n. 27 aprilie, 1979), cunoscut ca Will Boyd, este fostul basist al formației rock Evanescence.^[1] Boyd a devenit membru pe deplin al trupei în iunie 2003, dar a fost co-autor a două piese nelansate ale formației, „October” și „So Close”, înainte de asta. Deasemenea, el a fost membrul trupelor punk din Little Rock The Visitors și Lucky Father Brown, iar la moment este membrul formațiilor Two Spines și American Princes. El a părăsit trupa Evanescence în iunie 2006 deoarece nu mai voia să participe la un turneu mondial al formației. Din acest motiv, el a fost înlocuit de Tim McCord.  

  Will Boyd
  Date personale
  Născut	27 aprilie 1979 (40 de ani) Little Rock, Arkansas, SUA Little Rock, Arkansas, SUA
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	muzician
  Activitate
  Origine	Little Rock,  SUA
  Gen muzical	Metal alternativ
  Instrument(e)	Chitară, Chitară bas Clape Tobe
  Interpretare cu	Two Spines American Princess Evanescence The Visitors Lucky Father Brown

• 1979: Jaime Junior da Silva Aquino (n. 27 aprilie 1979, Brazilia) este un fotbalist brazilian care evoluează în prezent la A.C. Baraúnas. De-a lungul carierei a mai evoluat la Vitória SC, Rio Ave FC, SC Braga, Estrela Amadora, Leixões S.C., Clube do Remo și la CS Otopeni.
• 1980: Anda Angelica Adam (n. 27 aprilie 1980, București, România) este o cântăreață română de muzică pop, dance și R&B. Este căsătorită cu Sorin Andrei Nicolescu.
  Și-a început cariera în 1999, după ce a colaborat cu trupa rap R.A.C.L.A., pentru cântecul Nu mă uita.  

  Anda Adam
  Anda Adam
  Date personale
  Nume la naștere	Anda Angelica Adam
  Născută	27 aprilie 1980 (39 de ani) București, România București, RS România
  Căsătorită cu	Sorin Andrei Nicolescu ( căs. 2015)
  Copii	Evelin Nicolescu
  Cetățenie	România
  Ocupație	Cântăreață
  Activitate
  Gen muzical	R&B, dance, pop
  Instrument(e)	voce[*]
  Ani de activitate	1999–prezent
  Case de discuri	MediaPro Music, Roton (Warner Romania)
  Interpretare cu	Alex Velea, R.A.C.L.A., DJ Sasha Lopez, Bishop

• 1984: Eva Simons (n. 27 aprilie 1984, Amsterdam) este o cântăreață olandeză care devenit cunoscută în 2004, după ce a câștigat reality show-ul ”Popstars” (un concurs pentru tineri interpreți), în componența trupei Raffish. 

  Eva Simons
  Eva Simons
  Date personale
  Nume la naștere	Eva Simons
  Născută	27 aprilie 1984 (35 de ani) Amsterdam, Țările de Jos
  Părinți	Ingrid Simons[*]
  Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
  Ocupație	Cântăreață, dansatoare
  Activitate
  Origine	Amsterdam, Olanda
  Gen muzical	Pop, electronic dance
  Tipul de voce	soprană
  Instrument(e)	Vocal, pian
  Ani de activitate	2004–prezent
  Case de discuri	Interscope Records, Powerhouse Music, Yeni Dünya Müzik
  Colaborare cu	Raffish, will.i.am, LMFAO, Afrojack, Chris Brown

• 1985: Rafael Wellington Pérez (n. 27 aprilie 1985, Córdoba, Spania) sau simplu Rafa/Rafael Wellington este un jucător spaniol de fotbal, care evoluează pe postul de fundaș.
• 1987: Juan Antonio González Fernández, cunoscut ca Juanan (n. 27 aprilie 1987, Palma de Mallorca, Spania), este un fotbalist aflat sub contract cu Real Madrid Castilla.
• 1987: Alexandra Lacrabère (n. 27 aprilie 1987, în Pau)^[2] este o handbalistă franceză ce joacă pentru clubul macedonean ŽRK Vardar și echipa națională a Franței. Lacrabère evoluează pe postul de intermediar dreapta. La echipa națională a debutat pe 12 decembrie 2006, într-un meci împotriva Rusiei de la Campionatul European din Suedia^[3], și poartă pe tricou numărul 64, cel al departamentului Pyrénées-Atlantiques, unde s-a născut. Handbalista a participat la trei ediții ale Jocurilor Olimpice, în 2008^[4], în 2012^[4] și în 2016.
  Alexandra Lacrabère a declarat în mod deschis că este lesbiană
• 1989: Sven Bender (pronunțat în germană /ˈzvɛn ˈbɛndɐ/  ( audio); n. 27 aprilie 1989) este un fotbalist german care joacă pentru Bayer Leverkusen pe postul de mijlocaș defensiv. Este fratele geamăn al lui Lars Bender, care joacă în prezent pentru Bayer Leverkusen.
• 1989: Gu Bon-gil (în coreeană 구본길; n. 27 aprilie 1989, Seul) este un scrimer sud-coreean specializat pe sabie.
• 1989: Lars Bender (Rosenheim, Bavaria, Germania, 27 aprilie din 1989) este un fotbalist german , care joacă ca mijlocaș defensiv sau în bandă la Bayer Leverkusen din Bundesliga din Germania și la Echipa națională de fotbal a Germaniei.
  Este fratele geamăn a lui Sven Bender. Cei doi sunt sponsorizați de Adidas
• 1990: Luís Pedro (n. 27 aprilie 1990, Luanda) este un fotbalist olandez de origini angoleze, care evoluează pe postul de aripă dreapta la clubul din League Two, Carlisle United.
• 1991: Jennifer Braun (n. 27 aprilie 1991) este o cântăreață din Germania. Ea a obținut locul al doilea la concursul Unser Star für Oslo (Steaua noastră pentru Oslo), un program de televiziune creat pentru a selecta intrarea Germaniei la Concursul Muzical Eurovision 2010 din Oslo. Primul ei single de succes a fost „I Care for You”. Jennifer Braun s-a născut pe 28 aprilie 1991 în Rüdesheim am Rhein, Hessa și locuiește în Eltville am Rhein, Germania.^[1] Tatăl ei lucrează în lichidarea activelor industriale, iar mama ei este agent de vânzări  În 2010 Braun a decis să participe la concursul de talente Unser Star für Oslo (Steaua noastră pentru Oslo), un program de televiziune nou creat pentru a selecta intrarea Germaniei la Concursul Muzical Eurovision 2010 din Oslo, Norvegia. Spectacolul a fost organizat de către operatorul public de radio ARD, postul privat de televiziune ProSieben, precum și de producătorul Stefan Raab. Dintre cei aproximativ 4.500 de participanți, Braun a fost aleasă printre cei 20 de concurenți ai emisiunii.  

  Jennifer Braun
  Date personale
  Născută	27 aprilie 1991 (28 de ani) Rüdesheim am Rhein, Germania
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	cântăreață
  Activitate
  Origine	Rüdesheim am Rhein, Hessa, Germania
  Gen muzical	Pop
  Instrument(e)	voce[*]
  Case de discuri	USFO, Universal

• 1991: Andrei Marius Gag (n. 27 aprilie 1991, Chișineu-Criș, România^[1]) este un atlet român specializat pe aruncarea greutății.
  În 2010 a cucerit medalia de argint la proba de aruncarea discului la Campionatul Mondial de Juniori de la Moncton, Canada.^[2]
  În 2013 a decis să dea prioritate aruncării greutății. La această probă, a aruncat 20,69 metri la meeting-ul de la Lisabona în iulie 2015, îndeplinind baremul de calificare pentru Jocurile Olimpice din 2016 de la Rio de Janeiro.^[3] În același an, s-a clasat pe locul doi la Universiada de la Gwangju,^[4] apoi a stabilit un nou record național cu 20,96 metri la Balcaniada de la Pitești.^[5]
  În anul 2016 Andrei Gag a cucerit medalia de argint la Campionatul Mondial în sală de la Portland cu o aruncare de 20,89 m.^[6] În iulie 2016 a stabilit un nou record național cu 21,06 metri,^[7] apoi a fost pe locul 13 la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro. La Universiada din 2017 de la Taipei a obținut medalia de bronz.^[8] Apoi a fost numit cel mai bun atlet român al anului de Federația Română de Atletism
• 1991: Isaac Cuenca este un jucător care evoluează în Israel la clubul Hapoel BerSheva . Isaac Cuenca a debutat în meciurile din șaisprezecimile de finală ale competiției Europa League împotriva echipei FC Steaua București.
• 1991: Lara Gut (n. 27 aprilie 1991) este o schioare elvețiană ce participă la Cupa Mondială de Schi Alpin. Ea concurează în toate probele și este specializată în cele de viteză: coborâre și Super-G.
• 1992: Raul Badiu (n. 27 aprilie 1992, Sibiu, România) este un pilot din Campionatul Național de Raliuri al României, care a debutat în anul 2012, după ce a obținut două titluri de Campion Național în Campionatul Național de Slalom Paralel, în sezonul 2010 (clasa 2) și în sezonul 2011 (clasa 4).
• 1992: Allison Iraheta (născută pe 27 aprilie 1992 în Glendale, California) este o cântăreață și muziciană din Statele Unite ale Americii. Supranumită de unele publicații „Prințesa muzicii punk”,^[1][2] Iraheta a debutat în emisiunea televizată Quinceañera: Mama Quiero Ser Artista, pe care a câștigat-o pe parcursul anului 2006.^[3][9] Totuși, Allison Iraheta a devenit cunoscută în S.U.A. în urma participării la emisiunea-concurs American Idol, la finalul căreia s-a clasat pe locul patru.^[10][11] La scurt timp după încheierea competiției Iraheta a semnat un contract de management cu Jive/19 Records^[7], iar primul său album, intitulat Just Like You, a început să fie comercializat în America de Nord la finele anului 2009. 

  Allison Iraheta
  Allison Iraheta în Los Angeles, California (2010);
  Date personale
  Nume la naștere	Allison Iraheta
  Născută	27 aprilie 1992 (27 de ani)  Los Angeles, S.U.A.[8] Glendale, SUA
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	Cântăreață, muziciană
  Activitate
  Alte nume	„Prințesa muzicii punk”[1][2]
  Origine	Glendale, California, S.U.A.[3]
  Gen muzical	Pop, rock, pop-rock, punk[2][4]
  Tipul de voce	Altistă[5][6]
  Instrument(e)	Chitară
  Ani de activitate	2006 — prezent
  Case de discuri	Jive/19 Records[7]
  Interpretare cu	American Idol, Adam Lambert

• 1997: Andreea Taivan (n. 27 aprilie 1997, Galați) este o jucătoare de handbal din România. În prezent ea evoluează la clubul CS Minaur Baia Mare.
  În 2014, ea a fost componentă a echipei de junioare a României care a câștigat medalia de aur la Campionatul Mondial din Macedonia.

DECESE

*  639 - MOARE ARDACHIR AL III-LEA REGE AL PERSIEI DIN ANUL 628; (N.CCA.621).

* 1272 - A decedat Sfanta Zita, nascut in satul Bozzanelo ( in apropiere de Luca), in Toscana, Italia, in jurul anului 1218. Este sarbatorit de catolici in ziua de 27 aprilie. Zita (n. cca 1212) este cunoscut si sub numele de Sitha sau Citha si este o sfânta italiana, patroana spirituala al servitorilor. Este adesea invocata pentru a ajuta la găsirea cheilor pierdute.

* 1404: FILIP AL II-LEA, DUCE DE BURGUNDIA (N. 1342)

• 1521 - Exploratorul Ferdinand Magellan,(n.1480), este ucis de baștinașii insulei Mactan din Filipine, conduși de seful local Lapu-Lapu.

  

  Pictură murală ce prezintă bătălia de la Mactan – foto: ro.wikipedia.org

• 1599: Maeda Toshiie, general japonez (n. 1538)
• 1605 - A murit Papa Leon al XI-lea; (n. 1535). Numele la naștere a fost Alessandro Ottaviano de’ Medici. S-a născut la Florenta, Italia, fiind fiul lui Ottaviano de Medici (11 iulie 1484 – 28 mai 1546) și Francesca Salviati. A fost papă în perioada 1 aprilie 1605 – 27 aprilie 1605.
• 1656: Jan van Goyen, pictor olandez (n. 1596)

• 1872 - A decedat Ion Heliade Rădulescu, poet, prozator, ziarist și om politic român; (n.6 ianuarie 1802).

  

  Ion Heliade Rădulescu – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  A fost membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte. A fost implicat în evenimentele de la 1848; (n. 6 ianuarie 1802).

• 1694: Johann George al IV-lea (18 octombrie 1668 – 27 aprilie 1694) a fost Elector de Saxonia din 1691 până în 1694.
  A fost fiul cel mare al Electorului Johann George al III-lea și a soției acestuia, Anna Sofia a Danemarcei. Johann George i-a succedat tatălui său ca Elector când acesta a murit, la 12 septembrie 1691. La începutul domniei sale, consilierul său principal a fost Hans Adam von Schöning, care a sfătuit o uniune între Saxonia și Brandenburg și o atitudine mai independentă față de împărat. În conformitate cu acest sfat, anumite propuneri au fost puse înaintea împăratului Leopold I, cu care acesta a refuzat să fie de acord, și, prin urmare, trupele saxone s-au retras din armata imperială, procedură care l-a determinat pe împărat să-l închidă pe Schöning în iulie 1692.
  Deși Johann George nu a putut să-și elibereze ministrul, Leopold a reușit să calmeze furia Electorului și, la începutul anului 1693, soldații saxoni au revenit în armata imperială. 
  Johann Georg IV
  La Leipzig, la 17 aprilie 1692, Johann George s-a căsătorit cu Eleonore Erdmuthe de Saxa-Eisenach. Tânărul Elector a fost forțat să se căsătorească de către mama sa, Prințesa Anna Sofia a Danemarcei, care dorea moștenitori legitimi pentru Electorat și în special dorea să pună capăt relației dintre fiul ei și Magdalena Sibylla de Neidschutz.
  Johann George al III-lea, ultimul Elector încercase să despartă pe cei doi iubiți, probabil pentru că el a fost conștient de relația strânsă de sânge între cei doi - Magdalena Sybilla ar fi fost propria lui fiică nelegitimă cu Ursula Margarethe de Haugwitz, și, prin urmare, sora vitregă a lui Johann George al IV-lea. Din ordinul Electorului, Ursula s-a căsătorit cu colonelul Rudolf de Neidschutz, care oficial apărea drept tatăl Magdalenei Sibylla.
  Se poate ca Johann George să nu fi cunoscut posibila relație de sânge cu Magdalena Sibylla sau a considerat a fi doar un zvon. Imediat după ce și-a asumat Electoratul, el a trăit în mod deschis cu ea iar ea a devenit prima metresă oficială înregistrată vreodată (Favoritin) a Electoratului de Saxonia.
  Soția lui, Eleonore Erdmuthe, umilită în fiecare zi de la nuntă, a fost trimisă la Hofe (reședința oficială a Electorului). Johann George s-a mutat în alt palat împreună cu Magdalena Sybilla.
  Disperat să se căsătorească cu metresa sa, Johann George a încercat să-și omoare soția dar a fost împiedicat de către fratele său mai mic, Frederic August (viitorul rege August al II-lea al Poloniei). Când Johann George a încercat să o înjunghie pe Eleonore cu o sabie, Frederic neînarmat a întors impactul cu mâna lui, lăsându-l cu un handicap pe tot parcursul vieții. La 20 februarie 1693, Magdalena Sybille a fost numită contesă de Rochlitz (Grafïn von Rochlitz), prin decret imperial. Cu puțin timp înainte, ea dăduse naștere singurei fiice a cuplului, Wilhelmina Maria.
  Fericirea s-a sfârșit curând: Magdalene Sybille s-a îmbolnăvit de variolă și a murit la 4 aprilie 1694, în brațele Electorului, care, de asemenea, a fost infectat. Johann George a murit 23 de zile mai târziu, la 27 aprilie, la vârsta de 25 de ani. A fost înmormântat la catedrala Freiberg.
  Pentru că a murit fără moștenitori legitimi (Eleonore a suferit două avorturi în timpul căsătoriei lor, în august 1692 și în februarie 1693), a fost succedat de fratele său mai mic, Frederic Augustus I. Noul Elector a luat-o sub tutela lui pe mica orfană Wilhelmina Maria, care a fost crescută la curte. El a recunoscut-o pe fată ca nepoată a lui și i-a dat o zestre atunci când s-a căsătorit cu un conte polonez.  

  Johann Georg al IV-lea
  Date personale
  Născut	18 octombrie 1668 Dresda
  Decedat	27 aprilie 1694 (25 de ani) Dresda
  Înmormântat	Catedrala Freiberg
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
  Părinți	Johann Georg al III-lea Prințesa Ana Sofia a Danemarcei
  Frați și surori	Johann Georg Maximilian Fürstenhoff[*] August al II-lea al Poloniei
  Căsătorit cu	Eleonore Erdmuthe de Saxa-Eisenach
  Copii	Wilhelmina Maria Fryderyka von Rochlitz (nelegitim)
  Cetățenie	Germania
  Religie	Luteranism
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	principe elector
  Familie nobiliară	Casa de Wettin
  Elector de Saxonia
  Domnie	12 septembrie 1691 - 27 aprilie 1694
  Predecesor	Johann George III
  Succesor	Frederic Augustus I

• 1706: Bernhard I, Duce de Saxa-Meiningen (10 septembrie 1649 – 27 aprilie 1706) a fost Duce de Saxa-Meiningen. El a fost al șaselea fiu însă al treilea care a supraviețuit copilăriei al lui Ernst I, Duce de Saxa-Coburg-Altenburg și a Elisabeth Sophie de Saxa-Altenburg.
  După decesul tatălui său în 1675, ducatul a fost împărțit între cei șapte fii în viață ai ducelui. Bernhard a primit Meiningen, Wasungen, Salzungen, Untermassfeld, Frauenbreitungen și Ichtershausen și a devenit fondatorul liniei de Saxa-Meiningen.

  Construcția reședinței oficiale din Meiningen a început imediat. Palatul a fost finalizat în 1692 și denumit Elisabethenburg, în onoarea celei de-a doua soții a lui Bernhard. La fel ca în cazul fratelui său Ernst, stabilitatea financiară a ducatului a fost remaarcabilă.
  Prin testament Bernhard a ordonat indivizibilitatea ducatului. Acest lucru a permis fiiilor săi să guverneze ducatul de comun acord, după moartea sa. La 20 noiembrie 1671 el s-a căsătorit la castelul Friedenstein din Gotha cu Marie Hedwig de Hesse-Darmstadt. Cuplul a avut șapte copii:
  1. Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen (n. 7 octombrie 1672, Gotha – d. 24 noiembrie 1724, Meiningen).
  2. Bernhard (n. 28 octombrie 1673, Gotha – d. 25 octombrie 1694, Bruxelles).
  3. Johann Ernst (n. 29 decembrie 1674, Gotha – d. 8 februarie 1675, Gotha).
  4. Marie Elisabeth (n. 11 august 1676, Ichtershausen – d. 22 decembrie 1676, Ichtershausen).
  5. Johann Georg (n. 3 octombrie 1677, Ichtershausen – d. 10 octombrie 1678, Ichtershausen).
  6. Frederick Wilhelm, Duce de Saxa-Meiningen (n. 16 februarie 1679, Ichtershausen – d. 10 martie 1746, Meiningen).
  7. Georg Ernst (n. 26 martie 1680, Ichtershausen – d. 1 ianuarie 1699, Meiningen); a murit de variolă
  S-a căsătorit a doua oară la 25 ianuarie 1681 la Schöningen cu Elisabeth Eleonore de Brunswick-Wolfenbüttel. Cuplul a avut cinci copii:
  1. Elisabeth Ernestine (n. 3 decembrie 1681, Meiningen – d. 24 decembrie 1766, Gandersheim), stareță de Gandersheim în perioada 1713–1766.
  2. Eleonore Frederika (n. 2 martie 1683, Meiningen – d. 13 mai 1739, Meiningen), călugăriță la Gandersheim.
  3. Anton August (n. 20 iunie 1684, Meiningen – d. 7 decembrie 1684, Meiningen).
  4. Wilhelmine Luise (n. 19 ianuarie 1686, Meiningen – d. 5 octombrie 1753, Bernstadt), căsătorită la 20 decembrie 1703 cu Karl, Duce de Württemberg-Bernstadt.
  5. Anton Ulrich, Duce de Saxa-Meiningen (n. 22 octombrie 1687, Meiningen – d. 27 ianuarie 1763, Frankfurt).  

     Bernhard I
     Date personale
     Născut	10 septembrie 1649 Gotha
     Decedat	27 aprilie 1706 (56 de ani) Meiningen
     Părinți	Ernest I, Duce de Saxa-Gotha Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg
     Frați și surori	Elisabeta Dorothea de Saxa-Gotha-Altenburg Dorothea Maria of Saxe-Gotha-Altenburg[*] Christian, Duke of Saxe-Eisenberg[*] Albrecht, Duce de Saxa-Coburg Heinrich Ernest Johann Ernst, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg
     Căsătorit cu	Marie Hedwig de Hesse-Darmstadt Elisabeth Eleonore de Brunswick-Wolfenbüttel
     Copii	Ernst Ludwig I Prințul Bernhard Prințul Johann Ernst Prințesa Marie Elisabeth Prințul Johann Georg Frederic Wilhelm Prințul Georg Ernst Prințesa Elisabeth Ernestine Prințesa Eleonore Frederika Prințul Anton August Wilhelmine Luise, Ducesă de Württemberg-Bernstadt Anton Ulrich
     Cetățenie	Germania
     Religie	Luteranism
     Ocupație	duce
     Apartenență nobiliară
     Titluri	duce
     Familie nobiliară	Casa de Wettin Casa de Saxa-Meiningen
     Duce de Saxa-Meiningen
     Domnie	1675–1706
     Predecesor	Titlu nou
     Succesor	Ernst Ludwig I

• 1831: Carol Felix (Carlo Felice Giuseppe Maria; 6 aprilie 1765 – 27 aprilie 1831) a fost Duce de Savoia, Piemont, Aosta și rege al Sardiniei din 1821 până în 1831. Carlo Felice di Savoia s-a născut la Torino ca al 11-lea copil și al 5-lea fiu al regelui Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei și a soției lui, Maria Antonia a Spaniei. Bunicii paterni au fost Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei și Polixena Christina de Hesse-Rotenburg. Bunicii materni au fost regele Filip al V-lea al Spaniei și Elizabeth Farnese.
  A fost fratele mai mic al altor doi conducători ai Savoiei, Carol Emanuel al IV-lea și Victor Emmanuel I. Și-a petrecut copilăria împreună cu sora sa Maria Carolina la Castelul Moncalieri. Carol Felix a avut un caracter închis, predispus la singurătate, aproape ascetic și cu o concepție sacrală a monarhiei și a dreptului de a domni. Odată cu ocuparea de către Napoleon a Piemontului în 1796, el a pierdut coroana ducatului de Savoia. Carol Felix a obținut în schimb titlul de marchiz de Susa. 
  Carol Felix al Sardiniei
  Fiind al cincilea fiu al regelui, nimeni nu se aștepta ca el să succeadă la tron. Totuși, fratele său mai mare Carol Emanuel al IV-lea nu a avut moștenitori și a abdicat la 4 iunie 1802. Victor Emmanuel I avea patru fiice în viață când a abdicat în 1821. Cum succesiunea era reglată de Legea Salică, Carol Felix i-a succedat fratelui său la tronul Sardiniei. Carol Felix s-a căsătorit cu Prințesa Maria Cristina de Neapole și Sicilia (1779-1849) la 7 martie 1807. Ea era fiica regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii și a Mariei Carolina a Austriei, sora Mariei Antoaneta, regină a Franței.
  Carol Felix a murit fără să aibă moștenitori după o domnie de zece ani. După moartea sa la Palatul Chablais, a fost succedat de descendentul pe linie masculină cel mai apropiat, de Carol Albert.  

  Carol Felix
  Date personale
  Nume la naștere	Carlo Felice Giuseppe Maria di Savoia
  Născut	6 aprilie 1765 Palatul regal din Torino
  Decedat	27 aprilie 1831 (66 de ani) Palatul Chablais, Torino
  Înmormântat	Biserica Superga, Torino, Italia
  Părinți	Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei Maria Antonia a Spaniei
  Frați și surori	Marie Josephine de Savoia Marie-Thérèse de Savoia Prințesa Maria Carolina de Savoia Prințesa Maria Ana de Savoia Victor Emmanuel I al Sardiniei Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei Giuseppe Benedetto, Count of Asti[*] Prince Maurizio, Duke of Montferrat[*] Amedeus Alexander of Savoy[*] Maria Elisabetta Carlotta of Savoy[*]
  Căsătorit cu	Maria Cristina de Neapole și Sicilia
  Ocupație	rege[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Savoia
  Rege al Sardiniei
  Domnie	12 martie 1821 – 27 aprilie 1831
  Predecesor	Victor Emmanuel I
  Succesor	Carol Albert

• 1897: Prințul Wilhelm de Baden (germană Ludwig Wilhelm August Prinz von Baden)^[1][2][3] (18 decembrie 1829^[1][2][3]– 27 aprilie 1897^[1][2][3]) a fost general și politician prusac.^[3] A fost tatăl Prințului Maximilian de Baden, ultimul prim ministru al Prusiei și ultimul cancelar al Imperiului German. Wilhelm a fost Prinț de Baden și membru al Casei de Zähringen.  

  Prințul Wilhelm
  Portret al Prințului Wilhelm de Baden, 1895–1896
  Date personale
  Nume la naștere	Ludwig Wilhelm August
  Născut	18 decembrie 1829 Karlsruhe
  Decedat	27 aprilie 1897 (67 de ani) Karlsruhe
  Înmormântat	Q883348[*]
  Părinți	Leopold, Mare Duce de Baden Prințesa Sofia Wilhelmina a Suediei
  Frați și surori	Maria Ludovic al II-lea Frederic I, Mare Duce de Baden Olga Feodorovna de Baden Prințesa Alexandrine de Baden Karl von of[*]
  Căsătorit cu	Prințesa Maria Maximilianovna de Leuchtenberg
  Copii	Marie, Ducesă de Anhalt Prințul Maximilian
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	politician
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prinț
  Familie nobiliară	Casa de Zähringen
  Membru al Reichstag-ului Imperiului German[

• 1915: Alexandr Scriabin, compozitor și pianist rus (n. 1872)
• 1931: Prințul Albert, Duce de Schleswig-Holstein (Albert John Charles Frederick Arthur George; 26 februarie 1869 – 27 aprilie 1931) a fost nepot al reginei Victoria. A fost al doilea fiu al Prințesei Elena a Regatului Unit (care a fost fiica reginei Victoria), și a soțului acesteia, Prințul Christian de Schleswig-Holstein. 

  Albert
  Duce de Schleswig-Holstein
  Date personale
  Nume la naștere	Albert John Charles Frederick Arthur George
  Născut	26 februarie 1869 Casa Frogmore, Windsor
  Decedat	27 aprilie 1931 (62 de ani) Primkenau, Germania
  Părinți	Prințul Christian de Schleswig-Holstein Prințesa Elena a Regatului Unit
  Frați și surori	Prince Christian Victor of Schleswig-Holstein[*] Prințesa Elena Victoria de Schleswig-Holstein Prințesa Marie Louise de Schleswig-Holstein
  Copii	Valerie Marie Schwalb[*][1]
  Cetățenie	Anglia
  Ocupație	personal militar[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prinț
  Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
  Duce de Schleswig-Holstein
  Predecesor	Ernst Gunther
  Succesor	Friedrich Ferdinand

• 1932: Hart Crane, scriitor american (n. 1899)
• 1950: Horia Bonciu - cunoscut și ca H. Bonciu - (n. 19 mai 1893, Iași, România – d. 27 aprilie 1950, București, Republica Populară Română) este pseudonimul literar al lui Beniamin Haimovici, fiul lui Carol Haimovici și al Ghizelei, poet și prozator de avangardă al perioadei interbelice, asociat cu expresionismul, suprarealismul și postmodernismul. S-a remarcat mai întâi prin poezie (debutează în 1932 cu volumul Lada cu năluci), apoi prin cele două romane de factură expresionistă, Bagaj... (1934) și Pensiunea doamnei Pipersberg (1936), care îi aduc consacrarea artistică, în mare parte postumă, dar și antipatiile criticilor tradiționaliști (Nicolae Iorga) la care se adaugă respingerile categorice ale ideologilor extremei drepte.
  A frecventat cercurile artistice din Viena și Berlin, în calitate de corespondent al ziarului Rampa, familiarizându-se cu anumite tendințe literare ale vremii (neo-romantism, simbolism, expresionism). Nu și-a finalizat studiile universitare. Acuzat de pornografie, asemenea unor confrați cum ar fi Mircea Eliade, Geo Bogza sau Mihail Sebastian, i se intentează un proces de presă răsunător în 1937, dar numeroși intelectuali, în frunte cu Eugen Lovinescu, îi sar în apărare.^{[necesită citare]}
  Este citat de Mircea Cărtărescu în volumul Postmodernismul românesc drept unul dintre precursorii acestui curent literar. 

  OPERE

  • Lada cu năluci, 1932
  • Eu și Orientul, 1933
  • Poeme către Ead (după Anton Wildgans), 1933
  • Bagaj Strania dublă existență a unui om în patru labe, 1934
  • Pensiunea doamnei Pipersberg, 1936
  • Brom, 1939
  • Requiem, 1945
  • Concert la contrabas. Poemele republicane, 1948 (netipărite)  

    Horia Bonciu
    Horia Bonciu
    Date personale
    Născut	19 mai 1893  Iași, România
    Decedat	27 aprilie 1950 (56 de ani)  București, Republica Populară Română
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
    Cetățenie	România
    Ocupație	winegrower[*] lingvist[*] poet scriitor traducător
    Activitate
    Pseudonim	Sigismund Absurdul
    Limbi	limba română
    Influențe[ascunde] Louis-Ferdinand Céline Urmuz

• 1952: Grigore Georgescu (n. 20 iunie 1886, Craiova - d. 27 aprilie 1952, Sighet) a fost un general român, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. A absolvit Liceul „Carol I” în localitatea natală, în anul 1904. După absolvirea liceului, Grigore Georgescu a frecventat cursurile Școlii Militare Ofițeri Artilerie, Geniu și Marină din București (1904-1907) și apoi ale Școlii Superioare de Război din București (1918-1920). În anul 1924 a absolvit cursul de perfecționare pentru locotenent-colonel, în România și în Franța. Și-a început cariera militară în anul 1907 cu gradul de sublocotenent de geniu. În decurs de aproape 30 de ani a trecut prin toate gradele militare până la cel de general: locotenent (1909), căpitan (1915), maior (1917), locotenent-colonel (1922), colonel (la excepțional, în 1925) și general de brigadă (1935).
  După cel de-al doilea război balcanic (1913) Grigore Georgescu a fost promovat la Marele Stat Major, aducându-și contribuția la conceperea acțiunilor de luptă la care a participat armata română în perioada anilor 1916-1921.
  După unirea Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918, a fost numit aghiotant al lui Iancu Flondor, președintele guvernului Bucovinei. Este transferat la București în toamna anului 1919 și este numit cadru didactic și comandant, iar din anul 1921 este mutat la Școala de Aplicație a Geniului. În nota de serviciu din anul 1924, comandantul Trupelor de Geniu consemna: „locotenent-colonelul Grigore Georgescu, a pregătit temeinic elevii Școlii Militare de Artilerie și Geniu și studenții Facultății de Arhitectură”. Din 1925 Grigore Georgescu a îndeplinit funcția de Șef de Stat Major la Inspectoratul Tehnic al Geniului. În 1936 este numit la comanda Brigăzii de Transmisiuni și este trimis la Londra pentru achiziționarea și înzestrarea armatei cu aparatură radio pe unde scurte, cea mai modernă la acea vreme.
  În 1937 generalul Grigore Georgescu este numit comandantul Brigăzii 18 Infanterie Sibiu iar în 1938 preia comanda Diviziei 19 Infanterie din Turnu Severin.
  A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 6 iunie 1940.^[1]
  La 7 iunie 1940, generalul Florescu, Inspector General al Armatei, arăta: „Generalul Grigore Georgescu merită să fie numit la comanda unui Corp de Armată sau să i se încredințeze conducerea Inspectoratului Geniului, pentru care îl cred cel mai indicat în aceste timpuri tulburi, când înzestrarea armatei necesită specialiști de valoare la toate serviciile și armele ei”.
  La numai trei săptămâni de la acest eveniment, sovieticii au început ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herței (28 iunie 1940), continuând cu ocuparea părții de nord a Transilvaniei (Dictatul de la Viena, din 30 august 1940). Abdicarea Regelui Carol al II-lea, la data de 5 septembrie 1940, l-a adus la conducerea guvernului pe generalul Ion Antonescu, care, după evenimentele din ianuarie 1941, a recurs la un guvern format din militari. În noul guvern a fost promovat și generalul Grigore Georgescu, la conducerea Ministerului Lucrărilor Publice și Comunicațiilor.^[2] S-a aflat la conducerea ministerului doar cinci luni, deoarece a intrat în dezacord cu generalul Ion Antonescu. Pe 11 iulie 1941 generalul Grigore Georgescu a fost demis din guvern și trimis pe front, în calitate de comandant al Armei Geniu.
  În 1926, ca urmare a decorării cu Ordinul „Coroana României” 1917, a fost împroprietărit cu un teren intravilan pe care l-a donat statului pentru ridicarea unui monument închinat eroilor din Arma Geniu. Monumentul este cunoscut azi sub numele de Monumentul Eroilor Geniști „Leul de la Cotroceni”.
  În anul 1941, în calitate de ministru, a ordonat sistematizarea cursurilor inundabile ale râurilor Jijia și Bahlui. După venirea la putere a regimului comunist, generalul Grigore Georgescu, a fost supus unor umilințe greu de imaginat. Arestat pe 18 mai 1946, la vârsta de 60 de ani, pentru vina de a fi făcut parte cinci luni dintr-un guvern considerat criminal de către "ocupantul ruso-bolșevic", el a fost supus calvarului mai multor detenții și procese, inclusiv confiscarea proprietăților. Prima dată a fost închis la închisoarea militară de la Uranus. După prima ședință, din data de 9 octombrie 1946, tribunalul Poporului l-a condamnat la 10 ani de temniță grea. Recursul admis de Înalta Curte de Casație a dispus desființarea sechestrului asigurator. Arestat din nou, în noiembrie 1946, a fost acuzat de „… pregătirea și participarea la războiul contra U.R.S.S.”.
  La 7 martie 1947 întregul lot al foștilor demnitari a fost transferat la închisoarea Aiud. Generalul Grigore Georgescu, suferind de Parkinson, a fost rejudecat, reducându-i-se pedeapsa la 3 ani de temniță grea, din care s-a scăzut și pedeapsa executată în prevenție, adică încă un an și jumătate. Grigore Georgescu a fost pus în libertate condiționată, la data de 20 februarie 1948, pentru îngrijiri medicale, până la rejudecarea procesului. Ridicat de la domiciliu, pentru ultima dată, la 1 februarie 1949, a fost reîncarcerat la Aiud. După acesta familia nu a mai știut nimic despre el. În ciuda faptului că în anul 1951 trebuia să fie pus în libertate, a fost transferat la închisoarea din Sighetul Marmației. În 1954 familia a aflat despre decesul în închisoare al generalului Grigore Georgescu și abia în 1956 soția generalului a primit certificatul de deces. Din certificat rezulta că soțul ei murise la 27 aprilie 1952, după patru ani și patru luni de detenție, deși sentința fusese de numai trei ani.
  După preluarea puterii de către comuniști a fost închis și a murit în Închisoarea de la Sighet.  

  General Grigore Georgescu
  Generalul Grigore Georgescu
  Date personale
  Născut	20 iunie 1886
  Decedat	27 aprilie 1952 (65 de ani)
  Ocupație	personal militar[*]
  Studii	Școala Militară de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină din București Școala Superioară de Război din București
  Activitate
  A luptat pentru	România
  Gradul	General
  Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Mondial
  Decorații și distincții
  Decorații	Ordinul „Coroana României”, 1917

• 1952: Guido Castelnuovo (n. 14 august 1865 - d. 27 aprilie 1952) a fost un matematician italian. Tatăl său, Enrico Castelnuovo, a fost scriitor și luptător pentru unificarea Italiei.  

  Guido Castelnuovo
  Guido Castelnuovo
  Date personale
  Născut	14 august 1865[2][3][4]  Veneția, Imperiul Austriac
  Decedat	27 aprilie 1952 (86 de ani)[2][3][4]  Roma, Italia
  Înmormântat	Campo Verano[*]
  Părinți	Enrico Castelnuovo[*]
  Copii	Emma Castelnuovo[*]
  Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
  Ocupație	matematician statistician politician
  Activitate
  Alma mater	Universitatea din Padova
  Organizație	Universitatea Sapienza din Roma[1] Consiglio Nazionale delle Ricerche[*][1]
  Rude	Federigo Enriques
  Profesor pentru	Filadelfo Insolera[*]

• 1953: Gheorghe (George) I. Brătianu (n. 28 ianuarie^[1] 1898, Ruginoasa, județul Iași - d. 23 sau 27 aprilie 1953, Sighetu Marmației) a fost un istoric, om politic român, profesor universitar, membru al Academiei Române. Gheorghe (George) I. Brătianu s-a născut la 28 ianuarie 1898, la Ruginoasa, în județul Iași. Era fiul lui Ion (Ionel) I. C. Brătianu și al prințesei Maria Moruzi-Cuza, văduva lui Alexandru Cuza.^[2] și nepotul lui Ion C. Brătianu. Deși părinții săi s-au despărțit la scurt timp după căsătorie, chiar înaintea nașterii sale, Ionel Brătianu l-a recunoscut ca fiu legitim și a avut grijă să supravegheze formarea intelectuală a tânărului George. Relațiile dintre tată și fiu au fost sporadice, deoarece mama sa nu îngăduia contactele între cei doi. Cei doi divorțaseră a doua zi după cununia religioasă, doar pentru a-l recunoaște pe viitorul istoric drept fiu legitim. Abia după 1918, Gheorghe I. Brătianu îl va frecventa pe I. I. C. Brătianu, cerându-i sfatul și sprijinul.^[3]S-a căsătorit la 27.01.1922 cu Elena Sturdza, sora prințului Mihai Gr. Sturdza, în București Copilăria și adolescența și-a petrecut-o alături de mama sa, la Ruginoasa, în Palatul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza - construit în anul 1811 în stil neogotic, care aparținuse inițial familiei Sturza - actualmente muzeu, și la proprietatea din Iași a mamei sale, Casa Pogor. În anul 1916 și-a dat bacalaureatul la Iași, iar în vara aceluiași an îl vizitează pentru prima oară pe istoricul Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte. Nicolae Iorga a fost cel care i-a publicat primul studiu, "O oaste moldovenească acum trei veacuri", în "Revista istorică", reprezentând debutul istoriografic al tânărului Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 16 ani. La 17 ani Gheorghe Brătianu a înființat revista- manuscris "Încercări".
  După intrarea României în război, la 15 august 1916, Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 18 ani, se înrolează voluntar, fiind încorporat la Regimentul 2 Artilerie. În perioada 10 octombrie 1916 - 31 martie 1917 a urmat cursurile școlii de ofițeri de rezervă de artilerie, la Iași, iar la 1 iunie 1917 este avansat la gradul de sublocotenent. În vara anului 1917, participând la luptele grele de la Cireșoaia, a fost rănit, iar după însănătoșire a ajuns din nou pe front, în Bucovina. Experiența de pe front și-a expus-o în cartea "File rupte din cartea războiului".
  În 1917 se înscrie la Facultatea de Drept din Iași, pe care a absolvit-o în 1919, când obține licența în drept. Fiind atras de istorie, abandonează cariera juridică și se înscrie la Universitatea Sorbona din Paris, unde frecventează cursurile unor istorici prestigioși, ca Ferdinand Lot și Charles Diehl, și obține licența în litere în 1921. Ulterior a devenit doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuți (1923). În 1929 avea să susțină doctoratul (de stat) francez la Sorbona în Franța, cu teza intitulată "Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIIIe siècle" (Cercetări asupra comerțului genovez din Marea Neagră), obținând titlul de doctor (de stat) în litere. Teza propriu-zisă a fost tipărită la Paris, chiar în anul susținerii la Sorbona, adică în 1929. În 1924, devine profesor universitar la catedra de istorie universală a Universității din Iași, iar din 1940, a Universității din București. În anul 1928 devine membru corespondent al Academiei Române și membru titular în 1942. Între 1935 și 1947 îndeplinește funcția de director al Institutului de Istorie Universală din Iași (1935 - 1940) și apoi al Institutului de Istorie Universală "Nicolae Iorga" din București (1941 - 1947). În anii '30, a fost șeful unei fracțiuni dizidente a Partidului Național Liberal, pe care o înființase^[5]. Încă din deceniul al treilea al secolului al XX-lea, Gheorghe Brătianu a fost ales membru corespondent al Societății Ligure di Storia Patria din Genova (1925),în 1935 membru al Institutului Kondakov din Praga, iar în 1936 al Societății de Științe și Litere din Boemia. În 1926 a fost desemnat membru al Comitetului Internațional de Științe Istorice. Gheorghe I. Brătianu se va înscrie în 1926 în Partidul Național Liberal iar la 12 octombrie 1927 va deveni șef al organizației Iași a PNL. În 1930, nemulțumit de politica PNL, care se opunea cu înverșunare întoarcerii în țară a lui Carol Caraiman, viitorul rege Carol al II-lea , omul politic Gheorghe I. Brătianu, care era unul din susținătorii viitorului rege, va da curs sugestiilor acestuia, și va sparge unitatea PNL prin crearea unei grupări liberale dizidente: PNL Gheorghe Brătianu (Georgist), în perioada 1930-1938. Va fi exclus din PNL ca urmare a atitudinii sale. Odată cu Gheorghe I. Brătianu vor pleca din PNL o serie de personalități marcante ale culturii și politicii românești interbelice, precum Ștefan Ciobanu, Constantin C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Simion Mehedinți, Arthur Văitoianu, Mihai Antonescu, etc... Fără a avea o influență electorală notabilă, noua formațiune politică, în primii ani de la înființare, a sprijinit politica lui Carol al II-lea, dar s-a distanțat ulterior de aceasta, pe măsură ce acesta continua politica de fărâmițare a partidelor și de întărire a puterii sale personale.^[6]
  În planul politicii externe, Gheorghe I. Brătianu s-a opus în mod categoric politicii duse de Nicolae Titulescu de apropiere de Uniunea Sovietică, respingând orice fel de alianță cu aceasta, fiind convins de faptul că o alianță cu Germania nazistă ar fi un lucru benefic pentru România.^[7] Regele Carol al II-lea notează în jurnalul său că istoricul Gheorghe I. Brătianu era "marele apostol al înțelegerii cu Germania".^[8]
  În data de 22 octombrie 1934, ministrul german al aerului, Mareșalul Hermann Göring, vorbind în numele lui Adolf Hitler, expune ambasadorului român la Berlin, Nicolae Petrescu-Comnen, o ofertă germană către România, respectiv garanția integrală a granițelor, în special a graniței cu Uniunea Sovietică și a graniței cu Ungaria, oferind totodată o reînarmare completă a armatei, cerând în schimb, ca România să se opună cu toate forțele oricărei încercări de trecere a trupelor sovietice pe teritoriul național. Nicolae Titulescu, care promisese deja partenerilor săi francezi și cehoslovaci, care încheiaseră deja tratate de asistență mutuală cu Uniunea Sovietică, pentru cazul unui conflict european, că va încheia și el un tratat similar, care ar fi permis trupelor sovietice să treacă prin România pentru a "sprijini" Franța și Cehoslovacia contra Germaniei, ascunde guvernului raportul lui Petrescu-Comnen.^[9]
  O lună mai târziu, în 20 noiembrie, informat de către Mihail Sturdza asupra acestui fapt, Gheorghe I. Brătianu, se deplasează la Berlin, unde Hermann Göring și Adolf Hitler, cu care are convorbiri, dar și baronul Konstantin von Neurath, ministrul de externe nazist, confirmă oferta făcută României. Ulterior, oferta va fi reînnoită, în urma unor convorbiri cu aceiași oficiali, în 7 noiembrie 1936^[10] și în 16 noiembrie 1936.^[11] "Combinațiile" lui Nicolae Titulescu vor face obiectul mai multor interpelări în parlament ale lui Gheorghe I. Brătianu, numit lider fascist de "Pravda" din 15 decembrie 1936.^[12]
  Gheorghe I. Brătianu va afirma în plenul parlamentului, în 16 iunie 1936 :

  „ Am onoarea a depune de pe acum pe biroul Adunării următoarele întrebări - nu atât pentru a căpăta un răspuns, pe care am toate motivele să nu-l cred apropiat - cât mai ales pentru a atrage din vreme atenția Parlamentului și a opiniei publice asupra unor împrejurări deosebit de îngrijorătoare. Când am criticat acum trei luni chestiunea unor angajamente luate de Guvernul român pentru eventuala trecere pe teritoriul său a unor formațiuni militare și materiale de război sovietice, mi s-au opus de pe banca ministerială cele mai categorice dezmințiri, însoțite de cele mai injurioase calificative. [...] Cu toate aceste dezmințiri și aprecieri, asupra autorității cărora nu mai insist, zvonurile îngrijorătoare nu au încetat să se răspândească. [...] Am citit însă deunăzi, în interviul pe care domnul Beneš, președintele Republicii Cehoslovace, l-a dat unui ziarist francez, după Conferința șefilor de state ai Micii Înțelegeri, care a avut loc la București, următoarea informație, a cărei importanță nu va scăpa nimănui: Dar dacă Franța și Anglia, ar fi atât de oarbe încât să nu-și înțeleagă misiunea, cele trei state au prevăzut toate ipotezele. [...] Eu știu, că în orice caz, Răsăritul le va trimite în ajutor oameni și arme. Dacă adăugăm la aceste cuvinte afirmațiile unor identități totale de vederi față de toate problemele [...] este logică întrebarea : Pe unde ne va trimite "Răsăritul" oameni și arme și dacă Pactul de asistență militară încheiat între Cehoslovacia și URSS cuprinde obligații de această natură pentru România? ”

  (Președenția Adunării Deputaților, înreg. la nr. 2340 din 16 iunie 1936 și nr. 33 569 din 18 iunie 1936)^[13]
  Cu un an înainte, în 5 octombrie și 26 noiembrie 1935, Gheorghe I. Brătianu, în intervențiile sale în Parlament demonstrase pericolul pătrunderii trupelor sovietice pe teritoriul României, ca și imposibilitatea de a le impune plecarea de pe teritoriul românesc, atâta vreme cât Uniunea Sovietică avea pretenții asupra Basarabiei,^[14][15] arătând că deschiderea granițelor înseamnă de fapt o invitație spre bolșevizarea țării. Comuniștii nu-i vor ierta niciodată aceste intervenții în parlament, ca și întrevederile avute cu Adolf Hitler.
  La alegerile din decembrie 1937, ultimele alegeri libere din România interbelică, a semnat pactul de neagresiune electorală cu Iuliu Maniu (PNȚ) și Corneliu Zelea Codreanu, care reprezenta Mișcarea Legionară, împotriva guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, prim ministru PNL, însă fără sprijinul bătrânilor din partid în frunte cu Dinu Brătianu. Scorul electoral al partidului condus de către Gheorghe I. Brătianu a fost de 3,89% (119.361 voturi).^[16]În aceste condiții, Gheorghe Brătianu decide să se reîntoarcă în PNL, iar la 10 ianuarie va avea loc fuziunea dintre cele două formațiuni. După numai trei luni partidele politice vor fi dizolvate, iar liberalii se vor vedea nevoiți să activeze în ilegalitate. La 14 februarie 1938, este emis un "decret-lege" prin care orice fel de activitate politică devenea ilegală, instaurând astfel dictatura regală.^[17]
  Gheorghe I. Brătianu nu a participat la ședințele Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940 în care au fost cedate Basarabia și Bucovina de Nord, ci numai la cea din noaptea de 30 spre 31 august 1940, convocată în vederea acceptării sau respingerii Arbitrajului de la Viena. El a insistat pentru o rezistență militară, deoarece cedarea va aduce "prăbușirea, prăbușirea prin demoralizare, neputință și anarhie".^[18]
  După lovitura de stat de la 6 septembrie, când regele Carol al II-lea a fost detronat și determinat să plece în exil de către generalul Ion Antonescu, va fi solicitat de către acesta din urmă să participe la guvernare, într-o formulă tripartită, împreună cu Mișcarea Legionară. Horia Sima a fost de acord, cu condiția să nu solicite ministerele vizate de legionari, interne, externe, educație și culte. Horia Sima afirmă că Gheorghe I. Brătianu a cerut prea mult, respectiv Vice-Președinția Consiliului de Miniștri, Ministerul de Externe și totalitatea ministerelor economice, astfel încât nu s-a ajuns la nici o înțelegere.^[19] La data începerii operațiunilor militare ale României în cel de-al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941, Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Diviziei 7 infanterie, cu gradul de căpitan de rezervă, până la data de 12 iulie 1941. După această dată a fost atașat Comandamentului Corpului de Cavalerie, ca translator de limbă germană, până la demobilizarea sa, la 30 noiembrie 1941. În martie 1942 obține gradul de maior, cu care este mobilizat din nou, la Corpul de Cavalerie, între 16 iulie-24 septembrie 1942, perioadă în care participă la luptele din Crimeea. În primăvara anului 1945 a revenit de pe front la Școala Superioară de Război, unde a ținut patru prelegeri, rezumate ulterior sub titlul "Formule de organizare a păcii în istoria universală", dar numai prelegerea cu numărul 1 este cunoscută în prezent.^[20] În studiul său introductiv la ediția din 1980 a cărții lui Gheorghe I.Brătianu Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, publicată la Editura Eminescu, Valeriu Râpeanu afirmă că^[21]acel curs Formule de organizare a păcii în Istoria Universală a fost predat de Gh. I. Brătianu la Facultatea de litere din București, din acest curs fiind publicate două părți în Revue historique du Sud-Est Europėen , XXIII, Bucarest, 1946, ultima parte (p. 31-56) cuprinzând situația de după primul război mondial și câteva incursiuni în deceniul trei.
  În paralel, continuă activitatea universitară. În anii 1941-1942 și 1942-1943 va ține cursul intitulat Chestiunea Mării Negre la Universitatea București. La 15 decembrie 1941, în lecția de deschidere a cursului despre istoria Mării Negre, Gheorghe I. Brătianu vorbea despre “spațiul de securitate” al României, un termen geopolitic pe care îl va defini ulterior drept spațiul care “cuprinde acele regiuni și puncte fără de care o națiune nu poate îndeplini nici misiunea ei istorică, nici posibilitățile care alcătuiesc destinul său”. El va face o distincție între spațiul de securitate, spațiul etnic și spațiul vital. Spațiul etnic era “spațiul locuit de același popor, în sensul de națiune”, iar spațiul vital era un “raport de forțe”, “spațiul peste care se întinde la un moment dat expansiunea unei forțe”. Spațiul de securitate putea să coincidă cu spațiul etnic-de unde rezultă o “poziție tare”-, putea, însă, să-l și depășească. Afirmarea spațiului de securitate nu înseamnă voința și dorința de-a acapara un “spațiu vital”, deci nu este expresia unei forțe în expansiune.
  Istoricul Gheorghe I. Brătianu identifica două “poziții cheie”, respectiv poziții geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice: “1.Intrarea Bosforului și, în general, sistemul strâmtorilor care duce navigația dincolo de această mare închisă; și 2.Crimeea, care, prin porturile ei naturale, prin cetățile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziție stăpânitoare peste tot complexul maritim de aci. Cine are Crimeea poate stăpâni Marea Neagră. Cine n-o are n-o stăpânește. Este evident că această problemă se leagă de chestiunile noastre, pentru că, în definitiv, ce sunt strâmtorile altceva decât prelungirea gurilor Dunării”. Tot el adăuga că “noțiunea spațiului de securitate presupune că noi nu putem rămâne indiferenți față de ce se petrece în aceste două poziții cheie ale unei mări atât de strâns legate de existența noastră”. Istoria veacurilor XIX și XX era sintetizată de Gheorghe I. Brătianu ca fiind “o luptă pentru Marea Neagră între Rusia și Europa”. Cursul despre Chestiunea Mării Negre va fi litografiat, pentru uzul studenților, prin grija editorului Ioan Vernescu. Cartea despre Marea Neagră va fi tipărită postum.^[22]În anul 1988 a apărut o traducere în l.română a cărții lui Gh.Brătianu intitulată Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană. Vol. I. În 1947, în cadrul represiunilor dezlănțuite de autoritățile comuniste, este înlăturat de la catedra universitară și de la conducerea institutului de istorie, în septembrie i se fixează domiciliu forțat și i se interzic contactele externe. La 9 iunie 1948 - odată cu reorganizarea Academiei Române, - care ia acum numele de Academia R.P.R. - i se retrage calitatea de academician ca, dealtfel, altor 97 de personalități științifice și culturale românești. În noaptea de 5/6 mai 1950, este arestat de organele securității și întemnițat la închisoarea din Sighet,fiind reținut aproape trei ani, fără să fi fost judecat și condamnat. Într-una din zilele dintre 23 și 27 aprilie 1953 a murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani^[25], în condiții încă neelucidate. Potrivit mărturiilor altor deținuți, se pare că s-a spânzurat cu un laț făcut dintr-un cearșaf, neputând să mai suporte chinurile detențiunii.^{[necesită citare]} După alte surse^[care?] se presupune că a fost bătut de un gardian până când Gheorghe Brătianu a murit.^{[necesită citare]} În 1971 familia a fost autorizată să-l dezgroape din Cimitirul Săracilor din Sighet și să-l reînhumeze în cavoul Brătienilor de la Florica/Ștefănești, din județul Argeș.  

  Gheorghe I. Brătianu
  Istoricul Gheorghe I. Brătianu
  Date personale
  Născut	28 ianuarie 1898 Ruginoasa, județul Iași, România
  Decedat	23 sau 27 aprilie 1953 (55 de ani) Închisoarea din Sighet, Sighetu Marmației, Republica Populară Română
  Cauza decesului	ucis în detenție (?)
  Părinți	Ion (Ionel) I. C. Brătianu
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	istoric, politician
  Activitate
  Cauza decesului	ucis în detenție (?)
  Educație	Facultatea de Drept din Iași Universitatea Sorbona
  Alma mater	Facultatea de Litere din Paris[*] Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
  Organizație	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Universitatea din București
  Cunoscut pentru	Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană (postum)
  Partid politic	Partidului Național Liberal
  Membru titular al Academiei Române

• 1968: Vasili Nikolaevici Ajaev, scriitor rus (n. 1915)

• 1972 - A murit Francis Nwia Nkrumah ( Kwame Nkrumah, n. 21 septembrie 1909), unul dintre cei mai influenți oameni politici ai miscarii Pan-Africane ai secolului al XX-lea, conducator al Ghanei și al statului precedent, fosta colonie britanică, Coasta de Aur, din 1952 până în 1966.

  

  Francis Nwia Nkrumah – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1986: Margareta Dumitrescu (născută Atanasiu, n. 15 aprilie 1903,^[1] București, România – d. 27 aprilie 1986,^[1] București, RS România) a fost o arahnologă și biospeologă română.
  A fost membră al Institutului de Speologie „Emil Racoviță” din București, fiind specializată în studiul arahnidelor  

  Margareta Dumitrescu
  Date personale
  Nume la naștere	Margareta Atanasiu
  Născută	15 aprilie 1903[1]  București, România
  Decedată	27 aprilie 1986 (83 de ani)[1]  București, RS România
  Cetățenie	România
  Ocupație	arahnologă[*] biospeologă[

• 1986: Dr. Josef Allen Hynek (n. 1 mai 1910 – d. 27 aprilie 1986) a fost un astronom american, profesor și ufolog.^[1] Este cel mai cunoscut, probabil, pentru studiile sale privind OZN-urile. A colaborat în calitate de consultant științific la studiile ufologice efectuate de către U.S. Air Force sub trei nume consecutive:
  1. Project Sign (1947–1949),
  2. Project Grudge (1949–1952) și
  3. Project Blue Book (1952 - 1969).
  Zeci de ani după aceea, el a realizat independent propria cercetare a OZN-urilor, dezvoltând sistemul de clasificare al întâlnirilor, fiind considerat părintele conceptului de analiză științifică atât a rapoartelor cât și, mai ales, a căutării dovezilor lăsate de presupuse OZN-uri. 
  Allen Hynek (stânga) şi Jacques Vallee (dreapta)
  Hynek s-a născut în Chicago, din părinți cehi. În 1931, Hynek și-a luat diplomă de licență la Universitatea din Chicago. În 1935, a luat un doctorat în astrofizică la Observatorul Yerkes. El s-a alăturat Departamentului de Fizică și Astronomie de la Universitatea de Stat din Ohio în 1936. S-a specializat în studiul evoluției stelare și în identificarea binară spectroscopică.
  În timpul celui de-al doilea război mondial, Hynek a fost cercetător civil la laboratorul de fizică aplicată de la Johns Hopkins, unde a contribuit la dezvoltarea focosului radio de proximitate folosit de Marina Statelor Unite.
  După război, Hynek a revenit la Departamentul de fizică și astronomie de la Universitatea de Stat din Ohio, devenind profesor titular în 1950.
  În 1956, a părăsit Universitatea pentru a se alătura profesorului Fred Whipple, astronom Harvard de la Observatorul Smithsonian de astrofizică, care era combinat cu Observatorul Harvard de la Harvard. Hynek s-a ocupat cu urmărirea unui satelit spațial american, un proiect pentru Anul Geofizic Internațional în 1956 și următorii. În plus față de cele peste 200 de echipe de oameni de știință amatori din întreaga lume care au făcut parte din Operațiunea Moonwatch, acolo erau 12 stații fotografice Baker-Nunn. O cameră specială de înregistrare a fost concepută pentru această activitate și un prototip a fost construit și testat și apoi dezasamblat atunci când, pe 4 octombrie 1957, Uniunea Sovietică a lansat primul său satelit, Sputnik.
  După finalizarea lucrărilor sale privind satelitul american, Hynek s-au întors în învățământ, ocupându-și poziția de profesor, fiind numit președinte al departamentului de astronomie de la Universitatea Northwestern în 1960.
  Joel Hynek, fiul său, este un câștigător al Premiului Oscar pentru efecte vizuale, el regizând așa-numitul efect de camuflaj al Predatorului pentru R/Greenberg Associates (R/GA).  

  Josef Allen Hynek
  Date personale
  Născut	1 mai 1910 Chicago, Illinois
  Decedat	27 aprilie 1986 (75 de ani) Scottsdale, Arizona
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer al creierului[*])
  Căsătorit cu	Mimi
  Copii	Joel Hynek[*]
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	astrofizician ufolog
  Activitate
  Cauza decesului	cancer al creierului[*]
  Alma mater	Universitatea din Chicago
  Organizație	Johns Hopkins University Applied Physics Laboratory[*] Yerkes Observatory[*] Ohio University[*] Universitatea Harvard Northwestern University[*]
  Profesor pentru	Jacques Vallée

• 1992: Olivier Messiaen (pronunție franceză: [ɔlivje mɛsjɛ], 10 decembrie1908 Avignon - 27 aprilie 1992 Clichy) a fost un compozitor francez, organist și ornitolog. A intrat la Conservatorul din Paris la vârsta de 11 ani și a avut ca profesori pe Paul Dukas, Maurice Emmanuel, Charles-Marie Widor și Marcel Dupré. În 1931 a fost numit organist la biserica La Trinité din Paris, post pe care l-a deținut până la moartea sa. Participând ca militar la cel de-al doilea război mondial, în 1940, Messiaen a fost luat prizonier de către germani. În timpul captivității a compus Quatuor pour la fin du temps ("Cvartet pentru sfârșitul lumii") pentru cele patru instrumente disponibile, pian, vioară, violoncel, și clarinet. Piesa a fost cântată pentru prima oară de Messiaen și alți muzicieni prizonieri în fața unei audiențe de deținuți și paznici. Messiaen a fost numit profesor de armonie la Conservatorul din Paris la scurt timp după eliberarea sa, în 1941,iar din 1966 a funcționat ca profesor de compoziție, până la pensionare, în 1978. Printre numeroșii lui elevi pot fi menționați: Pierre Boulez și Yvonne Loriod (care, mai târziu, a devenit a doua soție a lui Messiaen). Muzica lui Messiaen este ritmic complexa (el a fost interesat de ritmuri din greaca veche și din surse hinduse), și este melodic și armonic bazat pe modurile de transpunere limitată, care au fost inovarile proprii ale lui Messiaen. Multe dintre compozitiile sale descriu ceea ce el a numit "aspecte minunate de" credință, pe baza lui de nezdruncinat a catolicismul roman. El a călătorit pe scară largă, și a scris lucrări inspirate de influențe diverse, precum muzică japoneză, peisajul Bryce Canyon în Utah, și viața Sfântului Francisc de Assisi. Messiaen a experimentat o forma usoara de synaesthesia: el percepea culori când auzea anumite acorduri muzicale, în special acorduri construite din modurile sale, și el a folosit combinatii ale acestor culori în compozițiile sale. Pentru o perioadă scurtă de timp Messiaen a experimentat asocierea parametrizării cu un "serialism total", în care domeniu acesta este deseori citat ca un inovator. Stilul său a absorbit multe influente muzicale exotice, cum ar fi gamelan indoneziană (percutie reglata de multe ori în lucrările sale orchestrale), și a promovat, de asemenea. 

  Olivier Messiaen
  Olivier Messiaen în 1986
  Date personale
  Nume la naștere	Olivier Eugène Charles Prosper Messiaen
  Născut	10 decembrie 1908[2][3][4][5][6][7][8][9]  Avignon, Franța[10][11]
  Decedat	27 aprilie 1992 (83 de ani)[4][5][6][9]  Clichy, Franța
  Înmormântat	Saint-Théoffrey
  Părinți	Pierre Messiaen[*] Cécile Sauvage[*]
  Căsătorit cu	Claire Delbos[*] (1932–22 aprilie 1959) Yvonne Loriod[*] (din 1961)
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	compozitor organist[*] ornitolog[*] profesor de muzică[*] muzicolog[*] teoretician al muzicii[*] pianist profesor universitar[*] scriitor muzician
  Activitate
  Studii	Conservatoire national supérieur de musique et de danse[*]
  Gen muzical	operă simfonie
  Instrument(e)	orgă[*]
  Case de discuri	Deutsche Grammophon[*]
  Premii	Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*] Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*] Ordinul Coroanei Belgiei în grad de Comandor[*] Bach Prize of the Free and Hanseatic City of Hamburg[*] Premiul Erasmus Premiul Muzical Léonie Sonning[*] Royal Philharmonic Society Gold Medal[*] Berliner Kunstpreis[*] Premiul Wihuri Sibelius[*] Kyoto Prize in Arts and Philosophy[*] Kyoto Prize[*] Ernst von Siemens Music Prize[*][1] honorary doctor of the University of Sydney[*

• 1998: Constantin I. Borș (n. 24 august 1928, sat Borșeni, comuna Războieni, județul Neamț – d. 27 aprilie 1998, Drobeta Turnu Severin) a fost un profesor universitar, om de știință, publicist român, cetățean de onoare (post-mortem) al municipiului Piatra Neamț (1995). A urmat școala primară în satul natal și Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț^[1]. Licențiat al Facultăților de Matematică-Fizică a Universității Al.I. Cuza Iași și Facultății de Construcții a Institutului Politehnic din Iași^[1]. A fost profesor universitar și cercetător științific la Institutului de Matematică al Academiei^[1]. Doctor în științe tehnice în 1956 cu teza „Torsiunea, întinderea și încovoierea barelor anizotrope omogene și neomogene”^[1]. Cursuri de perfecționare în Polonia, S.U.A.^[2]. A predat în centre universitare din Algeria și Zair. A susținut prelegeri la universități din Paris, Varșovia, Praga, Roma, Berlin^[2]. Contribuții deosebite în mecanica mediilor continue, teoria elasticității, mecanica cerească, teoria relativității.  

  Constantin I. Borș
  Date personale
  Născut	24 august 1928 Sat Borșeni, comuna Războieni, Neamț
  Decedat	27 aprilie 1998 Drobeta Turnu Severin
  Naționalitate	Română
  Ocupație	universitar[*]
  Activitate
  Rezidență	Drobeta Turnu Severin
  Instituție	Profesor universitar, cercetător științific Institutul de Matematică al Academiei Române
  Cunoscut pentru	Teza „Torsiunea, întinderea și încovoierea barelor anizotrope omogene și neomogene”
  Premii	Premiul Academiei Române

• 2002 - A murit americanca Ruth Handler, cofondatoare a concernului Mattel, cea mai mare companie de jucării din lume( creată în 1945) si creatoarea păpuşii Barbie; (n. 4 noiembrie 1916).

  

  Ruth Handler – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

• 2009: Tomohiko Ikoma (25 august 1932 - 27 aprilie 2009) a fost un fotbalist japonez.
• 2014: George Astaloș (n. 4 octombrie 1933, București - d. 27 aprilie 2014, București) a fost un poet, romancier și dramaturg român care a locuit la Paris.
  George (Gheorghe) Astaloș este absolvent al Școlii de Ofițeri topogeodezi (1953). Demisionează din armată pentru a se dedica exclusiv scrisului. Debutează cu poezie în 1948, într-o revistă școlară. George Astaloș scrie poezie, teatru, roman, eseu, memorialistică, culegeri epistolare, critica și teorie literară. Adevăratul său debut are loc însă abia în 1968/1969 pe scena Teatrului Cassandra din București cu piesa Vin soldații.
  Este autorul teoriei pluridimensionalității teatrului (Teatrul Floral-Spațial). Hazardul obiectiv face ca Armata Roșie să invadeze Cehoslovacia după afișarea Soldaților, iar piesa primește permisiunea de a fi jucată.
  Reacția guvernului României față de invadarea Cehoslovaciei a făcut posibilă reprezentarea piesei. Obține Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de teatru "Vin soldații" și alte piese (1970). În 1972 i se montează prima piesă în Occident (Vin soldații, Teatrul Adyar, Paris, regia: Petrică Ionescu). Teatrul său a fost reprezentat pe scenele din: Paris, Londra, New York, Washington, Copenhaga, București, Stockholm, Edmonton, Bonn, Bruxelles, Lisabona, Madrid, Barcelona, Tel Aviv, Braga, Viena, Dortmund, Vilnius, Berlin etc. La congresul PEN Clubului Internațional (Piran, Slovenia, 1971), președintele Pierre Emmanuel, i-a oferit o bursă a Academiei Franceze. George Astaloș se stabilește definitiv la Paris, iar în 1976 i se acordă cetățenia franceză. Este autorul a peste 40 de volume de poezie, proză, teatru, eseu, memorii si corespondență. Cărțile i-au fost publicate în: România, Franța, Italia, Portugalia, Statele Unite ale Americii, Luxemburg și Germania. Figurează în peste 20 de antologii de poezie și de teatru, apărute în Europa și în America de Nord.
  Este autorul unui microdicționar argotic de circa 1000 de articole. Este autor a peste 200 de studii, eseuri și articole critice. Poezia i-a fost publicată în Franța, Italia, România, SUA, Canada, Germania, Belgia, Anglia, Turcia, Spania, Tunisia, Macedonia, Bulgaria etc.  

  George Astaloș
  Date personale
  Născut	4 octombrie 1933 București, România
  Decedat	27 aprilie 2014, (80 de ani) București, România
  Naționalitate	România
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	dramaturg, scriitor
  Limbi	limba franceză[1] limba română[2]
  Studii	Școala de Ofițeri Topogeodezi
  Activitatea literară
  Specie literară	poezie, roman, eseu, memorialistică, epistolă, teatru
  Operă de debut	1968/1969 - Vin soldații la Teatrului Cassandra din București
  Opere semnificative	„Vin soldații"
  Note
  Premii	Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de teatru "Vin soldații"

• 2014: Vujadin Boškov (sârbă Вујадин Бошков; 16 mai 1931 – 27 aprilie 2014) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal sârb.

SĂRBĂTORI

• Africa de Sud: Ziua Libertății

  

  Africa de Sud – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

• Togo, Ziua Independenței (1960)

  

  Amplasarea Republicii Togoleze – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

• Sierra Leone, Ziua Independenței (1961)

  

  Sierra Leone – foto: thoughtyoumayask.com

• Ziua drapelului în Republica Moldova
• În calendarul ortodox:  Sf Ap Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului  (Sâmbăta lui Lazăr. Pomenirea morților. 

  Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol și Sfințit Mucenic Simeon, ruda Domnului din Cei Șaptezeci este pomenit de Biserica Ortodoxă în 27 aprilie și împreună cu Cei Şaptezeci în 4 ianuarie.

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Ap Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului  (Sâmbăta lui Lazăr. Pomenirea morților. 

Sfântul Sfințit Mucenic Simeon, ruda Domnului

A fost văr de al II-lea după mamă cu Mântuitorul Iisus Hristos. Potrivit Istoricului Eusebiu acesta a fost al doilea Episcop al Ierusalimului.

După uciderea Sfântului apostol Iacov în anul 62, Sfinții Apostoli l-au ales episcop al Ierusalimului.

Episcopul Simeon a păstorit într-o vreme de grele încercări pentru creștinii din Palestina din pricina deselor răscoale ale iudeilor împotriva stăpânirii romane și datorită dorinței împăratului Nero (54-68) de a distruge Ierusalimul, acesta fiind cucerit în anul 70 și dărâmat de Titus, fiul lui Vespasian.

La venirea armatei romane, condusă de Vespasian, Episcopul Simeon a plecat împreună cu mai mulți creștini din Ierusalim în orașul Pella din Decapolis (Grecia), întorcându-se mai apoi în Ierusalimul rămas în ruină.

Sfântul episcop a suferit multe chinuri în timpul vieții sale fiind suspus supliciilor în timpul persecuțiilor lui Vespasian (66 – 79), Titus (79 – 81), Dominițian (81-96), scăpând însă cu viață.

Însă, în timpul domniei lui Traian a suferit moarte martirică fiind răstignit în anul 107, la 120 de ani de viață și 54 de ani de păstorire ca episcop.

Glasul 1

Pe tine rudenia lui Hristos, Sfinte Simeon, ierarh şi mucenic tare, cu sfinţenie te lăudăm, cel ce ai pierdut înşelăciunea şi ai păzit credinţa. Pentru aceasta prăznuind astăzi preasfântă pomenirea ta, dezlegare de păcate luăm prin rugăciunile tale.

Sâmbăta lui Lazăr

Ev. Ioan 11:1-45

În vremea aceea era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei și al Martei, sora ei. Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul și I-a șters picioarele cu părul capului ei, iar fratele ei, Lazăr, era bolnav.

Deci au trimis surorile la El, zicând: Doamne, iată, cel pe care îl iubești este bolnav. Iar Iisus, auzind, a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca prin ea Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească. Și iubea Iisus pe Marta și pe sora ei și pe Lazăr. Când a auzit, deci, că Lazăr este bolnav, Iisus a rămas două zile în locul în care era. Apoi a zis ucenicilor: Să mergem iarăși în Iudeea.

Ucenicii I-au zis: Învățătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, iar Tu iarăși Te duci acolo? A răspuns Iisus: Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi; iar dacă umblă cineva noaptea, se împiedică, pentru că lumina nu este în el.

A zis acestea, iar după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc. Deci I-au zis ucenicii: Doamne, dacă a adormit, se va face bine. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbește despre somn ca odihnă. Însă atunci Iisus le-a spus lor pe față: Lazăr a murit. Și Mă bucur pentru voi, ca să credeți, că n-am fost acolo. Deci, să mergem la el.

Însă Toma, care se numește Geamănul, a zis celorlalți ucenici: Să mergem și noi și să murim cu El. Deci, venind, Iisus l-a găsit (pe Lazăr) pus de patru zile în mormânt. Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii. Și mulți dintre iudei veniseră la Marta și Maria, ca să le mângâie pentru fratele lor.

Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieșit în întâmpinarea Lui, iar Maria ședea în casă. Și a zis Marta către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar și acum știu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îți va da. Iisus i-a zis: Fratele tău va învia. Marta I-a zis: Știu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi. Și Iisus i-a zis: Eu sunt învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.

Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume. Și zicând aceasta, s-a dus și a chemat pe Maria, sora ei, zicându-i în taină: Învățătorul este aici și te cheamă. Când a auzit aceea, s-a ridicat degrabă și a venit la El.

Și Iisus nu venise încă în sat, ci era în locul unde Îl întâmpinase Marta. Iar iudeii care erau cu ea în casă și îi spuneau cuvinte de mângâiere, văzând pe Maria că s-a ridicat degrabă și a ieșit din casă, au mers după ea, socotind că a plecat la mormânt ca să plângă acolo. Deci Maria, când a venit unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui, zicându-I: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.

Deci Iisus, când a văzut-o plângând și pe iudeii care veniseră cu ea plângând și ei, a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine. Și a zis: Unde l-ați pus? Zis-au Lui: Doamne, vino și vezi. Și a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată, cât de mult îl iubea. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea oare Acesta, Care a deschis ochii orbului, să facă așa ca și acesta să nu moară? Deci, suspinând iarăși Iisus întru Sine, a mers la mormânt.

Și era o peșteră și o piatră era așezată pe ea. Iisus a zis: Ridicați piatra! Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi. Iisus i-a zis: Nu ți-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Au ridicat deci piatra, iar Iisus Și-a ridicat ochii în sus și a zis: Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat.

Eu știam că întotdeauna Mă asculți, dar pentru mulțimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis. Și zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Și a ieșit mortul, fiind legat la picioare și la mâini cu fâșii de pânză, iar fața lui era înfășurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegați-l și lăsați-l să meargă. Deci, mulți dintre iudeii care veniseră la Maria și care văzuseră ce a făcut Iisus, au crezut în El.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL SFINTELOR PAȘTI

A.    GUSTĂRI

Mazăre uscată bătută

Ingrediente:
* 600 g mazăre uscată

* 200 ml ulei din sâmburi de struguri (sau ce vă place)

* 0 foaie de dafin

* Sare

* piper după gust

* 5 felii de pâine

* 100ml ulei pentru prăjit pâinea

Mod de preparare:

 Într-o oală se pune circa 1,5 l apă cu sare şi foaia de dafin, se adaugă mazărea şi se pune la fiert.

Când este fiartă se scurge de apă, dar se păstrează 4-5 linguri din zeamă.

Mazărea se pasează bine la robot, sau se pasează printr-o sită deasă.

Se bate apoi cu telul şi se adaugă uleiul, ca la fasolea bătută.

Dacă vi se pare prea groasă se subţiază cu puţină apă în care a fiert mazărea.

Se condimentează după gust cu sare şi piper.

 Mazarea bătuta se serveşte pe felii de pâine prăjită în ulei, sau doar băgate în toaster, sau pe plită, cum vă place.

 

B: SALATE

Salată de morcov cu ridichi

·       400 g morcov;

·       1 măr;

·       1 ridiche de mărime medie;

·       4 linguri ulei;

·       1 – 2 linguri oţet sau zeamă de lămâie;

·       Sare;

·       Zahăr;

·       1 legătură pătrunjel

Se spală, se curăţă şi se dau pe răzătoare morcovul, ridichea şi mărul.

Se amestecă uleiul cu oţetul, sarea şi zahărul (după gust) şi se toarnă peste zarzavat.

Se presară pătrunjelul tocat mărunt.

 

C: SOSURI

Sos de lămâie cu margarină

·       ½ ceaşcă margarină (ulei);

·       3 linguri zeamă de lămâie;

·       1 lingură coajă rasă de lămâie

Se încălzeşte margarina (uleiul) şi se adaugă bătând cu o furculiţă celelalte ingrediente.

Se păstrează cald şi se toarnă peste zarzavaturi fierte.

 

 

D: BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Borş călugăresc de fasole albă

·       300 g fasole albă;

·       100 g ceapă;

·       100 g morcov;

·       50 g rădăcină pătrunjel;

·       100 g ţelină;

·       100 g ulei;

·       200 g sfeclă;

·       200 g roşii (pot fi şi conservate);

·       1,5 l borş de putină;

·       20 g usturoi;

·       Cimbru;

·       1 legătură pătrunjel verde;

·       2 legături leuştean;

·       Sare

Fasolea se fierbe schimbând 3 – 4 ape. În ultima apă se pune sare.

Ceapa se curăţă, se toacă mărunt şi se căleşte în ulei.

După câteva minute se adaugă morcovii, pătrunjelul şi ţelina tăiate julien.

Se stinge cu apă şi se adaugă la fasole.

Sfecla se fierbe separat, se curăţă, se rade pe răzătoare julien şi se adaugă la fasole împreună cu mujdeiul de usturoi, cimbrul, roşiile tăiate în bucăţi şi borşul de putină ce a fost fiert separat.

Se potriveşte gustul de sare, iar la sfârşit se adaugă verdeaţa tocată.

 

Borş de putină

Pentru a deveni independenţi faţă de „bunurile” de la piaţă, care ştim cu toţii că au în compoziţie tot felul de E – uri, sau sare de lămâie m-am gândit să postez această reţetă pe care o utiliza bunica mea.

·       2 kg tărâţe de grâu;

·       1 kg mălai;

·       500 g pâine neagră;

·       50 g drojdie de bere

Se face o plămadă din drojdie de bere, mălai, 500 g tărâţe şi apă călduţă.

Se lasă să dospească peste noapte şi după ce a crescut se pune într-o putină sau borcan de sticlă de 20 litri, se adaugă restul de tărâţe şi apă caldă şi se lasă să dospească câteva ore.

După ce a dospit se toarnă peste acest amestec apă fierbinte (clocotită) până ce vasul se umple.

Se adaugă pâinea tăiată felii şi bine prăjită.

Se amestecă această compoziţie cu o paletă şi se lasă apoi să se limpezească 24 ore, apoi se foloseşte.

După ce borşul s-a consumat, se umple din nou borcanul cu apă fiartă, se amestecă bine şi se lasă iar 24 ore să se limpezească. Se obţine astfel o nouă tranşă de borş.

După folosirea acesteia se continuă pregătirea borşului astfel: se scoate din borcan întreaga cantitate de huşte, se spală borcanul, se pune în borcan jumătate din cantitatea de huşte, 1 kg tărâţe şi 500 g mălai, se adaugă apă călduţă, se lasă să dospească 4 – 5 ore, apoi se toarnă apă fierbinte şi se pune pâine prăjită.

După limpezire borşul este gata şi se poate consuma.

 

E: MÂNCĂRURI

Cartofi înăbuşiţi

·       8 cartofi;

·       2 linguri ulei;

·       Sare;

·       Piper;

·       Pătrunjel,

Se curăţă cartofii, se taie în lung în patru, apoi fiecare sfert în două.

Se spală şi se pun într-o cratiţă cu ulei, câteva linguri de apă şi sare.

Se acoperă şi se lasă să fiarbă înăbuşit, mai mult în abur.

Dacă apa scade şi mai este nevoie se mai adaugă puţină.

Se scot pe platou şi se presară cu piper pisat şi cu verdeaţă tocată fin sau cu sosul de margarină prezentat la pct B.

 

F: DULCIURI

Sărăţele rapide

Sărăţele foarte bune şi mai repede de făcut, pentru cei ce nu au prea mult timp la dispoziţie pentru bucătărit:

*  un pahar ulei,

* o linguriţă sare,

* 4 linguri apă minerală

Se fracă toate ingredientele de mai sus într-un vas şi se adaugă făină ca să fie un aluat nu tare, dar nici moale, adică un aluat bun şi uşor de întins pe planşetă.

Se taie fâşii pentru saleuri - pe care le ung cu puţină apă şi le presar cu chimen, susan, mac.

Se pot tăia rotunde, cu paharul - şi se ung cu suc de roşii – peste care se pot pune feliuţe de ardei, măsline, ceapă rondele etc.

Se pun în tava neunsă şi se coc la foc potrivit câteva minute!

 

TEATRU/FILM

CRISTIAN MUNGIU

Biografie

Cristian Mungiu (n. 27 aprilie 1968, Iași) este un regizor, producător și scenarist de film român contemporan. S-a născut în orașul Iași în familia medicului Ostin Mungiu, profesor universitar la UMF Iași, și Mariei Mungiu, profesoară de limba și literatura română. Sora lui, Alina Mungiu-Pippidi, medic psihiatru de profesie, a devenit cunoscută ca politolog, activist civic și analist politic. Cristian Mungiu a studiat limba și literatura engleză și americană și a lucrat o perioadă ca profesor, precum și ca ziarist și moderator la radio și la televiziune.

În anul 1998 a absolvit cursurile Academiei de Teatru și Film din București, contribuind apoi în calitate de regizor secund la filme cunoscute precum Le Capitaine Conan (1996, regia Bertrand Tavernier) și Train de Vie (1998, regia Radu Mihăileanu).

A regizat câteva scurtmetraje, pentru care a primit mai multe premii, printre care și cel pentru cel mai bun regizor, la Festivalul Dakino, în anul 2000, pentru Zapping. Lungmetrajul Occident (2002) a fost prezentat în cadrul secțiunii Quinzaine des Réalisateurs la Festivalul de la Cannes, obținând Marele Premiu la Festivalul Internațional de Film Transilvania.

Filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) l-a făcut celebru pe regizorul Cristian Mungiu, prin selectarea sa de către juriul Festivalului de Film de la Cannes. După ce a primit Premiul acordat de către Federația Internațională a Presei Cinematografice și premiul acordat de administrația educației naționale din Franța, regizorul Cristian Mungiu a câștigat la 27 mai 2007 Marele Premiu al Festivalului Internațional de Film de la Cannes – Palme d'Or. ^[1] Filmul a fost nominalizat și la premiile „Globul de Aur”.

La data de 28 mai 2007, președintele României, Traian Băsescu, i-a conferit printr-un decret Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler regizorului Cristian Mungiu, „pentru contribuția sa, prin care s-a evidențiat ca exponent al tinerei generații de regizori români, la promovarea la nivel mondial a cinematografiei naționale”. ^[2]

Următorul proiect a fost filmul Amintiri din epoca de aur, care constă din 6 scurtmetraje produse de Mungiu și regizate de el și de alți regizori tineri, printre care Hanno Hoefer.

În 2013, Cristian Mungiu a făcut parte din juriul competiției oficiale a celei de-a 66-a ediții a Festivalului de Film de la Cannes prezidat în acel an de regizorul și producătorul Steven Spielberg. 

FILMOGRAFIE

Regizor

Cristian Mungiu în 2007 la Festivalul Internațional de film de la San Sebastián.

• 1998 - Mariana (scurtmetraj)
• 1999 - Mîna lui Paulișta (scurtmetraj)
• 1999 - Nici o întâmplare (scurtmetraj)
• 2000 - Zapping (scurtmetraj)
• 2000 - Corul Pompierilor (scurtmetraj)
• 2002 - Occident (lungmetraj)
• 2005 - Segmentul Turkey Girl (română Curcanii nu zboară) din Obiecte pierdute (scurtmetraj)
• 2007 - 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (lungmetraj)
• 2009 - Amintiri din Epoca de Aur (scurtmetrajele din partea a 2-a)
• 2012 - După dealuri (lungmetraj)
• 2016 - Bacalaureat (film) ^[7] [8]

Scenarist

• 1998 - Mariana (scurtmetraj)
• 2000 - Zapping (scurtmetraj)
• 2002 - Occident (lungmetraj)
• 2005 - Canton
• 2005 - Segmentul Turkey Girl (română Curcanii nu zboară) din Obiecte pierdute (scurtmetraj)
• 2007 - 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (lungmetraj)
• 2009 - Amintiri din Epoca de Aur (cele 6 scurtmetraje)

Producător

• 2005 - Apartament 19
• 2006 - Offset (lungmetraj)  

GEORGE ASTALOȘ

George Astaloș
Date personale
Născut	4 octombrie 1933 București, România
Decedat	27 aprilie 2014, (80 de ani) București, România
Naționalitate	România
Cetățenie	România  Franța
Ocupație	dramaturg, scriitor
Limbi	limba franceză[1] limba română[2]
Studii	Școala de Ofițeri Topogeodezi
Activitatea literară
Specie literară	poezie, roman, eseu, memorialistică, epistolă, teatru
Operă de debut	1968/1969 - Vin soldații la Teatrului Cassandra din București
Opere semnificative	„Vin soldații"
Note
Premii	Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de teatru "Vin soldații"
Modifică date / text

George Astaloș (n. 4 octombrie 1933, București - d. 27 aprilie 2014, București) a fost un poet, romancier și dramaturg român care a locuit la Paris.

George (Gheorghe) Astaloș este absolvent al Școlii de Ofițeri topogeodezi (1953). Demisionează din armată pentru a se dedica exclusiv scrisului.

CUPRINS

• 1Cariera literară
• 2Debutul în dramaturgie
• 3Emigrarea
• 4Alte publicații
• 5Activitatea profesională
• 6Legături externe

CARIERA LITERARĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Debutează cu poezie în 1948, într-o revistă școlară. George Astaloș scrie poezie, teatru, roman, eseu, memorialistică, culegeri epistolare, critica și teorie literară.

DEBUTUL ÎN DRAMATURGIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Adevăratul său debut are loc însă abia în 1968/1969 pe scena Teatrului Cassandra din București cu piesa Vin soldații.

Este autorul teoriei pluridimensionalității teatrului (Teatrul Floral-Spațial). Hazardul obiectiv face ca Armata Roșie să invadeze Cehoslovacia după afișarea piesei ' Vin soldații care primește permisiunea de a fi jucată.

Reacția guvernului României față de invadarea Cehoslovaciei a făcut posibilă reprezentarea piesei. Obține Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de teatru "Vin soldații" și alte piese (1970). În 1972 i se montează prima piesă în Occident (Vin soldații, Teatrul Adyar, Paris, regia: Petrică Ionescu). Teatrul său a fost reprezentat pe scenele din: Paris, Londra, New York, Washington, Copenhaga, București, Stockholm, Edmonton, Bonn, Bruxelles, Lisabona, Madrid, Barcelona, Tel Aviv, Braga, Viena, Dortmund, Vilnius, Berlin etc.

EMIGRAREA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

La congresul PEN Clubului Internațional (Piran, Slovenia, 1971), președintele Pierre Emmanuel, i-a oferit o bursă a Academiei Franceze. George Astaloș se stabilește definitiv la Paris, iar în 1976 i se acordă cetățenia franceză.

ALTE PUBLICAȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Este autorul a peste 40 de volume de poezie, proză, teatru, eseu, memorii si corespondență. Cărțile i-au fost publicate în: România, Franța, Italia, Portugalia, Statele Unite ale Americii, Luxemburg și Germania. Figurează în peste 20 de antologii de poezie și de teatru, apărute în Europa și în America de Nord.

Este autorul unui microdicționar argotic de circa 1000 de articole. Este autor a peste 200 de studii, eseuri și articole critice. Poezia i-a fost publicată în Franța, Italia, România, SUA, Canada, Germania, Belgia, Anglia, Turcia, Spania, Tunisia, Macedonia, Bulgaria etc.

ACTIVITATEA PROFESIONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Din 1972 a fost redactor-șef al revistei plurilingve „Nouvelle Europe“ .

• Vin soldatii si alte piese (1970)
• La Pluridimensionalite du theatre (Bruxelles, 1973);
• Bordel a merde (1975)
• Theatre-art referential (1976)
• Global Vision of the Art (Strasbourg, 1976);
• La lingua del canario (1983)
• Aqua mater (ed. bilingvă, prefață de Mario Luzi, Calabria, 1984);
• Symetries (prefață de Jean-Claude Renard, Luxemburg, 1986;
• Simetrii, Constanța, 1991);
• Poeme retorice interzise. 1958-1968 (București, 1991);
• Contestatory Visions - Five Plays by Georges Astalos (prefață de Ronald Bogue, Atlanta, 1991);
• Robespierre (Turnu Severin, 1991);
• Magma (ed. bilingvă, italiano-engleză, Erreci, 1992);
• Chants de revolte (Paris, 1992);
• Musique de parole (Paris, 1993);
• O rugăciune de prisos - Une priere de trop (ed. bilingvă, Craiova, 1994);
• Mirosul banilor (București, 1995);
• Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i la Paris - interviuri (I, București, 1996; II, Iași, 1998);
• Ecuația tăcerii (București, 1996);
• Ethique et esthetique - Anthologie de poesie roumaine contemporane (Maison de la Poesie, 1996);
• Politikon (București, 1996);
• Parcurs (București, 1997);
• Voix de la Roumanie (Marsilia, 1997);
• Utopii - Eseuri urmate de confesiuni biografice (București, 1997);
• Poeme-Poemes (ed. bilingvă, București, 1997);
• Magma (Vitruviu, 1998);
• Pe muche de șuriu. Cânturi de ocnă (cu microglosare argotice și cu desene de Constantin Piliuță, București, 1999);
• Spectre lyrique - Anthologie de poesie roumaine contemporaine (introd. trad., București, 1999);
• Versant lyrique. Selection anthologique de la poesie bessarabienne contemporaine (București, 2000);
• De l'argot (Marsilia, 2000);
• Rhetoriques. Retorice - Interdits en roumanie 1958-1989. Poeme interzise 1958-1989 (Tritonic, 2000);
• Ceainăria de argint (București, 2001);
• Si le fisc m'etait conte / Daca taxatorul mi-ar fi povestit - Autofiction epistolaire (Tritonic, 2001);
• Robespierre - Tragi-comedie historique en deux actes (Tritonic, 2002)
• Heritage lyrique. Selection anthologique de la poesie israelienne d'expression roumaine (pref.trad., București, 2002);
• Racines lyriques / Radacini lirice - Selection anthologique de la poesie bucovinienne (Casa Radio, 2002);
• Derriere les barreaux / In spatele gratiilor - Anthologie de poesie des prisonniers politiques roumains (Casa Radio, 2003);
• Exil. Memoriile unei memorii, vol. 1-2 (Casa Radio, 2003);
• George Astaloș - 70: poetul, prozatorul, dramaturgul, omul (București, 2003);
• Herr Hauptmann - L'invraisemblable epopee guerriere d'un marginal juif de genie (ed. II, franceză, București, 2004);
• Epistolar parizian (corespondență, România, 2004);
• Amintiri rebele (evocări, România, 2006);
• Utopii (România, 2006); tripticul dramatic Amprenta exilului (Sarea exilului, Caviar, vodkă și bye bye, Întoarcerea la matcă, a fost scris la Paris în 1995; ediția în franceză a apărut în 2004, iar cea română în 2006),
• Ecoul obsesiei (2011).
• Teatru (Tipo Moldova, 2013)

MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

ALEXANDR SCRIABIN

Alexandr Scriabin
Date personale
Născut	6 ianuarie 1872[2][3][4][5]  Moscova, Imperiul Rus
Decedat	27 aprilie 1915 (43 de ani)[2][3][4][5]  Moscova, Imperiul Rus
Înmormântat	Cimitirul Novodevicii[*]
Cauza decesului	cauze naturale (septicemie)
Părinți	Skreabin, Nikolai Aleksandrovici[*] Liubov Petrovna Șcetinina[*]
Căsătorit cu	Șlioțer, Tatiana Fiodorovna[*] Vera Scriabin[*]
Copii	Skreabin, Iulian Aleksandrovici[*] Skreabina, Ariadna Aleksandrovna[*] Marina Scriabine[*]
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	compozitor pianist lector universitar[*]
Activitate
Studii	Conservatorul din Moscova[*][1]
pian
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database VGMdb
Modifică date / text

Alexandr Scriabin (n. 6 ianuarie 1872 - d. 27 aprilie 1915, cunoscut și ca Skriabin, Skryabin și Scriabine) a fost un compozitor și pianist rus. A fost influețat de muzica lui Chopin. Poate fi considerat un compozitor simbolist. A influențat muzica lui Serghei Prokofiev și Igor Stravinski. Asocia fiecărei note o culoare. Mai târziu, în cariera sa muzicală, independent de Arnold Schönberg, Scriabin a dezvoltat un substanțial sistem muzical atonal cu armonii mult mai disonante, care se acordă cu marca sa personală de misticism.

Scriabin a fost influențat de sinestezie, iar sunetele și culorile sunt asociate cu diverse armonice. El este considerat de unii a fi principalul compozitor simbolist rus. Lev Tolstoi a descris muzica lui Scriabin ca o expresie sinceră de geniu. Scriabin avut un impact major asupra muzicii de-a lungul timpului și a influențat compozitori precum Igor Stravinski și Serghei Prokofiev. Cele zece sonate pentru pian, publicate de-a lungul vieții, au furnizat mai multă contribuție consistentă genului, neglijat încă din timpul lui Beethoven.

A studiat pianul la o vârstă fragedă, luând lecții de la Nikolai Zverev, apoi a început să studieze pianul temeinic la o vârsta relativ târzie de 10 ani, dar la 14 ani compunea deja asiduu, iar doi ani mai târziu a intrat la Conservatorul din Moscova. Scriabin a studiat la Conservatorul din Moscova cu Anton Arensky, Serghei Taneyev și Vasili Safonov. El a devenit un pianist reputat, în ciuda mâinilor mici, care puteau sa cuprindă abia o nonă.

Modelele sale timpurii au fost Chopin și Liszt, dar a început rapid să evite orice influențe pentru a-și dezvolta propriul limbaj muzical. A dorit să creeze sonorități care să stimuleze toate simțurile, prin alăturarea muzicii, cuvintelor, culorilor, aromelor și simțului tactil, creând o sinestezie a artelor. Scriabin fost de asemenea interesat de misticism, crezând, pe modelul grecilor antici, că muzica poate transforma sufletul uman.

În august 1897 tânărul pianist Scriabin s-a căsătorit cu Vera Ivanovna Isakovich, iar apoi a întreprins turnee în Rusia și în străinătate, culminând cu un succes în anul 1898 într-un concert la Paris. În acel an el a devenit profesor la Conservatorul din Moscova și a început să i se creeze reputația de bun compozitor. În această perioadă el a compus ciclul de études Op. 8, mai multe seturi de preludii, primele trei sonate pentru pian și un concert de pian, printre multe alte lucrări pentru pian.

Prin iarna anului 1904, Scriabin și soția lui s-au mutat în Elveția, unde a început să lucreze la compunerea Simfoniei a treia. Cu asistența financiară a unui sponsor bogat, el a petrecut mai mulți ani călătorind în Elveția, Italia, Franța, Belgia și Statele Unite, timp în care a lucrat la mai multe piese orchestrale, inclusiv mai multe simfonii. În 1907 s-a stabilit la Paris cu familia sa și a fost implicat într-o serie de concerte organizate de către impresarul Serghei Diaghilev care a fost un promotor activ al muzicii ruse în Occident la momentul respectiv. În 1909 s-a întors în Rusia definitiv, unde a continuat sa compună, lucrând la proiecte din ce în ce mai grandioase. În 1915, la vârsta de 43 de ani, a murit la Moscova de septicemie.

Dezvoltarea stilului lui Scriabin poate fi urmărită în cele zece sonate pentru pian ale sale. Astfel primele sunt compuse într-un stil destul de convențional - romantic, un mod ce dezvăluie influența lui Chopin și, uneori Franz Liszt, dar sonatele cele mai târzii sunt foarte diferite, ultimele cinci fiind scrise chiar fără o cheie anume. Multe pasaje din ele pot fi socotite atonale, deși intre 1903 și 1908 o unitate de tonalitate a fost aproape imperceptibil înlocuită de unitatea armonică^[6][7] .

Alexander Scriabin - Symphony No.1 in E-major, Op.26 (1900)

Alexander Scriabin - Symphony No.3 in C-minor, Op.43 "Le Divin Poème" (1904)

ANDA ANGELICA ADAM

Anda Adam
Date personale
Nume la naștere	Anda Angelica Adam
Născută	27 aprilie 1980 (41 de ani) București, România București, România
Căsătorită cu	Sorin Andrei Nicolescu ( căs. 2015)
Copii	Evelin Nicolescu
Cetățenie	România
Ocupație	Cântăreață
Activitate
Gen muzical	R&B, dance, pop
Ani de activitate	1999–prezent
Case de discuri	MediaPro Music, Roton (Warner Romania), Balkanika Music, BK Records, Cat Music, Doctor Music, Sprint Music
Interpretare cu	Alex Velea, R.A.C.L.A., DJ Sasha Lopez, Bishop, Vibearana, CRBL, Last Night, Deejay Fly, What's UP, Mario Joy, Dorian Popa, Boier Bibescu, Shift, Costi Ioniță, Anna Lesko, Emy Alupei, Claudia Pavel, Minodora, Jo Klass, Bibi, Antonio Pican
voce[*]
Prezență online
Site web cont Twitter Internet Movie Database canal YouTube
Modifică date / text

Anda Angelica Adam (n. 27 aprilie 1980, București, România) este o cântăreață română de muzică pop, dance și R&B. Este căsătorită cu Sorin Andrei Nicolescu.

Și-a început cariera în 1999, după ce a colaborat cu trupa rap R.A.C.L.A., pentru cântecul Nu mă uita.

În 2021 a participat la emisiunea Bravo,ai stil! Celebrities - sezonul 7, difuzată de Kanal D România , în calitate de concurentă.

CUPRINS

• 1Discografie
  • 1.1Maxi-single-uri
  • 1.2Albume
• 2Legături externe

DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Maxi-single-uri[modificare | modificare sursă]

• Nu mă uita (feat. R.A.C.L.A.) (1999)
• Doar cu tine EP (2003)
• Dragostea doare (2005)
• Ragga stylee (2005)
• Te voi iubi (2005)
• Faceți loc (2005)
• Nu sunt cuminte (2005)
• Ajutor (2005)
• Nai, nai (feat. Bishop) (2005)
• Ochii mei (2005)
• Ce ți-aș face (feat. Alex Velea) (2005)
• Sufletul meu (2009)
• Se anunță ploi (2009)
• Bairam (2009)
• English teasing (2009)
• Punani (2009)
• Anda Adam - Panda Madam (2011)
• My love on you (2011)
• Love on you (2011)
• Panda Madam Maxi-single (2012)
• World moves on (2012)
• Show me (2012)
• Can U feel love (2012)
• Amo (2012)
• Dacă ar fi (2013)
• Can U feel love (2013)
• Say goodbye (2013)
• Feel (2013)
• Cadillac (2013)
• My love on you (2013)
• Panda madam (2013)
• Poate fata (2014)
• Gloanțe oarbe (2014)
• Para siempre (2014)
• Forever Young (feat. Vibearana) (2014)
• Seri de mai (feat. CRBL) (2015)
• Save me tonight (2015)
• Nu te-am uitat (feat. R.A.C.L.A.) (2015)
• Am chef (2016)
• Wanna Love You (feat. Last Night) (2016)
• My Way (feat. Deejay Fly) (2016)
• Străină (2017)
• Rendez-Vous (2017)
• Mărul lui Adam (feat. What's UP ) (2017)
• În altă lume (2018)
• Nicio Regula (feat. Alex Velea) (2018)
• King (feat. Mario Joy) (2018)
• Mă înnebunește (2018)
• Catch me (2019)
• Miami (feat. Dorian Popa) (2019)
• Americană (2019)
• Work It (2020)
• Silicoane (feat. Boier Bibescu) (2020)
• Tocurile (feat. Shift) (2020)
• Binele Nostru (feat. Costi Ioniță, Anna Lesko, Emy Alupei, Claudia Pavel & Minodora) (2020)
• Inima mea (feat. Jo Klass) (2020)
• De Crăciun (feat. Bibi & Antonio Pican) (2020)
• Nu mă lasă așa (2021)

Albume[modificare | modificare sursă]

• Nu mă uita (1999)
• Ca între fete (1999)
• Doar cu tine (2003)
• Cadillac
• Trust
• Confidențial (2005)
• Queen of Hearts (2009)
• Love on you (2011)
• Show me (2012)
• Can you feel love (2012)
• Amo (2013)

Anda Adam - Ma Innebuneste | Videoclip Oficial

Anda Adam - Work It | Official Video

POEZIE

HORIA BONCIU

Horia Bonciu
Horia Bonciu
Date personale
Născut	19 mai 1893  Iași, România
Decedat	27 aprilie 1950 (56 de ani)  București, România
Cauza decesului	cauze naturale (cancer)
Cetățenie	România
Ocupație	winegrower[*] lingvist poet scriitor traducător
Activitate
Pseudonim	Sigismund Absurdul
Limbi	limba română
Influențe[ascunde] Louis-Ferdinand Céline Urmuz
Modifică date / text

Horia Bonciu - cunoscut și ca H. Bonciu - (n. 19 mai 1893, Iași, România – d. 27 aprilie 1950, București, România) este pseudonimul literar al lui Beniamin Haimovici, fiul lui Carol Haimovici și al Ghizelei, poet și prozator de avangardă al perioadei interbelice, asociat cu expresionismul, suprarealismul și postmodernismul.

BIOGRAFIE ARTISTICĂ

S-a remarcat mai întâi prin poezie (debutează în 1932 cu volumul Lada cu năluci), apoi prin cele două romane de factură expresionistă, Bagaj... (1934) și Pensiunea doamnei Pipersberg (1936), care îi aduc consacrarea artistică, în mare parte postumă, dar și antipatiile criticilor tradiționaliști (Nicolae Iorga) la care se adaugă respingerile categorice ale ideologilor extremei drepte.

A frecventat cercurile artistice din Viena și Berlin, în calitate de corespondent al ziarului Rampa, familiarizându-se cu anumite tendințe literare ale vremii (neo-romantism, simbolism, expresionism). Nu și-a finalizat studiile universitare. Acuzat de pornografie, asemenea unor confrați cum ar fi Mircea Eliade, Geo Bogza sau Mihail Sebastian, i se intentează un proces de presă răsunător în 1937, dar numeroși intelectuali, în frunte cu Eugen Lovinescu, îi sar în apărare.^{[necesită citare]}

Este citat de Mircea Cărtărescu în volumul Postmodernismul românesc drept unul dintre precursorii acestui curent literar.

OPERE

• Lada cu năluci, 1932
• Eu și Orientul, 1933
• Poeme către Ead (după Anton Wildgans), 1933
• Bagaj Strania dublă existență a unui om în patru labe, 1934
• Pensiunea doamnei Pipersberg, 1936
• Brom, 1939
• Requiem, 1945
• Concert la contrabas. Poemele republicane, 1948 (netipărite)

HORIA BONCIU- POET  MODERNIST, PREA PUȚIN CUNOSCUT

Primit pentru publicare: 24 Sept. 2018

Autor: Boris MARIAN

Publicat: 01 Oct. 2018

Editor: Ion ISTRATE

 

Născut  la 19 mai 1893, Iași,  decedat la 27 aprilie 1950 ,București, H. Bonciu a fost poet, prozator, traducător din Louis-Ferdinand Céline, ș.a.A fost influențat de Urmuz, alți avangardiști. Se numea la naștere  Beniamin Haimovici, fiul lui Carol Haimovici și al Ghizelei.S-a remarcat mai întâi prin poezie (debutează în 1932 cu volumul Lada cu năluci), apoi prin cele două romane de factură expresionistă, Bagaj… (1934) și Pensiunea doamnei Pipersberg (1936), care îi aduc consacrarea artistică, în mare parte postumă, dar și antipatiile criticilor tradiționaliști (Nicolae Iorga) la care se adaugă respingerile categorice ale ideologilor extremei drepte.A frecventat cercurile artistice din Viena și Berlin, în calitate de corespondent al ziarului Rampa, familiarizându-se cu anumite tendințe literare ale vremii (neo-romantism, simbolism, expresionism). Nu și-a finalizat studiile universitare. Acuzat de pornografie, asemenea unor confrați cum ar fi Mircea Eliade, Geo Bogza sau Mihail Sebastian, i se intentează un proces de presă răsunător în 1937, dar numeroși intelectuali, în frunte cu Eugen Lovinescu, îi sar în apărare.Este citat de Mircea Cărtărescu în volumul Postmodernismul românesc drept unul dintre precursorii acestui curent literar.Opere -Lada cu năluci, 1932,Eu și Orientul, 1933,Poeme către Ead (după Anton Wildgans), 1933, Strania dublă existență a unui om în patru labe, 1934,Pensiunea doamnei Pipersberg, 1936,Brom, 1939,Requiem, 1945,Concert la contrabas. Poemele republicane, 1948 (netipărite). Bonciu nu a făcut parte din nici o grupare artistică, fiind mereu un singuratic,ceea ce a accentuat și impresia de noutate a poeziei sale.Călinescu susține că Bonciu a publicat primele încercări literare sub pseudonim începând cu 1912, poezii semnate cu numele adevărat au fost trimise în vederea tipăririi în 1918 (revista Scena),iar în 1932 are loc debutul editorial cu volumul Lada cu năluci. Despre avangardismul scriitorilor evrei a scris Ovidiu Morar.Influența expresionismului a fost semnalată și de Ov. S. Crohmălniceanu. Predilecția pentru instinctual, stilizarea imaginilor violente,cosmicul, stihialul, demonicul, sacrul și, mai ales,grotescul, definesc poezia de factură expresionistă practicată de H. Bonciu. Deși singular, opera lui Bonciu reprezintă o contribuție interesantă a scriitorilor evrei la literatura română.Toate aceste trăsături își vor cunoaște forma desăvîrșită în cele două romane – Bagaj… (1934) și Pensiunea doamnei Pipersperg (1936) – care

nu au trecut neobservate nici de critică, dar nici de autorități. De ce a declanșat literatura evreului avangardist născut la Iași contradicții intense în presa vremii, fiind, astfel, etichetat „scriitor pornograf”? În treacăt fie spus, cele două texte conțin extrem de puține imagini erotice. Dar despre Bonciu se poate scrie o carte, noi ne oprim aici.

Năluci

Sună stingerea, tăcere, singur lasă-mă vecine,
Gândurile fără dușumea, fără acoperiș,
Fără gânduri, fără tine, cu mine și fără mine,
Uite cum le prind, uite cum le pierd, uite-te!

Eu le dau, eu le iau, mă joc cu ele, bat în tine,
Îmi răcoresc arșițele, le zvârl în sus și cad,
Fără să mai dau, fără să mai cer ce mi se cuvine,
Nici de sus, și nici de jos din iad,
Spre care plec cântând și duc un om străin în mine.

Ion Heliade Rădulescu

Biografie Ion Heliade Rădulescu

Ion Heliade-Rădulescu - (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte - d. 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă.


După obiceiul şi în spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învaţă limba greacă , înainte de a învăţa să citească româneşte, din istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior (asemeni lui C. Negruzzi, în Moldova). În 1818, el devine elevul lui Gh. Lazăr, căruia îi va urma la conducerea şcolii de la "Sf.Sava". Este membru activ al asociaţilor culturale din epocă: "Societatea Literară" (din 1827), "Societatea Filarmonică" (din 1833), întemeietor al presei din Ţara Românească: Curierul Românesc (1829) şi Curierul de ambe sexe (1837), tipograf, editor, poet, prozator, critic. În 1846, Heliade propune planul unei "biblioteci universale", menită sa înzestreze cultura noastră cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, întreprindere uriaşă, ce depăşea cu mult chiar puterile unei generaţii, oricât de ambiţioase.

6 ianuarie 1802 – Se naşte la Târgovişte, fiul lui Ilie Rădulescu şi al Eufrosinei Danielopol. Ajuns la Bucureşti, învaţă româneşte după cărţile populare, iar greceşte cu dascălul Alexe; prin 1814 însuşi Naum Râmniceanu i-a fost dascăl. 
1815/1818 – Frecventează Şcoala grecească de la Schitu Măgureanu; cunoaşte poezia lui Hristopulos, poet la mare modă, pe care o şi traduce. 
1822/1829 – Devine succesorul lui Gh. Lazăr la Colegiul Sfântul Sava, după retragerea acestuia. 
1827 – Apare Societatea literară, din iniţiativa sa şi a lui Dinicu Golescu. care promova ideile iluministe: răspândirea şcolii româneşti, înfiinţarea unui teatru naţional, publicarea de gazete, de traduceri şi de opere originale. Aici, Heliade citeşte din traducerile sale din Lamartine. 
1828 – Apare la Sibiu Gramatica Românească, în care autorul se dovedeşte un reformator la domeniul limbii; susţine simplificarea alfabetului chirilic, fonetismul ortografic, împrumutarea neologismelor din latină şi din limbile romanice. 
1829, 8 aprilie – Apare Curierul românesc, prima gazetă în limba română din Principate. 
1830 – Apare volumul Meditaţii poetice dintr-ale lui A. de la Martin. Traduse şi alăturate cu alte bucăţi originale din D. I. Eliad; poeziile originale sunt: 
Cântarea dimineţii 
Trecutul 
Dragele mele vorbe 
Epitaf de la o tânără mamă 
1833 – Apare Societatea Filarmonică la iniţiativa lui I.H. Rădulescu, Ion Câmpineanu şi C. Aristia. 
1834 – Este director al Şcolii de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură care avea rostul de a pregăti actori profesionişti. 
1835 – 
Publică traducerea comediei Amfitrion de Molière. 
Apare Gazeta Teatrului Naţional. 
1836 – 
Îşi adună toate producţia literară în volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie. 
Apare, în subredacţia lui Heliade şi a lui Florian Aaron, Muzeul Naţional, supliment săptămânal al Curierului românesc 

Cântarea dimineţii

Cantarea diminetii
Din buzi nevinovate
Cui altui se cuvine,
Puternice Parinte,
Decat tie a da?
Tu esti stapan a toate,
Tu esti preabunul tata;

A ta putere sfanta
Faptura tine-ntreaga,
Ne tine si pe noi.
In inima,-n tot omul
Tu ai sadit dreptatea,
Unirea si fratia,
Tu constiinta scumpa,
Tu bun ce-avem ne-ai dat.
P-aceste saduri sfinte
Racoritoare ploaie
De adevar sa pice,
Sa creasca, sa dea rodul,
Sa fim preafericiti.
Indreptatorul lumii,
Tu ai slavit noroade,
Le-ai dat tu legi preasfinte
Ce tin aceste saduri;
Slaveste si pe noi!
S-aceste legi prea drepte
Orice norod le calca,
Sau care nu le stie,
Cade, ruini ramane,
Se face nestiut.
Din slava stramoseasca
De am cazut, ne nalta;

De am uitat unirea
Ce-i intarea in toate,
Acum ne fa uniti.
Sa stim c-avem dreptate,
Sa stim ce, cine suntem,
S-asa sa nu se uite
O natie slavita
Ce-am fost si ce-am fi noi.
Cu totii, dara, tie
Cantam cantare noua;
In flacara unirii
Intindem maini la tine,
Rugam sa ne-nsotesti.
Ne lumineaza mintea
Sa te cunoastem, bune,
Sa stim ca ne esti tata,
Sa te cantam mai bine,
S-asa sa ne-mpacam.

Destăinuirea

I
Inima-mi obosita — si nu de ani, nu inca, —
Griji, datorii, povara pe ea se gramadesc;
Valuri, crivete-ntr-insa ca-n vulcanoasa stanca
Izbesc, se-nfrang cu mu get, mai repezi navalesc.
Pe la-nceputul verii vifore prea geroase
Asupra-i se rascoala s-o-nghete-aci pe loc,
Sangele-mi sa-l inchege, ce-n unde spumegoase
Prin vine-mi se repede; dar ea e toat-un foc!
Un foc! si ca acela ce arde-ntr-o campie
Albita de troiene si toata-n vijelie,
Ce arde ca sa arza, de vanturi spulberat,
Arsura e intr-insul, care il mistuieste,
Si nimeni nici d-aproape de el nu se-ncalzeste;
Lumina-i face groaza si celui inghetat.
II
S-o face el cenusa? vreun par jol v-aduce?
Nu stiu Dar a lui urma nestearsa-n veci va fi

Si oricand calatorul pasul p-aci-si va duce,
Oprindu-s-o sa zica: “Odat-a ars aci.”
Ah! fie-n veci ca focu-mi sa n-aiba vreun nume,
Strain si rece fie oricand aicea jos,
Si fara sa-l cunoasca, sa-l vaza veacuri, lume
Ca meteor de groaza, comet prea fioros!
Fara sa-i stie drumul si d-unde oare vine,
Dincolo el de fata sa se vedeasca bine
S-acolo sa m-arate si eu cine am fost.
Fi-mi-va el spre osanda? Fi-mi-va spre rasplatire?
Dragoste e fiinta-i, raza de nemurire,
Fala vietii mele si insusi al meu post.
III
Sub degete-mi rasuna, lira, te-nfioreaza,
Spune ce e poetul in ast loc osandit,
Cum el dintr-insul raiul oriunde-nfiinteaza
Si-si face fericirea din bine-nchipuit.
Cand canta el, s-aude, veacurile rasuna; .
Cand se inchina, cerul el il coboara jos;
Dragostea lui e f lacari si ura lui detuna,
Blandetea-i e seninul acel mai luminos.
Ferice de acela pe care el slaveste!
La nemurire zboara, ce el i-o pregateste;
In buza lui e slava ce duhu-i si-a croit;

In mana-i e cununa ce-n veci sta inverzita,
In pieptu-i e altar ul pe care e slavita
Aleasa frumusete ce el a-nvrednicit.
IV
Cerul e al meu templu si singura-nchinare,
Seninul lui e semnul prin care il slavesc;
Prin albastruia-i fata se-nsufl-a mea cantare,
Luceferii lui raze de viata-mi raspandesc.
Acolo e nadejdea-mi ce-n veci ea imi zambeste,
D-acolo astept roua, balsam mantuitor;
Aci a mea trufie se-nchina, se smereste,
Si inainte-i taina nu este al meu dor.
Muza-mi se umileste, lira-mi abia suspina,
Geniu-si pierde zborul si fruntea-mi se inclina;
Din versuri indrazneala cu totul a lipsit.
Inima-mi in tacere asteapta-n marmurire
Raza de mangaiere l-a sa destainuire
E ceasul inchinarii! si omul sta smerit,

Cumetria cioarei când s-a numit privighetoare

O dihanie de cioara,
Ce-i daduse naiba-n gand?!
Sa ia fulgi de alte pasari,
Sa iasa la zbor cantand.
Iat-o impopotonata
Si mereu se gatuieste,
Ulubeasna-mpestritata
Ratoit bananaieste.

Ce nume sa-si dea acuma?
Ca e lucru-nsemnator!
De la nume-atarna toate
Si trecut, si viitor.
Dar cioara, de! e tot cioara,
Si astfel se socotea:
Nu-si mai vedea de loc ciocul
Si trupul nu-si mai simtea.
Se gandi cum s-o brodeasca
Si sa-si cate vr un nasic:
Dar nasul i-o da vrun nume
Ce n-o plati mai nimic.
Haide! singura se face
In biserica de cas
S-alde popa, s-alde nas,
Ca sa fie bine pace:
Fara sfada, fara price,
Ramane zis ce-si va zice.
Se numi privighetoare,
Pasaruica cantareata,
Unde canta pe racoare,
Stii, colea, de dimineata.
Si zbura de bucurie
Biata cioara cand gandea
Ca cioroii or s-o tie
De poet si pasarea.

Iese-acuma ingamfata
Si la lume se arata
Si ne-nce pe a canta.
La-nceput cotofeneaza,
Glasul si-l mai subtiaza,
Dar ce-i faci? ca e tot ga!
Tipa: ga! si ga! rasuna;
Pasarile se aduna,
Asculta si aud: gara!
Se uita, dar nu vad cioara.
Dihania-nnebuneste,
Canta — cine-o mai opreste?
“Sunt — zice — privighetoare
Si Dumnezeu mi-a dat dar;
Sunt pasare zburatoare.
Care de pe langa mine
Va zice ca nu cant bine,
E mare, mare magar.”
Si eho raspunde: gar!
Pasarile aud: gar!
In tacere o ascult;
Se apropie mai mult,
Fiecare o priveste,
Fiecare isi zareste
Fulguletul, pana sa,
Si-ncep a ti-o dezbraca,
Scuipa-n gura s-apoi zboara.
Poetul ramane cioara!

Camil Baltazar

Biografie Camil Baltazar

Camil Baltazar (n. 25 august 1902, Focşani, d.27 aprilie 1977, Bucureşti) este pseudonimul literar al lui Leibu Goldenstein (sau Leopold Goldstein) şi desemnează un poet român evreu din perioada interbelică. Poetul cultiva versul tradiţionalist şi poezia intimistă. Deşi în perioada 1947-1976 a publicat alte 8 volume de versuri, poetul a intrat, treptat, într-un con de umbră.

Vecernii, 1923

Flaute de mătase, 1923

Reculegeri în nemurirea ta, 1925

Biblice, 1926

Strigări trupeşti lângă glesne, 1927

Cina cea de taină, 1929

Poeme vechi şi noi, 1931

Întoarcerea poetului la uneltele sale, 1937

Tărâm transparent, 1939

Vecernii

Seara e mai blajină-n orăşelele de provincie,
Aerul vine proaspăt din munţii curaţi,
Dughenele tânguiesc, cu obloanele, ultima vecernie,
Geamurile caselor clipocesc, ochi întunecaţi.

Noaptea vine odată cu ţăranii sosiţi cu carele cu boi -
A doua zi va fi iarmaroc, -
Şi se desumflă, ca un cimpoi
După ultima notă, peste orăşel.

Câinii purced a spune poveşti stelelor;
Liniştea este atunci neclintit funigel,
Coborât din caierul cerului
În dâră albă de argint viu,
Până ce noaptea e târzie
Şi câinii tac, a pustiu.

Atunci odaia ia-nfăţişare de sărbătoare domoală,
Sub lumina lămpii, - galbenă şi melodioasă,
Asemeni unei bucurii după boală,
În sufletul unui copil, într-o zi frumoasă.

Focul cojeşte nuci de linişte băsmuitoare,
În jeratecul cu sclipiri de vin tomnatec.
Părul tău dobândeşte culoarea vinului,
Sufletul ţi-i taină de zăvoi singuratec.

Mâinile ţi se desprind atunci de trup
Şi purced a lumină cu altă lumină
Decât aceea de lampă, şi
Sufletul ţi-l simt scâncind, vibrantă violină.

Văd cum ochii tăi prind pojghiţi de singurătate,
Ca un eleşteu într-o toamnă ruginie.
Liniştea, undeva, ţinte mici bate.

Tu, cu ochii închişi ca o carte,
Purcezi a cânta la pian;
Trupul atunci ţi se iroseşte pe clape;
Sclipăt diafan.

Şi melodia dăinueşte-n odaie, spumos ram,
Cu liniştea, cu miezul de noapte, cu voia bună,
Până ce vine să ne grăiască la geam,
Cu vorbe tremurate, o frântură de lună.

Atunci tot sufletul îmi alunecă pe duşumele,
Şi nu mai ştiu: luna, mâinile sau cântecul tău,
Mi-l acopăr cu luminoase pietricele.

Nu mai ştiu nimic,
Până ce oboseala vine, melodioasă.
Şi-abia-n clipa ceea încerc să-mi ridic sufletul,
Dar el rămâne pe duşumele, - dâră luminoasă.

Lied de dragoste

Tu n-ai parfume-mbătătoare
Să lase dîre-n urma ta,
Ci răspândești suava boare
A omeniei, - ca o za,

Abia simțit, te împresoară.
Ochii șăgalnici și serioși,
Au strălucire și ardoare,
Sînt și senini, sînt și umbroși.

Cum te încrezi deplin în oameni,
Arzînd în freamătul simțirii,
Ești, mladă albă între semeni,-

O-ntruchipare a iubirii.
Dă-mi ochii tăi, mușcatei gemeni,
Icoană vie-a dăruirii.

Clipe de seară

Amurgul paste linistea in salon,
liniste rar speriata
de tipatul vreunui bolnav ce tuseste,
scrijelind panza de anost si monoton.

Adineauri sora Ioana a trecut,-
si ochii taiati in sticla severa,
cum s-au rotit prin salon, dojenitori,
uitatura lor m- a patruns si m-a durut...

De ce ma tin in frig si in spital?...
Linistea ma ingenuche si ma doare.
Afara ninge linistit si frumos,
si- n mine ceva sfarsit si bun moare...

Ninge bizar si neinteles afara;
tacerea ma ocroteste si mi- i bine;-
Mai tipa o tuse de bolnav- si apoi
linistea se prabuseste, ingrozita, peste mine...