MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 25 APRILIE 2024

ISTORIE PE ZILE:

 

EVENIMENTE

• 405 i.I.Hr. – În Războiul Peloponezian, armatele spartane conduse de Lysander infrang armatele atenienilor la Aigos Potamos

  

  Map of the nations during the start of the Peloponnesian War around 431 BC – foto: ro.wikipedia.org

  Războiul peloponeziac, desfășurat între anii 431-404 î.Hr. a fost determinat de lupta pentru hegemonie intre cele doua cetati-stat opunand Sparta (conducătoare a Ligii peloponeziace), Atenei (care se afla în fruntea Ligii de la Delos ). Pretextul războiului l-a reprezentat asedierea coloniei Corintului, Potideea, de către Atena. Corintul cere ajutor Spartei, iar Atena ia măsuri dure împotriva Megarei, aliată a Corintului, căreia îi interzice comerțul cu orașele Ligii de la Delos.

  Distrugerile razboiului au fost amplificate de marea epidemie de ciumă, care afectează grav Atena (429 î.Hr.), liderul atenian Pericle numărându-se și el printre victime. Una dintre cele mai grave înfrângeri suportate de Atena în timpul războiului peloponesiac a fost Bătălia de la Asinaros, lângă Siracuza (413 î.Hr.), în urma căreia generalii atenieni sunt executați împreună cu 12 000 de cetățeni soldați ai Atenei.

  După ultima înfrângere de la la Aigos Potamos (în 405 î.Hr.), Atena este obligată să-și predea flota spartanilor și să-și dărâme fortificațiile în anul următor. Imperiul atenian format în secolul al V-lea î.Hr. era definitiv distrus, toate posesiunile maritime ale atenienilor, cu excepția insulei Salamina, fiind pierdute.

• 775 - Armata armeană este înfrantă în Bătalia de la Bagevand de trupele arabe ale Califatului Abbassid.

• 1523 - Paşa de Nicopole, Mehmed-bey, il înlătură pentru a treia oară pe Radu de la Afumaţi de la domnia Munteniei.

  

  Radu de la Afumaţi - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  La 25 aprilie 1523 Mehmed-bey, paşă de Nicopole in timpul domniei sultanului Soliman Magnificul, înlătură pentru a treia oară pe Radu de la Afumaţi de la domnia Munteniei. Spre deosebiere de primele două incursiuni, de această dată, Mehmed-bey nu se aşează singur la domnie dar instalează un domn pămîntean, pe Vladislav al III-a al Munteniei. Boierii Craioveşti sprijină pe noul domn, Pîrvu Craiovescu, devenind mare ban. Radu de la Afumaţi, e silit să se retragă din nou în Transilvania. Radu de la Afumaţi, este fiul lui Radu al IV-lea cel Mare al Munteniei şi a domnit de cinci ori în perioada 1522 – 1529, ducînd o luptă aprigă cu otomanii.

  Ginere a lui Neagoe Basarab, a fost căsătorit cu Ruxandra, la 21 ianuarie 1526. După moartea lui Radu, aceasta a devenit soţia unui alt voievod, Radu Paisie. Semnificaţia efortului antiotoman purtat cu mijloace modeste de Radu de la Afumaţi este deosebită, deoarece Poarta Otomană a fost obligată să renunţe la transfomarea principatului în paşalîc. Este remarcabil faptul că Radu de la Afumaţi a reuşit să zădărnicească planurile otomane, chiar în apogeul domniei sultanului Soliman Magnificul, care a reuşit să zdrobească Serbia la 1521 şi Ungaria în Bătălia de la Mohacs la 1526, transformîndu-le pe acestea în paşalîcuri.

  Inscripţia de pe mormîntul lui Radu de la Afumaţi de la Curtea de Argeş aminteşte de 20 de bătălii purtate de acesta. La îndemnul Craioveştilor s-a supus un timp sultanului, dar, la sfîrşitul domniei, cînd a încercat să reia politica antiotomană, boierii au urzit un complot şi l-au ucis. Se spune că ar fi fost ucis împreună cu fiul său Vlad de către boierii Neagoe şi Drăgan în timp ce se afla în biserica numită Cetăţuia (sec. XV), situată în nordul oraşului Rîmnicu Vîlcea.

• 1619 - Este semnat Tratatul de alianţă de la Alba Iulia dintre Gavril Movilă (domn al Munteniei) şi Gabriel Bethlen (domn al Transilvaniei), care prevedea modalităţile de soluţionare a litigiilor de hotar şi restituirea reciprocă ţăranilor şerbi şi a ţiganilor fugiţi.

• 1707 - Războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei. Armatele franco-spaniole înving trupele alianței formată din Portugalia, Anglia și Provinciile Unite, în bătălia de la Almansa.

  

  Armata franco-spaniolă condusă de ducele de Berwick a învins decisiv forțele aliate ale Portugaliei, Marii Britanii și ale Republicii Țărilor de Jos în bătălia de la Almansa – foto: ro.wikipedia.org

  Războiul Succesiunii Spaniole (1701–1714) s-a dat între mai multe puteri europene, în principal spaniolii loiali arhiducelui Carol, Sfântul Imperiu Roman, Regatul Marii Britanii, Republica Țărilor de Jos, Portugalia și Ducatul de Savoia pe de o parte, respectiv spaniolii loiali lui Filip al V-lea, Franța și electoratul Bavariei pe de altă parte, și a fost cauzat de posibila unificare a regatelor Spaniei și Franței sub un unic monarh din casa de Bourbon. O astfel de unire ar fi schimbat drastic echilibrul puterilor.

  Războiul s-a dat mai ales în Europa dar a inclus și Războiul Reginei Ana din America de Nord și a fost marcat de prezența unor generali remarcabili, printre care ducele de Villars, ducele de Berwick, ducele de Marlborough și prințul Eugen al Savoiei. A avut ca rezultat recunoașterea lui Filip ca rege al Spaniei, cu obligativitatea de a renunța la revendicarea tronului Franței și de a ceda mare parte din posesiunile coroanei spaniole Sfântului Imperiu Roman, Republicii Țărilor de Jos, Savoiei și Marii Britanii, destrămând imperiul european al Spaniei.

•  1719 - A fost publicată cartea „Robinson Crusoe” a lui Daniel Defoe.

  

  Robinson Crusoe 1719 1st edition – foto: ro.wikipedia.org

  Robinson Crusoe este un roman scris de Daniel Defoe, publicat pentru prima dată în 1719 și este adesea considerat primul roman scris vreodată în limba engleză. Cartea este o autobiografie de ficțiune a presupusului autor, al cărui nume este omonim cu cel al titlului romanului, descriind supraviețuirea și viața acestuia după naufragierea sa pe o insulă tropicală din largul coastei Venezuelei de astăzi, timp în care întâlnește locuitori nativi ai Americii, captivi și marinari răsculați, înainte de a fi salvat. Modul de prezentare al acestui roman se bazează pe prezentarea amănunțită, aproape documentară a vieții personajului, prezentând narațiunea pe baza unor “documente false”, care conferă narațiunii un aspect real.

  

  Daniel Defoe (născut Daniel Foe; 1660 – 24 aprilie ?, 1731) a fost un jurnalist și scriitor englez. Împreună cu Samuel Richardson, Defoe este considerat fondatorul romanului englez. Primul mare romancier realist englez, Defoe este un observator minuțios, preocupat de morala individuală și socială – foto: ro.wikipedia.org

  Romanul și conținutul acestuia au fost foarte probabil influențate de viața reală a lui Alexander Selkirk, un marinar scoțian care a trăit absolut singur pe o insulă chileană din Oceanul Pacific, denumită Más a Tierra, al cărui nume a fost schimbat în 1966 în Robinson Crusoe Island (Insula lui Robinon Crusoe). Totuși, detaliile insulei lui Crusoe au fost probabil inspirate de insula caraibiană Tobago, deoarece această insulă se află la o scurtă distanță de nordul coastei venezuelene lângă gura de vărsare a râului Orinoco și în vederea insulei Trinidad.

  Este de asemenea posibil ca Defoe să fi fost inspirat de traducerile în limba engleză și în latină ale lui Ibn Tufail pentru Hayy ibn Yaqdhan, un roman timpuriu ce se desfășura tot pe o insulă pustie. O altă sursă pentru romanul lui Defoe mai poate fi declarația lui Robert Kno despre răpirea sa de către Regele din Ceylon în 1659, scriere publicată în “O referire istorică a insulei Ceylon“.

•  1792 - Claude Joseph Rouget de Lisle compune „La Marseillaise”, actualul imn al Frantei.

  

  Claude Joseph Rouget de Lisle (1760 – 1836i) – foto: ro.wikipedia.org

  Claude Joseph Rouget de Lisle (n. 10 mai 1760, Lons-le-Saunier – d. 26 iunie 1836, Choisy-le-Roi), cunoscut mai ales ca Rouget de Lisle, a fost un ofițer genist francez, poet și dramaturg. Este cunoscut îndeosebi ca fiind autorul imnului național al Franței, La Marseillaise (muzica și versurile). A mai compus și alte imnuri, mai puțin cunoscute, ca L’Hymne Dithyrambique sur la conjuration de Robespierre et la Révolution du 9 Thermidor (1794) și Vive Le Roi! (1814).

  

  25 aprilie 1792: Claude Joseph Rouget de Lisle, compozitorul La Marseillaise, o cântă pentru prima oară în casa lui Dietrich, primarul din Strasbourg – foto: ro.wikipedia.org

• 1792 – În Franta, tâlharul Nicolas J. Pelletier a devenit prima persoană executată prin ghilotinare.

  

  25 aprile 1792: In Franta, tâlharul Nicolas J. Pelletier a devenit prima persoană executată prin ghilotinare – foto: twitter.com

• 1840 - Tăranilor din Basarabia ţaristă le-a fost acordat dreptul de a se strămuta pe pămînturile statului, în baza aceloraşi condiţii de care se bucurau ţăranii din imperiu.

• 1859 - A început construirea Canalului Suez. Construcţia s–a încheiat la 17 noiembrie 1869.

  

  One of the first traverses in the 19th century  - foto: en.wikipedia.org

  Canalul Suez, aflat la vest de Peninsula Sinai, este un canal de 163 km lungime, și lat de 300 m în cel mai îngust punct. Este situat în Egipt, între orașele Port Said (Būr Sa’īd) la Marea Mediterană și Suez (al-Suways) la Marea Roșie. Canalul permite trecerea în ambele direcții a navelor între Europa și Asia, fără să mai fie necesară înconjurarea Africii pe la vest.

  Înainte de deschiderea canalului în 1869, bunurile erau uneori transportate între Marea Mediterană și Marea Roșie pe pământ. Canalul e format din două părți, la nord și la sud de Marele Lac Amar, legând Marea Mediterană de Golful Suez la Marea Roșie. Constructia canalului a inceput la 25 aprilie 1859, sub conducerea lui Ferdinand de Lesseps și a fost inaugurat la 17 noiembrie 1869.

  

  Ferdinand Marie, vicomte de Lesseps (1805 – 1894) – foto: ro.wikipedia.org

  Ferdinand Marie, vicomte de Lesseps (n. 19 noiembrie 1805 – d. 7 decembrie 1894) a fost un diplomat și antreprenor francez. Sub conducerea sa a fost finalizat Canalul Suez (inaugurat în 1869). Ulterior, a condus și inițierea lucrărilor de construcție Canalului Panama (1881–1894), afacere fără succes, soldată cu un scandal mediatic.

• 1877 - In timpul razboiului ruso-turc , oraşul Reni din gubernia Basarabia este bombardat de turci.

• 1894 - La 25 aprilie – 13 mai 1894 are loc la Cluj in Transilvania, procesul politic intentat de către guvernul maghiar memorandiştilor. În cadrul procesului 14 membri ai Comitetului Central al Partidului Naţional Român, printre care dr. Ioan Raţiu şi dr. Vasile Lucaciu sunt condamnaţi la închisoare.

• 1898 - SUA declară război Spaniei. În urma acestuia, Spania renunță la suveranitatea asupra Cubei și cedează SUA insulele Puerto Rico, Guam și Filipine.

• 1901 - New York a devenit primul stat american în care posesorii de automobile au fost obigați să-și monteze plăcuțe de înmatriculare pe mașini.

  

  1901 Curved Dash Olds – foto preluat de pe www.americancowboychronicles.com

   

• 1915 – Începe Batălia de la Galipoli (Turcia). A durat 8 luni, iar aliații nu au putut cuceri Istanbulul. Marchează intrarea în luptă alături de aliați a trupelor ANZAC (Australia și Noua Zeelandă).

  

  Campania Gallipoli (1915) Parte a Teatrul de operaţiuni din Orientul Mijlociu al Primului Război Mondial -
  Imagine din „teritoriul nimănui” cu cadavrele combatanţilo (Anzac truce 24 May 1915) – foto: ro.wikipedia.org

  Campania Gallipoli, denumită şi Campania din Dardanele, bătălia de la Gallipoli sau bătălia de la Çanakkale (în turcă Çanakkale Savaşı), a fost o campanie a Primului Război Mondial ce a avut loc între 25 aprilie 1915 şi 9 ianuarie 1916 în Peninsula Gallipoli (Gelibolu în Turcia modernă) din Imperiul Otoman. Peninsula formează malul nordic al Dardanelelor, o strâmtoare ce furniza o cale maritimă către Imperiul Rus, unul dintre statele Antantei din timpul războiului.

  Intenţionând să asigure controlul asupra acestei rute, aliaţii Rusiei, Regatul Unit şi Franţa, au lansat un atac naval urmat de o debarcare pe peninsulă, cu scopul de a captura capitala otomană Constantinopol (astăzi Istanbul). Atacul naval a fost respins şi, după opt luni de lupte, cu multe pierderi de ambele părţi, campania terestră a fost abandonată, iar forţa de invazie a fost retrasă în Egipt.

  

  Soldați francezi debarcând pe Lemnos, 1915 – foto: ro.wikipedia.org

  Campania a fost una dintre cele mai mari victorii otomane din timpul războiului. În Turcia, ea este considerată un moment definitoriu al istoriei ţării: o ultimă reuşită în apărarea ţării în timp ce Imperiul Otoman se prăbuşea. Lupta a format baza Războiului Turc de Independenţă şi a proclamării Republicii Turcia opt ani mai târziu sub conducerea lui Mustafa Kemal (Kemal Atatürk), care a ieşit în evidenţă drept comandant militar la Gallipoli.

  Campania este adesea considerată a fi momentul apariţiei conştiinţei naţionale în Australia şi Noua Zeelandă, iar data debarcării, 25 aprilie, este denumită „Ziua Anzac” cea mai importantă comemorare a soldaţilor morţi şi a veteranilor de război în cele două ţări, mai importantă decât (Ziua Armistiţiului).

• 1920 - În timpul Conferinței de la San Remo, principalele Puterilor Aliate invingatoare in primul război mondial, adopta o rezoluție prin care sunt atribuite mandate Ligii Națiunilor pentru administrarea fostelor posesiuni otomane din Orientul Mijlociu.

  Ca o prevedere general valabila, puterile mandatare nu aveau dreptul să construiască fortificatii sau să recruteze militari pentru fortele lor armate in teritoriile aflate sub mandat si aveau obligația să prezinte un raport anual cu privire administrarea in fața Ligii NaŃiunilor.

  În ciuda acestor prevederi, teritoriile sub mandat au devenit colonii „de facto” ale puterilor victorioase. Mandatele au fost împărțite in trei categorii distincte, teritoriile din Orientul Mijlociu care apartinusera Imperiului Otoman incadrandu-se in prima categorie („Mandate de clasa A”).

• 1932: A fost creată Armata Populară Coreeană.

• 1945 - Eliberarea Italiei de sub ocupația fascistă.

  

  Italy’s Liberation Day or simply April 25 is a national Italian holiday commemorating the end of the second world war and the end of Nazi occupation of the country – foto preluat de pe www.italoamericano.org

  Aproape patru milioane de italieni au fost mobilizați în armată in timpul celui de-al doilea război mondial, iar aproape o jumătate de milion de italieni, inclusiv civili, au murti în perioada ianuarie 1940 – mai 1945. Din rândurile forțelor terestre („Regio Esercito”) au fost înregistrate 161.729 de pierderi între 10 iunie 1940 și 8 sepetembrie 1945 în timpul luptelor împotriva aliaților. Alte 18.655 de pierderi au fost înregistrate în luptele din Italia iar alte 54.622 de pierderi au fost înregistrate în luptele din restul Europei în perioada septembrie – octombrie 1943 în urma conflictului cu armata germană, după armistițiul cu forțele aliate

  De asemenea, au fost înregistrate aproximativ 12.000 de pierderi în randurile partizanilor angajați în luptele de gherilă din nordul Italiei (Guerra di Liberazione) și în rândurile “Armatei lui Badoglio”, forțele italiene care luptau de parte aliaților. Armata Republicii Sociale Italiene a înregistrat 45.424 de pierderi. Un mare număr de italieni a murit în lagărele de prizonieri germane, ale aliaților occidentali sau ale sovieticilor.

• 1945 – În România sunt declarate monumente istorice cetăţile Histria, Adamclisi, Capidava, Callatis, Hîrşova.

• 1945 - A inceput Conferința internationala de la San Francisco (25 aprilie – 26 iunie 1945), în urma careia a fost înființată ONU.

  

  UN Photo/Historical Photo
  The San Francisco Conference: Egypt signs the UN Charter. A facsimile copy of the Charter is superimposed on the photo – foto preluat de pe www.un.org

  În clădirea operei din San Francisco începeau la 25 aprilie 1945 lucrările conferinţei generale a Naţiunilor Unite pentru crearea organizaţiei internaţionale. Lucrările au fost deschise de preşedintele american Harry Truman prin alocuţiunea care sublinia importanţa reuniunii pentru lumea postbelică. La eveniment participau 282 de delegaţi şi 1444 consilieri şi asistenţi, reprezentând 46 de state semnatare ale Declaraţiei Naţiunilor Unite.

  La desfăşurarea lucrărilor participau în calitate de observatori şi reprezentanţi ai Ligii Naţiunilor, Curţii Internaţionale de Justiţie, Organizaţiei Internaţionale pentru agricultură şi alimentaţie. Misiunea conferinţei o reprezenta discutarea şi aprobarea Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, ce viza menţinerea păcii şi securităţii în lume. Lucrările conferinţei au fost publice, în mare măsură. Peste 2.600 de jurnalişti din întreaga lume erau prezenţi pentru relatarea conferinţei.

  Evenimentul a avut chiar şi un ziar propriu, editat în tiraj consistent. Primele zile au fost destinate constituirii organelor de lucru şi procedurilor. Delegaţiile statelor mici au participat la lucrări şi au exprimat puncte de vedere, însă deciziile majore au aparţinut marilor puteri.

• 1945 - Ultimele trupe germane se retrag din Finlanda, luand sfarsit Razboiul din Laponia si operatiunile militare ale celui de-al doilea razboi mondial din Finlanda. Acest razboi s-a desfasurat din septembrie 1944 intre armata finlandeza, fosta aliata a Germaniei naziste si trupele germane si a avut drept miza controlul asupra minelor de nikel din regiunea finlandeza Petsamo, regiune care avea sa fie anexata de URSS dupa Tratatul de Pace de la Paris din 1947.

• 1951 – În timpul Razboiului din Coreea ia sfarsit batalia de la Kapyong, care s-a derulat incepand cu 22 aprilie. Scopul fortelor chineze aflate in superioritate numerica, era sa ocupe capitala Seul,dar au fost respinse cu pierderi grele de trupele americane,canadiene si australiene.

• 1960 - Submarinul nuclear american USS Triton efectueaza pentru prima data inconjurul globului in submersie fara escala. Operatiunea a purtat numele de cod ” Sandblast”, submarinul militar american efectuand inconjurul globului in perioada 24 februarie-25 aprilie 1960.

• 1966 - Un cutremur de pamant de proportii distruge o mare parte din orasul Taskent, capitala Uzbekistanului sovietic.

• 1974 - În Portugalia a avut loc „Revoluția garoafelor”, care a înlăturat regimul de dictatură fascistă instaurat de Antonio Oliviera de Salazar în 1933 și a deschis calea spre restaurarea democrației („Ziua libertății”).

  

  A mural celebrating the revolution: “25th of April Forever!” – foto: ro.wikipedia.org

  O insurectie militara (Revolutia Garoafelor Rosii), initiata de fortele armate obosite de razboaiele coloniale, ii inlatura pe succesorii lui Salazar (presedintele Américo Tomas si prim-ministrul Marcelo Caetano) si deschide calea restaurarii democratiei. Se prabuseste astfel, fara varsare de sange, ultimul si cel mai vechi regim dictatorial al Europei occidentale.

  Dreptul coloniilor portugheze la autodeterminare si suveranitate este recunoscut oficial la 19 iulie 1974, in anul urmator dobandindu-si independenta Guineea-Bissau, insulele Capului Verde, São Tomé si Príncipe, Mozambic si Angola. In 1976, generalul Antonio Ramalho Eanes devine primul presedinte ales prin vot universal. In martie 1986, socialistul Mario Soares devine primul presedinte civil al tarii.

•  1975 - Vizita de prietenie a lui Nicolae Ceaușescu în Egipt.

• 1979 – La Ismalia, Nicolae Ceaușescu a efectuat o vizită de prietenie în Republica Araba Egipt. Au avut loc convorbiri cu El Sadat.

• 1983 - Pioneer 10 călătorește dincolo de orbita lui Pluto.

  

  Pioneer 10 – foto: ro.wikipedia.org

  Pioneer 10 este o navă spațială lansată la 3 martie 1972 de NASA. Aceasta este destinată în primul rând studierii planetei Jupiter, totodată fiind și prima navă spațială care a zburat în apropierea de Jupiter și a realizat fotografii ale planetei. Nava geamănă, Pioneer 11, a cercetat planeta Saturn. În 1973, Pioneer 10 pentru prima dată a traversat centura de asteroizi și a examinat doi asteroizi apropiați, după care a descoperit centura de praf mai aproape de Jupiter.

  Nava a trecut la o distanță de 132 de mii de km de Jupiter la 4 decembrie 1973. Au fost obținute date despre compoziția atmosferei lui Jupiter, a fost calculată masa și câmpul magnetic al planetei, s-a constatat deasemenea că fluxul de căldură totală de pe planetă este de 2,5 ori mai mare decât energia primită de la Soare.

  Pioneer 10 a permis de asemena specificarea densității celor mai mari 4 sateliți galileeni. La 21 octombrie 2012, nava se depărta de Soare cu o viteză medie de aproximativ 12,046 km/s, sau 2,54 UA, ceea ce este suficient pentru a ieși în spațiul interstelar. Distanța de la Soare fiind de aproximativ 106.960 UA sau 160,01 miliarde km.

  La inițiativa lui Carl Sagan, Pioneer 10 și Pioneer 11 transportă câte o placă din aluminiu anodizat cu aur (152 și 229 mm). Plăcile Pioneer conțin un mesaj pictural, în eventualitatea că navele Pioneer vor fi interceptate de forme de viață extraterestră. Plăcuțele prezintă nudurile unui om de sex masculin și feminin, împreună cu mai multe simboluri care sunt concepute pentru a furniza informații despre originea navei spațiale

• 1986 - Mswati al III-lea este încoronat rege al Swaziland, succedând tatălui său Sobhuza al II-lea.

  

  Mswati al III-lea – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  Mswati al III-lea (născut Makhosetive Dlamini, n. 19 aprilie 1968[1]) este rege al Swazilandului și șeful familiei regale swazi. În 1986, el i-a succedat tatălui său Sobhuza al II-lea ca lider al regatului sud african, după o perioadă de patru ani de regență. În general este considerat a fi unul dintre ultimii monarhi absoluți ai lumii, el având autoritatea de a numi primul ministru, membrii cabinetului și ai justiției. Cu toate acestea, el este legat de o anunită tradiție swazi și nu are autoritatea de a-și alege moștenitorul.

•  1990 - Violeta Chamorro devine președinte in Nicaragua, fiind prima femeie care deține această funcție.

  

  Violeta Chamorro recibiendo la banda presidencial por parte de Daniel Ortega, 1990 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

• 2005 - România și Bulgaria au semnat la Luxemburg Tratatului de aderare la Uniunea Europeană.

  

  Traian Băsescu semnează, alături de premierul Călin popescu-Tăriceanu, Tratatul de Aderare la UE. 25 aprilie 2005, abația Neumunster din Luxemburg – foto: fluierul.ro

  În cadrul unei ceremonii oficiale, desfăşurate la Abaţia de Neumunster din Luxemburg, Romania si Bulgaria semnează Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. Din partea României au semnat președintele Traian Băsescu, premierul Călin Popescu-Tăriceanu, ministrul Afacerilor Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, și negociatorul șef cu Uniunea Europeană, Leonard Orban.

• 2007 - Au loc funeraliile de stat ale fostului presedinte rus Boris Eltin – primele care au loc cu participarea Bisericii Ortodoxe Ruse, care nu se mai implicase în ceremoniile funerare ale unui conducator rus, de la decesul țarului Alexandru al III-lea în anul 1894.

  

  Boris Eltin – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  Boris Nikolaievici Elțin (n. 1 februarie 1931 în Sverdlovsk [azi Ekaterinburg], Rusia, URSS – d. 23 aprilie 2007), a fost, în 1991, primul președinte al Rusiei, precum și primul conducător din istoria acestei țări ales în mod direct.

• 2009 - În România a avut loc un seism având epicentrul în zona Vrancei, la 120 km, având magnitudinea de 5.3 pe scara Richter.

NAȘTERI

•  32 - S-a născut, împăratul roman Marcus Salvius Otho; (d.16 aprilie 69).

  

  Marcus Salvius Otho – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  După asasinarea împăratului Galba și a lui Piso în for, la 15 ianuarie 69, Otho este proclamat împărat de către garda pretoriană dupa care este confirmat de Senat. Este aclamat de legiunile dunărene și de cele din Orient, însa Germania, Gallia, Hispania și Britannia îl recunosc pe guvernatorul Germaniei Inferior, Aulus Vitellius, proclamat imparat de trupele de aici, încă de la 1 ianuarie 69.

  Trupele trimise de Vitellius împotriva lui Otho traversează la începutul primăverii Alpii, pătrunzând în nordul Italiei. La 14 aprilie 69 are loc la Bedriacum, la nord de Pad, bătălia decisivă dintre armatele lui Otho și cele ale luiVitellius . Înfrânt, Otho se sinucide, două zile mai târziu, în tabăra sa de la Brixellum.

• 1214: Ludovic al IX-lea al Franței (25 aprilie 1214 – 25 august 1270), cunoscut în general ca Sfântul Ludovic, a fost Rege al Franței din 1226 până la moartea sa. A fost de asemenea Conte de Artois (ca Ludovic al II-lea) din 1226 până în 1237. Născut la Poissy, în apropiere de Paris, a fost membru al Casei de Capet, fiul regelui Ludovic al VIII-lea și a Blancăi de Castilia. Este singurul rege al Franței care a fost canonizat, și prin urmare există mai multe localități numite în onoarea sa, printre care St. Louis, Missouri, în Statele Unite. A înființat Parlamentul de la Paris. Multe din cele ce se știu despre viața lui Ludovic provin de la faimoasa biografie a lui Jean de Joinville, „Viața Sfântului Ludovic”. Joinville a fost un prieten apropiat, confident, și consilier al regelui, și a participat de asemenea ca martor la investigația papală a vieții lui Ludovic, care s-a încheiat cu canonizarea acestuia în 1297, de către Papa Bonifaciu al VIII-lea.
  Alte două biografii importante au fost scrise de confesorul regelui, Geoffrey de Beaulieu, și de capelanul său, William de Chartres. A patra sursă importantă este biografia lui William de Saint-Pathus, care a fost scrisă folosind informații din investigația papală menționată mai sus. Deși mai mulți autori au scris biografii în deceniile ce au urmat morții regelui, numai Jean de Joinville, Geoffrey de Beaulieu, și William de Chartres îl cunoscuseră personal pe rege. Ludovic s-a născut în 1214 la Poissy, lângă Paris, fiul lui Ludovic al VIII-lea și a Blancăi de Castilia. Membru al Casei de Capet, Ludovic avea unsprezece ani când tatăl său a murit, pe 8 noiembrie 1226. A fost încoronat rege în același an, în Catedrala din Reims. Din cauza frăgezimii vârstei lui Ludovic, mama lui a domnit ca regentă cât timp acesta a fost minor.
  Fratele lui mai mic Carol I al Siciliei (1227-1285) a devenit conte de Anjou, fondând astfel a doua dinastie angevină. Destinul tragic al acelei dinastii în Sicilia, ca rezultat al Vecerniilor Siciliene, nu au afectat canonizarea lui Ludovic.
  Nu se cunoaște o dată exactă pentru începutul domniei personale a lui Ludovic. Contemporanii au considerat domnia sa o co-guvernare cu mama sa, deși istoricii consideră în general 1234 ca anul în care Ludovic a început să domnească singur, mama sa servindu-i mai degrabă de consilier. A fost un consilier important pentru rege până la moartea sa în 1252.
  Pe 27 mai 1234, Ludovic s-a căsătorit cu Margareta de Provența (1221- 21 decembrie 1295), a cărei soră Eleonora se căsătorise cu Henric al III-lea al Angliei. La vârsta de 15 ani, Ludovic a pus capăt Cruciadei Albigensiene, în 1229, în urma semnării unui acord cu Contele Raymond al VII-lea de Toulouse, care îl elibera pe tatăl acestuia, Raymond al VI-lea, de suspiciunile de ucidere a unui predicator care avea misiunea de a îi converti pe catari.
  Pietatea și bunătatea arătată de rege pentru săraci au fost îndelung apreciate. A mers de două ori în cruciadă, în 1248 (Cruciada a șaptea) și în 1270 (Cruciada a opta). Ambele cruciade au fost dezastre totale; după un succes inițial în prima încercare, armata de 15.000 de soldați a lui Ludovic s-a lovit de rezistența armatei și poporului egiptean. Astfel evenimentele celei de a șaptea cruciade au fost datorate acestui rege. Dar iată contextul internațional: Căderea Ierusalimului (1244) în mâinile sultanului Ayubid nu a mai stârnit în Europa emoția de altădată, nici măcar împăratul Frederic al II-lea, deținătorul titlului de rege al Ierusalimului, nu a schițat nici un gest. În societatea feudală apuseană, progresul centralizării statelor complicase relațiile internaționale, nimeni nu mai voia să audă de unitatea politică europeană creștină, de supremația împăratului sau a papei, interesele naționale sau particulare creaseră partide politice gata să se înfrunte, unele tânjind după fărâmițarea feudală de altădată, altele vizând o mai mare putere în stat. Papa redeschise conflictul dintre sacerdoțiu și imperiu, conflict susținut de cele două tabere adverse, guelfii și ghibelinii, Anglia reluase ostilitățile cu Franța, în timp ce aceasta era amenințată de împăratul Frederic al II-lea, căruia puțin i-a lipsit să-l facă prizonier pe Ludovic al IX-lea la Vaucouleurs, unde regele încrezător, se dusese să trateze o problemă de graniță.
  În aceste condiții, când solii patriarhului Ierusalimului au poposit la curțile princiare din Occident solicitând o cruciadă, ei au fost primiți cu rezervă. Singur papa, în calitate de șef al creștinătății, s-a arătat sensibil la cerere, dar tocmai de aceea cruciada, pentru mulți, nu mai reprezenta decât partida papală și preferau să rămână deoparte, așteptând ca lucrurile să capete întorsătura dorită de ei.
  Succesorul papei Grigore al IX-lea, Inocențiu al IV-lea, în conciliul de la Lyon (iunie-iulie 1245), a predicat cruciada și a așteptat un răspuns. Frederic al II-lea, însă, a manifestat o rezistență dârză față de proiect și odată cu el întreaga partidă antipapală foarte numeroasă, mai ales în Italia, cu putere de influență în mase. Orășenii din Ratisbona, credincioși și ei împăratului, au mers până acolo încât au declarat un lucru nemaiauzit: că va fi pedepsit cu moartea oricine se va face cruciat. Anglia s-a opus ridicării impozitului de cruciadă, iar regele Norvegiei, Haakon al IV-lea, deși se făcuse cruciat în 1237, a obținut de la papă permisiunea de a lupta împotriva păgânilor (slavilor) din nord. Papalitatea contribuia astfel, fără să vrea, la volatizarea ideii de cruciadă. Tot așa procedase și în Franța, când declarase lupta împotriva ereziei albigeneze drept o cruciadă, sau când asimilase cruciadei participarea la construirea unei catedrale. Dar cruciada nu putea să moară pur și simplu. Agonia ei se anunța neașteptat de lungă, ea fiind ținută încă în viață de însăși evenimentele pe care oamenii erau siliți să le înregistreze, nu numai sub aspectul lor politic, ci și religios-moral.
  Orientul înainta acum spre Occident cu zgomot, semănând prăpăd și jale. În anul 1241, în timpul marelui han Ughedu avusese loc marele atac al mongolilor, năvălitorii ajungând până la coasta dalmată, după ce cnezatele rusești fuseseră călcate de copitele cailor, ținutul dintre Nistru și Tisa pustiit, iar regatul apostolic maghiar trecut prin foc și sabie. La puțin timp după această grea încercare, din care Europa răsăriteană încă nu-și revenise, când lumea aștepta încordată repetarea atacului, sosise vestea căderii Ierusalimului și a ororilor săvârșite de trupele de khwarizmieni. La toate acestea, însă, Occidentul nu dădea nici un răspuns, amorțeala părea că-i cuprinsese pe feudalii apuseni. Totuși forțele cruciate nu se epuizaseră complet, nici setea de aventură nu secase în toate inimile cavalerilor, dovadă un Thibaud al IV-lea, conte de Champagne, pleca cu o mână de oameni și împreună străbăteau, pe jos, drumul extrem de anevoios din Franța până sub zidurile Ascalonului. Un eșec total pecetluia expediția temerarului conte, dar ea avea să fie piatra aruncată ce va stârni valul cel mare.
  Evenimentul, în realitate un episod oarecare între multe alte încercări asemănătoare, nereușite, de cruciadă, a produs o impresie profundă asupra regelui Franței, Ludovic al IX-lea, și l-a determinat, atunci când nimeni nu se mai aștepta, să întreprindă o cruciadă cu forțe personale, adică numai cu participare franceză. Ludovic al IX-lea, o fire deosebit de evlavioasă, trăsătură ce-i va aduce porecla de cel sfânt, s-a dovedit a fi un om de o energie nebănuită, contrastând cu blândețe și delicatețea fizionomiei sale, perseverent și curajos, trăsături pe care cele două cruciade aVII-a și a VIII-a, organizate de regele Franței, le vor scoate în evidență.
  Urmărind firul povestirii cronicarul Joinville, biograful lui Ludovic al IX-lea, regele pare să fi îmbrăcat haina de cruciat în 1244, fiind grav bolnav, într-un moment când toți curtenii îl credeau pierdut și el însuși se considera fără scăpare. Atunci, se spune, a implorat mila divină, promițând că va pleca în cruciadă. După însănătoșire, regele nu a mai putut reveni asupra unui angajament atât de solemn, cu toate că mama sa, regina Blanca de Castilia, sfetnicii, chiar papa, îl îndemnau solemn să renunțe, încredințându-l că un jurământ făcut într-un moment când creierul îi era cuprins de fierbințeală nu avea valoare. Ludovic al IX-lea nu a mai dat înapoi, iar gestul său a fost interpretat ca o pornire plecând dintr-o adâncă și neclintită evlavie. La o analiză atentă a faptelor se constată, însă, că interese de ordin politic au avut o greutate egală în decizia luată de rege. În regat, marea feudalitate profitând de perioada de minorat a regelui și de foametea ce bântuia țara creând dificultăți regelui, se răzvrătise, încercând să revină la fărâmițarea politică de altădată și numai cu greu Ludovic reușise, în ultima vreme, să restabilească ordinea, fără a o impune însă definitiv. De aceea, o cruciadă prin care marii nobili să fie scoși din regat era binevenită. Ea permitea, în același timp, regelui Franței să se afirme pe plan internațional, să-l pună în inferioritate pe rivalul său Frederic al II-lea, asupra căruia plana bănuiala că întreținea în continuare relații de prietenie cu sultanul. Încoronarea regelui Franței la Ierusalim ar fi însemnat triumful politicii franceze asupra celei germane, împlinirea unui vis de secole, de când Franța se văzuse frustrată de către regii germani de a mai adăposti coroana imperială. O intervenție armată în Siria nu însemna o lipsă de simț politic, deoarece situația, mereu schimbătoare din Orientul Mijlociu, se prezenta, după toate aparențele, în favoarea cruciaților. Între sultanul Egiptului, Al-Salih, și emirii din Alep și Homs interveniseră certuri, soldate cu ciocniri militare, la adăpostul cărora cruciații ar fi putut debarca nestingheriți și înainta asupra Ierusalimului, cetatea fiind, după cum se știe, cu zidurile de apărare distruse și deci ușor de cucerit. Ludovic al IX-lea se baza pe concursul ordinelor călugărești și al regelui Ciprului, Henric I de Lusignan, nepotul lui Guy de Lusignan, fostul rege al Ierusalimului. Rămânea doar să echipeze o armată numeroasă, formată din cavaleri destoinici, iar pentru aceasta tezaurul statului, bogat ca niciodată, îi sta la dispoziție. Pregătirile au durat 4 ani, dificultatea cea mai mare întâmpinând-o regele în a convinge pe nobili să-l urmeze, cât despre o antrenare a maselor, ea nici nu intra în discuție. Cruciada populară, ca și cea internațională, dispăruse cu desăvârșire din mintea organizatorilor, ceea ce se cerea era o armată regulată, bine instruită, în stare să susțină un război după toate cerințele artei militare și politice. La chemarea regelui, rezistența nobililor a fost atât de mare, încât, după mai mult timp de insistențe și încercări inutile, Ludovic al IX-lea, pentru a crea cruciați, a recurs la un șiretlic. Exista un obicei mai vechi ca toți cei ce se distingeau în serviciul regelui să primească la marile sărbători, în semn de cinstire, o mantie numită livrea. În noaptea de Crăciun, în timp ce se oficia slujba în biserica Saint Denis, în prezența regelui și a celor mai mari nobili din Franța, aceștia s-au văzut, la un moment dat, acoperiți cu câte o mantie de către slujitorii regali. La lumina slabă a lumânărilor, care lăsau părți întregi din masiva biserică în întuneric, nimeni nu a dat atenție că pe pelerină era brodată o cruce și mai ales nimeni nu a bănuit cursa ce se întindea. Când ceremonia s-a sfârșit, iar alaiul a urmat pe rege afară din biserică, deodată nobilii din ultimele rânduri au avut sentimentul că, sub clarul lunii, defilează o armată de pelerini cruciați, căci, nu mai era nici un dubiu, toți purtau pe umărul drept semnul crucii. Unii dintre ei au fost tentați să privească totul ca o glumă bună, iar regelui i-au mai adăugat o poreclă cea de Vânător de Oameni, alții însă și-au dat seama de gravitatea situației și au încercat să obțină de la rege o dezmințire sau dezlegare, invocând tot felul de motive, mai mult sau mai puțin plauzibile.
  Ludovic al IX-lea, care știa să se facă ascultat când voia, s-a arătat neînduplecat. Sub amenințarea de a fi acuzați de trădare față de tron și biserică, nobilii au fost siliți să-și vândă o parte din pământuri, chiar din castele, și să se pregătească în conformitate cu cerințele unei lungi și foarte costisitoare campanii, mobilizând, totodată, pe toți vasalii lor ca să-i însoțească, nedându-le posibilitatea să se eschiveze, căci celor mai puțin înstăriți regele le-a furnizat banii necesari de drum. Armata adunată astfel, cu arcanul, s-a ridicat la cifra de circa 15 000 de oameni. Conducerea ei a fost încredințată unor persoane de încredere, devotate coroanei, mari seniori cu autoritate, în stare să se facă ascultați și să mențină disciplina. Printre ei se numărau cei trei frați ai regelui: Alphonse de Poitiers, Robert d’Artois, Charles d’Anjou, cu care Ludovic al IX-lea s-a aflat în deplină armonie, vărul regelui Jean d’Orléans, cunoscut pentru spiritul său de abnegație, conetabilul Franței, Imbert de Beaujeu, om încercat, cu multă experiență militară, ducele Bretaniei, Pierre, contele Flandrei, Guillaume, seniorii Geofrey de Sargines, Gaucher de Chatillon, Philippe de Montferat, Jean de Valery etc. Seniorul de Joinville, prietenul cel mai apropiat și sfetnicul lui Ludovic al IX-lea, îl însoțea pe rege, nu atât din convingere, cât din atașament și credință față de persoana regelui și la fel ca el au procedat mulți alții.
  În afara granițelor Franței, elanul de cruciadă a fost aproape nul. În afară de un corp de oaste englez, condus de contele de Salisbury, Guillaume Longue Epée (William Spadă Lungă), nu s-a mai alăturat nimeni cruciaților francezi. În schimb și data aceasta, femeile nu au lipsit din cruciadă: regina Margareta își urma soțul, la fel Jeanne de Poitiers și multe alte doamne de rang înalt, în anturajul lor aflându-se mulți clerici, înrolați cu asentimentul papei. Era tot ce făcuse Inocențiu al IV-lea pentru această cruciadă, propovăduită mai mult de formă, deoarece papa prefera o politică de misionarism, conștient fiind că Europa nu mai dispunea de forțele necesare organizării unei cruciade. La conciliul de la Lyon, el se plângea de lipsa de unitate dintre autoritatea laică și ecleziastică și se întreba neputincios: cum ar putea ea fi înlăturată când cele două jumătăți ale lui Dumnezeu (papalitatea și imperiul) se aflau într-o opoziție permanentă?. Fără această unitate cruciada nu mai era cruciadă, de aceea el se mulțumea doar cu încuviințarea unei expediții, propriu-zis franceză, în Siria. Mijloacele înfăptuirii ei, planul de atac nu-l interesau. În primăvara anului 1249, cruciații erau gata de plecare. După ce Ludovic al IX-lea a încredințat regența mamei sale, Blanca de Castilia, și câtorva consilieri, oameni a căror fidelitate fusese încercată, armata în frunte cu regele ei, a coborât în sudul Franței și la Aigues-Mortes ea s-a îmbarcat pe 120 corăbii mari de război și peste 150 de ambarcațiuni mai mici, tocmite cu armatorii genovezi și pisani.
  Primul popas a fost făcut, conform planului, în insula Cipru, unde cruciații erau așteptați de Henri de Lusignan, gata să aprovizioneze o armată numeroasă cu cantități imense de alimentare. O parte din ele a fost consumată pe loc, deoarece șederea cruciaților în primitoarea insulă s-a prelungit mai mult decât era prevăzut. Cipru fusese ales ca loc de întâlnire cu armata templierilor, condusă de magistrul Guillaume de Sonnac, cu cea a ospitalierilor, comandată de prepozitul Henry de Ronnay și cu cruciații sirieni pe care patriarhul Ierusalimului reușise să-i mobilizeze. O dată corpurile de oaste adunate, au urmat discuții lungi între conducătorii lor, privind desfășurarea expediției. Regele Franței era pentru o debarcare directă în Palestina, fapt ce i-ar fi permis, dat fiind împrejurările, cucerirea imediată a Ierusalimului și cu aceasta scopul cruciadei ar fi fost atins. Lucrurile probabil s-ar fi petrecut așa, deoarece orașele erau aproape toate devastate, zidurile lor distruse. Dar magistrul templierilor, alți cruciați cunoscători ai situației din Siria erau de părere să se reia planul cruciadei a V-a. Mergeți mai degrabă în Egipt, spuneau ei, sultanul, suveranul acestei țări, ține în mâinile lui Palestina. De îndată ce veți pleca, el se va face din nou stăpân pe țară, de aceea cu el trebuie să începeți (campania) dacă vreți să dați trăinicie tronului Ierusalimului.
  Ludovic al IX-lea, deși știa cât îi costase pe cruciați campania trecută în Egipt, deși aflase cât de iscusit militar era Al Salih, la insistențele lui Guillaume de Sonnac, a cedat și la 4 iunie 1249, într-o zi de Russalii, cruciații se aflau în fața Damiettei. Pe mal, armata sultanului, câteva mii de oameni, îi aștepta. Tobele băteau, cornurile se tânguiau, într-un cuvânt, un zgomot asurzitor-povestește Joinville-îi întâmpină pe cruciați, care strânși pe puntea vaselor priveau spectacolul ce li se înfățișa dinaintea ochilor, convinși că nu din prietenie pentru ei se stârnise atâta larmă. Deodată de pe galera aflată înaintea celorlalte, vocea regelui a răsunat limpede: Cavaleri înainte! Nu mă priviți ca pe un principe, ci ca pe unul de al vostru, a cărui viață nu este decât un suflu gata să se risipească oricând. Înainte cu încredere!. Cuvinte puține, dar pline de simțire rostite la momentul potrivit, pentru a redeștepta însuflețirea și atașamentul față de conducător. Ele dovedesc cum regele știa să se facă urmat și explică, totodată, cum el a reușit să-și mențină autoritatea tot timpul cruciadei. Regele se arăta gata să împartă soarta luptătorilor săi nu numai prin vorbe, ci și prin fapte.
  Șalupa purtătoare a stindardului regal s-a apropiat de mal. Ludovic, primul a sărit în apa ce l-a cuprins până la umeri, strigând Montjoie Saint Denis, strigătul războinicilor francezi, și cu sabia ridicată în mâna dreaptă, cu scutul atârnat de gât a tăiat valul până la primul sarasin venit în întâmpinarea lui. Între timp și ceilalți cruciați s-au apropiat, l-au înconjurat pe rege, alții au adus caii și o luptă îndârjită s-a angajat între cele două armate până la apusul soarelui, când cruciații au rămas stăpâni pe plaja unde debarcaseră. Sarasinii, cu ajutorul porumbeilor, zburători, au anunțat sultanului vestea sosirii francezilor, cerând ajutor grabnic. Dar Al-Salih, care venise în goană din Mesopotamia (Iraq) pentru a-i opri pe cruciați să intre în țara sa, se îmbolnăvise grav și nimeni nu îndrăznise să ia o hotărâre în locul lui. Conducătorul mameluc, neprimind nici un răspuns, a crezut că sultanul murise, de aceea, după ce a poruncit populației din Damietta să părăsească orașul, și-a retras armata, fără măcar să distrugă podul de vase al cruciaților. Aceștia uimiți, neștiind cărui fapt se datorează capitularea atât de rapidă a egiptenilor, la 6 iunie 1249 intrau în oraș, cântând cu glas tare, Te Deum laudamus. Apoi s-au instalat în casele rămase fără stăpâni, s-au îndestulat cu tot ce au găsit, căci locuitorii în graba retragerii nu putuseră lua cu ei mare lucru; singura lor răzbunare și pagubă pentru cruciați fusese incendierea bazarului cu mărfuri și alimente. Damietta devenea astfel un punct fortificat și de sprijin pentru tot restul expediției cruciate. Marea epopee din Egipt, din anul 1219, reîncepea. Până în luna noiembrie, sorții au fost de partea cruciaților, sorți incredibil de favorabili, dar tocmai de aceea înșelători. Al Salih venise până la Mansurah, luase măsuri de pedepsire a fugarilor de la Damietta și ca vrednic descendent al lui Saladin, pregătea campania împotriva agresorilor când, răpus de boală, murea.
  Situația pentru egipteni devenea tragică. Moștenitorul tronului Ayubid, Al-Muazzam-Turan-Șah, se afla tocmai la Yazira (Mesopotamia), emirii puteau să se răscoale dintr-un moment în altul, corpul de oaste al mamelucilor manifesta porniri spre nesupunere, francezii de îndată ce ar fi aflat de moartea sultanului și-ar fi reluat ofensiva, cum, de fapt, s-a și întâmplat. Din acest impas Egiptul a fost salvat de văduva sultanului, inteligenta și energica turcoaică Shajar-Al-Durr. Ajutată de emirul Fakhr, un apropiat al lui Al Salih, și de câțiva sclavi credincioși, ea a ascuns moartea soțului și, ca să nu trezească vreo bănuială, să câștige timp până la venirea fiului, a continuat să emită acte purtând semnătura sultanului, un fals, se înțelege, făcut cu mult talent. Sub un pretext oarecare, Shajar a obținut de la emiri un jurământ de fidelitate față de sultan și moștenitor, ușurându-i astfel, acestuia din urmă recunoașterea ca succesor al lui Al-Salih și, lucru important, a reușit să-l impună pe Fakhr Al Din șef militar și administrator al statului. Aceste măsuri odată înfăptuite, doliul cel mare era anunțat. Al-Muazzam putea veni la Cairo fără teama de a fi respins.
  În timp ce în palatul sultanului domnea agitația, francezii au părăsit Damietta și urmând cursul Nilului au pornit spre Cairo, în drum neavând decât un punct fortificat, mai greu de trecut, Mansurah. Aici i-a așteptat Fakhr Al-Din cu întreaga lui oaste. A urmat una dintre cele mai cumplite bătălii înregistrată de cronicile medievale. A durat două luni, timp în care francezii și egiptenii au trecut printr-un adevărat iad, când unii, când ceilalți având avantaj în luptă. Cavalerii francezi obișnuiți cu încăierările scurte de pe continent, de câteva ore, soldat cu câțiva morți și puțini răniți, de când se introduseseră regulile de luptă cavalerești, au avut nu odată sentimentul că trăiesc clipe apocaliptice, de sfârșit de lume. Sultanul adusese o armată numeroasă compusă din turci selgiucizi, mobilizase pe beduini să vină în ajutorul mamelucilor, până și țăranii din împrejurimile Mansurahan-ului au fost chemați, dacă nu să lupte, căci nu aveau arme, măcar să arunce cu noroi în dușman. Musulmanii răsăreau ca din pământ, cu miile, atunci când francezii credeau că s-au retras. Aruncătoarele de pietre, de materiale inflamabile, lăncile, săbiile, iataganele, toate loveau cu precizie, desfigurând, mutilând, smulgând mâini, strivind picioare. Pe fluviu pluteau arme și scuturi, cai și oameni, răniți de moarte, se înecau, trupurile lor fiind purtate în aval, pe sub ochii luptătorilor. Hugues d’Escot primise trei lovituri de lance în față, Erard de Sivery avea nasul retezat, ducele de Burgundia fusese crestat adânc în obraz de o sabie și gura îi era plină de sânge. Coifurile protectoare, prevăzute cu viziere, deveniseră de nefolosit, din cauza căldurii, deși erau în anotimpul zis rece, nobilii se sufocau în ele, de aceea preferau să lupte, lăsând descoperită partea vulnerabilă a capului, țintită de obicei de dușman. Plin de răni, francezii nu-și puteau permite nici un răgaz, ci erau nevoiți să lupte pentru fiecare stradă, pentru fiecare clădire, tactica musulmanilor constând în atacuri repezi, prelungite și repetate, până la totala epuizare a adversarului.
  Coșmarul acestor lupte l-a urmărit pe Joinville, povestitorul acestor rânduri până la adânci bătrâneți, spectrele celor căzuți atunci, francezi și musulmani, le vedea aievea, nu uita cum refugiat într-o casă, împreună cu câțiva cavaleri, asediați din toate părțile, scăpase cu viață datorită abnegației și spiritului de jertfă al lui Erard de Siverey care, deși grav rănit, pierzând din abundență sânge, se strecurase până la contele de Anjou și reușise să aducă ajutoare.
  Dar nu au fost numai acte de solidaritate cavalerească. Rober d’Artois, fratele regelui, sfidând pe magistrul templierilor, Gullaume de Sonnac, a găsit cu cale să întreprindă pe cont propriu un atac, traversând orașul cu corpul său de oaste, în goana cailor, antrenând după el și pe vanitoșii templieri, deși Ludovic al IX-lea interzisese actele de bravadă și inițiativă particulară, soldate, de obicei, cu un eșec, cum s-a întâmplat și de data aceasta. La început, musulmanii, surprinși, au fost măcelăriți de francezi în număr mare, conducătorul lor, vajnicul Fakhr, fiind omorât cu lovituri de sabie, dar, îmbătat de victorie, Robert d’Artois a făcut imprudența să-i urmărească pe fugari, negându-se la inferioritatea numerică a oastei lui, fapt ce l-a costat viață, căci în locul lui Fakhr, un mameluc, Baibars Bunducdari, a reușit repede să-și adune oamenii și să revină asupra atacatorilor, masacrându-i la rândul său. Întreaga avangardă, circa 1500 călăreți cruciați, a fost nimicită de către musulmani. O încercare similară a ducelui d’Orleans s-a terminat cu aceeași înfrângere, Jean d’Orleans, Pierre de Neuville, seniorul de Conflans și mulți alții au rămas pe câmpul de luptă, ambele înfrângeri fiind o pierdere grea pentru regele Franței.
  Luptele erau reluate zi de zi și, de fiecare dată, se înregistrau pierderi în armata franceză imposibil de recuperat, în timp ce sultanul părea că dispune de un rezervor nesecat de oameni și de mașini de război. Cum parcă situația pentru cruciați nu era destul de grea, în rândurile lor a izbucnit o epidemie provocată, probabil, de alimentația excesivă cu carne de porc conservată numai prin sărare, sau poate de consumul exagerat de pește, o specie cu care europenii nu erau obișnuiți. Clima foarte caldă și uscată în anul acela, deși erau în luna ianuarie nu căzuse un strop de ploaie, mizeria din taberele de cantonament, lipsa apei potabile-se foloseau de apa din Nil deja infectată de cadavre-toate la un loc au făcut ca o boală necunoscută, manifestându-se prin dureri puternice de pântece, infecție în gât și la gingii să-i chinuie pe francezi. Vaietul răniților era acoperit de țipetele celor cărora bărbierii le tăiau carnea moartă de pe gingii, singurul tratament folosit și puțini au fost cei ce au scăpat de această operație dureroasă.
  Regele Franței era dispus să trateze cu musulmanii condițiile retragerii, propunerea sa fiind să predea Damietta și să primească în schimb Ierusalimul. Sultanul era înclinat să accepte, însă, voia garanții dintre cele mai sigure că francezii se vor ține de cuvânt. Până la retragerea armatei străine din cetate și îmbarcarea ei, el cerea ca ostatec pe chiar regele Franței, ceea ce firește, Ludovic al IX-lea nu a primit. Ostilitățile au fost reluate. Regele se îmbolnăvise, rămăsese cu ariergarda, fapt cunoscut de egipteni, de aceea, ei au recurs la un vicleșug și, în timp ce Geoffroy de Sargine îl transporta pe Ludovic, cuprins de febră și aproape fără cunoștință, într-un sat din apropiere de Mansurah, aceștia l-au făcut prizonier, odată cu el un număr mare de nobili fiind capturați, printre ei aflându-se și Joinville, bolnav și el, dar încercând, încă, să mai susțină lupta pe fluviu. Mulți dintre cei prinși au fost uciși pe loc. Joinville, cu oamenii săi, a fost salvat de la moarte, ca prin minune, de către un turc, comandant de galeră, care a acceptat minciuna că joinville era vărul regelui, l-a luat pe vasul său și nu numai că l-a acoperit cu propriul său trup ca să-l apere de loviturile celorlalți selgiucizi dar i-a dat un leac, o băutură, ca să-l tămăduiască de suferința ce o avea și l-a ospătat ca pe un prieten. Admirabil act de umanitate față de un om a cărui viață atârna de un fir de păr.
  Prizonierii toți au fost duși în fața cortului lui Al-Muazzam. Prinderea regelui Franței stârnise printre egiptenii turci și arabi o bucurie de neînchipuit. Mantia de purpură a lui Ludovic al IX-lea tivită cu hermină a fost luată de sultan ca trofeu și trimisă guvernatorului Damascului odată cu fericita veste. Un martor ocular, Abu Shama, povestește cum emirul a pus mantia pe el și beat de fericire a adus mulțumiri lui Allah. Sultanul a reluat tratativele cu prețiosul său prizonier, tratative impuse de învingător, sub amenințarea cu moartea. El cerea restituirea necondiționată a Damiettei și o răscumpărare personală de 500 000 livre de aur, o sumă ce părea chiar sultanului fantastic de mare (pe atunci venitul anual al Franței era de în jur de 250.000 astfel de livre, așa că s-a făcut un împrumut de la Templieri).^[1] Regele a acceptat fără să ezite știind că regina Margareta care se afla la Damietta, putea să o plătească, fapt ce îl făcea pe Al Muazzam să exclame plin de admirație: pe legea mea, francul este generos, dacă nu se târguiește pentru o sumă atât de mare de bani, și, la rândul său, pentru a nu părea mai puțin mărinimos, îi dădea regelui 100 000 de livre ca despăgubire. Văzând noua dispoziție a sultanului, regele spera că îl va îndupleca să găzduiască în Damietta bolnavii și răniții până ce și aceștia se vor putea îmbarca. Prizonierii așteptau cu înfrigurare eliberarea lor, când un alt eveniment neașteptat i-a pus iar față în față cu moartea.
  Mamelucii din garda sultanului, proveniți din Turchestan, așa numiții mameluci Bahryya, s-au răsculat sub pretext că Al-Muazzam nu ar fi fost dispus să împartă cu toți conducătorii de oști banii plătiți de francezi drept răscumpărare cum o cerea datina, ci doar cu câțiva favoriți. În fond, este vorba de o lovitură de stat dată de grupul Bahryya, ascensiunea lui politică datorându-se nenumăratelor servicii militare aduse țării și faptului că erau legați etnic de sultana Shajar. Foștii luptători sclavi ajunseseră mari proprietari de pământ, dețineau funcții de guvernatori (emiri) și chiar înaltul titlu de atabeg la care Baibars, și el un mameluc, ajunsese, lui datorându-se-i-se în cea mai mare parte înfrângerea cruciaților și deci se considera îndreptățit să fie răsplătit pentru aceasta. Al-Muazzam, însă, venise din Orient, înconjurat de emiri turci, lor le împărțea toate favorurile, în ei avea încredere. De aceea mamelucii, nemulțumiți, au pus la cale înlăturarea vechii dinastii și înlocuirea ei cu una mamelucă. Așa se face că în una din zilele lunii februarie 1250, după ce armata sultanului fusese îndepărtată de către Baibars, sub pretext că este nevoie urgentă de ea la Damietta, Al Muazzam a fost asasinat mișelește de mai mulți oșteni din garda sa personală,inima i-a fost smulsă din piept și aruncată în Nil, chiar sub ochii regelui Franței, rămas împietrit de ceea ce se petrecea. Prizonierii au fost aruncați în închisoare, toți, cu excepția regelui, au fost azvârliți unii peste alții în cala întunecoasă și neaerisită a galerelor, fără apă sau mâncare, mamelucii deocamdată neștiind cum este mai bine să procedeze, să-i omoare, sau să primească răscumpărarea.
  În aceste împrejurări, sultana Shajar-Al-Durr a apărut iar pe scena politică, uimind pe toți cu îndrăzneala actelor ei fără precedent în istoria Islamului. Shajar cu energia, deja cunoscută, fără a lăsa timp de gândire, de îndată ce a aflat de moartea fiului ei s-a proclamat Regina musulmanilor, a luat conducerea, fără să-i pese că legile Qoranului o interziceau și pentru a-și legitima puterea s-a intitulat Umm Khalil (mama lui Khalil), Khalil fiind unul din cele patru nume ale lui Al-Muazzam, nume cu care a iscălit primele decrete date. Dar situația militară a țării, prezența încă a francezilor, precum și o posibilă intervenție din Orient, reclamau un bărbat la cârma statului, de aceea Shajar, pentru a nu risca o înlăturare completă, la 1 aprilie 1250 s-a căsătorit cu un preferat al mamelucilor, Aybeg-Al-Turkuman, căruia, astfel, îi legitima, la rândul ei, venirea la tron. Shajar-Al Durr, așadar, prin politica ei, contribuia direct, alături de mameluci, la înlăturarea dinastiei Ayubide, întemeiată de Saladin, și la înlocuirea ei cu dinastia mamelucă, bahriții guvernând până în 1281, când alți mameluci cerchezi numiți bordjiți aveau să preia puterea, până în 1517, când Egiptul și Siria vor intra în stăpânirea turcilor otomani.
  Deocamdată, însă, Aybeg trebuia să hotărască soarta prizonierilor francezi și el a făcut-o, optând pentru răscumpărarea lor la un preț mai mare, în afara de restituirea Damiettei, unde garnizoana egipteană fusese reinstalată. O dată convenția încheiată, captivii primeau învoire să revină lângă regele lor, pe propriile corăbii. În schimb, bolnavii, răniții, evacuați la Damietta, din porunca sultanului, au fost uciși fără milă, nesocotindu-se legea lui Saladin care prevedea că străinul hrănit de un musulman nu mai putea fi omorât. Cadavrele erau atât de numeroase-spune Joinville-încât ele au fost îngrămădite pe malul fluviului și li s-a dat foc, laolaltă cu rezerva de carne de porc sărată și cu mașinile de război sfărâmate ale francezilor. Mirosul greu ce se ridica în văzduh anunța că mamelucii sunt mai neîndurători cu dușmanul decât toți sultanii Ayubizi. În ziua de 6 mai 1250, seniorul Geoffroy de Sargine preda Damietta, pe zidurile cetății erau din nou așezate însemnele sultanului, iar regina Margareta, de curând ridicată din pat după nașterea unui fiu, celelalte doamne, francii din oraș, pisanii, genovezii, slujitorii primeau încuviințarea să se îmbarce, direcția aleasă fiind Acra, unde urma să-i ajungă regele cu oamenii lui după ce răscumpărarea avea să fie plătită. Grație lui Joinville, eliberarea regelui s-a făcut mai repede decât era de așteptat, jumătate din banii datorați, adică 200 000 de livre, fiind luați cu forța, de credinciosul sfetnic, dintr-unul din cuferele templierilor, ascuns pe o galeră a acestora și păzit cu atâta strășnicie de călugări, încât nici turcii, nici mamelucii nu dăduseră peste el. La 13 mai 1250, Ludovic al IX-lea, transportat de o corabie genoveză, cobora în portul Acra, cruciada a VII-a, practic sfârșindu-se aici. Cruciații, care se răscumpăraseră odată cu regele, dar prin eforturi proprii, căci majoritatea luaseră un mic tezaur cu ei la plecare, sau cei sosiți ulterior, nu mai formau o armată; în număr de câteva sute, ei nu mai aveau forță nici din punct de vedere numeric, nici al rezistenței fizice și morale ca să facă față unei noi campanii. Bani regele mai avea. Cu ei spera să recruteze cruciați plătiți, o formulă nouă ilustrând decăderea cruciadei ofensive, să refacă zidurile principalelor orașe porturi, să-și câștige aliați sau să-și cumpere dușmani, de aceea când cei doi frați ai săi, conții de Poitiers și Anjou, împreună cu alți nobili, au hotărât să se întoarcă în Franța, Ludovic s-a încăpățânat să rămână, deși se simțea înconjurat de dușmani: Cu nici un preț nu voi lăsa Ierusalimul pe care am venit să-l cuceresc și să-l păzesc a răspuns el, când consilierii au insistat să se îmbarce o dată cu frații săi. Mai întâi regele a trebuit să-și asigure liniștea în pământul Siriei din partea Bătrânului din Munți, nume sub care este menționat în documente conducătorul sectei asasinilor, o erezie șiită. Stăpânirea lui se întindea undeva la granița de nord a Antiohiei, nu se știe precis unde, și despre el se spune că întreținea la curtea sa o armată de tineri, cărora le oferea toate plăcerile, fiind crescuți și educați pentru a ucide la porunca stăpânului lor pe oricine era declarat de el dușman, indiferent unde aceștia s-ar fi aflat, în Siria sau în altă parte a lumii. Tinerii se supuneau cu un fanatism orb poruncii lui, supunerea lor totală datorându-se credinței că cine murea slujindu-l pe Bătrânul din Munți se reîncarnează într-o viață mai bună, plină de plăceri, cu mult mai mari decât cele trăite. De aici devotamentul lor, împins până la jertfa de sine. Se poveste că atunci când Bătrânul din Munți se deplasa dintr-un loc în altul, un slujitor mergea înaintea lui, purtând însemnul conducătorului, o secure daneză cu coada lungă de argint în care erau înfipte mai multe cuțite și striga: Feriți+vă de cel ce ține în mâinile sale moartea regilor!
  Împăratul Germaniei, Fredric al II-lea, regele Ungariei, Andrei al II-lea, sultanul Egiptului, Al Muazzam, îi plătiseră tribut, răscumpărându-și astfel viața. Venise rândul regelui Franței. Așa se face că un emir, trimis de Bătrânul din Munți venea la Acra, cu misiunea specială de a-l intimida pe Ludovic, de a-l amenința pentru a obține de la el plata unui tribut cât mai mare, căci se pare că pe bătrân îl interesau mai mult banii decât viața regilor. Regele nu s-a înfricoșat. El a apelat la ajutorul celor doi magiștri ai ordinului Templierilor și ospitalierilor, singurii în măsură să impună respect Bătrânului, căci și ei dispuneau de oameni devotați gata la nevoie să se sacrifice, iar dacă un rege putea fi ucis un întreg ordin nu putea fi exterminat. La intervenția lor, între cei doi suverani atât de diferiți a intervenit o înțelegere și un schimb de daruri prețioase echivalând cu o răscumpărare și o recunoaștere a păcii. Yves le Breton, călugăr templier, încărcat cu stofe scumpe, cupe de aur și argint, pocale, bijuterii de tot felul, lua drumul munților, spre palatul Bătrânului, de unde se întorcea apoi uimit de bogățiile văzute. În semn de prietenie, Bătrânul din Munți trimitea lui Ludovic al IX-lea câteva daruri, evident mai puțin scumpe, cu valoare simbolică: cămașa Bătrânului, semn că regele îi este apropiat cum este cămașa de corp, un inel de aur, cu numele stăpânului din munți gravat pe el, ceea ce voia să însemne legătura cu regele Franței, făgăduiala de credință viitoare; apoi figurine de cristal, fructe și flori din ambră, ca o urare de bogăție și împlinire, în sfârșit un joc de șah, admirabil lucrat, exprimând dorința ca regele să se bucure din plin de clipe de răgaz. Șeful asasinilor se arăta mai curtenitor decât bănuise Ludovic, faptul îl mulțumea, dar nu mai puțin regele cel sfânt al Franței își dădea seama că a trăi printre orientali însemna tot felul de compromisuri și schimbări de optică. Primul pas se cerea urmat de un al doilea. Pentru a înlătura posibilitatea unui atac mongol asupra teritoriilor cruciate, dar și pentru a avea un aliat eficace împotriva sultanului Egiptului, într-un viitor război, Ludovic al IX-lea, folosind același procedeu, darurile bogate, s-a adresat hanului tătar din Karakorum (Mongolia), Munke, solicitându-i o cooperare militară. Tratativele au fost purtate de un călugăr franciscan, Guillaume Rubruquis, și ele s-au soldat în 1253 cu o alianță franco tătară, prima alianță de acest fel, scopul ei fiind distrugerea califatului de Bagdad, a Alepului, Damascului și a califatului egiptean, un plan de luptă, după cum se vede, de mare anvergură, ce însemna o abatere evidentă de la idealul de cruciadă. O solie asemănătoare fusese trimisă și la marele han din Persia și Transcaucazia. În Ludovic cel Sfânt, omul politic și ambiția de a nu fi înfrânt deveniseră mai puternice decât crezul religios. În tot acest timp, în Franța vestea înfrângerii cruciaților, a suferințelor îndurate se răspândise ca fulgerul. Dar nimeni nu a schițat un gest să le vină în ajutor, doar poporul deplângea soarta bunului, înțeleptului rege, împărțitor de dreptate, cum deja oameni simpli în naivitatea lor și-l figurau pe Ludovic, venerat încă din viață ca un sfânt. Legătura rege-țară-popor era încă puternică în ideologia vremii, sacrarea îl situa pe rege deasupra claselor ca pe un arbitru nepărtinitor, iar Ludovic al IX-lea, mai mult decât alți regi, prin modestia sa, actele sale de umanitate, se bucura de popularitate, mai ales în nordul Franței. De aceea nu este de mirare că poporul a simțit nevoia să-i vină în ajutor. Din nou cruciada populară reînvie sub forma marșului păstorașilor. Pe de o parte compasiune și devoțiune față de rege, pe de alta zbucium și clocot tineresc, care căuta o cale de manifestare; fie una, fie alta, tinerii din Flandra și Picardia, luând cu ei pe cei mici în stare să suporte o călătorie, au pornit în 1253, spre Paris cu gândul de a face cruciați. Autoritățile au privit cu spaimă repetarea cruciadei copiilor, iar noul marș al păstorașilor era prezentat în cuvinte dezaprobatoare de felul: Șefi de briganzi, pentru a înșela oamenii simpli și pentru a răspândi cruciada în rândul poporului, au propovăduit cu o fantezie plină de inventivitate falsă că li s-au arătat îngerii și sfânta Fecioară, poruncindu-le să ia crucea (să se facă cruciați), să strângă o armată de păstori și din oamenii cei mai simpli din popor ca să meargă în ajutorul Țării Sfinte...când aceștia treceau pe lângă păstorii de oi, ciobănașii își părăseau turma, fără să ceară voie părinților, și posedați ca de nu știu ce nebunie porneau cu toții pe drumul crimei...Dacă ciobănașii erau măcar de bună credință, printre ei, însă, se aflau și un număr mare de tâlhari și escroci și tocmai aceștia aveau conducerea convoaielor. Cruciada populară, așadar, decăzuse complet, ea nu mai era privită decât cu dispreț și neîncredere, ca o crimă, de aceea Blanca de Castilia, ajutată de biserică, a luat măsuri severe pentru întoarcerea păstorașilor din drum. Cruciada devenise un simplu act politic, iar poporul nu mai avea loc în ea. Dintr-o expediție cu caracter internațional, ofensivă și populară, cruciada se transformase într-o acțiune politică, națională, feudală, aspectul ofensiv fiind și el în plin declin iar în anii ce vor veni va dispare și acesta. În noiembrie 1253, regele se afla încă în Orient, unde menajul regal părea că se simte destul de bine. Regina Margareta născuse al doilea copil pe pământ străin, o fată, și nu da semne că o preocupa soarta copiilor (patru la număr) rămași acasă. Credincioasă regelui, ea nu se depărta de el, așteptând cu nerăbdare pregătirea cruciadei. Moartea reginei Blanca de Castilia, însă, l-a obligat pe Ludovic al IX-lea să se gândească serios la importanța întoarcerii sale în Franța, unde, fără energia bătrânei regente, viața politică putea să alunece ușor spre anarhie. Totuși regele nu a plecat imediat, el a mai zăbovit până ce cetățile Jaffa, Caesarea, Sidon, Acra au fost pe deplin fortificate. În sfârșit, în 1254, Franța își revedea din nou regele, care se întorcea dezamăgit, fără să fi văzut Ierusalimul, deși fusese invitat de mai multe ori de emirii din oraș, dar socotise că nu este de demnitatea unui monarh care a venit în chip de cuceritor, a depus atâtea eforturi ca să redea Ierusalimul creștinilor, să intre în oraș prin bunăvoința stăpânilor lui. După plecarea lui Ludovic al IX-lea, statele latine au fost cuprinse de descurajare și slăbiciune. Stăpânirea nominală asupra statelor cruciate o avea încă împăratul Germaniei, dar Conradin de Hohenstaufen, nepotul lui Frederic al II-lea, era un tânăr lipsit de puterea unor inițiative politice, amenințat de politica papală. Așadar, procesul de fărâmițare feudală în Orient putea să avanseze nestingherit, conducătorii cruciați fiind liberi să-și dispute întâietatea. În tot acest timp, printre principii cruciați sirieni cel mai puternic era principele Antiohiei, care anexase comitatul Tripoli și încheiase o alianță avantajoasă cu regele armean, a cărui fată o luase în căsătorie. Faptul îl îndreptățește să revendice suzeranitatea, dar nimeni nu-i lua în serios pretențiile, deși Munke își începuse ofensiva, fără să mai aștepte ajutorul cruciaților, de care, de altfel, nici nu avea nevoie, iar din aliat putea deveni un dușman la fel de periculos ca mamelucii din Egipt. În 1258, Munke cucerea Bagdadul, apoi, conform planului dinainte stabilit, ataca și ocupa Alepul și Damascul. În Siria era numit un guvernator mongol, în timp ce la Cairo era trimisă o solie pentru a cere supunerea noului sultan, Kutuz. Cruciații se vedeau prinși între două stăpâniri, la fel de incomode, de aceea au ales-o pe cea mai puțin rea, cu care erau obișnuiți, cu care mai avuseseră tratate și astfel din aliați ai mongolilor s-au făcut aliați ai mamelucilor, dușmanii lor de ieri. Jocul alianțelor, stabilind un echilibru de forțe, începea să acționeze în Orientul Mijlociu și el va compromite definitiv ideea de cruciadă. Urmarea acestor alianțe schimbătoare a fost marea înfrângere a mongolilor de la Ain Jalud din 1259 și îndepărtarea trupelor lui Hulagu, fratele și urmașul lui Munke, mort cu puțin înainte de marea bătălie. Alianța cu mamelucii nu putea fi însă de durată. Veșnic nemulțumiți de conducătorul lor, ei îl asasinau pe Kutuz în 1260, energicul și ambițiosul Baibars văzându-și de data aceasta visul împlinit, el preluând puterea și titulatura de sultan, sprijinit de întreaga armată al cărui atabeg era. Cu Baibars începea schimbarea politicii în Orient. El a reînviat djihadul cu un fanatism și vigoare neîntâlnită până acum la musulmani. Spre deosebire de Saladin și Al Kamil, Baibars nu admitea nici un fel de compromis cu creștinii. Ofensiva Islamului a fost reluată, an de an repetându-se atacurile asupra francezilor, în orașele ocupate sau în care erau stăpâni, cultul creștin fiind interzis. Biserica din Nazareth a fost rasă de pe suprafața pământului (1263), apoi, după un asediu nereușit asupra Acrei, a înaintat pe coasta palestiniană, a atacat Caesarea, Haifa, Arsuf, cucerind toate trei cetățile și dărâmându-le zidurile, odată cu ele principalele baze ale cruciaților fiind distruse. În anul următor, 1266, venea rândul cetății Safad aflată pe drumul Galileii și stăpânită de templieri, punct strategic deosebit de important, de aceea Baibars hotărî să facă din Safad capitala mamelucilor în Siria. Atacurile se succedau la intervale atât de scurte, încât cruciații, mereu în defensivă, erau incapabili să-și refacă forțele. În 1268, Jaffa era cucerită și, la fel ca în cazurile precedente, fortificațiile erau distruse, în timp ce templierii sufereau încă o pierdere mare, castelul Beaufort, unde Baibars instala o garnizoană musulmană numeroasă, numele fortificației fiind schimbat în Shfik Arnum. Venise rândul Antiohiei, ultima nădejde a cruciaților. În luna mai a anului 1268, orașul era încercuit din toate părțile și silit să se predea, după ce legătura cu marea și orice posibilitate de a primi ajutor din exterior îi fusese tăiată. După capitulare (8 mai) a urmat unul dintre jafurile și masacrele renumite ale mamelucilor, de a căror cruzime până și musulmanii selgiucizi se înfiorau, deși nici ei nu erau blânzi cu dușmanul. Potrivit datelor din cronici 17 000 de oameni au fost măcelăriți și peste 100 000 tineri, chiar copii unii dintre ei, din întreg principatul, au fost duși în grea robie. După 171 de ani de stăpânire de către Casa de Hauteville, Principatul Antiohiei dispărea în zgomotul loviturilor date de sultanul mameluc Baibars, ecoul lor răsunând până în Europa. Boemund al VI-lea reușise să se refugieze la Tripoli, care, împreună cu Acra, rămâneau încă stăpâniri cruciate, dar Baibars nu le scăpa din planul său de ofensivă viitor. Deocamdată considera mai importantă să se îndrepte spre Mecca, să aducă mulțumiri lui Allah și o dată cu vizitarea orașului sfânt să-și impună suzeranitatea asupra întregii lumi arabe în vederea deplinei unificări musulmane. Situația devenea mai mult decât gravă pentru cruciați. Papa trebuia să organizeze neîntârziat o cruciadă dacă voia să mai salveze ceva, dar un război în Siria apărea imposibil pentru europeni, dacă nu apelau la o alianță cu un popor necreștin, mongolii, ceea ce însemna o schimbare esențială în ideologia de cruciadă. După cum s-a văzut și se va vedea, politicul dicta nu religiosul, acesta putea făuri un ideal sau altul, legitima o acțiune, o putea declanșa sau mobiliza forțele necesare înfăptuirii ei, dar fără un suport politic, născut din condițiile obiective ale societății, idealul se destrăma ca un vis lipsit de consistența materială. Cruciada pentru ca să nu aibă această soartă, ea trebuia readaptată. Așa se face că în 1267 papa trimitea o solie la hanul mongol din Persia, Abagha, solie bine primită, dar căreia, de la început, hanul i-a pus în vedere că nu se angaja la nimic până ce creștinii nu erau hotărâți să lupte cu toate forțele lor împotriva mamelucilor. Cruciada a fost proclamată în Europa în 1267, dar și de data aceasta nu a răspuns decât Ludovic al IX-lea chemării papei. Amintirea înfrângerii suferite îl chinuia, el nu renunțase o clipă la cruciadă și acum socotea că a venit momentul să plece din nou. Henric al III-lea, regele Angliei, ar fi vrut să i se alăture, chiar îmbrăcase haina de cruciat, dar răscoala baronilor din regat, transformată într-un război civil, îl înspăimântase într-atât, încât a cerut papei dezlegarea de a reveni asupra hotărârii luate într-un moment nepotrivit. Nici pentru regele Franței, cu toată autoritatea ce o avea, mobilizarea unei armate nu era un lucru ușor. Nobilii nu s-au mai lăsat atrași într-o cursă, ei s-au împotrivit cu toată puterea unui proiect nebunesc, până și credinciosul sfetnic Joinville a refuzat să-l însoțească pe rege, pretextând o boală. Lui Ludoovic nu-i rămânea altceva de făcut decât să angajeze o armată plătită de cavaleri. De la avântul nebunesc, care făcuse ca nobil și țăran să se arunce în necunoscut, la cruciați plătiți, iată, pe scurt, drumul parcurs de cruciadă, între 1096 și 1270. La sfârșitul lunii mai 1270, cruciada a VIII-a pornea din portul Marsilia, regele fiind însoțit de cei trei fii ai săi, Filip moștenitorul tronului, Jean Tristan, conte de Valois și Pierre, conte d’Alençon, de fratele său, Alphonse de Poitiers, de ginerele său, Thibaud, rege al Navarei, de Robert d’Artois, fiul fratelui mort la Mansurah în cruciada precedentă, de ducii de Bretania, Montmorency, Montpensier, Laval și alți nobili de seamă pe care regele reușise să îi atragă și care se lăsaseră convinși, spre deosebire de restul armatei plătite, de plăcerea de a călători. Ei erau însoțiți de soțiile lor și multe doamne de la curte, întrucât anturajul regelui pios se transformase într-un cortegiu jumătate galant, jumătate războinic. Principele Eduard, fiul regelui Angliei, viitorul rege Eduard I, primise o sumă de bani din partea lui Ludovic al XI-lea și, în ultimul moment, strânsese o armată de mercenari, recrutați, mai ales, din posesiunile gascone din sudul Franței. Tot așa procedase și Carol de Anjou, celălalt frate al regelui, ajuns rege al Siciliei și numit de papă rege al Ierusalimului, ca să adune o mână de cruciați. De la început planul fusese prost întocmit. Data plecării nu fusese bine gândită, era în pragul verii, un anotimp neprielnic pentru o expediție într-o țară cu un climat fierbinte și nisipuri arzătoare. Apoi cruciații nu au plecat toți odată, Eduard și regele Siciliei urmând să ajungă din urmă armata franceză. În sfârșit, în loc să se îndrepte spre Siria, pentru a face joncțiunea cu armatele mongole, flota cruciată s-a îndreptat spre Tunis, luându-se după niște zvonuri neîntemeiate: sultanul Omar ar vrea să treacă la creștinism. Carol de Anjou avea tot interesul să-l știe pe vecinul său de dincolo de mare adus la o politică proeuropeană în viitor, căci se temea din partea sa la un posibil atac asupra Siciliei, de aceea, el pare să fi stăruit pe lângă rege pentru schimbarea direcției cruciadei. Debarcarea cruciaților, câteva mii, în fața Tunisului în anul 1270, nu-l găsea pe sultanul Omar nepregătit. Solilor trimiși ca să-l întrebe dacă primește botezul, el le-a răspuns în derâdere că va veni imediat în fruntea unei armate de 100 000 oameni. Pregătirile de luptă au început, dar din cauza căldurii, a regiunii mlăștinoase insalubre, în tabăra franceză a izbucnit o epidemie de dizenterie căreia i-a căzut victimă însuși Ludovic al IX-lea. Până să debarce Carol de Anjou și cruciații săi, regele Franței murea. Preocuparea sa înainte de moarte fusese ca francezii, rămași fără regele lor, să nu fie cuprinși de panică și debandadă. Își chemase fiii, vasali apropiați în jurul patului și le spusese: nu mă plângeți, este firesc ca un conducător să se afle mereu înaintea supușilor, tot așa trebuie să fie și în moarte. În cuvinte puține, încerca să-i îmbărbăteze îndemnându-i să nu abandoneze cruciada, să dea sfaturi utile fiului său Filip, Dar nici nu închisese regele bine ochii că francezii, cu armata mistuită de boală, înconjurați din toate părțile de mauri, nu au mai avut altă soluție decât să se retragă cât mai grabnic cu pierderi cât mai puține. Cât despre continuarea drumului spre Siria nici nu a mai fost vorba, doar câțiva temerari se îndreptau într-acolo pe cont propriu. În timp ce se afla la Mecca, sultanul egiptean Baibars aflase de expediția lui Ludovic al IX-lea. Știrea îi readucea în minte ofensiva întreruptă împotriva cruciaților și mai decis ca oricând să sfârșească odată cu ei, întărit moralicește de pelerinajul făcut, el revenea în Siria, regrupa armata, primul său pas fiind cucerirea fortificației Kerak de la ospitalieri (1270), în locul călugărilor militari, izgoniți, instalând o garnizoană puternică selgiucidă. Intenția sa era să înainteze spre Tripoli, dar, între timp, Eduard al Angliei, cu armata sa, debarcase la Acra, iar Baibars s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. Cruciații din Siria își adunaseră ultimele forțe și strânși în jurul Acrei și al cruciaților englezi, ajutați de mongoli au mai susținut lupta aproape un an, cu pierderi ireparabil de mari. Asasinii Bătrânului din Munte își făceau și ei meseria, demoralizând pe cruciați. În sfârșit, în 1272, Eduard, după ce abia scăpase cu viața din calea unui asasin, se hotărî să renunțe la cruciadă și să se îmbarce spre Anglia. Baibars, profitând de răgazul ivit, se aruncă asupra mongolilor, care între timp se instalaseră în sultanatul de Rum, ocupă capitala Iconium (1277) se proclamă sultan, întreprinde o acțiune de pedepsire asupra Armeniei, aliata cruciaților, apoi pleacă spre Damasc, unde avea să-l surprindă moartea (30 iunie 1277), fără a fi văzut djihadul împlinit. În Egipt a urmat sultanul Kalavun și o nouă dinastie Kalavunidă se întrona (1277-1293) ei revenindu-i misiunea ultimei lovituri dată cruciaților din Siria. În 1289 cădea Tripoli, iar doi ani mai târziu, în 1291, Acra, inima regatului latin era și ea cucerită. Ordinele călugărești se refugiau în Europa, francezii o parte plecau, alții rămâneau sub noua stăpânire. Doar regatul Ciprului a mai rămas în mâna latinilor până în 1571, când avea să cadă sub dominația turcilor otomani. Ludovic a avut un schimb de scrisori și emisari cu mai mulți conducători mongoli din acea perioadă. După ce Ludovic a părăsit Franța pentru prima lui cruciadă, debarcând în Nicosia, Cipru, a fost întâmpinat pe 20 decembrie 1248 în Nicosia de doi soli mongoli, nestorieni din Mosul numiți David și Marc, care aveau o scrisoare de la Eljigidei, conducătorul mongol al Armeniei și Persiei^[2]. Cei doi soli i-au comunicat o propunere de alianță împotriva abbasizilor musulmani, al căror califat era bazat în Bagdad.^[3] Eljigidei a sugerat că regele Ludovic ar trebui să ancoreze în Egipt, în timp ce Eljigidei ataca Bagdadul, pentru a evita ca sarazinii din Egipt, și acei din Siria, să-și unească forțele.
  Deși cel puțin un istoric l-a acuzat pe Ludovic de naivitate pentru încrederea acordată ambasadorilor, și Ludovic însuși a recunoscut mai târziu că își regretă decizia,^[4] regele l-a trimis pe André de Longjumeau, un preot dominican, ca emisar la Marele Han Güyük din Mongolia. Cu toate acestea, Güyük a murit înainte ca emisarul să ajungă la curtea sa, și văduva lui Oghul Ghaimish i-a dat emisarului doar un cadou și o scrisoare condescendentă pentru regele Ludovic^[5] cerându-i regelui să plătească tribut mongolilor.^[6]
  În 1252, Ludovic a încercat să încheie o alianță cu egiptenii, pentru recuperarea Ierusalimului dacă francezii contribuiau la capturarea Damascului.
  În 1253, Ludovic a încercat să găsească aliați printre asasinii ismailiți și printre mongoli.^[7] Ludovic fusese informat că liderul mongol al Hoardei de Aur, Sartaq, se convertise la creștinism,^[8] în timp ce în Cipru, Ludovic a văzut de asemenea o scrisoare de la Sempad, fratele conducătorului armean Hetum I, care, făcând parte dintr-o ambasadă la curtea mongolă de la Karakorum, a descris un ținut centru asiatic ca o oază cu mulți creștini, în general de rit nestorian.^[9]
  Ludovic a trimis un nou sol la curtea mongolă, în persoana călugărului franciscan William de Rubruck, care l-a vizitat pe Marele Han Möngke în Mongolia. William a intrat într-o faimoasă competiție la curtea mongolă, deoarece hanul a încurajat o dezbatere formală între creștini, budiști și musulmani, pentru a determina care credință este cea adevărată, existând trei judecători, unul din fiecare religie. Dezbaterea a atras o mulțime impresionantă, și, precum la majoritatea evenimentelor mongole, s-a consumat o cantitate uriașă de alcool. Precum descrie Jack Weatherford în cartea sa Genghis Khan and the Making of the Modern World („Genghis Khan și crearea lumii moderne”) :
  „Niciuna din părțile implicate nu părea să le convingă pe celelalte de ceva. În cele din urmă, pe măsură ce efectele alcoolului deveneau din ce în ce mai puternice, creștinii au renunțat la a mai convinge lumea cu argumente logice, și au început să cânte. Musulmanii, care nu cântau, au răspuns prin recitarea cu voce ridicată a Coranului, pentru a îi anula pe creștini, în timp ce budiștii s-au retras într-o meditație silențioasă. La sfârșitul dezbaterii, incapabili să se convertească unii pe alții sau să se ucidă, dezbaterea s-a terminat precum majoritatea petrecerilor mongole, toată lumea fiind prea beată pentru a continua”. (Jack Weatherford, Genghis Khan and the Making of the Modern World, p. 173)
  Dar chiar și după competiție, Möngke a replicat cu o singură scrisoare via William în 1254, cerând supunerea regelui în fața autorității mongole. Patronajul artelor din timpul domniei lui Ludovic a adus multe inovații în arta și arhitectura gotică, și stilul de la curtea sa s-a iradiat de-a lungul Europei prin cumpărarea de obiecte artistice de la maeștri parizieni, precum și prin mariajul fetelor și rudelor de sex feminin ale regelui cu nobili din alte țări, având drept rezultat introducerea în acele ținuturi a modelului parizian. Capela personală a lui Ludovic, Sainte-Chapelle din Paris, a fost copiată de mai multe ori de urmașii săi. Probabil Ludovic a ordonat producerea Bibliei Morgane, o capodoperă a picturii medievale.
  Sfântul Ludovic a domnit în timpul unui „secol de aur”, în care regatul Franței și-a atins apogeul în Europa, atât din punct de vedere economic, cât și politic. Regele Franței era considerat primus inter pares (primul între egali) printre regii și conducătorii de pe continent. Comanda cea mai mare armată, și guverna cel mai extins și mai bogat regat din Europa, centrul artelor și intelectualității europene (La Sorbonne) în acea perioadă. Prestigiul și respectul de care se bucura în Europa Ludovic al IX-lea erau datorate mai degrabă personalității sale benevolente decât dominației militare. Pentru contemporanii săi, era exemplul chintesențial de prinț creștin, întruchiparea creștinismului într-o singură persoană. Reputația de sfințenie și echitate era deja bine stabilită în timpul vieții sale, și în mai multe ocazii a fost ales ca arbitru pentru disputele diverșilor conducători din Europa. Percepția lui Ludovic al IX-lea ca prințul creștin exemplar a fost întărită de zelul său religios. Ludovic a fost un catolic devotat, și a construit Sainte-Chapelle („Capela Sfântă”), localizată în complexul palatului regal (astăzi Palatul de Justiție de la Paris), din Île de la Cité, în centrul Parisului. Sfânta Capelă, un exemplu perfect al stilului reionant al arhitecturii gotice, a fost construită ca un altar pentru Coroana de Spini și un fragment din Crucea Adevărată, o relicvă importantă a patimilor lui Iisus. Ludovic le-a achiziționat în 1239-1241 de la Împăratul Balduin al II-lea al Constantinopolului, în schimbul sumei exorbitante de 135.000 de livre (capela a costat „numai” 60.000). Această achiziție trebuie înțeleasă în contextul fervoarei religioase extreme care exista în Europa secolului al XIII-lea. Ea a contribuit la reîntărirea poziției centrale a regelui Franței în cadrul creștinătății occidentale, precum și la renumele Parisului, pe atunci cel mai mare oraș din Europa occidentală. Într-un timp în care orașele și conducătorii căutau relicve pentru a își spori reputația și faima, Ludovic reușise să aducă cea mai prețuită relicvă în capitala sa. Achiziția nu a fost deci doar un act de devotament, ci și un gest politic : monarhia franceză încerca să stabilească regatul Franței ca fiind „Noul Ierusalim”.
  Ludovic al IX-lea și-a luat foarte în serios misiunea de „locotenent al lui Dumnezeu pe Pământ”, cu care fusese investit la încoronarea de la Reims. Astfel, pentru a își îndeplini misiunea, a condus două cruciade, care, cu toate că au fost lipsite de succes, au contribuit la prestigiul lui. Contemporanii săi nu ar fi înțeles situația dacă regele Franței nu ar fi condus nicio cruciadă în Țara Sfântă. Pentru a își finanța prima cruciadă Ludovic a ordonat expulzarea tuturor evreilor implicați în camătă. Această acțiune îi permitea lui Ludovic să confiște proprietățile evreilor expulzați, pe care le putea folosi în cruciada sa. Cu toate acestea, nu a eliminat datoriile creștinilor. A treia parte din datorie a fost scutită, dar restul de bani trebuiau trimiși la trezoreria regală. Ludovic a ordonat de asemenea, la cererea Papei Grigorie al IX-lea, arderea a 12.000 de copii ale Talmudului, în Paris, în 1243. O astfel de legislație împotriva Talmudului, nu ceva neobișnuit în istoria creștinismului, era datorată preocupărilor curților medievale că producerea și circulația lor ar putea slăbi credința indivizilor creștini, și amenința bazele creștine ale societății, protejarea lor fiind o datorie a tuturor monarhilor creștini.^[11]
  Pe lângă legislația împotriva evreilor și camătăi, Ludovic a extins atribuțiile Inchiziției în Franța. Aria cea mai afectată de această expansiune a fost sudul Franței, unde erezia catară fusese cea mai puternică. Ritmul acestor confiscări a atins cele mai ridicate nivele în anii de dinaintea primei lui cruciade, încetinindu-se în urma reîntoarcerii sale în 1254.
  În toate aceste fapte, Ludovic al IX-lea a încercat să îndeplinească datoria Franței, văzută ca „fiica cea mare a Bisericii” (la fille aînée de l'Église), având o tradiție de protectori ai Bisericii care începea cu francii și Carol cel Mare, care fusese încoronat de către Papă la Roma în 800. Într-adevăr, titlul oficial în latină al regilor Franței era Rex Francorum (rege al francilor), și erau cunoscuți de asemenea ca Rex Christianissimus (cel mai creștin rege). Relațiile dintre Franța și papalitate și-au atins apogeul în secolele XII și XIII, și majoritatea cruciadelor au fost invocate de papi de pe teritoriu francez. Până la urmă, în 1309, Papa Clement al V-lea chiar a părăsit Roma, stabilindu-se la Avignon, începând epoca cunoscută ca „Papalitatea de la Avignon” (uneori ca și „captivitatea babiloniană”).  

  Ludovic al IX-lea
  Reprezentare a Sfântului Ludovic considerată a fi conformă cu realitatea - statuie de la începutul secolului al XIV-lea în biserica din Mainneville, Eure, Franța
  Date personale
  Născut	25 aprilie 1214 Poissy, Franța
  Decedat	25 august 1270 (56 de ani) Tunis, Nordul Africii
  Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (Dizenterie)
  Părinți	Ludovic al VIII-lea al Franței Blanche a Castiliei
  Frați și surori	Isabelle of France[*] Robert I de Artois Alphonse, Count of Poitiers[*] Carol I al Neapolelui John Tristan, Count of Anjou and Maine[*]
  Căsătorit cu	Margareta de Provence
  Copii	Isabella, regină de Navara Filip al III-lea al Franței Blanche a Franței Margareta, Ducesă de Brabant Robert, Conte de Clermont Agnes, Ducesă de Burgundia
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	conducător[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Conte
  Familie nobiliară	Casa de Capet
  Rege al Franței
  Domnie	8 noiembrie 1226 – 25 august 1270 (43 ani, 290 zile)
  Încoronare	29 noiembrie 1226, Reims
  Predecesor	Ludovic VIII
  Succesor	Filip III Sainte-Chapelle văzută dinspre Palatul de Justiţie     Detalii ale unui vitraliu, latura de sud.     Detaliu al unui vitraliu (Muzeul Naţional al Evului Mediu / Musée national du Moyen Âge), ultimul sfert al secolului al XII-lea.     Statuia Sfântului Ludovic, ctitorul Sfintei Capele

• 1284 - S-a născut regele Eduard al II-lea al Angliei; (d. 1327).

  

  Eduard al II-lea – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  Eduard al II-lea a fost rege al Angliei din 1307 pâna în ianuarie 1327. A fondat colegiile universităților din Oxford și Cambridge; el a intemeiat Cambridge’s King’s Hall în 1317 și a dat statut regal Colegiului Oriel din Oxford în 1326.

• 1599 - S-a născut Oliver Crowell, om politic englez, adversar al regalităţii; în 1649, la 19 mai, a instaurat republica (Commonwealth), iar în 1654 a instaurat un regim dictatorial (“protectoratul”), devenind “Lord Protector” (al Angliei, al Scoţiei şi Irlandei); (n.03.09.1658).

  

  Oliver Cromwell (1599 – 1658) – foto: ro.wikipedia.org

  Oliver Cromwell (n. 25 aprilie 1599 – d. 3 septembrie 1658) a fost un lider militar și politic englez, cunoscut în special pentru contribuția sa la transformarea Angliei într-o republică federală („Commonwealth”) și pentru rolul său ulterior de Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei. Armata sa,a Noului Model,i-a înfrânt pe regaliști în cadrul Războiului Civil Englez. După executarea regelui Carol I în 1649, Cromwell a dominat Commenwealthul de scurtă durată al Angliei, a cucerit Irlanda și Scoția, și a fost Lord Protector din 1653 până la moartea sa în 1658.

• 1608: Gaston Jean-Baptiste al Franței, Duce de Orléans (25 aprilie 1608 - 2 februarie 1660), a fost al treilea fiu al regelui Henric al IV-lea al Franței și al soției sale Maria de Medici. Ca fiu al regelui, era Fiu al Franței și pentru că era următorul frate supraviețuitor al regelui era denumit la curte Monsieur . Gaston al Franței s-a născut la castelul Fontainebleau la 4 aprilie 1608 și a primit la naștere titlul de duce de Anjou. În 1626, cu ocazia căsătoriei sale cu tânăra ducesă de Montpensier, el a primit (împreună cu titlurile) ducatele Orléans, Chartres și Blois.^[1][2] A fost moștenitor al tronului Franței de la moartea fratelui său Nicolas Henri în 1611 până la nașterea primului fiu al fratelui său mai mare în 1638.
  În 1643, la moartea fratelui său, regele Ludovic al XIII-lea, Gaston a devenit locotenent-general și a luptat împotriva Spaniei la frontierele de nord ale Franței; el a fost numit duce de Alençon în 1646. Prima căsătorie a lui Gaston a avut loc la 6 august 1626, la Nantes cu Marie de Bourbon, Ducesă de Montpensier (1605-1627), fiica și moștenitoarea lui Henric de Bourbon, Duce de Montpensier. La nouă luni după căsătorie s-a născut o fiică și câteva zile mai târziu, Marie a murit. Fiica lor a fost:
  • Anne, Ducesă de Montpensier (1627–1693), Mademoiselle de Montpensier, viitoarea Grande Mademoiselle, (pentru a o distinge de Mademoiselle, fiica lui Monsieur, fratele lui Ludovic al XIV-lea),
  A doua căsătorie a lui Gaston a avut loc la 3 ianuarie 1632, la Nancy, cu Marguerite (d. 1672), sora lui Charles IV, Duce de Lorraine. Cuplul a avut patru fiice și un fiu:
  • Marguerite Louise (28 iulie 1645, Paris – 17 septembrie 1721 Paris),
    • căsătorită la Florența pe 20 iunie 1661 cu Cosimo III de Medici, Mare Duce de Toscana (separată în 1675).
  • Élisabeth Marguerite (26 decembrie 1646, Paris – 17 martie 1696, Versailles), ducesă de Alençon,
    • căsătorită la Saint-Germain-en-Laye pe 15 mai 1667 cu Louis Joseph, Duce de Guise.
  • Françoise Madeleine (13 octombrie 1648, Saint-Germain-en-Laye – 14 ianuarie 1664, Torino),
    • căsătorită la Louvre (4 martie 1663) cu Charles Emmanuel II de Savoia, fără copii.
  • Jean Gaston (17 august 1650, Paris – 10 august 1652, Paris), duce de Valois; a murit la aproape doi ani.
  • Marie Anne d'Orléans (9 noiembrie 1652 – 17 august 1656); a murit la trei ani

  Copii nelegitimi[modificare | modificare sursă]

  Cu Marie Porcher:
  • Marie bastardă de Orléans 1 ianuarie 1631, Paris.
  Cu Louise-Roger de La Marbelière:
  • Jean Louis bastard de Orléans, conte de Charny, (1638-1692).  

    Gaston al Franței
    Gaston în 1634
    Date personale
    Nume la naștere	Gaston Jean Baptiste de France
    Născut	25 aprilie 1608 Palatul Fontainebleau, Franța
    Decedat	2 februarie 1660 (51 de ani) Castelul Blois, Franța
    Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
    Părinți	Henric al IV-lea al Franței Maria de Medici
    Frați și surori	Elisabeta a Franței Henrietta Maria a Franței Christine a Franței Catherine Henriette de Bourbon[*] César de Bourbon, duce de Vendôme Nicolas Henri, Duke of Orléans[*] Ludovic al XIII-lea al Franței Antoine de Bourbon[*] Jeanne-Baptiste de Bourbon[*]
    Căsătorit cu	Marie de Bourbon Marguerite de Lorena
    Copii	Anne Marie Louise, Ducesă de Montpensier Marguerite Louise, Mare Ducesă de Toscana Élisabeth, Ducesă de Guise Françoise Madeleine, Ducesă de Savoia Jean Gaston, Duce de Valois Marie Anne d'Orléans
    Cetățenie	Franța
    Religie	Biserica Catolică
    Ocupație	aristocrat[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Duke of Orléans[*]
    Familie nobiliară	Casa de Bourbon
    Duce de Orléans
    Domnie	6 august 1626 - 2 februarie 1660

• 1625: Johann Frederic (25 aprilie 1625 – 18 decembrie 1679) a fost duce de Brunswick-Lüneburg și a condus principatul de Calenberg, o subdivizie a ducatului, din 1665 până la moartea sa. A fost al treilea fiu al Ducelui Georg de Brunswick-Lüneburg. El a fost singurul membru al familiei care s-a convertit la romano-catolicism în 1651. A primit Calenberg când fratele său mai mare Georg Wilhelm a moștenit principatul de Lüneburg. În 1666, a construit un palat la Herrenhausen în apropiere de Hanovra, care a fost inspirat de Palatul de la Versailles și faimoasele sale grădini, grădinile Herrenhausen.
  În 1676, Johann Frederic l-a angajat pe Leibniz ca sfătuitor privat și bibliotecar al importantei biblioteci ducale. Astfel, a început asocierea de 40 de ani a lui Leibniz cu Casa de Hanovra, care a avut ca rezultat trei generații de patroni Hanovra cu unul dintre cei mai eminenți filosofi și matematicieni ai Europei. Johann Frederic s-a căsătorit cu Benedicta Henrietta de Wittelsbach (14 martie 1652 – 12 august 1730), fiica lui Eduard, Conte Palatin de Simmern și a Anna Gonzaga, la 30 noiembrie 1668. EI au avut patru fiice:
  • Anne Sophie (10 februarie 1670 – 24 martie 1672)
  • Charlotte Felicitas (8 martie 1671 – 29 septembrie 1710), căsătorită cu Rinaldo al III-lea, Duce de Modena
  • Henriette Marie (9 martie 1672 – 4 septembrie 1757)
  • Wilhelmina Amalia (1673 – 10 aprilie 1742), căsătorită cu Iosif I, Împărat Roman  

    Johann Frederic
    Duce de Brunswick-Lüneburg Prinț de Calenberg
    Johnn Frederic, c. 1675, de Johann Hulsman
    Căsătorit(ă)	Benedicta Henrietta de Wittelsbach
    Familie nobilă	Casa de Hanovra
    Tată	Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg
    Mamă	Anne Eleonore de Hesse-Darmstadt
    Naștere	25 aprilie 1625 Herzberg am Harz
    Deces	18 decembrie 1679 (54 de ani) Augsburg

• 1767: Nicolas Oudinot, mareșal francez (d. 1847)
• 1775: Charlotte de Spania, soția regelui Ioan al VI-lea al Portugaliei (d. 1830)
• 1776: Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh (25 aprilie 1776 – 30 aprilie 1857) a fost membru al familiei regale britanice, al unsprezecelea copil și a patra fiică a regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte.
  S-a căsătorit cu Prințul William Frederick, Duce de Gloucester și Edinburgh.  

  Prințesa Mary
  Ducesă de Gloucester și Edinburgh
  Date personale
  Născută	25 aprilie 1776 Palatul Buckingham, Londra
  Decedată	30 aprilie 1857 (81 de ani) Casa Gloucester, Londra
  Înmormântată	8 mai 1857 Castelul Windsor
  Părinți	George al III-lea al Regatului Unit[1] Charlotte de Mecklenburg-Strelitz[1]
  Frați și surori	Prințesa Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit Charlotte a Marii Britanii Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit George al IV-lea al Regatului Unit William al IV-lea al Regatului Unit Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Ernest Augustus I de Hanovra Prince Octavius of Great Britain[*] Frederick, Duce de York Prince Alfred of Great Britain[*] Adolphus, Duce de Cambridge Augustus Frederick, Duce de Sussex
  Căsătorită cu	Prințul William Frederick, Duce de Gloucester
  Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	ducesă[*] British princess[*]
  Familie nobiliară	Casa de Hanovra

• 1843: Prințesa Alice (Alice Maud Mary; 25 aprilie 1843 – 14 decembrie 1878) a fost o membră a familiei regale britanice, al treilea copil și a doua fiică a reginei Victoria. Căsătorită cu Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse, a purtat și titlul de Mare Ducesă de Hesse.
  Prințesa Alice a fost străbunica Prințului Filip, Duce de Edinburgh, soțul reginei Elisabeta a II-a. De asemenea, a fost mama Alexandrei Feodorovna (Alix de Hesse), soția ultimului Țar al Rusiei, Nicolae al II-lea. 
  Prințesa Alice (dreapta) alături de sora ei mai mare, Victoria, anii anii 1850.
  Alice s-a născut la 25 aprilie 1843 la Palatul Buckingham, Westminster, Londra.^[1] A fost al treilea copil și a doua fiică a Reginei Victoria și a Prințului Albert. A fost botezată Alice Maud Mary în capela palatului Buckingham, de către arhiepiscopul de Canterbury, William Howley, la 2 iunie 1843. Nașii aleși de regină au fost Ernest I, regele Hanovrei (reprezentat de Prințul Adolphus, Duce de Cambridge), Feodora, Prințesă de Hohenlohe-Langenburg (reprezentată de Prințesa Victoria, Ducesă de Kent), Ernest al II-lea, prinț Ereditar de Saxa-Coburg și Gotha (reprezentat de Frederic Wilhelm, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Strelitz) și Prințesa Sophia Matilda de Gloucester.^[2]
  Numele Alice a fost ales în onoarea prim-ministrului Victoriei, Lordul Melbourne, care era un admirator al reginei și al cărui nume feminin preferat era Alice.^[3] Maud, numele anglo-saxon pentru Matilda, a fost ales în onoarea uneia dintre nașele sale, Prințesa Sophia Matilda de Gloucester, o nepoată a regelui George al III-lea. Mary a fost ales deoarece Alice s-a născut în aceeași zi cu mătușa ei, Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester.^[4]
  Educația lui Alicei a fost supravegheată de tatăl ei. La Osborne (reședința de vacanță a familiei), Alice și frații ei învățau abilități practice, cum ar fi menajul, gătitul, grădinăritul și tâmplăria.^[5] Victoria și Albert favorizau o monarhie bazată pe valorile familiei, iar copiii lor purtau haine de clasă de mijloc și dormeau în camere slab mobilate și încălzite.^[6] Alice era fascinată de lumea din afara Casei Regale; la Balmoral îi plăcea să viziteze localnicii care trăiau și munceau pe moșie. În 1854, în timpul războiului Crimeei, la unsprezece ani, Alice a vizitat împreună cu mama ei și cu sora ei mai mare spitalele din Londra pentru militarii răniți.^[7] Ea a fost cea mai sensibilă emoțional dintre toți frații ei.
  În copilărie, Alice era foarte apropiată de fratele ei, Prințul de Wales, și de sora cea mare, Victoria, Prințesă Regală.
  La 16 martie 1861, a murit bunica ei, Victoria, Ducesă de Kent, mama reginei Victoria. Alice a petrecut mult timp cu bunica sa, adesea cântând la pian pentru ea și îngrijind-o în stadiul final al bolii.^[8] După moartea mamei sale, regina era foarte mâhnită și s-a bazat foarte mult pe Alice, căreia Albert îi dădea instrucțiuni: „Du-te și fă-o pe mama ta să se simtă bine” ^[8] Regina i-a scris unchiului ei, regele Leopold al Belgiei: „draga de Alice a fost plină de tandrețe, afecțiune și suferință pentru mine”.^[9]
  După numai câteva luni, la 14 decembrie 1861, a murit și tatăl ei, Prințul Albert. În timpul bolii lui, Alice a rămas lângă el. Tot ea i-a trimis și Prințului de Wales o telegramă fără știrea reginei, care refuza să-i spună despre boala tatălui lui deoarece îl considera vinovat pe el pentru acest lucru.^[10] Regina a fost răvășită de moartea soțului ei iar curtea a intrat într-o perioadă de doliu.^[11] Alice a devenit secretara neoficială a mamei ei pentru următoarele șase luni. Pe la ea treceau actele oficiale către și de la miniștri, regina fiind retrasă din viața publică.^[12] Alice a fost ajutată în această muncă de sora ei mai mică, Prințesa Louise. 
  Prințesa Alice, 1859
  Regina Victoria începuse să facă planuri matrimoniale pentru Alice încă din 1860. Regina și-a dorit ca toți copiii ei să se căsătorească din dragoste, însă pretendenții erau în continuare limitați la membrii caselor regale din Europa. Cu ajutorul fiicei sale mai mari, Victoria, care se căsătorise de curând cu viitorul împărat german Frederic al III-lea, regina a alcătuit o listă cu posibili pretendenți pentru Alice. În urma căutărilor au rezultat doar doi candidați: Wilhelm, Prinț de Orania și Prințul Albert al Prusiei, văr cu soțul Victoriei. Prințul de Orania a fost exclus deoarece era îndrăgostit de o arhiducesă catolică^[13] și nu se arăta deloc interesat de Alice, în ciuda presiunilor făcute de mama lui, Sofia de Württemberg. Nici Prințul Albert nu a fost considerat suficient de bun pentru Alice. Atunci Prințesa Victoria l-a sugerat pe Prințul Ludovic de Hesse, nepotul Marelui Duce Ludovic al III-lea de Hesse.
  Prințesa Victoria mersese la curtea ducatului de Hesse pentru a vedea dacă sora lui Ludovic, Prințesa Anna, era o potențială mireasă pentru fratele ei, Albert Eduard, Prinț de Wales. Deși nu și-a făcut o părere favorabilă despre Prințesa Anna, a fost plăcut impresionată de Ludovic și de fratele acestuia, Prințul Henric. Amândoi au fost invitați la Castelul Windsor în 1860 și au impresionat-o și pe regina Victoria.
  Alice s-a logodit cu Prințul Ludovic de Hesse la 30 aprilie 1861, în urma consimțământului reginei.^[14] Regina l-a convins pe primul ministru, Lordul Palmerston, să voteze o zestre pentru Alice de 30.000 £.^[15]
  

  Alice în 1861.
  Între logodnă și nuntă, a murit tatăl lui Alice la 14 decembrie 1861. În ciuda doliului, regina a poruncit ca pregătirile de nuntă să continue. La 1 iulie 1862, Prințesa Alice s-a căsătorit la Casa Osborne din Isle of Wight cu Prințul german Ludovic de Hesse și de Rin, fiul Prințului Karl de Hesse și de Rin și nepotul lui Ludovic al III-lea, Mare Duce de Hesse. Alice a fost condusă la altar de unchiul său, Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha și a avut patru domnișoare de onoare: surorile ei mai mici, Prințesele Helena, Louise și Beatrice, și sora lui Ludovic, Prințesa Anna. Pentru ceremonie, Alice a purtat o rochie albă, cu un văl de dantelă Honiton, dar a fost obligată să poarte haine negre de doliu înainte și după ceremonie.
  Alice și Ludovic și-au stabilit reședința la Darmstadt, în Hesse. Cuplul a avut șapte copii:
  • Prințesa Victoria (1863–1950), s-a căsătorit cu Prințul Louis de Battenberg în 1884
  • Prințesa Elisabeta (1864–1918), căreia familia îi spunea ‘Ella’, s-a căsătorit cu Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei în 1884 și a fost ucisă în timpul Revoluției bolșevice
  • Prințesa Irene (1866–1953), s-a căsătorit cu vărul ei, Prințul Heinrich al Prusiei, în 1888
  • Prințul Ernest Louis (1868–1937), ultimul Mare Duce de Hesse și de Rin.
  • Prințul Friedrich (1870–1873), căruia familia îi spunea 'Frittie', a murit de hemofilie
  • Prințesa Alix (1872–1918), s-a căsătorit cu Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei și a fost ucisă împreună cu familia sa la Ekaterinburg în timpul Revoluției bolșevice
  • Prințesa Marie (1874–1878), căreia familia îi spunea 'May', a murit de difterie    
    Louis de Hesse, 1860
    Tinerii căsătoriți au primit o casă în Darmstadt cu vedere la stradă. Alice a petrecut aici mult timp pentru a se familiariza cu noile împrejurimi. În 1863, a mers în Anglia la nunta fratelui ei, Prințul de Wales, cu prințesa Alexandra a Danemarcei, și pentru a naște primul ei copil, Victoria Alberta Elizabeth Matilda Marie, la 5 aprilie, în prezența reginei Victoria.^[16] Preotul curții din Darmstadt a fost chemat în Anglia pentru botez.^[17]
    După revenirea la Darmstadt în luna mai, Alice și Ludovic au primit o nouă reședință, Kranichstein, la nord-est de Darmstadt. Alice a născut-o acolo pe a doua sa fiică, Elisabeta, poreclită „Ella”, la 1 noiembrie 1864. Decizia lui Alice de a-și alăpta fiica a supărat-o pe mama ei, care era împotriva alăptatului. În plus, regina dându-și seama că Alice este fericită în familia ei și că prin urmare va vizita Anglia mai rar, relațiile dintre mamă și fiică au început să se tensioneze, o tensiune care avea să continue până la moartea lui Alice.^[16]
    În 1866, în timpul războiului austro-prusac, Alice, însărcinată cu al treilea copil, și-a îndeplinit îndatoririle regale făcând bandaje pentru trupe și pentru spitale. Trupele prusace au intrat în Darmstadt, iar Alice și-a dedicat mare parte din timpul ei pentru îngrijirea răniților și a bolnavilor. A fost prietenă cu Florence Nightingale, care a strâns și i-a trimis fonduri din Anglia, și i-a dat sfaturi despre curățenia și ventilația din spitale.^[18]
    Alice a fost șocată de comportamentul trupelor prusace în Hesse. Berlinul a luat marelui ducat calea ferată și sistemele de telegraf și a îndatorat Hesse cu 3 milioane de florini. Sora lui Alice, prințesa moștenitoare a Prusiei, a spus că ea nu poate să facă nimic „pentru a o scuti pe Alice de poziția dureroasă și stresantă”.^[19] Ajutorul a venit de la împăratul Rusiei, care i-a cerut regelui prusac să-i permită Marele Duce să-și păstreze tronul. Faptul că mama împăratului era mătușa Marelui Duce iar sora lui Alice era prințesa moștenitoare a Prusiei probabil că a influențat generozitatea Prusiei. Totuși, Alice a fost mânioasă de vizita pe care a făcut-o prințesa Victoria în regiunea cucerită Homburg, inițial parte din Hesse, la scurt timp după ce a devenit teritoriu prusac.^[19]
    

    Alice și Louis împreună cu copiii lor: Maria în brațele Marelui Duce și, de la dtânga la dreapta, Ella, Ernie, Alix, Irene și Victoria.
    Alice s-a împrietenit cu teologul David Friedrich Strauss, o figură controversată a vremii; acesta a realizat un portret științific al lui Isus cel istoric, căruia i-a negat natura divină. Alice se bucura de compania intelectuală a lui Strauss, pe care soțul ei nu i-o putea oferi, iar acesta era invitat adesea la Palatul Nou pentru lecturi private. Alice l-a prezentat pe Strauss surorii sale Victoria și cumnatului ei Frederick, care l-au invitat la Berlin.^[20] Relația lui Alice cu Strauss a nemulțumit-o pe împărăteasa Augusta, care a etichetat-o pe Alice drept „complet atee”.^[21]
    La sfârșitul anului 1871, Alice a călătorit la Balmoral pentru a-și vedea mama, însă aceasta se recupera după două boli grave, iar Alice a avut sentimentul că mama ei n-o voia acolo. Atunci Alice și Ludovic au stat la Prințul și Prințesa de Wales la Sandringham. Cu puțin timp înainte ca ei să plece de la Sandringham, Prințul de Wales s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. Situația Prințului a fost critică, însă în cele din urmă și-a revenit.^[22]
    Tragedia s-a abătut asupra lui Alice la 29 mai 1873, când fiul ei cel mic, Friedrich, zis „Frittie”, a murit după ce a căzut 6 metri de la fereastră.^[23] Copilul suferea de hemofilie și, deși și-a recăpătat cunoștința, hemoragia internă nu a putut fi oprită. Alice nu și-a revenit niciodată complet după moartea lui Frittie. Ea s-a apropiat mai mult de celălalt fiu al ei, Ernest, și de nou-născuta Maria. În 1875 și-a reluat totuși îndatoririle publice, inclusiv strângerea de fonduri și activitatea medicală și socială.^[24] Relația cu soțul ei a început să se deterioreze. La sfârșitul anului 1876, Alice a mers în Anglia la un tratament și a rămas la Balmoral pentru recuperare.
    În ciuda problemelor maritale, Alice a rămas un puternic susținător al soțului ei, extrem de critică atunci când abilitățile sau talentele lui nu erau pe deplin recunoscute. La 20 martie 1877, a murit tatăl lui Ludovic, iar la 13 iunie în același an, a murit și unchiul său, Marele Duce Ludovic al III-lea, Ludovic și Alice devenind astfel Mare Duce și Ducesă de Hesse. Alice s-a folosit de noul ei rol pentru a reforma condițiile sociale din Darmstadt, dar responsabilitatea de Landesmutter (mama poporului) i se părea obositoare.
    

    Alice în anii 1870.
    Crăciunul anului 1877 i-a acordat puțin răgaz lui Alice: toată familia s-a adunat din nou împreună, iar ea și-a putut răsfăța fiica cea mică, Maria. Alice a fost prea epuizată pentru a participa la nunta nepoatei ei, Prințesa Charlotte a Prusiei, la Berlin în ianuarie 1878. Deși a încercat să se implice mai mult în arte și științe și să evite evenimentele de protocol, a continuat să simtă povara îndatoririlor sale.^[18] În toamna lui 1878, regina Victoria a invitat familia Marelui Ducat într-o vacanță la Eastbourne, unde au stat într-o casă de pe Grand Parade. Alice a participat la diverse evenimente regale în această călătorie și a vizitat-o pentru ultima oară pe mama ei la Osborne, înainte de a reveni la Palatul Nou de la Darmstadt spre sfârșitul anului.  În noiembrie 1878, familia ducală s-a îmbolnăvit de difterie. Prima care s-a îmbolnăvit a fost fiica cea mare, Victoria, care s-a plâns că are gâtul înțepenit în seara zilei de 5 noiembrie. A doua zi dimineața a fost diagnosticată cu difterie, iar în curând boala s-a răspândit și printre ceilalți copii. A urmat apoi și soțul lui Alice. Prințesa Elisabeta a fost singura care nu s-a îmbolnăvit, deoarece fusese trimisă la palatul bunicii ei, Elisabeta a Prusiei.^[26]
    Prințesa Maria s-a îmbolnăvit grav la 15 noiembrie și a murit a doua zi, iar Alice i-a scris mamei ei că „durerea este mai presus de cuvinte”.^[27] Timp de câteva săptămâni, Alice nu le-a spus celorlalți copii despre moartea Mariei, dar în cele din urmă i-a spus lui Ernest la începutul lui decembrie. Copilul, care fusese foarte atașat de sora lui, a fost copleșit de durere, iar Alice nu s-a putut abține să nu îl ia în brațe, deși nu avea voie să intre în contact fizic cu bolnavii.^[28]
    La început, boala nu s-a manifestat la Alice. S-a întâlnit cu sora ei Victoria care trecea prin Darmstadt în drum spre Anglia, și în aceeași zi i-a scris mamei ei pe un ton ceva mai vesel.^[28] Însă în seara de vineri spre sâmbătă 14 decembrie (ziua comemorării morții tatălui ei), a căzut brusc la pat, din cauza difteriei luate de la fiul ei. Ultimele ei cuvinte au fost „dragă tată”, iar peste noapte și-a pierdut cunoștința.^[29] Dimineața a murit.^[27] A fost înmormântată la 18 decembrie în mausoleul ducal de la Rosenhöhe, lângă Darmstadt, cu drapelul Union Jack pe coșciug.^[30] Joseph Boehm a ridicat acolo un monument special pentru Alice și Maria.^[31]
    Ea a fost primul copil al reginei Victoria care a murit; mama ei i-a supraviețuit mai mult de 20 de ani, supraviețuind și altor doi copii ai ei: Leopold și Alfred.  

    Alice a Regatului Unit
    Mare Ducesă de Hesse și de Rin
    Date personale
    Nume la naștere	Alice Maud Mary
    Născută	25 aprilie 1843 Palatul Buckingham, Londra
    Decedată	14 decembrie 1878 (35 de ani) New Palace, Darmstadt
    Înmormântată	Rosenhöhe, Darmstadt
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (difterie)
    Părinți	Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha Victoria a Regatului Unit
    Frați și surori	Prințesa Victoria a Regatului Unit Prințesa Beatrice a Regatului Unit Prințesa Elena a Regatului Unit Prințesa Louise a Regatului Unit Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Leopold, Duce de Albany Arthur, Duce de Connaught și Strathearn Eduard al VII-lea al Regatului Unit
    Căsătorită cu	Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse
    Copii	Prințesa Victoria de Hesse Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna Prințesa Irene de Hesse Ernest Louis, Mare Duce de Hesse Prințul Friedrich de Hesse Alexandra, împărăteasă a Rusiei Prințesa Maria de Hesse
    Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
    Ocupație	infirmieră[*] politiciană
    Apartenență nobiliară
    Titluri	ducesă[*] British princess[*]
    Familie nobiliară	Casa de Hesse Casa de Saxa-Coburg-Gotha
    Domnie
    Domnie	13 iunie 1877 – 14 decembrie 1878

• 1874 - S–a născut inginerul şi fizicianul Guglielmo Marconi, inventatorul telegrafiei fără fir şi a antenei de emisie legate la pamânt. A fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică în 1909 (m. 20 iulie 1937)

  

  Guglielmo Marconi - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1875: Valeriu Traian Frențiu (n. 25 aprilie 1875, Reșița, România – d. 11 iulie 1952, Închisoarea Sighet, România) a fost un episcop român unit, arestat în 1948 de autoritățile comuniste și decedat la Penitenciarul Sighet.
  A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019. Este sărbătorit în Biserica Catolică în data 2 iunie. S-a născut în Reșița (Austro-Ungaria), la 25 aprilie 1875, ca fiu al preotului român unit Ioachim și al Rozaliei, născută Demeter. A urmat Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, iar teologia la Universitatea din Budapesta. A fost hirotonit ca preot celib la 20 septembrie 1898. Îndată după hirotonire a obținut o bursă pentru a studia la Viena, la Institutul "Sfântul Augustin", unde a rămas până în 1902, când și-a susținut doctoratul în teologie. Între 1902-1904 a ocupat funcția de vice notar consistorial și arhivar diecezan în Lugoj, iar între 1904-1912 pe cea de paroh și protopop în Orăștie. La începutul anului 1912 a fost numit vicar foraneu al Hațegului. În 4 noiembrie 1912 a fost numit episcop al Lugojului. Sfințirea sa a avut loc în Catedrala Sfânta Treime din Blaj, în 14 ianuarie 1913, prin participarea mitropolitului Victor Mihaly de Apșa și a episcopilor Demetriu Radu și Vasile Hossu de Gherla.
  La 25 februarie 1922 episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost transferat la Episcopia de Oradea Mare, fiind instalat la 3 mai 1922, cu participarea unui mare număr de preoți și laici. Programul său, anunțat cu acea ocazie, urmărea să restaureze profilul moral religios al enoriașilor din dieceză, zdruncinat de război și de urmărilor sale.
  Sub păstorirea sa, marcată de împuținarea, până aproape de desființare, a proprietății funciare a diecezei, s-au construit sau reparat numeroase biserici și case parohiale, s-a modernizat stațiunea climaterică Stâna de Vale (prin construirea, în 1925, a hotelului „Excelsior”, astăzi dispărut, dotat cu încălzire centrală, sală de proiecție cinematografică și popicărie, a unor cabane pentru armată, a unei grădini botanice „in nuce”, amenajată de către profesorul Alexandru Borza, a căii ferate înguste pe Valea Iadului, dată în exploatare în 1936, și în fine, în 1939, a unei frumoase biserici din piatră, demolată în anii 1961-1962 de regimul comunist.
  În 1923 a efectuat o călătorie sau vizită „ad-limina” la Roma, unde i s-a acordat titlul de „Asistent la Tronul Papal”, pe care o va repeta în luna mai 1925, împreună cu episcopii Iuliu Hossu și Alexandru Nicolescu, de astădată în fruntea unui numeros grup de enoriași pelerini.
  Sub arhipăstorirea sa, în zilele de 15-16 iunie 1927 s-a sărbătorit aniversarea a 150 de ani de la întemeierea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, când papa Pius al XI-lea i-a acordat paliumul arhiepiscopal.
  A fost apreciat și de guvernul român, care în 1926 i-a acordat distincțiile de „Mare ofițer al Ordinului Coroanei României” și „Răsplata muncii pentru biserică”. În 1928 a organizat și patronat aniversarea centenară a întemeierii Liceului „Samuil Vulcan” din Beiuș, un adevărat eveniment cultural prin amploarea sa și prin notorietatea participanților, între care s-a numărat și generalul Berthelot.
  Cu sprijinul material al lui Valeriu Traian Frențiu s-au tipărit mai multe periodice („Vestitorul” care a apărut la Oradea, din 1925 cu nici o întrerupere până în 1948 și „Observatorul” la Beiuș, între 1928 și 1934). În vederea unei mai temeinice pregătiri a preoțimii, a mijlocit „ridicarea”, din 1922 a Seminarului greco-catolic din Oradea la rangul de Academie teologică, dotată cu profesori foarte instruiți, de pe băncile căreia au ieșit, până la desființarea sa în 1948, absolvenți cu solide cunoștințe de specialitate. În fruntea corului de la Catedrala Sfântul Nicolae l-a adus pe distinsul preot-profesor și compozitor Francisc Hubic, care a introdus acolo muzica bisericească cu acompaniament de orchestră, obișnuind să organizeze concerte în diferite localități din afara diecezei.
  Pe 5 septembrie 1937 a sfințit biserica din Mădăraș, iar pe 8 septembrie 1937 a sfințit și biserica din Istrău și Biserica greco-catolică din Bocșa.^[2]
  După decesul mitropolitului Alexandru Nicolescu în 1941, episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost mutat în funcția de administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, păstorind aici pe toată perioada războiului, lăsându-l la Oradea, în calitate de episcop-auxiliar pe Ioan Suciu. În 1947 a revenit la Episcopia de Oradea Mare. A fost arestat pe 28 octombrie 1948 la Oradea și dus la sediul Ministerului de Interne din București. În data de 31 octombrie 1948 a fost transferat de acolo la vila patriarhală de la Dragoslavele, transformată în lagăr pentru episcopii greco-catolici. Acolo a fost vizitat de mai multe ori de patriarhul Iustinian Marina, însoțit de episcopul vicar Teoctist Arăpașu.^[3] În februarie 1949, în urma refuzului repetat de a trece la Biserica Ortodoxă Română, a fost dus la Mănăstirea Căldărușani. La Căldărușani, episcopul Valeriu Traian Frențiu l-a consacrat episcop, în clandestinitate, pe Ioan Cherteș, în noaptea de Crăciun a anului 1949 În 1950 a ajuns în Închisoarea Sighet, unde a murit în data de 11 iulie 1952. Asemenea celorlalți deținuți morți la Sighet, a fost înhumat într-o noapte, fără sicriu, într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor. Mormântul i-a fost nivelat pentru a nu se mai cunoaște locul înhumării. În anul 2008 un procuror de la Tribunalul Militar Cluj a identificat groapa comună și a găsit osemintele sale.^[5]
  Nu a fost judecat și nu a avut condamnare.
  Conform memoriilor cardinalului Iuliu Hossu, care a supraviețuit detenției de la Sighet, vestea morții lui Valeriu Traian Frențiu s-a răspândit a doua zi în întreaga închisoare, iar fruntașii politici din toate partidele, în frunte cu Iuliu Maniu, urmat de Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu, ceilalți fruntași ai partidelor liberal, averescan, socialist, toți care sufereau în temnița Sighetului „au luat parte din tot sufletul, cum mi-au comunicat pe rând, prin purtătorii lor de cuvânt, șoptit la ușa celulei, au luat parte vie la doliul nostru și sufletește au făcut funeralii naționale în sufletul lor. În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.^[7]
  Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.  

  Valeriu Traian Frențiu
  Date personale
  Născut	25 aprilie 1875  Reșița, România
  Decedat	11 iulie 1952 (77 de ani)  Închisoarea Sighet, România
  Înmormântat	Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației
  Cetățenie	Austro-Ungaria  România
  Religie	Biserica Română Unită cu Roma
  Ocupație	preot catolic[*]
  Funcția episcopală
  Sediul	Oradea
  Titlul	Episcop de Oradea Mare
  Perioada	1922-1952
  Predecesor	Demetriu Radu
  Succesor	Vasile Hossu
  Cariera religioasă
  Hirotonire episcopală	5 august 1910
  Episcop consacrator	Mihail Pavel
  Titluri precedente	Episcop de Lugoj (1912-1922) Biserica greco-catolică Sf. Dumitru din Beiuș, renovată pe cheltuiala episcopului     Turnul baroc al bisericii greco-catolice Sf. Dumitru din Beiuș (vedere dinspre Colegiul Național Samuil Vulcan)     Placa memorială montată cu ocazia renovării bisericii (1928)

• 1886: Vasile Atanasiu (n. 25 aprilie 1886, Târgoviște, România – d. 6 iunie 1964, București, Republica Populară Română) a fost un general de armată român, care s-a distins în luptele celui de-al Doilea Război Mondial atât pe Frontul de Est (iunie 1941 - martie 1943), cât și pe Frontul de Vest (februarie - mai 1945). A comandat Armata 1-a română (13 februarie 1945 - 31 aprilie 1946), cu care a participat la campania antihitleristă. Vasile Atanasiu s-a născut la data de 25 aprilie 1886 la Târgoviște.^[1] A absolvit Școala Fiilor de Militari din Iași în 1905, apoi a urmat Școala Militară de ofițeri activi de artilerie, geniu și marină din București (1 septembrie 1905 - 1 iulie 1907), fiind avansat la absolvire la gradul de sublocotenent și repartizat comandant de pluton în Regimentul 3 Artilerie Grea (1907-1909).^[1] A frecventat apoi cursurile Școlii Speciale de Artilerie și Geniu din București (1909-1911), fiind înaintat în această perioadă la gradul de locotenent (1910).^[1] A îndeplinit apoi funcțiile de comandant de baterie în Regimentul 2 Artilerie Cetate (1911-1913), în Regimentul 1 Artilerie Cetate (1913-1915) și în Regimentul 3 Artilerie Grea (1915-1917).^[2] La 1 aprilie 1915 a fost promovat la gradul de căpitan. După intrarea României în Primul Război Mondial căpitanul Vasile Atanasiu a participat cu bateria de tunuri de 105 mm pe care o comanda la luptele de la Giurgiu, din Dobrogea (Cușgun și Caceamac) și din Moldova (Pralea), a comandat un divizion din Regimentul 4 Artilerie Grea în Bătălia de la Mărășești (1917),^[2] fiind avansat la gradul de maior la 1 aprilie 1917 și decorat pentru fapte de arme deosebite.^[1] A fost transferat ca șef de birou în Marele Cartier General (1917-1918), iar un an mai târziu a fost avansat la gradul de locotenent-colonel și numit șef secție în Direcția Artilerie din Ministerul de Război.^[1][2]
  După război a urmat studii la Școala Superioară de Război (Academia Militară, în prezent Universitatea Națională de Apărare „Carol I”), pe care le-a absolvit în anul 1920,^[3] apoi a urmat cursul complementar de stat major (1921).^[2] A devenit șef al Biroului Operații (1921-1926) și al secției 4 - servicii (1926-1928) din Marele Stat Major.^[2][4]
  A fost promovat ulterior la gradul de colonel (25 martie 1928),^[5] având funcțiile de ajutor al inspectorului general al artileriei (1928-1929), comandant al Regimentului de Artilerie al Centrului de Instrucție al Artileriei (1929-1931), secretar al Consiliului Superior al Apărării (1931-1934) și adjunct al comandantului și director de studii la Centrul de Instrucție al Artileriei (1934).^[2] A fost avansat apoi la gradul de general de brigadă (16 octombrie 1935)^[5] și a îndeplinit pe rând funcțiile de comandant al Brigăzii 19 Artilerie (1934-1935), șef al secretariatului Consiliului Superior al Apărării Țării (1935-1937) și comandant al Diviziei 12 Infanterie (1937-1940).^[2][4] La 6 iunie 1940 a obținut gradul de general de divizie^[2][5][6] și a fost numit în postul de comandant al Corpului 3 Armată (1940-1943). În perioada celui de-al Doilea Război Mondial s-a aflat la comanda Corpului 3 Armată (22 iunie 1941 - 20 martie 1943), cu care a participat la operațiunile militare de eliberare a Basarabiei (forțarea Prutului la Albița și luptele de pe Dealul Corneștilor), avansând apoi cu corpul său de armată peste Nistru la Tiraspol și luptând, dispus pe linia frontului de la Karpovo la Dalnic, în Bătălia de la Odesa.^[4] Ca recompensă, a fost înaintat la gradul de general de corp de armată la 18 iulie 1942.^[5]
  A fost decorat pe 17 octombrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul” cl. III-a „pentru destoinicia cu care a condus operațiile Corpului său de Armată la trecerea Prutului și ulterior în toate luptele din Basarabia și Ucraina”.^[7]
  La 20 martie 1943 a fost numit în funcția de șef al Direcției Superioare a Artileriei, pe care a deținut-o până la 13 februarie 1945. La 13 februarie 1945, după rechemarea în România a generalului Nicolae Macici, generalul Atanasiu a fost numit în funcția de comandant al Armatei 1, care acționa încă din august 1944 pe frontul antihitlerist.^[5] Unitățile militare aflate sub comanda sa se aflau la acea dată în Cehoslovacia și s-au distins ulterior în luptele din masivul Javorina, de pe Hronul mijlociu și din Munții Zobor (în apropiere de orașul Nitra).^[5] În seara zilei de 30 martie 1945 au traversat râul Žitava, au avansat către râul Váh și au trecut peste crestele Carpaților Albi până la râul Morava.^[5] Începând din 14 aprilie 1945 trupele Armatei 1 au purtat lupte pe ambele maluri ale Moravei, remarcându-se în acțiunile militare din apropierea localităților Uherský Ostroh și Veselí nad Moravou, participând la eliberarea localităților Kroměříž și Kojetín și avansând în urmărirea trupelor inamice până la 80 km de Praga, capitala Cehoslovaciei.^[5]
  Operațiunile militare desfășurate de Armata 1 sub comanda generalului Atanasiu au fost citate prin numeroase ordine de zi ale Ministerului de Război și ale Comandamentului Militar Sovietic.^[8] În semn de recunoaștere a meritelor sale militare, Vasile Atanasiu a fost avansat la 11 aprilie 1945 la gradul de general de armată și decorat la 4 august 1945 cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” cu spade, clasa III:

  „Pentru modul strălucit cum a condus operațiile Armatei sale, în aprigele lupte de pe Vag și Morava, precum și în urmărirea inamicului până la Brno”.

  Decretul regal nr. 2.468 din 4 august 1945^[9]

  El a îndeplinit funcția de comandant al Armatei 1 până la 31 aprilie 1946, după care a deținut poziția de inspector general de armată (1946-1948).^[2][10] A mai fost decorat cu alte ordine și medalii românești și străine, printre care „Steaua României”, clasele a IV-a și a III-a cu spade, „Coroana României”, clasa a III-a cu spade, ordinul sovietic „Suvorov” etc. Generalul Atanasiu a fost trecut în rezervă de autoritățile noului regim comunist în anul 1948, după mai mult de patru decenii de carieră militară.^[10] A fost căsătorit cu pictorița Eugenia Filotti (1880-1968), sora actriței Maria Filotti.^[4] A murit la 6 iunie 1964, la vârsta de 78 de ani.  

  General Vasile Atanasiu
  Vasile Atanasiu
  Date personale
  Născut	25 aprilie 1886  Târgoviște, România
  Decedat	6 iunie 1964 (78 de ani)  București, Republica Populară Română
  Cetățenie	Regatul României  Republica Populară Română
  Ocupație	ofițer
  Studii	Universitatea Națională de Apărare „Carol I”
  Activitate
  Gradul	general
  Bătălii / Războaie	Primul Război Mondial Al Doilea Război Mondial
  Decorații și distincții
  Decorații	Ordinul Coroana României Ordinul Mihai Viteazul Ordinul național „Steaua României” Ordinul Suvorov Vasile Atanasiu

• 1897: Mary a Marii Britanii, fiica regelui George al V-lea al Regatului Unit (d. 1965)
• 1900: Wolfgang Pauli, fizician de origine austriacă, laureat al Premiului Nobel (d. 1958)
• 1901: Gavrilă Mihali Ștrifundă (n.25 aprilie 1901, Borșa, Maramureș - d. 28 februarie 1961, Botoșani) a fost primar al localității Borșa și opozant al regimului comunist. A avut un rol determinant în păstrarea Maramureșului în hotarele României, în anul 1945, când o organizație numită „Congresul Poporului din Maramureș”, sprijinită de sovietici, a încercat alipirea Maramureșului sudic la Ucraina Subcarpatică.
  Opozant al colectivizării, a fost condamnat de 2 ori de autoritățile comuniste: prima dată a fost condamnat la 1 an și 6 luni (condamnare executată la Canal), a doua oară a fost condamnat la 8 ani^[1]. A decedat în penitenciarul Botoșani în 1961, fiind reînhumat în Borșa în anul 1969.  

  Gavrilă Mihali Ștrifundă
  Date personale
  Născut	25 aprilie 1901 Borșa, Comitatul Maramureș  Austro-Ungaria (astăzi Județul Maramureș, România)
  Decedat	28 februarie 1961, (60 de ani) închisoarea Botoșani, Republica Populară Română
  Naționalitate	român
  Etnie	români
  Ocupație	primar al localității Borșa

• 1903: Andrei Nikolaevici Kolmogorov (n. 25 aprilie 1903 - d. 20 octombrie 1987) a fost un matematician rus, care a făcut progrese importante în teoria probabilității și topologie. A lucrat în domeniile logică intuiționistă, seriile Fourier, turbulență și mecanică clasică și este creator al teoriei complexității algoritmilor. Andrei Kolmogorov a fost crescut în copilărie de o mătușă, după ce mama sa a decedat la naștere. 

  Andrei Nikolaevici Kolmogorov
  Andrei Nikolaevici Kolmogorov
  Date personale
  Născut	12/25 aprilie 1903[3]  Tambov, Imperiul Rus[4]
  Decedat	20 octombrie 1987 (84 de ani)[3][5][6][7][8][9]  Moscova, URSS
  Înmormântat	Cimitirul Novodevicii[*]
  Cetățenie	Imperiul Rus  Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă  URSS
  Etnie	rus
  Ocupație	matematician informatician statistician profesor universitar[*] fizician
  Activitate
  Domiciliu	Imperiul Rus
  Alma mater	Universitatea din Moscova D. Mendeleev University of Chemical Technology of Russia[*]
  Organizație	Universitatea din Moscova[1]
  Premii	Premiul Lobacevski[*] (1986)[2] Premiul Stalin[1] Ordinul Lenin[1] Erou al Muncii Socialiste Ordinul Revoluției din Octombrie[*] Premiul Balzan[*] (1962)[1] Premiul Lenin (1965) Order of the Patriotic War 1st class[*] Medalia „Pentru Merit în Muncă în Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941–1945”[*] Ordinul Steagul Roșu al Muncii Medalia Helmholtz[*] (1975) Jubilee Medal "In Commemoration of the 100th Anniversary of the Birth of Vladimir Ilyich Lenin"[*] Lista laureaților Premiului Wolf pentru matematică (1980) membru străin al Royal Society[*]
  Profesor pentru	Vladimir Arnold, Eugene Dynkin[*], Israel Gelfand, Andrei Monin[*], Sergey Nikolsky[*], Alexander Obukhov[*], Yury Prokhorov[*], Vladimir Uspensky[*], Albert Shiryaev[

• 1917 - S–a născut cântăreaţa de jazz Ella Fitzgerald. (d. 1996)

  

  Publicity photo of Ella Fitzgerald in 1962 – foto: ro.wikipedia.org

  Ella Fitzgerald (n. 25 aprilie 1917, Newport News, Virginia – d. 15 iunie 1996, Beverly Hills, California) a fost o renumită cântăreață de jazz americană, supranumită “The First Lady of Song“. Cu un registru vocal excepțional de trei octave, s-a remarcat prin puritatea vocii și intonației, o imensă muzicalitate și prin capacitatea de improvizare, în mod particular în stilul scat. A primit de 13 ori cunoscuta distincție “Grammy Award“. Alături de cîntărețele Billie Holiday și Sarah Vaughan, a contribuit la dezvoltarea stilului vocal interpretativ modern în muzica de jazz.

  Colaborarea ei cu Louis Armstrong și Count Basie, precum și numeroasele turnee în cadrul seriei “Jazz At The Philarmonic” au făcut-o cunoscută în lumea întreagă. A apărut în filmele muzicale „Pete Kelly’s Blues” (1955), „St. Louis Blues” (1958), „Let No Man Write My Epitaph”;Deschisă multor impulse muzicale moderne, de la intonațiile sud-americane până la stilul Soul, dar și pentru Blues, Swing sau Bebop, Ella Fitzgerald a lăsat posterității o operă bogată, eternizată în sute de înregistrări discografice.

• 1920: Ioana Nicola, soprană română

• 1920 - S-a născut Sofia Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din lume.

  

  Sofia Ionescu-Ogrezeanu - foto: edituramateescu.ro

  Sofia Ionescu-Ogrezeanu (n. 25 aprilie 1920, Fălticeni-d. 21 martie 2008) a fost prima femeie neurochirurg din lume.

• 1921: Karel Appel, pictor neerlandez
• 1925: Vasile Nițulescu, actor român de teatru și film (d. 1991)
• 1927: Albert Uderzo, desenator și scenarist de benzi desenate francez, creatorul benzii desenate Asterix, alături de René Goscinny (d. 2020)
• 1928: Cy Twombly, artist plastic, un maestru al încifrării
• 1932: Lia Manoliu (n. 25 aprilie 1932, Chișinău, România – d. 9 ianuarie 1998, București, România) a fost o atletă română, laureată cu aur la Jocurile Olimpice de vară din Mexico 1968 și cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din Roma 1960 și Jocurile Olimpice de vară din Tokyo 1964 la proba de aruncare a discului.
  De asemenea, în legislatura 1990-1992, Lia Manoliu a fost aleasă ca senator în municipiul București pe listele partidului FSN.
  Între anii 1990-1998, a deținut funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român.

•  1940 - S-a născut actorul american de film Al Pacino.

  Alfredo James “Al” Pacino (n. 25 aprilie 1940) este un actor american de film, scenă și voce, considerat a fi unul dintre cei mai talentați din istoria cinematografiei, câștigător al Premiului Oscar pentru cel mai bun actor, precum și unul din câștigătorii ai Triple Crown of Acting.

  În 1983 a jucat in filmul Scarface care are un succes imens, devenind un „basm” mafiot care va fi popular încă 20 de ani. Anii ’90 au fost, probabil, cei mai prolifici pentru Al Pacino, care obține Oscarul pentru cel mai bun actor cu fimul Scent Of A Woman, în 1992.

  Filmele Godfather Part 3, Dick Tracy și Glengarry Glen Ross sunt numai câteva din succesele lui Pacino de la începutul anilor ’90. În ultima parte a acestui deceniu, au urmat Carlito’s Way, Heat, City Hall, The Insider și Donnie Brasco. Al Pacino a fost toată viața burlac. Totuși a avut relații de lungă durată, cum ar fi cea cu actrița Diane Keaton.

• 1941: Markus Lüpertz, pictor și sculptor german
• 1941: Bertrand Tavernier, regizor, scenarist și critic de film francez
• 1946: Vladimir Jirinovski, politician rus
• 1953: Liviu Antonesei, scriitor român
• 1954: George Pădure (n. 25 aprilie 1954, Constanța) este un om de afaceri român, care a candidat ca independent și a fost ales Primar al Sectorului 1 din București în mandatul 1996-2000, cu 63,2% din voturi. Activitatea în administrația publică locală a fost completată apoi în perioada 2000-2004 cu funcția de consilier în Consiliul General al Municipiului București.
  Ca om de afaceri, și-a început activitatea în Belgia, înainte de 1989, iar în România și-a deschis afacerile imediat după 1990, fiind, printre altele, și inițiatorul proiectelor GEPA Electro Center și Metropolis. Este născut la 25 aprilie 1954 în Constanța dintr-o familie de intelectuali. Are dublă cetățenie: română și belgiană.

  Studii[modificare | modificare sursă]

  • 1976 Liceul „Mircea cel Bătrân” Constanța
  • 1978 Diverse școli de meserii - Cadre de conducere în industria hotelieră și turism
  • 1996 - 2000 Facultatea de Drept Titulescu
  • 1997 Curs Intensiv de Administrație Publică și Locală Sinaia
  • 1998 Institutul „Public-Privat_Partnership” (Washington)

  Om politic[modificare | modificare sursă]

  • 1996 - 2000: Primar al Sectorului 1 București;
  • 2000 - 2004: Consilier general CGMB.
  George Pădure a fost ales, ca independent, primar al Sectorului 1 din București în mandatul 1996-2000, cu 63,2% din voturi. Experiența sa anterioară în Belgia, într-o societate cu tradiție și practică democratice, i-a fost de un real folos în activitatea de edil al Sectorului 1, atât în ceea ce privește relația administrație locală – mediul de afaceri, cât și, mai ales, în ceea ce privește reorganizarea aparatului administrativ al primăriei pentru a satisface cât mai bine necesarul și nevoile cetățenilor din Sectorul 1.
  În acest sens, printre realizările ca primar al Sectorului 1, în mandatul sau se numără:
  • înființarea Bursei Locurilor de Muncă, având statut de serviciu public pus la dispoziția cetățenilor Sectorului 1 aflați în căutarea unui loc de muncă;
  • extinderea rețelelor de alimentare cu apă și canalizare la un număr suplimentar de 24 de străzi (prin investiții de 4.847.148 lei pentru extinderea rețelei de apă și de 7.175.282 lei pentru extinderea rețelei de canal);
  • amenajarea a 60 de spații de joacă pentru copii, între blocuri și în părculețele din Sectorul 1;
  • modernizarea piețelor Matache și Mureș, printr-o investiție cu sprijinul BERD;
  • începerea modernizării piețelor Amzei, 1 Mai, 16 Februarie, Floreasca;
  • introducerea unor regulamente moderne de organizare și funcționare a piețelor, târgurilor și oboarelor din Sectorul 1 (HCL nr 24/1997; HCL nr 77/1999);
  • implementarea sistematizării bd. Nicolae Titulescu și bd. Banu Manta, chiar dacă ele intrau sub jurisdicția Primăriei Generale din acest punct de vedere;
  • achiziționarea de utilaje proprii pentru Primăria Sectorului 1 pentru reabilitarea prin forțe proprii a sistemului rutier din Sectorul 1;
  • înființarea Centrului de Informare pentru Cetățeni – idee și acțiune preluate ulterior și de celelalte sectoare din București;
  • înființarea comitetului consultativ “Sfatul Bătrânilor”, ca un organism cu caracter obștesc aflat în apropierea Primarului Sectorului 1 și orientat către implicarea cetățenească și către creșterea performanțelor administrației publice;
  • creșterea eficienței rezolvării problemelor administrative în Sectorul 1, prin organizarea teritoriului Sectorului în 22 de zone, de fiecare zonă răspunzând câte un inspector zonal, cu atribuții foarte clare de creștere a operativității și eficienței;
  • derularea, în colaborare cu Universitatea din București, Catedra de Asistență Socială, și cu Institutul pentru Calitatea Vieții, a unui program de inventariere a situației sociale a cetățenilor din Sectorul 1 și implementarea măsurilor necesare pentru îmbunătățirea ei;
  • înființarea sistemului de puncte de colectare a deșeurilor în piețele Sectorului 1, în vederea reciclării;
  • promovarea unei metodologii de amplasare modernă și nesufocantă a firmelor și reclamelor în Sectorul 1;
  • sprijinirea dezvoltării societății civile în Sectorul 1 și colaborarea Primăriei cu toate entitățile din societatea civilă, prin foarte multe parteneriate public-privat (exemple: cu Fundația “Copiii Noștri” și cu Organizația “Salvați Copiii”, pentru programul de prevenire a abuzurilor asupra minorilor; cu Fundația “Parteneri pentru Dezvoltarea Locală”, pentru cursuri de instruire profesională ș.a.m.d.).
  De asemene, în mandatul 2000-2004, George Pădure a candidat și a fost ales consilier municipal la Primăria Generală a Municipiului București, calitate în care și-a continuat activitatea în administrația publică din București, ocupându-se de data aceasta de proiecte cu relevanță și impact asupra întregului municipiu. George Pădure are cetățenie română și belgiană. Și-a început cariera de om de afaceri în Belgia, înainte de 1989; relevant este că la nici trei ani de la stabilirea în Belgia, a devenit directorul unei societăți profilate pe comerț cu produse electronice, pe care a adus-o rapid pe locul 675 în topul celor mai mari firme belgiene.
  În 1986, tot în Belgia, și-a deschis propria afacere GEPA (denumirea venind de la primele litere ale numelui și prenumelui sau). Fiind vorbitor de 4 limbi (engleză, franceză, olandeză și greacă), acest lucru i-a facilitat deschiderea către comerțul internațional, astfel încât GEPA a devenit în scurt timp cel mai mare exportator de produse electronice pe piața Greciei.
  Imediat după 1990 a revenit în țară și a înființat și aici firma GEPA, cu denumirea completă GEPA Electro Center, care în foarte scurt timp, a devenit prima societate românească la standarde occidentale.
  • 1983 Director General - Juber TAX FREE SHOP (Belgia, Anvers - Societate comercială produse electronice)
  • 1987 Fondator - GEPA (Belgia, Anvers)
  • 1990 Fondator - GEPA Decor (România, București)
  • 2007 Fondator și CEO - Metropolis Project Development
  • 2014 Fondator și CEO - Best Western PLUS Expocenter Hotel****
• 1956: Nicoleta Voica (n. 25 aprilie 1956, Reșița, Caraș-Severin) este o interpretă de muzică populară din Banat Pasionată de mică de muzica și dansul popular, solista a avut ca punct de pornire în carieră, concursul "Floarea din grădină", când, la numai 18 ani, a cucerit trofeul. Au urmat înregistrări la radio, apariții televizate și înregistrarea primul disc din carieră, în anul 1978, intitulat "Eu mi-s floarea florilor".  

  Nicoleta Voica
  Date personale
  Nume la naștere	Nicoleta Alexa
  Născută	25 aprilie 1956 (63 de ani) Reșița, Caraș-Severin  România
  Ocupație	interpretă, compozitoare
  Activitate
  Origine	Română
  Gen muzical	Folclor
  Ani de activitate	1974 - prezent
  Case de discuri	Electrecord

• 1959: Varujan Pambuccian, politician român de etnie armeană
• 1962: Patricia Grigoriu, actriță română de teatru și film (d. 2020)
• 1964: Florică Ică Calotă (n. 25 aprilie 1964) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Național Liberal și în 2016 din partea ALDE.
  În timpului mandatului a trecut la grupul parlamentar Liberal Conservator (PC-PLR).
• 1969: Alla Dolință (n. 25 aprilie 1969) este o femeie de afaceri și politiciană din Republica Moldova, care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova în fracțiunea Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM). Face parte din Comisia juridică, numiri și imunități.
  La alegerile parlamentare din noiembrie 2014 din Republica Moldova a candidat la funcția de deputat de pe poziția a 8-a în lista PSRM,^[1] obținând mandatul de deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a.
  Ea este membră a Comitetului Politic Executiv al PSRM^[2] și conducătoare a Fundației de Binefacere "SOLUȚIA" de pe lângă PSRM,^[3] care a atacat în judecată decretul prezidențial semnat de Mihai Ghimpu cu privire la instalarea pietrei comemorative în Piața Marii Adunări Naționale și s-a ocupat de colectarea semnăturilor pentru organizarea unui referendum pentru demiterea primarului Chișinăului, Dorin Chirtoacă.^[4] Deține și cetățenia română, contrar politicii și ideologiei partidului.^[5]
  Alla Dolință este administratoare a firmei „VESMA-TEH”, cea care deține sediul central al PSRM.^[2] Ea mai deține (din 1997) și întreprinderea individuală „Alla Dolință”, specializată în comerțul autovehiculelor și motocicletelor.
  Este căsătorită cu Igor Dolință, și el om de afaceri, fondator și administrator al firmei Igalirix SRL, ce se ocupă cu importul și comerțul băuturilor alcoolice, a ceaiului, cafelei, lemnului și produselor din tutun.  

  Alla Dolință
  Date personale
  Născută	25 aprilie 1969 (50 de ani)
  Căsătorită cu	Igor Dolință
  Cetățenie	Moldova
  Ocupație	Politician, femeie de afaceri
  Deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a IX-a și a X-a
  Deținător actual
  Funcție asumată 30 noiembrie 2014
  Partid politic	Partidul Socialiștilor din Republica Moldova

• 1969: Renée Zellweger (n. 25 aprilie 1969, Texas) este o actriță americană de film, laureatǎ a Premiului Oscar pentru rolul său din filmul Cold Mountain. Zellweger s-a născut în Katy, Texas.^[8] Tatăl ei, Emil Erich Zellweger, este din Au, un oraș mic din cantonul St. Gallen,^[9] Elveția și este un inginer mecanic și electric; a lucrat în industria rafinării petrolului.^[10] Mama ei, Kjellfrid Irene (născută Andreassen), originară din Norvegia,^[11] are ascendență norvegiană, kven (finlandeză), suedeză și probabil sami,^[10]; a crescut în Kirkenes și Ekkerøy,^[12] și este o asistentă ce s-a mutat în Statele Unite pentru a lucra ca guvernantă pentru o familie norvegiană din Texas.^[13][14][15] Zellweger s-a descris ca fiind crescută de o familie de „catolici și episcopalieni leneși”.^[15]
  În liceu, Zellweger a practicat diverse sporturi: fotbal, baschet, baseball și fotbal american.^[15] A absolvit liceul Katy High School, unde a fost majoretă, gimnastă, membru al echipei de dezbatere^[16] și al clubului de teatru. După liceu, a urmat Universitatea din Texas la Austin, specializarea limba engleză.^[17] La început, a urmat cursul de actorie pentru că avea nevoie de credite artistice pentru a-și completa studiul, dar această experiență a făcut-o să înțeleagă cât de mult îi place actoria.^[13] A lucrat ca ospătar în Austin pentru a se menține în timpul universității.^[13][18] A spus că a câștigat cardul Screen Actors Guild în timpul facultății pentru o reclamă la berea Coors Light.^[19] Tot atunci a avut " un mic rol ...ca angajat local" în comedia-horror filmată în Austin My Boyfriend's Back, interpretând o "fată într-un magazin de cosmetice. Dar scena a fost ștearsă".^[19] Zellweger a absolvit facultatea în 1991. Prima slujbă după absolvire a fost într-o publicitate pentru carne de vită, în timp ce dădea audiții în Houston. În timp ce era în Texas a jucat în câteva filme. Unul era A Taste for Killing (1992),^[17] urmat de un rol în serialul ABC Murder in the Heartland (Crimă în Heartland) (1993).^[17] Anul următor, a jucat în Reality Bites (1994),^[20] debutul regizoral al lui Ben Stiller,^[21] și în filmul biografic 8 Seconds, regizat de John G. Avildsen.^[22] Primul rol principal al lui Zellweger a venit în 1994 cu filmul horror Texas Chainsaw Massacre: The Next Generation, alături de Matthew McConaughey. A interpretat-o pe Jenny, o adolescentă care părăsește balul mai iute împreună cu trei prieteni, are un accident de mașină și se întâlnește cu o familie de asasini, conduși de cunoscutul Leatherface,^[13] film care a primit recenzii negative.^[23] Următorul film a fost Love and a .45 (Dragoste și un 45) (1994), unde a jucat rolul lui Starlene Cheatham,^[24] o femeie ce pune la cale un jaf împreună cu prietenul ei. Interpretarea i-a câștigat un premiu Independent Spirit Award pentru cea mai bună interpretare de debut. Ulterior s-a mutat în Los Angeles, câștigând roluri în filmele Empire Records (1995)^[25] și The Whole Wide World (World Wide Total) (1996).^[13] A devenit cunoscută pentru prima oară cu filmul Jerry Maguire (1996), unde a jucat rolul iubitei lui Jerry, personajul interpretat de Tom Cruise. În perioada 1999 - 2000, Zellweger a fost logodită cu Jim Carrey.^[27] În 2003, a avut o scurtă relație cu muzicianul Jack White.^[28] În mai 2005, Renée Zellweger s-a căsătorit cu muzicianul country Kenny Chesney,^[29] dar după patru luni cuplul a obținut o anulare a căsătoriei.^[30]
  În 2009, a început o relație cu actorul Bradley Cooper, după ce jucaseră împreună în filmul Case 39, realizat în același an, 2009.^[31] Cei doi s-au separat în 2011.^[32][33]
  Din 2012, actrița se află într-o relație cu muzicianul Doyle Bramhall II (de asemenea compozitor și producător muzical).  

  FILMOGRAFIE

  • A price above rubies (1998)
  • Mamă și fiică (1998)
  • Sora Betty (2000)
  • Jurnalul lui Bridget Jones (2001)
  • Chicago (2002)
  • Cold Mountain (2003)
  • Bridget Jones: La limita rațiunii (2004)
  • Domnișoara Potter (2006)
  • Appaloosa 2008  

    Renée Zellweger
    Date personale
    Născută	25 aprilie 1969 (50 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Katy[*], SUA
    Căsătorită cu	Kenny Chesney[*]
    Cetățenie	SUA
    Ocupație	actriță de film actriță actriță de voce[*] producător[*]
    Alma mater	Universitatea Texasului din Austin[*]
    Premii Oscar
    Cea mai bună actriță în rol secundar (2004) pentru Cold Mountain[*] Cea mai bună actriță (2020) pentru Judy[*]
    Premii Globul de Aur
    Cea mai bună actriță (2020) pentru Judy[*]
    Alte premii
    Stea pe Hollywood Walk of Fame[*] (2005) Crystal Award[*] (2007) Renée Zellweger în 2009

• 1970: Jason Lee, actor american
• 1974: Prințul Louis Alphonse de Bourbon, Duce de Anjou^[2][3] (franceză Louis Alphonse Gonzalve Victor Emmanuel Marc de Bourbon; spaniolă Luis Alfonso Gonzalo Víctor Manuel Marco de Borbón y Martínez-Bordiú; n. 25 aprilie 1974, Madrid) este membru al Casei regale de Bourbon și unul dintre actualii pretendenți la tronul Franței ca Ludovic al XX-lea.
  El este recunoscut ca "Șef al Casei de Bourbon" și pretendent de drept la coroana franceză de către fracțiunea legitimistă a regaliștilor francezi, care, de asemenea, îl consideră ca fiind moștenitorul senior pe linie masculină al lui Hugh Capet, fiind descendentul senior al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței (domnie 1643-1715) prin nepotul său regele Filip al V-lea al Spaniei.^[4]
  Louis Alphonse este strănepot al regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și verișor de gradul doi al regelui Felipe al VI-lea al Spaniei. Prin mama sa, el este strănepot al fostului dictator al Spaniei, Francisco Franco^[5], și este de așteptat să succeadă la ducatul de Franco deținut de bunica sa, Carmen Franco.  

  Louis Alphonse de Bourbon
  Duce de Anjou
  Date personale
  Născut	25 aprilie 1974 (45 de ani) Madrid, Spania
  Părinți	Alfonso, Duce de Anjou și Cádiz[1] María del Carmen palencia Bordiú y Franco[*]
  Frați și surori	Francisco de Asís, Duke of Bourbon[*]
  Căsătorit cu	María Margarita Vargas Santaella
  Copii	Prințesa Eugénie Prințul Louis, Duce de Burgundia Prințul Alphonse, Duce de Berry Prințul Henri, Duce de Touraine
  Cetățenie	Franța  Spania
  Religie	catolicism
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Duke of Anjou[*]
  Familie nobiliară	Casa de Bourbon
  Pretendent legitimist la tronul Franței
  Domnie	30 ianuarie 1989 – prezent
  Predecesor	Alfonso, Duce de Anjou și Cádiz

• 1977: Florin Moldovan/Naomy, cântăreață română de etnie țigănească
• 1978: Ion Oncescu (n. 25 aprilie 1978, București) este un luptător profesionist de skanderbeg român. El este cvintuplu campion mondial la skanderberg la ambele brațe, inclusiv de trei ori campion la brațul stâng (2007, 2008 și 2010) și de două ori campion la brațul drept (2007 și 2008); și campion european în 2010 atât la brațul stâng cât și la brațul drept.^[2]A fost introdus în martie 2011 în Hall of Fame "The 50 Greatest Armwrestlers In History".
• 1978: Jean-Michel Lucenay (n. 25 aprilie 1978, Fort-de-France, Martinica) este un scrimer francez specializat pe spadă, cvadruplu campion mondial pe echipe (în 2002, 2009, 2011 și 2014), campion european la individual în 2010 și triplu campion european pe echipe (în 2003, 2008 și 2016).
• 1983: Vladlen Babcinețchi (născut la 25 aprilie 1983 în Rezina, Republica Moldova) este artist plastic român, doctor în inginerie industrială. Vladlen Babcinețchi este artist plastic român de origine basarabeană. Din anul 2012 este doctor în inginerie industrială, publicând o monografie și numeroase articole pe tema proporțiilor corpului uman cu aplicații ale acestora în diverse domenii de activitate. Concepe programul de proiectare SECTOR, ce utilizează automat secțiunea de aur în proporționarea compozițiilor artistice. 
  Ansamblu monumental Spirit și Memorie- detaliu- Sf. Gheorghe
  
  
  
  

  Ansamblul monumental Poet Ovidiu , Ovidiu /jud. Constanta.

  LUCRĂRI PUBLICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  1. Cercetări în domeniul caracterizării corpului omenesc din punct de vedere antropomorfologic cu aplicații în artă și proiectarea constructivă a vestimentației, Editura Politehnium, Iasi,2011, ISBN 978-973-621-383-3
  2. Babcinețchi, Vladlen , Mitu, Stan, Dabija, Ala, The Rapport of clothing’s products proportions and human body, în Analele Universitatii din Oradea, Fascicola de Textile-Pielărie , revista CNCSIS( B+) , vol.2, pag .19-24 ,ISSN: L=1843-813X
  3. Babcinețchi,Vladlen, Mitu, Stan, Dabija, Ala, The result’s use of precessing the anthropometrical data for realization of art work , în Analele Universității din Oradea , Fascicola de Textile-Pielărie, Revista CNCSIS ( B+),vol. I,pag. 9-14 ISSN-L=1843-813X;
  4. Babcinetchi, Vladlen, Modern methods of comparative analysis of the human body’s proportions , în Вестник Пермского Государственного Института Искусства и Культуры, №9,2010, стр.70-77 Пермь, Россия, (Vestnik Permskogo Gosudarstvennogo Instituta Iskusstva i Kulturi ,nr. 9/2010 , раg.70-77 , Permi, Rusia, )ISSN-1819-6071;
  5. Babcinețchi, Vladlen , Mitu, Stan , Manole, Manuel, Applying the gold section for the “Tree of life “ concept, în Annals of the University of Oradea, Fascicle of Textile-Leatherwork, Oradea , 2009, p. 109-116;
  6. Babcinețchi Vladlen, Mitu, Stan, Diversitate sculpturală petersburgheză: studiu antropometric, comunicare în cadrul Conferinței internaționale “Limbi și culturi slave în spațiul comunicațional al noii Europe”, ediția a II-a,2011,Universitatea „Al.I.Cuza”Iași, acceptată spre publicare;
  7. Dabija Ala, Mitu Stan, Babcinetchi Vladlen, Experimental studies application of the one dimensional normal distribution on major anthropometric parameters of male(age group 35....60 years), în Analele Universitatii din Oradea, Fascicola de Textile- Pielarie,Revista CNCSIS ( B+)vol. 2, pag.64-68, ISSN –L=1843-813X;
  8. Dabija Ala, Mitu Stan, Babcinetchi Vladlen, Application experimental studi;2es of the two-dimensional normal distribution on anthropometric parameters (age group 35...60 years), în Analele Universității din Oradea , Fascicola de Textile –Pielarie, Revista CNCSIS ( B+)vol 2, pag. 68-74, ISSN –L=1843-813X;
  9. Ludmila Bejenaru, Vladlen Babcinețchi, ”L’ icone russe: d’ ecole novgorodiene a „Cine” A.Ivanov” în “Cultura” International Jurnal of Philoshophy of Culture and Axiology,ISSN1584-1057,nr.4,2005,pag.97-105; (revistă ISI);( articol în limba franceză)
  10. Беженару Людмила, Бабчинецкий Владлен, «Некоторые аспекты взаимосвязи культуры с языком и речью», în «България – кръстопът на култури и цивилизации», ISBN 978-954-8887-91-5, editura «За буквите – О писменехь», София, 2010, раg.151 -156;(Lucrările conferinței din 01.11.2009, Sofia, Bulgaria)
  11. Babcinetchi Vladlen, sculptura “Portret” , publicație în revista Puncte punct puncte, nr.7 , Iasi,2008, ISSN- 1844-7449;
  12. Vladlen Babcinetchi, pictura “Geneza” , publicație, în revista Puncte punct puncte , nr 8 , Iasi, 2008, ISSN 1844-7449;
  13. Babcinetchi Vladlen, sculptura “Tacere” , expusă în cadrul Salonului anual de artă-2010, publicată în album, Editura Performantica, Iași, 2009,ISBN 978-973-730-638-8;
  14. Aurel Popp, Vladlen Babcinețchi, Mihaela Carp, Procedee moderne de înnobilare a vestimentației,Industria Textilă, 2-2012, (Revistă CNCSIS , cotată ISI,grupa A), pag.79-84, ISSN-1222-5347(57-112)
  15. Ludmila Bejenaru, Vladlen Babcinetchi, "Rediscovery" of the golden section (ratio) in Byzantine art”, 11th international Scientific Conference ENGINEERING FOR RURAL DEVELOPMENT,May 24-25, 2012, Latvia University of Agriculture, Faculty of Engineering, Yalgava, ISSN 1691- 3043, pag.609-614;
  16. (Abstracted and indexed:AGRIS,CAB ABSTRACTS;CABI full text;EBSCO Academic Search Complete;Thomson Reuters Web of Sciense;Elsevier Scopus;PROQUEST database).ONLINE:http://tf.llu.lv/conference/proceedings2012/  

      Vladlen Babcinețchi
      Portretul artistului la 29 de ani
      Date personale
      Născut	25 aprilie 1983 Rezina, Rep. Moldova
      Naționalitate	România
      Cetățenie	România
      Ocupație	sculptor[*]
      Activitate
      Domeniu artistic	sculptură, pictură
      Pregătire	Liceului de artă “Octav Băncilă” din Iași Unversitatea de Arte “George Enescu” din Iași Universitatea Tehnică "Gheorghe Asachi" din Iași
      Site oficial	Babcinetchi.ro

* 1985: Ghenadie Moșneaga (n. 25 aprilie, 1985) este un fotbalist moldovean care joacă la clubul de fotbal FK Andijan în Uzbekistan.

1985: Salomėja Zaksaitė (n. 25 aprilie 1985 la Kaunas) este o șahistă și jurista lituaniană.

* 1993: George Tănase (n. 25 aprilie 1993, Comuna Turcoaia, Tulcea), este un actor de comedie, stand-up-er si realizator tv. În 2012 a absolvit Liceul Teoretic "Grigore Moisil" din Tulcea, iar în 2014 a absolvit școala de televiziune Intact Media Academy^[1] din București.

A debutat în televiziune în anul 2014 cu emisiunea "Tânăr și Nedumerit", difuzată pe ZU TV^[2]. Tot în 2014 a jucat în sketch-uri în cadrul emisiunii Observator Special de pe postul Antena 1.^[3]

Între anii 2015-2016 a jucat pe scena Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București și în cadrul Universității Hyperion alături de trupa de teatru Arthesium.^[4]

În anul 2016 a participat la emisiunea iUmor de pe Antena 1 și a ajuns în finală^[5], urmând apoi să revină ca invitat special în 2018 cu un număr de stand-up în cadrul aceluiași show^[6]. Tot în același an a intrat în echipa emisiunii "În puii mei" ca actor, unde joacă alături de realizatorul Mihai Bendeac.^[7]

În urma filmulețelor sale de pe Youtube în care imită mai multe personaje din lumea showbiz-ului^[8], a fost invitat la emisiuni tv ca: La Măruță de pe Pro tv^[9], Sinteza zilei de pe Antena 3^[10], Agenția VIP^[11], Răi da' buni^[12].

În prezent face show-uri de stand-up și filmează sketchuri pe canalul lui de YouTube, alături de actori ca Matei Dima^[13] sau Radu Pietreanu.  

George Tănase
Realizatorul emisiunii "Tânăr și Nedumerit" Finalist iUmor în 2016
Date personale
Nume la naștere	Tănase George Alexandru
Născut	25 aprilie 1993 Comuna Turcoaia, Tulcea
Naționalitate	Român
Cetățenie	România
Ocupație	Actor de stand-up, film
Activitate
Alma mater	Liceul Teoretic "Grigore Moisil" Tulcea Intact Media Academy, București

DECESE

• 1074: Herman (n. cca. 1040, Freiburg im Breisgau – d. 25 aprilie 1074, Cluny) a fost markgraf de Verona și strămoș al ramurii markgrafilor de Baden.
  Herman a fost fiul cel mare al lui Berthold al II-lea, duce de Carintia. El a fost căsătorit cu Iudit de Backnang-Sulichgau, contesă de Eberstein-Calw, care a întemeiat abația de Hirsau. Cu Iudit, Hermann a obținut dreptul asupra Baden-Baden, care mai târziu a devenit miezul domeniilor familiei. Printre aceste posesiuni se numărau Albgau și Ufgau.
  Hermann I și soția sa au întemeiat mănăstirea augustiniană a abației de Backnang. Aceasta s-a prăbușit la puțină vreme și a fost reedificată de către fiul lor, în 1123. Ulterior, mănăstirea a devenit locul de odihnă pentru cinci generații de markgrafi de Baden.
  Atunci când tatăl lui Herman a devenit duce de Carintia în 1061, Herman a obținut titlul de markgraf de Verona. Dat fiind că el nu a condus niciodată la Verona, pe atunci o dependență a Carintiei, titlul de markgraf va rămâne să fie umplut de conținut de către descendenții săi. De asemenea, Herman a fost și conte de Breisgau.
  În 1073, Hermann s-a separat de soția sa, a îmbrățișat cariera monahală și a devenit frate laic în abația din Cluny, unde a și murit. El este sărbătorit de Biserica Catolică la data de 25 aprilie.
  Hermann I și Iudit au avut următorii copii:
  • Herman (d. 8 octombrie 1130), succesor
  • Luitgarda

•  1077 - A murit Géza I al Ungariei (n. 1040)

  

  Géza I - foto: ro.wikipedia.org

  Géza I (c. 1044, Polonia – 25 aprilie 1077, Vác) a fost al şaptelea dintre regii Ungariei, a domnit între 1074 şi 1077. A fost fiul cel mai mare al regelui Bela I. În 1060 s-a refugiat împreună cu tatăl său în Polonia, de unde s-a întors ca să revendice tronul de la Andrei I. După moartea tatălui său, cu ajutor polonez, a fost în stare să îl oblige pe Solomon să împartă conducerea ţării cu el.

  În vremurile de pace s-a căsătorit şi a avut şase copii. În 1074 cu ajutor armat a reuşit să obţină conducerea, deoarece însă coroana a rămas la Solomon, nu a avut loc încoronarea. În 1075 Geza a primit coroană din Constantinopol. A murit brusc în 1077, nu s-a bucurat mult timp de conducerea ţării. A fost înmormântat în catedrala de la Vac.

• 1295 - A murit Sancho al IV-lea al Castiliei (n. 1258)

  

  Sancho al IV-lea (1258 – 1295) – foto: ro.wikipedia.org

  Sancho al IV-lea (12 mai 1258 – 25 aprilie 1295) a fost regele Castiliei, Leonului şi Galiciei din 1284 până la moartea sa. El a fost al doilea copil al lui Alfonso al X-lea al Castiliei şi al Yolandei, fiica lui James I al Aragonului.

• 1472 - A decedat Leon Battista Alberti (n. 18 februarie 1404), scriitor, arhitect, pictor, sculptor, filozof italian și umanist al Renașterii. În cadrul preocupărilor sale multiple s-au aflat și lingvistica, muzica si arheologia.

  

  Leon Battista Alberti - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  Începând cu 1415 a frecventat școala umanistului Gasparino Barzizza din Padova, unde a studiat fizica și matematica. În 1428 a obtinut titlul de doctor în teologie. Una dintre cele mai de seamă contribuții ale lui Alberti, a cărei influență se extinde peste secole, o constituie tratatul de arhitectură De re aedificatoria („Arta de a construi”). Scrisă în latină, în anul 1450, este o lucrare foarte detaliată cuprinzând zece volume.

  Lucrarea are ca punct de plecare celebrul tratat „De re architectura” al arhitectului roman Vitruviu (80 sau 70 î.Hr. – 15? î.Hr.). Alte surse literare utilizate includ ii includ pe Platon și Aristotel. În lucrarea „Reaedificatoria libri decem’ (Florența, 1485), Alberti, pe lângă concepții legate de arhitectură, expune și probleme de mecanică, îndeosebi cu privire la greutăți, mecanisme, unele elemente de mașini, noțiuni de rezistența materialelor, probleme hidrotehnice etc.

• 1566: Diane de Poitiers, nobilă franceză, metresa regelui Henric al II-lea al Franței (n. 1499)
• 1566: Louise Labé, poetă franceză (n. 1520)
• 1595: Torquato Tasso (n. 11 martie 1544, Sorrento – d. 25 aprilie 1595, Roma) a fost un poet italian, unul din cei mai însemnați reprezentanți ai Renașterii italiene. Cea mai cunoscută operă a sa este epopea în versuri "La Gerusalemme liberata" ("Ierusalimul eliberat", 1581). Torquato Tasso s-a născut la Sorrento, fiu al poetului Bernardo Tasso, de origine nobilă, aparținând familiei Della Torre. A studiat mai întâi la Universitatea din Bologna și apoi, din 1560, Dreptul și Filozofia la Universitatea din Padova. În Padova, scrie prima sa operă, epopeea cavalerească "Rinaldo" (1562). În 1565 intră în serviciul cardinalului Luigi d'Este în Ferrara iar în 1572 ocupă o funcție înaltă la curtea ducelui Alfonso II din Ferrara, fratele cardinalului. Familia d'Este era cunoscută ca mecenați ai artelor, susținători - printre alții - ai poeților Ludovico Ariosto și Matteo Maria Boiardo. În anul 1573, Tasso termină poemul pastoral "Aminta", o prezentare idealizată în versuri a vieții de curte.
  În 1575 termină epopeea pe tema primei cruciade, "La Gerusalemme liberata", care va apare în 1581. Opera, în care se amestecă episoade cavalerești cu fantezii romanești, reprezintă - sub forma unei legături între problemele religioase de actualitate ale Contrareformei și epopeile eroice clasice - un punct culminant al poeziei Renașterii.
  În a doua jumătate a anului 1574 suferă de o boală febrilă neclară, după care, începând din 1575 are tulburări mintale cu idei de persecuție și acte de violență, ceea ce determină internarea sa în ospiciul Sant'Anna din Ferrara. În timpul celor șapte ani petrecuți acolo revede și prelucrează epopeea "Ierusalimul eliberat" și redactează eseuri, dialoguri și poezii. La intervenția Ducelui Alfonso de Mantua, este eliberat din ospiciu în luna iulie a anului 1586.
  Tasso rămâne un timp în la Curtea ducală din Mantua și termină acolo tragedia în versuri "Il re Torrismondo" (1587). Părăsește Mantua și, timp de câțiva ani, pelegrinează prin diverse orașe ale Italiei, în care timp încearcă să modifice structura inițială a operei sale majore. A doua ediție, cu mult inferioară celei originale, apare în 1593 la Roma cu titlul "La Gerusalemme conquistata" ("Ierusalimul cucerit"), și este dedicată mecenatului său, cardinalul Cinzio Aldobrandini.
  Deși renumele lui Torquato Tasso se bazează în primul rând pe poemele sale epice și dramatice, nu se pot ignora creațiile sale în domeniul liricei. Cele peste 1700 poezii (sonete, madrigale, Canzone, balade) apar în volumele "Rime" (1581-1582), "Rime et prosa" (1583), "Rime spirituali" (1597). Din creațiile sale în proză sunt de menționat "Dialoghi" (1581), pe teme literare și filozofice, și "Discorsi dell'arte poetica e in particolare sopra il poema eroica" ("Studiu asupra artei poetice și în special asupra poemului eroic", 1587.
  În Roma, Papa Clement VIII inițiază ceremonia încoronării lui Torquato Tasso cu cununa de lauri a poeților. Cu puțin timp înaintea festivității ce trebuia să aibă loc la Campidoglio ("Capitoliu") în Roma, poetul moare la 25 aprilie 1595. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Tasso este prezentat de diverși literați ca figură simbolică a tragediei geniului neînțeles. A exercitat o deosebită influență asupra creației lui Lord Byron, Goldoni, Goethe. Goethe a scris o dramă cu titlul "Torquato Tasso" (1790), pe tema vieții artistului. În România, Alexandru Balaci a publicat un studiu foarte documentat asupra poetului italian.  
Jump to navigationJump to search

Torquato Tasso
Torquato Tasso
Date personale
Născut	11 martie 1544[1][2]  Sorrento, Regatul Neapolelui[3]
Decedat	25 aprilie 1595 (51 de ani)[4][1][2][5][6][7][8]  Roma, Statele Papale[3]
Înmormântat	Sant'Onofrio[*]
Părinți	Bernardo Tasso[*]
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	poet scriitor dramaturg autor
Activitate
Studii	Universitatea din Padova
Pregătire	Federico Pendasio[*]
Mișcare artistică	umanism, Manierism

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1604: Don Pietro de' Medici (3 iunie 1554 – 25 aprilie 1604) a fost cel mai tânăr fiu al lui Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Eleonorei de Toledo.
  În anul 1571, s-a căsătorit cu verișoara sa, Eleonora de Garzia de Toledo, pe care a acuzat-o de adulter și a strangulat-o cu o lesa de câine, în iulie 1576, la Villa Medici de la Cafaggiolo. De asemenea, l-a închis și apoi l-a ucis pe amantul ei, Bernardino Antinori.
  La sfârșitul anului 1577, s-a retras la curtea Spaniei până la sfârșitul anului 1578. În timpul șederii sale, și-a câștigat reputația de risipitor și desfrânat. A plecat din Toscana în octombrie 1579 pentru a aduce trupele italiene în Spania și să le conducă în timpul misiunii în Portugalia. A rămas în Lisabona până la sfârșitul anului 1582.
  Corespondențele sale dovedesc că a avut mari probleme cu banii. S-a întors în Italia în 1584 pentru a cere fraților săi să-i acopere datoriile, însă aceștia l-au refuzat spunându-i că trăiește alături de o femeie cu o reputație proastă. Membrii familiei Medici au încercat să aranjeze o altă căsătorie pentru Pietro. În iulie 1586 acesta s-a reîntors în Spania, unde a continuat să acumuleze datorii. S-a reîntors în Italia în 1587, după moartea fratelui său Francesco.
  Căsătoria sa cu Dona Beatriz de Lara, fiica lui Manuel de Menezes, Duce de Vila Real, a avut loc în anul 1593 însă nu a reușit să-și stabilizeze problemele economice și emoționale. Pietro a continuat să-și vadă amanta, Antonia de Carvajal care i-a născut cinci copii nelegitimi. A mai avut un copil nelegitim cu Maria della Ribera.
  A continuat să-i scrie fratelui său, Ferdinando I, cerând o parte din averea sa pentru a-și plăti datoriile. Pietro a murit îngropat în datorii, înainte de a împlini vârsta de 50 de ani. După moartea sa, copii neleigitimi au fost aduși în Florența. Pietro a fost înmormântat la Mănăstirea de la Santissima Trinidad din Madrid. Trupul său a fost adus mai târziu în Florența și a fost îngropat lângă Cosimo II de' Medici.  

  Pietro de' Medici
  Portret de Agnolo Bronzino, 1560
  Date personale
  Nume la naștere	Don Pietro de' Medici
  Născut	3 iunie 1554 Florența, Italia
  Decedat	25 aprilie 1604 (49 de ani) Madrid, Spania
  Înmormântat	Basilica of San Lorenzo[*]
  Părinți	Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana Eleonora de Toledo
  Frați și surori	Garzia de' Medici[*] Don Giovanni de' Medici[*] Giovanni de' Medici[*] Ferdinando I de' Medici, Mare Duce de Toscana Francesco I de' Medici, Mare Duce de Toscana Pedricco de' Medici[*] Virginia de' Medici Maria de' Medici Bia de' Medici[*] Lucrezia de' Medici Isabella de' Medici
  Căsătorit cu	Eleonora de Garzia de Toledo Beatriz de Menezes
  Religie	catolicism
  Ocupație	diplomat
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Medici

• 1635 - A murit scriitorul italian Alessandro Tassoni, unul dintre întemeietorii criticii literare italiene; (n.28.09.1565).

• 1644: Împăratul Chongzhen al Chinei (n. 1611)

• 1687 - A încetat din viaţă Ion Căianu primul autor atestat de muzică cultă din Transilvania (n. 1629)

  

  „Fratele şi părintele Ioan Căianu la vârsta de 44 de ani” -
  foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Ioan Căianu (în maghiară Kájoni János, latinizat Ioannes Caioni) (n. 8 martie 1629, Căianu Mic – d. 25 aprilie 1687, Lăzarea) a fost un călugăr franciscan din Transilvania, primul autor român de muzică cultă, constructor și reparator de orgi, culegător de folclor, gânditor renascentist și precursor al iluminismului, de la care s-a păstrat Codicele Caioni, importantă culegere de bucăţi muzicale.

• 1668: Mitropolitul Ștefan (n. - d. 25 aprilie 1668) a păstorit peste biserica ortodoxă din Țara Românească mai întâi intre anii 1648 și 1653 și apoi între anii 1655 - 1668. A fost precedat de Teofil și urmat de Ignațiu, pentru prima oară, respectiv precedat de același Ignațiu și urmat de Teodosie, când a păstorit pentru a doua oară.
• 1687: Ferdinand Albert (germană Ferdinand Albrecht; 22 mai 1636 – 25 aprilie 1687), a fost Duce de Brunswick-Lüneburg și prinț de Brunswick-Wolfenbüttel-Bevern din 1667 până la moartea sa. Ferdinand Albert a fost al treilea fiu al lui August al II-lea de Brunswick-Wolfenbüttel. După decesul tatălui său în 1666, cei trei fii au început lupta pentru moștenire; Ferdinand Albert a primit un palat la Bevern, drepturi feudale și o sumă de bani în schimbul cedării pretențiilor sale asupra guvernării Wolfenbüttel, care urma să fie condusă în comun de către frații săi mai mari. Ferdinand Albert s-a căsătorit cu Christine (30 octombrie 1648 - 18 martie 1702), fiica lui Frederic, Landgraf de Hesse-Eschwege, în 1667. Ei au avut următorii copii care au atins vârsta adultă:
  • Sofia Eleanora (1674–1711), a murit fără copii
  • Augustus Ferdinand (1677–1704), a murit fără copii
  • Ferdinand Albert (1680–1735)
  • Ferdinand Christian (1682–1706), a murit fără copii
  • Ernest Ferdinand (1682–1746)
  • Henry Ferdinand (1684–1706), a murit fără copii   

    Ferdinand Albert I
    Date personale
    Născut	22 mai 1636 Brunswick
    Decedat	25 aprilie 1687 (50 de ani) Bevern
    Înmormântat	Brunswick Cathedral[*]
    Părinți	August al II-lea de Brunswick-Wolfenbüttel Duchess Elisabeth Sophie of Mecklenburg[*]
    Frați și surori	Anthon Ulrich Rudolph Augustus, Duke of Brunswick-Lüneburg[*] Klara Augusta Brunswick-Luneburg[*] Marie Elisabeth of Brunswick-Wolfenbüttel[*] Sibylle Ursula of Brunswick-Wolfenbüttel[*]
    Căsătorit cu	Christine de Hesse-Eschwege
    Copii	Sophie Eleonore von Braunschweig-Wolfenbüttel-Bevern[*] Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg Ernest Ferdinand Augustus Ferdinand, Duke of Brunswick-Lüneburg[*] Leopold Karl von Braunschweig-Wolfenbüttel[*][1] Friedrich Albrecht von Braunschweig-Wolfenbüttel[*][1] Claudie Eleanore von Braunschweig-Wolfenbüttel[*][1] Braunschweig-Lüneburg, Herzog Ferdinand Christian[*][1] Heinrich Ferdinand von Braunschweig-Wolfenbüttel[*][1]
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	colecționar de artă[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	duce
    Familie nobiliară	Casa de Guelf
    Duce de Brunswick-Lüneburg
    Predecesor	August al II-lea
    Succesor	Ferdinand Albert al II-lea

• 1728: Augusta Marie de Holstein-Gottorp (1649–1728) a fost o nobilă germană. A fost fiica Ducelui Frederic al III-lea de Holstein-Gottorp și a Ducesei Maria Elisabeta de Saxonia. Prin fiica ei Albertine Frederica, ea este străbunica țarinei Ecaterina a II-a și stră-străbunica țarului Pavel I al Rusiei. S-a căsătorit cu Frederic al VII-lea, Margraf de Baden-Durlach la 15 mai 1670 la Husum. Ei au avut următorii copii:
  • Frederick Magnus (13 ianuarie 1672 – 24 februarie 1672)
  • Frederica Augusta (21 iunie 1673 – 24 iulie 1674)
  • Christina Sophia (17 decembrie 1674 – 22 ianuarie 1676)
  • Klaudia Magdalene Elisabeth (15 noiembrie 1675 – 18 aprilie 1676)
  • Catherine (10 octombrie 1677 – 11 august 1746), în 1701 ea s-a căsătorit cu contele Johann Friedrich von Leiningen-Hartenburg
  • Karl al III-lea Wilhelm, Margraf de Baden-Durlach (17 ianuarie 1679 – 12 mai 1738), s-a căsătorit cu Magdalena Wilhelmine de Württemberg
  • Johanna Elisabeth (3 octombrie 1680 – 2 iulie 1757), în 1697 ea s-a căsătorit cu Eberhard Louis, Duce de Württemberg
  • Albertine Frederica (3 iulie 1682 – 22 decembrie 1755), în 1704 ea s-a căsătorit cu Christian August de Holstein-Gottorp, Prinț de Eutin
  • Christopher (9 octombrie 1684 – 2 mai 1723), el s-a căsătorit cu Marie Christine Felizitas zu Leiningen-Dagsburg-Falkenburg-Heidesheim
  • Charlotte Sophia (1 martie 1686 – 5 octombrie 1689)
  • Marie Anna (9 iulie 1688 – 8 martie 1689)  

    Augusta Marie de Holstein-Gottorp
    Căsătorit(ă)	Frederic al VII-lea, Margraf de Baden-Durlach
    Familie nobilă	Casa de Holstein-Gottorp
    Tată	Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp
    Mamă	Ducesa Maria Elisabeta de Saxonia
    Naștere	6 februarie 1649 Castelul Gottorf
    Deces	25 aprilie 1728 (79 de ani) Castelul Augustenburg, Grötzingen

• 1744 - A murit Anders Celsius, astronom şi fizician suedez, autorul scării termometrice centesimale, Scara Celsius; a înfiinţat, în 1731, primul Observator Astronomic din Suedia; (n.27.11.1701).

  

  Anders Celsius – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1770: Jean-Antoine Nollet (n. 19 noiembrie 1700, Pimprez – d. 25 aprilie 1770, Paris), cunoscut și ca abatele Nollet, a fost un cleric și fizician francez. Nollet a fost interesat în particular de electricitate, pe care a explorat-o cu ajutorul lui Du Fay și Réaumur. El s-a înscris la Royal Society din Londra în 1734, iar mai târziu a devenit primul profesor de fizică experimentală de la Universitatea din Paris.
  În 1746 el a pus aproape două sute de călugări într-un cerc cu o circumferință de aproximativ o milă (1,6 km), cu piese de fier conectate între ele. Apoi a descărcat o baterie (butelie de Leyda) în lanțul uman și a observat că fiecare om a reacționat aproape simultan la șocul electric, convingându-se că viteza propagării electricității este foarte mare.^[1] În 1748 el a descoperit fenomenul osmozei în membrane naturale.^[2]
  În 1750 Nollet a făcut unele progrese legate de electrospray.^[3] El a observat că apa ce curge dintr-un vas se aerosolizează dacă vasul este electrificat și plasat lângă un câmp electric. În mod similar, el a mai observat că “o persoană, electrificată printr-o conexiune cu un generator de mare voltaj, nu ar sângera normal dacă s-ar leza de sine stătător; sângele va țâșni ca pulverizat din rană.”  

  Jean-Antoine Nollet
  Date personale
  Născut	19 noiembrie 1700 Pimprez, Franța
  Decedat	25 aprilie 1770 (69 de ani) Paris, Franța
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	fizician profesor universitar[*] preot catolic[*]
  Activitate
  Alma mater	Collège de Beauvais[*]
  Organizație	Collège de Navarre[*] École royale du génie de Mézières[*] Universitatea din Paris
  Cunoscut pentru	Descoperirea osmozei
  Premii	Membru al Societății Regale[*]
  Profesor pentru	Antoine Lavoisier

• 1792 – În Franta, tâlharul Nicolas J. Pelletier a devenit prima persoană executată prin ghilotinare.

  

  25 aprile 1792: In Franta, tâlharul Nicolas J. Pelletier a devenit prima persoană executată prin ghilotinare – foto: twitter.com

• 1805: Prințesa Anna Petrovna Lopukhina (rusă Анна Петровна Лопухина) (8 noiembrie 1777 – 25 aprilie 1805) a fost metresa împăratului Pavel I al Rusiei. În 1798, ea a înlocuit-o pe Caterina Nelidova ca maîtresse-en-titre. Anna Petrovna Lopukhina a fost fiica lui Piotr Vasilievici Lopukhin, care aparținea uneia dintre cele mai vechi familii nobile ruse. Eudoxia Lopukhina, membră a familiei Lopukhin, fusese soția țarului Petru cel Mare. Viața ei s-a schimbat în ziua în care Pavel a pus ochii pe ea în timpul balului din 1796.^[3] Atenția lui față de fată a fost observată de facțiunea de la curte care spera s-o folosească ca remediu împotriva influenței împărătesei Maria Feodorovna. Împăratului i s-a spus că fata s-a îndrăgostit fără speranță de el și era pe punctul de a se ucide. Când Pavel a ordonat familiei ei s-a aducă la Sankt Petersburg, împărăteasa a încercat să intervină și a trimis o scrisoare furiosă la Lopukhina spunindu-i să stea acasă. Scrisoarea a fost interceptată și prezentată împăratului în lumina cea mai nefavorabilă, creându-se astfel o ceartă între soți și asigurând ascendență Lopukhinei la curte.
  După ce Anna a fost adusă în capitală, împăratul l-a numit pe tatăl ei procuror general^[4] și i-a acordat titlul de prinț. Anna însăși a primit ordinul Sfântului Ioan.
  La insistențele lui Pavel, traducerea numelui ei ebraic - "har" - a fost dat navelor de război și înscris pe standardele poliției imperiale. Influența Lopukhinei asupra caracterului irascibil al țarului a fost considerată benefică deși atenția constantă a împăratului părea inoportună într-o asemenea măsură încât în 1799 ea i-a cerut permisiunea să se căsătorească cu un prieten din copilărie, prințul Pavel Gagarin. După acceptul împăratului, Gagarin a fost rechemat din armata lui Alexander Suvorov acre pe atunci se lupta în Italia și nunta a avut loc la 11 ianuarie 1800. Mariajul a fost numai pentru a o proteja pe Anna de răutățile publice.^[5]
  Un an mai târziu, împăratul a fost ucis și familia Gagarin a plecat la Torino, Prințul Gagarin fiind numit ambasador. Mariajul lor a rămas unul de conveniență și se pare că el a avut puține motive de durere atunci când ea a murit de tuberculoză în 1805, la numai 28 de ani. Trupul Annei a fost adus înapoi în capitala rusă, unde mormântul ei poate fi văzut la biserica Sf Lazăr.  

  Anna Petrovna Lopukhina
  Anna Lopukhina-Gagarina, portret de Jean-Louis Voille
  Date personale
  Născută	8 octombrie 1777 Imperiul Rus[1]
  Decedată	25 aprilie 1805 (27 de ani) Torino, Regatul Sardiniei
  Înmormântată	Lazarev Cemetery[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
  Părinți	Pyotr Vasilyevich Lopukhin[*]
  Căsătorită cu	Pavel Gavrilovich Gagarin[*]
  Naționalitate	rusă
  Cetățenie	Imperiul Rus
  Activitate
  Cauza decesului	tuberculoză
  Partener(ă)	Pavel I al Rusiei
  Premii	Order of Saint John of Jerusalem[

• 1814: Louis-Sébastien Mercier (n. 6 iunie 1740, Paris, Regatul Franței^[11] – d. 25 aprilie 1814, Paris, Primul Imperiu Francez^[12]) a fost un dramaturg și scriitor francez. S-a născut la Paris într-o familie săracă: tatăl său era un artizan priceput care șlefuia spade și brațe metalice. Cu toate acestea, Mercier a beneficiat de o educație decentă. Mercier și-a început cariera literară scriind epistole eroice. El a ajuns devreme la concluzia că Nicolas Boileau și Jean Racine au distrus limba franceză și că adevăratul poet trebuie să scrie în proză.
  A scris piese de teatru, pamflete și romane și a publicat prodigios. Mercier folosea adesea pasaje de la o lucrare la alta și extindea eseuri pe care le-a scris anterior. Observațiile aprige ale lui Mercier asupra împrejurimilor sale și a senzației jurnalistice a scrisului său au însemnat că opera sa a rămas orbitoare în ciuda naturii compoziției sale. „Nu există un scriitor mai bun de consultat”, a scris Robert Darnton, „dacă cineva dorește să înțeleagă cum arăta Parisul, suna, mirosea și se simțea în ajunul Revoluției”.
  Cele mai importante dintre lucrările sale diverse sunt L’An 2440, rêve s’il en fut jamais (Anul 2440 sau un vis cum n-a mai fost, 1770), L’Essai sur l’art dramatique (1773), Néologie ou Vocabulaire (1801), Le Tableau de Paris (1781– 1788), Le nouveau Paris (1799), Histoire de France (1802) și Satire contre Racine et Boileau (1808).
  El a decretat tragedia franceză ca o caricatură a obiceiurilor antice și străine în versuri bombastice și a pledat pentru drame așa cum a fost înțeleasă de Diderot. Filozofilor le era complet ostil. El a negat că știința modernă a făcut vreun avans real; chiar și-a purtat conservatorismul până a susținut că Pământul era o câmpie circulară în jurul căreia se rotește Soarele.
  Mercier a scris vreo șaizeci de drame, printre care Jean Hennuyer (1772), La Destruction de la ligue (1782), Jennval (1769), Le Juge (1774), Natalie (1775) și La Brouette du vinaigrier (1775). L’An 2440, rêve s’il en fut jamais (literal, „Anul 2440: Un vis dacă a existat vreodată”, apărut în română ca Anul 2440 sau un vis cum n-a mai fost) este un roman utopic care are loc în anul 2440. O lucrare extrem de populară (a avut peste douăzeci și cinci de ediții după prima apariție în 1770), descrie aventurile unui bărbat fără nume, care, după ce a purtat o discuție aprinsă cu un prieten filosof despre nedreptățile Parisului, adoarme și se trezește într-un Paris al viitorului. Darnton scrie că „în ciuda caracterului său auto-proclamat de fantezie ... L'An 2440 ar trebui să fie citit ca un ghid serios al viitorului. Acesta a oferit o perspectivă uimitoare nouă: viitorul ca fait accompli și prezentul ca trecutul îndepărtat. Cine ar putea rezista tentației de a participa la un astfel de experiment gânditor? Și odată angajat în el, cine nu a putut să vadă că expune putrezirea societății în fața ochilor săi, Parisul secolului al XVIII-lea? "
  Eroul lui Mercier remarcă tot ceea ce îi surprinde fantezia în acest Paris futurist. Spațiul public și sistemul de justiție au fost reorganizate. Gunoiul cetățenilor săi este confortabil și practic. Spitalele sunt eficiente și se bazează pe știință. Nu există călugări, preoți, prostituate, cerșetori, maeștri dansatori (adică profesori), bucătari de patiserie, armate gata de luptă, sclavie, arest arbitrar, taxe, bresle, comerț exterior, cafea, ceai sau tutun și toată literatura inutilă și imorală scrisă anterior a fost distrusă.
  Viitorul lui Mercier nu este deloc utopic. Extremele bogăției și sărăciei au fost abolite; cu toate acestea, săracii încă există. Există o dezvoltare economică mică, iar populația Franței a crescut doar cu 50%. În politică a fost moderat și, ca membru al Convenției, a votat împotriva pedepsei cu moartea pentru Ludovic al XVI-lea. În timpul terorii iacobine, a fost închis, dar a fost eliberat după căderea lui Robespierre, pe care l-a numit „Sanguinocrat” (aproximativ cu sensul de Conducător prin vărsare de sânge).  

  Louis-Sébastien Mercier
  Date personale
  Născut	6 iunie 1740 Paris, France
  Decedat	25 aprilie 1814 (73 de ani) Paris, France
  Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
  Naționalitate	French
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	scriitor politician jurnalist dramaturg scriitor de literatură științifico-fantastică[*] poet
  Activitate
  Limbi	limba franceză[1]
  Mișcare/curent literar	lumières[

• 1827: Prințesa Marie Charlotte Amalie Ernestine Wilhelmine Philippine de Saxa-Meiningen (germană Marie Charlotte Amalie Ernestine Wilhelmine Philippine, Prinzessin von Sachsen-Meiningen) (11 septembrie 1751 – 25 aprilie 1827) a fost membră a Casei de Saxa-Meiningen și prințesă de Saxa-Meiningen prin naștere. Prin căsătoria cu Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg a devenit membră a Casei de Saxa-Gotha-Altenburg și ducesă consort de Saxa-Gotha-Altenburg. Charlotte a fost primul copil al lui Anton Ulrich, Duce de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții a acestuia, Charlotte Amalie de Hesse-Philippsthal. Charlotte a fost sora mai mare a lui Karl Wilhelm, Duce de Saxa-Meiningen și George I, Duce de Saxa-Meiningen. La Meiningen la 21 martie 1769, Charlotte s-a căsătorit cu Prințul Ereditar Ernst de Saxa-Gotha-Altenburg (mai târziu Ducele de Saxa-Gotha-Altenburg). Cuplul a avut patru fii:
  • Ernest (n. Gotha, 27 februarie 1770 – d. Gotha, 3 decembrie 1779).
  • Emil Leopold August, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. Gotha, 23 noiembrie 1772 – d. Gotha, 27 mai 1822), cunoscut drept Augustus.
  • Frederic al IV-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. Gotha, 28 noiembrie 1774 – d. Gotha, 11 februarie 1825).
  • Ludwig (n. Gotha, 21 octombrie 1777 – d. Gotha, 26 octombrie 1777).
  Soțul Charlottei era privit ca un monarh luminat și un mare patron al artelor și științelor. El a fost asistat de soția sa, Charlotte.  

  Prințesa Charlotte de Saxa-Meiningen
  Ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg
  Date personale
  Nume la naștere	Marie Charlotte Amalie Ernestine Wilhelmine Philippine
  Născută	11 septembrie 1751 Frankfurt am Main, Sfântul Imperiu Roman
  Decedată	25 aprilie 1827 (75 de ani) Genova, Regatul Sardiniei
  Înmormântată	Monumental Cemetery of Staglieno[*]
  Părinți	Anton Ulrich, Duce de Saxa-Meiningen Charlotte Amalie de Hesse-Philippsthal
  Frați și surori	Amalia van Saksen-Meinigen[*] Princess Louise of Saxe-Meiningen[*] Karl Wilhelm, Duce de Saxa-Meiningen Georg I, Duce de Saxa-Meiningen
  Căsătorită cu	Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg
  Copii	Ernest, Prinț Ereditar de Saxa-Gotha-Altenburg Augustus Frederic IV Prințul Ludwig
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	astronomă
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce ducesă[*] prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Saxa-Meiningen Casa de Saxa-Gotha-Altenburg

• 1840: Siméon Denis Poisson, matematician francez (n. 1781)
• 1873: Alexandru C. Moruzi (n. 29 august 1805, Zvoriștea, Zvoriștea, Suceava, România^[1] – d. 25 aprilie 1873, Foggia, Italia) a fost un om politic, prim-ministru în Guvernul Moldovei (5 octombrie 1861 - 22 ianuarie 1862) și apoi ministru de finanțe al României (22-27 ianuarie 1862), în Guvernul Barbu Catargiu Anterior Unirii Principatelor și din punct de vedere instituțional, a condus Guvernul Alexandru C. Moruzi (Iași), între 5 octombrie 1861 - 22 ianuarie 1862.^[3]
  Mormântul său se află în curtea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Zvoriștea (azi în județul Suceava).  

  Alexandru C. Moruzi
  Date personale
  Născut	29 august 1805  Zvoriștea, Zvoriștea, Suceava, România[1]
  Decedat	25 aprilie 1873 (67 de ani)  Foggia, Italia
  Copii	Eliza Moruzi[*]
  Cetățenie	Moldova  Principatele Unite  România
  Ocupație	politician Mormântul prințului Alexandru C. Moruzi de la Zvoriștea

• 1900: Marea Ducesă Alexandra Petrovna a Rusiei (rusă Александра Петровна; 2 iunie 1838 – 25 aprilie 1900) a fost fiica Ducelui Petru Georgievici de Oldenburg și nepoata împăratului Paul I al Rusiei. S-a căsătorit cu Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei și a fost mama Marelui Duce Nicolai Nicolaevici cel Tânăr.
  După destrămarea căsătoriei, ea s-a retras din viața de la curte și, în cele din urmă, a devenit călugăriță. Alexandra Petrovna s-a născut la 2 iunie 1838, la St. Petersburg ca Ducesa Alexandra Frederika Wilhelmina de Oldenburg. A fost primul copil din cei opt ai Ducelui Petru Georgievici de Oldenburg și ai Prințesei Therese de Nassau-Weilburg, sora vitregă a Sofiei de Nassau, care era soția regelui Oscar al II-lea al Suediei. Alexandra aparținea familiei germane însă a crescut în Rusia,^[1] familia ei fiind înrudită cu dinastia Romanov.
  Ducele Petru Georgievici de Oldenburg, tatăl Alexandrei, era singurul fiu supraviețuitor al Marii Ducese Ecaterina Pavlovna, a patra fiică a Țarului Pavel I al Rusiei. Petru de Oldenburg a urmat o carieră militară în armata imperială rusă. Alexandra Petrovna a crescut fericită în familia Oldenburg. Petru Georgievici și soția sa au dus o viață exemplară de familie și s-au îngrijit de educația copiilor lor. Familia a petrecut lunile de iarnă la Peterhof și se mutau vara la reședința de la Kamenoi-Ostroff.^[2]
  Educația Alexandrei a trezit în ea interes pentru medicină și pentru rezolvarea problemelor sociale ale celor săraci. 
  Marea Ducesă Alexandra Petrovna a Rusiei
  

  Marele Duce Nicolae Nicolaevici cu soția sa Marea Ducesă Alexandra Petrovna a Rusiei și cei doi fii ai lor.
  Părinții Alexandrei au aranjat căsătoria pentru ea. La 25 octombrie 1855, Alexandra s-a logodit cu Marele Duce Nicolae Nicolaevici, al treilea fiu al Țarului Nicolae I. Alexandra, care a fost crescută în Biserica Luterană, s-a convertit la ortodoxism la 7 ianuarie 1856 și a primit titlul de Alexandra Petrovna Marea Ducesă a Rusiei. Nunta a avut loc la 6 februarie 1856, la Peterhof. Primul ei fiu s-a născut nouă luni mai târziu, în apartamentul lor de la Palatul de Iarnă.^[3]
  În decembrie 1861, cuplul s-a mutat în noul Palat Nicolae, unde, în 1864, Alexandra a dat naștere celui de-al doilea fiu și ultimul copil. Începând de atunci căsnicia ei a început să se destrame.
  Alexandra a fost simplă și nesofisticată. I-a plăcut simplitatea și a preferat să se îmbrace modest, evitând viața publică. Și-a dedicat timpul pentru religie și medicină. Ea a fost, de asemenea, un pictor talentat.^[4] Nu a fost frumoasă dar sinceritatea ei și manierele plăcute au făcut să câștige multe simpatii. Era plăcută de cele două cumnate ale ei Maria Alexandrovna și Alexandra Iosifovna. La început, soțul ei a luat ideile ei în serios și a finanțat un spital din oraș în care teoriile Alexandrei au putut fi dezvoltate și puse în practică iar pacienții săraci au primit îngrijiri medicale, fără taxe. Uneori, ea însăși îi îngrijea. În cele din urmă, ea a fondat un institut de formare pentru asistente medicale în Sankt Petersburg.^[5]
  Pe la sfârșitul anilor 1860, căsnicia lor avea probleme. Cuplul a descoperit că aveau foarte puțin în comun. Ea a preferat să stea departe de funcțiile Curții. Acest lucru însă l-a enervat pe soțul ei, care, de asemenea, s-a plâns de simplitatea ei și modestia rochiilor ei. Convertită la Biserica Ortodoxă Rusă atunci când s-a căsătorit, Alexandra a devenit extrem de pioasă. A fost o femeie serioasă a cărui pasiuni au fost religia și medicina.
  Palatul cuplului din St Petersburg era atât de mare încât nici nu se vedeau reciproc. Au apărut împreună doar la ceremonii oficiale. În cele din urmă, Nicolae Nicolaevici a dezvoltat o relație permanentă cu Ecaterina Chislova, o dansatoare la teatrul Krasnoye Selo. Marele Duce nu a încercat să-și ascundă aventura. În 1868, Ecaterina Chislova a dat naștere primului copil din cei cinci copii nelegitimi ai cuplului.
  În 1870, nimic nu mai rămăsese din căsnicia ei în afară de amărăciune.^[3] Resentimentul a fost singurul răspuns pe care ea l-a putut oferi pentru infidelitatea soțului. Alexandra a petrecut perioade mai lungi și din ce în ce mai multe la Kiev în timp ce soțul ei își împărțea timpul între copiii lui cu Alexandra și cea de-a doua sa familie. Când Marele Duce a aranjat să schimbe rangul copiilor săi nelegitimi și a amantei sale, Alexandra Petrovna a apelat la Țarul Alexandru al II-lea să intervină, însă Țarul a răspuns: "Voi vedea. Soțul tău este în floarea vieții sale și are nevoie de o femeie cu care să se iubească. Uită-te la tine! Uite cum te îmbraci! Nici un om nu ar fi atras."^[6] Totuși, după această întâlnire, Alexandru l-a sfătuit pe Marele Duce să fie mai discret și a exilat-o pe Ecaterina Chislova la Wenden, lângă Riga.
  Potrivit unor surse, Alexandra Petrovna a reacționat împotriva infidelității soțului ei, și-a lua un amant și, în 1868, a dat naștere unui fiu nelegitim. Cu toate acestea, nu există informații care să susțină această afirmație. Povestea copilului nelegitim pare puțin probabilă. 
  Sora Anastasia, fosta Marea Ducesă Alexandra Petrovna
  În 1880, Alexandra a părăsit St Petersburg pentru todeauna și a început o viață nouă la Kiev. Inițial, a locuit la Palatul Marinski, reședința împăratului din Kiev dar mai târziu s-a retras la o mănăstire. Totuși, a refuzat să-i acorde soțului ei divorțul pe care acesta și l-ar fi dorit. Marele Duce a sperat să supraviețuiască soției sale, așa cum s-a întâmplat cu fratele său Alexandru al II-lea care odată ce a rămas văduv s-a căsătorit cu amanta sa.
  Alexandra, deși nu în stare bună de sănătate, a supraviețuit atât soțul ei și amantei soțului ei.^[7] Ecaterina Chislova a murit în 1889 și Marele Duce Nicolae i-a supraviețuit iubitei lui numai doi ani. Când a murit în Crimeea în 1891, Alexandra Petrovna a refuzat să participe la înmormântare. Chiar și atunci, ea nu l-a iertat.
  Alexandra a devenit călugăriță și a luat numele de "Sora Anastasia" în timp ce soțul ei încă trăia. A fondat o mănăstire de maici cu propriile sale spitale, aziluri și dispensar pentru a oferi tratament gratuit pentru săraci. Și-a dedicat viața locului ei de muncă, care a fost întotdeauna prioritate ei. A rămas aproape de fii ei, care au stat de partea ei când familia s-a despărțit. A fost în Crimeea în 1898 când nora sa, Marea Ducesă Milița, a născut două fete gemene, dintre care una a murit la scurt timp după naștere.
  Alexandra a luat rămășițele nepoatei ei și a îngropat sicriul în cimitirul mănăstirii din Kiev.^[8] Având cancer la stomac, Alexandra a murit mănăstirea Kievo Pecherski din Kiev la 25 aprilie 1900 la vârsta de 61 de ani. Alexandra Petrovna a avut doi fii:
  • Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei cel Tânăr (1856–1929)
  • Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei (1864–1931)  

    Ducesa Alexandra
    Marea Ducesă Alexandra Petrovna a Rusiei
    Date personale
    Născută	2 iunie 1838 St. Petersburg
    Decedată	25 aprilie 1900 (61 de ani) Kiev
    Înmormântată	Lukyanivske Cemetery[*]
    Părinți	Duke Peter Georgievich of Oldenburg[*] Prințesa Therese de Nassau-Weilburg
    Frați și surori	Ducesa Therese Petrovna de Oldenburg Ducele Alexandru Petrovici de Oldenburg Constantin Petrovici de Oldenburg Ekaterina Petrovna of Oldenburg[*]
    Căsătorită cu	Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei
    Copii	Marele Duce Nicolai Nicolaevici Marele Duce Petru Nicolaevici
    Cetățenie	Imperiul Rus
    Religie	luteranism creștinism ortodox[*]
    Ocupație	maică
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Mare principe duce ducesă[*]
    Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

• 1915: Friedrich Müller (n. 15 mai 1828, Sighișoara — d. 25 aprilie 1915, Sibiu) a fost un istoric și etnolog sas transilvănean. A fost episcop evanghelic de Sibiu.
  A studiat în perioada 1846-1848 teologie, filologie și istorie la Leipzig și Berlin. În timpul Revoluției de la 1848 a luptat de partea trupelor imperiale împotriva armatelor revoluționare. A fost profesor și din 1863 rector al Gimnaziului din Sighișoara. A fost pastor evanghelic și episcop (1893 - 1906). 

  LUCRĂRI

  • Die kirchliche Baukunst des romanischen Styles in Siebenbürgen. Mit 3 lithogr. Tafeln, 23 Holzschnitten und 2 Facsimiles. Wien, 1858. (Apărut în Jahrbücher der k. k. Central Commission zur Erforschung und Erhaltung der Baudenkmale).
  • Unsere Pfarrerswahl und der Entwurf des evang. Landeskonsistoriums A. B. vom 6. März 1862.
  • Dass unseren Schulen im Turnen ein längst vermisstes Mittel der Jugendbildung geboten sei. (Eine Schulrede. Hermannstadt, 1863.).
  • Dass in dem Turnen auch unserm Volke eine kräftige zeitgemässe Erziehung geboten sei. Rede bei der Einweihung, der Schässburger Turnhalle am 14. Nov. 1863. (Hermanstadt. 1863.).
  • Deutsche Sprachdenkmäler aus Siebenbürgen. Aus schriftlichen Quellen des XII. bis XVI. Jahrhunderts. Hermannstadt, 1864.
    • Deutsche Sprachdenkmäler aus Siebenbürgen (Monumente lingvistice germane din Transilvania), Editura Kriterion, Bucrești, 1986
  • Die römischen Inschriften in Dacien. Gesammelt und bearbeitet von… Wien, 1865. (Österr. Wochenschrift).
  • Referat bezüglich des Lehrplans für die Seminarien. 1871  

    Friedrich Müller
    Friedrich Müller
    Date personale
    Născut	15 mai 1828[1]  Sighișoara, Imperiul Austriac
    Decedat	25 aprilie 1915 (86 de ani)[1]  Sibiu, Austro-Ungaria
    Cetățenie	Imperiul Austriac
    Religie	luteranism
    Ocupație	istoric regional[*] autor scriitor

• 1925: George Stephănescu, compozitor român (n. 1843)

• 1933 - A murit Mina Minovici, medic legist, fondatorul şcolii româneşti de medicină judiciară; întemeietorul Institutului medico-legal şi al Serviciului antropometric din Bucureşti; (n.30.04.1858).

  

  Mina Minovici – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  Este faimos pentru studiile aprofundate despre putrefactie, simularea bolilor mintale și antropologie medico-legală. A fost directorul primului Institut de Medicina Legala din Romania , construit în 1892. Fondator al sistemului medico-legal modern, a fost una dintre cele mai proeminente personaliăți din acest domeniu din Europa timpurilor sale.

• 1938: Leon Lichtblau (pseudonim: Adolf Cristi; în rusă Адолф Иванович Кристин^[1], n. 23 august 1901, București - d. 25 aprilie 1938, Moscova) a fost un comunist evreu din România. Leon Lichtblau s-a născut la București în familia unui arhitect. A studiat la Liceul Gheorghe Lazăr și s-a implicat în activități politice de extremă stânga care s-au soldat cu acuzarea sa penală din 1918. În 1920, a colaborat cu Max Goldstein la Atentatul din Senatul României din 1920. În 1921, a participat la conferința Partidul Socialist din România și a sprijinit afilierea la Comintern. În vara anului 1921, a participat la cel de al doilea Congres al Internaționalei Comuniste de Tineret de la Moscova. Fiind urmărit de autoritățile din România, s-a refugiat întâi la Viena, iar apoi la Moscova unde a adoptat pseudonimul Adolf Cristi. În România, în 1922, a fost judecat în contumacie și condamnat la închisoare pe viață.
  Leon Lichtblau a absolvit studii de economie și contabilitate la Moscova și a lucrat la Oficiul Central de Contabilitate Economică din URSS. În 1937 a fost arestat de autoritățile sovietice, în cadrul epurărilor staliniste. În 1938, a fost condamnat și executat în aceeași zi pentru crime de spionaj și activități subversive.
  Leon Lichblau a fost reabilitat prin decizia Curții Supreme Sovietice în 1956; în 1968, a fost reabilitat de o comisie a Partidului Comunist Român.  

  Leon Lichtblau
  Leon Lichtblau
  Date personale
  Nume la naștere	Leon Lichtblau
  Născut	23 august 1901 București, România
  Decedat	25 aprilie 1938 (36 de ani) Moscova, URSS
  Cauza decesului	pedeapsa cu moartea
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Etnie	evreu
  Ocupație	economist lingvist[*] traducător statistician
  Activitate
  Partid politic	Partidul Socialist din România
  Alma mater	studii de economie și contabilitate la Moscova
  Cunoscut pentru	colaborarea sa cu Max Goldstein și Saul Osias la atentatul comis în Senatul României în data de 8 decembrie 1920
  Profesie	politician comunist

• 1958: Iosif Iser (nume la naștere Iosif Isidor Rubinsohn 21 mai 1881, București - d. 25 aprilie 1958, București) a fost un pictor și grafician român de origine evreiască^[3], membru al Academiei Române. A studiat la München și la Paris. Inițial, a fost inspirat de curentul expresionist, pictând cu linii groase și unghiuri ascuțite, cu un colorit în care predomină tonurile pământoase.
  După ce și-a terminat studiile, Iser a lucrat pentru presa socialistă, la Facla și Adevărul, unde a publicat un număr mare de caricaturi. Desenele satirice abordau problemele societății românești, prin prisma conflictului dintre clase, și erau adresate în special monarhiei și burgheziei, subliniind, totodată, rolul mișcării muncitorești.
  În perioada de maturitate, pictura lui Iser cuprinde scene de viață, pe teme dobrogene, cu portrete de localnici tătari. În urma unor călătorii în Spania și în Orient, Iosif Iser adoptă o coloristică mai luminoasă, cu tentă exotică, compozițiile capătă echilibru și monumentalitate. A continuat să trateze tema tătarilor, cu lucrarea Tătăroaică în albastru sau Familie de tătari. Mai târziu, a adăugat colecției și o serie de picturi care tratau arlechini.
  După Al Doilea Război Mondial, a pictat din nou teme socialiste, în special portrete de muncitori. În 1955 a fost ales membru al Academiei Române. A decedat în 1958, la București. 

  OPERĂ

  Perioada desenelor satirice:
  • Aplicarea constituției, 1911
  • 10 mai, purpură și sânge, 1912
  • Holera, 1912
  • Greva, 1912
  • Carol I - 1907, 1913
  Perioada de maturitate artistică:
  • Tătăroaică din Medgidia, 1913
  • Peisaj dobrogean, 1918
  • Familie de tătari, 1936
  • Tătăroaica, 1936
  • Odalisca mare în gri și bleu, 1945
  • Arlechin și dansatoare
  • Nud
  • Toledo
  • Autoportret
  Perioada socialistă:
  • Portretul muncitorului Lăzărescu
  • Maica Bucurea toarce
  • Țărănci torcând  

    Membru titular al Academiei Române

    Iosif Iser
    Date personale
    Născut	21 mai 1881[1][2]  București, România
    Decedat	25 aprilie 1958 (76 de ani)  București, Republica Populară Română
    Cetățenie	România
    Ocupație	caricaturist[*] pictor
    Activitate
    Domeniu artistic	pictură
    Mișcare artistică	expresionism Iosif Iser, Autoportret

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1971: Prințesa Adelaide "Adi" de Saxa-Meiningen (Adelaide Erna Caroline Marie Elisabeth; mai târziu Prințesă Albert de Prusia; 16 august 1891 – 25 aprilie 1971) a fost fiica Prințului Friedrich Johann de Saxa-Meiningen și a soției acestuia, Contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld. Tatăl Adelaidei a fost fiul cel mic al lui George II de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții a acestuia, Feodora de Hohenlohe-Langenburg. Mama Adelaidei, numită tot Adelaide, a fost copilul cel mare al lui Ernst, Conte de Lippe-Biesterfeld regent al principatului Lippe timp de șapte ani (1897–1904).
  Adelaide a avut cinci frați, printre care și Prințul George, ucis în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și Prințul Bernard. La 3 august 1914, la Wilhelmshaven, Germania, Prințesa Adelaide s-a căsătorit cu Prințul Adalbert al Prusiei (al treilea fiu al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei). Cuplul a avut următorii copii:
  • Prințesa Victoria Marina (n./d. 4 septembrie 1915)
  • Prințesa Victoria Marina a Prusiei (11 septembrie 1917 – 21 ianuarie 1981) care s-a căsătorit cu un avocat american, Kirby Patterson, și a avut copii
  • Prințul Wilhem Victor (15 februarie 1919 – 7 februarie 1989) care s-a căsătorit la Donaueschingen la 20 iulie 1944 cu contesa Marie Antoinette Hoyos (1920–2004) și a avut următorii copii:
    • Prințesa Marie Louise (n. 18 septembrie 1945), care s-a căsătorit la 22 mai 1971 cu contele Rudolf von Schönburg; are copii
    • Prințul Adalbert Alexander Friedrich Joachim Christian (n. 4 martie 1948), care s-a căsătorit la 14 iunie 1981 cu Eva Maria Kudicke; are copii
  După ce Wilhelm al II-lea a abdicat în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, Prințul Albert s-a refugiat pe iahtul său împreună cu un echipaj loial.^[2] Prințesa Adelaide și copiii lor au încercat să-l urmeze călătorind cu trenul de la Kiel. În cele din urmă s-au stabilit în sudul Bavariei cu Prințul Henric de Bavaria (nepot al regelui Ludwig al III-lea al Bavariei)și cu soția acestuia.^[2] Mai târziu, Adelaide și Prințul Albert s-au reunit.
  Prințesa Adelaide a murit la 25 aprilie 1971 la La Tour-de-Peilz, Elveția, la vârsta de 79 de ani.^[1] Soțul ei murise cu 23 de ani mai înainte, la 22 septembrie 1948, în același loc.  

  Adelheid de Saxa-Meiningen
  Prințesa Adalbert de Prusia
  Adelheid în 1914, anul căsătoriei.
  Date personale
  Nume la naștere	Adelheid Erna Karoline Marie Elisabeth
  Născută	16 august 1891 Kassel
  Decedată	25 aprilie 1971 (79 de ani) La Tour-de-Peilz, Elveția
  Înmormântată	Berlin
  Părinți	Prințul Friedrich Johann de Saxa-Meiningen Contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld
  Frați și surori	Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen Bernhard Ernst Leopold van Saksen-Meiningen[*] Georg, Prinț de Saxa-Meiningen
  Căsătorită cu	Prințul Adalbert al Prusiei
  Copii	Prințesa Victoria Marina Prințul Wilhelm Viktor
  Cetățenie	Germania
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Saxa-Meiningen (prin naștere) Casa de Hohenzollern (prin căsătorie)

• 1972: George Henry Sanders (n. 3 iulie 1906, Sankt Petersburg, Imperiul rus – d. 25 aprilie 1972, Castelldefels, Barcelona, Spania) a fost un actor englez (de origine rusă) de film. 

  George Sanders
  George Sanders. Fotografie de Allan Warren, 1972
  Date personale
  Nume la naștere	George Henry Sanders
  Născut	3 iulie 1906 Saint Petersburg, Imperiul Rus
  Decedat	25 aprilie 1972 (65 de ani) Castelldefels, Barcelona, Catalonia, Spania
  Cauza decesului	sinucidere (Supradoză)
  Frați și surori	Tom Conway[*]
  Căsătorit cu	Susan Larson (m.1940-1949; divorced) Zsa Zsa Gabor (m.1949-1954; divorced) Benita Hume (m.1959-1967; her death) Magda Gabor (m.1970-1971; divorced)
  Cetățenie	Regatul Unit
  Ocupație	Actor, author, singer-songwriter, music composer
  Activitate
  Cauza decesului	Suicid
  Educație	Bedales School, Brighton College
  Alma mater	Manchester Technical College
  Ani de activitate	1929–1972
  Partener(ă)	Lorraine Chanel (1968-1972; his death)
  Rude	Tom Conway (frate)
  Premii	Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar (1950)

  FILMOGRAFIE

  • 1934 Love, Life and Laughter, regia Maurice Elvey
  • 1936 Dishonour Bright, regia Tom Walls
  • 1936 Find the Lady, regia Roland Grillette
  • 1936 Lloyd's of London
  • 1936 Strange Cargo, regia Lawrence Huntington
  • 1936 The Man Who Could Work Miracles
  • 1936 Things to Come (extra)
  • 1937 Lancer Spy
  • 1937 Love is News
  • 1937 Slave Ship
  • 1937 The Lady Escapes
  • 1938 Four Men and a Prayer
  • 1938 International Settlement
  • 1939 Allegheny Uprising
  • 1939 Confessions of a Nazi Spy
  • 1939 Mr. Moto's Last Warning
  • 1939 Nurse Edith Cavell
  • 1939 So This Is London
  • 1939 The Outsider
  • 1939 The Saint Strikes Back
  • 1939 The Saint in London
  • 1940 Bitter Sweet
  • 1940 Foreign Correspondent
  • 1940 Green Hell
  • 1940 Rebecca, regia Alfred Hitchcock
  • 1940 The House of the Seven Gables
  • 1940 The Saint Takes Over
  • 1940 The Saint's Double Trouble
  • 1941 A Date with the Falcon
  • 1941 Man Hunt
  • 1941 Rage in Heaven
  • 1941 Sundown
  • 1941 The Gay Falcon
  • 1941 The Saint in Palm Springs
  • 1941 The Son of Monte Cristo
  • 1942 Luna și doi bani jumate(The Moon and Sixpence), regia Albert Lewin
  • 1942 Her Cardboard Lover
  • 1942 Quiet Please, Murder
  • 1942 Son of Fury: The Story of Benjamin Blake
  • 1942 Tales of Manhattan
  • 1942 The Black Swan
  • 1942 The Falcon Takes Over
  • 1942 The Falcon's Brother
  • 1943 Appointment in Berlin
  • 1943 Paris After Dark
  • 1943 They Came to Blow Up America
  • 1943 Aceasta este țara mea(This Land Is Mine), regia Jean Renoir
  • 1944 Action in Arabia
  • 1944 Summer Storm
  • 1944 The Lodger
  • 1945 Hangover Square
  • 1945 Portretul lui Dorian Gray(The Picture of Dorian Gray), regia Albert Lewin
  • 1945 The Strange Affair of Uncle Harry
  • 1946 A Scandal in Paris
  • 1946 The Strange Woman
  • 1947 Forever Amber
  • 1947 Lured
  • 1947 The Ghost and Mrs. Muir
  • 1947 The Private Affairs of Bel Ami
  • 1949 Samson and Delilah
  • 1949 The Fan
  • 1950 Totul despre Eva (All About Eve), regia Joseph L. Mankiewicz
  • 1950 Black Jack, regia Julien Duvivier și José Antonio Nieves Conde
  • 1951 I Can Get It for You Wholesale
  • 1951 The Light Touch
  • 1952 Assignment-Paris
  • 1952 Hold That Line
  • 1952 Ivanhoe
  • 1953 Call Me Madam
  • 1953 Run for the Hills
  • 1954 Călătorie în Italia (Viaggio in Italia), regia Roberto Rossellini
  • 1954 King Richard and the Crusaders
  • 1954 Witness to Murder
  • 1955 Jupiter's Darling
  • 1955 Moonfleet
  • 1955 Portrait for Murder
  • 1955 The Big Tip Off
  • 1955 The King's Thief
  • 1955 The Scarlet Coat
  • 1956 Death of a Scoundrel
  • 1956 Never Say Goodbye
  • 1956 That Certain Feeling
  • 1956 While the City Sleeps
  • 1957 The Seventh Sin
  • 1958 De la Pământ la Lună(From the Earth to the Moon), regia Byron Haskin
  • 1956 Outcasts of the City
  • 1958 The Whole Truth
  • 1959 Solomon and Sheba
  • 1959 That Kind of Woman
  • 1960 A Touch of Larceny
  • 1960 Bluebeard's Ten Honeymoons
  • 1960 Cone of Silence
  • 1960 The Last Voyage
  • 1960 Village of the Damned
  • 1961 Five Golden Hours
  • 1961 Gli Invasori
  • 1961 Le Rendez-Vous
  • 1961 The Rebel (aka, Call Me Genius)
  • 1962 Copiii căpitanului Grant (In Search of the Castaways), regia Robert Stevenson
  • 1962 Operation Snatch
  • 1963 Cairo
  • 1963 Spărgătorul (The Cracksman), regia Peter Graham Scott
  • 1964 O împușcătură în întuneric(A Shot in the Dark), regia Blake Edwards
  • 1964 Dark Purpose
  • 1965 Last Plane to Baalbeck
  • 1965 Moll Flanders (The Amorous Adventures of Moll Flanders), regia Terence Young
  • 1965 The Billionaire
  • 1965 The Golden Head
  • 1966 The Quiller Memorandum
  • 1966 Trunk to Cairo
  • 1967 Good Times
  • 1967 Rey de Africa
  • 1967 Cartea junglei (The Jungle Book, film de animație), regia Wolfgang Reitherman
  • 1967 Warning Shot
  • 1968 The Girl from Rio
  • 1968 One Step to Hell aka Caccia ai violenti
  • 1969 The Best House In London
  • 1969 The Body Stealers
  • 1969The Candy Man
  • 1969 Thin Air
  • 1970 The Night of the Assassins
  • 1970 The Kremlin Letter
  • 1972 Doomwatch
  • 1972 Endless Night
  • 1972 Psychomania, regia Don Sharp
• 1976: Alexander Brailovsky, pianist american de origine rusă (n. 1896)
• 1976: Sir Carol Reed, regizor britanic (n. 1906)

• 1995 - A decedat populara actriță și dansatoare americană Ginger Rogers; (n. 1911)

  

  Ginger Rogers – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Ginger Rogers (n. 16 iulie 1911; d. 25 aprilie 1995) a fost o cântăreaţă, dansatoare şi actriţă americană de teatru şi film, laureată a premiului Oscar.

• 1997: Lidia Istrati (n. 22 iunie 1941, Sofia, raionul Drochia, URSS – d. 25 aprilie 1997) a fost o prozatoare^[1] și politiciană din Republica Moldova. Și-a făcut studiile la Institutul Agricol din Chișinău (actualmente Universitatea Agrară de Stat din Moldova) pe care a absolvit-o în anul 1962. Continuă studiile, a făcut doctoratul la Academia de Științe din Republica Moldova. În 1971, a obținut titlul de doctor în biologie. După absolvirea institutului a lucrat ca profesoară în satul Bujor, raionul Hâncești, apoi a fost redactor și șef de redacție la Editura „Știința”, director al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir” În literatură a debutat cu nuvela Îngăduie, omule!, publicată în revista „Nistru” în 1968, în care critica viața în colhoz, motiv pentru care nuvela a fost publicată cu o întârziere de zece ani.^[3] [1]S-a remarcat prin volumele de proză Nica (1978), Tot mai departe (1987), Scara (1991), Goana după vânt (1992), Nevinovata inimă (1995), Fașă dalbă de mătase (Timișoara, 2002, postum). ^[1] Operele sunt bazate pe teme din viața cotidiană și probleme etice.^[4]
  În romanul Tot mai departe, prozatoarea recuperează prin document figura legendară a lui Ștefan cel Mare, care a devenit un simbol al renașterii naționale. Romanul satiric Goana după vânt redă „zămisliri de rău” și „vicleșuguri” urzite fie de boierii din tinerețea lui Ștefan, fie de „boierii” noi din spațiul basarabean. A fost membră a Parlamentului Republicii Moldova în anii 1990-1997 (legislaturile 1990-1994 și 1994-1998), pe listele Blocului electoral „Alianța Frontului Popular Creștin Democrat”. A fost președintă a Ligii Creștin-Democrate a Femeilor din Moldova (1993 -1997).^[4] [1][2] Din 1994 reprezintă Blocul Țăranilor și Intelectualilor. ^[5]A semnat Declarația de independență a Republicii Moldova în 1991.^[6] A fost descrisă de unii colegi ca luptătoare aprigă împotriva corupției și a mafiei.^[7]
  Lidia Istrati a fost distinsă cu Ordinul „Gloria Muncii”(1996).^[4][1][2] În 2017, pe fațada casei în care a locuit a fost instalată o placă comemorativă.^[6]
  Scriitoarea a fost căsătorită cu agronomul Vasile Istrati. Cuplul a avut o fiică, Lucia.^[3] Lidia Istrati a decedat în 1997, fiind răpusă de cancer  

  Lidia Istrati
  Date personale
  Născută	22 iunie 1941  Sofia, raionul Drochia, URSS
  Decedată	25 aprilie 1997 (55 de ani)
  Cetățenie	Moldova
  Etnie	români
  Religie	Biserica Ortodoxă
  Ocupație	politiciană
  Activitate
  Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
  Premii	Ordinul Gloria Muncii

• 2014: Petre Bokor (n. 24 mai 1940, Cluj - d. 25 aprilie 2014, Montreal, Canada) a fost un regizor de teatru și scriitor român. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, clasa de regie film. Cariera și-a început-o lucrând alături de Mircea Veroiu și Dan Pița ca co-scenarist și co-regizor la filmul Apa ca un bivol negru.^[1]
  În anul 1977 emigrează în Canada unde devine directorul Teatrului Francez din Edmonton și profesor de artă teatrală la Universitatea Alberta.^[1]
  A fost profesor la Universitatea Națională Australiană și regizor la Canberra, în Australia, timp de doi ani.^[1]
  După căderea regimului comunist Petre Bokor a revenit în România punând în scenă multe spectacole pe scenele teatrelor din București, cum ar fi: Leul în iarnă de James Goldman (2001, Teatrul Național Ion Luca Caragiale), Cumetrele de Michel Tremblay (1994, Teatrul Odeon), A fi sau ce va fi... de Lyle Victor Albert (Teatrul Metropolis), Nebunia regelui George de Alan Bennett (Teatrul Bulandra), Vrăjitorul din Oz, după basmul lui L. Frank Baum (Teatrul Excelsior), Scandal la operă! de Ken Ludwig, Ultimul Don Juan de Neil Simon, 39 de trepte, după filmul lui Alfred Hitchcock, Blues de Arthur Miller (2008), Război și pace, adaptare după romanul lui Lev Tolstoi (2003), Miresele căpitanului de Larry Gelbart (2002) sau Operele complet prescurtate ale lui WLM ȘXPR de J. Borgeson, A. Long și D. Singer (2001) la Teatrul Nottara.^[2]
  În țară a pus în scenă spectacolele Liniște în culise! de Michael Frayn (2008, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), Ați auzit ce s-a întâmplat în drum spre forum? de Plaut (2006, Teatrul Național din Târgu Mureș), Cumetrele de Michel Tremblay (2001, Teatrul Național „Marin Sorescu”, Craiova), Jack și femeile lui de Neil Simon, (Teatrul „Sică Alexandrescu”, Brașov), Cyrano de Buffalo de Ken Ludwig și Suntem happy! de Alan Bennett, (Teatrul Național din Timișoara).^[2]
  A semnat și regia filmului Tufă de Veneția.^[1]
  A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj. 

  OPERĂ LITERARĂ

  • Tumbe în plină stradă (schițe, 1971)
  • Opriți secolul, cobor! (umoristice, 1974)
  • Micii mei toreadori (schițe, 1979)
  • Toma Caragiu (1982)
  • Carte despre Toma Caragiu (1996)
  • Pe cuvânt de cineast (schițe, 1995)
  • Planeta Silvestru (1998)
  • Basca lui Șexpir (roman teatral), Editura Cartea Românească, 1998; Editura: Limes, 2011;
  • Ieșirea la pagina 2681 (2000)  

    Petre Bokor
    Montreal, Canada
    Date personale
    Născut	24 mai 1940 Cluj
    Decedat	26 aprilie 2014 Montreal, Canada
    Părinți	Anna Méliusz[*]
    Copii	Andreea Adereth, Petru Bokor
    Naționalitate	român
    Cetățenie	România
    Ocupație	regizor de teatru și scriitor

• 2014: Francesc „Tito” Vilanova i Bayó (n. 17 septembrie 1968 – d. 25 aprilie 2014) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal spaniol.
  După o carieră profesională modestă - a jucat doar 26 de meciuri în La Liga în ultimii trei ani combinat - el a continuat să lucreze cu FC Barcelona (primul său club), în calitate de antrenor asistent al lui Pep Guardiola, fiind parte a echipei care a câștigat 14 titluri importante.^[1] A murit la 25 aprilie 2014 când a pierdut lupta cu cancerul. 

  Tito Vilanova

• 2016: Nicolae Esinencu (n. 13 august 1940, satul Chițcani, județul interbelic Orhei (azi, în raionul Telenești) - d. 25 aprilie 2016, Chișinău^[2]) a fost om de litere, dramaturg, poet, scenarist de film, traducător și scriitor român, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și al Uniunii Scriitorilor din România.
  Nicolae Esinencu s-a născut la data de 13 august 1940 în satul Chițcani, județul interbelic Orhei (azi raionul Telenești). A urmat în perioada 1971-1973 studiile superioare la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova^⁠(d).^[3]
  Debutează la Moldova-film în anul 1975 în calitate de coautor de scenariu la filmul regizorului Vlad Ioviță Calul, pușca și nevasta. A fost redactor la Editura „Lumina” și secretar, apoi consilier al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1989). A editat proză, poezie și dramaturgie.^[3] Este membru al Uniunii Cineaștilor din Moldova, al Uniunii Scriitorilor din Moldova și al Uniunii Scriitorilor din România. 

  FILMOGRAFIE

  • 1975: Calul, pușca și nevasta (coautor Vlad Ioviță)
  • 1977: Fat-Frumos, f/t, 2 episoade
  • 1978: Căruța, s/m
  • 1980: La porțile satanei (coautor Vlad Ioviță)
  • 1986: Tunul de lemn
  • 1987: Tălpile verzi, s/m
  • 1988: Adio, viața de holtei, s/m  

    PUBLICAȚII

    Lista de publicații ale lui Esinencu include dramaturgie, poezie și proză.^[3]

    Dramaturgie

    • Grand prix
    • Tabachera
    • Fumoarul
    • Oameni de paie
    • SRL Moldovanul

    Poezie

    • Antene, versuri, 1968
    • Sens, versuri, 1969
    • Dealuri, versuri, 1974
    • Copilul teribil, versuri, 1979
    • Stai să-ți mai spun, versuri, 1983
    • Cuvinte de chemat fetele, versuri, 1986
    • Disciplina mondială, versuri, 1995
    • Copilul teribil, versuri, 2004

    Proză

    • Nunta, proză scurtă^[2]
    • Sada (1968)
    • Portocala (1970)
    • Toi (1972)
    • Era vremea să iubim (1977)  

      Nicolae Esinencu
      Date personale
      Născut	13 august 1940 satul Chițcani, raionul Telenești
      Decedat	25 aprilie 2016 Chișinău
      Cauza decesului	cerebrovascular disease[*]
      Cetățenie	Republica Moldova
      Ocupație	scenarist scriitor
      Limbi	limba română[1]
      Studii	Institutul de Literatură Maxim Gorki[*]
      Note
      Premii	Medalia „Meritul Civic” Ordinul Republicii Ordinul Gloria Muncii

SĂRBĂTORI

• Italia: Festa della Liberazione

• Portugalia - Ziua Libertății

  

  A mural celebrating the revolution: “25th of April Forever!” – foto: ro.wikipedia.org

  Revoluția Garoafelor (în portugheză Revolução dos Cravos), denumita și 25 de Abril (25 Aprilie), a fost o lovitură de stat militară de stânga începută la 25 aprilie 1974, la Lisabona, Portugalia, prin care s-a schimbat regimul portughez dintr-o dictatură autoritară într-o democrație după încă doi ani de tranziție cunoscuți drept PREC (Processo Revolucionário Em Curso, sau Proces Revoluționar în Curs), caracterizată prin frământări sociale și dispute pentru putere între forțele politice de dreapta și cele de stânga. În pofida apelurilor repetate ale revoluționarilor la radio prin care au cerut populației să rămână acasă, mii de portughezi au ieșit în stradă, amestecându-se cu insurgenții militari.

  Lovitura de stat condusă de armată a readus democrația în Portugalia, punând capăt nepopularului Război Colonial în care mii de soldați portughezi fuseseră recrutați în serviciul militar obligatoriu, și înlocuind regimul autoritar Estado Novo (Statul Nou) și poliția sa secretă care reprimase drepturile cetățenești și libertățile politice. Ea a început ca un protest al militarilor profesioniști[3] cu rang de căpitan din armata portugheză împotriva unui decret-lege: Dec. Lei nº 353/73 din 1973.

• Insulele Faroe - Ziua steagului

  

  Drapelul Insulelor Feroe – foto: ro.wikipedia.org

  Insulele Feroe sunt un grup de insule în partea nordică a Oceanului Atlantic, între Scoția, Norvegia și Islanda. Sunt o regiune autonomă a Regatului Danemarcei din 1948 și, de-a lungul anilor, au preluat controlul asupra majorității problemelor de stat, exceptând relațiile externe, justiția, apărarea. Danemarca este cea care continuă să preia aceste responsabilități.

  O mică forță de poliție și de pază a coastei reprezintă singura forță militară organizată din Faroe. Numele de Feroe este dat și unei regiuni maritime britanice. Au legături tradiționale puternice cu Islanda, Shetland, Insulele Orkney, Insulele Hebride Exterioare și Groenlanda. Arhipelagul a fost despărțit de Norvegia în 1815. Insulele au propriii reprezentanți în cadrul Consiliului Nordic.

• Swaziland - Ziua steagului

  

  Drapelul Swazilandului – foto: ro.wikipedia.org

  Swaziland, oficial Regatul Swaziland, este o țară din sudul Africii, situată între Africa de Sud la vest și Mozambic la est. Capitala este Mbabane. Țara este condusă de regele Mswati al III-lea, fiind ultima monarhie absolută din Africa. Este una dintre cele mai mici țări din Africa. Timp de mai mulți ani a avut de profitat de pe urma faptului că era situată la periferia Africii de Sud, unde era instituit apartheid-ul. În prezent, Swaziland se confruntă cu dificultăți economice și politice după procesul de democratizare din statele învecinate.

• România – Ziua Justitiei Militare 

  Ziua Justiţiei Militare este sărbătorită în fiecare an la 25 aprilie, marcând, astfel, data la care, în anul 1919, a luat fiinţă Serviciul Contencios al Ministerului de Război, prin Decretul-lege nr. 1625, semnat de regele Ferdinand, act ce a marcat înfiinţarea unei structuri specializate în asigurarea asistenţei juridice pentru armată

• Ziua mondială de combatere a malariei

  În fiecare an, la 25 aprilie, este marcată Ziua mondială de combatere a malariei, potrivit who.int. A fost adoptată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) în cadrul sesiunii cu numărul 60, din mai 2007, cu scopul de evidenţia progresele care au fost realizate pentru prevenirea şi controlul malariei, dar şi pentru a accelera lupta împotriva acestei boli.

• În calendarul ortodox:   Sf Ap și Ev Marcu; +) Sf Cuv Vasile de la Poiana Mărului 

  Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului s-a născut în anul 1692 la Poltava, în Ucraina, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Ţara Românească. După ce a adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri la Mănăstirea Dălhăuți, pe care i-a îndrumat pe căile Domnului, Cuviosul Vasile s-a mutat la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a continuat lucrarea sa de întemeiere a isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții. A trecut la cele veșnice la 25 aprilie 1767.

RELIGIE ORTODOXĂ

 Sf Ap și Ev Marcu; 

+) Sf Cuv Vasile de la Poiana Mărului 

 Sf Ap și Ev Marcu

• • 

    Viața Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu

    Viața Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu

Sfântul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din seminția lui Levi, ucenic al Sfântului Apostol Petru și fiu iubit al aceluia întru Sfântul Duh, pe care îl pomenește în scrisoarea sa, zicând: „Vă sărută pe voi, aleasa Biserică din Babilon, și Marcu, fiul meu”.

Sfântul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din seminția lui Levi, ucenic al Sfântului Apostol Petru și fiu iubit al aceluia întru Sfântul Duh, pe care îl pomenește în scrisoarea sa, zicând: „Vă sărută pe voi aleasa Biserică din Babilon și Marcu, fiul meu”. Iar fiu era nu după trup, ci după duh, născut prin bunavestire și prin baia Sfântului Botez. Sfântul Marcu a fost numărat în ceata sfinților șaptezeci de apostoli ai lui Hristos, mai întâi cu Sfântul Petru, de care a fost pus și episcop. Ei au călătorit împreună până la Roma, unde a scris Sfânta Evanghelie după rugămintea credincioșilor, pentru că îi rugaseră cei din Roma, care deja crezuseră în Hristos prin Sfântul Pavel, ca să n-o lase nescrisă, așa cum i-a spus Sfântul Petru prin cuvinte.

Deci plecându-se la rugămintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pământ cu oamenii, dar mai întâi, singur a arătat-o lui Petru. Iar el, văzând-o și citind-o, a încredințat că este adevă-rată și a poruncit tuturor s-o citească și să creadă toate cele scrise într-însa. După aceea a fost trimis Sfântul Marcu de către Sfântul Apostol Petru, mai întâi la Acvileea pentru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, după aceea în Egipt, unde întâi a fost episcop în Alexandria și binevestitor al lui Hristos. Apoi toate părțile acelea ca Livia și Pentapoli, fiind în întunericul îndrăcirii idolești, le-a luminat cu lumina - sfintei credințe și le-a adus la Hristos. Și pretutindeni făcând minuni, a împodobit Biserica lui Hristos prin punerea mâinilor pe capul episcopilor și a celorlalți clerici; apoi a învățat pe mulți oameni o viață atât de îmbunătățită, încât și necredincioșii se minunau foarte mult și-l lăudau.

Pentru că povestește Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea și Nechifor Xantopol, amândoi scriitori vrednici de credință ai istoriei bisericești, că slăvitul între evrei cu înțelepciunea, adică Filon, care se cunoscuse cu Sfântul Petru în Roma, a fost înștiințat despre creștinii cei ce au fost în Alexandria și în tot Egiptul, de către Sfântul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de laudă, între care și aceasta: „Unii ca aceștia – adică creștinii – bogățiile cele vremelnice și toate averile lor își lasă și nimic dintr-ale lor nu voiesc să aibă pe pământ. Și ori în ce loc sunt, ei au deosebite și cinstite case de rugăciune, în care cu cucernicie și cu curăție își săvârșesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac în acelea, decât numai prooroceștile citiri acolo se ascultă și cu cântare, după al lor obicei, slăvesc pe Dumnezeu. Unii dintre dânșii ies de prin cetăți și lepădând toate grijile cele lumești petrec în câmpii, în grădini și în pustie, ferindu-se de petrecerea cu toți oamenii, știind că însoțirea cu cei ce nu se potrivesc cu viața, este împiedicare spre fapta bună.

Apoi înfrânarea și omorârea trupului le au ca o temelie, pe care celelalte lucruri bune le zidesc. Nici unul dintre dânșii nu mănâncă, nici nu bea până seara, iar alții până a patra zi nu gustă nimic; alții în tâlcuirile și înțelegerile Scripturii fiind mai iscusiți și cu acea duhovnicească hrană a gândirii de Dumnezeu din dumnezeiasca Scriptură, neputând a se sătura, nu-și aduc aminte până la a șasea zi de hrana cea trupească. Vin nicidecum nu beau, nici nu mănâncă carne și nimic din cele mișcătoare, ci numai pâine și apă, sare și isop. Acestea erau la dânșii desfătările.

Sunt între dânșii și din partea femeiască, care s-au deprins cu o viață ca aceasta, între care multe au îmbătrânit în feciorie, păzind întregimea trupului curat, nu de silă, ci cu bunăvoie și cucernicie. Și în înțelepciunea aceea păzindu-se, nu numai inimile, ci și trupurile își sfințesc, socotind că nu le este lor lucrul cuviincios, ca vasul primit spre sălășluirea înțelepciunii, să slujească îndulcirii patimilor. Și acei care doresc sămânța Cuvântului lui Dumnezeu și patul cel neîntinat și fără de moarte, din care se naște rodul cel ce niciodată nu moare, luând tâlcuirea Sfintei Scripturi de la cei mai bătrâni ai lor, caută în ea duhovnicească înțelegere și tainele cele ascunse, socotind că Scriptură este ca un trup văzut, iar priceperea ca un suflet nevăzut. De dimineață se scoală la doxologia lui Dumnezeu și la rugăciune, la cântare și la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, fiind îndeosebi femeile; iar alții câte șapte săptămâni petrec în post desăvârșit. Această zi este la dânșii în mare cinste, celelalte praznice ale lor mai înainte gătindu-le, se odihnesc. Preoții și diaconii săvârșesc dumnezeiasca slujbă, iar peste toți aceia este mai întâi șezător un episcop”. Acestea le scrie Filon evreul, despre ucenicii Sfântului Evanghelist Marcu și despre sfintele obiceiuri ale Bisericii lui Dumnezeu, care a fost mai întâi întru Duhul Sfânt și în preda-niile apostolești. Astfel Sfântul Marcu, prin ostenelile sale cele cu multe dureri a lucrat via lui Hristos în părțile Egiptului, având scaunul său în Alexandria, unde s-a și sfârșit prin pătimire.

Iar pentru pătimirea Sfântului Evanghelist Marcu, Sfântul Simeon Metafrast scrie așa: „În acea vreme, când Sfinții Apostoli s-au împărțit prin toată lumea, Sfântul Marcu, prin dumnezeiasca voie, a mers în părțile Egiptului. Însă l-au primit pe el ca pe un evanghelist și păzitor al dumnezeieștilor canoane ale Sfintei Apostoleștii Biserici. Sfântul Marcu mai întâi a propovăduit Evanghelia Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos în tot pământul Egiptului, în Livia, Marmarichia, Amonichia și în Pentapoli. Pentru că toți cei din părțile acelea au fost netăiați împrejur, împietriți la inimă și închinători la idoli, plini de toate necurățiile și slujitori ai duhurilor celor necurate; pentru că prin toate cetățile, satele și la răspântii zideau capiști, idoli și fermecătorii și toată puterea drăcească era în ei. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa a stricat și a pierdut puterea lor. Deci, dumnezeiescul evanghelist Marcu, fiind în Cirene, cetatea Pentapoliei, propovăduia cereasca învățătură a lui Hristos și făcea minuni mari într-însa. Că pe cei bolnavi îi tămăduia, pe cei leproși îi curăța și duhurile cele necurate și cumplite le îngrozea prin cuvântul dumnezeiesc. Și mulți cu acea apostolească propovăduire și facere de minuni, luminându-se, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și pe idoli împreună cu capiștile le-au lepădat și sfărâmat și s-au botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.

Acolo întâi i s-a poruncit lui prin Duhul Sfânt, să se ducă în Alexandria Farului și să semene acolo sămânța cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu. Alexandria Farului s-a numit astfel, pentru că era o cetățuie mică ce se numea Faros, în care pe un stâlp foarte înalt se aprindea în toate nopțile foc, pentru cei ce călătoreau pe mare cu corăbiile, cărora acel foc le strălucea ca o rază, arătându-le calea spre liman.

Deci, Sfântul Evanghelist Marcu, ca un viteaz nevoitor, cu osârdie se sârguia să meargă ca spre nevoință acolo și, sărutând pe frați, le-a zis lor: „Domnul meu mi-a spus, să mă duc în cetatea Alexandria”. Atunci frații lui l-au petrecut până la corabie și mâncând cu dânsul pâine, s-au despărțit de el, zicând: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ți rânduiască cale bună”. Plecând de acolo Sfântul Marcu, a doua zi a sosit la Alexandria și ieșind din corabie, a mers la un loc anume ce se numea Mendion și, intrând prin porțile cetății, i s-a stricat papucul. Văzând aceasta, apostolul, a zis în sine: „Cu adevărat, bună îmi este mie calea aceasta!”. Apoi, văzând pe cizmar dregând încălțăminte veche, i-a dat papucul său, iar cizmarul, cosându-i papucul, din întâmplare și-a străpuns mâna stângă cu unealta sa și a chemat pe Dumnezeu în ajutor, precum este obiceiul la unele întâmplări ca acestea. Apostolul, auzind numele lui Dumnezeu, s-a bucurat cu duhul și a zis în sine: „Bună a făcut Domnul calea mea!”. Și era dureroasă rană de la mina cizmarului și mulțime de sânge curgea. Iar Sfântul Marcu a scuipat pe pământ și, făcând tină din scuipat, i-a uns rana, zicând: „În numele lui Iisus Hristos, Cel ce este în veci, fii sănătos!”. Și îndată i s-a tămăduit rana și i s-a însănătoșit mâna.

Cizmarul, văzând o putere ca aceea a acelui bărbat, cum și curăță și îmbunătățita lui viață, care se cunoștea din privire, a zis către dânsul: „Rogu-te omule al lui Dumnezeu, vino în casa mea și rămâi o zi la mine, robul tău, ca împreună să mâncăm pâine, deoarece ai făcut acum cu mine milă”. Iar apostolul, bucurându-se, a zis: „Domnul să-ți dea pâinea vieții celei cerești”. Apoi luând omul pe Apostol, l-a dus în casa sa, veselindu-se.

Intrând Sfântul Marcu în casa lui, i-a zis: „Binecuvântarea Domnului să fie aici. Să ne rugăm lui Dumnezeu, fraților”. După rugăciune au stat să mănânce, vorbindu-și cu dragoste; iar cizmarul a zis către sfânt: „Părinte, cine ești tu și de unde este în ține cuvântul acesta atât de puternic?” Răspuns-a Sfântul Marcu: „Eu sunt rob al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ți-L voi arăta pe El ție”. Zis-a omul: „Aș fi voit să văd chiar eu pe acel Fiu al lui Dumnezeu”. Și Sfântul Apostol a început a-i binevesti Evanghelia lui Iisus Hristos și a-i arăta din proroci cele ce s-au grăit despre Domnul nostru mai înainte. Zis-a omul: „Eu, Scriptura cea arătată de tine niciodată n-am auzit-o, ci am citit Iliada și Odiseea și câte le socotesc egiptenii”. Deci, Sfântul Marcu Îl propovăduia pe Hristos, și îi arăta lui că înțelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu. Și a crezut omul cuvintele Sfântului Marcu, văzând semnele și minunile lui și s-a botezat el și toată casa lui, și o mulțime de locuitori din acel loc, iar numele omului aceluia era Anania. Iar după ce a crezut și din zi în zi s-a înmulțit numărul credincioșilor, au auzit oamenii cei mai mari din cetate, că un oarecare galileean a venit la dânșii, și hulește zeii lor și oprește a li se aduce jertfe. Deci, căutau să-l ucidă pe el și-l pândeau să-l prindă.

Sfântul Marcu auzind de sfatul lor, a pus credincioșilor episcop pe Anania și trei preoți: Maleon, Sabin și Kerdon; cum și alți șapte diaconi și pe alți unsprezece clerici pentru slujbă bisericească. Apoi a plecat de acolo la Pentapoli și a petrecut doi ani, unde a întărit pe frații cei ce erau acolo, punându-le în cetățile cele de primprejur episcopi, preoți și clerici și iarăși s-a întors în Alexandria. Aici a aflat pe frații cei ce se înmulțiseră cu darul și în credința Domnului, care și biserică și-au zidit acolo lângă mare, la un loc ce se numea Vucol sau hrănitor de dobitoace. Apoi s-a bucurat foarte mult de aceasta și, plecându-și genunchii, a preamărit pe Dumnezeu, petrecând în acea biserică vreme îndelungată. Iar creștinii s-au înmulțit, batjocorind pe elini, și pe idolii lor îi ocărau.

Înștiințându-se elinii, stăpânitori ai cetății, că Sfântul Marcu a venit în cetatea lor, s-au umplut de pizmă și zavistie, deoarece auzeau despre el că face minuni multe; căci pe bolnavi îi tămăduia, surzilor le dădea auzire și orbilor vedere. Deci îl căutau pe el și negăsindu-l, scrâșneau din dinți și strigau cu mânie în capiștele lor cele necurate și la jertfele lor cele idolești, zicând: „Multă nevoie ne face vrăjitorul și fermecătorul acela!”. Apoi s-a apropiat Prealuminatul praznic al Paștilor și, sosind ziua Duminicii Învierii lui Hristos, în douăzeci și patru ale lunii aprilie, în care și la elini se săvârșea necurata prăznuire a lui Serapid, necuratul lor zeu, Sfântul Evanghelist Marcu tocmai săvârșea în biserică dumnezeiască slujbă. O vreme ca aceea nimerind-o necurații, au năvălit fără de veste cu puterea lor asupra bisericii și prinzind pe sfânt, i-au pus o funie de grumazul lui și-l târau, zicând: „Să ducem pe boul acesta la locul boilor!”. Iar Sfântul Marcu mulțumea lui Hristos Mântuitorul, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să pătimesc acestea pentru numele Tău!”. Și fiind târât sfântul pe pământ și pe pietre ascuțite, i se rănea trupul de ascuțișul pietrelor, roșindu-se acel drum de sângele lui.

După ce a înserat, necurații elini au aruncat pe Sfântul Apostol Marcu în temniță, până ce se vor sfătui cu ce fel de moarte îl vor pierde. Dar la miezul nopții, ușile fiind încuiate și străjerii dormind înaintea ușilor, s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, pogorându-se din cer, s-a atins de apostol, zicându-i: „Robule al lui Dumnezeu, Marcu, căpetenia sfinților celor din Egipt; iată numele tău este scris în cartea vieții din cer și ești numărat cu Sfinții Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitată în veci, vei fi împreună dănțuitor cu puterile cele de sus, arhanghelii vor primi la cer duhul tău și moaștele tale pe pământ vor fi păzite!”.

Văzând această vedenie, Sfântul Marcu și-a întins mâinile sale în sus zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că nu m-ai lăsat pe mine, ci cu sfinții Tăi m-ai rânduit! Rogu-mă Ție, Stăpâne, primește cu pace sufletul meu și nu mă lipsi de darul Tău”. Acestea zicându-le, Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dânsul în chipul acela, când era cu ucenicii Săi, mai înainte de cruce și de îngropare, și a zis către dânsul: „Pace ție, Evanghelistul Meu!”. Iar Sfântul Marcu a răspuns, zicând: „Pace și Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!”. Și s-a dus de la dânsul Domnul. Iar după ce s-a făcut ziuă, au mers la temniță o mulțime de cetățeni și scoțând pe sfânt afară, i-au pus iarăși funia de grumajii lui și iarăși îl târau peste pietre ascuțite, zicând: „Să tragem boul la ocolul boilor!”. Iar Sfântul Marcu mulțumea lui Dumnezeu și se ruga zicând: „În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu!”.

Acestea zicând, și-a dat duhul său lui Dumnezeu, iar mulțimea necuraților elini, vrând să ardă trupul sfântului, au făcut foc în locul acela, care, după aceea, s-a numit îngeresc. Apoi îndată, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a văzut o negură întunecoasă, pentru că soarele și-a ascuns razele sale și s-a făcut tunet înfricoșător, a căzut cutremur mare și ploaie cumplită, până seara, iar poporul a fugit de frică, lăsând trupul sfântului. Focul s-a stins de ploaie, iar de cutremur au căzut multe ziduri și au ucis pe mulți. Atunci, unii din elini au îndrăznit a zice: „Fericitul zeu Serapid, în ziua să a făcut toate aceste lucruri înfricoșătoare”. Iar oamenii cei binecredincioși mergând, au îngrijit trupul sfântului și l-au dus la locul unde își făcea rugăciunile sale și cântările de psalmi. Apoi l-au pus cu cinste în partea de răsărit, în mormânt de piatră și săvârșeau pomenirea lui cu cucernicie, cinstind pe cel dintâi sfânt al Alexandriei, nimic mai cinstit și mai scump având decât sfintele lui moaște.

Sfântul Evanghelist Marcu, mucenicul lui Hristos, s-a sfârșit în Alexandria Egiptului, în douăzeci și cinci de zile ale lunii aprilie, stăpânind Nero în Roma, iar peste noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea, slava și stăpânirea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

+) Sf Cuv Vasile de la Poiana Mărului 

• • 

    Sfântul Vasile de la Poiana Mărului – câteva cuvinte despre viața și învățăturile sale

    Sfântul Vasile de la Poiana Mărului – câteva cuvinte despre viața și învățăturile sale

Sfântul Vasile a fost preocupat de modul în care poate avea cineva o viață duhovnicească înaltă, iar rodul acestor căutări a fost concentrat în scrierile pe care le-a lăsat.

Sfântul Vasile s-a născut în Rusia în anul 1692. A fost atras de tânăr de viața monahală și în căutarea unor călugări cu viață îmbunătățită a petrecut în sihăstriile din Rusia, Ucraina și Țările române. Venit în Țara Româneacă în contextul tulburărilor prin care treceau creștinii ortodocși din Ucraina după Unirea de la Brest Litovsk, Sfântul Vasile s-a așezat la mănăstirea Dălhăuți de lângă Focșani, unde a rămas timp de 20 de ani. În anul 1730 s-a retras cu câțiva ucenici în Munții Buzăului, la Mănăstirea Poiana Mărului. Au căutat sfatul său numeroși călugări și credincioși din ținuturile Buzăului și Vrancei și de dincolo de hotarele acestora. În anul 1750, aflat în pelerinaj la Muntele Athos starețul Vasile a tuns în monahism pe monahul Platon, viitorul stareț Paisie Velicicovshi, care petrecuse o vreme (1742-1746) în așezămintele monahale muntenești Dălhăuți, Trăisteni și Cârnul. Sfântul Vasile a fost preocupat de modul cum poate avea cineva o viață duhovnicească înaltă, iar rodul acestor căutări a fost concentrat în scrierile pe care le-a lăsat. Amintim dintre lucrările sale originale, scrise în slavona bisericească, următoarele: Cuvânt înainte sau Înainte călătorie la cartea lui Grigorie Sinaitul, Înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul, Cuvânt înainte la cartea Cuviosului Nil de la Sorsca, Închipuire cum să cade nouă celor ce suntem pătimaşi, şi călcăm poruncile, să ne îndreptăm prin pocăinţă şi să ne învăţăm lucrării cei cu mintea vieţuind întru supunere, Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite făgăduinței călugărești cei de bună voie.

La 25 aprilie 1767, starețul Vasile de la Poiana Mărului a trecut la cele veșnice, fără a se cunoaște astăzi unde se odihnesc rămășițele sale pământești. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 4-5 martie 2003, a hotărât canonizarea sa, cu data de prăznuire la 25 aprilie.

Din învățăturile Sfântul Vasile:

Despre post:

„Pentru că întâia pricină a sfântului post este înfrânarea cărnii și domolirea oricărei mișcări iraționale, lucru de mare trebuință și folos monahilor.

A doua este că prin el sufletul e dispus să fie ușor spre rugăciune și spre rugăciunea cerească.

A treia este că prin el slujim lui Dumnezeu și postirea este bună cinstire a Lui.

A patra este că el este o satisfacere a lui Dumnezeu și o întoarcere spre milă a mâniei Sale celei drepte.

A cincea este că prin el cerem de la Dumnezeu bunuri veșnice și vremelnice și celelalte. Precum zice și dumnezeiescul Gură de Aur:

„Postește ca să nu păcătuiești;  postește, dacă ai păcătuit, postește, ca să primești; postește ca să nu pierzi ce ai primit.”

Postul se împarte în patru forme: post duhovnicesc, post din obișnuiță, post natural și post bisericesc – afară de faptul că monahii sunt datori întotdeauna să se abțină de la mâncarea de carne:

Post duhovnicesc este depărtarea de păcate.

Post din obișnuiță e mâncarea cu măsură.

Post natural este a nu mânca și a nu bea nimic pentru o vreme după exemplul ninivitenilor (Iona 3,7).

Iar post bisericesc este înfrânarea de la carne după legea și canoanele bisericești. Acest post suntem datori să-l postească și oamenii din lume de patru ori pe an și în fiecare miercuri și vineri, iar în evlavie și în fiecare luni, deopotrivă cu monahii.”

Despre citirea Sfintei Scripturi: „de nu vei fi om, te vei face om, fiindcă citirea Scripturilor e o vindecare măiestrită și mântuitoare”

„Așa cum ne învață marele învățător Pavel când scrie lui Timotei zicând: „Din copilărie știi Sfânta Scriptură, care poate să te înțelepțească” (II Tim. 3,15), Sfânta Scriptură nu te va lăsa să pățești ce au pățit mulți. Aceasta întrucât cine știe Sfânta Scriptură cum trebuie să o știe acela nu se poticnește de nici unele din cele ce i se fac, ci le îngăduie pe toate: pe unele lăsându-le în credință pe seama proniei neajunse a lui Dumnezeu, iar altora știindu-le rațiunile și aflându-le învățăturile din Scripturi. Că toată Scriptura, zice (Apostolul Pavel), este spre îndreptare” (II Tim. 3,16): de va trebui să deprindem ceva și ce se cade a înțelege, de acolo vom ști să deprindem; de vom voi să mustrăm cele cu înșelare, și pe acestea tot de acolo (le vom deprinde); și de vom voi să ne îndreptăm sau să ne înțelepțim, tot de acolo (ne vom deprinde). De aceea Scriptura a fost o mângâiere, ca tot omul să poată să fie desăvârșit pentru Dumnezeu, și fără ea nu e cu putință cuiva să fie desăvârșit. Fiindcă atunci când a fost chemat să-l trimită pe Lazăr, Avraam a refuzat zicând: „Au pe Moise și pe profeți. dacă nu-i vor asculta pe ei, nu vor crede nici dacă va învia cineva din morți” (Lc 16,31). Iar acestea arată că Hristos vrea ce Scripturii să i se dea o mai mare crezare decât dacă s-ar scula cineva din morți și ar vorbi.

Așadar ia aminte la citirea Scripturii și, de nu vei fi om, te vei face om, fiindcă citirea Scripturilor e o vindecare măiestrită și mântuitoare. Căci văzând Dumnezeu sârguința eunucului, a primit silința lui și i-a trimis îndată învățător pe Filip, deși învățător nu i-a fost Filip, ci Duhul Care l-a  adus pe acesta (FA 8, 26 ș.u.). să nu fim fără grijă pentru mântuirea noastră, iubiților, pentru că toate acestea pentru noi s-au scris, spre învățătura noastră, a celor care a ajuns sfârșitul veacurilor. Pentru că o mare întărire este a nu greși înțelegerea Scripturilor și o mare surpare și o prăpastie adâncă e neînțelegerea Sripturilor.”

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL SFINTELOR PAȘTI

 

A. PLĂCINTE

Trigoane cu nuci

* foi de plăcintă;

* 1 lingură mare cu miere;

* ½ ceaşcă zahăr;

* 1 ½ ceaşcă nucă măcinată;

* 1 ½ ceaşcă pesmet;

* 1 linguriţă scorţişoară

Se pun la fiert ¾ ceaşcă apă, mierea şi zahărul timp de 5 minute.

În acest sirop se pun nucile, scorţişoara şi pesmetul.

Se unge o foaie de plăcintă cu ulei, se aşază deasupra ei o altă foaie şi se taie în 7 benzi lungi.

Pe fiecare bandă se aşază o lingură de umplutură, se rulează în trigoane şi se coc.

Se pot servi ca atare sau însiropate cu un sirop obţinut din:

* 1 ceaşcă zahăr;

* 1 ceaşcă apă;

* 4 linguri miere;

* puţină scorţişoară, care se fierb timp de 5 minute.

 

B. SALATE

Salată de morcovi cu ridichi

* 400 g morcovi;

* 1 măr;

* 1 ridiche albă;

* 4 linguri ulei;

* 1 – 2 linguri oţet;

* sare;

* puţin zahăr;

* 1 legătură pătrunjel

Se spală, se curăţă şi se dau pe răzătoare morcovii, ridichea şi mărul.

Se amestecă uleiul, oţetul, sarea şi zahărul şi se toarnă peste zarzavat.

Se presară deasupra pătrunjelul tocat.

C. SOSURI

Sos de roşii

* 100 ml ulei;

* 1 morcov;

* 1 ţelină;

* 1 ardei;

* 1 ceapă;

* 2 kg roşii;

* 10 g zahăr;

* sare;

* 50 g margarină

Se sotează în ulei morcovul, ţelina, ardeiul şi ceapa curăţate şi tăiate în felii.

Se sting în apă sau supă de legume şi se fierb 30 minute.

Se adaugă roşiile spălate şi rupte în bucăţi (sau suc de roşii, sau bulion), zahărul şi sarea.

Se continuă fierberea încă 15 minute.

Se trece prin sită, se mai fierbe 5 minute, apoi se ia de pe foc şi se adaugă margarina.

Pentru aromatizare se pot adăuga o dată cu apa câteva frunze de ţelină, sau, după gust, 2 – 3 căţei de usturoi.

 

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Supă de ceapă

* 3 cepe mari;

* 1 lingură ulei;

* 1 lingură făină;

* apă

Se taie cepele felii, se pun să se călească în ulei.

          Când s-a înmuiat ceapa, fără să se prăjească, se adaugă făina, se amestecă puţin şi se stinge cu supă de zarzavat sau cu apă.

          Se lasă să fiarbă, la foc mic, amestecând din când în când.

Se serveşte cu crutoane.

 

E. MÂNCĂRURI

Praz fiert cu sos

* 1 kg praz;

* 4 linguri margarină (ulei);

* 3 linguri făină;

* 3 ceşti zeamă în care a fiert prazul;

* sare;

* piper;

* sucul de la o lămâie;

* 1 legătură pătrunjel

Se spală prazul, se taie rondele de 1 cm, se fierbe în apă cu sare şi se scurge în strecurătoare.

În margarină sau ulei încinsă la foc mic se pune făina în care, după ce capătă culoare gălbuie,  se adaugă zeama de la fiertul prazului şi se amestecă continuu până când sosul capătă consistenţa unei creme.

Se adaugă sarea, piperul, zeama de lămâie şi verdeaţa.

Se aşază prazul într-un platou, se toarnă peste el sosul şi se garniseşte cu felii de lămâie.

 

 

F. DULCIURI

Corăbioare

·       2 ceşti ulei;

·       4 linguri zahăr;

·       250 g nuci măcinate sau migdale;

·       Zeama de la ½ lămâie;

·       1 linguriţă bicarbonat;

·       1 kg făină;

·       300 g zahăr pudră

Se bate zahărul cu uleiul şi se adaugă bicarbonatul dizolvat în zeama de lămâie.

Se adaugă nuca sau migdalele mărunţite şi făina cât să se obşină un aluat relativ moale.

Se modelează corăbioare (cornuleţe) şi se coc în tavă la foc potrivit.

Când se scot din cuptor se pudrează cu zahăr din abundenţă.

TEATRU/FILM

VASILE NIȚULESCU

Sari la navigareSari la căutare

Vasile Nițulescu
Date personale
Născut	25 aprilie 1925  București, România
Decedat	11 februarie 1991 (65 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actor
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Vasile Nițulescu (n. 25 aprilie 1925, București – d. 11 februarie 1991, București) a fost un actor român. Desfășoară o prestigioasă activitate teatrală (Teatrul Mic). În film, ca și în teatru, compune personaje stranii, adesea maladive, care își asumă și rol de rezoneuri ai tramei.

STUDII

A studiat la Institutul de teatru, București (1952).

ROLURI ÎN TEATRU

• Unchiul Vania (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică 'I.L.Caragiale' - București, 28 iunie 1949)
• Mitrea Cocor (Teatrul Mic București, 17 ianuarie 1951)
• Bolnavul închipuit (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică 'I.L.Caragiale' - București, 03 iulie 1951)
• Poemul lui octombrie (Teatrul Mic București, 17 noiembrie 1951)
• Un flăcău din orașul nostru (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică 'I.L.Caragiale' - București, 10 ianuarie 1952)
• Micii burghezi (Teatrul Mic București, 30 martie 1952)
• Patru schițe și o piesă într-un act (Teatrul Mic București, 09 aprilie 1952)
• O scrisoare pierdută (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică 'I.L.Caragiale' - București, 22 aprilie 1952)
• Fîntîna Blanduziei (Teatrul 'Constantin I. Nottara' - București, 05 iunie 1955)
• Ultima generație (Teatrul Național 'Marin Sorescu' - Craiova, 10 aprilie 1957)
• Ani de pribegie (Teatrul Național 'Marin Sorescu' - Craiova, 15 mai 1957)
• Tudor din Vladimiri (Teatrul Național 'Marin Sorescu' - Craiova, 02 octombrie 1957)
• Mormolocul (Teatrul Național 'Marin Sorescu' - Craiova, 15 noiembrie 1957) - o piesă scrisă chiar de Vasile Nițulescu
• Tragedia optimistă (Teatrul Național 'Marin Sorescu' - Craiova, 21 februarie 1958)
• În august cerul e senin (Teatrul 'Constantin I. Nottara' - București, 22 august 1959)
• În numele revoluției (Teatrul 'Constantin I. Nottara' - București, 06 noiembrie 1959)
• Logodnicul de profesie se-nsoară (Teatrul Mic București, 15 decembrie 1962)
• Cîntăreața cheală și Cinci schițe de Caragiale (Teatrul Mic București, 18 martie 1965)
• Jacques Prevert (Teatrul Mic București, 21 mai 1965)
• Incident la Vichy (Teatrul Mic București, 28 aprilie 1966)
• Richard al II-lea (Teatrul Mic București, 05 octombrie 1966)
• Amintirea a două dimineți de luni (Teatrul Mic București, 15 decembrie 1967)
• Baltagul (Teatrul Mic București, 24 martie 1968)
• Îngrijitorul (Teatrul Mic București, 05 octombrie 1968)
• Emigrantul din Brisbane (Teatrul Mic București, 27 februarie 1970)
• Don Juan moare ca toți ceilalți (Teatrul Mic București, 08 octombrie 1970)
• Dansul sergentului Musgrave (Teatrul Mic București, 08 noiembrie 1970)
• Pisica sălbatică (Teatrul Mic București, 21 mai 1971)
• Antigona (Teatrul Mic București, 26 noiembrie 1971)
• Simfonie pentru destinul meu (Teatrul Mic București, 07 mai 1972)
• Philadelphia ești a mea (Teatrul Mic București, 03 octombri 1973)
• Viața e ca un vagon (Teatrul Mic București, 20 ianuarie 1974)
• Cu cărțile pe față (Teatrul Mic București, 12 octombrie 1974)
• Matca (Teatrul Mic București, 25 octombrie 1974)
• Răspîntia cea mare (Teatrul Mic București, 26 noiembrie 1974)
• Galileo Galilei (Teatrul Mic București, 17 octombrie 1975)
• Dosarul Andersonville (Teatrul Mic București, 05 februarie 1976)
• Rața sălbatică (Teatrul Mic București, 05 mai 1976)
• Oamenii cavernelor (Teatrul Mic București, 15 ianuarie 1977)
• Două ore de pace (Teatrul Mic București, 15 mai 1977)
• Nebuna din Chaillot (Teatrul Mic București, 09 iunie 1978)
• Evul mediu întîmplător (Teatrul Mic București, 26 februarie 1980)
• Niște țărani (Teatrul Mic București, 19 mai 1981)
• Ca frunza dudului... (Teatrul Mic București, 20 noiembrie 1982)
• Trestia gînditoare (Teatrul Foarte Mic - București, 17 februarie 1984)

FILMOGRAFIE

• Viața nu iartă (1958) (r. Manole Marcus, Iulian Mihu)
• Setea (1960) (r. Mircea Drăgan);
• Soldați fără uniformă (1960) (r. Francisc Munteanu)
• Poveste sentimentală (1961) (r. Iulian Mihu)
• Printre colinele verzi (1971) (r. Nicolae Breban)
• Sfînta Tereza și diavolii (1972)
• Chemarea aurului (1973) (r. Sergiu Nicolaescu, Wolfgang Staudte)
• Dincolo de nisipuri (1974)
• Cireșarii (1974) (r. Andrei Blaier) - serial TV;
• Filip cel bun (1974) (r. Dan Pita);
• Tatăl risipitor (1974) (r. Adrian Petringenaru)
• Întoarcerea lui Magellan (1974)
• Un comisar acuză (1974)
• Toamna bobocilor (1975)
• Ultima noapte a singurătății (1976) (r. Virgil Calotescu)
• Osînda (1976)
• Tănase Scatiu (1976) - boierul Dinu Murguleț
• Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - ep. 1-2
• Iarna bobocilor (1977)
• Iarba verde de acasă (1977)
• Curcanii (1977), de Grigore Ventura, regia Virgil Bradateanu, Anca Ovanez-Dorosenco
• Buzduganul cu trei peceți (1977) (r. Constantin Vaeni);
• Profetul, aurul și ardelenii (1978)
• Pentru patrie (1978)
• Doctorul Poenaru (1978)
• ''Clipa (1979) (r. Gheorghe Vitanidis);
• Falansterul (1979) (r. Savel Stiopul)
• Burebista (1980)
• Munții în flăcări (1980)
• Porțile dimineții (1980) (r. Radu Gurău)
• Întoarce-te și mai privește o dată(1980) (r. Dinu Tănase)
• Concurs (1982)
• Întoarcerea din iad (1982) (r. Nicolae Mărgineanu);
• Dreptate în lanțuri (1982) (r. Dan Pița);
• Singur de cart (1982) (r. Tudor Mărăscu)
• Faleze de nisip (1983)
• Misterele Bucureștilor (1983)
• Încrederea (1984) (r. Tudor Mărăscu);
• Emisia continuă (1984) (r. Dinu Tănase);
• Moara lui Călifar (1984) (r. Șerban Marinescu)
• Masca de argint (1985)
• Căsătorie cu repetiție (1985)
• Cantonul părăsit (1985) (r. Adrian Istrătescu-Lener);
• Punct și de la capăt (1985) (r. Alexa Visarion);
• 1985 Atkins, regia Helge Trimpert (film DEFA)
• Căutătorii de aur (1986) (r. Alecu Croitoru)
• Noiembrie, ultimul bal (1987) (r. Dan Pița)

LIVIU ANTONESEI

Sari la navigareSari la căutare

Liviu Antonesei
Liviu Antonesei
Date personale
Născut	25 aprilie 1953 (67 de ani)[1]  Vlădeni, Iași, România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor politician
Președinte al Consiliului Județean Iași
În funcție iulie 1996 – decembrie 1998
Precedat de	Ioan Amihăesei
Partid politic	Partidul Alianța Civică
Modifică date / text

Liviu Antonesei (n. 25 aprilie 1953,^[1] Vlădeni, Iași, România) este un scriitor, cercetător, publicist, politician democrat, actualmente retras din politică, profesor universitar din Iași.

BIOGRAFIE

A absolvit școala primară, gimnaziul și liceul în Iași. A optat pentru secția de psihologie-sociologie a Universității din Iași, pe care a absolvit-o în 1976.

În timpul studenției, a descoperit presa studențească, fiind titular al rubricii de sociologie a revistei Dialog și redactor șef-adjunct al surorii sale Opinia studențească.

A revenit la conducerea celei din urmă în 1980, iar în mai 1983, a fost eliberat din funcție în urma unei prime anchete a Securității, foarte decisă „să facă ordine” în rândurile tinerilor scriitori ieșeni. După anchetă, a fost urmărit continuu de Securitate: interceptarea corespondenței și a convorbirilor telefonice, avertismente etc. Dar și gesturile de nesupunere s-au intensificat, culminând cu semnarea apelului inițiat de Dan Petrescu și semnat de Doina Cornea, Luca Pițu, Liviu Ioan Stoiciu, Alexandru Tacu, Mariana Marin și alți 15 scriitori și muncitori din întreaga țară împotriva realegerii lui Ceaușescu la Congresul al XIV-lea al PCR apărut la începutul lui octombrie 1989 în presa internațională. Nu se consideră disident, nu a fost nici măcar membru de partid, ci non-conformist uneori, alteori refuznik.

CARIERA PROFESIONALĂ ȘI ACADEMICĂ

Între 1976-1978 a fost psiholog-terapeut la Centrul logopedic interșcolar din Iași și profesor de logică și psihologie la Liceul pedagogic din același oraș. Între 1978-1989 a fost cercetător în Științele educației la Centrul de științe socio-umane al Universității ieșene. Din 1990 este lector la catedra de Științele educației a aceleiași universități. Din 1996 este doctorand în științele educației cu o teză despre pedagogie ca știință a culturii". Din 1978, autorul a circa o sută de studii științifice din domeniile sociologiei educației, istoriei intelectuale, istoriei și filozofiei culturii, didacticii moderne, metodologiei cercetării educației și științelor politice. În septembrie 2001 și-a susținut doctoratul, iar din ianuarie 2002 a fost promovat conferențiar universitar. Din octombrie 2005 devine prin concurs profesor la aceeași catedră.

Creta 2016

CARIERA LITERARĂ ȘI JURNALISTICĂ

În perioada 1974-1976 este redactor șef-adjunct la revista Opinia studențească. În anii 1980-1983 este redactor șef-adjunct la aceeași revistă. Între 1990-1995 devine redactor șef-adjunct la revista Convorbiri literare, editată de Uniunea Scriitorilor din România. Între 1990-1995 este membru al Uniunii Scriitorilor și al consiliului său de conducere; demisionează din ambele în toamna anului 1995. Este membru al PEN Clubului român din 1990 și al ASPRO de la înființare. Devine director literar-artistic al revistei Timpul din august 1993 și director din 1998; este președinte-fondator al Fundației culturale Timpul" în 2000, instituția editoare a revistei timp de aproximativ 20 de ani. Între 2012 și 2014, în calitate de director editorial, a pus fundamentele Editurii Adenium, pe care a părăsit-o pe motivul nepotrivirii cu restul echipei. Din 1974 este autor al circa 10.000 de articole, eseuri, cronici în presa culturala și curentă, articole de blog. Din iulie 2020 este redactor la Revista Regal Literar. ^[2]

A fost tradus in antologii de poezie și în reviste din Ungaria, SUA, Grecia, Italia, Germania, Rusia, Franța etc.

VOLUME ȘTIINȚIFICE PUBLICATE

• Paideia. Fundamentele culturale ale educației, Editura Polirom, 1996
• Nautilus. Structuri, momente și modele în cultura interbelică, Editura Cronica, 1999, Editura Criterion Publishing, 2007
• Managementul universitar, Editura Polirom, 2000 (în colaborare cu trei colegi de la Universitatea din Assiut, Egipt)
• O Introducere în Pedagogie. Dimensiunile axiologice și transdisciplinare ale educației, Editura Polirom, 2002
• Polis și Paideia. Șapte studii despre educație, cultură și politici educative, Polirom, 2005
• Ghid pentru cercetarea educației, Liviu Antonesei (coordonator), Nicoleta Laura Popa, Adrian Labăr, Polirom, 2009
• Paideia Revisited. Introducere la științele educației, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2015

VOLUME DE VERSURI, PROZĂ, INTERVIURI, ESEURI

Debut în volum în 1988, cu cartea de eseuri Semnele timpului, Editura Junimea, reeditată de Editura Princeps Edit, 2006.

• Pharmakon, poezii, Editura Cartea Româneasca, 1989
• Căutarea căutării, poezii, Editura Junimea, 1990
• Jurnal din anii ciumei, 1987-1989. Încercări de sociologie spontana, jurnal, Editura Polirom, 1995
• Vremea în schimbare, interviuri, Editura Moldova, 1995
• O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica, eseu, Editura Polirom, 1997
• Apariția Eonei și celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei, poezii, Editura Axa, 1999
• Despre dragoste. Anatomia unui sentiment, eseu, Editura Ars Longa, 2000
• Check Point Charlie. 7 povestiri fără a mai socoti și prefața, povestiri, Editura T, 2003
• Literatura, ce poveste! Un diptic și câteva linkuri în rețeaua literaturii, eseuri, Editura Polirom, 2004
• Apariția, dispariția și eternitatea Eonei, poezii, Editura Paralela 45, 2007
• Hesperia. Șapte vorbiri despre spiritul european și patologiile sale, studii, Editura Feed Back, 2007
• La Morrison Hotel. Povestiri de până azi, povestiri, Editura EuroPress Group, 2007
• Povești filosofice cretane și alte poezii din insule, poezii, Editura Herg Benet, 2012
• Victimele inocente și colaterale ale unui sângeros război cu Rusia, povestiri, Editura Polirom, 2012
• Un taur în vitrina de piatră, antologie de poezie, Editura Adenium, 2013
• Poemele din zorii amurgului, poezii noi 2013-2016, Editura Junimea, Iași, 2016
• Opera Poetică (1978-2016), Editura Paralela 45, București, 2017
• Și întunericul nu a cuprins-o..., Editura Junimea, Iași, 2017
• 5 balade rock, Editura Vinea, București, 2018.
• umbra mării nu este marea, Editura Junimea, Iași, 2018
• Jurnal din anii ciumei, 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, reeditare, Editura Cartea Românească Educațional, Iași, 2019
• Vremea în schimbare, interviuri, reeditare, Editura Cartea Românească Educațional, Iași, 2020

INTERVIURI CU LIVIU ANTONESEI

• Scriitorii și politica 1990-2007. Dorin Popa în dialog cu Liviu Antonesei, Dorin Popa, Editura Institutul European, 2007
• O lună în confesional. Convorbiri cu Liviu Antonesei, Nicoleta Dabija, Editura Eikon, Cluj, 2014; ediția a II-a, revizuită și adăugită, Eikon, 2016.

CĂRȚI DE LIVIU ANTONESEI ÎN LIMBI STRĂINE

• Otrora y Ahora. Odinioară și acum, antologia lirica de Liviu Antonesei, prologo, seleccion y traduccion: Mario Castro Navarrete, Editura Adenium, 2014
• The Innocent and Collateral Victims of a Bloody War with Russia, short stories by Liviu Antonesei, translated by Mihai Rîșnoveanu, Mike Phillips and Ramona Mitrică, Profusion Gold, London, 2014
• Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Trad: Christian W. Schenk, Dionysos, Boppard, 2018, ISBN 9781977075666
• 5 ballades rock, traduit du roumain par Sorin Barbul, Editions Vinea, 2019
• Die Suche der Suche, traducere de Christian W. Schenk, Editura Dionysos, Boppard, 2020

E-books

2004 – Check Point Charlie Editura Liternet

2004 – Despre dragoste. Anatomia unui sentiment Editura Liternet

2006 – Semnele timpului (opinii, dialoguri) Editura Liternet

2013 – Un taur în vitrina de piatră, (poezii, Editura Adenium, 2013) 2014 - "The Innocent and Collateral Victims of a Bloody War with Russia"- [1], Profusion Gold, London

IMPLICARE POLITICĂ

Liviu Antonesei a fost președinte al Județului Iași din iulie 1996 până în decembrie 1998, când a plecat prin demisie. El a fost ales din partea Partidului Alianței Civice, care în 1996, la locale, a câștigat Primăria Iași, Consiliul Local Iași, Consiliul Județean Iași și președinția acestuia, plus 28 de primării din județ. Atunci era președintele organizației județene PAC și coordonatorul campaniei electorale.

IMPLICARE CIVICĂ

Antonesei s-a remarcat prin atitudinea vocală împotriva administrației Iașiului, ca urmare a deciziei primarului Gheorghe Nichita de a tăia, în februarie 2013, aliniamentul de tei din centrul orașului și a-l înlocui cu arbuști japonezi pitici. Scriitorul a publicat un număr de editoriale virulente în acest sens, sprijinind totodată inițiativele civice de protest ale altor intelectuali și studenți.

PATRICIA GRIGORIU

Patricia Grigoriu
Date personale
Născută	25 aprilie 1962  Argeșelu, Mărăcineni, Argeș, România
Decedată	1 ianuarie 2020 (57 de ani)  București, România
Înmormântată	Biserica Olari din București
Părinți	George Grigoriu Simona Cassian
Ocupație	actriță
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Patricia Grigoriu (n. 25 aprilie 1962, Argeșelu, Mărăcineni, Argeș, România – d. 1 ianuarie 2020, București, România) a fost o actriță română de teatru și film. De asemenea a fost fiica renumitului compozitor George Grigoriu.

BIOGRAFIE

Patricia Grigoriu s-a născut în data de 25 aprilie 1962, în satul Argeșelu, comuna Mărăcineni, județul Argeș, Republica Populară Română. A absolvit în anul 1984 Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, la clasa prof. Olga Tudorache, fiind colegă de promoție cu: Carmen Tănase, Bogdan Gheorghiu, Oana Pellea, Carmen Ciorcilă, Carmen Trocan, Marina Procopie, Mihai Verbițchi, Adrian Păduraru, viitorul principe Radu și Dan Bădărău.

FILMOGRAFIE

• Trandafirul galben (1982)
• Concurs (1982)
• Faleze de nisip (1983)
• Dreptate în lanțuri (1983)
• Fapt divers (1984)
• Duminica în familie (1987)

DECESUL

Patricia Grigoriu a murit în prima zi a anului 2020, în urma unei lupte grea cu o boală incurabilă. Avea 57 de ani.^[1]

GEORGE TĂNASE

Sari la navigareSari la căutare

George Tănase
Realizatorul emisiunii "Tânăr și Nedumerit" Finalist iUmor în 2016
Date personale
Nume la naștere	Tănase George Alexandru
Născut	25 aprilie 1993 Măcin, Tulcea
Naționalitate	Român
Cetățenie	România
Ocupație	Actor de stand-up, film
Activitate
Alma mater	Liceul Teoretic "Grigore Moisil" Tulcea Intact Media Academy, București
Înălțime	1,79
Prezență online
Facebook - Site web Facebook page Instagram canal YouTube
Modifică date / text

George Tănase (n. 25 aprilie 1993, Măcin, Tulcea), este un actor de comedie, stand-up-er si realizator tv. În 2012 a absolvit Liceul Teoretic "Grigore Moisil" din Tulcea, iar în 2014 a absolvit școala de televiziune Intact Media Academy^[1] din București.

A debutat în televiziune în anul 2014 cu emisiunea "Tânăr și Nedumerit", difuzată pe ZU TV^[2]. Tot în 2014 a jucat în sketch-uri în cadrul emisiunii Observator Special de pe postul Antena 1.^[3]

Între anii 2015-2016 a jucat pe scena Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București și în cadrul Universității Hyperion alături de trupa de teatru Arthesium.^[4]

În anul 2016 a participat la emisiunea iUmor de pe Antena 1 și a ajuns în finală^[5], urmând apoi să revină ca invitat special în 2018 cu un număr de stand-up în cadrul aceluiași show^[6]. Tot în același an a intrat în echipa emisiunii "În puii mei" ca actor, unde joacă alături de realizatorul Mihai Bendeac.^[7]

În urma filmulețelor sale de pe Youtube în care imită mai multe personaje din lumea showbiz-ului^[8], a fost invitat la emisiuni tv ca: La Măruță de pe Pro tv^[9], Sinteza zilei de pe Antena 3^[10], Agenția VIP^[11], Răi da' buni^[12].

În prezent face show-uri de stand-up și filmează sketchuri pe canalul lui de YouTube, alături de actori ca Matei Dima^[13] sau Radu Pietreanu^[14].

PETRE BOKOR

Petre Bokor
Montreal, Canada
Date personale
Născut	24 mai 1940 Cluj
Decedat	26 aprilie 2014 Montreal, Canada
Părinți	Anna Méliusz[*]
Copii	Andreea Adereth, Petru Bokor
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	regizor de teatru și scriitor
Modifică date / text

Petre Bokor (n. 24 mai 1940, Cluj – d. 25 aprilie 2014, Montreal, Canada) a fost un regizor de teatru și scriitor român.

BIOGRAFIE

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, clasa de regie film. Cariera și-a început-o lucrând alături de Mircea Veroiu și Dan Pița ca co-scenarist și co-regizor la filmul Apa ca un bivol negru.^[1]

În anul 1977 emigrează în Canada unde devine directorul Teatrului Francez din Edmonton și profesor de artă teatrală la Universitatea Alberta.^[1]

A fost profesor la Universitatea Națională Australiană și regizor la Canberra, în Australia, timp de doi ani.^[1]

După căderea regimului comunist Petre Bokor a revenit în România punând în scenă multe spectacole pe scenele teatrelor din București, cum ar fi: Leul în iarnă de James Goldman (2001, Teatrul Național Ion Luca Caragiale), Cumetrele de Michel Tremblay (1994, Teatrul Odeon), A fi sau ce va fi... de Lyle Victor Albert (Teatrul Metropolis), Nebunia regelui George de Alan Bennett (Teatrul Bulandra), Vrăjitorul din Oz, după basmul lui L. Frank Baum (Teatrul Excelsior), Scandal la operă! de Ken Ludwig, Ultimul Don Juan de Neil Simon, 39 de trepte, după filmul lui Alfred Hitchcock, Blues de Arthur Miller (2008), Război și pace, adaptare după romanul lui Lev Tolstoi (2003), Miresele căpitanului de Larry Gelbart (2002) sau Operele complet prescurtate ale lui WLM ȘXPR de J. Borgeson, A. Long și D. Singer (2001) la Teatrul Nottara.^[2]

În țară a pus în scenă spectacolele Liniște în culise! de Michael Frayn (2008, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), Ați auzit ce s-a întâmplat în drum spre forum? de Plaut (2006, Teatrul Național din Târgu Mureș), Cumetrele de Michel Tremblay (2001, Teatrul Național „Marin Sorescu”, Craiova), Jack și femeile lui de Neil Simon, (Teatrul „Sică Alexandrescu”, Brașov), Cyrano de Buffalo de Ken Ludwig și Suntem happy! de Alan Bennett, (Teatrul Național din Timișoara).^[2]

A semnat și regia filmului Tufă de Veneția.^[1]

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj.^[3]

OPERĂ LITERARĂ

• Tumbe în plină stradă (schițe, 1971)
• Opriți secolul, cobor! (umoristice, 1974)
• Micii mei toreadori (schițe, 1979)
• Toma Caragiu (1982)
• Carte despre Toma Caragiu (1996)
• Pe cuvânt de cineast (schițe, 1995)
• Planeta Silvestru (1998)
• Basca lui Șexpir (roman teatral), Editura Cartea Românească, 1998; Editura: Limes, 2011;
• Ieșirea la pagina 2681 (2000)

PREMII

• Premiul pentru debut, la Festivalul de la Cannes, în 1971, pentru filmul de lung metraj "Apa ca un bivol negru"^[4]
• Premiul Cultural al Guvernului Republicii Franceze, în 1990^[4]
• Medalia de Aur a Ordinului "Joe Boyle - Regina Maria", în 1998^[4]

GÂNDURI PESTE TIMP

TORQUATO TASSO

Sari la navigareSari la căutare

Torquato Tasso
Date personale
Născut	11 martie 1544[1][2][3]  Sorrento, Regatul Neapolelui
Decedat	25 aprilie 1595 (51 de ani)[4][1][2][5]  Roma, Statele Papale
Înmormântat	chiesa di Sant'Onofrio al Gianicolo[*]
Părinți	Bernardo Tasso[*]
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	poet scriitor dramaturg autor
Activitate
Domeniu artistic	literatură
Studii	Universitatea din Padova
Pregătire	Federico Pendasio[*]
Mișcare artistică	umanism, Manierism
Premii	Poet laureat[*]
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Torquato Tasso (n. 11 martie 1544,^[1][2][3] Sorrento, Regatul Neapolelui – d. 25 aprilie 1595,^[4][1][2][5] Roma, Statele Papale) a fost un poet italian, unul din cei mai însemnați reprezentanți ai Renașterii italiene. Cea mai cunoscută operă a sa este epopea în versuri "La Gerusalemme liberata" ("Ierusalimul eliberat", 1581).

VIAȚA ȘI OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Torquato Tasso s-a născut la Sorrento, fiu al poetului Bernardo Tasso, de origine nobilă, aparținând familiei Della Torre. A studiat mai întâi la Universitatea din Bologna și apoi, din 1560, Dreptul și Filozofia la Universitatea din Padova. În Padova, scrie prima sa operă, epopeea cavalerească "Rinaldo" (1562). În 1565 intră în serviciul cardinalului Luigi d'Este în Ferrara iar în 1572 ocupă o funcție înaltă la curtea ducelui Alfonso II din Ferrara, fratele cardinalului. Familia d'Este era cunoscută ca mecenați ai artelor, susținători - printre alții - ai poeților Ludovico Ariosto și Matteo Maria Boiardo. În anul 1573, Tasso termină poemul pastoral "Aminta", o prezentare idealizată în versuri a vieții de curte.

În 1575 termină epopeea pe tema primei cruciade, "La Gerusalemme liberata", care va apare în 1581. Opera, în care se amestecă episoade cavalerești cu fantezii romanești, reprezintă - sub forma unei legături între problemele religioase de actualitate ale Contrareformei și epopeile eroice clasice - un punct culminant al poeziei Renașterii.

În a doua jumătate a anului 1574 suferă de o boală febrilă neclară, după care, începând din 1575 are tulburări mintale cu idei de persecuție și acte de violență, ceea ce determină internarea sa în ospiciul Sant'Anna din Ferrara. În timpul celor șapte ani petrecuți acolo revede și prelucrează epopeea "Ierusalimul eliberat" și redactează eseuri, dialoguri și poezii. La intervenția Ducelui Alfonso de Mantua, este eliberat din ospiciu în luna iulie a anului 1586.

Tasso rămâne un timp în la Curtea ducală din Mantua și termină acolo tragedia în versuri "Il re Torrismondo" (1587). Părăsește Mantua și, timp de câțiva ani, pelegrinează prin diverse orașe ale Italiei, în care timp încearcă să modifice structura inițială a operei sale majore. A doua ediție, cu mult inferioară celei originale, apare în 1593 la Roma cu titlul "La Gerusalemme conquistata" ("Ierusalimul cucerit"), și este dedicată mecenatului său, cardinalul Cinzio Aldobrandini.

Deși renumele lui Torquato Tasso se bazează în primul rând pe poemele sale epice și dramatice, nu se pot ignora creațiile sale în domeniul liricei. Cele peste 1700 poezii (sonete, madrigale, Canzone, balade) apar în volumele "Rime" (1581-1582), "Rime et prosa" (1583), "Rime spirituali" (1597). Din creațiile sale în proză sunt de menționat "Dialoghi" (1581), pe teme literare și filozofice, și "Discorsi dell'arte poetica e in particolare sopra il poema eroica" ("Studiu asupra artei poetice și în special asupra poemului eroic", 1587.

În Roma, Papa Clement VIII inițiază ceremonia încoronării lui Torquato Tasso cu cununa de lauri a poeților. Cu puțin timp înaintea festivității ce trebuia să aibă loc la Campidoglio ("Capitoliu") în Roma, poetul moare la 25 aprilie 1595. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Tasso este prezentat de diverși literați ca figură simbolică a tragediei geniului neînțeles. A exercitat o deosebită influență asupra creației lui Lord Byron, Goldoni, Goethe. Goethe a scris o dramă cu titlul "Torquato Tasso" (1790), pe tema vieții artistului. În România, Alexandru Balaci a publicat un studiu foarte documentat asupra poetului italian.

Torquato Tasso - citate

1. Prietenul e cu totul altceva decât linguşitorul. Prietenul participă afectiv alături de tine la neplăceri şi nenorociri, te ajută când eşti nedreptăţit, pe câtă vreme linguşitorul fuge când vede că lucrurile nu stau bine şi se reîntoarce odată cu norocul tău.

2. Umbra nu ascunde frumuseţea.
3. Nu-i deloc o treabă uşoară de a te cunoaşte pe tine însuţi.
4. Aşteptarea nenorocirii este cea mai mare nenorocire, mai mare chiar decât nenorocirea însăşi.
5. Nu poate fi un ambasador perfect acela care nu este în acelaşi timp un bun orator.
6. Dragostea există când persoana iubită îţi dăruieşte o parte a sufletului tău, una despre care nu ai ştiut niciodată că îţi lipsea.
7. Cum fulgerul, lucind, vesteşte-un tunet, la fel şi mila este o solie a iubirii.
8. Acolo unde domneşte trândăvia, nu strălucesc razele geniului, acolo nu există năzuinţă către faimă şi nemurire, acolo nu se iveşte nici măcar ideea de virtute, nici măcar aparenţa ei.
9. Prietenia adevărată este a acelora ce se aseamănă prin virtuţi, când apropierea se realizează în mod firesc şi nu întâmplător, şi când unul vrea binele celuilalt nu pentru altceva, ci doar pentru că sunt pătrunşi de bunătate; dar ei sunt buni de la natură, fiindcă virtutea înseamnă perfecţiunea ce determină pe oameni să fie buni ca şi acţiunile lor.
10. Mai întâi a fost legea scrisă, după aceea a apărut pe lume neascultarea sau păcatul; numai la sfârşit a intervenit iertarea pentru a tempera excesiva rigoare a legii scrise, cel puţin în acele amănunte ce de altfel nu pot fi prevăzute, deoarece sunt fără de sfârşit.

POEZIE

NICOLAE ESINENCU

Nicolae Esinencu
Date personale
Născut	13 august 1940 satul Chițcani, raionul Telenești
Decedat	25 aprilie 2016 Chișinău
Cauza decesului	boală cerebro-vasculară[*]
Copii	Nicoleta Esinencu
Cetățenie	Republica Moldova
Ocupație	scenarist scriitor
Limbi	limba română[1]
Studii	Institutul de Literatură Maxim Gorki[*] (1973)[2]
Note
Premii	Medalia „Meritul Civic” Ordinul Republicii Ordinul Gloria Muncii Medalia „Mihai Eminescu”
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Nicolae Esinencu (n. 13 august 1940, satul Chițcani, județul interbelic Orhei (azi, în raionul Telenești) - d. 25 aprilie 2016, Chișinău^[3]) a fost om de litere, dramaturg, poet, scenarist de film, traducător și scriitor român, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și al Uniunii Scriitorilor din România.

Nicolae Esinencu s-a născut la data de 13 august 1940 în satul Chițcani, județul interbelic Orhei (azi raionul Telenești). A urmat în perioada 1971-1973 studiile superioare la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova^⁠(d).^[4]

Debutează la Moldova-film în anul 1975 în calitate de coautor de scenariu la filmul regizorului Vlad Ioviță Calul, pușca și nevasta. A fost redactor la Editura „Lumina” și secretar, apoi consilier al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1989). A editat proză, poezie și dramaturgie.^[4] Este membru al Uniunii Cineaștilor din Moldova, al Uniunii Scriitorilor din Moldova și al Uniunii Scriitorilor din România.

CUPRINS

• 1Filmografie
• 2Publicații
  • 2.1Dramaturgie
  • 2.2Poezie
  • 2.3Proză
• 3Premii și distincții
• 4Referințe
• 5Legături externe

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1975: Calul, pușca și nevasta (coautor Vlad Ioviță)
• 1977: Fat-Frumos, f/t, 2 episoade
• 1978: Căruța, s/m
• 1980: La porțile satanei (coautor Vlad Ioviță)
• 1986: Tunul de lemn
• 1987: Tălpile verzi, s/m
• 1988: Adio, viața de holtei, s/m

PUBLICAȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Lista de publicații ale lui Esinencu include dramaturgie, poezie și proză.^[4]

Dramaturgie[modificare | modificare sursă]

• Grand prix
• Tabachera
• Fumoarul
• Oameni de paie
• SRL Moldovanul

Poezie[modificare | modificare sursă]

• Antene, versuri, 1968
• Sens, versuri, 1969
• Dealuri, versuri, 1974
• Copilul teribil, versuri, 1979
• Stai să-ți mai spun, versuri, 1983
• Cuvinte de chemat fetele, versuri, 1986
• Disciplina mondială, versuri, 1995
• Copilul teribil, versuri, 2004

Proză[modificare | modificare sursă]

• Nunta, proză scurtă^[3]
• Sada (1968)
• Portocala (1970)
• Toi (1972)
• Era vremea să iubim (1977)

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Premiul pentru cel mai bun scenariu (pentru filmul Tunul de lemn) la Festivalul filmului național din Costinești (1992)
• Medalia „Meritul Civic” (1996)
• Medalia „Mihai Eminescu” (2000)^[5]
• Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova: Critică, eseu, jurnal, istorie literară, publicistică, dramaturgie, pentru Dramaturgie, vol. V, din seria „Scrieri”, Editura Prometeu, Chișinău^[6]
• Ordinul Republicii (2010)^[7]

POEZII:

Urme

Dimineaţă
Am văzut pe străzile oraşului
Urme de tălpi crăpate,
Proaspăt imprimate în asfalt.

M-o fi căutat tata
Să mă ia înapoi
La ţară.

Marea

Pân' m-au dus
Ai mei la mare,
Crescui mare.
Mă uitai
Hăt-hăt-hăt
În zare
Şi văzui
Un hău de mare.

Numai du-mă tu

Spune-mi pe nume
Cum îmi vei spune.
Cum un altul
Nu poate-n lume.
Du-mă, nu mă întreba.
Unde mă vei duce,
Unde altul
Nicicând nu m-ar duce.
Du-mă unde ştii,
Unde vrei mă du,
Du-mă în fundul iadului,
Numai du-mă tu

Ninsori

Şi-au să vină ninsorile.
Peste luncă
Să mă învârtească,
Să mă ducă
Tot spre tine.
Fără drum, în noapte.
Tu la altul
Fugi-vei tot mai departe.
Şi drumul între noi
Mereu are să crească
Şi-or să mă ducă ninsorile
Şi-or să mă prăpădească…