MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 22 APRILIE 2024

ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri

EVENIMENTE

1500 - Navigatorul portughez Pedro Álvares Cabral a devenit primul european care a atins coastele Braziliei.
Cabral (centru-stânga, arătând cu degetul) vede Brazilia pentru prima oară la 22 aprilie 1500 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Flota aflată sub comanda lui Cabral, care avea 32–33 de ani a plecat din Lisabona la 9 martie 1500 la orele prânzului. Cu o zi înainte, ei fuseseră centrul unei ceremonii de drum-bun compusă dintr-o liturghie și o sărbătoare cu participarea regelui, curții și a unei mulțimi mari. În dimineața de 14 martie, flotila a trecut de Gran Canaria, cea mai mare insulă din arhipelagul Canarelor.
A continuat drumul spre Capul Verde, o colonie portugheză aflată pe coasta Africii de Vest, unde a ajuns la 22 martie. A doua zi, un nau comandat de Vasco de Ataíde cu 150 de oameni la bord a dispărut fără urmă. Flota a trecut Ecuatorul la 9 aprilie și s-a la distanță cât mai mare spre vest de continentul african în așa-numita tehnică volta do mar („turul mării”).
La 21 aprilie au fost văzute alge, ceea ce i-a făcut pe marinari să creadă că se apropie de coastă. A doua zi după-amiaza, miercuri 22 aprilie 1500, bănuiala li s-a confirmat atunci când au ancorat lângă ceea ce Cabral a botezat Monte Pascoal („Muntele Paștelui”, întrucât era săptămâna Paștelui). Acest punct se află pe coasta nord-estică a Braziliei de astăzi.
Descriere romantică a primei acostări a lui Cabral pe Insula Adevăratei Cruci (Brazilia actuală). Poate fi văzut pe ţărm (centru) stând în faţa unui soldat în armură care poartă un drapel al Ordinului lui Hristos – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Portughezii au observat localnici pe mal, și toți căpitanii vaselor s-au adunat pe nava-amiral a lui Cabral la 23 aprilie. Cabral i-a ordonat lui Nicolau Coelho, un căpitan cu experiență participant la călătoria lui Vasco da Gama în India, să meargă la țărm și să ia legătura cu ei. El a pus piciorul pe uscat și a făcut schimb de daruri cu indigenii. După întoarcerea lui Coelho, Cabral a dus flota la nord, după care a călătorit circa 65 km de-a lungul coastei, ancorând la 24 aprilie în ceea ce comandantul a botezat Porto Seguro (Portul Sigur). Acel loc era un liman natural, iar Afonso Lopes (pilot al navei amiral) a adus la bord doi localnici să discute cu Cabral.
Ca și prima întâlnire, aceasta a fost una amicală și Cabral le-a făcut localnicilor daruri. Localnicii erau vânători-culegători aflați în epoca pietrei, care aveau să fie denumiți generic de europeni „indieni”. Bărbații adunau hrană prin vânătoare, pescuit și cules, în vreme ce femeile practicau o agricultură rudimentară pe scară mică. Ei erau împărțiți în nenumărate triburi rivale.
Tribul cu care s-a întâlnit Cabral se numea Tupiniquim. Unele din aceste grupuri erau nomade, iar altele erau sedentare—cunoșteau focul, dar nu și prelucrarea metalelor. Câteva triburi practicau canibalismul. La 26 aprilie, întrucât își făceau apariția din ce în ce mai mulți localnici prietenoși, Cabral a ordonat oamenilor săi să construiască un altar pe uscat unde avea să se țină prima liturghie creștină pe pământul viitoarei Brazilii. Cabral a participat, împreună cu echipajul navei sale.
Zilele următoare au fost petrecute adunând apă, hrană, lemne și alte provizii. Portughezii au construit și o cruce de lemn uriașă—probabil de 7 m lungime. Cabral a certificat că noul pământ se află la est de linia de demarcație dintre Portugalia și Spania specificată în tratatul de la Tordesillas. Teritoriul era, deci, în sfera alocată Portugaliei.
Pentru a oficializa revendicarea pământului în numele Portugaliei, crucea de lemn a fost ridicată și s-a ținut la 1 mai o nouă slujbă religioasă. În cinstea crucii, Cabral a denumit noul pământ descoperit Ilha de Vera Cruz (Insula Adevăratei Cruci). A doua zi, o navă de provizii comandată fie de Gaspar de Lemos, fie de André Gonçalves (conform diferitelor surse) au revenit în Portugalia să-i dea regelui de veste despre descoperire.
1509 - Henric al VIII-lea a fost încoronat rege al Angliei.
Henric al VIII-lea (1491 – 1547) – foto: ro.wikipedia.org
Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) a fost rege al Angliei din 21 aprilie 1509 până la moartea sa. Henric al VIII-lea a fost al doilea monarh al Casei Tudor, succedând tatălui său, Henric al VII-lea. Este faimos datorită faptului că a avut șase soții: Catherine de Aragon, Anne Boleyn, Jane Seymour, Anne de Cleves, Catherine Howard și Catherine Parr. Henric VIII a fost al doilea fiu al lui Henric VII și al Elisabetei de York. Fratele său mai mare, Arthur, Prinț de Wales, a murit în 1502, lăsându-l pe Henric moștenitor al tronului.
1529: Spania și Portugalia încheie un tratat la Zaragoza, prin care își împărțeau coloniile din emisfera estică.
1866 - A avut loc primul concert simfonic din București, la Teatrul cel Mare, sub conducerea lui Eduard Wachmann (în program, lucrări de Beethoven, Mozart, Haydn).
Eduard Wachmann (1836 – 1908) – foto: ro.wikipedia.org
Eduard Wachmann (n. 10 februarie 1836, București — d. 12 decembrie 1908, București), dirijor, compozitor și profesor universitar român de origine germană. Este fiul compozitorului Ioan Andrei Wachmann.
1867 - S-a adoptat prima lege monetară din România, prin care Leul a fost desemnat unitatea monetară. Acesta era compus din 100 de bani.
1 Leu romanesc – foto: ampress.ro
La 22 aprilie / 4 mai 1867 s-a adoptat prima lege monetară din România. Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionaleprin care Leul a fost desemnat unitatea monetară a Statului Român.1 leu era era subdivizat in 100 de bani. Legea monetară din 22 apr./4 mai 1867 prevedea emisiunea de monede din aur (20, 10 şi 5 lei), argint (2 şi 1 lei, precum şi 50 bani) şi bronz (10, 5, 2, 1 bani).
1877 - România a rupt relaţiile diplomatice cu Poarta Otomană.
1907 - A aparut în limba română cu caractere latine, ziarul Viaţa Basarabiei. La 22 aprilie 1907 pe cont propriu şi sub conducerea lui Alexis Nour, la Chişinău, gubernia Basarabia, apare ziarul Viaţa Basarabiei, difuzat pînă la 25 mai 1907. Viaţa Basarabiei, apărea atît cu litere ruseşti, cat şi „cu litere româneşti pentru marele public inteligent al Basarabiei şi tuturor ţărilor locuite de români”, motiv pentru care a dispărut după numai şase numere. Rusificarea pătrunsese adînc, pînă în măduva spiritului lui Alexe Nour, care consemna în ziarul Viaţa Basarabiei: „Aici nici florile nu mai înfloresc şi nici păsările nu mai cîntă, ne-am educat ruseşte şi am pierdut cheia de la inima ţăranului.„
Alexis Nour (n.1877–d.1939), publicist, activist şi patriot român din Basarabia
foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Alexis Nour (născut Alexei V. Nour, de asemenea, cunoscut sub numele de Alexe Nour sau Alexie Nour (n. 1877-d. 1939), publicist, activist şi patriot român din Basarabia a fost un boier moldovean născut în gubernia Basarabia care a activat ca publicist, activist şi eseist, remarcat mai ales pentru susţinerea Unirii României cu Basarabia şi pentru critica sa la adresa Imperiului Rus. Trebuie menţionat că şi după absolvirea sutiilor la Kiev, Al.Nour nu cunoştea limba română, dar a reuşit să o iubească, înveţe şi propage cu succes la maturitate.
A colaborat iniţial la publicaţia de limbă rusă Bessarabskaia jizni (Viaţa Basarabiei), a fost unul dintre fondatorii ziarului Basarabia şi atunci cînd acesta şi-a suspendat apariţia, el, a deschis din bani proprii ziarul Viaţa Basarabiei, încercînd să păstreze consecutivitatea unei apariţii periodice în limba română. După un an petrecut în România, unde a şi învăţat limba română, Alexis Nour relatează:
„…întors mai tîrziu la Chişinău, în momentul de înviorare a vieţii politice şi intelectuale, am luat parte activă în mişcarea presei de acolo. Am scris în româneşte, mai întîi la Basarabia, prima gazetă moldovenească, apărută la 1 iunie 1906, apoi la Adevărul şi Viaţa Românească în martie 1907. Am urmat de atunci, sub imperiul nevoilor zilnice, toată gama scrierilor beletristice: nuvele, schiţe, amintiri şi traduceri. Între anii 1907—1914 am fost corespondentul presei din vechiul regat asupra situaţiei din Basarabia. De la 1914 şi pînă astăzi am colaborat la Viaţa Românească, Adevărul literar şi însemnări literare, ajungînd acum, în pragul bătrîneţilor, la vechea revistă a junimiştilor Convorbiri literare’‘.
Alexis Nour a semnat A.N. (Viaţa Românească, 1915); As.Nr. (Convorbiri literare, 1928). În conflict cu autorităţile ruse, el în cele din urmă stabilit definitiv în Regatul România, unde a intrat in grupul Viaţa Românească. Încă activ ca un socialist independent în România Mare, el a cîştigat faimă suplimentară, ca un avocat al drepturilor omului, al reformei agrare, acordării votului femeilor şi emanciparea evreilor. Pe parcursul ultimului deceniu al vieţii sale, Nour, de asemenea, a debutat ca romancier, dar nu au înregistrat un succes semnificativ.
Alexis Nour a elaborat şi o hartă etnică a Basarabiei, privitor la care politicianul şi scriitorul basarabean Constantin Stere consemna în broşura sa Un caz de conştiinţă (Buc, 1921): ”…În timpul neutralităţii a apărut prima hartă etnografică a Basarabiei, publicată de Alexe Nour, în care era indicată, sat cu sat, naţionalitatea locuitorilor Basarabiei, şi de unde reieşea luminos caracterul curat românesc al acestei provincii. Harta aceasta a fost numai o singură zi la librării, pe urmă a fost scoasă din circulaţie…„. Un studiu amplu la aceeaşi temă Alexe Nour a tipărit în 1915, intitulîndu-l Alsacia-Lorena româno-rusă.
1912 - La Sankt Petersburg a apărut pentru prima oară Pravda, ziarul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
Ziarul comunist rus Pravda. Prima pagină a numărul din 16 martie 1917, în care se relatează declarația de independență a Poloniei – foto: ro.wikipedia.org
Pravda a fost fondat ca ziar al muncitorilor în 1912. Bolșevicii au început publicarea legală a ziarului în Sankt Peterburg pe 22 aprilie 1913. Era o vreme a frământărilor, de 1 mai 1913 a avut loc o greva a aproape 400.000 de oameni, în ziar fiind publicate scrisori ale muncitorilor, arătând care era starea lor de spirit și agitând mulțimea. Pravda a fost considerat de comuniști drept succesorul ziarului socialist Iskra (Scânteia). Vladimir Ilici Lenin, care controla ziarului, l-a plasat pe Stalin în redacția acestuia.
Stalin a făcut pentru prima oară parte din colectivul redacțional până când a fost exilat în 1913. În această perioadă, linia mai moderată a redacției a fost în contradicție cu cu atitudinea mai combativă a lui Lenin, redactorii au cenzurat sau au refuzat să publice unele articole ale conducătorului bolșevic. Guvernul Rusiei a încercat de mai multe ori să oprească publicarea ziarului, dar bolșevicii aveau peste 40.000 de cititori fideli și și-au creat o rețea independentă de distribuitori.
1915 - Armata germană foloseşte pentru prima dată gaze asfixiante pe frontul din Flandra, în timpul primului război mondial. Gazul toxic, iperita, si-a luat numele de la localitatea belgiana Ypres, unde a fost folosit pentru prima data. La 13 ianuarie 1993, la Paris se va semna „Convenția cu privire la interzicerea elaborării, producerii, depozitării și utilizării armamentului chimic și lichidarea acestuia”, intrată în vigoare la 29 aprilie 1997.
1918 - La Iaşi, la 9/22 aprilie 1918 regele Ferdinand a semnat Decretul regal nr. 842 de promulgare a Unirii Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu România. Decretul a fost semnat de regele Ferdinand I al României şi contrasemnat de Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de Miniştri şi Dem. Dobrescu, ministru de justiţie. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării votase unirea cu România. Pentru unirea cu România au votat favorabil 86 de deputaţi, 3 împotrivă, 36 s-au abţinut, iar 13 deputaţi au lipsit.
Proclamaţia Sfatului Ţării stipula: „Republica Democrată Moldovenească Basarabia, în hotarele ei dintre Prut şi Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.
Prim-ministrul Alexandru Marghiloman declara: „În numele poporului român…cu mândrie iau act de declaraţia Domniilor voastre pentru unire şi declar că Basarabia este de acum unită pe vecie cu România, unită şi nedespărţită…Am luat act de declaraţia dumneavoastră şi în numele guvernului român declar că o primesc”. Regele Ferdinand a transmis un mesaj telegrafiat: „Un vis frumos s‘a înfăptuit. Din suflet mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restrişte, ca o mângâiere, să văd – după o sută de ani – pe fraţii noştri basarabeni revenind la Patria Mamă”.
1925: Eveniment în lumea automobilisticii: uzinele Ford, din Anvers, au fabricat 50.000 de mașini în serie.
1932 - Este adoptată legea pentru organizarea învăţămîntului universitar din România.
1945 - Deținuții din lagărul de concentrare Jasenovac s-au revoltat; revolta a fost înăbușită și 520 dintre ei au fost uciși.
Miliţii ustaşe executând oameni deasupra unei gropi comune lângă lagărul de la Jasenovac – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Lagărul de concentrare Jasenovac (în sârbocroată Logor Jasenovac, scris în alfabet chirilic sârbesc Логор Јасеновац. în idiș יאסענאוואץ, în ebraică יסנובץ) a fost cel mai mare lagăr de exterminare din Statul Independent al Croației (NDH) și din Iugoslavia ocupată în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Lagărul a fost înființat de regimul Ustaše în august 1941 și desființat în aprilie 1945. La Jasenovac, cele mai multe victime le-au constituit etnicii sârbi, pe care Ante Pavelić îi considera principalii dușmani ai NDH. În lagăr au fost deținuți și evrei și romi.
Jasenovac era un complex de cinci sublagăre[2] întinse pe o suprafață de 240 km² pe malurile râului Sava. Cel mai mare se afla la Jasenovac, la aproximativ 100 km sud-est de Zagreb. Complexul conținea și clădirile de la Donja Gradina dincolo de râul Sava, un lagăr de copii la Sisak spre nord-vest, și unul pentru femei la Stara Gradiška în sud-est.
1952 - In SUA, are loc prima televizare a unei test nuclear
1954 - URSS intra in UNESCO
1967 - În Grecia intra in vigoare Legea Marțială.
1968 - A avut loc Plenara CC al PCR în urma căreia a fost reabilitat Lucreţiu Pătrăşcanu.
Lucrețiu Pătrășcanu – foto preluat de pe historia.ro
Lucrețiu Pătrășcanu (n. 4 noiembrie 1900, Bacău – d. 17 aprilie 1954, Închisoarea Jilava, București) a fost un om politic român, membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru, avocat, sociolog și economist. Pentru o perioadă de timp a fost și profesor la Universitatea București. Licențiat în drept și doctor în științe economice al Universității din Leipzig, Pătrășcanu era o figură rară printre puținii comuniști din România. A fost reprezentant al ilegaliștilor români la Comintern și în alianța politică ce a declarat scoaterea țării din alianța hitleristă în august 1944. Primul comunist devenit ministru a deținut portofoliul Justiției.
1970: Se sărbătorește pentru prima dată Ziua Pământului.
1980: S-a încheiat construcția primei nave transportor frigorifice construită în țară (la Galați), “Polar 7”, cu o capacitate de 6.800 tdw.
1990 - După un miting electoral al PNȚCD (înaintea alegerilor din 20 mai), o parte dintre manifestanți se baricadează în Piața Universității din București (unul dintre locurile-simbol ale Revoluției anticomuniste din decembrie 1989), blocând (până la 13 iunie) circulația pe cele două artere principale ce străbat această zonă centrală a Capitalei; această acțiune social-politică a căpătat denumirea de „Fenomenul Piața Universității”.
Piata Universitatii 22 aprilie 1990 – foto: revista22.ro
Evenimentele care aveau să rămână cunoscute în memoria postcomunistă sub denumirea de “Fenomenul Piaţa Universităţii” au debutat la 22 aprilie 1990. Începând cu această zi, grupuri de manifestanţi au ocupat Piaţa Univeristăţii scandând lozinci anticomuniste şi contestând deturnarea de către FSN a caracterului anticomunist al Revoluţiei, se arată în lucrarea “România 1989-2005. O istorie cronologică” (Stan Stoica, Editura Meronia, 2005).
La 22 aprilie 1990, după un miting electoral al PNŢCD din Piaţa Aviatorilor, manifestanţii au ocupat Piaţa Universităţii constituindu-se o baricadă, notează “Istoria României în date” (coordonator: Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
În zilele următoare, au continuat mitingurile de protest, la care au participat şi intelectuali, studenţi, elevi, funcţionari etc, acestea fiind coordonate de mai multe grupuri ale societăţii civile precum: Asociaţia “21 decembrie”, Alianţa Poporului, Liga Studenţilor, Grupul Independent pentru Democraţie. “Libertate”, “Timişoara”, “Jos Iliescu”, “Jos nomenclatura”, “Jos comunismul”, “Iliescu nu dezbina ţara”, “Proclamaţia de la Timişoara, lege pentru toată ţara”, “Apel din Timişoara, trezeşte, Doamne, ţara”, “16-22, cine-a tras în noi”, “Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, “Treziţi-vă, români, aveţi din nou stăpâni”, “Iliescu pentru noi este Ceauşescu II”, “Adevărata emanaţie a Revoluţiei – Proclamaţia de la Timişoara”, “Nu vă fie frică, comunismul pică” etc, au fost o parte dintre lozincile strigate de protestatari în acea perioadă, conform site-ului https://timpolis.ro.
1996: Consiliul Național Palestinian și–a deschis lucrările, dupa 32 de ani de exil.
1999 - În România, Parlamentul Romaniei a aprobat cererea NATO de acces in spatiul aerian al Romaniei, pentru operatiunile asupra Yugoslaviei.
.2005 - Postul de televiziune Al-Jazeera a difuzat o înregistrare cu cei trei jurnaliști români răpiți în Irak, postul susținând că răpitorii cer retragerea trupelor române din Irak în patru zile, altfel vor ucide ostaticii.
Ovidiu Ohanesian, Sorin Miscoci si Marie Jeanne Ion – foto preluat de pe frip.ro
Sorin Dumitru Miscoci, Marie-Jeanne Ion, (Prima TV) si Eduard Ovidiu Ohanesian (România liberă)
2013 - Mitropoliții Paul Yazigi și Ioan Ibrahim, au fost răpiţi, în apropierea oraşului Alep, pe când se aflau într-o misiune caritabilă în satul Kafr Dael.

NAȘTERI

1451 - S-a născut regina Castiliei si Leonului, Isabela I (d. 26 noiembrie 1504). Ea și soțul său Ferdinand al II-lea de Aragon au intarit stabilitatea ambelor regate si au pus bazele unificarii politice a Spaniei. Papa Alexandru al VI-lea i-a numit pe Isabella si pe soțul ei, Monarhi Catolici, fapt pentru care istoria o evoca de multe ori sub numele de Isabel la Católica (Isabela Catolica).
Isabela I (1451 – 1504) – foto: ro.wikipedia.org
În 1480, impreuna cu sotul sau a organizat Curtea de la Toledo, unde, sub supravegherea lor , cinci consilii regale și 34 reprezentativi civili au elaborat un cod de legi și edicte care avea să stea la baza organizarii viitoarei Spanii. Se stabilea centralizarea puterii și se începea revigorarea economiei și justiției din teritoriile controlate.
Ca parte al acestui cod, și cu scopul de a uniformiza religios regatele, Ferdinand și Isabela i-au solicitat Papei Sextus al IV-lea să autorizeze Inchiziția. În 1483, Tomás de Torquemada a devenit primul Inchizitor General.1492 a fost un an important pentru Isabela: a avut loc cucerirea Granadei, deci finalizarea Reconquistei, încrederea acordată lui Columb a dat roade, și a luat decizia de a-i expulza pe evrei.
Regina Isabela respinsese de trei ori planul lui Cristofor Columb de a ajunge în Indii prin vest. Condițiile puse de acesta (să fie numit amiral; să fie numit guvernator în teritoriile descoperite de el, și postul să devină ereditar; zece la sută din profituri) au fost pana la urma acceptate, iar expediția a început pe 3 august și s-a terminat pe 12 octombrie.
Columb s-a întors în anul următor, fiind primit ca un erou, prezentându-și descoperirile monarhilor spanioli, aducând aur și nativi din insulelor descoperite in noul continent ce avea sa fie denumit mai tarziu America. Spania a intrat într-o epocă de aur a explorării și colonizării.
În 1494, prin Tratatul de la Tordesillas, Isabela și Ferdinand au împărțit impreuna cu regele Ioan al II-lea al Portugaliei si cu aprobarea Papei , pământul din afara Europei. Tratatul se baza pe o hotărâre a papei Alexandru al VI-lea, din anul 1493, mai exact prin bula numită Inter caetera care stabilea o frontieră maritimă de 480 de kilometri V de Insulele Capului Verde, atribuind teritoriile de la Vest, Castiliei.
Astfel noile teritorii descoperite erau împărțite de-a lungul meridianului de 46 grade vest. Teritoriile de la V de acest meridian urmau să aparțină Spaniei, iar teritoriile de la E Portugaliei. Această împărțire a lumii a fost completată odată cu semnarea Tratatul de la Zaragoza pe data 22 aprilie 1529. Reginei Isabela i se atribuie urmatoarea reflectie: „Plutește înainte, și dacă pământul pe care îl cauți nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea pentru a-ți răsplăti îndrăzneala.”
1610: Papa Alexandru al VIII-lea (d. 1691)
1640 - S-a născut Mariana Alcoforado, prozatoare, portugheză şi călugăriță în cadrul mănăstirii Convento de
Nossa Senhora da Conceição din Beja, (22 apr.1640 – 28 iul. 1723).
Mariana Alcoforado (1640 – 1723) - foto: ro.wikipedia.org
Mariana Alcoforado (n. 22 aprilie 1640, Santa Maria da Feira, Beja – d. 28 iulie 1723, Beja) a fost prozatoare portugheză și călugăriță în cadrul mănăstirii Convento de Nossa Senhora da Conceição din Beja. I se atribuie Scrisori portugheze traduse în franceză (“Lettres portugaises traduites en français”), publicată în 1669 de către librarul parizian Claude Barbin. Scrierea este considerată o capodoperă a literaturii de dragoste, iar autoarea ca precursoare a romanului sentimental și epistolar.
1724 - S-a născut Immanuel Kant, filosof german (d. 1804)
Immanuel Kant – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg, Prusia – d. 12 februarie 1804, Königsberg, URSS) a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne.
În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.
Într-una din lucrările majore ale lui Kant, Critica rațiunii pure (1781), el a încercat să explice relația dintre rațiune și experiența umană și să meargă dincolo de eșecurile filozofiei și metafizicii tradiționale. Kant a vrut să pună capăt unei epoci a teoriilor inutile și speculative ale experienței umane, rezistând în același timp scepticismului gânditorilor precum David Hume. „Critica raţiunii pure”, „Critica raţiunii practice”, „Metafizica moravurilor”
1766 - S-a născut Anne Louise Germaine de Staël-Holstein, cunoscută mai ales ca Madame de Staël, scriitoare elveţiană de limbă franceză (22 apr. 1766 – 14 iulie 1817).
Anne Louise Germaine de Staël-Holstein
foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
A trăit în Paris şi a influenţat viata literara în Europa, la cumpăna dintre secolele XVIII şi XIX.

1780: Prințesa Henriëtte van Nassau-Weilburg (22 aprilie 1780 – 2 ianuarie 1857) a fost fiica lui Karl Christian de Nassau-Weilburg și a Prințesei Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau, fiica lui Willem al IV-lea, Prinț de Orania. Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit este o descendentă a ei prin bunica regina Mary de Teck. Prințul Filip, Duce de Edinburgh este un descendent al ei prin nepoata Henrietei Prințesa Alexandra de Saxa-Altenburg, care a fost bunica Prințului Andrew al Greciei și Danemarcei. Juan Carlos I al Spaniei este un descendent al ei prin nepoata ei Arhiducesa Elisabeth Franziska de Austria, bunica regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei. S-a căsătorit la Hermitage, în apropiere de Bayreuth, la 28 ianuarie 1797 cu Ducele Louis de Württemberg, un fiu al Ducelui Friedrich al II-lea Eugen, Duce de Württemberg. A fost a doua soție a Ducelui; prima soție, Maria Wirtemberska, a inițiat divorțul.

Henriëtte și Louis au avut cinci copii:

Maria Dorothea (1797-1855), căsătorită în 1819 cu Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei (1776-1847)
Amalie Therese (1799-1848), căsătorită în 1817 cu Joseph, Duce de Saxa-Altenburg (1789-1868)
Pauline Therese (1800-1873), căsătorită în 1820 cu verișorul ei primar William I de Wurttemberg
Elisabeth Alexandrine (1802-1864), căsătorită în 1830 cu Prințul Wilhelm de Baden (1792-1859)

Alexandru (1804-1885), care a fondat a doua ramură a Casei de Württemberg, cunoscută drept Casa de Teck.

Date personale
Prințesa Henriette de Nassau-Weilburg
Ducesă Louis de Württemberg

Născută	22 aprilie 1780 Kirchheimbolanden
Decedată	2 ianuarie 1857 (76 de ani) Kirchheim unter Teck
Înmormântată	Stiftskirche[*]
Părinți	Karl Christian de Nassau-Weilburg Prințesa Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau
Frați și surori	Amelia of Nassau-Weilburg[] Louise of Nassau-Weilburg[] Mary of Nassau-Weilburg[] Karoline Luise Friederike of Nassau-Weilburg[] Karl Ludwig of Nassau-Weilburg[] Charles of Nassau-Weilburg[] Louis of Nassau-Weilburg[] Georg Wilhelm Belgicus of Nassau-Weilburg[] Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg
Căsătorită cu	Ducele Louis de Württemberg
Copii	Maria Dorothea, Arhiducesă de Austria Amelie Theresa, Ducesă de Saxa-Altenburg Pauline Therese, regină de Württemberg Elisabeth Alexandrine, Prințesă de Baden Ducele Alexandru de Württemberg
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Nassau-Weilburg Casa de Württemberg

1847: Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei (rusă Владимир Александрович / Влади́мирович) (22 aprilie 1847 - 17 februarie 1909) a fost fiu al Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, frate al Țarului Alexandru al III-lea al Rusiei și Mare Duce Senior al Casei Romanov în timpul domniei nepotului său, Țarul Nicolae al II-lea.
Strănepoata lui Vladimir Alexandrovici, Marea Ducesă Maria Vladimirovna, este actuala pretendentă la șefia Casei Romanov. Marele Duce Vladimir s-a născut la 22 aprilie 1847 la Țarskoe Selo, situat la 32 de km de Sankt Petersburg.^[3] El a fost al patrulea copil și al treilea fiu al împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei și al soției sale Prințesa Maria de Hesse. El avea opt ani când după decesul bunicului său Nicolae I, tatăl său a devenit Țar al Rusiei.^[3] Vladimir a avut șapte frați, dintre care două surori, însă sora cea mare, Alexandra, a murit de meningită infantilă când Vladimir avea doi ani.
Marele Duce Vladimir Alexandrovici a fost un notoriu playboy în tinerețe. Fotografie de Serghei Lvovici Levitski.
Marele Duce Vladimir a fost bine educat și de-a lungul vieții sale a fost interesat de literatură și arte. Totuși, ca toți membri masculini ai Casei Romanov, a trebuit să urmeze o carieră militară. Fiind al treilea fiu al Țarului într-o familie numeroasă nu era de așteptat să moștenească tronul rus.^[3] Moartea fratelui cel mare, Țareviciul Nicolae, în 1865, l-a plasat pe Vladimir mai aproape de tron, după celălalt frate al său, Alexandru.^[3] Spre deosebire de Alexandru, Vladimir era spiritual și ambițios. Zvonurile vehiculate la momentul respectiv spuneau că Țarul Alexandru al II-lea ar fi dorit să-l plaseze pe Vladimir ca moștenitor al său în locul lui Alexandru. Alexandru însuși ar fi preferat să se retragă de la succesiune în speranța de a se căsători morganatic, însă în cele din urmă el a cedat presiunii familiei și s-a căsătorit cu o mireasă potrivită rangului său.^[4] Relațiile dintre cei doi frați, deși cordiale, nu au fost niciodată calde.
În 1867 Marele Duce Vladimir a fost numit președinte de onoare al Societății Etnografice ruse. În același an el și-a însoțit tatăl și fratele Alexandru la Târgul Mondial de la Paris, unde tatăl său a fost împușcat de un naționalist polonez.^[3] În 1871 el a vizitat regiunea Caucazului, Georgia, Cecenia și Daghestan cu tatăl și frații săi.^[3] În 1872 el și-a însoțit tatăl la Viena, la reuniunea celor trei împărați: al Rusiei, al Germaniei și al Austriei.^[3]
În tinerețe Marele Duce Vladimir Alexandrovici a dus o viață agitată, plină de petreceri și de alcool. A făcut călătorii frecvente la Paris. În capitala franceză el a fost poreclit "Marele Duce, bon vivant". Atracția lui pentru o viață mai bună l-a lăsat corpolent de la o vârstă fragedă, deși mai târziu a slăbit. El a avut o gamă largă de interese. A iubit artele; a fost un pictor iscusit și a adunat o importantă colecție de carte. Nu la fel de înalt ca frații săi, a fost frumos, cu o personalitate impunătoare care nu suporta criticile publice. A fost cunoscut pentru vocea sa tunătoare; a fost un vânător pasionat, și un gourmet bine cunoscut. A adunat o colecție de meniuri copiate cu adăugarea impresiilor sale despre mâncarea.

Marele Duce Vladimir împreună cu familia.

În timp ce călătorea cu familia prin Germania în iunie 1871, Marele Duce Vladimr a întâlnit-o pe Ducesa Marie Alexandrine Elisabeth Eleonore de Mecklenburg-Schwerin (1854-1920), fiica Marelui Duce de Mecklenburg-Schwerin, Friedrich Franz al II-lea.^[5] Ea avea 17 ani și era deja logodită cu o rudă îndepărată, Prințul George de Schwarzburg.^[5] Marele Duce avea 24 de ani.^[5] Ei s-au îndrăgostit unul de celălalt. Maria era strănepoata Marii Ducese Elena Pavlovna a Rusiei, fiica împăratului Pavel I al Rusiei. Ca să se căsătorească cu Vladimir, Maria a rupt logodna însă a refuzat să treacă la religia ortodoxă.^[6] Acest lucru a întârziat logodna cuplului cu doi ani de zile. În cele din urmă, Țarul Alexandru al II-lea a consimțit căsătoria permițându-i Mariei să-și mențină credința luterană iar Vladimir să nu piardă drepturile sale la succesiunea tronului rus. Logodna a fost anunțată în aprilie 1874.^[6]

Nunta a avut loc la 28 august 1874 la Sankt Petersburg, la Palatul de Iarnă.^[6] Soția lui Vladimir a fost cunoscută ca Maria Pavlovna de Mecklenburg și Marea Ducesă Maria Pavlovna. Reședința lor din Sankt-Petersburg a devenit inima vieții sociale de capitala Imperiului. Bine potriviți unul cu altul, ei au avut o căsnicie lungă și fericită.^[7] După moartea soțului ei Maria s-a convertit la ortodoxism iar împăratul Nicolae al II-lea o numea "Marea Ducesă ortodoxă".

Cuplul a avut cinci copii:

Marele Duce Alexandru Vladimirovici (31 august 1875 - 16 martie 1877)
Marele Duce Kiril Vladimirovici (12 octombrie 1876—12 octombrie 1938).
Marele Duce Boris Vladimirovici (1877-1943)
Marele Duce Andrei Vladimirovici (1879-1956)
Marea Ducesă Elena Vladimirovna (1882-1957) care s-a căsătorit cu Prințul Nicolae al Greciei, al treilea fiu al regelui George I al Greciei și a Marii Ducese Olga Constantinovna a Rusiei.

Fiul cel mare și moștenitorul lui Vladimir, Marele Duce Kiril Vladimirovici s-a căsătorit în 1905 cu verișoara lui primară Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha, fiica surorii lui Vladimir, Maria. Căsătoria a fost dezaprobată de Țarul Nicolae al II-lea iar Kiril a fost exilat și deposedat de titluri imperiale. Acest tratament al fiului său a creat tensiuni între Vladimir și Țar.

Câteva decese în familia imperială l-au pus pe Kiril al treilea în linia de succesiune la tronul imperial iar Nicolae a acceptat reacordarea titlurilor imperiale lui Kiril și acordarea titlului de Mare Ducesă soției lui.

Vladimir a murit în 1909. După Revoluția rusă din 1917 Kiril a fost proclamat împărat, la Paris, în exil, în 1924.

Marele Duce Vladimir

Marele Duce Vladimir a ocupat poziții militare importante pe parcursul a trei domnii. El a experimentat bătăliile pe câmpul de luptă în Războiul ruso-turc din 1877-1878 unde a participă alături de tatăl și frații săi Alexandru și Serghei.^[8] El a luptat împotriva trupelor turcești ca ofițer comandant al Corpului XII al armatei ruse. Cu toate acestea, cariera sa militară l-a interesat mai puțin decât arta și literatura.^[9] În 1880, tatăl său l-a numit președinte al Academiei Imperiale de Arte Frumoase.^[3] El a fost, de asemenea, membru al Academiei de Științe și agent al Muzeului Rumeanțev.^[10]

Marele Duce Vladimir era în capitala imperială atunci când tatăl său a fost ucis și a fost urmat de Alexandru al III în 1881. Vladimir și-a recâștigat calmul mult mai rapid decât fratele său și a anunțat publicului moartea tatălui lor.^[11] Vladimir a moștenit biblioteca personală a tatălui său, pe care Marele Duce a adăugat-o la vasta sa colecție de carte, amenajând trei biblioteci la Palatul Vladimir.^[12] După Revoluția rusă aceste cărți au fost vândute la întâmplare și în prezent fac parte din mai multe colecții ale câtorva universități americane.^[12]

Deși Alexandru al III-lea nu a fost apropiat de Vladimir și exista o rivalitate între soțiile lor, Țarul a promovat cariera fratelui său. La o zi după decesul tatălui lor, el l-a numit pe Vladimir Guvernator militar al Sankt Petersburg, post care anterior fusese deținut de unchiul lor, Marele Duce Nicolai Nicolaevici.^[10] Vladimir a servit în Consiliului de Stat și a prezidat Comisia oficială care a supravegheat construirea Catedralei Sf. Saviour, construită între 1883 și 1907 pe locul unde a fost asasinat tatălui său, țarul Alexandru al II-lea al Rusiei.^[10]

Portret al Marelui Duce Vladimir de Ilia Repin.

Marele Duce Vladimir a fost un filantrop pasionat. El însuși un pictor talentat, a devenit un patron celebru al artelor.^[13] El frecventat mulți artiști și a adunat o colecție valoroasă de pictură și icoane vechi.^[14] Mai târziu a devenit interesat de balet; el a finanțat turul Baletului rus Diaghilev.^[13]

Împăratul Alexandru al III-lea a avut trei fii, lucru care l-a îndepărtat pe Vladimir și pe fiii acestuia de succesiunea la tronul rus. Totuși el a fost foarte aproape de a deveni împărat în 1888 când Alexandru al III-lea cu soția și toți copiii lor au fost implicați într-un accident de tren la Borki. În acel moment Vladimir și soția sa erau la Paris și nu s-au deranjat să se întoarcă în Rusia. Acest lucru l-a deranjat pe Alexandru al III-lea care a spus că dacă el și copiii lui ar fi murit, Vladimir s-ar fi grăbit să se întoarcă ăn Rusia ca să devină împărat.^[15]

Deși Marele Duce a fost conservator în opiniile sale politice, el nu credea în virtuțile umane. El a preferat compania oamenilor amuzanți indiferent de ideologia sau de originea lor.^[16] Arăta dispreț oamenilor mai puțin inteligenți decât el însuși și se considera că ar fi fost un împărat mai bun decât mai puțin talentatul său frate Alexandru al III-lea sau decât ineficientul său nepot Nicolae al II-lea. Marele Duce a călătorit foarte mult. Paris era destinația preferată. A devenit cunoscut în capitala franceză pentru personalitatea sa nestăpânită și vocea sa extraordinară. Adesea intimida oamenii prin asprime, grosolănie și temperament iute.^[16] De obicei se plângea de mâncare și făcea tam-tam dacă nu-i plăcea, însă lăsa un bacșiș generos.^[17] Vladimir Alexandrovici a fot, de asemenea, un bărbat devotat familiei sale. A fost apropiat de copiii săi.

Date personale
Marele Duce Vladimir Alexandrovici

Născut	22 aprilie 1847 St. Petersburg, Rusia
Decedat	17 februarie 1909 (61 de ani) St. Petersburg, Rusia
Înmormântat	Grand Ducal Burial Vault[*]
Părinți	Alexandru al II-lea al Rusiei^[1]^[2] Maria de Hessa
Frați și surori	Alexandru al III-lea al Rusiei Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei Gheorghi Alexandrovici Iurevski[] Marele Duce Alexei Alexandrovici al Rusiei Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei Țareviciul Nicolae Alexandrovici al Rusiei Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei Ekaterina Alexandrovna Iurevskaia[] Olga Alexandrovna Iurevskaia[*] Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna a Rusiei
Căsătorit cu	Maria de Mecklenburg-Schwerin
Copii	Marele Duce Alexandru Vladimirovici Marele Duce Kiril Vladimirovici Marele Duce Boris Vladimirovici Marele Duce Andrei Vladimirovici Marea Ducesă Elena Vladimirovna
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	om de stat personal militar[*] arhitect
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

1850: Veronica Micle, n. Ana Câmpeanu^[1], (n. 22 aprilie 1850, Năsăud, Principatul Transilvaniei – d. 3 august 1889, Văratec, Agapia, Neamț, România) a fost o poetă română.^[2] A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu. A fost al doilea copil al cizmarului^[2] Ilie Câmpeanu, care a murit înainte de nașterea fiicei sale, și al moașei^[1] Ana. După moartea soțului din anul 1849 Ana s-a mutat, împreună cu cei doi copii, la Târgu Neamț. Fratele Radu moare nu mult după aceea. În anul 1853 se mută la Iași, unde se și stabilesc^[2].

După cursurile primare Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863^[2] cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani.

La 7 august 1864 are loc căsătoria Veronicăi cu Ștefan Micle^[2], oficiată la Biserica Bob din Cluj. La data căsătoriei Ștefan Micle era profesor universitar, iar mai târziu a devenit rector al Universității din Iași.

În anii 1864 și 1865 Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva membri ai facțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu^[3], pe atunci profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlar. I se impută „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință.

În anul 1866 se naște primul copil al soților Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în 1868 se naște Virginia Livia, alintată „Fluture”.

În 1869 contribuie la înființarea și bunul mers al unei școli profesionale de fete, se implică în îndrumarea unor școli de fete din Iași și începe să fie activă în viața literară.

În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu^[4]^[2]. Tot în 1872 debutează în revista Noul curier român cu două scrieri în proză^[2].

La 1 septembrie 1874 Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Va locui în Iași până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relație tumultuoasă.

În 1875 Ștefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universității și numit director al Școlii de Arte și Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia.

În timpul Războiului de Independență a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul oastașilor români răniți” și i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor.

La 6 august 1879 moare soțul ei, Ștefan Micle^[5]^[2]. Urmează un lung șir de demersuri pe lângă oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o pensie de urmaș (în ciuda promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia). Rămasă văduvă Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie.

În 1886 Veronica locuiește la București, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservatorul din București. Cealaltă fiică îmbrățișează cariera tatălui său și devine profesoară de fizică. Veronica donează casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec.

La 3 august 1889 moare la Mănăstirea Văratec din cauza unei congestii cerebrale în urma otrăvirii cu arsenic. În ciuda surselor vremii care afirma că s-ar fi sinucis, aceasta a fost înhumată religios lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec, lucru de care nu beneficiază persoanele care comit suicid. Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: „viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturisește că până când a întâlnit-o „n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.

O descriere obiectivă a evoluției relației dintre ei se poate obține prin urmărirea cronologică a informațiilor din scrisorile lor și din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor nepublicate și a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei. Din Amintirile lui Ioan Slavici se cunoaște că după stabilirea la Iași în 1874, Eminescu frecventa salonul Veronicăi^[7]^[8]. În această perioadă scrisorile dintre cei doi au fost scrise în termeni ceremonioși.^[4]

Dintr-un concept de scrisoare a lui Eminescu către Veronica din 1876 aflăm că în tot acest timp el a iubit-o pătimaș de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.” În același text Eminescu scrie: „d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”. Dar Veronica hotărăște să ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.” Ce anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei putem afla din aluziile conținute în altă ciornă de scrisoare din aceeași perioadă. Odată, când Ștefan Micle a trebuit să plece din Iași, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate și l-a lăsat să o strângă în brațe. Această întâmplare este confirmată și de însemnarea de pe fila 82 verso a textului poporan religios Amartolon sotiria ce-i aparținea lui Eminescu: „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea.”

Jumătatea de an scursă de la îmbrățișarea din februarie până la următorul eveniment al legăturii lor a fost o perioadă de frământări continue. Acum Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul său: Iubind în taină, Eu număr, ah!, plângând, În liră-mi geme și suspin-un cânt, Ce șoptești atât de tainic, Zadarnic șterge vremea, Venin și farmec, Gelozie și multe altele. Până la urmă Eminescu reușește să se desprindă din vraja ei și scrie în poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire:

„Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit.
Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!”

Mormântul Veronicăi Micle la Văratec în 2009.

Veronica preia din nou ințiativa și reușește să îl înlănțuie folosind ceea ce până atunci îi refuzase: „păcatul moștenit”. Dovada este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876 pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie și picioarele fără ciorapi și te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi.” În comentariile la această scrisoare Perpessicius observă că scrisoarea este ruptă la colțul unde apare anul în care a fost scrisă, iar pe spatele scrisorii Veronica îl corectează ulterior cu anul 1879. Această încercare evidentă de postdatare este o dovadă că Veronica avea ceva de ascuns, și anume faptul că legătura lor a devenit intimă înainte de moartea lui Ștefan Micle. Anul real este cu siguranță 1876 pentru că atunci în poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicală. Dacă poeziile de până atunci erau pline de revoltă și nemulțumire, din acest moment ele încep să exprime fericirea unei iubiri împărtășite. Între poeziile scrise după august 1876 sunt câteva în care Eminescu afirmă explicit că schimbarea s-a produs la inițiativa Veronicăi. De exemplu, în poezia Ah, cerut-am de la zodii sau în O stradă prea îngustă. Urmează o perioadă în care în manuscrise apar poezii care exprimă fericirea pe care i-a dăruit-o Veronica: Dormi! , Cărțile, Tu mă privești cu marii ochi sau Terține.

Cu timpul pasiunea lui Eminescu se mai domolește. El hotărăște să se mute la București în octombrie 1877. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat după aceea conține explicațiile pentru comportarea ei de până atunci.

„Nu-i așa că indiferența mea ți-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferență reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afișai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârșit, toată persoana ta în prezența mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți, încât chiar și persoana cea mai proastă știa că ești îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezmințire și să ascund față de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”

Ea îi declară cu sinceritate că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorțului, pensia pe care o aștepta după moartea soțului ei fiind o compensație pentru copilăria ei sacrificată (se căsătorise la 14 ani). Veronica adaugă că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură că grijile materiale le-ar distruge dragostea. După moartea lui Ștefan Micle legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleanțe din partea lui Eminescu. Lunile septembrie și octombrie le petrec împreună într-un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880 ei încearcă să-și întemeieze un cămin, fără să reușească. În această nereușită un rol important l-a avut lipsa mijloacelor materiale cu care să poată să-și asigure un trai decent.

Reproșul cel mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi către Eminescu este că îi scria prea puțin și prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii așa de puțin încât abia o deschid și o și sfârșesc de citit” (12 decembrie 1879); „mă hotărâsem a nu-ți mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri care mi se pare că ți le storc cum ai stoarce apă din piatră”; „îndărătnica-ți tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880).

Un alt reproș pe care i-l face frecvent lui Eminescu este că nu venea la Iași să o viziteze. După „luna de miere” Eminescu a mai fost la Iași în noiembrie la serbarea anuală a Junimii și apoi a fost ea la București să-l vadă. Sărbătorile din decembrie 1879 el le petrece în București, pentru că era bolnav și obosit, după cum îi scrie Veronicăi. Numai în februarie 1880 mai face un drum la Iași pentru a o îmbuna pe Veronica după ce ea îl anunțase că vrea să se despartă. După entuziasmul inițial, lui Eminescu îi era din ce în ce mai greu să țină pasul cu cerințele ei. Veronica se răzbuna scriindu-i scrisori scurte „ca să nu-l obosească” (13 ianuarie 1880), vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie 1880) sau anunțându-l că îi venise gustul cochetăriei (8 martie și 12 martie 1880). Ea știa cât de gelos putea să fie Eminescu și într-adevăr el reacționa imediat prin scrisori furibunde. În sfârșit, măsura represivă extremă era amenințarea cu ruperea legăturii și cererea ca Eminescu să-i înapoieze toate scrisorile. Au existat trei astfel de încercări de ruptură (în jurul datelor de 28 decembrie 1879, 30 ianuarie și 19 februarie 1880) pe care Eminescu a reușit să le rezolve; primele două prin scrisori, iar ultima printr-o călătorie la Iași.

Pentru a da un exemplu despre felul în care reacționa Veronica atunci când se considera neglijată și hotăra să se despartă, reproducem un pasaj din scrisoarea ei din 19 februarie 1880.

„D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe altele pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.”

Ea spune că încă din decembrie a înțeles planul lui de a face să fie disprețuită de oameni. Acum îl declară liber de orice obligație, îndepărtându-i astfel „din cap acel nor care-ți îngreuna mintea și-ți încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte” astfel încât acum îi urează „succes fizic și moral” în viața lui de holtei. Și pentru a oficializa despărțirea îi cere, ca pe o datorie de onoare, să-i înapoieze toate scrisorile și fotografia pe care i-o dăruise. Ea se consideră complet nevinovată pentru că „eu am fost sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a fost minciună”. La aceste acuzații Veronica mai adaugă că el este „sub orice critică” și că singura lui calitate este inteligența pe care dacă „printr-o fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici o valoare.

La această scrisoare înveninată Eminescu răspunde în glumă și se duce repede la Iași, reușind astfel să mai amâne cu două luni deznodământul. Atunci când răspunde în scris la acuzațiile și reproșurile repetate ale Veronicăi întotdeauna îi explică cu multă răbdare că este bolnav și obosit. De exemplu în scrisoarea din 4 februarie 1880 încearcă să o împace pe Veronica dându-i dreptate și recunoscând ca este vinovat că nu reușește să păstreze singura fericire de care a avut parte în viață.

„Știu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierți dac-am îndrăznit să arunc asupra vieții D-tale umbra aceasta nefericită și tot de atâtea ori ai avut bunăvoința de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acțiune care e cauza tuturor relelor mele. … Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ți-ar mânca zilele cu propria lui neputință și lașitate. Neavând curajul vieții, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorința
de-a fi a mea peste orice considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.”

La primirea unor scrisori ca aceasta Veronica se lăsa înduplecată pentru câteva zile, pentru ca apoi, la primul gest care nu îi convenea, să reacționeze violent luând în râs explicațiile lui Eminescu. De exemplu, în 30 ianuarie 1880 îi scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot înțelege gingășia amorului, poetica atențiune ce d-ta îmi acorzi mie”, hotărăște să renunțe la legătura lor.

La sfârșitul lui martie îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură cu viitorul lor. După o săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziție cât de cât asigurată”. Veronica îi răspunde la rândul ei că numai el este de vină pentru starea în care se află și care „desigur că îți place mult”. Acum intervine ruptura care se amânase câteva luni de zile. Separarea lor durează până în decembrie 1881. Din această perioadă s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeași eleganță, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele din 1880, sunt pline de amenințări și de reproșuri, chiar mai exagerate ca până atunci. În altele îi face declarații de dragoste și încearcă să obțină de la el un semn cât de mic de atenție.

Într-o scrisoare nedatată, dar care este foarte probabil din a doua jumătate a anului 1880, Veronica începe prin a-l amenința pe Eminescu că se va răzbuna pentru că el, în mod deliberat, în înțelegere cu Mite Kremnitz și Maiorescu, a făcut-o „de râsul și disprețul lumii”. Răzbunarea ei va consta în publicarea unei descrieri a Junimii sub titlul Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar pe care i-a făcut-o chiar Eminescu. Iar dacă va fi dată în judecată pentru calomnie ea deține două scrisori de la el care confirmă faptul că Eminescu i-a făcut destăinuiri pe acest subiect. Este adevărat că Veronica nu a publicat nimic din destăinuirile lui Eminescu, dar a spus tuturor cunoscuților tot ce știa. O mărturie a felului în care a acționat o avem în scrisoarea din 8 decembrie 1880 pe care a trimis-o lui B. P. Hasdeu. Îi scrie pentru ca să-l roage să intervină în favoarea aprobării pensiei de pe urma soțului ei, dar în prima parte a scrisorii se plânge că este deznădăjduită pentru că Maiorescu l-a convins pe Eminescu să renunțe la căsătoria proiectată.

La finele lunii decembrie 1881 ea se duce la București unde se întâlnește cu Eminescu și reușește să-i redeștepte iubirea. Ea îi stârnește gelozia față de Caragiale cu care avusese între timp o legătură intimă. Îl implică pe Eminescu în recuperarea scrisorilor trimise lui Caragiale, îi cere sfatul și îi povestește amănunte de fiecare dată când are de-a face cu Caragiale. Eminescu reacționează cu o violență extremă. După cum relatează el însuși în scrisoarea din 28 decembrie și după cum confirmă și însemnările lui Maiorescu, Eminescu l-a bruscat pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului la Maiorescu acasă. În cele din urmă Eminescu consideră că nu Veronica este vinovată în povestea cu Caragiale, ci totul nu este decât o consecință a greșelilor lui pe care încearcă să le îndrepte. Această perioadă de apropiere între cei doi este foarte asemănătoare cu cea anterioară. Veronica a manifestat de data asta mai multă reținere în a-l amenința cu despărțirea, dar în rest a continuat să îl chinuiască pe Eminescu cu toanele și pretențiile ei. Într-o scrisoare din 28 martie 1882 recunoaște chiar ea că în felul acesta încerca să-l țină lângă ea. Despărțirea se produce din aceleași motive ca și cea anterioară în cursul lunii august 1882. Debutează în 1872 în Noul curier român, sub pseudonimul Corina, cu două lucrări în proză^[2]: Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iași. Majoritatea poeziilor sunt publicate în Convorbiri literare. Mai colaborează la Columna lui Traian, Familia, Literatorul, Universul literar. În 1887 apare volumul de poezii care cuprinde poezii originale, prelucrări după Théophile Gautier și Lamartine și aforisme.

În 2018 apare la Ediciones Rilke o antologie poetică în limba spaniolă.^[9]

Eminescu: „Cartea ei e veșnic nouă pentru mine … Ce frumoase versuri întâlnești în cărticica asta. Citește-le și o să vezi câtă dreptate am!”

Delavrancea considera volumul de poezii o palidă imitație a liricii lui Eminescu iar pe Veronica Micle „poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemare de a spune ceva pe lume”.

Iorga considera că viața și opera Veronicăi Micle „sunt ca una din acele drame antice, în care se cuprind trei piese deosebite, reprezentând cele trei faze ale aceleași acțiuni: greșeala, efectele ei înainte de expirare și pedeapsa”.

George Sanda: „Dramei creatorului neînțeles din erotica eminesciană, Veronica Micle i-a opus drama femeii neînțelese: pentru o astfel de femeie, dragostea nu este și condiția creației, ci numai a vieții; femeia care capătă conștiința personalității sale răzbună nu un sentiment jerfit, ci o viață pierdută.”

Date personale
Veronica Micle

Născută	22 aprilie 1850 Năsăud
Decedată	3 august 1889 (39 de ani) Văratec
Cauza decesului	sinucidere (Intoxicație)
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	scriitoare poetă
Limbi	limba română
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Romantism
Specie literară	poezie, proză Mormântul Veronicăi Micle la Văratec în 1968 Placa memorială de pe Biserica Bob din Cluj

1852: William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg (Wilhelm Alexander von Nassau; 22 aprilie 1852 – 25 februarie 1912) a fost Mare Duce de Luxemburg din 17 noiembrie 1905 până la moartea sa. I-a succedat tatălui său, Adolphe, Mare Duce de Luxemburg. De asemenea, a deținut titlul de Duce de Nassau. La 21 iunie 1893 la Castelul Fischhorn, Zell am See, el s-a căsătorit cu Infanta Marie Anne a Portugaliei, fiica regelui detronat Miguel I al Portugaliei și a Adelaidei de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.

Cuplul a avut șase fiice și nici un fiu.

Marie-Adélaïde, Mare Ducesă de Luxemburg (1894–1924); nu s-a căsătorit și nu a avut copii.
Charlotte, Mare Ducesă de Luxemburg (1896–1985); s-a căsătorit cu vărul ei primar Prințul Felix de Bourbon-Parma, fiul surorii mai mici a Mariei Ana.
Prințesa Hilda Sophie Marie Adélaïde Wilhelmine (1897-1979); s-a căsătorit la Castelul Berg la 29 octombrie 1930 cu Adolf Fürst zu Schwarzenberg^[2]; fără copii.
Prințesa Antonia (1899–1954); a fost a doua soție a lui Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei.
Prințesa Elisabeta Marie Wilhelmine (1901-1950); s-a căsătorit la Schloss Hohenburg la 14 noiembrie 1922 cu Prințul Ludwig Philipp de Thurn și Taxis, fiul lui Albert I, Prinț de Thurn și Taxis,^[3] au avut copii
Prințesa Sophie Caroline Marie Wilhelmine (1902-1941); s-a căsătorit la Schloss Hohenburg la 12 aprilie 1921 cu Prințul Ernst Heinrich de Saxonia (1896-1971), fiul cel mic al regelui Frederic Augustus al III-lea al Saxoniei,^[4] au avut copii.

William a devenit Mare Duce după decesul tatălui său la 17 noiembrie 1905. Neavând fii, Marele Duce și-a desemnat fiicele ca succesoare iar Marie-Adélaïde a fost confirmată și proclamată drept moștenitoare la 10 iulie 1907. După decesul tatălui ei, ea a devenit prima Mare Ducesă de Luxemburg. După abdicarea ei de la 14 ianuarie 1919, sora ei, Charlotte de Luxemburg, i-a succedat la tron.

Date personale
William al IV-lea

Născut	22 aprilie 1852 Palatul Biebrich, Wiesbaden
Decedat	25 februarie 1912 (59 de ani) Palatul Berg, Colmar-Berg
Înmormântat	Schlosskirche din Weilburg din 1953
Părinți	Adolf, Mare Duce de Luxemburg Prințesa Adelheid-Marie de Anhalt-Dessau
Frați și surori	Hilda de Nassau
Căsătorit cu	Marie Anne a Portugaliei
Copii	Marie-Adélaïde, Mare Ducesă de Luxemburg Charlotte, Mare Ducesă de Luxemburg Prințesa Hilda Sophie Marie Antoinette, Prințesă Moștenitoare a Bavariei Elisabeta, Prințesă Ludwig Philipp de Thurn și Taxis Sofia, Prințesă Ernst Heinrich a Saxoniei
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
Religie	Calvinism[*]
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Mare Ducele
Familie nobiliară	Casa de Nassau-Weilburg
Mare Duce de Luxemburg
Domnie	17 noiembrie 1905 – 25 februarie 1912
Predecesor	Adolphe
Succesor	Marie-Adélaïde

1868: Arhiducesa Marie Valerie de Austria (22 aprilie 1868 – 6 septembrie 1924) a fost al patrulea și ultimul copil al împăratului Francis Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta de Bavaria ("Sisi").
Arhiducesa Valerie (dreapta) împreună cu sora ei mai mare, Gisela.
Prințesa Marie Valerie s-a născut la Ofen (Buda) în Ungaria. Împărăteasa Elisabeta a fost în special atașată de Valerie, care s-a născut la zece ani după cel de-al treilea copil al cuplului imperial și a putut fi crescută de împărăteasă spre deosebire de primii trei copii, care au fost luați de lângă mama lor după naștere și crescuți de mama împăratului, Arhiducesa Sofia. Sofia însăși i-a scris mamei Elisabetei, Ludovica, "Sisi este complet absorbită de dragostea și grija pentru acest mic înger irezistibil".
Ea a fost copilul favorit al Elisabetei și menționată cu aciditate de unii curteni drept "Die Einzige" ("Singurul copil") deoarece Elisabeta îi acorda mai multă atenție decât fraților ei. Valerie și-a iubit mama însă conform jurnalului ei, de multe ori s-a simțit jenată și copleșită de concentrarea Elisabetei asupra ei, mai ales pentru că ea însăși avea un caracter modest și practic.
O altă poreclă a Valeriei a fost "copilul maghiar", pentru că nașterea ei a fost o concesie a Elisabetei, căreia îi displăcea intimitatea fizică și sarcina, în schimbul concilierii lui Franz Joseph cu Ungaria, partea ei favorită din Imperiu. Acest proces a culminat cu încoronarea lor comună, la Budapesta, la 8 iunie 1867, ca rege și regină a Ungariei. Valerie s-a născut nouă luni mai târziu.
În mod deliberat a ales Elisabeta Ungaria ca loc de naștere al copilului; nici un copil regal nu se născuse în Ungaria de secole. Dacă ar fi fost băiat, ar fi purtat numele de Ștefan, după regele maghiar canonizat. Zvonuri răuvoitoare au sugerat că Valerie a fost de fapt fiica prietenului și admiratorului Elisabetei, Gyula Andrássy, prim-ministru maghiar. Aceste zvonuri au persistat în copilăria Valeriei, care a fost profund rănită. Cu toate acestea, ea a semănat fizic cu Franz Iosif mai mult decât oricare dintre frații ei, chiar mai mult pe măsură ce a înaintat în vârstă, și în cele din urmă zvonurile au dispărut.
Din cauza atmosferei create, Valerie a dezvoltat o antipatie de-a lungul vieții față de orice avea legătură cu Ungaria, exacerbată de insistența Elisabetei de a-i vorbi numai în maghiară. A fost foarte bucuroasă când a primit permisiunea de a vorbi în germană cu tatăl ei. Valerie mai vorbea fluent engleză, franceză și italiană; îi plăcea să scrie piese de teatru și poezii și a fost un artist amator talentat, care s-a bucurat în special să picteze flori. A fost mare susținătoare a Burgtheater din Viena și a participat la producțiile sale cât mai des posibil.
Franz Salvator și Marie Valerie
La Ischl la 31 iulie 1890, Valerie s-a căsătorit cu vărul ei, Arhiducele Franz Salvator. S-au întâlnit în 1886 la un bal însă Valerie a așteptat câțiva ani pentru a fi sigură că sentimentele ei pentru Franz Salvator erau suficient de puternice pentru a face o căsnicie fericită.
Mulți de la curte sperau că ea se va căsători cu cineva ca Prințul Moștenitor al Saxoniei sau Ducele de Braganza moștenitorul Portugaliei, și era deja curtată de Prințul Alfons al Bavariei.
Elisabeta a declarat că Valerie se va putea căsători cu cine va voi inima ei (spre deosebire de ceilalți copii ai ei care au făcut căsătorii dinastice). Valerie l-a ales pe Franz-Salvator, un prinț relativ minor din ramura toscană a familiei imperiale austriece, care nu avea o avere prea mare, însă Elisabeta și-a susținut fiica, așa cum a promis. Acest lucru a cauzat o ruptură, pentru o vreme, între Valerie și sora și fratele ei Prințul Rudolf însă în cele din urmă Rudolf s-a împăcat cu căsătoria când Valerie și Franz s-au logodit de Crăciun în 1888.
Valerie a renunțat la drepturile ei asupra tronului austriac iar nunta a avut loc la 16 iulie 1890 la Hermesvilla.^[1] Ceremonia religioasă a avut loc la 31 iulie și a fost condusă de episcopul de Linz, Franz Maria Doppelbauer. Apoi, Valeir și Franz au plecat în luna de miere în Italia, Elveția și Bavaria.

Marie Valerie de Austria, soțul ei și copiii lor

Marie Valerie și Franz-Salvator au avut 10 copii:

Elisabeta Franziska "Ella" (1892-1930), în 1918 s-a căsătorit cu contele Georges de Walburg-Zeil; a avut copii
Franz Karl Salvator (1893-1918), necăsătorit, a murit de gripă spaniolă
Hubert Salvator (1894-1971), în 1926 s-a căsătorit cu prințesa Rosemary de Salm-Salm (1904-2001); a avut copii
Hedwig (1896-1970), în 1918 s-a căsătorit cu contele Bernard of Stolberg-Stolberg; a avut copii
Theodor Salvator (1899-1978), în 1926 s-a căsătorit cu contesa Maria Theresa of Waldburg-Zeil-Trauchburg; a avut copii
Gertrud (1900-1962), în 1931 s-a căsătorit cu contele Georges de Walburg-Zeil, văduvul surorii ei Elisabeta; a avut copii
Maria Elisabeta (1901-1936), necăsătorită
Clemens Salvator (1904-1974), în 1930 s-a căsătorit cu contesa Elisabeth Rességuier de Miremont; a avut copii
Matilda (1906-1991), în 1947 s-a căsătorit cu Ernest Hefel; n-a avut copii

Agnes (1911-1911), a murit după opt ore La început, Valerie și Franz au locuit la Schloss Lichtenegg (palatul Lichtenegg). La 11 iunie 1895, cuplul a cumpărat Schloss Wallsee, situat pe Dunare, de la proprietarul ei de atunci, Alfred, Duce de Saxa-Coburg-Gotha și l-a renovat complet. Când renovarea s-a terminat, la 4 septembrie 1897 a avut loc o ceremonie de marcare a mutării familiei în noul palat.

Desen de Arhiducesa Marie Valerie de Austria, 1881 (vârsta de 13 ani).

Marie Valerie a fost cunoscută și iubită pentru implicarea ei generoasă în eforturile locale de caritate. În 1900, ea a devenit patroană a Crucii Roșii, pentru care a fondat spitale și a strâns sume considerabile de bani; de asemenea, ea a fost patroană a altor șapte organizații de caritate. În timpul Primului Război Mondial, ea a creat o cazarmă spital chiar în castel și a ajutat la îngrijirea răniților. A fost un catolic devotat, care a petrecut mult timp sprijinind organizațiile caritabile religioase și a fost cunoscută de oameni drept "îngerul de la Waldsee".

Valerie a fost foarte afectată de suicidul fratelui ei Rudolf la 30 ianuarie 1889 și de asasinarea mamei ei Elisabeta în septembrie 1898. Ea și sora ei Gisela au fost un mare sprijin pentru tatăl lor, în urma acestor tragedii.

Mariajul Valeriei și al lui Franz a fost inițial armonios, însă cu timpul lucrurile s-au schimbat. Franz a avut mai multe aventuri, inclusiv cu prințesa Stephanie von Hohenlohe (1891-1972), care a fost cunoscut mai târziu ca "prințesa spion a lui Hitler" pentru activități de spionaj înaintea și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1914, ea a dat naștere unui fiu cu el, pe nume Franz Joseph, care a fost recunoscut de tatăl său în timp ce Valerie era încă în viață. Valerie a confruntat aceste lovituri cu stoicism, confesându-se numai în jurnal.

După sfârșitul Primului Război Mondial, Valerie a recunoscut oficial sfârșitul monarhiei habsburgice și a semnat documentele de renunțare la toate drepturile la tron pentru ea și pentru urmașii ei. Renunțarea i-a permis să-și păstreze casa și bunurile.

Valerie a murit la Schloss Wallsee la 6 septembrie 1924 de limfom. Cu puțin timp înainte de moartea ei, sora ei Gisela a scris într-o scrisoare "Trebuie să adaug că am văzut-o pe Valerie - pe deplin conștientă de starea ei și așa cu evlavie accepta, chiar cu bucurie, anticipând plecarea ei iminentă, că eu cred că o revenire neașteptată de fapt ar dezamăgi-o". A fost îngropată într-o criptă din spatele altarului mare al bisericii parohiale din Sindelburg, Austria.

Date personale
Arhiducesa Marie Valerie
Arhiducesă de Austria; Prințesă a Ungariei, Boemiei și Toscanei
Fotografie din 1890
Nume la naștere	Marie Valerie Mathilde Amalie
Născută	22 aprilie 1868 Ofen (Buda), Ungaria
Decedată	6 septembrie 1924 (56 de ani) Viena, Austria
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Părinți	Franz Joseph al Austriei Elisabeta, împărăteasa Austriei
Frați și surori	Prințul Rudolf al Austriei Arhiducesa Sofia a Austriei Arhiducesa Gisela a Austriei
Căsătorită cu	Arhiducele Franz Salvator, Prinț de Toscana
Copii	Arhiducesa Elisabeta Arhiducele Franz Karl Arhiducele Hubert Salvator Arhiducesa Hedwig Arhiducele Theodor Salvator Arhiducesa Gertrud Arhiducesa Maria Elisabeta Arhiducele Clemens Salvator Arhiducesa Matilda Arhiducesa Agnes
Cetățenie	Ungaria
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

1870 - S-a născut Vladimir Ilici Lenin, politician comunist rus, întemeietorul Uniunii Sovietice. (d. 1924)
Lenin in July 1920. Photo by Pavel Zhukov – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov, (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism. S-a născut în Simbirsk (Ulyanovsk) avându-i ca părinți pe Ilia Ulianov și Maria Alexandrovna (1835 – 1916), care avusese numele premarital „Blank”.
Proveniența etnică și religioasă a lui Lenin era foarte eterogenă: avea ascendență calmîcă prin bunicii paterni, germană, prin bunica maternă care era luterană, precum și evreiască prin bunicul matern (care se convertise la creștinism). Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) a fost botezat după ritul bisericii ortodoxe ruse. A avut doi frați și trei surori, el fiind al treilea născut. Tatăl său Ilia era inspector al școlilor primare din provincia Simbirsk în momentul nașterii lui Vladimir Ilici Lenin.
„Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale. Se crede că l-a creat ca să demonstreze antagonismul față de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung și care curge în direcția opusă. În orice caz, sunt multe teorii despre proveniența pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat niciodată alegerea sa. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit „Nikolai Lenin”, deși niciodată nu a purtat acest nume în Rusia. A murit de sifilis la 21 ianuarie 1924

1872: Prințesa Margareta a Prusiei (Margarete Beatrice Feodora) (22 aprilie 1872 - 22 ianuarie 1954) a fost fiica regelui Frederic al III-lea al Germaniei și a Prințesei Victoria a Regatului Unit. S-a căsătorit cu Prințul Frederic Carol de Hesse. Și-a pierdut trei fii în cele două războaie mondiale. Prințesa Margareta a Prusiei a fost cel mai mic copil din cei opt ai împăratului Frederic al III-lea al Germaniei, atunci moștenitor al Imperiului german și al soției sale, Prințesa Victoria a Regatului Unit, fiica cea mare a reginei Victoria. Născută la 22 aprilie 1872 la Palatul Nou, reședința familiei Hohenzollern din Potsdam, în momentul în care a fost botezată, capul ei era acoperit cu un păr scurt dobândind porecla de "Mossy".^[1]

Nașii ei au fost împăratul Pedro al II-lea al Braziliei și Margareta de Savoia, prințesa moștenitoare a Italiei.^[2] A fost numită Margarethe Beatrice Feodora.

Prințesa Margareta a crescut împreună cu surorile ei Prințesa Victoria și Prințesa Sofia. Margareta a fost profund atașată de părinții ei, formând un grup antagonist față de cel al fratelui ei mai mare Wilhelm al II-lea al Germaniei, Prințesa Charlotte și Prințul Heinrich. Ea a rămas apropiată de mama ei și după decesul tatălui.

Margareta a fost considerată cea mai populară dintre surorile kaiserului Wilhelm al II-lea, ea menținând relații bune cu cei mai mulți membri ai familiei.^[3] A fost verișoara primară a regelui George al V-lea al Regatului Unit, a împărătesei Alexandra a Rusiei, toți fiind nepoți ai reginei Victoria.

Prințesa Margareta de Hesse-Cassel, născută prințesă a Prusiei, 1905.

Prințesa Margareta a fost atrasă de Prințul Maximilian de Baden.^[4] După ce el nu a răspuns afecțiunii ei, Margareta și-a mutat atenția către prietenul lui Max, Prințul Frederic Carol de Hesse, viitorul șef al dinastiei Hesse-Kassel și viitorul rege ales al Finlandei.^[4]

Cei doi s-au căsătorit la 25 ianuarie 1893 la Stadtschloss în Berlin la aniversarea căsătoriei părinților ei.^[5] Mariajul a fost foarte fericit. După nuntă cuplul a locuit la castelul Rumpenheim însă în 1901, după decesul mamei sale, Prințesa Margareta a moștenit Schloss Friedrichshof și cuplul s-a instalat acolo. În acea epocă era ceva extrem de neconvențional pentru un soț să locuiască în casa soției sale.

Prințesa Margareta în uniformă

În timpul Primului Război Mondial, prințesa Margareta și-a pierdut doi fii Friedrich Wilhelm și Maximilian, ambii în luptă.^[6]. Prințul Friedrich Wilhelm a murit la 12 septembrie 1916 în România iar Prințul Maximilian în octombrie 1914 în Franța.

Ceilalți doi fii Filip și Christoph au îmbrățișat nazismul sperând că într-o zi Hitler va restaura monarhia germană. Filip s-a căsătorit cu prințesa Mafalda, fiica regelui Victor Emmanuel al III-lea al Italiei. Datorită relațiilor sale strânse cu regele Italiei, Filip a fost numit în 1939 în echipa personală a lui Hitler, deoarece el putea fi un util canal de comunicații între Germania nazistă și Italia fascistă. Când a realizat realitatea nazismului, a încercat să demisioneze dar nu a putut. S-a folosit de poziția sa și de banii săi pentru a oferi pașapoarte evreilor și pentru a-i ajuta să scape în Olanda.

Când regele Italiei Italiei s-a întors împotriva Germaniei, în 1943, Filip a fost arestat și închis într-un lagăr de prizonieri politici, în timp ce soția sa a fost trimisă la Buchenwald, unde a murit din cauza unei hemoragii cauzată de amputarea brațului.^[7]

Cel de-al cincilea fiu, Christoph, a fost un susținător fervent al efortului de război german, dar după bătălia de la Stalingrad, el a devenit frustrat de limitările rolul său în acest conflict și a devenit tot mai critic față de conducerea germană.^[8] Regimul nazist s-a întors împotriva familiei sale iar el își făcuse planul să părăsească partidul nazist câmd, în 1943, a murit într-un accident de avion.^[9]

De asemenea, Prințesa Margareta și-a mai pierdut și o noră în timpul războiului. Soția fiului ei cel mic Wolfgang, Prințesa Maria Alexandra, când ea și alte șapte femei au fost ucise de o bombă la Frankfurt la 29–30 ianuarie 1944.^[10]

Prințesa Margareta a avut ani dificili și după 1945; ei au fost agravați de furtul bijuteriilor de familie de la Schloss Friedrichshof în noiembrie 1945, pagubă evaluată la peste 2 milioane de lire sterline.^[11] În 1951 familia a recuperat doar 10% din ceea ce li se furase.^[12]

Prințesa Margareta, ultimul copil în viață a împăratului Frederic al III-lea, a murit la Kronberg la 22 ianuarie 1954, la 22 de ani după soțul ei și la exact 53 de ani, în aceeași zi cu bunica ei maternă regina Victoria. Avea 81 de ani.

Date personale
Prințesa Margareta a Prusiei
Regină a Finlandei
Portret oficial al Prințesei Margareta a Prusiei
Nume la naștere	Margarete Beatrice Feodora
Născută	22 aprilie 1872 Potsdam, Germania
Decedată	22 ianuarie 1954 (81 de ani) Kronberg, Germania
Părinți	Frederic al III-lea al Germaniei Prințesa Victoria a Regatului Unit
Frați și surori	Sofia a Prusiei Charlotte, Ducesă de Saxa-Meiningen Prințesa Victoria a Prusiei Prințul Sigismund al Prusiei Prințul Waldemar al Prusiei Wilhelm al II-lea al Germaniei Prințul Heinrich al Prusiei
Căsătorită cu	Prințul Frederic Carol de Hesse
Copii	Prințul Friedrich Wilhelm de Hesse Prințul Maximilian de Hesse Prințul Filip de Hesse Prințul Wolfgang de Hesse Prințul Christoph de Hesse Prințul Richard de Hesse
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern

1873: Ellen Glasgow, scriitoare americană (d. 1945)

1881: Xenia Petrovic-Njegoš, Prințesă de Muntenegru (n. 22 aprilie 1881 - d. 10 martie 1960) a fost membră a Casei Petrović-Njegoš ca fiică a regelui Nicolae I al Muntenegru și a soției acestuia, Milena Vukotić. Prințesa Xenia de Muntenegru s-a născut la Cetinje la 22 aprilie 1881 ca a opta fiică a regelui Nicolae I al Muntenegru și a soției acestuia, Milena Vukotić.^[3] Spre deosebire de surorile sale mai mari, Prințesa Xenia nu a fost trimisă să studieze în Rusia la Institutul Smolny.^[4] Împreună cu sora ei mai mică, Vera, a fost educată acasă, la Cetinje.^[4]

Surorile mai mari ale Xeniei s-au căsătorit cu figuri regale importante, producându-i tatălui lor, la fel ca și contemporanului rege Christian al IX-lea al Danemarcei, porecla de "socrul Europei"; o sursă a declarat că aceste căsătorii avantajoase "au făcut pentru Muntenegru mai mult decât toate faptele curajoase ale acestei nații de războinici".^[5]

Tatăl Xeniei avea mari speranțe că ea și Vera se vor căsători cu membri ai familiei imperiale ruse; în special cu unul dintre fiii Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei sau unul dintre fiii Marelui Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei.^[6] Sora ei mai mare Prințesa Milica se căsătorise cu Marele Duce Petru Nicolaevici iar Prințesa Anastasia cu Marele Duce Nicolae Nicolaevici.

În 1898, Prințesele Xenia și Vera împreună cu Prințul moștenitor Danilo și mama lor au călătorit în Italia pentru a o vizita pe sora lor recent căsătorită, Prințesa Elena (care se căsătorise cu Prințul moștenitor Victor Emanuel al Italiei).^[7] Mai târziu în același an, s-au făcut aranjamente pentru căsătoria Xeniei cu Alexandru I al Serbiei.^[8]^[9] Totuși, când Alexandru a mers la curtea de la Cetinje pentru a o vedea pe cea care avea să-i fie soție, Xenia și-a mărturisit "dezgustul și groaza" la apariția și comportamentul său. În ciuda rugăminților tatălui ei, ea a refuzat să se căsătorească cu Alexandru umilindu-l și supărându-l atât de mult încât relațiile diplomatice dintre Serbia și Muntenegru au fost afectate grav.^[8]^[9]^[10]^[11]

Adoptarea fratelui ei Prințul Mirko de către Alexandru ca moștenitor al său în 1901 a avut ca scop, printre alte lucruri, să netezească vechile afronturi.

Prințesa Xenia împreună cu familia în exile. Rândul din față: Regele și regina. Rândul din spate, de la stânga la dreapta: Prințesa Vera, Prințesa Xenia, Prințesa Jutta (soția Prințului Danilo), M. Miouchikovitch, președintele Consiliului și Prințul Danilo, Lyons, Franța, 1916.

La nunta fratelui ei Danilo cu Ducesa Jutta de Mecklenburg-Strelitz, Prințesa Xenia l-a întâlnit pe Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei, care l-a reprezentat pe tatăl lui, George I al Greciei.^[10] În 1899 a fost anunțată logodna Prințesei Xenia cu Prințul Nicolae.^[10] Din motive necunoscute, logodna lor s-a rupt și cuplul nu s-a mai căsătorit. Mai târziu, Prințul Nicolae s-a căsătorit cu Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei. Alte surse spun că Xenia a fost logodită cu frații lui Nicolae: Prințul George și Prințul Andrei la momente diferite.^[12]^[11]

În 1902, s-au răspândit zvonuri despre logodna Xeniei cu Ernest Louis, Mare Duce de Hesse, care divorțase recent de Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha.^[13]^[14] Acestea s-au dovedit a fi mincinoase și au apărut numai pentru că Xenia și-a vizitat sora Ana la [Darmstadt]], unde Ernest Louis își avea reședința.^[14] Un alt zvon care s-a răspândit a fost cel legat de căsătoria Xeniei cu Marele Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei. Zvonul a apărut din cauza faptului că rugămințile Marelui Duce Kiril adresate Țarului Rusiei de a-i permite să se căsătorească cu Prințesa Victoria Melita au fost refuzate din cauza statutului acesteia de femeie divorțată.^[15] Acest zvon s-a bucurat de o oarecare popularitate deoarece Xenia era adepta ortodoxismului ca și Marele Duce Kiril.^[11]

Un alt zvon s-a răspândit în 1904 despre logodna Xeniei cu Marele Duce Mihail Alexandrovici, moștenitorul aparent al tronului Rusiei.^[13]^[16] Totuși, apariția a nenumăratelor zvonuri legate de angajamentele, logodnele și căsătoriile ei, au determinat ca acest zvon să fie privit cu neîncredere.^[11] De-a lungul anilor, unii au pretins logodna ei cu Vittorio Emanuele, Conte de Torino, Luigi Amedeo, Duce de Abruzzi, Ferdinand I al Bulgariei și chiar cumnatul ei văduv, Petru I al Serbiei. În ciuda numeroaselor zvonuri care au circulat despre căsătoriile ei iminente, Prințesa Xenia a ales să rămână necăsătorită.^[3] Cum tatăl ei a îmbătrânit, Xenia a servit drept "consilier al ultimilor ani".^[18] În 1909, în timpul unor neînțelegeri între Muntenegru și Austria, Xenia a condus unele proteste anti-austriece la Cetinje.^[19] Guvernul austriac a luat acțiunile ei drept o insultă și a solicitat un puternic protest diplomatic. Cum Nicolae era îndatorat Austriei pentru multe favoruri făcute în trecut, în special pentru asistență financiară, el nu era sigur ce pedeapsă să aplice fiicei sale și în cele din urmă s-a decis pentru a o exila temporar în Franța.^[19] Xenia s-a bucurat de Paris, unde și-a petrecut timpul făcând cumărături, mergând la teatru și la operă și întreținându-se cu lideri ai societății pariziene.^[19]

Nicolae a fost încoronat rege al Muntenegrului la 28 august 1910. În timpul Campaniei din Balcani, regele și familia lui au plecat în Italia după ce țara sa și Austria nu au putut stabili un acord asupra negocierilor de pace.^[20]

După căderea monarhiei muntenegrene în 1918, Prințesa Xenia s-a retras la Paris, unde a supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial și a continuat să locuiască la Paris.^[3] La 10 martie 1960, la vârsta de 78 de ani a murit la Paris.

Date personale
Prințesa Xenia
Prințesă de Muntenegru

Născută	22 aprilie 1881 Cetinje, Muntenegru
Decedată	10 martie 1960 (78 de ani) Paris, Franța
Înmormântată	Q12031734[*]
Părinți	Nikola I al Muntenegrului^[1] Milena Vukotić[*]^[1]
Frați și surori	Elena de Muntenegru Zorka, prințesă a Serbiei Prințesa Milica de Muntenegru Anastasia de Muntenegru Prințesa Ana de Muntenegru Prince Mirko of Montenegro[] Prince Peter of Montenegro[] Danilo, prințul moștenitor al Muntenegrului
Cetățenie	Muntenegru
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Petrović-Njegoš

1881: Aleksandr Kerenski, politician rus (d. 1970)
1891: Nicola Sacco, anarhist american de origine italiană (d. 1927)
1894 - S-a născut scriitorul Camil Petrescu (d.14 mai 1957)
Camil Petrescu – foto: ro.wikipedia.org
Camil Petrescu (Pseudonim Raul D.) (n. 22 aprilie 1894 – d. 14 mai 1957) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie şi poet, cunoscut pentru volumele „Jocul ielelor”, „Suflete tari”, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „Patul lui Procust” şi „Teze şi antiteze”. A debutat în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul Raul D. Între 1916 – 1918 a participat ca ofițer la primul război mondial, iar experiența trăită acum se regăsește în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930). În 1916, e mobilizat și pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăși în prima linie, dar cade prizonier.
În timpul unui bombardament german își pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc. Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează “în șoaptă” eu rămîn vecinic absent”. Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman.
În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la București. Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stînga, N. D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor și a eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust.
Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale Modernismului european, „Patul lui Procust”. În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1947 este ales membru al Academiei Române.
Moare la 14 mai 1957, la București, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu „Un om între oameni” rămânand neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza romanul, drept „o întreprindere jalnică”. Motivul este simplu, Camil Petrescu îmbrățișase principiile realismului socialist și a devenit unul dintre cîntăreții noului regim comunist. Cu toate acestea nu i se pot nega contribuțiile novatoare în poezie si în tehnica romanului și in teatrul românesc.
1904 - S-a născut Jacob Robert Oppenheimer, fizician, „părintele” bombei atomice. Printre importantele realizări ale lui Oppenheimer se numără aproximarea Born-Oppenheimer, lucrările privind teoria electron-pozitron, tunelarea cuantică, mecanică cuantică relativistă, raze cosmice; (m. 18 februarie 1967).

1906: Prințul Gustaf Adolf, Duce de Västerbotten (22 aprilie 1906 - 26 ianuarie 1947) a fost cel mai mare fiu al regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei și a primei lui soții Prințesa Margaret de Connaught. Mama lui era nepoată a reginei Victoria devreme ce era fiica Prințului Arthur, Duce de Connaught, care era fiul reginei Victoria.

Gustaf Adolf a fost tatăl actualului monarh al Suediei, regele Carl XVI Gustaf.

Prințul Gustaf Adolf împreună cu doi dintre frații săi: Prințul Bertil și Prințul Sigvard, la Palatul Regal.

Gustaf Adolf s-a născut la Palatul Regal la 22 aprilie 1906 la ora 23:10; a fost fiul cel mare al Ducelui și Ducesei de Skåne. În anul următor, după decesul regelui Oscar al II-lea, tatăl său a devenit prinț moștenitor. Prințul Gustaf Adolf a primit titlul de Duce de Västerbotten și a fost fratele mai mare a Prințului Sigvard, Prințului Bertil, Prințului Carl și a Prințesei Ingrid.

A crescut în partea de nord-est a Palatului Regal, pe care părinții săi îl renovau și modernizau. Cum mama sa a fost englezoaică, engleza a devenit a doua limbă maternă a prințului alături de suedeză. De la mama sa a moștenit, de asemenea, interesul pentru sport și responsabilitatea socială. Când Gustaf Adolf a împlinit 14 ani, mama sa a murit pe neașteptate iar copiii au fost dați în grija a două doamne de la curte.

Tatăl lui s-a recăsătorit cu Louise Mountbatten în 1923 și familia s-a mutat la palatul Ulriksdal. Întreaga copilărie și-a petrecut verile la Palatul Sofiero de ale cărui grădini a avut grijă extremă cât a fost în viață Prințesa Margaret.

În aprilie 1924, Gustaf Adolf a devenit major și a preluat pentru prima dată afacerile guvernului când bunicul său regele Gustaf al V-lea și tatăl său au plecat în străinătate.

Prințul Gustaf Adolf și frații lui au călătorit în mod regulat în Marea Britanie. Într-o vizită la Londra în 1931 și-a cunoscut viitoarea soție, Prințesa Sibylla de Saxa-Coburg-Gotha. La 15 iunie 1932 a avut loc logodna oficială a prințului cu Sibylla iar la 20 octombrie în același an, la Coburg, a avut loc nunta, o sărbătoare foarte generoasă, care a atras mulți membri ai nobilimii europene.

Cuplul a avut cinci copii: patru fete și un băiat. Familia s-a stabilit la Palatul Haga. Deoarece Sibylei îi era greu să învețe suedeza, limba folosită în casă a fost engleza. Gustaf Adolf a studia la o școală cu internat la Värmland între 1918 și 1924. Mai târziu a primit o educație militară devenind locotenent al regimentului de la Livgarde. La Școala Superioară de Război dobândește gradul de căpitan de cavalerie.

La Universitatea de la Uppsala a studiat științe politice, drept, germană, franceză și istorie. Mai târziu, el a continuat studiile la Școala Superioară de Economie, unde a studiat științe economice și sociale.

A fost președinte al Asociației Internaționale de Cercetași în 1932; a fost președinte al Comitetului Olimpic suedez, al Federației Regale Suedeze de Sport și a Asociației suedeze de vânătoare. A fost, de asemenea, membru de onoare al Academiei de Științe și al Academiei de Științe Militare.

Prințul Gustaf Adolf, Hermann Göring și regele Gustaf al V-lea al Suediei la Berlin 1939.

Unii jurnaliști și istorici recenți portretizează pe Gustaf Adolf ca simpatizant față de mișcarea nazistă în anii 1930, o opinie care a fost extrem de dezbătută și criticată. Ca reprezentant oficial al Suediei, Gustav Adolf s-a întâlnit cu mulți lideri naziști, inclusiv cu Adolf Hitler și Hermann Göring (acesta din urmă a trăit în Suedia și a avut mulți prieteni din clasa superioară suedeză). Ca prinț foarte rar a vorbit despre chestiuni politice și nu a lăsat nici o dovadă scrisă a oricărei simpatii politice de orice fel.

Aceste zvonuri l-au făcut foarte nepopular printre mulți suedezi în timpul vieții. Cu toate acestea, potrivit jurnalistului și autorului Staffan Skott în cartea sa Alla Dessa Bernadottar, aceste zvonuri sunt contrazise de scrisori și jurnale ale suedezilor influenți inclusiv de diplomatul Sven Grafström și soția ministrului Gustav Möller ca și de fiul vitreg al lui Hermann Göring care a spus că o vizită a prințului acasă la Göring a fost un eșec și că Göring și Gustaf Adolf nu s-au simțit bine împreună. De asemenea, ziarul antinazist "Expressen" a declarat că zvonurile au fost negate de "martori plauzibili care erau profund pro-democrați". Curtea regală suedeză, de asemenea, a făcut o declarație negând orice simpatie nazistă.

În timpul anilor 1940 a obținut gradul de locotenent colonel. La zece luni după nașterea fiului său, prințul a participat la o vânătoare în Olanda, la invitația lui Bernhard al Țărilor de Jos (soțul reginei Juliana a Olandei). La 26 ianuarie 1947, la întoarcerea acasă, avionul în care se afla moștenitorul Suediei s-a prăbușit în flăcări în apropiere de Kastrup.

Funeraliile au avut loc la catedrala Estocolmo la 4 februarie în prezența a peste 100.000 de persoane. Prințul a fost îngropat în cimitirul de la Palatul regal Haga, o suburbie a Stockholmului.

Date personale
Prințul Gustav Adolf
Duce de Västerbotten

Născut	22 aprilie 1906 Palatul Stockholm, Stockholm, Suedia
Decedat	26 ianuarie 1947 (40 de ani) Kastrup, Danemarca
Înmormântat	Kungliga begravningsplatsen[*]
Cauza decesului	accident
Părinți	Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei Prințesa Margaret de Connaught
Frați și surori	Ingrid a Suediei Prințul Sigvard, Duce de Uppland Carl Johan Bernadotte Prințul Bertil, Duce de Halland
Căsătorit cu	Prințesa Sibylla de Saxa-Coburg-Gotha
Copii	Prințesa Margaretha, Mrs. Ambler Prințesa Birgitta a Suediei Prințesa Désirée, Baroneasă Silfverschiöld Prințesa Christina, Mrs. Magnuson Carl XVI Gustaf
Cetățenie	Suedia
Religie	luteranism
Ocupație	personal militar[*] Călăreț
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	duce^[1]
Familie nobiliară	Casa de Bernadotte

1909: Rita Levi-Montalcini, neurobiolog, laureată a Premiului Nobel (d. 2012

1910: Friedrich Franz, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin (germană Friedrich Franz Erbgroßherzog von Mecklenburg-Schwerin; 22 aprilie 1910 – 31 iulie 2001) a fost moștenitor aparent al tronului Marelui Ducat de Mecklenburg-Schwerin și membru al SS. A devenit șeful Casei de Mecklenburg-Schwerin în 1945, linia sfârșindu-se odată cu moartea sa. S-a născut la Schwerin ca cel mai mare copil al Marelui Duce Mecklenburg Frederic Francisc al IV-lea și a soției acestuia, Prințesa Alexandra de Hanovra și Cumberland. În urma înfrângerii Imperiului German în Primul Război Mondial, tatăl lui a abdicat la 14 noiembrie 1918. Friedrich Franz nu a i-a succedat la tron deoarece Imperiul a fost înlocuit de Republica de la Weimar.

În mai 1931 împotriva voinței tatălui său,^[2] Friedrich Franz s-a alăturat SS și în 1936 a fost promovat la rang de Hauptsturmführer (căpitan).^[3] Împreună cu soția sa Alexandra, el a fost invitat în 1937 la nunta Prințesei Juliana a Olandei cu Prințul Bernhard de Lippe-Biesterfeld.^[4]

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost în Danemarca unde a lucrat la ambasada Germaniei ca ajutor al lui Werner Best.^[3] Și-a petrecut lunile din vara anului 1944 servind în Waffen-SS.^[3]

La Wiligrad, la 11 iunie 1941, Friedrich Franz s-a căsătorit cu Karin Elisabeth von Schaper (1920–2012), fiica lui Walter von Schaper și a soției acestuia, baroneasa Louise von Münchhausen. Ei au divorțat la 22 septembrie 1967 însă s-au recăsătorit zece ani mai târziu la Glücksburg la 27 aprilie 1977.

Date personale
Friedrich Franz (V)
Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin

Nume la naștere	Freidrich Franz Michael Wilhelm Nikolaus Franz-Joseph Ernst August Hans
Născut	22 aprilie 1910 Schwerin, Mecklenburg-Schwerin
Decedat	31 iulie 2001 (91 de ani) Hamburg, Germania
Părinți	Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg^[1] Prințesa Alexandra de Hanovra și Cumberland^[1]
Frați și surori	Duke Christian Louis of Mecklenburg[] Duchess Anastasia of Mecklenburg-Schwerin[] Thyra Anastasia Alexandrine Marie-Louise Olga Cecilie Charlotte Elisabeth Emma[*]
Căsătorit cu	Karin Elisabeth von Schaper
Cetățenie	Germania
Ocupație	diplomat pictor
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg-Schwerin
Șeful Casei de Mecklenburg-Schwerin
Domnie	17 noiembrie 1945 – 31 iulie 2001
Predecesor	Frederic Francisc IV
Succesor	Nimeni

1912: Ghizela^[1] Vass (născută Gitta) (n. 22 aprilie 1912, Iași - d. 2004, București) a fost o activistă comunistă din România. A fost bunica din partea mamei a lui Bogdan Olteanu, președinte al Camerei Deputaților. S-a născut într-o familie de origine evreiască din Basarabia și a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1952 - 1957.

Date personale
Ghizela Vass

Nume la naștere	Gitta Vass
Născută	22 aprilie 1912 Iași, România
Decedată	16 decembrie 2004, (92 de ani) București, România
Părinți	Eleonora Vass
Căsătorită cu	Ladislau Vass
Copii	Gheorghe, Leah Zoia, Ecaterina
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Etnie	evreiască
Ocupație	sindicalist[*]
Membru supleant al Comitetului Central al PCR
În funcție 23 februarie 1948 – 27 mai 1952
Membru al Comitetului Central al PCR
În funcție 27 mai 1952 – 22 noiembrie 1984
Șef de secție la Comitetului Central al PCR
În funcție 1975 – 1984

Premii	A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România
Partid politic	Partidul Comunist din România, Partidul Muncitoresc Român
Alma mater	1. Șapte clase elementare, 2. Școala Superioară de Partid „Ștefan Gheorghiu“
Profesie	croitoreasă, politician comunist

1914: Constantin Ionescu Gulian (pe numele său complet Constantin Henri Ionescu-Gulian^[1]^[2], n. 22 aprilie 1914, București - 21 august 2011) a fost un filosof evreu^[1]^[3] român, comunist ^[4], membru titular al Academiei Române, din 1955.

A studiat la Sorbona și a fost membru al Asociației sociologilor de limba franceză.^[5] În Germania, el a fost membru al Comisiei de marxism din Heidelberg. Cartea sa despre antropologia filozofică marxistă a apărut în Franța în a trei ediții, în același timp fiind tradus în spaniolă, portugheză și germană, existând chiar și o ediție mexicană. Renumita sa Monografie Hegel a fost editată și în Uniunea Sovietică (Moscova, 1962-1963). În anul 1964, academicianului Constantin Ionescu-Gulian i s-a conferit „Ordinul Muncii” clasa I.^[6]

Vladimir Tismăneanu citează o apreciere a lui Sorin Lavric, care se referă la C. Ionescu-Gulian, încă membru al Academiei Române, poreclit cândva „academicuțul Nulian”.^[7]

În 1957, academicianul C.I. Gulian a publicat un studiu pe tema fatalismului, proclamând: „Poporul român – ca toate popoarele – are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen naturale, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorința de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere”.^[8]

După ce fusese „scuturat” într-un discurs al lui Leonte Răutu, C.I.Gulian s-a metamorfozat într-un instrument docil. Gulian a fost cel ce i-a „demolat” pe Titu Maiorescu și pe Eugen Lovinescu în perioada proletcultistă a regimului comunist din România.

SCRIERI

Introducere în etica nouă, Editura de Stat 1946.
Goethe și problemele filosofiei, București 1957.
Hegel sau filosofia crizei, Editura Academieri R.S. România, București, 1970
Versuch einer marxistischen philosophischen Anthropologie, Darmstadt, Neuwied, Luchterhand, 1973
Introducere în istoria filosofiei moderne, Editura Enciclopedică Română, București, 1974
Bazele istoriei și teoriei culturii, Editura Academieri R.S. România, București, 1975
Marxism și structuralism, Editura Politică, București, 1976
Structura și sensul culturii, Editura Politică, București, 1980
Hegel, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981
Axiologie și istorie: de la Zaratkustra la Hegel Editura Academiei R.S. România, București, 1987
Axiologie și istorie în gândirea contemporană, Vol.1. Editura Academiei Române, București, 1991

Nietzsche, Vol.1, Editura Academiei Române, București, 1994.

Constantin Ionescu Gulian

Date personale

Născut

22 aprilie 1914
București, România

Decedat

21 august 2011, (97 de ani)

Naționalitate

România

Cetățenie

România

Ocupație

filozof, politician comunist

Activitate

Educație

Conservatorul de Muzică din București,
Facultatea de Litere și Filozofie București, Universitatea Sorbona

Organizație

Universitatea din București

Partid politic

Partidul Comunist Român

Premii

Ordinul Muncii clasa I

Membru titular al Academiei Române

1916 - S-a nascut Yehudi Menuhin, violonist, elev al lui George Enescu (d. 1999)
Menuhin in 1937 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Sir Yehudi Menuhin (n. 22 aprilie 1916, New York – d. 12 martie 1999, Berlin) a fost un celebru violonist și dirijor american, descendent al unei familii de evrei emigrați din Rusia. Pe lângă cetățenia americană, a dobândit ulterior și cetățenie elvețiană (1970) și britanică (1985), fiind înnobilat în Marea Britanie cu titlul de Lord Menuhin of Stoke d’Abernon. Sir Yehudi Menuhin a avut una din cele mai lungi și prestigioase cariere muzicale ale secolului al XX-lea.
În 1927 Yehudi Menuhin a venit în România, la vila Luminiș, locuința din Sinaia a lui George Enescu, pentru a lua de la acesta primele lecții de vioară. În tinerețe, Yehudi Menuhin a plecat la Paris pentru a studia vioara cu George Enescu. O prietenie profundă i-a legat pe cei doi până la moartea lui Enescu, în 1955.
1919 - S-a nascut Donald J. Cram, chimist american, laureat Nobel (d. 2001) Donald James Cram (n. 22 aprilie 1919; d. 17 iunie 2001) a fost un chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1987).

1922: Mariana Kahane (n. 22 aprilie 1922, Tecuci, județul Galați - d. 23 martie 2008, București) a fost o cercetătoare, profesoară, folcloristă și etnomuzicologă româncă, de origine evreiască. S-a născut la data de 22 aprilie 1922, în orașul Tecuci, județul Galați.^[1]

Își începe studiile muzicale la Școala de Arte pentru Evrei din București, între 1941-1946, cu profesorii Benjamin Weiss (canto), Alfred Mendelsohn (teorie-solfegiu, armonie, istoria muzicii), Hilda Jerea (pian).^[2]

Între 1943-1945 este asistentă la catedra de teorie-solfegiu, la Șocala de Arte pentru Evrei din București.^[1]

Își continuă studiile la Conservatorului din București, între 1946-1952, la Facultatea de Canto și Facultatea de Pedagogie muzicală/Dirijat, avându-i ca profesori pe Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Ion Dumitrescu (armonie), Nicolae Buicliu și Leon Klepper (contrapunct), Tudor Ciortea (forme muzicale), Zeno Vancea (istoria muzicii), Harry Brauner, Tiberiu Alexandru, Emilia Comișel (folclor), Dumitru Botez (cor și dirijat coral), Theodor Rogalski (orchestrație), Florin Eftimescu (pian).^[2]

Între 1948-1949 este profesoară de teorie-solfegiu la Conservatorul Alberto della Pergolla din București.^[1]

În 1948 este angajată la nou-înființatul Institut de Folclor din București, unde va fi pe rând: asistent, cercetător și cercetător principal. De aici va ieși la pensie în 1981.^[3]^[2]

Între 1949-1955 activează ca asistent și lector la catedra de folclor a Conservatorului din București.^[3]

Între 1969-1970, printr-o bursă de documentare, se perfecționează în etnomuzicologie la Indiana University din Bloomington cu profesorul George List și la California University din Los Angeles cu profesorii Charles Seeger și Mantle Hood.^[2]

În 1969 devine membră a „Society for Ethnomusicology” (SEM) din Statele Unite ale Americii, iar în 1975 a „International Council for Traditional Music”, făcând parte din grupul de studiere a analizei și sistematizării muzicii populare. A publicat articole, studii, analize, note în numeroase periodice, precum „Muzica”, „Revista de Folclor” (devenită Revista de Etnografie și Folclor), „Anuarul ICED” (Institutului de Cercetări Etnologice și Dialectologice), „Revue Roumaine d'histoire de l'art”, „Ethnomusicology”, „Journal of the Society of Ethnomusicology”, „Jahrbuch fur Volksliedforschung”, „Dialogue”, „Buletin Associazione latine degli studi romeni” etc.^[3]^[4]

A susținut comunicări științifice, referate și conferințe în țară și în străinătate (Bulgaria, Polonia, Slovacia, SUA), emisiuni de radio și televiziune.^[4]

A cules peste 4.300 de piese, a notat și a transcris peste 3.500 melodii populare, majoritatea aflate în arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București.

LUCRĂRI

Volume

Cântecul Zorilor și Bradului. Tipologie muzicală, Colecția Națională de Folclor, București, Editura Muzicală, 1988, 824 p. (în colaborare cu Lucilia Georgescu-Stănculeanu)
Doina vocală din Oltenia. Tipologie muzicală, Colecția Națională de Folclor, București, Editura Academiei Române, 2007, 260 p. (lucrare îngrijită de Marian Lupașcu)

Culegeri de folclor

Din folclorul nostru, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1953 (în colaborare cu Emilia Comișel)
Antologie folclorică din ținutul Pădurenilor (Hunedoara), București, Editura Muzicală, 1959 (ediția I, în colaborare cu Emilia Comișel)

Studii și articole

Revista Muzica

„Pe urmele lui Béla Bartók în Hunedoara” în Muzica, tomul V, nr. 9, 1955 (în colaborare cu Emilia Comișel)
„Ulpiu Vlad, etnomuzicologul (contribuție la portretul realizat de Valentina Sandu-Dediu)” în Muzica, nr. 1, 1995

Revista de Folclor / Revista de Etnografie și Folclor

„Cîntece și jocuri de nuntă din Ținutul Pădurenilor, reg. Hunedoara” în RF, tomul I, nr. 1-2, 1956 (în colaborare cu Emilia Comișel)
„Doine din Oltenia subcarpatică” în RF, tomul VIII, nr. 1-2, 1963
„Baza prepentatonică a melodicii din Oltenia subcarpatică” în REF, tomul IX, nr. 4-5, 1964; idem în limba franceză, în „Revue Roumaine d'Histoire de l'Art”, I, nr. 2, 1964
„Obiceiul colindatului în satele Lupșa de Sus (Strehaia-Oltenia) și Bărbătești (Horezu-Argeș)” în REF, tomul X, nr. 4, 1965
„De la cîntecul de leagăn la doină” în REF, tomul X, nr. 5, 1965
„Un aspect al legăturii dintre text și melodie în cîntecul popular românesc” în REF, tomul XI, nr. 2, 1966
„Trăsături specifice ale doinei din Oltenia subcarpatică” în REF, tomul XII, nr. 3, 1967
„Repertoriul de șezătoare - specie ceremonială distinctă” în REF, tomul XIII, nr. 4, 1968 (în colaborare cu Lucilia Georgescu-Stănculeanu)
„Orientări și aspecte ale cercetării folclorului în SUA (I)” în REF, tomul XVII, nr. 1, 1972
„Orientări și aspecte ale cercetării folclorului în SUA (II)” în REF, tomul XVII, nr. 3, 1972
„De la sistem sonor la formă arhitectonică (cu privire la indiferența funcțională)” REF, tomul XXIV, nr. 1, 1979; idem, în limba franceză, în Dialoge - Revue d'Etudes Roumaines et des Traditions Orales Mediterraneennes, nr. 12/13, Montpellier, Université Paul Valéry, 1984
„George Herzog, 1902-1983. In memoriam” în REF, tomul XXIX, nr. 1, 1984

Anuarul I.C.E.D.^[7] / I.E.F.C.B

„Observații în legătură cu Ciocîrlia” în Anuarul I.C.E.D., seria A, nr. 1, 1979
„Paula Carp (1911-1991)” în Anuarul I.E.F.C.B., tomul 3, București, Editura Academiei Române, 1992 (în colaborare)

Buletin - Associazione Latina degli Studi Romeni

„Cântarea antifonică a unor specii ale folclorului românesc ceremonial. Consecințe asupra textelor poetice (I)” în Buletin - Associazione Latina degli Studi Romeni, nr. 5, Milano, 1993

Volume colective

„Folclorul muzical din zona Crișului Negru (muzica vocală)” în Zilele folclorului bihorean (ediția a IV-a), Oradea, Centrul de Îndrumare a Creației Populare și Mișcarea Artistică de Masă - Bihor, 1974
„O ipostază a ursitoarelor în credințe și ceremonialuri” în Folclor literar, vol. II, Timișoara, Universitatea din Timișoara, Facultatea de Filologie, 1968 (în colaborare)
„Observații asupra melodicii maramureșene” în Imagini și permanențe în etnologia românească, Chișinău, Editura Știința, 1992
„Câteva cercetări pe drumuri deschise de Constantin Brăiloiu” în Centenar Constantin Brăiloiu, București, Editura Muzicală, 1994

Discografie

Document. Arhive folclorice românești - Rădăcini / Document. Romanian Folk Archives - Roots (EDC 322), București, 1999 (CD cu 54 de piese muzicale și broșură de 50 p. în limbile română și engleză semnată de Mariana Kahane, Emilia Comișel și Marian Lupașcu)

Date personale
Mariana Kahane
Născută	22 aprilie 1922, Tecuci, județul Galați
Decedată	23 martie 2008, București
Ocupație	folclorist, etnomuzicolog
Activitate
Alte nume	Mariana Rodan-Kahane
Gen muzical	folclor, muzică populară

1924: Ion Lucian (n. 22 aprilie 1924, București^[3] - d. 31 martie 2012, București^[4]) a fost un actor român de comedie în film, radio, teatru, televiziune și voce, dramaturg, epigramist, director al teatrului Excelsior, societar de onoare al Teatrului Național București. S-a născut la 22 aprilie 1924, la București. Actorul obișnuia să glumească, afirmând că s-a născut „în aceeași zi cu Shakespeare. E drept că nu în același an, el fiind ceva mai grăbit”.^[5] Părinții săi proveneau din regiunea Moldovei: mama, Ana, era din zona Neamțului, iar tatăl, Gheorghe, din zona Romanului. Ion Lucian a urmat cursurile Liceului „Matei Basarab”, susținând un bacalaureat științific în 1942. În școală a fost un elev silitor, uneori premiant, și, spre dezamăgirea părinților și a profesorilor, a refuzat cariera de inginer și a dat admitere la Academia de Artă Dramatică.^[6]

Ion Lucian în rolul Nae Girimea din comedia D-ale carnavalului de I.L. Caragiale.

În 1940, datorită faptului că tatăl său rămăsese să administreze uzinele electrice din Dobrogea, iar banii familiei erau tot mai puțini, Ion Lucian a început să dea meditații la matematici și să realizeze desene colegilor, apoi a făcut figurație la Teatrul Național. Elevii nu aveau voie la acea vreme să frecventeze teatrele și cinematografele, așa că Lucian a dat admitere la Academia de Artă Dramatică în 1941 (când era încă elev în ultimul an de liceu) și a fost admis, deși nu avea bacalaureat, după ce a recitat poezia „Oltul” de Octavian Goga. A frecventat timp de un an liceul și academia, iar în toamna anului 1942, după bacalaureat, a dat concurs (cu dispensă) pentru unul din cele cinci posturi de actor la Teatrul Național și a fost admis, deși erau 163 de candidați. Primul său rol ca actor a fost în piesa Castiliana de Lope de Vega.^[7] I-a avut ca profesori la academie pe Ion Manolescu (pe care-l considera părintele său spiritual), Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Marietta Sadova și Gheorghe Timică, iar actorul George Calboreanu a exercitat o influență puternică în formarea sa etică prin exemplul personal de conștiinciozitate.^[8]

Ion Lucian a fost, pe rând, actor la Teatrul Național București (1942-1945), Teatrul de Operetă Alhambra (1945-1947), Teatrul Municipal din București (1947-1952), Teatrul Actorului de film „C. Nottara” (1952-1956), Teatrul Municipal din București (1956-1960) și Teatrul de Comedie (1960-1964), director fondator al Teatrului „Ion Creangă” (1964-1972), actor la Teatrul de Comedie (1972-1990), director fondator și actor al Teatrului Excelsior (1990) și societar de onoare la Teatrul Național (cumul cu Excelsior) (din 2002).

A fost internat pe 11 martie 2012 la Spitalul de Urgență Floreasca din București cu suspiciune de bronhopneumonie și anemie.^[9] Pe 31 martie 2012, soția actorului, Paula Sorescu-Lucian, și unele surse medicale au confirmat decesul acestuia la ora 21.15 (UTC+3). În cursul carierei sale a interpretat numeroase roluri, mai ales în comedii, dintre care cele mai importante au fost Guliță în Coana Chirița, Hlestacov în Revizorul, Tristan în Câinele grădinarului, Nae Girimea în D-ale carnavalului, Bulinger în Șweik în al II-lea război mondial, Jean în Rinocerii, Mr. Jourdain în Burghezul gentilom, avarul în Harpagon, Mosca în Volpone ș.a. A jucat, de asemenea, în piese puse în scenă la operetă și la teatrul de revistă.^[12]

S-a remarcat și ca autor dramatic. Piesa de debut, Din cauza unui punct, a fost jucată, pe rând, la Teatrul Municipal, Studioul C.I. Nottara și Teatrul de Comedie și Televiziune. Prima piesă pentru copii, Cocoșelul neascultător, a fost scrisă în patru nopți la comanda Luciei Sturdza Bulandra, și s-a jucat timp de 17 ani în diferite teatre din România. A mai scris Mușchetarii …Măgăriei Sale, Drumul e liber, Snoave cu măști, Cenușăreasa, Nemaipomenitele aventuri ale lui Nils ș.a.^[13]

Prozatorul și dramaturgul Alecu Popovici, care i-a succedat la conducerea Teatrului „Ion Creangă” (1974-1983), îl descria astfel: „Ion Lucian! Așa, cu ochi ca ai lui, ca niște farfurioare de ceai, mi-i imaginam, în copilărie, pe dulăii din Amnarul lui Andersen. Ochi atotștiutori, exprimând, demonstrând, înduioșând, amuzând, o voce „unicat”, o eleganță scenică de „veche gardă”, o precizie a compoziție de o tehnică ireproșabilă. Ironic, dar și „melo”, violent și sarcastic, Ion Lucian e unul din actorii cei mai interesanți, mai complecși, mai moderni în disponibilitățile sale artistice”.

PROFESII EXERCITATE

Ion Lucian într-un număr de pantomimă.

Actor distins cu titlul de „Artist emerit” și cu numeroase premii naționale
Regizor, director de scena, cu activitate națională și internațională
Scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România
Membru al Societații Autorilor și Compozitorilor Dramatici de la Paris (S.A.C.D.)
Profesor la Academia de Teatru și Film - 1952-1956
Profesor la Universitatea Hyperion - 1998-2012.

DISTINCȚII

titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne (1964) „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”^[15]
Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”^[16]
Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”^[17]
Ordinul Muncii clasele I și a II-a
Ordinul Meritul Cultural clasa I
Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii”^[18]
Societar de onoare al Teatrului Național (2002)

Ofițer al Legiunii de Onoare – Franța (2004)

PIESE SCRISE ȘI JUCATE

Din cauza unui punct
Cocoșelul neascultător
Mușchetarii …Măgăriei Sale
Drumul e liber
Snoave cu măști
Cenușăreasa
Nemaipomenitele aventuri ale lui Nils

TRADUCERI JUCATE

“L’ Etourdi”(Molière),
“Il Bugiardo” (Goldoni),
“Un fil a la patte” (Georges Feydeau),
“Celimare, bien amie” (Labiche),
“Le souper” (Brissvile)

VOLUME TIPĂRITE

“Fantezii pe teme umoristice”,
“Steluțe de umor”,
“Le petit coq” 1975 (Paris)

REGIZOR (DIRECTOR DE SCENĂ) INVITAT

Bruxelles,
Paris,
Montreal,
Roma,
Osaka,
Tel-Aviv,
Caen

ROLURI

Perioada 1942-45 – Teatrul Național București - 74 de roluri dintre care:

Gulita din “Coana Chirița“ de T. Mușatescu după Vasile Alecsandri
Poetul Tulipă din “Mioara“ de Camil Petrescu
Simon Bliss din “Familia Bliss” de Noel Coward
Jaques din “Silvette” de V. Eftimiu
Nicolas și Scarciafico din “Prințesa îndepartata” de Ed. Rostand
Tânarul din “O vară la moșie” de Guido Bondi
Magnasco din “Astă seară se joacă fără piesă” de Pirandello
Hlestacov din “Revizorul” de Gogol
Florindo din “Mincinosul” de Goldoni
Mickey din “Fascinație”

Teatrul Municipal

Boby 2 din “Insula” de M. Sebastian
Valentin din “Nu se știe niciodată” de G. B. Shaw
Svadea din “Liubov Iarovaia”
Marinarul șchiop din “Uraganul” de B. Belloțerkovski
Bufonul Tuchstone și Le Beau din “Cum vă place” de W. Shakespeare
Andrei din “Dragoste pentru 3 portocale” după C. Gozzi
Tristan din “Căinele grădinarului”de Lope de Vega

Personaje importante din:

“La telefon Tamirul” de Al. Galici
“Cu pâine și sare” de Lascăr Sebastian
“Pace pe pământ” de Sklar și Matz
“Vadul nou” de L.Demetrius
“Fetița și ursul” de Surinov

Grădina Boema (Teatrul Papagalul)

Nepotul din “Puricele în ureche”, Feydeau
Rolul principal din “Bani peșin“, adaptare de Sergiu Milorian

Studiourile Hunnia Budapesta

Mircea din filmul “Două lumi și o dragoste”, regia V. Gertler, 1945

Teatrul de Operetă 1945-47

Gustl din “Țara surâsului”
Tony din “Prințesa Circului”

Teatrul Municipal 1956-58 Regia artistică la:

“Cocoșelul neascultător” (și rolul ursului) de Ion Lucian
“Harap Alb“, după Ion Creangă, de Dan Nasta
“Momente și schițe” de I. L. Caragiale

Studioul actorului de film Nottara Roluri principale în:

“Mincinosul” de Goldoni, rolul Lelio și regia artistică
“Fotoliul 16” de Rozov, rolul Sudakov
“Nud cu vioara” de Noel Coward
“Iașii în carnaval” de Vasile Alecsandri
“Patriotica Română” de Mircea Ștefănescu
“O felie de lună” de Aurel Storin
“Familia” (viața lui Lenin. Procurorul Necliudov)
„Mușchetarii Măgariei Sale” de Ion Lucian (și regia)
Regia la “Nota zero la purtare” de O. Sava și Stoenescu

Teatrul de Comedie 1960-64

“Celebrul 702” de Al. Mirodan
Jean din “Rinocerii” de Eugen Ionesco
Frații Bullinger (rol dublu) din “Sweik în al II-lea război mondial” de B. Brecht
Fairchild din “Gally Gay“ de B. Brecht
Mr. Jourdain și Harpagon din “Moliere la Comedia”
Reporterul din “Procesul d-lui Caragiale“ de M. Ștefănescu

1964 - 1972 Director - fondator Teatrul Ion Creangă

Regia dramatizării “Harap-Alb” după I.Creangă
Rolul “Ursul” și regia “Cocoșelul neascultător” varianta I.Creangă
Rolul „Ursul” și regia “Mușchetarii ...Măgăriei–Sale“ de Ion Lucian
Rolul “Bătrânul dresor” din “Poveste neterminată” de A. Popovici
Regia și diferite roluri în “N-ați văzut dvs. Un tată ?” de Ed. Jurist și I. Mustață
Regia și roluri diferite în „Cinci săptămâni în...balcon” de Ed. Jurist și I. Mustață
Regia dramatizării “Cei trei mușchetari” de Alex. Dumas
Rolul Pantalone din “Regele Cerb” de Carlo Gozzi
Regia spectacolului “Răs și lacrimi” după Carlo Gozzi
Rolul Izmail și regia “Toate pânzele sus!” de Guido Bondi după R. Tudoran
Regia “Nota zero la purtare” de O. Sava și V. Stoenescu, versiunea I. Creangă
Rolul Profesorul și regia “Aterizare forțată” de Frigyesy
Regia și rolul Dobre din “Drumul e liber” de Ion Lucian și V. Puicea
Rolul Bodnârescu din “Eminescu și Veronica” de A. Bocancea
Regia la “Romeo și Janette” de Anouilh
Regia la “Salut voios!”de Jurist și Mustață
Rolurile “Viciile” - Șeful trupei, Zapciul, Cârciumarul, Cucoana, Boierul, Tâlharul 5
Moartea din “Snoave cu măști” de Ion Lucian și V. Puicea
1974 - Rolul Mosca din “Volpone”, Teatrul de Comedie
Rolurile Mr.Jourdain și Harpagon din spectacolul “Moliere“
Rolul principal din “Camera de alături“, Teatrul Național
Regia artistică “Pinocchio” Roma – Italia
Rolul Cristinoiu din “Opinia publică”, Teatrul de Comedie
“Viciile” (opt roluri) din “Snoave cu măști” la Theatre Gros Cailloux Caen-Normandie, Franța
“Opus 1... singur“, one-man show (24 de roluri), Teatrul de Comedie

1979 Regie “Muschetarii... Magariei-Sale“ de Ion Lucian

1980 Rolul Producatorului din “Cinema“, Teatrul de Comedie

1981 Rolul Tatălui din “Turnul de fildeș“ de Rozov, Teatrul de Comedie; Vandergelder din “Petitoarea“, Teatrul de Comedie; Regia, “Snoave cu Masti“, Teatrul din Oradea

1982 “Imaginile sunt imagini“ de Eugen Ionescu, rolul tatălui și regia spectacolului; “Strigoiul din Kitahama“ de Kobo Abe, Teatrul de Comedie; Regia “Marry Poppins“, Teatrul Național Timișoara; Rolul principal din “Pepere L’ amoral“ de Brigitte Sarthou, Theatre L’Ille de France, Paris, Franța

1983 Regia “Cocoselul neascultator“, Osaka, Japonia; Regia “Haina cu doua fete“, Teatrul Național Timișoara; Regia “Cocoșelul neascultător“; Regia și rolul principal din “Les contes“ de Eugen Ionesco, Theatre L’Ile de France, Paris

1984 Rolul Georges-Onica Vlasca din “patriotica Romana“, Teatrul de Comedie; Rolul Mosului din filmul “Rămășagul“ de Ion Popescu-Gopo; Regia “Cenușăreasa“, Teatrul Valah din Giurgiu

1986 “Viciile“ (opt roluri) din “Snoave cu măști“ (în limba japoneză, pentru turneul din Japonia, 170 zile)

1987 Regia si rol in “Cenușăreasa“, pentru turneul din Japonia, 120 de zile

1988 Regia “Trei gemeni venețieni“, Teatrul Valah din Giurgiu; Regia și rolul Generalului din “Scaiul“, Teatrul de Comedie

1989 Regia „Hoțul sentimental” de Tudor Popescu, T.E.S.

1990 Înființarea Teatrului Excelsior; Regia și rolul principal, Tatăl, în „ Nu treziți un copil care visează” de E. Ionesco; Regia „Celimare-le bien aime” Teatrul L. S. Bulandra; Rolul principal din „Protest” de V. Havel, Teatrul de Comedie

1991 Regia „Lovește-l pe aproapele tău”, Teatrul din Botoșani. Rolul „Omelette” din „Căsătoria” de Gogol

1992 Cadâr, din „Ianche, Tache și Cadâr”, Compania Radu Beligan. Pepere (rolul titular) din Pepere Lamoral și regia, Teatrul EXCELSIOR

1993 „Stăpânul universului”, rol principal în serialul american Time Warrior Stud. Castel. Regia și rol principal în „Are tata fată mare” de M.Maxi- Teatrul C.Tănase

1994 Premiile G. Timică și Al. Giugaru pentru activitate. Regia și rol „Fratele” din „Doctorul minune” de H. Popescu, Teatrul C. Nottara. „Maiorul” din „Jocul de-a vacanța”, film TVR

1994 Fouche din „Supeul” de Brissville, Teatrul Odeon

1995 Rolurile principale din „Acvarium” și „Trafic” de L. Calaferte

1996 Regia „Nebuniile iubirii” de Dan Tărchilă, Teatrul din Buzău

1997 Regia „Scaiul” Teatrul din Brașov Regia și rolul Al.Willis din „Băieții de aur” de Neil Simon Regia și rolul principal din „Balul de cristal” Teatrul C. Tănase Tatăl din „Caut dog dalmațian!” Producție teatrală TVR

1998 Regia și rol principal din „Ah!bacalaureatul!” Teatrul din Buzău Regia și rol principal din „ Vin americanii” Teatrul C. Tănase

1999 One man- show „Le grenier” spectacol special pentru sărbătoarea francofoniei în Bretagne. Regia la „Aladin și lampa fermecată”, Teatrul Excelsior. Trahanache din „Scrisoarea pierdută”, Teatrul Național București

2000 Regia „Nota zero la purtare”, Teatrul C. Tănase. Regia „Uite tata,nu e tata!”, Teatrul Evreesc de Stat. Taus din „Ceasornicăria Taus”, Teatrul Mundi

2001 Ion Creangă din „Prosta omenească” Teatrul Excelsior Regia la „Băieții de aur” cu trupa IDISHSPIEL din Tel-Aviv ( premiată ca „cel mai bun spectacol al anului) Regia”Frumoasa și besta” Teatrul Excelsior Premiul UNITER pentru întreaga activitate

2002 Premiul UNITER pentru întreaga activitate pentru copii și tineret Iorgu Langada din „Escu...” Teatrul de Comedie Marele preot din „Legenda ultimului împărat”Teatrul Național

2003 Tatăl din „Iubire” de L.Barta Teatrul Național

2004 Regia „Val-Vârtej și vasul fantomă” de O.Sava Teatrul Excelsior

Regia și text „Inimă de piatră” după W.Huff, Teatrul Excelsior Rolul „Maiorul „din „Jocul de-a vacanța” Teleplay TVR Regia „Dr.Minune „ de H.Popescu Teatrul Nottara 1995 Rolul principal din „Don – Juan din Ramat-Gan”, Tel-Aviv-Israel Taus din „Ceasornicăria Taus” de Gelu Naum, Teatrul Mundi ^[21]

FILMOGRAFIE

Alo? Ați greșit numărul (1958) - regizorul

Rămășagul (1985) - moșneagul

Date personale
Ion Lucian

Născut	22 aprilie 1924^[1]^[2] București, România
Decedat	31 martie 2012 (87 de ani)^[2] București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actor de teatru[*] actor de film
Alte premii
Ordinul Meritul Cultural (1967) Ordinul Național „Serviciul Credincios” (2000) Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] (2004)

1925 - S-a nascut Aaron Spelling, producator american (d. 2006)

1927: Pascal Bentoiu (n. 22 aprilie 1927,^[2]^[3] București, România^[1] – d. 21 februarie 2016,^[4] București, România) a fost un compozitor, muzician și muzicolog român, doctor honoris causa al mai multor universități din țară și străinătate A studiat compoziția în particular cu Mihail Jora. A urmat cursurile Facultății de Drept din București (1945 - 1947) și apoi s-a înscris la Conservatorul din București (în septembrie 1947) însă nu a putut continua studiile din cauza taxelor exorbitante stabilite de regimul comunist pentru copiii personalităților din România interbelică. După o perioadă în care a activat ca cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor din București (1953-1956), Pascal Bentoiu s-a dedicat în întregime vocației de compozitor. A fost secretar al Secției de muzică simfonică, muzică de cameră și operă din cadrul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1968-1973), fiind primul președinte al acesteia ales după Revoluția română din 1989. Pascal Bentoiu a făcut parte din jurii ale unor concursuri de prestigiu.

Pascal Bentoiu a fost cel mai reputat expert în muzica compozitorului român George Enescu. A analizat toate lucrările acestuia și a completat unele dintre partiturile rămase neterminate: Simfoniile nr. 4 și 5, poemul simfonic Isis, Trioul cu pian în la minor. Este autorul celei mai importante cărți referitoare la opera muzicală a lui George Enescu, Capodopere enesciene (tipărită și în limba engleză, în Statele Unite ale Americii, și în limba germană, în Germania).

În calitate de muzicolog, Pascal Bentoiu a scris mai multe cărți, zeci de articole și studii în revistele de specialitate, a participat la sute de emisiuni de radio și de televiziune. A susținut zeci de conferințe, prelegeri, cursuri de măiestrie, în țară și în străinătate. Pascal este fiul avocatului Aurelian Bentoiu^[8]; este fratele scriitoarei Marta Cozmin și cumnatul scriitorului Alexandru Miran. A fost căsătorit cu scriitoarea Annie Bentoiu. Fiica lor este soprana și profesoara Ioana Bentoiu, stabilită în Elveția.

COMPOZIȚII

Opere

Amorul doctor, operă comică într-un act, libretul aparține compozitorului, după piesa lui Molière; L’amour médecin, opus 15, 1964, premiera la București, 23 decembrie 1966^[9]
Jertfirea Ifigeniei, operă radiofonică, libret de A. Pop și de Pascal Bentoiu, după Euripide, opus 17, premiera la București, 20 septembrie 1968
Hamlet, operă în două acte, libret de Pascal Bentoiu, după tragedia Hamlet de William Shakespeare, opus 18, 1969, premiera absolută la Marsilia, Franța, la 26 aprilie 1974; premiera românească la 26 septembrie 1975, la Opera Română din București

Muzică orchestrală și concertantă

Simfonia nr. 1, op.16 (1965)
Simfonia nr. 2, op.20 (1974)
Simfonia nr. 3, op.22 (1976)
Simfonia nr. 4, op.25 (1978)
Simfonia nr. 5, op.26 (1979)
Simfonia nr. 6 „Culori”, op.28 (1985)
Simfonia nr. 7 „Volume”, op.29 (1986)
Simfonia nr. 8 „Imagini”, op.30 (1987)
"Eminesciana III", concert pentru orchestră, op. 23 (1976)
Poemul simfonic „Luceafărul”, op. 7, după Mihai Eminescu (1957)
Suita simfonică „Imagini bucureștene”, op. 10 (1959)
Suita ardelenească, op. 6 (1955)
Uvertura de concert, op. 2 (1948)
Concertul pentru pian și orchestră nr. 1, op. 5 (1954)
Concertul pentru pian și orchestră nr. 2, op. 12 (1960)
Concertul pentru vioară și orchestră, op. 9 (1958)
Concertul pentru violoncel și orchestră, op. 31 (1989)

Muzică de scenă

Pentru următoarele piese de teatru:

Nunta lui Figaro (Beaumarchais)
Fântâna Blanduziei (Alecsandri)
Femeia îndărătnică (Shakespeare); de același autor Doi domni din Verona, Romeo și Julieta, Poveste de iarnă, Hamlet, Visul unei nopți de vară

precum și pentru alte piese, de alți autori (Eschil, Euripide, Camus, Rostand ș.a.)

Muzică de cameră

Sonata pt. pian, op. 1 (1947, revizuită în 1957)
Sonata op. 14 pentru vioară și pian (1962)
Cvartetul de coarde nr. 1, op. 3 (1953)
Cvartetul de coarde nr. 2 „al consonanțelor”, op. 19, (1973)
Cvartetul de coarde nr. 3, op. 27a (1981)
Cvartetul de coarde nr. 4, op. 27b (1981)
Cvartetul de coarde nr. 5, op. 27c (1982)
Cvartetul de coarde nr. 6, op. 27d (1982)

Lieduri

„Patru cântece pe versuri de Șt.O. Iosif”, op. 4 (1953)
Trei sonete (Mihai Eminescu), op. 8 (1958)
Cinci cântece (Nina Cassian), op. 11 (1959)
Patru cântece (Mihai Beniuc), op. 13 (1961)
„Flăcări negre” (Alexandru Miran), op. 21 (1974)
„Incandescențe” (Alexandru Miran), op. 24 (1977)
„Gelozie” (George Topîrceanu)

CĂRȚI

Imagine și sens (Editura Muzicală, București, 1971, ed. 2/1973, versiune franceză 1979)
Deschideri spre lumea muzicii (Editura Muzicală, București, 1973)
Gândirea muzicală (Editura Muzicala, București, 1975)
Capodopere enesciene (Editura Muzicala, București, 1984)
Breviar enescian (Editura UNMB, București, 2005)
Opt simfonii și un poem (Editura UNMB, București, 2007)
Masterworks of George Enescu. A Detailed Analysis. Translated by Lory Wallfisch. (Scarecrow Press, Lanham, Maryland, 2010)^[10]. Versiunea în limba engleză a volumului „Capodopere enesciene”.

George Enescu: Meisterwerke – Pascal Bentoiu, Frank & Timme, Berlin, 2015. Traducere de Larisa Schippel și Julia Richter a volumului „Capodopere enesciene”.

Date personale
Pascal Bentoiu

Născut	22 aprilie 1927, București București, România^[1]
Decedat	21 februarie 2016, București București, România
Căsătorit cu	Annie Bentoiu
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor, muzician, muzicolog
Activitate
Gen muzical	operă

1935: Grigore Isidorovici Eremei (în rusă Григорий Исидорович Еремей) (n. 22 aprilie 1935, satul Tîrnova, Edineț, atunci în România, astăzi în Republica Moldova) este un politician sovietic moldovean, ultimul prim-secretar al Partidului Comunist al RSS Moldovenești (februarie - august 1991).

Date personale
Grigore Eremei
Născut	22 aprilie 1935 (84 de ani) Basarabia, Imperiul Rus
Cetățenie	Moldova
Ocupație	politician
Membru al Sovietului Suprem al URSS

Premii	Ordinul Prieteniei Popoarelor[] Ordinul Insigna de Onoare[] Ordinul Steagul Roșu al Muncii Ordinul Revoluției din Octombrie[*]
Partid politic	Partidul Comunist al Moldovei PCUS
Alma mater	Higher Party School at the Central Committee of the CPSU[

1935: Fiorenza Cossotto, mezzo-soprană italiană
1937 - S-a nascut Jack Nicholson, actor american.
Jack Nicholson în 1976 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
John Joseph „Jack” Nicholson (n. 22 aprilie 1937) este un actor, regizor și producător american. Este renumit pentru rolurile sale complexe. Nicholson a fost nominalizat la Premiul Oscar de 12 ori. A câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun actor de două ori, pentru Zbor deasupra unui cuib de cuci și Mai bine nu se poate. A câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru filmul Cuvinte de alint din 1983.
Este la egalitate cu Walter Brennan si Daniel Day-Lewis în topul actorilor cu cele mai multe premii Oscar (trei) și pe locul doi după Katherine Hepburn la general (patru). Este de asemenea unul dintre cei doar doi actori nominalizați la Premiul Oscar în fiecare deceniu din anii ’60 și până în anii 2000 (celălalt fiind Michael Caine). A câștigat șapte premii Globul de Aur și a primit premiul Kennedy Center Honor în 2001. În 1994 a devenit unul dintre cei mai tineri actori premiați cu premiului Institutului American de Film pentru întreaga activitate.
Filme notabile în care a jucat sunt, în ordine cronologică: Easy Rider, Five Easy Pieces, Chinatown, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Strălucirea, Roșii, Cuvinte de alint, Batman, A Few Good Men, Mai bine nu se poate, Totul despre Schmidt, Something’s Gotta Give și Cârtița. Un rol memorabil l-a reușit în Poștașul sună întotdeauna de două ori, unde a jucat alături de Jessica Lange.

1939: Gheorghe Ghidirim (n. 20 martie 1939, comuna Palanca, Regatul României, actualmente în raionul Ștefan Vodă) este un medic-chirurg moldovean, profesor universitar. A fost ministru al ocrotirii sănătății al Republicii Moldova.

Este membru titular al Academiei de Științe a Moldovei^[1]^[2] și lider al Forumului Democrat al Românilor din Republica Moldova. Gheorghe Ghidirim s-a născut pe 22 aprilie 1939 în comuna Palanca, plasa Olănești, Județul Cetatea-Albă, Regatul României. A absolvit cu mențiune Colegiul de medicină din Tighina, după care a lucrat ca felcer la Spitalul de circumscripție Tudora. Apoi și-a continuat studiile la Institutul de Stat de Medicină din Chișinău.^[4]

În prezent este șef al Catedrei chirurgie nr. 1 „Nicolae Anestiade”. Este membru al Comisiei Naționale pentru Acreditare și Atestare, presedinte al Consiliului știintific pentru susținerea tezelor știintifice în chirurgie. În 1986 i s-a conferit titlul de profesor universitar.^[4]

Mai multe organizații și instituții medicale din țară și de peste hotare l-au ales pe Gheorghe Ghidirim drept membru de onoare, printre acestea fiind: Societatea Română de Chirurgie, Societatea de Chirurgie laparoscopică din România, Societatea Internaționalâ de Chirurgie „N. Pirogov” din Rusia; Societatea Internațională de Chirurgie hepato-bilio-pancreatică; Societatea Mondială de Chirurgie. La Congresul VIII al chirurgilor din Republica Moldova a fost ales președinte al Societății naționale de chirurgie.

În 1993, Ghidirim a fost ales membru titular al Academiei de Științe a Moldovei și președinte al nou-formatei secții de medicină a Academiei. În același an a devenit și membru de onoare al Academiei de Știinte Medicale din România, iar în 1994 a devenit membru de onoare al Societății de Chirurgie din România.^[4]

Opera sa științifică include peste 400 de lucrări științifice, 35 de monografii, două manuale și 15 brevete de invenții.^[4]

Ghidirim a fost deputat în ultimul parlament al URSS, membru al guvernului, ministru al Sănătății. A participat la elaborarea Declarației de Independență a Republicii Moldova, la adoptarea imnului, stemei și a drapelului țării.

Date personale
Gheorghe Ghidirim
Născut	22 aprilie 1939 (80 de ani) Palanca, Ștefan Vodă
Naționalitate	România Republica Moldova
Cetățenie	Moldova
Etnie	Român
Religie	Ortodox
Ocupație	medic
Primul Ministru al Sănătății al Republicii Moldova
În funcție 5 iunie 1990 – 5 aprilie 1994
Președinte	Mircea Snegur
Prim-ministru	Mircea Druc Valeriu Muravschi Andrei Sangheli
Precedat de	Chiril Draganiuc
Succedat de	Timofei Moșneaga
Deputat al poporului din URSS
În funcție 26 martie 1989 – 5 iunie 1990

Premii	Ordinul Republicii (5 octombrie 2005) Ordinul Gloria Muncii (16 aprilie 1999)
Partid politic	Frontul Popular din Moldova
Profesie	Medic

1939: Jason Miller, actor si dramaturg american
1944: Jeanine Stavarache, actriță română de teatru și film
1951: Vladimir Spidla, prim-ministru al Cehiei
1953: Irinel Popescu, medic chirurg român
1953: Ioan Popa (n. 22 aprilie 1953, București, Republica Populară Română – d. 3 august 2017) a fost un scrimer olimpic român specializat pe spadă, campion universitar pe echipe în 1977 și în 1981.
1957: Donald Tusk, politician polonez, prim-ministru al Poloniei, președinte al Consiliului European
1959: Gheorghe Liliac (n. 22 aprilie 1959) este un fotbalist român, care a fost în lotul echipei naționale a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1990. A câștigat cu Steaua Cupa României în anul 1988.
1959: Valeriu Nemerenco (n. 22 aprilie 1959) este un politician din Republica Moldova, deputat în parlament între 2009 și 2012.

1960: Georgică Severin (n. 22 aprilie 1960, Câmpina. Județul Prahova) este un om politic român, membru al Partidului Social Democrat (România), fost senator în legislaturile 2008-2012^[1] și 2012-2016^[2]. În prezent este președinte - director general al Societății Române de Radiodifuziune.

Date personale
Georgică Severin
Născut	22 aprilie 1960 (59 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Președinte - director general al Societății Române de Radiodifuziune
Deținător actual
Funcție asumată 2017
Membru al Senatului României
În funcție 2012 – 2016
În funcție 2008 – 2012

1966: Eugen Carpov (n. 22 aprilie 1966, Ungheni) este un diplomat și politician din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de viceprim-ministru pentru reintegrare a Republicii Moldova între 14 ianuarie 2011 și 10 decembrie 2014. Între 2002 și 2005 a fost ambasador al Republicii Moldova în Polonia, iar între 2005 și 2007 – ambassador și șef de misiune al Misiunii Republicii Moldova la Uniunea Europeană.^[1]

Pe 27 februarie 2015 Eugen Carpov a anunțat că părăsește fracțiunea PLDM din parlament, rămânând deputat independent. În Guvernul Leancă el a fost viceprim-ministru tehnocrat, nefiind formal afiliat politic.^[2]^[3] De asemenea, la alegerile parlamentare din 2014 din Republica Moldova a fost înscris în lista candidaților PLDM pe poziția 9,^[4] devenind deputat în parlamentul nou-ales, dar nefiind membru de partid.

Date personale
Eugen Carpov

Născut	22 aprilie 1966 (53 de ani) Ungheni, RSS Moldovenească, URSS
Naționalitate	Republica Moldova
Cetățenie	Moldova
Religie	Creștin Ortodox
Ocupație	diplomat politician
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a IX-a
În funcție 30 noiembrie 2014 – 24 februarie 2019
Viceprim-ministru pentru Reintegrare al Republicii Moldova
În funcție 14 ianuarie 2011 – 18 februarie 2015
Președinte	Marian Lupu (interimar) Nicolae Timofti
Prim-ministru	Vladimir Filat Iurie Leancă
Precedat de	Victor Osipov
Succedat de	Victor Osipov

Premii	Ordinul Gloria Muncii
Partid politic	PLDM
Alma mater	Școala Națională de Studii Politice și Administrative Universitatea de Stat din Moldova
Profesie	Diplomat

1974: Florin-Claudiu Roman (n. 22 aprilie 1974) este un deputat român, ales în 2016.
1975: Ghenadie Pușca (n. 22 aprilie 1975) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist internațional moldovean.
1976: Cornel Cernea (n. 22 aprilie 1976, Slobozia, România) este un fost jucător de fotbal care a evoluat pe postul de portar. Cernea și-a început cariera la echipa bucureșteană Grivița. A debutat în prima ligă în anul 2000 când apăra buturile echipei Petrolul Ploiești, concurând pentru postul de titular împotriva lui Cătălin Grigore. După retrogradarea echipei acesta se transferă la Oțelul Galați unde a evoluat între 2003 și 2005, iar în vara anului 2005 s-a transferat la Steaua București, la vârsta de 29 de ani.^[1] La Steaua obținut un titlu de campion, o calificare în semifinalele Cupei UEFA și trei calificări consecutive în Liga Campionilor.^[1] În iunie 2009 a semnat un contract cu Unirea
1976: Michał Żewłakow (pronunție în poloneză: [ˈmixaw ʐɛvˈwakɔf], n. 22 aprilie 1976) este un fost fotbalist polonez care a jucat pe postul de fundaș. A fost căpitanul echipei naționale de fotbal a Poloniei, fiind cel mai selecționat jucător al ei cu 102 meciuri
1977: Maria Cosmina Dragomir, (n. 22 aprilie 1977, Suceava) este pedagog, formator, prozator și artist plastic român. Între 1992 și 1996 urmează cursurile Liceului de Artă “Ciprian Porumbescu” Suceava, secția Arte plastice.
În anul 2001 absolvă Universitatea de Artă București, Facultatea de Arte Decorative și Design, secția tapiserie-contexturi la clasa profesorului Theodora Stendl.
În 2012 devine Doctor al Universității Naționale de Artă București, elaborând un proiect legat de creativitatea copiilor, ”Nonfigurativul, punct de plecare sau de sosire în arta modernă”.
OPERA
Cărți de proză
- Orașul Înfiat - Orașul Înviat, un portret de cetate văzut de copii, 2007; ^[2]
- Cine ține cu poeții și cu desenul greșit, 2016^[3]
Manuale școlare
- Arte vizuale și abilități practice, 2014; ^[4]
Editor coordonator pentru albume de artă ingenuă
- Triumful surâsului 2015^[5]
- Ecoul surâsului, 2016^[6]
- Zborul surâsului, 2017^[7]
Ilustrație de carte
- Înțelepciunea-mpărătească, autor Mihai Vladu, 2017
- Cartea Vieții, autor Mihai Vladu, 2019^[8]
Regie și scenografie pentru filme de animație ale copiilor

Stâlpnicul și ciocănitoarea, 2017^[9]
Ulciorul sau leagănul florii-strugure, 2019
EXPOZIȚII

2001 - Expoziția lucrărilor de licență, Galeria Căminul Artei.
2002 - Expoziția de arte vizuale a artiștilor români și străini, Three Fish Gallery, Portland, Maine (USA).
2003 - Expoziția artiștilor profesioniști organizată la Opera Română de Asociația de Tineret ARSIS.
2007 - Colaborare cu Institutul Cultural Român pentru realizarea expoziției artiștilor din țările membre U.E., în cadrul evenimentului cultural Europalia, Bruxelles.
2008 - Expo- Eastern European Artists la galeriile Language Exchange, Portland, Maine ( U.S.A.).

2013 - Expoziția ”Kara Eflak, de la București și până la Stanbul”, Hanul lui Manuc, București, în colaborare cu Asociația pentru Cultură și Tradiție Anton Pann.

Date personale
Maria Cosmina Dragomir

Născută	22 aprilie 1977 (42 de ani) Suceava, România
Naționalitate	română
Ocupație	pedagog, formator, prozator, artist plastic, ilustrator de carte
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	artă singulară
Subiecte	artă ingenuă
Specie literară	proză, studii
Operă de debut	Orașul înfiat - orașul înviat. Un portret de cetate văzut de copii

1981: Cătălina Alexandra Grama (n. Cătălina Alexandra Ionescu, 22 aprilie 1981, București), cunoscută de public sub numele de scenă Jojo, acronim de la cuvintele „jeune et jolie” (în franceză „tânără și frumoasă”), este cântăreață, cunoscută vedetă de televiziune^[1] și actriță română, care a apărut în piese de teatru, producții cinematografice și emisiuni televizate de divertisment.

A luat lecții de canto și a studiat actoria, absolvind, în 2004, Facultatea de Teatru și Film din cadrul Universității Hyperion, la clasa profesorului Virgil Ogășanu. Din prima căsătorie, care a avut loc în secret în 2009, are un băiețel, Achim, născut la data de 10 iunie 2011.

În 2012, Jojo declara într-un interviu publicat online: "Nu știu cum aș putea exista fără Ionuț și fără Achim"^[2].

Totuși, după trei ani de căsnicie, divorțează (tot în secret), și se recăsătorește câțiva ani mai târziu cu actorul Paul Ipate, partenerul ei și în viața profesională (amândoi fiind implicați într-o serie de producții de teatru și televiziune), cu care are, în prezent, o fetiță, Zora Maria. Cătălina Grama a debutat în televiziune în anul 1995, la vârsta de doar 14 ani. A jucat în primul său rol de teatru în 2003, iar în 2005 a fost distribuită în primul său rol într-un lung metraj cinematografic.

La doar 14 ani, Jojo s-a apucat de modeling în 1994. Într-un casting este observată de cei de la revista Salut, apoi începe o colaborare cu cunoscutul post de televiziune românesc Pro TV. Timp de doi ani a făcut parte din trupa U-nite alături de Bart și Miky, compunând numeroase^[câte?] melodii. În perioada 1998-2003^[4]^[5]^[6] alături de Horia Brenciu, a fost prezentatoarea emisiunii Kiki Riki Miki, realizată de Oana Ionescu. A colaborat cu Xtra Records în anul 2000 pentru un remake al videoclipului Roz ^[7] cu care a câștigat ceva mai târziu în România premiul Otto.

Jojo a continuat cariera muzicală singură.

A apărut într-un număr al revistei Playboy.

TEATRU

Tanța și Costel, Teatrul George Ciprian, Buzău, 2003;
Petrecere într-un pian cu coadă de Mihai Ispirescu, Teatrul Nottara, 2005;
Poker de Adrian Lustig, Teatrul de Comedie, 2007;
Opera de trei parale de Bertolt Brecht, Teatrul Nottara, 2009.

TELEVIZIUNE

Televiziunea Română

Kiki Riki Miki, magazin interactiv pentru copii (edutainment), transmis în direct duminica pe TVR1, în perioada 1998-2003.
BZZZ - primul magazin interactiv pentru tineret^[8], transmis în direct sâmbăta dimineața pe TVR2, în perioada 1998-2000^[9].

Antena 1

Divertis, emisiune săptămânală de umor și satiră, 2000-2009.
SRC: Happy Show, emisiune săptămânală de umor și satiră, 2014-prezent.

Pro TV

Serviciul Român de Comedie, emisiune săptămânală de umor și satiră, 2009-2014.

FILMOGRAFIE

Un caz de dispariție, regia Dan Păduraru, 2005 - Mara
Poker, regia Sergiu Nicolaescu, 2009 - Monica
Nașa (2011) - asasina Katia
Ultimul corupt din România, regia Sergiu Nicolaescu, 2012 - Monica
S-a furat mireasa, regia Jesus del Cerro, 2012 - Nina

Dead in Tombstone, regia Roel Reine, producător - Universal Pictures, 2012

Date personale
Jojo Cătălina Alexandra Grama
Nume la naștere	Cătălina Alexandra Grama
Născută	22 aprilie 1981 (38 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță actriță de film
Activitate
Înălțime	1.61 m
Alte nume	Jojo

1981: Daniel Ghiță (n. 22 aprilie 1981, București) este un kickboxer român, la categoria super grea, care evoluează în competițiile GLORY International.

1985: Roxana Ionescu (n. 22 aprilie 1985, București) este o vedetă de televiziune și personalitate mondenă din România care a devenit cunoscută publicului interpretând rolul unei „Mame Natură” contemporane în emisiunea Ciao Darwin, emisiune ce a fost difuzată de postul tv Antena 1 în perioada 2003-2005. A câștigat concursul Dansez pentru tine, sezonul al 13-lea, alături de partenerul George Boghian.^[1]

Timp de două sezoane, Roxana Ionescu a făcut parte din echipa de prezentatori ai show-ului de televiziune Splash! Vedete la Apă^⁠(en), difuzat de Antena 1. A fost apoi înlocuită deoarece și-a exprimat intenția de a colabora cu postul „concurent” Pro TV, la emisiunea Ferma vedetelor.^[2]

Pe lângă bogata activitate pe care a desfășurat-o în televiziune, Roxana Ionescu a cochetat cu modelingul dar și cu pictorialele incendiare în reviste pentru bărbați precum Playboy^[3] sau FHM.

Date personale
Roxana Ionescu
Născută	22 aprilie 1985 (34 de ani) București, România
Naționalitate	România
Ocupație	Dansatoare, Gazdă TV
Activitate
Alte nume	Mama Natură
Înălțime	169 cm
Greutate	50 kg
Cunoscută pentru	Ciao Darwin, Tablou de nuntă, Vreau să fiu mare... vedetă, Rubrica Meteo de la Observatorul Antenei 1, Dansez pentru tine, Serviți vă rog, Splash! Vedete la Apă, Vocea României, Poftiți pe la noi, Ferma vedetelor

1987: Artiom Gaiduchevici (n. 22 aprilie 1987) este un fotbalist din Republica Moldova, care evoluează pe postul de portar la clubul FC Veris.
1992: Gelu Miodrag Velici (n. 22 aprilie 1992, Timișoara) este un fotbalist român care în prezent este liber de contract.

Decese:

296 - A murit Caius (sau mai probabil Gaius), al 28-lea Papa al Bisericii Catolice .
Caius – foto: ro.wikipedia.org
Caius a fost al 28-lea papă al Bisericii Catolice. Pontificatul său a fost de la 17 decembrie 283, până la moartea sa. Gaius a fost rudă cu impăratul Diocletian . Unele informații considerate azi inexacte spun că a trăit timp de 8 ani în catacombe ca să scape de persecuția lui Diocletian. Deși a condus comunitatea crestina o perioadă destul de îndelungată (13 ani), totuși despre activitatea lui ca pontif nu sunt date precise.
Se pare ca sfârșitul vieții sale a fost unul natural,cel putin asa așa îl prezintă și Calendarul Roman din 354, care nu îl enumără printre martiri. Interesant este și destinul mormântului său: în 1622 au fost descoperite rămășițile sale pământești în catacomba lui Calixt (unde a fost sigur înmormântat) și, din dispoziția papei Urban al VIII-lea, au fost transferate în biserica care și azi îi poartă numele. Dar iată că în sec. al XIX-lea, De Rossi – în aceași catacombă a lui Calixt – descoperă un sarcofag cu epitaful său și în interiorul sarcofagului „inelul pescarului” cu care Papa Caius sigila scrisorile sale apostolice. (cf. Arringhi, Roma subterr., 1. iv. c. xlviii. p. 426).
536 - A decedat Papa Agapet I.
Papa Agapet I - foto: ro.wikipedia.org
Papa Agapet I a fost Papă al Romei de la 13 mai 535, până la moartea sa, în 22 Aprilie 536. El nu trebuie să fie confundat cu un alt Agapet, un martir creștin timpuriu sărbătorit de catolici in 6 august. A fost inmormantat in Basilica Sf.Petru, fiind celebrat de catolici in 22 aprilie , împreună cu papa Soter.
1616 - A murit Miguel de Cervantes Saavedra, autorul romanului “Don Quijote de la Mancha”; (n. 29 septembrie 1547).
Miguel de Cervantes Saavedra (tablou atribuit lui Juan de Jáuregui și care se presupune că îl reprezintă pe Cervantes) – foto: ro.wikipedia.org
Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares – d. 22 aprilie 1616, Madrid) a fost un romancier, poet și dramaturg spaniol, considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulți critici literari l-au considerat primul roman modern și una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale.
1758 : Antoine de Jussieu , French naturalist (b. 1686 )
1876 : Infant Isabel Maria of Portugal (b. 1801 )
1882 - A murit filosoful Vasile Conta.
Vasile Conta (1845 - 1882) - foto: ro.wikipedia.org
Vasile Conta (n. 15 noiembrie 1845, com. Ghindăoani, județul Neamț – d. 21 aprilie 1882, Iași), a fost un filozof, scriitor și ministru român. A fost un mare patriot, iubitor şi promotor al istoriei naţionale. De asemenea, a fost preocupat de domenii precum sociologia, etica, estetica, pedagogia.
1892 : Edouard Lalo , French composer (b. 1823 )
1897 - S-a stins din viaţă Ion Ghica, (n.12 august 1816, Bucuresti), o personalitate marcantă a culturii romanesti din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, academician, autor, diplomat, matematician, om politic şi pedagog român.
Ion Ghica
foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
A fost prim-ministru al României de două ori şi preşedintele Academiei Române de patru ori.
1908 : Henry Campbell-Bannerman , Prime Minister of the United Kingdom (b. 1836 )

1922: Prințesa Marie de Schwarzburg-Rudolstadt (germană Prinzessin Marie von Schwarzburg-Rudolstadt; n. 29 ianuarie 1850 – d. 22 aprilie 1922) a fost a treia soție a lui Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg. A fost mama Prințului Hendrik, consort al reginei Wilhelmina a Țărilor de Jos și tatăl reginei Juliana. Prințesa Marie de Schwarzburg-Rudolstadt primul copil al Prințului Adolph de Schwarzburg-Rudolstadt și a soției acestuia, Prințesa Matilda de Schonburg-Waldenburg, s-a născut la Raben Steinfeld, pe atunci în marele ducat Mecklenburg-Schwerin. La 4 iulie 1868 la Rudolstadt, Schwarzburg-Rudolstadt, Marie s-a căsătorit cu Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg fiu al lui Paul Friedrich, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin.^[1] Anterior, Frederic Francisc mai fusese căsătorit de două ori: în 1849 cu Prințesa Augusta Reuss de Köstritz care a murit în 1862 și în 1864 cu Prințesa Anne de Hesse și de Rin care însă a murit la mai puțin de un an după căsătorie.

În momentul căsătoriei lor, Frederic Francisc avea 45 de ani iar Marie 18. Împreună au avut patru copii.^[2]

Elisabeta (1869–1955) căsătorită cu Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg (1852–1931)
Friedrich Wilhelm (1871–1897)
Adolf Friedrich (1873–1969)

Hendrick (1876–1934) căsătorit cu regina Wilhelmina a Țărilor de Jos, tatăl reginei Juliana a Țărilor de Jos. Marie a murit în 1922 la Haga. Era la Haga pentru a-l felicita pe Prințul Hendrik pentru împlinirea vârstei de 46 de ani. Dricul regal a dus corpul de la Palatul Noordeinde la gară. Sicriul a mers apoi cu trenul în Germania, unde prințesa a fost înmormântată.

Date personale
Marie de Schwarzburg-Rudolstadt

Nume la naștere	Marie Caroline Augusta
Născută	29 ianuarie 1850 Raben Steinfeld, Mecklenburg-Schwerin
Decedată	22 aprilie 1922 (72 de ani) Haga, Țările de Jos
Înmormântată	Schwerin Cathedral[*]
Părinți	Adolph Schwarzburg-Rudolstadt[] Q61569641[]
Frați și surori	Günther Victor, Prince of Schwarzburg[*]
Căsătorită cu	Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg
Copii	Elisabeta, Mare Ducesă de Oldenburg Ducele Friedrich Wilhelm Ducele Adolf Friedrich Hendrick, Prinț Consort al Țărilor de Jos
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg-Schwerin Casa de Schwarzburg-Rudolstadt
Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin
Domnie	4 iulie 1868 – 15 aprilie 1883

1930 : Jeppe Aakjær , Danish writer and poet (b. 1866 )
1933 - A murit Frederick Royce, cel care împreună cu Charles Rolls, a creat maşina de lux Rolls-Royce (n. 27 martie 1863)

1965 : Petre Antonescu (b. June 29, 1873 , Râmnicu Sărat - d. April 22, 1965 , Bucharest ) was an architect, educator, urban planner, restorer of historical monuments and Romanian academician, who established himself among the leading personalities of the school. Romanian architecture, marking the architectural activity from the first half of the 20th century by promoting a neo-Romanian architectural style . In 1945 he was elected a full member of the Romanian Academy . Petre Antonescu was born in Râmnicu-Sărat in 1873, where he also attended primary school, but finished high school at Bucharest . From 1893 , he studied architecture in Paris . Returning to the country, he began a fruitful activity in education, in the field of conservation and restoration of architectural monuments (being a member of the Historical Monuments Commission ), of the urban planning of the Capital of Romania and, respectively, of performing some architectural works. Petre Antonescu is the author of monumental public buildings ( administrative palaces , banks , ministries ) and of dwellings, all being buildings whose architecture elaborated, applied and developed vigorous, original architectural plastic forms, giving a unique interpretation to the old Romanian architectural forms and elements .

Among his most representative works are the building of the Bucharest City Hall, erected between 1906 and 1910 and completed in the years after 1945, the former building of the Administrative Palace in Craiova ( 1912 - 1913 ) and that of the Bucharest Investment Bank ( 1915 - 1923 ).

In all these monumental buildings, many original and interesting interpretations of porches , loggias , window and door frames , belts and other elements of the traditional Romanian architecture are encountered . In the same spirit, many private houses were designed in Bucharest, sector 1, Cișmigiu, among which we can mention those on Apolodor and Red Dumbrava streets and Ion Brezoianu street, Victor Eftimiu , or the buildings that housed the Simu Museum .

Also noted in these works the tendency of monumentality of the architect, but controlled with great refinement, so as not to lead to exaggerations. A large apartment building, located on the Kiseleff Road at number 12, built between the two world wars , with a façade dressed almost completely in apparent brick, demonstrates with virtuosity the adaptation of traditional plastic solutions for new functions.

Along with the interpretations of the Romanian architecture, Petre Antonescu managed with equal certainty and mastery the adaptation in a contemporary spirit of the historical styles present in the monumental building of the Faculty of Law of the University of Bucharest , built between 1933 and 1935 . Placed in a generous green space, the large composition, dominated by the large central classroom, carries out planimetric and plastic principles of classical inspiration, well adapted to the later destination of the structure, but weighted from the point of view of the compositional balance. Beside numerous buildings with different social functions, Petre Antonescu is also the architect of the Arch of Triumph , a sacred monument Unification of All Romanians from 1918 , inaugurated on December 1, 1936 to celebrate 18 years since the event.

BUILDINGS

The Triumph Arch in Bucharest
Palace of the City Hall , Regina Elisabeta Boulevard. Bucharest
Navigation Palace , 34 Portului Street, Galați
Constantin House IC (Dinu) Brătianu , Calea Dorobanților
Casa Oprea Soare (former Casa Bucur restaurant), Bucharest
The Palace of Marmorosch Bank Blank , Str. Doamnei, Bucharest
The Palace of the Faculty of Law , Regina Elisabeta Boulevard, Bucharest
Crețulescu Palace , Știrbei Voda Boulevard, Bucharest
Hotel Triumf ( 1935 ), originally a residential building for B.NR employees
Sinaia Casino
Palace Hotel in Sinaia
The Palace of Justice in Buzau
Botoșani Prefecture Palace, which houses the current Botoșani County Museum
Courts of Justice in Braila
The Administrative Palace of Craiova
Romanian School in Rome ^[2]
The building of the Polytechnic Society ( AGIR Headquarters ), Calea Victoriei
The National Archives Palace (missing, was located in the former courtyard of the Mihai Voda Monastery )
The casino in Constanța (together with Daniel Renard (1904-1910)
The Institute of History "Nicolae Iorga"

Dr. Ciru Iliescu's house ( 1910 ) - "Lotification and Ioanid Park" ; since 2010 it is the headquarters of the Löwendal Foundation

Personal data
Petre Antonescu Full member of the Romanian Academy

Born	29 iunie 1873 Râmnicu Sărat , Romania
Deceased	April 22, 1965 (91 years old) Bucharest , Romanian People's Republic ^[1]
Citizenship	Romania
Occupation	architect
Activity
Alma Mater	Polytechnic university
Significant buildings	* Arch of Triumph , Bucharest * Palace of the City Hall * Crețulescu Palace , Bucharest

1971: Anna Petrović-Njegoš, Princess of Montenegro ( 18 August 1874 - 22 April 1971 ) was the seventh child and sixth daughter of King Nicholas I of Montenegro and his wife, Milena Vukotić .

Personal data
Ana of Montenegro
Princess Francisc Joseph de Battenberg

Birth name	Ana Petrovic-Njegos
born	August 18, 1874 Cetinje
deceased	April 22, 1971 (96 years old) Montreux , Switzerland
buried	Q12031734 [*]
Parents	Nikola I of Montenegro Milena Vukotić [*]
Brothers and sisters	Zorka, Princess of Serbia Princess Milenian of Montenegro Anastasia of Montenegro Princess Xenia of Montenegro Elena of Montenegro Prince Mirko of Montenegro [] Prince Peter of Montenegro [] Danilo, Crown Prince of Montenegro
Married to	Prince Francis Joseph de Battenberg
Citizenship	Montenegro
Occupation	politician
Noble membership
headlines	Princess
Noble family	Casa de Battenberg Casa Petrovic-Njegos

1984 : Ansel Adams , American photographer (b. 1902 )
1986 :  Mircea Eliade  (n. March 9,  1907, Bucharest , Kingdom of Romania ^[4]  - d.   April 22,  1986,  Chicago , USA ^[11] ) ^[12] was a historian of religions, fiction writer, philosopher and Romanian professor at University of Chicago , 1957, holder of the chair of the history of religions Sewell L. Avery from 1962, naturalized American citizen in 1966, honored with the title of Distinguished Service Professor        . Author of 30 scientific volumes, literary works and philosophical essays translated into 18 languages and about 1200 articles and reviews with a varied theme. The complete work of Mircea Eliade would occupy more than 80 volumes, without taking into account his intimate journals and unpublished manuscripts. He is a post-mortem member of  the Romanian Academy  (since 1990). Born in  Bucharest , he was the son of Gheorghe Eliade (whose original name was Jeremiah) ^[14]^[15]  and Jeanei. ^{[16] The}  family was drawn from a lineage of Moldavian settlers from  Covurlui County . ^[17]  He had a sister, Corina, the mother of the semiotician  Sorin Alexandrescu . ^[18]
The family moved between Tecuci and Bucharest , ultimately settling in the capital in 1914 , ^[14] and bought a house on Melodiei Street (currently Radu Cristian street at no.1), near Rosetti Square. , where Mircea Eliade lived until late adolescence. ^[19]
After finishing primary education at the school on Mântuleasa Street, ^[14]  Eliade became a student of Spiru Haret College, being a colleague with Arşavir Acterian , Haig Acterian , Petre Viforeanu , Constantin Noica ^[15] and Barbu Brezianu . He published in the Vlăstarul Magazine . He then became interested in the sciences of nature and chemistry , as well as occultism , ^[15] and wrote short pieces on entomological topics. ^[20]
      Despite his father, who was worried that he might endanger his eyesight and so weak, Eliade reads with passion. ^[15]  One of my favorite authors is Honoré de Balzac . ^[15]^[20] Eliade is acquainted with the novels of Giovanni Papini and with the social-anthropological studies of James George Frazer . ^[20]
His interest in the two writers led him to learn  Italian  and  English ; in particular he begins to study  Persian  and  Hebrew . ^[14]^[20]  He is interested in  philosophy  and studies the works of  Vasile Conta ,  Marcus Aurelius  and  Epictet , reads works of history and in particular  Nicolae Iorga  and  B.P Hasdeu . ^[20]  His first work was published in  1921 The Enemy of the Silkworm ^[21] followed by How to Find the Philosopher's Stone . ^[20]    Four years later, Eliade finishes her work on her debut volume, autobiographical volume,  The Myopic Adolescent Novel .  Mircea Eliade had a serious philosophical background from Romania . After a difficult puberty of intense solitary study, from 1925 the adolescent is almost unanimously recognized as the "head of his generation". From the age of 14, he began to write articles on  entomology , which betrayed a surprising imagination, and a little later, the first novels. The Gaudeamus novel  , completed in  1928 , the second part of the  myopic adolescent novel , contains interesting autobiographical information about the first meeting with his future teacher.  logical  and  metaphysical ,  Nae Ionescu , who would have a decisive influence on his career. Recognizing the talent and knowledge of Mircea Eliade,  Nae Ionescu  gave him a job in the writing of the newspaper  Cuvântul . Although the views of posterity are divided, Nae Ionescu had the undeniable merit of supporting young talents like Eliade or  Mihail Sebastian . Wanting to broaden his intellectual horizon beyond the French culture, then dominant in Romania, Eliade learns Italian and during his travels in Italy he personally knows Giovanni Papini  and  Vittorio Macchioro , who had publications in the field.  the history of religions . An indiscretion of the young Eliade, who publishes an interview taken with Macchioro, mentioning some bitter remarks by him about Mussolini 's regime  , caused him displeasure. ^{[ requires citation ]} . In  1929  he took his license with a thesis on Italian philosophy during the  Renaissance . După cultura italiană, filosofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obținând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Întors la București (locuiește între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141), își dă doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India și pe date autobiografice. Între 1932 și 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice. De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicații, printre care și ziarul oficial al Mișcării, "Buna Vestire", dar și prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937.
Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. La vremea arestării tocmai publicase Provincia și legionarismul în Vremea, ministrul de interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor de propagandă legionară.^[23]
Eliade a fost ținut timp de trei săptămâni în arest la sediul Siguranței Statului de la Malmaison, unde s-a încercat a-l convinge să semneze o declarație de disociere de Garda de Fier, dar el a refuzat să o facă.^[24] În prima săptămână a lunii august a fost transferat la un lagăr provizoriu din Miercurea-Ciuc. Când Eliade a început să scuipe sânge în octombrie 1938 a fost dus la un sanatoriu din Moroeni.^[24] A fost eliberat pe 12 noiembrie 1938.^[25]
Eliade s-a distanțat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tinerețea sa. În timp ce scria articole antisemite ^[26], a luat poziție față de expatrierea unor mari intelectuali evrei și și-a menținut amiciția cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiți exegeți ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura ^[27],^[28] și că unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale științifice,^{[necesită citare]}. În ceea ce privește opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui Codreanu Eliade a fost căsătorit de două ori: prima lui soție a fost Nina (n. Mareș, d. 1944), cu care s-a căsătorit în 1934,^[33]^[34]^[35] iar a doua soție a fost Christinel (n. Cotescu, d. 9 martie 1998), cu care s-a căsătorit în 1948.
OPERE LITERARE
- Romanul adolescentului miop, roman (1928)
- Gaudeamus, roman (1929)
- Isabel și apele diavolului, roman (1930)
- Lumina ce se stinge, roman (1931)
- Maitreyi, roman (1933)
- Întoarcerea din rai, roman (1934)
- Huliganii, roman (1935)
- Șantier. Roman indirect (1935)
- Domnișoara Christina, nuvelă (1936)
- India (1936)
- Șarpele, nuvelă (1937)
- Nuntă în cer, roman (1939)
- Secretul doctorului Honigberger, nuvelă (1940)
- Nopți la Serampore, nuvelă (1940)
- Pe strada Mântuleasa, nuvelă (1963)
- La țigănci, nuvelă (1959)
- Noaptea de Sânziene, roman (1971)
- În curte la Dionis, nuvele (1977)
- 19 trandafiri, roman (1980)
- Viața nouă (Ștefania), roman neterminat
LUCRĂRILE PUBLICATE ÎN LIMBA ROMÂNĂ
- Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediție curentă, Humanitas, 2004
- Gaudeamus, 1929 ediție curentă, Humanitas, 2004
- Isabel și apele diavolului, 1929, ediție curentă, Humanitas, 2003
- Solilocvii, 1932
- Maitreyi, 1933, roman indian
- Oceanografie, 1934,
- Întoarcerea din rai, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
- Lumina ce se stinge, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
- Alchimia asiatică, 1935 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
- India, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
- Incercarea labirintului , roman
- Caietele maharajahului, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
- Huliganii, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003
- Șantier, Roman indirect, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003
- Domnișoara Christina, 1936 ediție curentă Humanitas, 2003
- Cosmologie și alchimie babiloniană, 1937 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
- Șarpele, 1937
- Fragmentarium, 1938
- Nuntă în cer, 1938
- Secretul doctorului Honigberger, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
- Nopți la Serampore, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
- Mitul reintegrării, 1942
- Salazar și revoluția în Portugalia, 1942
- Jurnal portughez, scris în 1942, editat 2006
- Insula lui Euthanasius, 1943, ediție curentă Humanitas, 2003
- Comentarii la Legenda Meșterului Manole, 1943 în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
- Pe strada Mântuleasa, 1968, ediție curentă Humanitas, 2004
- Coloana Nesfarsita (piesa de teatru), 1970 Roma "Revista scriitorilor Romani", 1976 în „Secolul XX”, 1996 Editura Minerva, 2001 Editura „Destin” din Deva
- Noaptea de Sânziene, 1971
- În curte la Dionis, 1977, ediție curentă Humanitas, 2004
- Tinerețe fără tinerețe, Nouăsprezece trandafiri, 1980, ediție curentă Humanitas, 2004
- Viață nouă (Ștefania), Jurnalul Literar, 1999
- Religii australiene, ediție curentă Editura Herald, 2012
LUCRĂRILE PUBLICATE ÎN LIMBI STRĂINE
- Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936), în limba franceză
- Os Romenos, latinos do Oriente („Despre Români, latinii orientului”), 1943, în limba portugheză
- Tehnici ale Yoga, 1948
- Traité d'histoire des religions (1949), în limba franceză
- Le mythe de l'éternel retour (1949), în limba franceză
- Imagini și simboluri, 1952
- Yoga. Nemurire și libertate, 1954
- Le Sacré et le Profane (1956), în limba franceză
- Făurari și alchimiști, 1956
- Mituri, vise, mistere, 1957
- Nașteri și renașteri, 1958
- Mefistofel și androginul, 1962
- Patañjali et le Yoga (1962), în limba franceză
- Aspects du mythe (1963), în limba franceză
- The Quest (titlul versiunii în limba franceză este La Nostalgie des Origines), 1969
- De Zalmoxis à Gengis-Khan, Paris, 1970
- Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase (1974), în limba franceză
- Istoria credințelor și ideilor religioase, 1976-1983
- Uniformes de général, nouvelles, traduction du roumain par Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1981
- Les Trois grâces, nouvelles, traduction du roumain par Marie-France Ionesco et Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1984. ISBN 2-07-070035-6
- Briser le toit de la maison, 1986
OPERE MEMORIALISTICE
- Romanul adolescentului miop,scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediție curentă, Humanitas, 2004
- Jurnal, două volume (versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea Handoca pornind direct de la manuscris)
- Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa)
- Jurnal portughez și alte scrieri, Humanitas, 2006
- Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006
ECRANIZĂRI
- The Bengali Night (1988)
- Domnișoara Christina (1992)
- Șarpele ("The Snake") (1996)
- Eu sunt Adam! (1996)
- Tinerețe fără tinerețe ("Youth Without Youth") (2007)
- Domnișoara Christina (2013)

Jump to navigation Jump to search

Mircea Eliade

Date personale

Născut

9 martie 1907^[2]^[3]

București, Regatul României^[4]

Decedat

22 aprilie 1986 (79 de ani)^[5]^[6]^[2]^[3]^[7]^[8]^[9]^[10]

Chicago, SUA^[11]

Înmormântat

Oak Woods Cemetery[*]

Cauza decesului

cauze naturale[*] (cerebrovascular disease[*])

Căsătorit cu

Nina Mareș,
Christinel Cotescu

Naționalitate

română

Cetățenie

Regatul României

RSR

SUA

Etnie

români

Religie

Biserica Ortodoxă Română

Ocupație

istoric al religiilor, filosof al religiilor, eseist, prozator, profesor universitar

Partid politic

Mișcarea Legionară

Limbi

limba franceză
limba engleză
limba română^[1]
limba germană
limba italiană
limba persană

Studii

Universitatea din Calcutta
Universitatea din București

Activitatea literară

Activ ca scriitor

1921-1986

Mișcare/curent literar

Școala de istorie a religiilor din Chicago, Modernism
Criterion
Trăirism

Subiecte

fantasy, autobiografie, istoria religiilor

Specie literară

poezie, nuvelă, roman, eseu

Operă de debut

povestirea „Cum am găsit piatra filosofală”, romanul Romanul adolescentului miop, eseul Yoga.

Influențe[ascunde]

Honoré de Balzac, Surendranath Dasgupta, Julius Evola, James George Frazer, André Gide, René Guénon, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Aldous Huxley, Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Carl Jung, Rudolf Otto, Giovanni Papini, Gerardus van der Leeuw, Miguel de Unamuno, Joachim Wach

A influențat pe[ascunde]

Ioan Petru Culianu, Wendy Doniger, Gilbert Durand, Sergiu Al-George, Andrei Oișteanu, Mariana Șora, Mihail Șora,

Note

Premii

Legiunea de onoare
Gordon J. Laing Award[*]

Membru post-mortem al Academiei Române

1989 : Emilio Gino Segrè , Italian-American physicist, Nobel laureate (b. 1905 )
1994 - Fostul preşedinte american, Richard Nixon, a încetat din viaţă la vârsta de 81 de ani.
Nixon anunță publicarea stenogramelor după înregistrările Watergate la 29 aprilie 1974 – foto: ro.wikipedia.org
Richard Milhous Nixon (n. 9 ianuarie 1913, Yorba Linda, California, SUA – d. 22 aprilie 1994, Manhattan, SUA) a fost al treizeci și șaptelea președinte al Statelor Unite, îndeplinind această funcție între 1969 și 1974, când a devenit primul și încă singurul președinte american care a demisionat din funcție. Înainte de președinție, Nixon fusese membru al Camerei Reprezentanților din partea statului California și a Partidului Republican, și apoi senator de California și al treizeci și șaselea vicepreședinte al SUA între 1953 și 1961 în mandatele prezidențiale ale lui Dwight Eisenhower.
1996 - A murit poetul şi prozatorul Mircea Ciobanu, autor al „Patimile”, „Martorii”, „Vântul Ahab”, „Anul tăcerii” ;(n. 13 mai 1940).

2017: Geta Popescu (nume la naștere Dor Medina Geta^{[necesită citare]} Popescu, n. 4 iunie 2003, Râșnov - d. 22 aprilie 2017, munții Retezat) a fost o tânără alpinistă română care a intrat în cartea recordurilor.

Date personale
Geta Popescu
Născută	4 iunie 2003 Râșnov, România
Decedată	22 aprilie 2017 (13 ani)^[1] Munții Retezat, România
Cauza decesului	avalanșă
Cetățenie	România
Ocupație	alpinist[*]
Activitate
Cauza decesului	avalanșă

Sărbători

* In calendarul ortodox: Sf Ier Teodor Sicheotul, episcopul Anastasiopolei

Cel întru sfinți părintele nostru Teodor Sicheotul, episcop de Anastasiopolis, a trăit în secolul al VI-lea și încă din tinerețe a trăit în pustnicie, nevoindu-se în numele Domnului. S-a bucurat de un mare renume și a fost cinstit ca un sfânt de pe când era încă în viață. Sfântul Teodor a trecut la Domnul în anul 613. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 22 aprilie.

* Ziua Planetei Pământ – Ziua Internaţională a Mamei-Pământ (ONU)

The unofficial Earth Day Flag created by John McConnell includes The Blue Marble photograph taken by the crew of Apollo 17 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La 22 aprilie, sărbătorim, în fiecare an, Pământul prin marcarea Zilei Planetei Pământ, dar şi a Zilei Internaţionale a Mamei-Pământ (ONU), ziua când s-a născut mișcarea pentru protejarea mediului înconjurător. Această mișcare s-a născut în SUA într-o perioadă când au avut loc mai multe evenimente deosebite, printre care înăbușirea prin folosirea armelor de foc a revoltei unor studenți împotriva războiului din Cambodgia, ”Masacrul din 4 mai”, apariția fibrelor optice, succesul melodiei „Bridge over Troubled Water”, ultimul album al formației Beatles, moartea lui Jimmy Hex, un accident nuclear în Carolina de Sud la centrala nucleară din Savannah River din apropierea orașului Aiken (nerecunoscut timp de 18 ani), poluarea foarte mare cu gaze și fum, considerată ”semn al prosperității”. Despre mediul înconjurător a început să se vorbească din ce în ce mai des.

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Ier Teodor Sicheotul, episcopul Anastasiopolei

Sfântul Teodor Sicheotul, episcopul Anastasiopolei (Galatia), este pomenit în calendarul creştin ortodox în ziua de 22 aprilie. Sfântul Teodor a trăit în vremea împăratului Iustinian cel Mare (527-565). Era originar din Galatia - regiune antică din Anatolia centrală - dintr-un sat cu numele Sicheon.

- Viața Sfântului Ierarh Teodor Sicheotul, Episcopul Anastasiopolei
  Viața Sfântului Ierarh Teodor Sicheotul, Episcopul Anastasiopolei

Sfântul Teodor și-a cunoscut trecerea sa degrabă de la cele pământești și a spus aceasta cu bucurie ucenicilor săi, precum și vremea sfârșitului său, după praznicul Paștilor, care a și fost. Iar când se sfârșea, a văzut pe sfinții îngeri, care veniseră să-l ia și, zâmbind cu față luminoasă, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lor.

În pământul Galatiei este un sat ce se numește Sicheia, sub stăpânirea cetății lui Anastasie, care este prima sub stăpânirea Ancirei, ce este departe de Anastasiopolia ca la douăsprezece stadii. De acolo era patria Cuviosului Teodor Sicheotul, care s-a zămislit cu minune în pântecele maicii sale, ce se numea Măria, din bărbat vestit, cu numele Cozma, slujbaș împărătesc, pe vremea împăratului Iustinian cel Mare. Căci atunci când a zămislit maica sa, Măria, în noaptea aceea adormind, a avut o vedenie minunată: a văzut o stea prea mare și prea luminoasă pogorându-se din cer în pântecele ei. Și deșteptându-se Măria, a spus aceasta maicii sale Elpidia și surorii, sale Despina, care viețuiau lângă dânsa.

După aceea s-a dus la un oarecare părinte înaintevăzător, care în sihăstrie petrecea în liniște ca la șase stadii de la satul acela, și acea vedenie înfricoșătoare pentru zămislirea ei, i-a spus-o lui. Iar starețul acela, învățând-o cu duhovnicești sfătuiri despre viața cea plăcută lui Dumnezeu, i-a zis: „Pruncul cel ce s-a zămislit în tine, va fi cu adevărat om mare, nu numai înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu; pentru că steaua aceea luminoasă însemnează slavă împărătească, precum socotesc tâlcuitorii de vise cei înțelepți. însă de tine nu se va spune așa, adică steaua cea văzută de tine mai înainte nu vestește putere împărătească pe pământ, ci slavă de fapte bune și de darurile lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le va turna în cel zămislit de tine, pentru că voiește ca pe robii Săi să-i sfințească în pântecele cel de maică, mai'înainte de nașterea lor".

Aceasta mai înainte proorocind-o Măriei văzătorul stareț și din destul învățând-o, a eliberat-o cu pace. Deci s-a înștiințat despre aceasta și Teodosie, episcopul cetății lui Anastasie, și acela asemenea gândea la vedenia aceea, că pruncul ce se va naște, va fi lumină lumii. Iar Măria întorcându-se de la stareț, petrecea după sfatul lui cu plăcere de Dumnezeu în întreagă înțelepciune, fără bărbat, împreună cu mama și cu sora sa.

Iar când s-a împlinit vremea nașterii, a născut Măria pe acest rob al lui Dumnezeu și botezându-l după obiceiul creștinesc, l-a numit Teodor, care se tâlcuiește dar al lui Dumnezeu, cu însuși numele arătând mai înainte, că pruncul acela are să fie pentru lume mare dăruire de la Dumnezeu. Și făcându-se pruncul de șase ani, dorea maica sa să-l înscrie mai înainte de vreme în rânduiala ostășească; deci îi gătea lui brâu de aur și haine de mult preț, și alte lucruri de trebuință la rânduiala ostășească. Și dorea să meargă la Constantinopol, ca acolo să facă ostaș la împărat pe fiul său. Dar i s-a arătat ei în vis Sfântul Mucenic Gheorghe, zicându-i: „Pentru ce la un sfat ca acesta te-ai hotărât pentru fiul tău, o, femeie? Nu te osteni în zadar, pentru că împăratul cel ceresc are trebuință de fiul tău!"

Deci deșteptându-se din somn Măria, a început a plânge și a zice: „S-a apropiat moartea copilului meu", căci i se părea că va muri degrabă. Dar pruncul creștea cu anii și cu înțelegerea, iar când era de opt ani l-a dat maică-sa la învățătura cărții. Și cu darul lui Dumnezeu învăța mai bine decât toți copiii și era mai iubit decât toți pentru obiceiurile sale cele bune; pentru că în copilăreștile jocuri avea bărbătească înțelegere, păzindu-se de tot cuvântul de jurământ sau de hulă, și chiar și pe ceilalți copii îi oprea de la acelea, împăcând toate certurile și bătăile dintre copii.

Era în casa acelor femei, un bărbat bătrân, cu numele Ștefan, temător de Dumnezeu și dreptcredincios, pe care ca pe un părinte îl cinsteau pentru viața lui cea îmbunătățită. Pe acesta văzându-l copilul Teodor postind până seara în Sfântul Post cel de 40 de zile, și o mică fărâmitură de pâine cu apă gustând seara, s-a aprins cu dragostea cea dumnezeiască și a început a urma postirii lui, înfrâ-nându-se și el tot așa. Iar când se întorcea de la școală la vremea prânzului, îl silea maică-sa să mănânce cu dânșii, dar el nu voia. După aceea, ca să nu fie silit la mâncare, a început a nu se mai întoarce la vremea mesei acasă, ci toată ziua ședea la școală până seara. Iar seara mergea mai întâi la biserică împreună cu Ștefan la obișnuita cântare și se împărtășea cu Preacuratul Trup și Sânge al lui Hristos Dumnezeul nostru, apoi mergea acasă târziu și primind o mică bucată de pâine cu apă, se întărea.

Și îl sileau maică-sa și ceilalți casnici ca să mănânce fiertură și celelalte mâncări, iar el nicidecum nu voia. Și a rugat maică-sa pș dascăl, ca la vremea prânzului să slobozească pe copil de la școală acasă și să-l silească să mănânce cu dânșii, căci din cauza nemancării era foarte uscat cu trupul. Iar el nu mergea acasă, ci se suia în muntele ce era acolo, unde era biserica Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe. Acolo, Sfântul Mare Mucenic arătându-i-se la vederea ochilor în chip de tânăr preafrumos, îl ducea înăuntrul bisericii; și se îndeletnicea în biserică Teodor cu citirea cărților sfinte, până ce trecea vremea prânzului. Și iarăși mergea de la biserică ca și cum ar fi mers de acasă la școală, iar seara, întrebându-l maică-sa pentru ce n-a venit să prânzească, răspundea: „Nu învățasem stihurile și pentru aceea m-a oprit". Și iarăși ruga maică-sa pe dascăl, ca să lase pe Teodor să prânzească la vremea cea cuviincioasă. Iar dascălul cu jurământ adeverea că după cererea ei cea dintâi, în toate zilele îl slobozea pe Teodor cu ceilalți copii de la școală, la vremea prânzului.

Și înștiințându-se maică-sa, cum că Teodor la prânz se suie în munte la biserică, a trimis o slugă să-l aducă cu forța de acolo și cu multe certări îl îngrozea să vină să prânzească, iar el, neascultând-o, își păzea obișnuita înfrânare. Și fiind el de zece ani, a năvălit o boală oarecare peste satul acela și mulți boleau foarte, iar unii și mureau. Atunci s-a vătămat de acea boală și fericitul copil Teodor și era aproape de moarte, deznădăjduit de ai săi. Deci luându-l aproape mort l-au dus la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, ce era aproape, și l-au pus în fața altarului. Iar în vârful bisericii sub cruce era închipuirea feței Mântuitorului și dintr-aceea au picat două picături de rouă asupra copilului cel bolnav și îndată s-a sculat sănătos și s-a dus acasă, mulțumind lui Dumnezeu. Dormind el nopțile între casnicii săi, când toți erau cuprinși de un somn greu, mergea la dânsul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și-l deștepta, zicându-i: „Scoală-te, Teodore, căci luceafărul a răsărit și a sosit vremea rugăciunii celei de dimineață; de aceea să mergem la biserica Sfântului Gheorghe". Iar copilul îndată cu sârguință și cu bucurie se scula.

Deci, la început i se arăta Sfântul Gheorghe în chipul lui Ștefan, cel din casa lor. După aceea în însăși chipul său i se arăta lui, deșteptându-l în fiecare noapte și ducându-l la biserică. Iar diavolii, vrând pe cale să îngrozească pe .copil, se prefăceau în lupi și în diferite fiare și se repezeau asupra lui. Dar Sfântul Mucenic, mergând înaintea lui și purtând sulița în mâini, izgonea acele înfricoșate năluciri și lui Teodor îi poruncea să nu se teamă. Astfel, fâcându-se acestea în toate nopțile, maică-sa și celelalte femei deșteptându-se din somn și pe Teodor neaflându-l în pat, s-au mirat și au cunoscut că mergea noaptea la biserică. Și se minunau, cum de cu seară culcându-se să doarmă în mijlocul lor, se scoală nesimțit de nimeni. Deci, se temea maica sa ca nu cumva să-l mănânce fiarele pe copil, căci în acea vreme se auzise că un lup răpește nu numai dobitoacele, ci și pe copiii cei mici. Pentru aceea cu certuri îl îngrozea să nu iasă din casă la biserică mai înainte de răsăritul soarelui, de vreme ce locul acela era pustiu. însă fericitul copil nicidecum nu asculta pe maica sa, ci la obișnuita vreme a nopții deșteptat fiind de Sfântul Gheorghe, pleca la biserica lui, neștiut de nimeni.

Odată, când se lumina de ziuă, deșteptându-se maica sa și femeile cele cu dânsa și pe copilul Teodor neaflându-l în pat, s-au umplut de mânie; și alergând la biserică, l-au luat de acolo și apucându-l maica lui de păr, îl trăgea spre casă, bătându-l foarte rău. Și nu l-au slobozit toată ziua din casă, iar spre noapte l-au legat de pat, ca să nu iasă nicăieri. Și în acea noapte Sfântul Marele Mucenic Gheorghe s-a arătat în vis maicii lui Teodor și femeilor celor cu dânsa, având sabia încinsă la coapsă, pe care scoțând-o, le îngrozea cu mânie, zicându-le: „Voi tăia capetele voastre, dacă veți mai bate pe copilul acesta și veți opri venirea lui către mine". Iar femeile deșteptându-se cu spaimă mare din somn, spuneau acea înfricoșată arătare și îngrozire a mucenicului una alteia, căci toate una și aceeași vedenie văzuseră. Și îndată dezlegând pe sfântul copil, îl dezmierdau cu cuvinte mângâietoare, ca să nu se mânie pe dânsele că l-au bătut. Și îl întrebau, cum mai înainte de a se lumina de ziuă merge la biserică, ieșind din casă, și nu se teme de fiare. Iar el le spunea, cum că în toate nopțile venea la el un tânăr luminos și îl deștepta și îl ducea la biserică, apărându-l de năluciri pe cale. Deci, au cunoscut femeile, că Sfântul Mucenic Gheorghe, pe care îl văzuseră în vedenie, i se arată lui și îl apără. Din acea vreme, întru nimic nu mai opreau pe Teodor, ci l-au lăsat spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, zicând: „Voia Domnului să fie!"

Acest fericit copil avea o soră mică, cu numele Viata, pe care mama lui o născuse din alt bărbat, fiindcă, sfătuind-o rudeniile, se mai măritase încă o dată. Acea copilă îl iubea pe fratele său Teodor și adeseori îi urma lui ziua, pe când mergea la biserică, și se ruga cu dânsul împreună și se sârguia să urmeze vieții lui. Pentru că Duhul lui Dumnezeu lucra și într-însa, ca și în Teodor. Nu departe de casa lor era o biserică a Sfântului Mucenic Emilian, care în acea țară a Galatiei, în cetatea Ancirei, pe vremea împărăției celui fără de lege Iulian Paravatul, a fost răstignit pe cruce după multe munci.

În biserica acelui mucenic intrând fericitul Teodor, petrecea toată noaptea în rugăciune. Iar odată adormind la miezul nopții, i s-a făcut o astfel de vedenie. I se părea că stă înaintea unui împărat care ședea pe scaun într-o slavă mare, înconjurat de mulțime mare de ostași, și o femeie prea luminată, îmbrăcată în porfiră, era de-a dreapta împăratului; și l-a auzit pe Acela zicându-i: „Nevoiește-te, Teodore, ca să primești plata cea desăvârșită în împărăția cerului; iar Eu și pe pământ te voi face cinstit și te voi preamări înaintea oamenilor!" Această vedenie i s-a făcut în anul al l2-lea al vieții lui. Și din acel ceas cu mai multă dorire către Dumnezeu și cu dragoste aprinzându-se, a început mai mult a se osteni. Deci s-a închis într-o cămară a casei sale și a petrecut într-însa de la praznicul sfintei dumnezeieștii Arătări (Botezul Domnului) până la praznicul Duminicii Stâlpărilor, în post și rugăciune, îndeletnicindu-se cu citirea cărților și vorbind cu însuși Dumnezeu. Iar mai ales în două săptămâni ale Sfântului Post cel de 40 zile, în cea dintâi și în cea din mijloc, nu vorbea nimic cu nimeni, ci, petrecând cu adâncă tăcere, își adâncea toată mintea sa în Dumnezeu.

Iar după trecerea sfântului și marelui post, sosind praznicul învierii lui Hristos, urătorul diavol nesuferind să-l vadă pe un îmbunătățit copil ca acesta, gândea cum l-ar pierde. Și a meșteșugit un vicleșug într-acest chip: într-una din zile, s-a prefăcut în chipul unui tânăr, Gherontie, care învăța împreună cu Teodor la școală, și mergând la Teodor, l-a chemat cu el spre răcorire. Și luându-l, l-a suit pe un deal înalt, ce se numea Tzedrama, și stând pe o piatră mai înaltă, a început a ispiti pe Teodor, ca și altădată în pustie pe însuși Domnul nostru Iisus Hristos, zicându-i: „De voiești, o, bunule Teodore, să-ți arăți vitejia ta, aruncă-te de aici jos". Iar Teodor a răspuns: „Mă tem, de vreme ce această înălțime este nemăsurată". Zis-a diavolul: „Tu mai mult decât toți ai fost mai viteaz la școală, iar acum te temi de aceasta? Iată eu nu mă tem, ci îndată voi sări jos". Teodor a zis: „Să nu faci aceasta, ca să nu mori căzând". Iar diavolul se întărea, zicând că nici o primejdie nu va pătimi. Teodor a răspuns: „Dacă vei face aceasta tu mai întâi și te voi vedea întreg, apoi și eu după tine voi urma". Și îndată diavolul a sărit din înălțime jos, în acea adâncime fără măsură, apoi stătea acolo în dreptu-i și chema la sine pe Teodor, ca și el asemenea să se arunce.

Iar Teodor văzând aceasta, s-a spăimântat și gândea în sine, cum Gherontie, care mai înainte nu avea niciodată o îndrăzneală ca aceea, a putut să sară jos fără vătămare din așa înălțime de deal. Gândind el acestea, iar diavolul strigându-l de jos și chemându-l la sine, îndată s-a arătat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și, apucând de mână pe Teodor, i-a zis: „Vino aici și urmează-mi! Nu asculta pe ispititorul, care caută sufletul tău! Pentru că acesta nu este Gherontie, ci vrăjmașul neamului nostru". Atunci a dus mucenicul pe copil în biserica sa, în care zăbovind, au venit la el maica lui și bunica sa și îl rugau pe fericitul să se întoarcă acasă, de vreme ce multe rudenii și prieteni se adunaseră la ei la ospăț și-l așteptau. Iar el știind Scriptura, că dragostea acestei lumi este vrăjmașă lui Dumnezeu, pentru că cel ce voiește să fie lumii prieten, se face vrăjmaș lui Dumnezeu, nu i-a ascultat, ci dezlegându-și brâul său cel de aur și scoțând haina de mult preț de deasupra și gherdanul, le-a aruncat, zicând: „Știu că vă temeți să nu le pierd; deci luați-le, iar pe mine lăsați-mă". Iar el nu a mers.

Și auzind de un părinte îmbunătățit, care se numea Glicherie, că este ca la zece stadii de satul lor, într-un loc liniștit, s-a dus la el, voind să se binecuvânteze și să se povățuiască de către dânsul. Iar Glicherie, fiind bărbat mai înaintevăzător și cunoscând că în copil este Duhul lui Dumnezeu, l-a primit cu dragoste și bucurie. Și a zis către el, zâmbind: „Fiule, iubești chipul monahicesc?" Copilul a răspuns: „îl iubesc foarte mult, părinte, și doresc cu tărie a mă învrednici aceluia". Și atunci era secetă mare în părțile acelea și, ieșind amândoi din chilie, au mers și au stat înaintea bisericii Sfântului Ioan Botezătorul. Și a zis Cuviosul Glicherie către fericitul copil Teodor: „Fiule, să plecăm genunchii și să ne rugăm Domnului, ca milostivindu-Se, să ne dea ploaie și să adape pământul cel uscat; din acestea vom ști, de suntem în numărul drepților".

Aceasta a voit să facă starețul, nu ca ispitind pe Domnul, ci nădăjduind că sunt bineprimite rugăciunile lui la Dumnezeu. Deci, plecându-și genunchii, s-au rugat și îndată cerul s-a acoperit de nori, iar când s-au sculat de la rugăciune, a căzut ploaie foarte mare și tot pământul s-a adăpat din destul. Iar starețul umplându-se de bucurie pentru darul Domnului, a zis către Teodor cu dragoste: „De acum, fiule, orice vei cere de la Dumnezeu, toate îți va da. Pentru că va fi cu tine, întărindu-te ca și cu vârsta trupească și cu duhovniceasca viețuire întru Dumnezeu să crești din putere în putere; iar tu să-ți săvârșești dorința, când va veni vremea".

După aceasta Teodor, luând binecuvântare de la stareț, s-a întors la casa sa. Și având l4 ani de la nașterea sa, a gândit să-și lase casa pentru totdeauna și să petreacă lângă biserica Sfântului Gheorghe cea din munte. Deci a rugat pe maica sa și pe casnici să nu-i facă împiedicare la scopul său, nici să-l supere venind la el. Iar rudele n-au îndrăznit să-l oprească, știind că Dumnezeu este cu dânsul. Și ducându-se Teodor, și-a săpat o peșteră în munte sub altar și petrecea acolo, intrând totdeauna în biserică și rugându-se. Și îi trimitea maica sa pâine curată și păsări fierte și prăjite, iar el pe toate acelea le punea pe o piatră lângă drumul bisericii, ca ori păsările, ori fiarele, ori oamenii cei ce treceau pe acolo să le mănânce, iar el se hrănea din prescurile ce se aduceau la biserică, mâncând câte una pe zi, seara.

Era acolo un loc oarecare stăpânit de diavoli, ce se numea Area, fiind departe de acolo ca la șase stadii, despre care se povestea că zeița Artemida cea păgână petrecea acolo cu mulțime de diavoli și nu era cu putință nimănui să treacă prin locul acela fără primejdie. Și mai ales la amiază, în lunile iulie și august, mulți oameni se vătămau până la moarte de diavolii aceia. Aceasta auzind-o fericitul tânăr, venea în lunile acelea în toate zilele în acel loc. Și toată ziua zăbovind acolo, seara se întorcea acasă întreg, nepătimind nici o primejdie de la diavoli, pentru că ei văzându-l venind acolo, fugeau de dumnezeiasca putere. Iar în luna ianuarie, când se făcea praznicul Dumnezeieștii Arătări, Teodor ieșea cu ceilalți oameni și clerici la râu, pentru sfințirea apei. Și intrând în apă desculț, stătea nemișcat până la săvârșirea cântării, iar după dumnezeiasca Arătare, se închidea în peșteră și petrecea în tăcere, fără să iasă până la Duminica Stâlpărilor.

Și îl iubea bunica lui, Elpidia, mai mult decât pe amândouă fiicele și se mângâia de o viață ca aceea a lui și îi ducea de mâncare poame și pâine. Din acestea gusta în toate sâmbetele și Duminicile și toți se minunau de atât de mare dar al lui Dumnezeu, care era în copilul acela atât de tânăr și preamăreau pe Dumnezeu, zicând: Ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit acestui prunc. Asemenea și Teodosie, episcopul Anastasiopolei, auzind toate acestea despre Teodor, se bucura și, lăudându-l înaintea tuturor, zicea: „Pruncul acesta este trimis de la Dumnezeu spre o viață ca aceasta".

Într-un timp oarecare, din supărare, a căzut într-o boală și dormitând, i s-a arătat Sfântul Marele Mucenic Gheorghe, zicându-i: „Care este pricina bolii tale, fiule?" Iar el, căutând, a văzut pe duhul cel necurat stând departe și arătând spre dânsul, a zis mucenicului: „Acel necurat și urât a adus asupra mea această boală!" Iar Sfântul Gheorghe, apucând pe diavol, l-a muncit tare și l-a izgonit. Iar pe Teodor luându-l de mână, i-a zis: „Scoală-te și fii sănătos! De acum urâtul și vicleanul acela nu se va mai arăta înaintea feței tale!" Și îndată deșteptându-se Teodor, s-a sculat și s-a simțit bine și sănătos.

Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce a dat sfinților Săi Apostoli putere asupra duhurilor necurate, ca să le izgonească și să tămăduiască în popor toate bolile, Acela a dăruit putere și dar și acestui iubit al Său tânăr și a început Teodor a face minuni întru slava lui Dumnezeu. Un om oarecare a adus la dânsul, când era în biserică, pe fiul său îndrăcit, rugându-l ca să-l tămăduiască. Iar Teodor, fiind copil, nu știa ce să facă și se lepăda de un lucru ca acesta, iar omul acela, plângând, îi dădu lui Teodor un bici, zicându-i: „Robule al lui Dumnezeu, ia biciul acesta și, îngrozind, bate pe fiul meu, zicându-i: «Ieși, duhule necurat, din copilul acesta, în numele Domnului meu!»". Iar fericitul Teodor, precum a fost învățat de omul acela, așa a și făcut. Și a început diavolul a striga în copil: „Voi ieși, voi ieși, dar numai un ceas să mă slăbești!"

Și depărtându-se Sfântul Teodor spre altar, diavolul striga din copil: „O, nevoie, o! Mare este puterea Nazarineanului! Pentru că de când a venit pe pământ, a înarmat asupra noastră pe oameni și acum acelui neiscusit copil i-a dat putere asupra noastră. O, vai mie, de ce fel de copil sunt izgonit eu! Pentru că nici nu pot suferi darul cel dat lui din cer și mare primejdie are să fie nouă de la acest copil mic, căci pe mulți de ai noștri îi va izgoni din trupurile omenești. Și aceasta îmi este mai cumplită primejdie, că începătura stăpânirii celei date lui o începe asupra mea și nici că îndrăznesc să mă întorc la tatăl meu diavolul, izgonindu-mă de acest mic copilaș. Căci de mi s-ar fi întâmplat mie aceasta de la vreun bărbat bătrân, nu mi-ar fi fost atâta rușine și necaz. Blestemată fie ziua când s-a născut acest cumplit copilaș!" Acestea strigându-le diavolul, Sfântul Teodor a luat untdelemn din candelă și a uns capul pruncului cel îndrăcit, l-a însemnat cu semnul crucii și a poruncit diavolului, zicându-i: „Ieși de acum, duhule viclean, și nu bârfi mai mult!" Iar diavolul cu mare glas a răcnit și aruncând pe prunc la picioarele lui Teodor, a ieșit; iar pruncul s-a făcut sănătos, cu darul lui Dumnezeu. Această minune a străbătut prin toată partea aceea și slăveau pe Dumnezeu cei ce auzeau de acea minune.

Și vrând Teodor să fie următor prin viață pustnicească Sfântului Ioan Botezătorul și Sfântului Ilie Proorocul, se gândea unde s-ar putea depărta de oameni. Și suindu-se în partea cea mai înaltă a muntelui, umbla împrejurul acelui pustiu și, văzând undeva o piatră mare, și-a săpat sub dânsa o peșteră. Apoi a rugat pe unul din clerici, un diacon îmbunătățit, ca să-i aducă lui câte puțină pâine și apă la vremea sa și cu numele lui Dumnezeu l-a jurat să nu spună nimănui despre dânsul. Și a luat de la clericul acela o haină aspră de lână, pentru că până atunci umbla încă în haine moi date de maica lui, și s-a închis în peștera sa. Iar după rugămintea lui, clericul i-a astupat ușa cu pământ, lăsându-i numai o ferestruică mică, pe cât îi era cu putință ca să-i dea o bucată de pâine și un vas cu apă.

Astfel închizându-se sfântul, a petrecut doi ani îngropat de viu în pământ și neștiind nimeni de dânsul, fără numai clericul acela. Iar oamenii din sat, mergând la biserică și nevăzând pe Teodor, se minunau și nu se pricepeau unde s-a ascuns. Și s-a întâmplat în acel timp de a trecut prin satul acela o ceată de ostași și unii socoteau, cum că ostașii luându-l, l-au dus cu dânșii. Și au rugat cu toții pe stăpânitorul acelei părți, ca să trimită la ostași după copil, dar căutându-l cu dinadinsul și negăsindu-l, au socotit că este mâncat de fiare. Și plângeau după dânsul maica lui și toți casnicii fără de mângâiere, jelindu-se toți oamenii din satul acela pentru dânsul, ca pentru un mort.

Iar după ce au trecut doi ani, clericul acela, pe de o parte văzând tânguirea maicii sale, iar pe de alta temându-se ca să nu moară Teodor într-o viață strâmtorată ca aceea, a spus despre dânsul. Și alergând cu sârguință și cu bucurie, au deschis peștera și l-au scos afară ca pe un mort, care, dacă a văzut lumina zilei, a rămas fără glas multă vreme. Iar capul lui era acoperit de răni și de viermi, încât plângeau casnicii privind la dânsul. Deci l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe și voia maică-sa să-l ia acasă ca să-l tămăduiască cu doctorii, dar el n-a voit nicidecum, ci petrecea ca și mai înainte lângă biserica mucenicului și în puține zile i s-a tămăduit capul.

Auzind de toate acestea Teodosie, episcopul Anastasiopoliei, s-a dus cu clerul în satul acela, ca să vadă pe robul lui Dumnezeu Teodor; și văzându-l, s-a minunat de viața lui. Apoi, povățuindu-se de dumnezeiescul Duh, l-a ridicat mai întâi la treapta cea mai de jos a clerului și după aceea l-a hirotonit și preot, având optsprezece ani de la nașterea sa, pentru că zicea episcopul despre dânsul: „Vrednic este unul ca acesta să se hirotonească și mai înainte de vremea cea cuviincioasă, căci în el petrece darul lui Dumnezeu; pentru că și Sfântul Apostol Pavel a învrednicit de treapta episcopiei pe Sfântul Timotei, fiind tânăr". Iar către Teodor a zis: „Domnul Care te-a învrednicit preoției, El te va învrednici și episcopiei, ca să paști turma Lui cea cuvântătoare; dar mai întâi să te îmbraci în rânduiala monahicească, să crești cu credința și cu faptele bune și să te rogi pentru mine".

Zicându-i aceasta episcopul și dându-i binecuvântare, s-a dus în ale sale. Iar Fericitul Teodor a început a săvârși jertfa cea fără de sânge, stând cu vrednicie înaintea Altarului lui Dumnezeu. După aceea, vrând să vadă Sfintele Locuri de la Ierusalim și găsind un bun însoțitor de călătorie, s-a dus acolo. Și ajungând la Ierusalim, s-a închinat cu multă osârdie și cucernicie lemnului Crucii cel făcător de viață și Sfântului Mormânt al Domnului. Apoi a înconjurat și celelalte sfinte locuri, închinându-se și rugându-se. A cercetat încă și pe sfinții părinți, care erau acolo zăvorâți și în sihăstriile pustiei, și învrednicindu-se de rugăciunile și binecuvântările acelora, s-a dus în lavra Sfântului Gheorghe Hozevitul, care era aproape de râul Iordan, în apropiere de biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, unde i s-a făcut arhimandritului în vedenie, înștiințare de la Dumnezeu despre Teodor.

Deci în acea lavră l-au îmbrăcat în chipul monahicesc, cu porunca lui Dumnezeu, și l-au slobozit cu binecuvântare la locul său. Iar după ce s-a întors la locul său, a început iarăși a petrece lângă biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, slujind lui Dumnezeu în cuvioșie și strălucind ca Moise, cu darul Domnului, cu care fiind dăruit mult, tămăduia toate bolile ce se întâmplau în popoare și izgonea duhurile cele necurate, ca cel ce avea putere peste dânsele.

Iar bunica lui, Elpidia, mătușa sa, Despina, și Viata, sora cea tânără, nu voiau să se despartă de dânsul, ci privind la viața lui cea plăcută lui Dumnezeu, se sârguiau după puterea lor să-i urmeze, postind, rugându-se și făcând milostenie săracilor din osteneala mâinilor lor. Ci nu după multă vreme s-a mutat către Domnul în bună mărturisire mătușa lui, Despina, pe care îngropând-o, a dus pe sora sa Viata într-o mănăstire de fecioare, fiind de doisprezece ani, și a făcut-o mireasa lui Hristos. Iar pe fericita Elpidia a lăsat-o într-o casă aproape de el să petreacă până la o vreme. Deci Viata, fecioara lui Hristos, având viață sfântă, după trei ani s-a dus fără prihană la cămara Mirelui său Cel fără de moarte și auzind de sfârșitul ei, fericitul Teodor a mulțumit lui Dumnezeu cu bucurie; iar Elpidia, cu sfatul sfântului, s-a dus într-o mănăstire de femei, care era aproape de biserica Sfântului Mucenic Cristofor. Și trimitea cuviosul la dânsa pe copilele cele ce se aduceau la dânsul pentru tămăduire, îndrăcite sau bolnave, ca să le povățuiască Elpidia, cum să se roage și să postească, și să le învețe la tot obiceiul bun.

După ducerea fericitei Elpidia în mănăstire, cuviosul, neavând de la nimeni vreo slujire pentru dânsul, a năimit un lucrător ca să-i slujească. Iar purtarea de grijă a lui Dumnezeu, voind să-l facă vânător de oameni, a început a trimite la dânsul pe unii, spre a viețui împreună. Mai întâi un oarecare Epifanie, tânăr cu anii, pornindu-se cu dorință de Dumnezeu, a venit la dânsul. Și s-a bucurat cuviosul Teodor, că nu l-a lăsat Dumnezeu singur. Deci a primit pe Epifanie și l-a îmbrăcat în chipul monahicesc și l-a povățuit la o viață atât de sfântă, încât avea stăpânire și asupra diavolilor și îi izgonea din oameni. După aceea, o femeie dreptcredincioasă care dobândise tămăduire de boala sa cu rugăciunile Cuviosului Teodor, a adus la dânsul pe fiul său cu numele Filumen, tânăr cu anii, însă nu și cu înțelegerea, știind bine a citi și a scrie. Și erau trei de o vârstă unul cu altul, robi ai lui Hristos, asemenea cu cei trei tineri de demult din Babilon, având o dragoste și o osârdie către Dumnezeu, iar în mijlocul lor era și însuși Hristos, Care a zis: Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.

Iar după câțiva ani, fericitul Epifanie sfârșindu-se întru Domnul, a venit în locul lui Ioan, om sârguitor în fapte bune. în acea vreme au venit la cuviosul niște oameni de la un sat ce se numea Protomaria și-l rugau să meargă în satul lor, fiindcă aproape de acel sat era un loc stăpânit de duhuri necurate și nimeni nu putea să treacă pe la acel loc fără vătămare, nici oameni, nici dobitoace, mai ales la amiază și după apusul soarelui. Deci a mers robul lui Dumnezeu în acel loc și poruncind să-i sape o peșteră mică, s-a închis într-însa toată iarna aceea. Și a petrecut în acel loc în post și rugăciunile cele obișnuite până la Paști, iar diavolii nesuferind petrecerea lui de acolo, au fugit izgoniți ca de o armă, prin rugăciunile sfântului. Și de multe ori mulți oameni auzeau glasuri de plângeri diavolești, care se tânguiau, căci îi izgonea Teodor. Iar oamenii din satul acela aveau atât de mare credință către el, încât mergeau de luau țărână de la peștera aceea în care petrecea cuviosul și amestecând-o în mâncare și băutură, o dădeau la oamenii bolnavi și la dobitoace ca pe o adevărată doctorie și toți dobândeau tămăduire după credința lor.

Era în satul acela un om cucernic, cu meșteșugul fierar; aceluia i-a poruncit cuviosul să-i facă o cămăruță de fier, fără acoperământ, strâmtă, pe cât era cu putință unui om să stea într-însa, căci așa a socotit să-și afle chinuirea trupului său. De care lucru înștiințându-se oamenii din satul acela, au adus la fierar multe unelte de fier, ca să fie spre săvârșirea acelui lucru. Și după ce a făcut cămăruța aceea, au dus-o pe ea cu cruci în satul Sicheot la cuviosul. Iar el punând-o în peșteră, se închidea într-însa adeseori pentru mult timp. Și stătea ca un stâlp nemișcat, răbdând toată cum-plirea văzduhului, de vreme ce era fără acoperământ acea cămăruță. Și se ardea vara de zăduf, iar iarna îngheța de răceală și de frig, căci zăpada și ploaia îl udau, furtunile și vânturile îl băteau, dar el petrecea ca o piatră și ca un diamant tare. O răbdare ca aceea i-a dat Atotputernicul Dumnezeu, care covârșea firea și mintea omenească, spre mirarea oamenilor și spre mărirea Sfântului Lui nume cel dumnezeiesc. Și nu numai închisoarea cămăruței aceleia de fier și-a ales de bunăvoie, ci și tot trupul său cu greutate de fier își învelea. Și se încălța cu încălțăminte de fier, făcută după măsura picioarelor sale, și mănuși de fier de asemenea purta și în platoșă de fier grea se îmbrăca și cu un lanț de fier gros se încingea ca și cu un brâu. încă și un toiag de fier greu purta, având în vârf cruce. Și își hotărâse viața în acest chip: după praznicul Nașterii lui Hristos, la dumnezeiasca Arătare intra în peșteră, înfășurându-se cu fiarele acelea grele, și petrecea acolo până la Paști, iar după Paști se închidea în acea cămăruță de fier.

Cu o greutate de fier ca aceea și cu închisoarea cea strâmtă de bunăvoie își chinuia trupul, ca pe un rob obosindu-l și pedepsindu-l, ca să nu ridice războaiele cele dinlăuntru. Iar în sfântul și marele post de 40 de zile, nu gusta nicidecum pâine, ci puține poame sau legume crude și acelea numai sâmbăta și Duminica. Și îi supusese Dumnezeu fiarele cele sălbatice, care erau în pustia aceea; pentru că un urs înfricoșat venind trei ani de-a rândul, lua hrană din mâinile lui, asemenea și un lup din pustie venind, se hrănea de dânsul. Și venind și ducându-se fiarele acelea, pe nimeni nu vătămau, nici pe oameni, nici pe dobitoace, chiar dacă se întâlneau cu cineva; pentru că aceea era facerea de minuni a lui Dumnezeu, prin care slăvea pe plăcutul Său, care îl proslăvea pe El.

A mers la cuviosul, în cămăruța în care era închis, un om ce avea tot trupul bolnav, căutând tămăduire prin sfintele lui rugăciuni. Iar el, poruncind aceluia să se dezbrace de hainele sale, a luat apă și s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce prin proorocul Elisei ai curățit pe Neeman Sirianul de stricăciune și singur prin milostivirea Ta pogorându-Te la noi și făcându-Te om, cu cuvântul ai tămăduit pe cei stricați, caută acum spre noi și spre apa aceasta și binecuvântând-o, dă-i putere de tămăduire, ca să poată curați de stricăciune pe acest om, care stă înainte, întru preamărirea numelui Tău Celui Sfânt".

Astfel rugându-se și însemnând apa cu semnul Crucii, a turnat omului pe cap și pe tot trupul și îndată s-a curățit de acea boală și s-a dus sănătos, lăudând pe Dumnezeu. Asemenea, venind și un preot, anume Colirie, și numai haina sfântului pe sine punând-o, îndată a câștigat tămăduire. Niște minuni ca acestea și o viață ca aceasta a Sfântului Teodor văzând fericita Elpidia, se fericea cu duhul. Deci și ea a povățuit pe multe femei spre viață plăcută lui Dumnezeu și spre chipul monahicesc le-a adus, pentru că era foarte îmbunătățită și urma nepotului său în nevointele cele duhovnicești. După aceea, cuvioasa Elpidia s-a apropiat spre sfârșitul său, pe care mai înainte l-a știut din descoperirea ce i s-a făcut ei. Și mergând la cea mai de pe urmă cercetare și sărutare a cuviosului său nepot, i-a spus vedenia sa, zicând: „Fiul meu și lumina ochilor mei, am văzut în arătare un tânăr foarte frumos, îmbrăcat în haină luminoasă, având părul în chipul aurului, asemenea Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, precum îl vedem închipuit pe icoană. Acela venind la mine, m-a întrebat despre tine, vrând să știe de la mine rânduiala cântării de psalmi și a vieții tale. Iar eu cu de-amănuntul i-am spus lui, însă el mi-a zis: «Când cântați psalmi, ziceți aceasta: Binecuvântați pe Domnul, munților și dealurilor!» După aceea mi-a zis: «Mare dar ai câștigat, o, femeie, învrednicindu-te a vedea pe nepotul tău într-o rânduiala ca aceasta, iar mie, ajutătorului lui, îmi ești mult datoare. Dar mai ales Stăpânului Cel de obște și Ziditorului Dumnezeu, toată mulțumirea I se cuvine, căci pe nepotul tău l-a făcut vrednic a fi în rândul sfinților robilor Lui. Deci, tu de acum te odihnește, pentru că te-ai ostenit până acum»".

Această vedenie spunând-o fericita Elpidia Sfântului Teodor și dându-i cea de pe urmă sărutare, s-a dus la chilia sa și îmbol-năvindu-se puțin, s-a mutat către Domnul și a fost îngropată cu cinste de către cuviosul. Iar după îngroparea ei, a venit cineva de la cetatea Ancira, aducând înștiințare sfântului, cum că maica lui, Măria, a murit, și-l sfătuia să trimită ca sa-i ia averea, de vreme ce a murit fără moștenitor. Răspuns-a sfântul: „Nu spui adevărul, căci maica mea n-a murit". Iar acela stăruia, zicând: „Cu ochii mei am văzut-o moartă". Iar el iarăși a răspuns: „Nu este adevărat! Căci n-a murit maica mea, nici va muri cu sufletul, ci și acum viază și va fi vie în veci!" Și nu s-a îngrijit de averea ce rămăsese după dânsa, ci a postit o săptămână întreagă, făcând rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu pentru sufletul ei.

Petrecând Cuviosul Teodor în peșteră, a mers la dânsul economul bisericii de la Iliopoli și prin cel ce-i slujea i-a spus rugămintea sa cu lacrimi, zicând: „Miluiește-mă, robule al lui Dumnezeu, în necazul ce mi s-a întâmplat! Pe sluga mea am trimis-o, ca să adune veniturile bisericești, iar el, toate veniturile adunându-le, a fugit. Iar eu, alergând încoace și încolo după dânsul și căutându-l, nu pot să-l aflu. Roagă-te Domnului să mi-l arate, că toată averea mea nu-mi ajunge să plătesc bisericii". Răspuns-a lui sfântul: „De făgăduiești că pe acel slujitor al tău nu-l vei bate, ci îl vei slobozi și nimic mai mult de la dânsul nu vei lua, fără numai cele bisericești, pe care el le-a luat, apoi te va mângâia Domnul și-l va da în mâinile tale; iar de nu vei făgădui așa, apoi nu vei putea să-l afli pe el". Iar economul a făgăduit a nu-l bate pe acela și nici a-i lua ceva dintre ale lui, ci și dintre ale sale a-i da, numai să întoarcă averea bisericească. Pentru că zicea: „Eu și copiii mei vom rămâne goi dacă cu a mea avere voi plăti pentru venitul bisericesc cel răpit". Atunci i-a zis sfântul: „Mergi cu pace la casa ta și să fii fără grijă, căci nădăjduiesc către Dumnezeu că degrabă te va mângâia". Și s-a dus economul într-ale sale, bucurându-se și având neîndoită nădejde în cuvintele cuviosului. Iar fugarul acela, care răpise cele bisericești, a stat pe cale aproape de satul ce se numea Nicheia, fiind legat cu rugăciunile cuviosului și neputând să se ducă mai departe cât de puțin. Deci cu părerea i se arăta lui că fuge degrabă, dar de fapt el stătea pe loc. Și văzându-l oamenii care se întâmplaseră în calea aceea și cunoscându-l, l-au prins și l-au dus la econom. Și așa a fost întoarsă toată averea bisericească pe care o luase el. Iar economul și-a împlinit făgăduința și a slobozit pe acela, nefăcându-i nici o strâmbătate. Apoi a mers iarăși la cuvios, dându-i mulțumire.

După aceasta un om a adus în ziua Cincizecimii pe femeia sa muncită de diavol și după ce a certat cuviosul pe duhul cel necurat, acela striga, zicând: „O, pentru ce te mânii asupra mea, mâncă-torule de fier? Oare sunt vinovat? Căci nu de bunăvoie am intrat într-însa, ci fiind trimis de Teodor vrăjitorul, care se numește Carapos și petrece în satul Mazamia". Iar plăcutul lui Dumnezeu, certând cu numele lui Iisus Hristos pe diavolul, l-a izgonit din femeia aceea.

În același an, în luna iunie, oamenii din satul Mazamia, auzind de minunile făcute de plăcutul lui Dumnezeu, Teodor, au mers la el, rugându-l cu lacrimi să vină la ei, să le izgonească lăcustele care năvăliseră ca un nor asupra țarinilor și grădinilor lor. Iar cuviosul, mergând la ei, a intrat în biserica lor și a petrecut toată noaptea la rugăciune. Iar a doua zi a mers cu rugăciune la țarini și, luând trei lăcuste în mâna sa, se ruga Domnului pentru popor. Și în vremea rugăciunii au murit lăcustele în mâinile lui, iar el, mulțumind lui Dumnezeu, a zis către popor: „Să ne întoarcem la biserică, fiilor, pentru că degrabă ne va arăta Domnul mila sa".

Deci, întorcându-se sfântul la biserică, a săvârșit Sfânta și dumnezeiasca Liturghie și, a doua zi, oamenii au văzut toată mulțimea lăcustelor moartă. Aceasta văzând cel ce locuia într-acele locuri, mai sus pomenitul vrăjitor Teodor Carapos, s-a pornit cu zavistie asupra sfântului, fiindcă mai dinainte se mâniase asupra lui, pentru izgonirea din femeie a diavolului pe care acel vrăjitor îl trimisese într-însa. Deci mâniindu-se asupra sfântului vrăjitorul acela și zavistuind asupra puterii lui Dumnezeu celei făcătoare de minuni dintr-însul, a chemat pe diavolii cei de sub mâna lui și le-a poruncit să meargă și să muncească pe Teodor Sicheotul până la moarte. Iar aceia dacă s-au dus, n-au putut să se apropie de el, fiindcă avea întotdeauna rugăciunea în gura sa și-l așteptau până va adormi. Dar și dormind sfântul, darul lui Dumnezeu ieșea ca un foc dintr-însul, arzând și izgonind pe diavoli, care din nou întorcându-se, se repezeau asupra cuviosului; însă iar se întorceau cu rușine la cel ce i-a trimis.

Deci vrăjitorul acela cu dosădiri îi ocăra, zicându-le: „Cu adevărat nimic nu este puterea voastră, căci dacă nici când dormea, nu v-ați putut apropia, apoi cum îi veți face aceluia ceva când este treaz?" Iar diavolii îi ziceau: „Când ne apropiem de el, iese o văpaie de foc din gura lui și ne arde, încât nu putem suferi". Iar vrăjitorul iuțindu-se cu mai multă mânie și ros fiind de zavistie, a pus niște otravă omoratoare într-un pește și a trimis peștele acela în dar cuviosului. Iar plăcutul lui Dumnezeu, fiind păzit cu darul lui Hristos, când era vremea mesei cea obișnuită lui, a gustat din peștele acela și a rămas nevătămat. De acest lucru minunându-se vrăjitorul Teodor Carapos și cunoscând puterea lui Dumnezeu și neputința diavolilor, s-a umilit cu sufletul și, mergând la cuviosul, a căzut la picioarele lui cele sfinte, mărturisind păcatele sale cu lacrimi. Și arzând cărțile sale cele vrăjitorești și lepădându-se de lucrurile satanei, a luat Sfântul Botez și s-a făcut rob credincios al lui Iisus Hristos.

După ce s-a întors cuviosul în locașul său, i s-a întâmplat de a căzut într-o boală grea și aștepta să moară, pentru că a văzut pe sfinții îngeri venind la el și socotea că acum vor să-i ia sufletul. Deci plângea și se tânguia, zicând că nu este gata de ieșire. Și era deasupra lui icoana Sfinților doctori celor fără de plată, Cosma și Damian. Aceia i s-au arătat în vedenie și după obiceiul doctoricesc, îi pipăiau venele mâinilor lui și vorbeau unul cu altul ca și cum deznădăjduindu-l de viață, fiindcă i-a slăbit puterea. Și au zis către el: „Pentru ce plângi și te mâhnești atâta?" Răspuns-a bolnavul: „De vreme ce nu m-am pocăit la Dumnezeu, domnii mei, și de vreme ce las această mică turmă, neîndreptată încă la calea cea desăvârșită, mai având ea încă nevoie multă de povățuire". Sfinții i-au zis: „Dar voiești să rugăm pe Dumnezeu pentru tine, ca să-ți lungească vremea vieții?"

Răspuns-a bolnavul: „De o veți face aceasta și de-mi veți cere vreme de pocăință, apoi îmi veți pricinui mare bucurie și veți câștiga plată pentru pocăința mea". Iar sfinții întorcându-se la îngeri, i-au rugat să mai aștepte puțin, până ce vor merge la împăratul Dumnezeu, ca să-L roage pentru Teodor. Iar îngerii făgăduind că vor aștepta, s-au dus sfinții răbdători de chinuri, Cosma și Damian, la Atotputernicul împărat, Hristos Dumnezeul nostru, Care a adăugat altădată cincisprezece ani lui Iezechiel, și rugându-L pentru lungirea anilor lui Teodor, s-au întors degrabă, având între ei un tânăr, asemenea cu acei îngeri, însă cu slava mai luminat. Și acela a zis către îngeri astfel: „Lăsați pe^Teodor între cei vii, pentru că Stăpânul Cel de obște al tuturor și împăratul slavei este rugat pentru el și i-a poruncit ca să fie în trup!" Și îndată sfinții îngeri cu acel prealuminat tânăr s-au dus la cer, iar Sfinții Cosma și Damian au zis către Teodor: „Scoală-te, frate, și ia aminte la tine și la turma ta, căci bunul și milostivul nostru Stăpân a primit rugăciunile noastre pentru tine și ți-a dăruit viață, ca să lucrezi nu mâncarea cea pieritoare, ci pe aceea care este în viața vecilor și să aduci mântuirea multor suflete!"

Acestea zicând către el sfinții doctori, s-au făcut nevăzuți. Iar Sfântul Teodor venindu-și în sine, simțindu-se că este cu totul sănătos, s-a sculat îndată. Și lăuda pe Dumnezeu și cu mai multă osârdie se sârguia la cântarea de psalmi și la post, și cu darul dat lui făcea minuni, tămăduind multe feluri de boli și izgonind diavolii cu cuvântul. Apoi, străbătând vestea pretutindeni de minunile lui, mulți se minunau și lăsându-și casele, se duceau la dânsul spre călugărie. Iar cei ce câștigau tămăduire de la dânsul de bolile lor, mulți dintre ei nemaivrând să se lase de el, petreceau la dânsul, slujind trebuințelor mănăstirești.

Deci, adunându-se mulțime de frați, au zidit o mănăstire aleasă, iar Cuviosul Teodor s-a făcut arhimandrit al mănăstirii sale. Și deoarece biserica Sfântului și Marelui Mucenic Gheorghe era mică și nu putea să-i încapă pe toți la obișnuita cântare, s-a sârguit cuviosul să zidească altă biserică mai mare, în alt loc nu departe de acolo, în numele Sfântului Arhanghel Mihail. Și a rânduit pe frați să viețuiască acolo, iar pe ucenicul său, Filumen, l-a trimis la episcopul cetății lui Anastasie, ca să ia hirotonia preoției. Și punându-l egumen la acea mănăstire, singur se îndeletnicea în liniște. Și au avut nevoie de un vas de argint, pentru slujirea Sfintei Liturghii, deoarece până atunci în mănăstirea lui se săvârșeau dumnezeieștile Taine în vas de marmură.

Deci cuviosul a trimis un diacon al său la Constantinopol, ca să cumpere acel vas de argint pentru sfințita slujbă. Dar după ce a cumpărat și a adus la dânsul acel vas curat, lucrat cu meșteșug ales, sfântul l-a lepădat, nevrând să slujească într-însul, pentru că îl vedea cu ochii minții că este negru, urât și netrebnic. Iar diaconul lăuda vasul, că este de argint curat și bine lucrat. însă cuviosul îi zicea: „Și eu văd, o, fiule, că vasul este din argint și bine lucrat, însă are necurăție nevăzută. Și de nu mă crezi pe mine, să facem rugăciune, ca să-ți deschidă Domnul ochii tăi sufletești și vei vedea". Deci, după ce s-a închinat și s-a rugat, atunci nu numai diaconul acela, ci și toți frații care erau acolo au văzut că vasul acela era negru ca un cărbune luat din cuptor și s-au minunat. Iar după ce diaconul a luat vasul în mâini, îndată s-a văzut curat și luminat, ca mai înainte și l-a dus la Constantinopol la argintarul de la care îl cumpărase și i-a spus lui pentru ce l-a lepădat Cuviosul Teodor. Iar argintarul, cercetând despre argintul acela de unde i-a venit lui, și-a adus aminte că era din podoabele oarecărei desfrânate, din câștigul ei cel spurcat, și se mira de mai înainte vederea cuviosului și își cerea iertare.

Deci, luând vasul acela, alte vase mai curate a dat în dar pentru trebuința bisericii, cerând rugăciunile sfinților pentru dânsul. Iar diaconul, aducându-le în mănăstire, a spus părintelui și fraților din ce fel de argint a fost vasul cel dintâi și minunându-se de mai înainte vederea sfântului, preamăreau pe Dumnezeu.

În acel timp niște oameni din satul Vuzia, care este supus al lui Gratianopoli, au venit la Cuviosul Teodor pentru o pricină ca aceasta: făcându-și un pod de piatră peste un râu în satul lor, pe când scoteau piatra din pământ și ciopleau lespezile au ieșit din groapă mulțime de diavoli, care năvăleau asupra oamenilor și dobitoacelor și-i munceau, iar alții, ca niște tâlhari șezând pe lângă drumuri, răneau pe cei ce treceau. Deci au rugat pe cuviosul ca să meargă în satul lor și să izgonească de la dânșii acea ispită diavolească. Și cuviosul a mers împreună cu dânșii, nădăjduind spre Dumnezeu. Iar când se apropia de satul acela, diavolii cei din oameni, simțind venirea lui, ieșeau strigând împotriva lui: „O, primejdie! Pentru ce, lăsând Galatia, vii aici, mâncătorule de fier? Știm pentru ce vii, dar nu te vom asculta, precum te ascultă duhurile cele din Galatia, că mai aprinși și mai puternici suntem decât ei".

Iar cuviosul, certându-i pe dânșii, le-a poruncit să tacă. Și a doua zi, adunând poporul, a înconjurat satul cu cruci și cu litanii, și suindu-se pe dealul acela, au făcut rugăciuni către Dumnezeu mult timp. Și îndată diavolii cei ce ieșiseră de acolo, s-au adunat cu puterea lui Dumnezeu în chip de muște, de șoareci și de iepuri, pe care izgonindu-i în groapa aceea pe toți și pecetluindu-i cu semnul Crucii, a poruncit ca cu pietre și cu pământ să-i astupe acolo. Astfel a scăpat satul acela de ispita diavolească. încă și alte case și sate fiind năpădite de diavoli, în același chip le-a izbăvit, izgonind din oameni duhurile cele viclene, încât diavolii se cutremurau și numai de numele aceluia.

Dintre ucenicii cuviosului, mulți erau vestiți și mari bărbați în fapte bune. Astfel fericitul Arsenie, închizându-se într-o chilie strâmtă, petrecea în tăcere și abia a treia zi primea puțină hrană, pâine și verdețuri crude sau linte și apă cu măsură, iar în sfântul post cel de 40 de zile, mânca numai sâmbăta și Duminica și atunci doar mâncare uscată. Asemenea viață mai petreceau și alți doi, Evagrie și Andrei, care aveau chiliile aproape de Arsenie, de a căror sfântă viață Cuviosul Teodor mult se bucura și mulțumea lui Dumnezeu. Acei trei ucenici sfătuindu-se, să se închine Sfintelor Locuri de la Ierusalim, au rugat pe părintele Teodor, ca să-i libereze cu binecuvântare și, dându-le drumul, s-au dus. Și ajungând la Ierusalim, au cercetat toate lavrele cele de primprejur și mănăstirile sihăstrești. Deci Evagrie a vrut să rămână acolo și, intrând în lavra Cuviosului Sava, a viețuit cu sfințenie, arătându-se cu lucrul că este ucenic al lui Teodor. Iar Arsenie și Andrei întorcându-se în Galatia la părintele lor, l-au rugat să le poruncească lor să se ducă la liniște în alte locuri osebite.

Deci Andrei s-a sălășluit pe un deal, ce se numea Vrian, ca la opt stadii de la mănăstire, cu binecuvântarea părintelui. Iar Arsenie, ducându-se în părțile cele de sus ale Potamiei, și-a ales un loc departe de locuința omenească, în care se spunea că este sălășluire diavolească. Acolo s-a rugat, zicând: „Dumnezeule, milostivește-Te prin rugăciunile părintelui meu Teodor, păzește-mă pe mine, păcătosul, apără-mă de năpasta diavolească și-mi ajută să-Ți plac în locul acesta". Deci mai întâi și-a zidit o chiliuță de lemn și a iernat într-însa. După aceea a zidit un stâlp înalt și, petrecând patruzeci de ani pe el cu mare răbdare, s-a dus către Domnul.

Încă și Elpidie, cu povățuirea Cuviosului Teodor, nu puțin a sporit în bunătăți și după câțiva ani de petrecere lângă părintele său, ducându-se în părțile Răsăritului cu binecuvântare, s-a sălășluit aproape de Muntele Sinai. Și viețuind în tăcere mult timp, s-a săvârșit precum cuvioșii, iar locul acela a fost numit de părinții din Sinai, „Tăcerea lui Elpidie". încă și Leontie, ucenicul părintelui nostru Teodor, a fost bărbat minunat în pustnicie, aproape de locul Permatia. El, învrednicindu-se darului proorocesc, spunea mai înainte cele ce aveau să fie. Și a proorocit despre năvălirea perșilor, precum și despre uciderea sa de către dânșii, lucru care s-a și împlinit. Pentru că, nevoind să iasă din chilia sa cea strâmtă și liniștită, a fost ucis într-însa de perși. încă și Teodor, care a postit în Muntele Draconiei, Ștefan cel de lângă râul Psiliei și alți mulți ucenici ai fericitului părintelui nostru Teodor, au strălucit cu fapte bune, unii viețuind lângă dânsul, iar alții sălășluindu-se prin diferite locuri pustii.

Venindu-i dorință Cuviosului Teodor să cerceteze iarăși Sfintele Locuri în Ierusalim, a luat pe doi din ucenicii lui și s-a dus. în acea vreme în Palestina, în care se află Ierusalimul, era secetă mare și toți oamenii și dobitoacele erau în nevoie mare, căci se uscaseră toate gropile și cisternele în care își adunau apă. Deci oamenii se rugau mult, cerând ploaie de la Dumnezeu și nu puteau să-și câștige cererea, căci Domnul păstra acel dar plăcutului Său, Teodor, și pentru aceasta îl și adusese în Palestina. Și erau acolo unii din părțile Galatiei, care știau pe Cuviosul Teodor și facerile lui de minuni. Aceia grăiau adeseori către oameni: „Știm un sfânt părinte în părțile noastre, care poate numai cu o rugăciune să umple de ploaie toată lumea, precum a umplut-o odată proorocul Ilie".

Iar după ce a sosit cuviosul la Ierusalim și s-a închinat lemnului Crucii cel de viață făcător și mormântului celui purtător de viață al lui Hristos, l-au cunoscut cei din Galatia, care erau acolo. Și îndată a străbătut vestea despre dânsul în toată Sfânta Cetate și prin mănăstirile și prin lavrele de primprejur. Deci, adunându-se mulțime de monahi și toți clericii bisericii celei mari, au înconjurat pe sfântul, bucurându-se de venirea lui la dânșii și l-au rugat în numele patriarhului să ceară de la Domnul ploaie pământului cel uscat. Iar sfântul se lepăda, numindu-se nevrednic și păcătos. Dar ei grăiau: „Nădăjduim, părinte, că dacă vei amesteca rugăciunile tale cu ale celorlalți părinți, Dumnezeu se va milostivi spre noi și va trimite ploaie pe pământ". Sfântul a zis către dânșii: „Dacă credeți așa, apoi să fie după credința voastră".

Deci a făcut rugăciune, și pe când mergea poporul cu crucile, sfântul a grăit către dânșii: „Să vă schimbați hainele, o, fiilor, pentru că vă veți uda; căci degrabă va arăta Domnul mila Sa pentru credința voastră". Și ajungând la un loc afară din cetate, cuviosul a poruncit să stea litia; apoi, ridicându-și mâinile către cer, a început a se ruga mai cu dinadinsul, și îndată s-a arătat dinspre apus un nor mic și într-un ceas a acoperit tot cerul. Iar sfântul, săvârșindu-și rugăciunea, a poruncit să se întoarcă mai repede litia, ca să nu se ude; și deodată s-a vărsat o ploaie mare peste măsură și toți alergau degrabă în cetate spre biserică, fiindcă se udaseră foarte tare. Iar ploaia n-a stat nicidecum, până ce n-a adăpat tot pământul din destul și s-au umplut de apă gropile, cisternele și văile. Iar Cuviosul Teodor, pentru o minune ca aceea temându-se să nu fie slăvit și cinstit de oameni, s-a ascuns de toți și a ieșit din cetate cu amândoi ucenicii săi. Apoi, alergând cu sporire, s-au întors în mănăstirea

Sicheotului din Galatia. încă și în latura sa, prin multe locuri de primprejur făcea asemenea minuni și după rugămintea poporului aducea ploi, înmulțea rodurile pământului și sadurile, potolea pâra-iele cele pornite și spunea mai înainte cele ce aveau să fie.

Mavrichie voievodul, întorcându-se de la războiul persienesc prin Galatia la Constantinopol și venind la cuviosul pentru rugăciune și binecuvântare, el i-a proorocit că degrabă are să fie împărat. După ce s-a împlinit aceea, împăratul Mavrichie a scris către proorocul său, adică către acest sfânt părinte, cerând rugăciuni pentru el și pentru toată împărăția lui. A adăugat încă și aceasta, să ceară de la dânsul ce va voi. Iar Cuviosul Teodor a trimis la dânsul pe fericitul Filumen, scriindu-i să dea ceva pâine la mănăstirea lor, pentru mulțimea săracilor ce veneau la dânșii în toate zilele. Iar împăratul a scris la ispravnicii săi din Galatia, ca în fiecare an să dea grâu la mănăstirea lui Teodor câte șase sute de măsuri; și a dăruit încă și bisericii vase de mult preț.

Văzând Cuviosul Teodor că din zi în zi se înmulțește turma sa și venea la mănăstirea sa mulțime de popor pentru rugăciuni și pentru tămăduiri, iar biserica Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe fiind foarte mică, a prefăcut-o, zidind-o în chip minunat mai mare. Căci fiind acolo o piatră mare și neclintită niciodată, i-a poruncit ca singură să se miște și să se ducă de la locul său în alt loc. Iar când se aducea var nestins din satul Evarzia, care era aproape, pentru zidirea bisericii, i-a cuprins deodată pe cale un nor de ploaie și lucrătorii s-au temut să nu se aprindă carele cu var din ploaie și să le ardă dobitoacele. Atunci cuviosul, prin rugăciune, a despărțit norul în două și era ploaie mare pe amândouă părțile drumului, iar pe var și pe care n-a picat nici o picătură, până ce au dus varul la locul zidirii bisericii și l-au descărcat.

Iar după ce s-a sfârșit biserica, s-a săvârșit episcopul Timotei al cetății lui Anastasie, care a fost după Teodosie, și mergând cetățenii la arhiepiscopul Pavel al mitropoliei Ancirei, l-au rugat să aleagă episcop al cetății lor pe Cuviosul Teodor, arhimandritul lavrei Sicheotul. Și bucurându-se arhiepiscopul, a trimis după fericitul Teodor, ca să-l aducă cu cinste la dânsul. în acea vreme, cuviosul fiind închis în peștera sa, se liniștea și se îndeletnicea în obișnuita rugăciune. Iar după ce clerul și cetățenii cetății lui Anastasie s-au dus la dânsul cu multă rugăminte ca să le fie episcop, el nici nu voia să audă de aceasta. însă ei, deschizând casa cu sila, l-au scos afară chiar nevrând și, punându-l în careta arhierească, l-au dus la Ancira, bucurându-se și veselindu-se. Iar frații plângând și tânguindu-se pentru părintele lor, căci se despărțiseră de dânsul, cuviosul a trimis la ei, zicându-le: „Nu vă mâhniți, fraților, și să mă credeți, că niciodată nu vă voi lăsa, pentru că nimic nu este pe pământ care să mă poată despărți de voi".

Deci Cuviosul Teodor a fost pus episcop al cetății lui Anastasie de către Pavel, mitropolitul Ancirei, deși nu voia să primească o dregătorie ca aceasta. Și pe când a primit scaunul, unui bărbat oarecare i s-a făcut o vedenie în acest chip: o stea luminoasă și mare s-a pogorât din cer spre biserică și a luminat cu razele sale nu numai cetatea și țara aceea, ci și toate cetățile și părțile de primprejur. Pentru că acest cuvios, fiind pus pe scaunul arhieresc ca o lumină în sfeșnic, cu adevărat s-a arătat a fi lumină lumii, luminând și spăi-mântând toată partea cea de sub cer cu minunile cele fără de număr și cu chipul cel minunat al vieții sale. El cerceta adeseori lavra sa cea de la Sicheot și mângâia pe frați. Iar biserica Sfântului Gheor-ghe cea zidită prin a sa sârguință a sfințit-o. Și câte minuni mari a făcut în vremea episcopiei sale, nu se pot spune cu de-amănuntul. Pentru că își îndoia ostenelile sale, având purtare de grijă cu dinadinsul pentru păstoria sa cea încredințată. Insă mult se mâhnea pentru că i se tăiase liniștea și avea totdeauna dorință neschimbată în mintea sa, ca să lase episcopia și iarăși să se întoarcă la liniște în mănăstirea sa.

Iar după câțiva ani iarăși a dorit să se închine sfintelor locuri din Ierusalim și luând pe doi frați din mănăstirea sa, pe Ioan arhidiaconul și pe Martin, s-a dus cu dânșii în cale. Și înconjurând sfintele locuri din Ierusalim, nu se arăta că este episcop, ci umbla ca un simplu stareț și gândea să nu se mai întoarcă întru ale sale, ci să viețuiască acolo într-o mănăstire, pentru că i se părea că pentru dregătoria episcopiei și-a părăsit nevoința cea monahicească. Deci mergând în lavra Sfântului Sava, a cerut o chilie pentru el și a petrecut într-însa, liniștindu-se de la praznicul Nașterii lui Hristos, până la Paști. Iar după Paști, acei doi frați care merseseră cu dânsul, Ioan și Martin, neîncetat îl supărau să se întoarcă la locul său, însă el nu voia să-i asculte. Iar într-o oarecare noapte i s-a arătat Sfântul Marele Mucenic Gheorghe în vedenia somnului, dându-i în mână un toiag și zicându-i: „Ieși degrabă de aici, ca să ne întoarcem în patrie; pentru că nu ți se cade, ca lăsându-ți patria, să zăbovești aici". Zis-a Teodor: „Nu voiesc să merg în patrie, fiindcă nu poftesc episcopie". Zis-a mucenicul: „Eu degrabă te voi slobozi de la episcopie, numai să te întorci, de vreme ce mulți se mâhnesc după tine". De o vedenie ca aceasta înduplecându-se Teodor, și-a luat pe amândoi ucenicii și s-a dus în patria sa.

Iar când se apropia de Galatia, a intrat într-o mănăstire ce i se întâmplase în cale, care se numea Druinia, poruncind împreună călătorilor săi, ca să nu spună de dânsul, cine este. Iar monahii mănăstirii aceleia, de demult auzind de minunile Cuviosului Teodor, doreau să-l vadă. Deci cuviosul, fiind necunoscut monahilor acelora, s-a odihnit în casa de oaspeți cea mănăstirească, primit fiind de Anichit, primitorul de străini. Și întrebând pe ucenici despre stareț cine este, au spus că este din părți depărtate. Și șezând cuviosul la masă, a căutat spre ucenicii care mâncau cu poftă, căci erau flămânzi, și a zis către dânșii: „Cu adevărat, fiilor, mâncăm ca Galatenii". După un ceas iarăși le-a zis aceeași.

Acestea auzindu-le Anichit, grăia întru sine: „Nu cumva din părțile Galatiei este acest stareț?" Iar după masă culcându-se starețul după obicei pe pământ spre odihna nopții, Anichit, luând deoparte pe amândoi ucenicii, cu multe rugăciuni îi supăra să-i spună cine este acest stareț. Deci i-au spus aceia, că este Teodor, făcătorul de minuni al Sicheotului și episcopul cetății lui Anastasie, și îndată Anichit alergând, a spus egumenului Ștefan și fraților și s-au bucurat foarte mult de dânsul, fiindcă de multă vreme doreau ca să-l vadă. Iar după ce a sosit vremea cântării Utreniei, când starețul mergea la biserică, l-au întâmpinat în ușile bisericii egumenul și frații și, căzând la picioarele lui cele sfințite, i s-au închinat ca unui episcop și făcător de minuni și cereau binecuvântare. Și l-au rugat să petreacă cu dânșii câteva zile, ca să se îndulcească de vederea feței lui celei îngerești și să se sature de vorbele cele cu miere curgătoare. Și a petrecut sfântul la dânșii zile destule. Atunci a străbătut despre dânsul vestea prin toată latura aceea și mulți din popor au mers la mănăstire, ducându-și pe bolnavii lor la cuviosul, iar el, cu darul lui Hristos, pe toți îi tămăduia.

După aceasta, mergând de acolo Sfântul Teodor la episcopia sa și îndeletnicindu-se în obișnuitele osteneli păstorești, gândea neîncetat cum ar putea lăsa episcopia. Iar fericitul Antioh, viețuitorul pustiei, l-a sfătuit la aceasta, fiind la dânsul din întâmplare, când se întorcea de la cetatea lui Constantin într-ale sale. Căci acel Antioh a fost trimis din părțile Răsăritului la împăratul Mavrichie, ca să-l roage pentru o cetate ce se numea Sinofrin, ca să o apere de barbari. Și Antioh era bărbat bătrân, având de la nașterea sa ca la o sută de ani. Și șaizeci de ani n-a gustat nici vin, nici untdelemn, iar treizeci de ani n-a gustat pâine, decât numai verdețuri crude cu sare și cu oțet și băutura îi era apă. Pe acel fericit părinte, pe când trecea prin părțile Galatiei și ale cetății lui Anastasie, l-a primit Cuviosul Teodor cu bucurie și cu cinste și l-a odihnit. Și mult s-a mângâiat cu dânsul în vorbiri duhovnicești. Și grăia fericitul Antioh ucenicilor săi despre Teodor: „N-am văzut un astfel de om sfânt, nici n-am auzit până acum, pentru că mi-a descoperit Domnul viața lui".

Asemenea și Sfântul Teodor a grăit despre Antioh către frații săi: „în toată pustia Răsăritului n-am văzut, nici n-am auzit de un astfel de rob al lui Dumnezeu". La acel Cuvios Antioh, Sfântul Teodor a cerut sfat de folos, spunându-i scopul său pentru lăsarea episcopiei. Iar Cuviosul Antioh i-a lăudat scopul și l-a sfătuit să-și săvârșească dorirea degrabă.

După ducerea lui Antioh, a fost mâhnit plăcutul lui Dumnezeu de cei ce luau cu nedreptate averile bisericești. Și pe lângă aceia, niște casnici ai episcopiei care erau vrăjmași tăinuiți ai sfântului, fiind porniți de vrăjmașul sufletelor spre zavistie și urâciune, în taină oarecum i-au dat otravă, cu slobozirea lui Dumnezeu. Și a zăcut Cuviosul Teodor trei zile fără glas și stătea nemișcat ca un mort, încât chiar începuse în cetate a străbate vestea despre moartea sfântului. Dar după trei zile i s-a arătat Preasfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea și i-a spus pricina bolii lui ce-i venise din otrava cea dată în taină, zicându-i și pe urătorii cei ce îi dăduseră otravă. Apoi scoțând din basmaua cea din mâini trei grăunțe, i le-a dat lui, zicând: „Mănâncă-le pe acestea, că nu vei mai pătimi de acum nici un rău". Deci mâncând cuviosul grăunțele acelea, și-a venit în simțiri și s-a simțit cu totul sănătos. Apoi, sculându-se, a mulțumit lui Hristos Dumnezeu și Preacuratei Maicii Lui. Iar pe acei răi vrăjmași nu i-a mustrat, nici n-a spus cuiva de ei, ci a făcut rugăciune către Dumnezeu, ca să nu le socotească lor aceasta ca păcat. Iar către Sfântul Marele Mucenic Gheorghe totdeauna se ruga, ca mai degrabă să-l libereze de episcopie, precum îi făgăduise în vedenie, când din Palestina nu voia să se întoarcă în Galatia.

Nu se cuvine a tăcea și aceasta, că era rânduit mertic în cetatea lui Anastasie, spre a se da la masa arhierească peste tot anul, din averile bisericești, 365 de galbeni. Dintr-acel mertic, Cuviosul Teodor cheltuia numai patruzeci de galbeni la mesele sale cele de peste tot anul, iar pe ceilalți îi întorcea Sfintei Biserici. Iar darurile ce-i veneau de aiurea, acelea le împărțea milostenie. Și, vrând ca desăvârșit să lase dregătoria episcopiei, mai întâi cu dinadinsul a făcut către Dumnezeu multă rugăciune în multe zile, ca să nu i se socotească păcat acea socoteală a lui. Și câștigând înștiințare de la Dumnezeu pentru slobozirea sa, a adunat tot clerul și toți cetățenii și le-a zis: „Știți, fraților, că voi cu sila scoțându-mă din mănăstire, m-ați silit să iau jugul acesta al episcopiei. Și v-am spus atunci, că sunt nevrednic de povățuirea voastră. Dar voi, neascultându-mă, ați săvârșit voința voastră. Iată, este al unsprezecelea an de când vă mâhnesc și sunt mâhnit de voi. Deci, vă rog, căutați-vă alt păstor, care să vă poată plăcea; căci eu de acum nu pot să vă mai fiu episcop, ci ca un monah prost mă voi întoarce la mănăstirea mea, în care am făgăduit ca în toate zilele vieții mele să slujesc lui Dumnezeu".

Aceasta zicând, a luat pe arhidiaconul său Ioan, care era din mănăstirea lui, s-a dus la arhiepiscopul Pavel, mitropolitul Ancirei, și l-a rugat să pună în locul său un alt episcop în cetatea lui Anastasie. Deci a fost mare ceartă între ei, pentru că mitropolitul nu voia de loc să libereze de la episcopie pe fericitul Teodor, zicând că nu este cu putință ca să găsească un bărbat ca acela la acea rânduială. Iar Cuviosul Teodor se lepăda foarte, spunându-i că acea sarcină este mai presus de măsura și puterea lui. Și a fost nevoie, ca pentru aceea să trimită la Constantinopol, la prea sfințitul Patriarh Chiriac și la drept credinciosul împărat Mavrichie. Iar aceia fiind povățuiți de Dumnezeu, au scris mitropolitului Ancirei, ca să nu supere pe plăcutul lui Dumnezeu care voiește să se liniștească, ci să-l libereze, precum poftește.

Astfel Cuviosul Teodor, izbăvindu-se de greutatea episcopiei, s-a umplut de negrăită bucurie, văzându-se liber de gâlcevi și de grijile cele multe. Și ducându-se la mănăstirea sa, a stat în chilie, liniștindu-se și petrecând viața sa cea obișnuită în nevoințe pustnicești. Și adeseori săvârșea dumnezeieștile slujbe, aducând lui Dumnezeu jertfa fără de sânge. Și se învrednicea acest plăcut al lui Dumnezeu în vremea Liturghiei, că vedea darul Sfântului Duh, în asemănare de pânză și în chip de porfiră prealuminată, care se cobora de sus peste sfintele daruri și le acoperea. Despre acest lucru a spus unuia din cei împreună slujitori ai săi, ieromonahul Iulian, bărbat duhovnicesc și îmbunătățit, fiind silit de acela cu stăruitoare rugăminte. Și când vedea aceea, se umplea de negrăită bucurie duhovnicească și fața lui cea cinstită strălucea cu o mare lumină și se schimba. Iar preoții și diaconii care slujeau cu Sfântul Teodor, văzând în fața lui o dumnezeiască strălucire, se spăimântau.

Odată s-a întâmplat și aceasta: în șaisprezece zile ale lunii iulie, la pomenirea Sfântului Mucenic Antioh și hramul aceluia, când arhiereul lui Dumnezeu, Teodor, săvârșea dumnezeiasca Liturghie și a sosit vremea înălțării Sfintelor Daruri, ridicând el după obicei discul cu Sfântul Agneț în sus și strigând: „Sfintele sfinților", dumnezeiescul Agneț singur de sine s-a ridicat sus în văzduh, înălțându-se ca de o nevăzută mână, și iarăși s-a lăsat pe disc la locul lui. O minune ca aceasta i-a umplut de spaimă și de mirare mare pe toți cei ce erau atunci împrejurul acelui dumnezeiesc prestol. Iar Cuviosul Teodor, vărsând pâraie de lacrimi din ochii săi și totodată bucurându-se negrăit, preamărea pe Hristos Dumnezeu, Cel ce este adevărat în Preacuratele Taine.

Iar dreptcredinciosul împărat Mavrichie și preasfințitul Patriarh Chiriac, vrând să vadă pe Cuviosul Teodor, de care auzeau multe, au scris către dânsul să vină la ei la Constantinopol, ca să se învrednicească de rugăciunile și de binecuvântarea lui. Iar cuviosul, neputând să nu-i asculte, s-a dus și a fost primit de toți cu mare cinste, și a petrecut în Constantinopol puțină vreme. Și multe minuni a făcut cu puterea lui Dumnezeu: un prunc orb a luminat, pe o femeie slăbănoagă a ridicat-o din pat, pe mulți îndrăciți i-a liberat de muncirea diavolului. Pe una ce-i curgea sânge, a tămăduit-o cu rugăciunea; pe fiul împăratului care era bolnav și deznădăjduit de la doctori, l-a tămăduit; celor neroditori în însoțire le-a dăruit naștere de fii prin a sa binecuvântare. Și alte multe minuni preaslăvite făcând acolo și pe toți cu darul Domnului veselindu-i, s-a întors la mănăstirea sa. După aceea, mai târziu, a fost chemat a doua oară la Constantinopol, sub împărăția lui Foca Tiranul, de preasfințitul Patriarh Toma, care a ținut scaunul după Chiriac; iar pricina chemării a fost următoarea:

Un lucru preaminunat s-a întâmplat în părțile Galatiei, unde, în niște cetăți de acolo făcându-se litanii cu crucile și purtând cruci mari de lemn, acestea, singure între ele, cu o putere mare, minunată și neoprită, plecându-se una spre alta, se loveau, se plecau și se sfărâmau. Acea minune străbătând și în Constantinopol auzindu-se, preasfințitul Patriarh Toma a trimis la Cuviosul Teodor, rugându-l să vină la el degrabă. Și când a mers cuviosul la Constantinopol, a fost primit de toți cu cinste ca și mai înainte. Deci luându-l deosebi, preasfințitul patriarh l-a întrebat despre minunea aceea, ce ar însemna ea? Iar Sfântul Teodor l-a înștiințat despre acea minune, că adevărată a fost; dar ce ar însemna, nu voia să-i spună, zicând că nu știe acea taină a lui Dumnezeu.

Atunci preasfințitul patriarh a căzut la picioarele lui cu mare rugăminte și cu o mare smerenie ca aceea a lui a silit pe cuviosul să-i spună mai înainte cele ce vor fi. Deci starețul a zis că acea plecare, lovire și sfărâmare a crucilor însemnează multe primejdii și risipiri ce vor veni asupra Bisericii lui Dumnezeu și asupra împărăției grecești, pe de-o parte de la vrăjmașii cei dinafară, iar pe de alta de la cei dinlăuntru. Pentru că dinafară are să fie grea năvălire a barbarilor, iar dinlăuntru oamenii cei numiți cu numele lui Hristos, împărțindu-se în credință, vor începe a se izgoni singuri unul pe altul și a se pierde; de aceea multe biserici ale lui Dumnezeu se vor pustii și se vor risipi și toate acelea vor fi repede.

Patriarhul, auzind acestea, s-a spăimântat foarte și a rugat pe Cuviosul Teodor să se roage Domnului pentru dânsul, ca să-i ia sufletul din trup mai repede, adică mai înainte de a yeni acea risipire, ca să nu vadă niște primejdii ca acelea, ce au să vină asupra Bisericii. Și după puțină vreme, zăbovind puțin Cuviosul Teodor în Constantinopol, la biserica Sfântului Ștefan, s-a îmbolnăvit patriarhul și a trimis la cuviosul, unde era închis și postea, spunându-i despre boala sa și-l ruga ca degrabă să-i ceară sfârșitul de la Dumnezeu. Iar sfântul, lepădându-se și nevrând, patriarhul a trimis la dânsul rugăminte cu dinadinsul, dorind ca mai înainte de năvălirea primejdiilor asupra Bisericii, să se dezlege din trup și să se ducă către Domnul. Deci chiar nevrând cuviosul, a făcut voia patriarhului, ca să se roage lui Dumnezeu pentru sfârșitul lui și a trimis la dânsul, zicându-i: „Poruncești, oare să vin la tine, sau ne vom vedea amândoi acolo, înaintea Domnului nostru?" Patriarhul i-a răspuns prin trimisul acela: „Să nu-ți lași liniștea ta, părinte. îmi ajunge că mi-ai zis că ne vom vedea amândoi acolo înaintea Domnului nostru". Și într-acea zi, preasfințitul Patriarh Toma, înaintea ceasului Vecerniei, bucurându-se, s-a despărțit de trup și s-a dus către Domnul.

După sfârșitul patriarhului, Cuviosul Teodor s-a întors la mănăstirea sa și nu după mulți ani s-a apropiat și el de fericitul său sfârșit, făcând multe, mari și preaslăvite minuni și proorocind cele ce au să fie. Iar mai înainte de sfârșitul său, de două ori a văzut pe Sfântul Marele Mucenic Gheorghe, arătându-i-se în vedenia somnului. Mai întâi i s-a arătat dându-i un toiag de cale și-l chema împreună cu el într-o călătorie îndepărtată. După aceea i s-a arătat mergând călare, ducând și alt cal și zicându-i: „Teodore, încalecă pe calul acesta și vino după mine!" Din aceasta, Sfântul Teodor și-a cunoscut trecerea sa degrabă de la cele pământești și a spus aceasta cu bucurie ucenicilor săi, precum și vremea sfârșitului său, după praznicul Paștilor, care a și fost. Iar când se sfârșea, a văzut pe sfinții îngeri, care veniseră să-l ia și, zâmbind cu față luminoasă, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lor. Și a fost sfârșitul lui în anul al treilea al împărăției lui Iraclie.

Iar viața și minunile lui le-a scris Eleusie, ucenicul lui, cel numit de cuviosul în călugărie Gheorghe. Acesta spunea despre el, că părinții lui, petrecând mult în însoțire, erau neroditori. Și rugau pe Cuviosul Teodor, ca prin rugăciunea și binecuvântarea lui, să poată să fie născători de fii. Iar el, luând brâiele lor, le-a binecuvântat și, dându-le lor, le-a proorocit dezlegarea nerodirii. Și au născut pe acest Eleusie, pe care crescându-l, l-au adus la Cuviosul Teodor și l-au dat lui Dumnezeu spre slujbă. Și petrecând doisprezece ani lângă el, a văzut singur minunile cele negrăite ale aceluia, pe care le-a și scris foarte pe larg. Dintre acestea noi, aducând aici pe scurt câteva, pot să ne folosească din destul pe noi, cei ce slăvim pe minunatul Dumnezeu Cel preamărit în ai Săi făcători de minuni, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTILOR

A: PLĂCINTE

Plăcintă cu ciuperci

· foi de plăcintă;

· 500 g ciuperci;

· 50 g margarină;

· 1 ceapă;

· Sare;

· Piper

Dacă nu avem foi de plăcintă se prepară un aluat din 250 g făină, 250 g margarină, ½ pahar cu apă caldă şi sare şi se lasă la rece.

Se curăţă ciupercile, se spală bine şi se taie felioare subţiri.

Se înăbuşă pe foc, într-o cratiţă acoperită, în margarină cu ceapa tăiată solzişori, sarea şi piperul măcinat.

Când s-au înmuiat şi zeama din ele a scăzut se lasă să se răcorească.

Se împarte aluatul în două.

Una din jumătăţi se întinde de forma şi mărimea tăvii.

Se unge tava, se aşază foaia şi se coace la cuptor.

Se scoate din cuptor, se întind ciupercile scăzute şi răcorite pe toată suprafaţa foii, iar jumătatea cealaltă de aluat care a fost păstrată la rece, se întinde şi se pune în tavă deasupra compoziţiei.

Se dă la cuptor până se rumeneşte.

B: SALATE

Salată de varză

· 1 varză mică;

· 2 morcovi;

· 1 rădăcină ţelină;

· 6 căţei usturoi pisat;

· Sare;

· 5 linguri ulei;

· 3 linguri oţet;

· Mărar

Peste varza tocată fideluţă, amestecată cu morcovul şi ţelina date pe răzătoare se toarnă amestecul de sare, ulei şi oţet.

Usturoiul pisat şi mărarul se adaugă la sfârşit.

C: SOSURI

Sos indian

· 25 g margarină;

· 2 cepe;

· 1 rădăcină pătrunjel;

· Cimbru;

· 1 foaie dafin;

· Frunze de ţelină;

· 1 linguriţă făină;

· Sare;

· Boia iute;

· 1 ceaşcă apă

Se taie ceapa solzişori şi se căleşte în margarină.

Se adaugă făină şi se amestecă continuu.

Când făina capătă culoare gălbuie se stinge cu apă.

Se adaugă restul ingredientelor şi se fierbe circa 30 minute.

D: BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Borş de sfeclă roşie

· 1 sfeclă roşie de mărime potrivită;

· 1 ceapă;

· 2 cartofi;

· 1 ceaşcă zarzavat pentru ciorbă;

· 1 ceaşcă suc de roşii;

· ½ l borş;

· 2 – 3 linguri ulei;

· Sare;

· Leuştean

Se coace sfecla la cuptor, se curăţă şi se dă pe răzătoarea mare.

În 2 l apă se fierb cartofii tăiaţi cuburi şi zarzavatul pentru ciorbă.

Când cartofii sunt aproape fierţi se adaugă sfecla, sucul de roşii şi ceapa rumenită în ulei.

După ce mai dă un clocot se adaugă borşul, sarea şi leuşteanul.

Se mai fierbe încă 5 minute.

E: MÂNCĂRURI

Mâncare de cartofi cu castraveţi muraţi

· 1 kg cartofi;

· 200 g ceapă;

· 500 g castraveţi muraţi;

· 1 ceaşcă ulei;

· 2 linguri bulion;

· 1 legătură mărar;

· Sare;

· Piper

Se curăţă cartofii, se spală, se taie felii şi se prăjesc puţin în uleiul încins.

Se scot cartofii şi în restul de ulei se căleşte ceapă.

Se pune bulionul, se stinge cu apă caldă şi se adaugă cartofii.

Se lasă la foc mic.

Când cartofii sunt fierţi se adaugă castraveţii fierţi separat fără coajă şi seminţe.

Se pune sare şi piper.

Se pune mâncarea în tavă, se garniseşte deasupra cu felii de roşii sau suc de roşii şi verdeaţă şi se dă la cuptor să se rumenească bine.

F: DULCIURI

Cremă de ananas

· 1 cutie compot ananas;

· 1 pachet fulgi porumb;

· ½ ceaşcă zahăr;

· 3 ceşti apă;

· 1 cutie jeleu ananas;

· Cireşe din dulceaţă pentru glazură

Se strecoară ananasul şi se păstrează zeama.

Se păstrează 2 rondele întregi de ananas, iar restul se taie bucăţele mici.

Într-o oală se amestecă fulgii de porumb, zahărul şi apa şi se pun la foc mic să fiarbă până când se leagă.

Amestecând se adaugă pe rând zeama de la compot, jeleul şi fructele de ananas.

Se udă cu apă o formă de 1 kg, se unge fără să se şteargă, se răstoarnă în ea compoziţia şi se lasă câteva ore la frigider până se leagă bine.

Se scoate crema pe un platou, se garniseşte cu cireşe din dulceaţă şi cu feliile de ananas reţinute, tăiate în sferturi.

MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT; INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

YEHUDI MENUHIN

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Yehudi Menuhin
Yehudi Menuhin
Poreclă	the Jew
Născut	22 aprilie 1916^[1]^[2]^[3]^[4] New York City, New York, SUA
Decedat	12 martie 1999 (82 de ani)^[1]^[3]^[4]^[12] Berlin, Germania
Cauza decesului	bronșită
Părinți	Moshe Menuhin[]^[13] Marutha Sher[]^[13]
Căsătorit cu	Diana Gould[] (1947–1999) Nola Ruby Nicholas[] (din 1938)
Copii	Zamira Menuhin[]^[13] Krov Nicholas Menuhin[]^[13] Gerard Menuhin[]^[13] Jeremy Menuhin[]^[13]
Cetățenie	SUA Regatul Unit Elveția
Ocupație	dirijor politician autobiograf[] muzician de jazz[] scriitor violonist
Locul desfășurării activității	Londra
Activitate
Studii	San Francisco Conservatory of Music[*]
Gen muzical	muzică clasică
Instrument(e)	vioară
Case de discuri	EMI Classics[*]
Premii	Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer[] cavaler al Ordinului Național de Merit[] Ordinul de Merit[] Knight Commander of the Order of the British Empire[] Premiul Jawaharlal Nehru[] Medalia Ernst Reuter[] Musikpreis der Stadt Duisburg[] Premiul pentru Pace al Librăriilor Germane[]^[5] Premio Príncipe de Asturias da Concordia[] Premiul Muzical Léonie Sonning[] Premiul Glenn Gould[] Gramophone Award for Lifetime Achievement[] Medalia pentru pace Otto Hahn[]^[6] Royal Philharmonic Society Gold Medal[] Kennedy Center Honors[] Buber-Rosenzweig-Medal[] Moses-Mendelssohn-Preis[] Medalia Albert[] Brahmspreis[]^[7] Ernst von Siemens Musikpreis[]^[8] Hans von Bülow Medaille[] Crucea de Mare Merit a Republicii Federale Germania[] doctor honoris causa per la Universitat de València[]^[9] Fellow of the Sangeet Natak Akademi[] Ordinul Sfântului Iacob al Sabiei în grad de mare cruce[]^[10] Marea Cruce a Ordinului de Merit al Spaniei[] Eredoctoraat van de Vrije Universteit Brussel[*]^[11]
Semnătură

Prezență online
site web oficial Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Sir Yehudi Menuhin (n. 22 aprilie 1916, New York City, New York, SUA – d. 12 martie 1999, Berlin, Germania) a fost un celebru violonist și dirijor american, descendent al unei familii de evrei emigrați din Rusia. Pe lângă cetățenia americană, a dobândit ulterior și cetățenie elvețiană (1970) și britanică (1985), fiind înnobilat în Marea Britanie cu titlul de Lord Menuhin of Stoke d'Abernon. Sir Yehudi Menuhin a avut una din cele mai lungi și prestigioase cariere muzicale ale secolului al XX-lea.

BIOGRAFIE

Yehudi Menuhin s-a născut la New York dintr-o familie de evrei lituanieni. Tânărul Menuhin a luat primele lecții de vioară la vârsta de cinci ani cu Sigmund Anker la San Francisco și apoi cu Louis Persinger.

Pasiunea pentru personalitatea lui George Enescu apare în 1924, cu prilejul concertului pe care violonistul român îl oferea publicului din San Francisco. George Enescu acceptă să-i dea lecții de vioară, dându-i astfel ocazia să vină în 1927 și în România, la vila Luminiș, locuința din Sinaia a lui Enescu, lectiile fiind determinante pentru cariera sa de solist.^[14] O prietenie profundă i-a legat pe cei doi până la moartea lui Enescu, în 1955, Menuhin considerându-l cel mai important discipol al său, precum a mărturisit într-un interviu dat spre finalul vietii lui.^[15] În 1927 familia s-a mutat la Paris iar Enescu i-a cerut lui Paul Paray, dirijor și președintele Concertelor Lamoureux, să-l audieze, ocazie pentru Yehudi Menuhin de a impresiona cu Simfonia spaniolă de Eduard Lalo, fiind apoi invitat de acesta să cânte în fața publicului parizian cu orchestra Lamoureux, la doar 10 ani.

După doi ani de formare muzicală cu George Enescu, a continuat studiul cu Adolf Busch la Basel, în Elveția, cu care face și prima sa înregistrare în 1928.

În 1930, familia Menuhin s-a mutat la Ville-d'Avray și a rămas acolo timp de cinci ani, simpatizând cu familia lui Boris Vian, vecini fiind. Din acea perioadă datează și fotografia în care cei doi joacă șah.

ACTIVITATE

În timpul celui de-al doilea război mondial, Menuhin se alătură armatei americane pentru a sprijini moralul forțelor aliate, dând sute de concerte.

Interesul său pentru muzica compozitorului ungar Béla Bartók l-a determinat pe acesta să-i dedice o lucrare, Sonata pentru vioara solo, care a fost finalizată în 1943 și interpretată în prima auditie de Menuhin la New York în 1944. A fost anul în care s-a îndrăgostit de o dansatoare engleză, Diana Gould cu care și-a petrecut apoi tot restul vietii.

Un eveniment excepțional a fost vizita lui Yehudi Menuhin la București în 1946. Venise să-l vadă pe profesorul său George Enescu și reîntâlnirea a prilejuit o serie de concerte simfonice și de cameră. La prima ediție a Festivalului Enescu din 1958, Menuhin a cântat cu David Oistrah Dublul Concert pentru vioară de J.S.Bach.

Se întoarce în 1947 în Germania pentru a susține concerte cu Filarmonica din Berlin sub conducerea lui Wilhelm Furtwängler din dorința de a reablita după război, muzica și spiritul german.

În 1952 a fost invitat de Jawaharlal Nehru în India, descoperind astfel spiritualitatea yoghină. În calitate de președinte al cercului muzical asiatic CMA (Asian Music Circle), a organizat prima performanță occidentală a muzicienilor clasici indieni Ravi Shankar, Ali Akbar Khan, precum și primele concerte ale lui Vilayat Khan în Marea Britanie.

Yehudi Menuhin și-a făcut debutul ca și dirijor în Elvetia, la Dallas (1942), apoi a dirijat la Gstaad (1956) și la Bath, în Anglia (1959) unde a fost și o vreme director artistic.

În 1962 a fondat la Cobham în Surrey, Anglia orchestra care-i poartă numele iar trei ani mai târziu e decorat onorific cu Ordinul Imperiului Britanic.

Menuhin a avut de asemenea, o lungă asociere cu Ravi Shankar începând cu anul 1966, participând la Festivalul de la Bath și înregistrând împreună albumul West Meets Est, câstigător al premiilor Grammy Award în 1967.^[16]

În 1969 a venit împreună cu orchestra Menuhin Festival Orchestra din Bath la Timișoara, înregistrând în sala nouă a Școlii de Muzică (proiectată de arhitectul timișorean Hans Fackelmann), pentru emisiunile muzicale ale Radioteleviziunii. Jurnalistul Lucian Bureriu își amintește de elogiul adus de muzician sălii Școlii de Muzică pe care, din politețe, a clasat-o drept sala cu cea mai bună acustică din Europa.^[17]

Muzicianul s-a implicat în fondarea Școlii de muzică Yehudi Menuhin din Surrey, o școală internat pentru copiii recrutați din întreaga lume, precum și a Fundației The International Menuhin Music Academy (IMMA)^[18] din Gstaad, Elveția care are ca obiectiv principal încurajarea tinerilor artiști talentați.

În 1981, Menuhin a fost numit dirijor al Orchestrei Filarmonice regale din Londra.

În 1983 a înființat în sudul Angliei Concursul international pentru tineri violonisti sub 22 de ani. Corina Belcea, elevă a Școlii de muzică din Timișoara, a participat de exemplu la acest concurs în 1991, urmând apoi Școala Menuhin din Surrey, Conservatorul Regal din capitala Angliei. stabilindu-se acolo și formând un cvartet propriu de renume internațional.^[19]

În 1993, Yehudi Menuhin a avut privilegiul de a fi înnobilat de către Regina Regatului Unit cu titlul de Lord Menuhin of Stoke d'Abernon.

În 1995 a plecat în Africa de Sud pentru a susține concerte cu ocazia eliberârii lui Nelson Mandela, dirijând oratoriul Messiah de Händel.

Muzicianul a fost de asemenea pasionat de artă, politică, psihologie și filozofie, fiind deseori implicat în apărarea cauzelor umanitare, ecologice și ale drepturilor omului. Timp de șase ani a prezidat Consiliul muzical internațional UNESCO (1969-1975), multiplicând eforturile umanitare și ajutând la colaborarea între muzicieni. A apărat cauza diverșilor artiști și intelectuali persecutați de regimurile totalitare, cum ar fi în cazul violoncelistului rus Mstislav Rostropovitch, a scriitorului dizident rus, Aleksandr Soljenițîn sau al pianistului argentinian, Miguel Ángel Estrella.

Yehudi Menuhin a lansat MUS-E19 în 1994, un program european de educație în domeniul artelor, care se derulează și astăzi în mai multe țări europene și vizează dezvoltarea creativității copiilor, prevenind astfel violența și rasismul.

În timpul carierei sale, Menuhin a cântat la mai multe instrumente de înaltă calitate cum ar fi vioara 1714 Soil Stradivari, în opinia specialiștilor aceasta având cel mai bun sunet între instrumentele celebre care au trecut prin mâna sa, adică Lord Wilton Guarnerius din 1742, Giovanni Bussetto din 1680, Giovanni Grancino din 1695, Guarneri filius Andrea 1703, Stradivarius, Prince Khevenhüller 1733, sau Guarneri del Gesù 1739.

PASCAL BENTOIU

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Pascal Bentoiu

Născut	22 aprilie 1927, București București, România
Decedat	21 februarie 2016, București București, România
Căsătorit cu	Annie Bentoiu
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor, muzician, muzicolog
Activitate
Gen muzical	operă
Modifică date / text

Pascal Bentoiu (n. 22 aprilie 1927, București, România – d. 21 februarie 2016, București, România) a fost un compozitor, muzician și muzicolog român, doctor honoris causa al mai multor universități din țară și străinătate.

BIOGRAFIE

Studii

A studiat compoziția în particular cu Mihail Jora. A urmat cursurile Facultății de Drept din București (1945 - 1947) și apoi s-a înscris la Conservatorul din București (în septembrie 1947) însă nu a putut continua studiile din cauza taxelor exorbitante stabilite de regimul comunist pentru copiii personalităților din România interbelică.

Activitate

După o perioadă în care a activat ca cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor din București (1953-1956), Pascal Bentoiu s-a dedicat în întregime vocației de compozitor. A fost secretar al Secției de muzică simfonică, muzică de cameră și operă din cadrul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1968-1973), fiind primul președinte al acesteia ales după Revoluția română din 1989. Pascal Bentoiu a făcut parte din jurii ale unor concursuri de prestigiu.

MUZICA LUI PASCAL BENTOIU

Trăsături generale

Muzica sa este lirică și colorată, se inspiră din resursele folclorului românesc, precum și din muzica serială și din alte tehnici contemporane. Este un compozitor cu un limbaj rafinat, modern, dar axat pe valorile expresivității muzicii, având tangențe cu neoromantismul. Pascal Bentoiu explorează zonele tonalului, modalului, se bazează pe rigoarea construcției, uneori pe idei programatice. Multe dintre lucrările sale se grupează în cicluri (Cvartetele de coarde nr. 3–6, Simfoniile nr. 6-8).

Bentoiu a compus trei opere, opt simfonii, patru concerte, șase cvartete de coarde, precum și sonate și șase cicluri de melodii. Opera sa Hamlet, terminată în 1974, a fost premiată pe plan internațional și a fost reprezentată în premieră mondială în Franța, la Marsilia. Opera Amorul doctor beneficiază de o înregistrare specială realizată de Radio BBC 3 și de Radio ORTF Paris. Opera Jertfirea Ifigeniei a fost prima creație din categoria opere radiofonice scrisă de un român și a primit Premiul "Italia" al Radiodifuziunii italiene. Trilogia simfoniilor Culori, Imagini și Volume relaționează muzica cu celelalte arte, respectiv pictura, arhitectura și literatura.

DISTINCȚII

Este doctor honoris causa al mai multor universități din țară și din străinătate (dr.h.c.mult.), printre care Universitatea Națională de Muzică București, Universitatea de Arte "George Enescu" din Iași, Academia de muzică "Gheorghe Dima" din Cluj, Central College Pella, Iowa, S.U.A.. A primit numeroase premii și distincții naționale și internaționale, decorații ale statului român. Printre acestea Premiul de Stat (1964), Premiul internațional "Italia" al Radioteleviziunii Italiene (RAI) din Roma (1968), Ordinul Meritul Cultural, cls. a III-a, cls. a II-a (1969, 1971), Premiul internațional "Guido Valcarenghi" din Roma (1970), premiile Academiei Române (1974, 1986) și premiile Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1971, 1975, 1978, 1979, 1980, 1983, 1985, 1987), Premiul Alianței Naționale a Uniunilor de Creatori ANUC (1992), Premiul revistei "Actualitatea muzicală".

Decorații

Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (20 aprilie 1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[7]
Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[8]
Ordinul Steaua României în grad de Mare Ofițer (2007)

VIAȚĂ PERSONALĂ

Pascal este fiul avocatului Aurelian Bentoiu^[9]; este fratele scriitoarei Marta Cozmin și cumnatul scriitorului Alexandru Miran. A fost căsătorit cu scriitoarea Annie Bentoiu. Fiica lor este soprana și profesoara Ioana Bentoiu, stabilită în Elveția.

COMPOZIȚII

Opere

Amorul doctor, operă comică într-un act, libretul aparține compozitorului, după piesa lui Molière; L’amour médecin, opus 15, 1964, premiera la București, 23 decembrie 1966^[10]
Jertfirea Ifigeniei, operă radiofonică, libret de A. Pop și de Pascal Bentoiu, după Euripide, opus 17, premiera la București, 20 septembrie 1968
Hamlet, operă în două acte, libret de Pascal Bentoiu, după tragedia Hamlet de William Shakespeare, opus 18, 1969, premiera absolută la Marsilia, Franța, la 26 aprilie 1974; premiera românească la 26 septembrie 1975, la Opera Română din București

Muzică orchestrală și concertantă

Simfonia nr. 1, op.16 (1965)
Simfonia nr. 2, op.20 (1974)
Simfonia nr. 3, op.22 (1976)
Simfonia nr. 4, op.25 (1978)
Simfonia nr. 5, op.26 (1979)
Simfonia nr. 6 „Culori”, op.28 (1985)
Simfonia nr. 7 „Volume”, op.29 (1986)
Simfonia nr. 8 „Imagini”, op.30 (1987)
"Eminesciana III", concert pentru orchestră, op. 23 (1976)
Poemul simfonic „Luceafărul”, op. 7, după Mihai Eminescu (1957)
Suita simfonică „Imagini bucureștene”, op. 10 (1959)
Suita ardelenească, op. 6 (1955)
Uvertura de concert, op. 2 (1948)
Concertul pentru pian și orchestră nr. 1, op. 5 (1954)
Concertul pentru pian și orchestră nr. 2, op. 12 (1960)
Concertul pentru vioară și orchestră, op. 9 (1958)
Concertul pentru violoncel și orchestră, op. 31 (1989)

Muzică de scenă

Pentru următoarele piese de teatru:

Nunta lui Figaro (Beaumarchais)
Fântâna Blanduziei (Alecsandri)
Femeia îndărătnică (Shakespeare); de același autor Doi domni din Verona, Romeo și Julieta, Poveste de iarnă, Hamlet, Visul unei nopți de vară

precum și pentru alte piese, de alți autori (Eschil, Euripide, Camus, Rostand ș.a.)

Muzică de cameră

Sonata pt. pian, op. 1 (1947, revizuită în 1957)
Sonata op. 14 pentru vioară și pian (1962)
Cvartetul de coarde nr. 1, op. 3 (1953)
Cvartetul de coarde nr. 2 „al consonanțelor”, op. 19, (1973)
Cvartetul de coarde nr. 3, op. 27a (1981)
Cvartetul de coarde nr. 4, op. 27b (1981)
Cvartetul de coarde nr. 5, op. 27c (1982)
Cvartetul de coarde nr. 6, op. 27d (1982)

Lieduri

„Patru cântece pe versuri de Șt.O. Iosif”, op. 4 (1953)
Trei sonete (Mihai Eminescu), op. 8 (1958)
Cinci cântece (Nina Cassian), op. 11 (1959)
Patru cântece (Mihai Beniuc), op. 13 (1961)
„Flăcări negre” (Alexandru Miran), op. 21 (1974)
„Incandescențe” (Alexandru Miran), op. 24 (1977)
„Gelozie” (George Topîrceanu)

CĂRȚI

Imagine și sens (Editura Muzicală, București, 1971, ed. 2/1973, versiune franceză 1979)
Deschideri spre lumea muzicii (Editura Muzicală, București, 1973)
Gândirea muzicală (Editura Muzicala, București, 1975)
Capodopere enesciene (Editura Muzicala, București, 1984)
Breviar enescian (Editura UNMB, București, 2005)
Opt simfonii și un poem (Editura UNMB, București, 2007)
Masterworks of George Enescu. A Detailed Analysis. Translated by Lory Wallfisch. (Scarecrow Press, Lanham, Maryland, 2010)^[11]. Versiunea în limba engleză a volumului „Capodopere enesciene”.
George Enescu: Meisterwerke – Pascal Bentoiu, Frank & Timme, Berlin, 2015. Traducere de Larisa Schippel și Julia Richter a volumului „Capodopere enesciene”.

FLORENZA COSSOTTO

Fiorenza Cossotto (n. 22 aprilie 1935) este o mezzo-soprană de operă italiană .

VIAȚĂ ȘI CARIERĂEDITAȚI | ×

Născut la 22 aprilie 1935, în Crescentino , ^[1] provincia Vercelli , Italia, Cossotto a urmat Academia de Muzică din Torino și a studiat cu Mercedes Llopart . Ea a făcut debutul ei de opera ca sora Matilde în premieră mondială a Poulenc lui Dialogurile carmelitanii în 1957 , la La Scala din Milano . Debutul ei internațional a fost la 1958 Wexford Festival ca Giovanna Seymour în Donizetti lui Anna Bolena . Ei Covent Garden de debut a fost în 1959 ca Neris în Cherubini lui Medee , cuMaria Callas în rolul principal. O interpretare din 1962 a rolului principal în La favorita la La Scala a dus la o faimă mai largă și a debutat american în același rol în 1964 la Lyric Opera din Chicago și ca Amneris la Metropolitan Opera în 1968.

Între anotimpurile din 1967–68 și 1988–89, Cossotto a susținut 148 de spectacole la Met (roluri principale exclusiv). A fost considerată o expertă în interpretări ale rolurilor principale de mezzo / contralto din opera italiană de la mijlocul secolului al XIX-lea, cum ar fi Favorita ( La favorita) , Amneris ( Aida ), Azucena ( Il trovatore ), Eboli ( Don Carlos ), Preziosilla ( La forza del destino ), Maddalena ( Maddalena ), Ulrica ( Un ballo in maschera ) și Laura ( La Gioconda ). De asemenea, a interpretat-o pe Carmen, Cherubino de Mozart, Urbain în Les Huguenots de Meyerbeer , Romeo de Bellini și Marfa în Khovantschina .

În 2005, Cossotto și-a sărbătorit cea de-a 70-a aniversare cu o interpretare a Suor Angelica la Théâtre Royal din Liège , Belgia .

Cossotto a fost căsătorit cu basul italian Ivo Vinco de peste 40 de ani (sfârșind prin divorț). Au avut un fiu.

Conform cărții Opera , „Ea [Cossotto] și Giulietta Simionato erau principalele mezzo- sopranos italiene din anii 1960 și 1970. Ea [Cossotto] a câștigat aplauze în analele istoriei operice pentru minunatul ei timbru vocal, tehnica ei perfectă de cântat, și ușurința cu care putea stăpâni diferite registre. Pe lângă cântarea marilor roluri de mezzo, a luat și piesele alto remarcabile din repertoriul operistic italian. "

În afară de rolurile mezzo și alto, Cossotto a cântat și roluri de soprană cântate în mod tradițional de mezzos precum Santuzza ( Cavalleria Rusticana ) și Adalgisa ( Norma ).

A cântat Adalgisa lângă Normele din Callas, Joan Sutherland , Montserrat Caballé , Leyla Gencer și Elinor Ross ^[2]

Repertoriul ei la Met a inclus Amneris, Eboli, Adalgisa, Santuzza, Azucena, Dalila, Carmen (numai în turneu și în concerte în parc în aer liber), Principessa di Bouillon ( Adriana Lecouvreur ) și Mistress Quickly (pe care le-a adăugat în 1985, cântând cu Giuseppe Taddei ca Falstaff ).

DISCOGRAFIE DE STUDIOEDITAȚI | ×

An	Rolul de lucru	Membrii de distribuție dirijori	Eticheta
1957	La sonnambula , Teresa	Antonino Votto Maria Callas Nicola Monti	EMI Classics
1957	Andrea Chénier , Bersi	Gianandrea Gavazzeni Renata Tebaldi Mario del Monaco	Decca
1958	Madama Butterfly , Suzuki	Tullio Serafin Renata Tebaldi Carlo Bergonzi	Decca Records
1959	La Gioconda , Laura	Antonino Votto Maria Callas Piero Cappuccilli	EMI Classics
1959	Căsătoria lui Figaro , Cherubino	Carlo Maria Giulini Giuseppe Taddei Elisabeth Schwarzkopf	EMI Classics
1959	Requiem (Verdi) , Mezzo-Soprano	Tullio Serafin Boris Christoff Eugenio Fernandi	Înregistrările testamentare
1961	Don Carlos , Eboli	Gabriele Santini Boris Christoff Antonietta Stella	Deutsche Grammophon
1963	Il trovatore , Azucena	Tullio Serafin Carlo Bergonzi Antonietta Stella	Deutsche Grammophon
1964	Rigoletto , Maddalena	Rafael Kubelík Renata Scotto Dietrich Fischer-Dieskau	Deutsche Grammophon
1965	Cavalleria rusticana , Santuzza	Herbert von Karajan Carlo Bergonzi Giangiacomo Guelfi	Deutsche Grammophon
1967	Medea , Neris	Lamberto Gardelli Gwyneth Jones Bruno Prevedi	Decca Records
1967	Requiem (Verdi) , Mezzo-Soprano	Herbert von Karajan Leontyne Price Luciano Pavarotti	Deutsche Grammophon (audio și video)
1968	Cavalleria rusticana , Santuzza	Herbert von Karajan Gianfranco Cecchele Giangiacomo Guelfi	Deutsche Grammophon (Film)
1970	Requiem (Verdi) , Mezzo-Soprano	Sir John Barbirolli Montserrat Caballé Jon Vickers	EMI Classics
1970	Il trovatore , Azucena	Zubin Mehta Leontyne Price Plácido Domingo	RCA Records
1972	Norma , Adalgisa	Carlo Felice Cillario Montserrat Caballé Plácido Domingo	RCA Records
1973	Suor Angelica , La zia Principessa	Bruno Bartoletti Katia Ricciarelli Maria Grazia Allegri	RCA Records
1974	Un giorno di regno , Marchesa del Poggio	Lamberto Gardelli Jessye Norman José Carreras	Philips Records
1974	Aida , Amneris	Riccardo Muti Montserrat Caballé Plácido Domingo	EMI Classics
1974	Preferata , Leonora	Richard Bonynge Luciano Pavarotti Gabriel Bacquier	Decca Records
1975	Un ballo in maschera , Ulrica	Riccardo Muti Martina Arroyo Plácido Domingo	EMI Classics
1976	Macbeth , Lady Macbeth	Riccardo Muti Sherrill Milnes José Carreras	EMI Classics
1976	La forza del destino , Preziosilla	James Levine Leontyne Price Plácido Domingo	RCA Records
1978	Tancredi , Tancredi	Gabriele Ferro Lella Cuberli Nicola Ghiuselev	Warner Fonit
1978	Arie di Verdi , Abigaille ( Nabucco ) Elvira ( Ernani ) Medora ( Il Corsaro ) Eboli ( Don Carlo ) Amelia ( Un ballo in maschera )	Nello Santi Ivo Vinco	Warner

EDOUARD LALO

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Édouard Lalo
Édouard Lalo
Născut	27 ianuarie 1823^[1]^[2]^[3]^[4] Lille, Franța
Decedat	22 aprilie 1892 (69 de ani)^[1]^[2]^[4]^[5] Paris, Franța
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise^[6]
Căsătorit cu	Julie-Marie-Victoire Bernier de Maligny[*]
Copii	Pierre Lalo[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	classical composer[*]
Activitate
Studii	Conservatoire à rayonnement régional de Lille[*]
Gen muzical	muzică clasică
Instrument(e)	vioară violă
Premii	Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*]
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Édouard Lalo

(1823-1892)

Édouard Victor Antoine Lalo (n. 27 ianuarie 1823, Lille, Franța – d. 22 aprilie 1892, Paris, Franța) a fost un compozitor francez de origine spaniolă.

A studiat, cu începere din anul 1833, la Conservatorul din Lille, vioara, violoncelul și compoziția. În 1839 se mută la Paris.

Creația sa a cuprins opere, simfonii, concerte pentru vioară și violoncel.

Edouard Lalo era cunoscut în epocă mai mult ca violonist. Compune mai mult pentru instrumentul al cărui interpret este: concerte pentru vioară și orchestră, simfonia spaniolă și fantezii instrumentale, dar și melodii pentru voce și pian, chiar și opere. Totodată, mai scrie pentru vioară și un concert rus. Celebru este și concertul pentru violoncel, cu o melodică de tip spaniol.

Este înmormântat la Paris, în cimitirul Père Lachaise.

CREAȚII

Instrumentale
- Simfonie (1886)
- Divertissement (1869)
- Concert pentru pian și orchestră (1888)
- Concert pentru vioară și orchestră nr.1 op.20 (1873)
- Concert pentru vioară și orchestră nr.2 op.21 Symphonie espagnole (1873/74)
- Concert pentru vioară și orchestră nr.3 Fantaisie norvégienne (1878)
- Concert pentru vioară și orchestră nr.4 op.29 Concerto russe (1879)
- Concert pentru violoncel și orchestră (1877)
Piese pentru scenă și alte piese vocale
- Fiesque, operă (1866-68)
- Le Roi d'Ys, operă (1875-87)
- La Jacquerie, operă (1889, neterminată)
- Namouna, balet (1881/82)
- Néron, pantomină (1891)
- 23 Lieduri
Muzică de cameră
- Fantaisie originale pentru pian și vioară op. 1 (cca. 1848)
- Allegro maestoso pentru pian și vioară op. 2 (cca. 1848)
- Deux impromptus (Espérance, Insouciance) pentru pian și vioară op. 4 (cca. 1848)
- Arlequin, esquisse caractéristique pentru vioară sau violoncel și pian (cca. 1848)
- Trio pentru pian nr. 1 op. 7 (cca. 1850)
- Impromptus (Pastorale, Scherzo alla Pulcinella) pentru vioară și pian op. 8 (cca. 1850)
- Trio pentru pian nr. 2 (1852)
- Sonată pentru pian și vioară op. 12 (1853)
- Deux pièces (Chanson villageoise, Serenade) pentru violoncel și pian op. 14 (1854)
- Allegro pentru violoncel și pian op. 16 (1856)
- Soirées parisiennes pentru vioară și pian op. 18 (1850) (împreună cu C. Wehle)
- Sonată pentru viloncel și pian (1856)
- Cvartet de coarde op. 19 (1859) [1880 prelucrat ca și op. 45]
- Trio pentru pian nr. 3 op. 26 (1880)
- Guitare pentru vioară și pian op. 28 (1882)
- Cvartet de coarde op. 45 (1880) (Prima variantă în 1859 ca și op. 19)

CATĂLINA ALEXANDRA GRAMA - JOJO

Date personale
Jojo Cătălina Alexandra Grama
Nume la naștere	Cătălina Alexandra Grama
Născută	22 aprilie 1981 (39 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță actriță de film
Activitate
Înălțime	1.61 m
Alte nume	Jojo
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Cătălina Alexandra Grama (n. Cătălina Alexandra Ionescu, 22 aprilie 1981, București), cunoscută de public sub numele de scenă Jojo, acronim de la cuvintele „jeune et jolie” (în franceză „tânără și frumoasă”), este cântăreață, cunoscută vedetă de televiziune^[1] și actriță română, care a apărut în piese de teatru, producții cinematografice și emisiuni televizate de divertisment.

A luat lecții de canto și a studiat actoria, absolvind, în 2004, Facultatea de Teatru și Film din cadrul Universității Hyperion, la clasa profesorului Virgil Ogășanu.

VIAȚĂ PERSONALĂ

Din prima căsătorie, care a avut loc în secret în 2009, are un băiețel, Achim, născut la data de 10 iunie 2011.

În 2012, Jojo declara într-un interviu publicat online: "Nu știu cum aș putea exista fără Ionuț și fără Achim"^[2].

ACTIVITATE

Cătălina Grama a debutat în televiziune în anul 1995, la vârsta de doar 14 ani. A jucat în primul său rol de teatru în 2003, iar în 2005 a fost distribuită în primul său rol într-un lung metraj cinematografic.

Jojo a continuat cariera muzicală singură.

A apărut într-un număr al revistei Playboy.

TEATRU

Tanța și Costel, Teatrul George Ciprian, Buzău, 2003;
Petrecere într-un pian cu coadă de Mihai Ispirescu, Teatrul Nottara, 2005;
Poker de Adrian Lustig, Teatrul de Comedie, 2007;
Opera de trei parale de Bertolt Brecht, Teatrul Nottara, 2009.

TELEVIZIUNE

Televiziunea Română

Kiki Riki Miki, magazin interactiv pentru copii (edutainment), transmis în direct duminica pe TVR1, în perioada 1998-2003.
BZZZ - primul magazin interactiv pentru tineret^[8], transmis în direct sâmbăta dimineața pe TVR2, în perioada 1998-2000^[9].

Antena 1

Divertis, emisiune săptămânală de umor și satiră, 2000-2009.
SRC: Happy Show, emisiune săptămânală de umor și satiră, 2014-prezent.
Te cunosc de undeva, cea mai tare emisiune de sâmbătă seara din primăvară și toamnă.^{[judecată de valoare]}

Pro TV

Serviciul Român de Comedie, emisiune săptămânală de umor și satiră, 2009-2014.

FILMOGRAFIE

Un caz de dispariție, regia Dan Păduraru, 2005 - Mara
Poker, regia Sergiu Nicolaescu, 2009 - Monica
Nașa (2011) - asasina Katia
Ultimul corupt din România, regia Sergiu Nicolaescu, 2012 - Monica
S-a furat mireasa, regia Jesus del Cerro, 2012 - Nina
Dead in Tombstone, regia Roel Reine, producător - Universal Pictures, 2012

PREMII

Vasilica Tastaman, premiul pentru harul comic dovedit în nenumărate emisiuni de gen televizive, dar mai ales în filmul Poker regizat de Sergiu Nicolaescu, acordat de Societatea Umoristică Păcală.
Câștigătoarea ediției a XII-a a emisiunii Dansez pentru tine.

TEATRU/FILM

ION LUCIAN

Date personale
Ion Lucian

Născut	22 aprilie 1924^[1]^[2] București, România
Decedat	31 martie 2012 (87 de ani)^[2] București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actor de teatru[*] actor de film actor
Alte premii
Ordinul Meritul Cultural (1967) Ordinul Național „Serviciul Credincios” (2000) Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] (2004)
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Ion Lucian (n. 22 aprilie 1924, București^[3] - d. 31 martie 2012, București^[4]) a fost un actor român de comedie în film, radio, teatru, televiziune și voce, dramaturg, epigramist, director al teatrului Excelsior, societar de onoare al Teatrului Național București.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut la 22 aprilie 1924, la București. Actorul obișnuia să glumească, afirmând că s-a născut „în aceeași zi cu Shakespeare. E drept că nu în același an, el fiind ceva mai grăbit”.^[5] Părinții săi proveneau din regiunea Moldovei: mama, Ana, era din zona Neamțului, iar tatăl, Gheorghe, din zona Romanului. Ion Lucian a urmat cursurile Liceului „Matei Basarab”, susținând un bacalaureat științific în 1942. În școală a fost un elev silitor, uneori premiant, și, spre dezamăgirea părinților și a profesorilor, a refuzat cariera de inginer și a dat admitere la Academia de Artă Dramatică.^[6]

Ion Lucian în rolul Nae Girimea din comedia D-ale carnavalului de I.L. Caragiale.

ACTIVITATE TEATRALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În cursul carierei sale a interpretat numeroase roluri, mai ales în comedii, dintre care cele mai importante au fost Guliță în Coana Chirița, Hlestacov în Revizorul, Tristan în Câinele grădinarului, Nae Girimea în D-ale carnavalului, Bulinger în Șweik în al II-lea război mondial, Jean în Rinocerii, Mr. Jourdain în Burghezul gentilom, avarul în Harpagon, Mosca în Volpone ș.a. A jucat, de asemenea, în piese puse în scenă la operetă și la teatrul de revistă.^[12]

PROFESII EXERCITATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ion Lucian într-un număr de pantomimă.

Actor distins cu titlul de „Artist emerit” și cu numeroase premii naționale
Regizor, director de scena, cu activitate națională și internațională
Scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România
Membru al Societații Autorilor și Compozitorilor Dramatici de la Paris (S.A.C.D.)
Profesor la Academia de Teatru și Film - 1952-1956
Profesor la Universitatea Hyperion - 1998-2012.

AFILIERI LA ORGANISME NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Membru al Soc.Autorilor și Compozitorilor Dramatici din Franța
Membru al Biroului Executiv al Asociației Internaționale de Teatru Pentru Copiii și Tineret (1965-1990)
Membru de onoare al Asociației Internaționale de Scout Boys

FUNCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Director fondator al Teatrului Ion Creangă 1964-72
Director fondator al Teatrului Excelsior 1990
Director artistic al Festivalului International Piatra-Neamț

PIESE SCRISE ȘI JUCATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Din cauza unui punct
Cocoșelul neascultător
Mușchetarii …Măgăriei Sale
Drumul e liber
Snoave cu măști
Cenușăreasa
Nemaipomenitele aventuri ale lui Nils

TRADUCERI JUCATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

“L’ Etourdi”(Molière),
“Il Bugiardo” (Goldoni),
“Un fil a la patte” (Georges Feydeau),
“Celimare, bien amie” (Labiche),
“Le souper” (Brissvile)

VOLUME TIPĂRITE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

“Fantezii pe teme umoristice”,
“Steluțe de umor”,
“Le petit coq” 1975 (Paris)

REGIZOR (DIRECTOR DE SCENĂ) INVITAT[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Bruxelles,
Paris,
Montreal,
Roma,
Osaka,
Tel-Aviv,
Caen

ROLURI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Perioada 1942-45 – Teatrul Național București - 74 de roluri dintre care:

Gulita din “Coana Chirița“ de T. Mușatescu după Vasile Alecsandri
Poetul Tulipă din “Mioara“ de Camil Petrescu
Simon Bliss din “Familia Bliss” de Noel Coward
Jaques din “Silvette” de V. Eftimiu
Nicolas și Scarciafico din “Prințesa îndepartata” de Ed. Rostand
Tânarul din “O vară la moșie” de Guido Bondi
Magnasco din “Astă seară se joacă fără piesă” de Pirandello
Hlestacov din “Revizorul” de Gogol
Florindo din “Mincinosul” de Goldoni
Mickey din “Fascinație”

Teatrul Municipal

Boby 2 din “Insula” de M. Sebastian
Valentin din “Nu se știe niciodată” de G. B. Shaw
Svadea din “Liubov Iarovaia”
Marinarul șchiop din “Uraganul” de B. Belloțerkovski
Bufonul Tuchstone și Le Beau din “Cum vă place” de W. Shakespeare
Andrei din “Dragoste pentru 3 portocale” după C. Gozzi
Tristan din “Căinele grădinarului”de Lope de Vega

Personaje importante din:

“La telefon Tamirul” de Al. Galici
“Cu pâine și sare” de Lascăr Sebastian
“Pace pe pământ” de Sklar și Matz
“Vadul nou” de L.Demetrius
“Fetița și ursul” de Surinov

Grădina Boema (Teatrul Papagalul)

Nepotul din “Puricele în ureche”, Feydeau
Rolul principal din “Bani peșin“, adaptare de Sergiu Milorian

Studiourile Hunnia Budapesta

Mircea din filmul “Două lumi și o dragoste”, regia V. Gertler, 1945

Teatrul de Operetă 1945-47

Gustl din “Țara surâsului”
Tony din “Prințesa Circului”

Teatrul Municipal 1956-58 Regia artistică la:

“Cocoșelul neascultător” (și rolul ursului) de Ion Lucian
“Harap Alb“, după Ion Creangă, de Dan Nasta
“Momente și schițe” de I. L. Caragiale

Studioul actorului de film Nottara Roluri principale în:

“Mincinosul” de Goldoni, rolul Lelio și regia artistică
“Fotoliul 16” de Rozov, rolul Sudakov
“Nud cu vioara” de Noel Coward
“Iașii în carnaval” de Vasile Alecsandri
“Patriotica Română” de Mircea Ștefănescu
“O felie de lună” de Aurel Storin
“Familia” (viața lui Lenin. Procurorul Necliudov)
„Mușchetarii Măgariei Sale” de Ion Lucian (și regia)
Regia la “Nota zero la purtare” de O. Sava și Stoenescu

Teatrul de Comedie 1960-64

“Celebrul 702” de Al. Mirodan
Jean din “Rinocerii” de Eugen Ionesco
Frații Bullinger (rol dublu) din “Sweik în al II-lea război mondial” de B. Brecht
Fairchild din “Gally Gay“ de B. Brecht
Mr. Jourdain și Harpagon din “Moliere la Comedia”
Reporterul din “Procesul d-lui Caragiale“ de M. Ștefănescu

1964 - 1972 Director - fondator Teatrul Ion Creangă

Regia dramatizării “Harap-Alb” după I.Creangă
Rolul “Ursul” și regia “Cocoșelul neascultător” varianta I.Creangă
Rolul „Ursul” și regia “Mușchetarii ...Măgăriei–Sale“ de Ion Lucian
Rolul “Bătrânul dresor” din “Poveste neterminată” de A. Popovici
Regia și diferite roluri în “N-ați văzut dvs. Un tată ?” de Ed. Jurist și I. Mustață
Regia și roluri diferite în „Cinci săptămâni în...balcon” de Ed. Jurist și I. Mustață
Regia dramatizării “Cei trei mușchetari” de Alex. Dumas
Rolul Pantalone din “Regele Cerb” de Carlo Gozzi
Regia spectacolului “Răs și lacrimi” după Carlo Gozzi
Rolul Izmail și regia “Toate pânzele sus!” de Guido Bondi după R. Tudoran
Regia “Nota zero la purtare” de O. Sava și V. Stoenescu, versiunea I. Creangă
Rolul Profesorul și regia “Aterizare forțată” de Frigyesy
Regia și rolul Dobre din “Drumul e liber” de Ion Lucian și V. Puicea
Rolul Bodnârescu din “Eminescu și Veronica” de A. Bocancea
Regia la “Romeo și Janette” de Anouilh
Regia la “Salut voios!”de Jurist și Mustață
Rolurile “Viciile” - Șeful trupei, Zapciul, Cârciumarul, Cucoana, Boierul, Tâlharul 5
Moartea din “Snoave cu măști” de Ion Lucian și V. Puicea
1974 - Rolul Mosca din “Volpone”, Teatrul de Comedie
Rolurile Mr.Jourdain și Harpagon din spectacolul “Moliere“
Rolul principal din “Camera de alături“, Teatrul Național
Regia artistică “Pinocchio” Roma – Italia
Rolul Cristinoiu din “Opinia publică”, Teatrul de Comedie
“Viciile” (opt roluri) din “Snoave cu măști” la Theatre Gros Cailloux Caen-Normandie, Franța
“Opus 1... singur“, one-man show (24 de roluri), Teatrul de Comedie

1979 Regie “Muschetarii... Magariei-Sale“ de Ion Lucian

1980 Rolul Producatorului din “Cinema“, Teatrul de Comedie

1981 Rolul Tatălui din “Turnul de fildeș“ de Rozov, Teatrul de Comedie; Vandergelder din “Petitoarea“, Teatrul de Comedie; Regia, “Snoave cu Masti“, Teatrul din Oradea

1984 Rolul Georges-Onica Vlasca din “patriotica Romana“, Teatrul de Comedie; Rolul Mosului din filmul “Rămășagul“ de Ion Popescu-Gopo; Regia “Cenușăreasa“, Teatrul Valah din Giurgiu

1986 “Viciile“ (opt roluri) din “Snoave cu măști“ (în limba japoneză, pentru turneul din Japonia, 170 zile)

1987 Regia si rol in “Cenușăreasa“, pentru turneul din Japonia, 120 de zile

1988 Regia “Trei gemeni venețieni“, Teatrul Valah din Giurgiu; Regia și rolul Generalului din “Scaiul“, Teatrul de Comedie

1989 Regia „Hoțul sentimental” de Tudor Popescu, T.E.S.

1991 Regia „Lovește-l pe aproapele tău”, Teatrul din Botoșani. Rolul „Omelette” din „Căsătoria” de Gogol

1992 Cadâr, din „Ianche, Tache și Cadâr”, Compania Radu Beligan. Pepere (rolul titular) din Pepere Lamoral și regia, Teatrul EXCELSIOR

1993 „Stăpânul universului”, rol principal în serialul american Time Warrior Stud. Castel. Regia și rol principal în „Are tata fată mare” de M.Maxi- Teatrul C.Tănase

1994 Fouche din „Supeul” de Brissville, Teatrul Odeon

1995 Rolurile principale din „Acvarium” și „Trafic” de L. Calaferte

1996 Regia „Nebuniile iubirii” de Dan Tărchilă, Teatrul din Buzău

1998 Regia și rol principal din „Ah!bacalaureatul!” Teatrul din Buzău Regia și rol principal din „ Vin americanii” Teatrul C. Tănase

2000 Regia „Nota zero la purtare”, Teatrul C. Tănase. Regia „Uite tata,nu e tata!”, Teatrul Evreesc de Stat. Taus din „Ceasornicăria Taus”, Teatrul Mundi

2002 Premiul UNITER pentru întreaga activitate pentru copii și tineret Iorgu Langada din „Escu...” Teatrul de Comedie Marele preot din „Legenda ultimului împărat”Teatrul Național

2003 Tatăl din „Iubire” de L.Barta Teatrul Național

2004 Regia „Val-Vârtej și vasul fantomă” de O.Sava Teatrul Excelsior

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Alo? Ați greșit numărul (1958) - regizorul
D-ale carnavalului (1959) - Nae Girimea
Doi vecini (1959) - lt. I.G. Petrescu
Mofturi 1900 (1965)
Rămășagul (1985) - moșneagul
17: O poveste despre destin (2008) - bătrânul
Medalia de Onoare (2009)

PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Premiul Național UNITER pentru întreaga activitate 2001
Premiul Național UNITER pentru întreaga cariera dedicată tânărului public 2002
Premiul pentru interpretare Brașov 1982
Premiul pentru interpretare Bacău 1983
Premiul pentru cel mai bun spectacol Israel 2002

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne (1964) „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”^[16]
Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”^[17]
Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”^[18]
Ordinul Muncii clasele I și a II-a
Ordinul Meritul Cultural clasa I
Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[19]
Societar de onoare al Teatrului Național (2002)
Ofițer al Legiunii de Onoare – Franța (2004)^[20]^[21]

In memoriam Ion Lucian

JEANINE STAVARACHE

Poza Jeanine Stavarache

Născută la 22.04.1944 la Slănic. In 1966 - absolventă a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, București, Facultatea de Teatru, Secția Actorie, clasa prof. Radu Beligan, Elena Negreanu. Din 1980 este actriță la Teatrul Odeon. In perioada 1968 – 1983 este actriță la Teatrul "Ion Creangă" București. Intre anii 1966 - 1967 a fost actriță la Teatrul Național Timișoara. Este soția actorului Ștefan Velniciuc.

Studii

1966 - absolventă a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, București, Facultatea de Teatru, Secția Actorie, clasa prof. Radu Beligan, Elena Negreanu

Activitate profesională

Din 1980 actriță la Teatrul Odeon

1968 – 1983 actriță la Teatrul "Ion Creangă" București

1966 - 1967 actriță la Teatrul Național Timișoara

Roluri în teatru

TEATRUL ODEON

Jeanne în Când Isadora dansa de Martin Sherman, regia Răzvan Mazilu

Floarea în Micul Prinţ după Antoine de Saint-Exupery, regia Carmen Lidia Vidu

Karola în joi.megaJoy de Katalin Thuroczy, regia Radu Afrim

Renee Pelagie în Marchizul de Sade de Doug Wright, regia Beatrice Rancea

Pacienta în Veronika se pregăteşte să moară după Paulo Coelho, regia Gelu Colceag

Actor ambulant în Arden din Feversham dureroasa şi adevărata tragedie a domnului Arden din Feversham, Autor englez anonim din secolul XVI, regia Dragoș Galgoțiu

Guste în Îngerul albastru după "Profesorul Unrat" de Heinrich Mann, regia Răzvan Mazilu

Sabina în Nuntă cu răpiri după Nunta de A.P. Cehov şi Frumoasele Sabine de Leonid Andreev, regia Beatrice Bleonţ

Suzuki, Tov. Chin în M... Butterfly de David Henry Hwang, regia Ada Lupu

Therese în Cumetrele de Michel Tremblay, regia Petre Bokor

Ludmila în Retro de Alexandr Galin, regia Gelu Colceag

Cordelia în Regele Lear de W. Shakespeare, regia Mircea Marin

Angela în Aşteptam pe altcineva de Paul Ioachim, regia Tudor Mărăscu

Lina în Să nu-ţi faci prăvălie cu scară de Eugen Barbu, regia Sanda Manu

Sașa în Serenadă târzie de Alexei Arbuzov, regia Geta Vlad

Olguța în Hotel "Zodia Gemenilor" de Valentin Munteanu, regia Tudor Mărăscu

Omul maimuță în Woyzeck de Georg Buchner, regia Alexa Visarion

Doina în Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă de Tudor Popescu, regia Dinu Cernescu

Catinca în Cum s-a făcut de-a rămas Catinca fată bătrână de Nelu Ionescu, regia Eugen Todoran

Gianina în Echipa de zgomote de Fănuș Neagu, regia Alexa Visarion

Otilia, Gina în Opinia publică de Aurel Baranga, regia Geta Vlad

Colaborări

TEATRUL ION CREANGĂ - BUCUREȘTI

Mai în Cine se teme de crocodil de Al. Popovici, regia Olimpia Arghir

Neli în Băiatul cu floarea de Tudor Popescu, regia Cornel Todea

Teatrul African de Valentin Silvestru, regia Petre Bokor

Rol titular în Acțiunea Codalbu regia Ianis Veakis

5 roluri în Povești de H.C. Andersen, regia Andrei Brădeanu

Ducesa nebună în Alice în țara minunilor de Luis Caroll, regia Valeriu Moisescu

Veronica tânără în Emin și Veronica de E. Busuioceanu, regia Marieta Sadova

Domnița Ralu în Iancu Jianu de Al. Mitru, regia Ianis Veakis

Păpușa în Păpușa cu piciorul rupt de V.I. Popa, regia Ileana Cârstea

Ursitoarea în Snoave cu măști de Ion Lucian, regia Ion Cojar

Albinuța în Roata morii de G. Scripca, regia B. Dumitrescu

Loredana în Frumoasa Loredana de A. Bârsan și G. Panko, regia Ion Lucian

Ximena în Cidul de Corneille, regia N.Al. Toscani

Pantera în Poveste neterminată de Al. Popovici, regia Ion Cojar

Angella în Regele cerb de Carlo Gozzi, regia N. Al. Toscani

TEATRUL NAȚIONAL TIMIȘOARA

Tanți în Nu sunt turnul Eiffel de E. Oproiu, regia Ianis Veakis

Colombina în Mincinosul de Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur

Arina în io, Mircea Voievod de Dan Tărchilă, regia Marieta Sadova

TEATRUL ȚĂNDĂRICĂ

Contesa în Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais, regia Felix Alexa

Baghera în Cartea Junglei de R. Kipling, regia Mihai Lungeanu

Cenușăreasa în Cenușăreasa de Frații Grimm, regia Silviu Purcărete

Capra în Un lup, capra și trei iezi de Monica Patriciu și George Marcu, regia Gavril Pinte

ALTE COLABORĂRI

Maria Magdalena în Don Juan moare ca toți ceilalți de Theodor Mazilu, regia Renato Giordano

Curve de lux de R. Iftimovici, regia Mihai Lungeanu (Compania Particulară Maxim)

Filme și emisiuni de radio și televiziune

COMEDIA GAMELOR regia Andrei Brăceanu și Richard Oshanitzky

FANTOMELE SE GRĂBESC regia Cristu Poloxis

VÂNĂTOARE DE LILIECI regia Daniel Bărbulescu

SINGURATECUL DE PE PLANETA ALBASTRĂ regia Romeo Staver

EL, ESTE OMUL regia Romeo Staver

PEUR BLANCHE - Atlantis Film

LES AMANTS - Atlantis Film

Colaborări cu SRTV - spectacole de teatru, divertisment

Premii

Premiul pentru debut pentru rolul Arina din IO, MIRCEA VOIEVOD de Dan Tărchilă, regia Marieta Sadova

Premiul I de interpretare la Festivalul Cântarea României pentru spectacolele CINE SE TEME DE CROCODILI și CEI TREI GRĂSANI (1979)

Premiul Festivalului Salvo Randone, Sciacca, Sicilia pentru DON JUAN MOARE CA TOȚI CEILALȚI de Theodor Mazilu

Ştefan Velniciuc şi Jeanine Stavarache, la De-a Viaţa Ascunselea

GÂNDURI PESTE TIMP

MIRCEA ELIADE

Mircea Eliade

Date personale

Născut

9 martie 1907^[2]^[3]^[4]^[5]

București, România

Decedat

22 aprilie 1986 (79 de ani)^[6]^[7]^[8]^[9]

Chicago, Illinois, SUA

Înmormântat

Oak Woods Cemetery[*]

Cauza decesului

cauze naturale

Căsătorit cu

Nina Mareș,
Christinel Cotescu

Naționalitate

română

Cetățenie

Regatul României

RS România

SUA

Religie

Biserica Ortodoxă Română

Ocupație

istoric al religiilor, filosof al religiilor, eseist, prozator, profesor universitar

Partid politic

Mișcarea Legionară

Limbi

limba franceză
limba engleză
limba română^[1]
limba germană
limba italiană
limba persană

Studii

Universitatea din Calcutta
Universitatea din București

Activitatea literară

Activ ca scriitor

1921-1986

Mișcare/curent literar

Școala de istorie a religiilor din Chicago, Modernism
Criterion
Trăirism

Subiecte

fantasy, autobiografie, istoria religiilor

Specie literară

poezie, nuvelă, roman, eseu

Operă de debut

povestirea „Cum am găsit piatra filosofală”, romanul Romanul adolescentului miop, eseul Yoga.

Influențe[ascunde]

A influențat pe[ascunde]

Ioan Petru Culianu, Wendy Doniger, Gilbert Durand, Sergiu Al-George, Andrei Oișteanu, Mariana Șora, Mihail Șora,

Note

Premii

Legiunea de onoare
Gordon J. Laing Award[*]

Membru post-mortem al Academiei Române

Semnătură

Prezență online

Internet Movie Database

Mircea Eliade (n. 9 martie 1907,^[2]^[3]^[4]^[5] București, România – d. 22 aprilie 1986,^[6]^[7]^[8]^[9] Chicago, Illinois, SUA)^[10] a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor de origine română la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).^[11]

COPILĂRIA ȘI ADOLESCENȚA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia)^[12]^[13] și al Jeanei.^[14] Familia se trăgea dintr-un neam de răzeși moldoveni din Ținutul Covurlui.^[15] A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.^[16]

Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914,^[12] și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență.^[17]

După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa,^[12] Eliade a devenit elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica^[13] și Barbu Brezianu. A publicat la Revista Vlăstarul.

A devenit apoi interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism,^[13] și a scris piese scurte pe subiecte entomologice.^[18] În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune.^[13] Unul dintre autorii preferați este Honoré de Balzac.^[13]^[18] Eliade face cunoștință cu nuvelele lui Giovanni Papini și cu studiile social-antropologice ale lui James George Frazer.^[18]

Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză; în particular începe să studieze persana și ebraica.^[12]^[18] Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P Hasdeu.^[18] Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase^[19] urmată de Cum am găsit piatra filosofală.^[18] Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul adolescentului miop.^[18]

ELIADE, GÂNDITORUL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Mircea Eliade avea o serioasă formație filosofică încă din România. După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "șef al generației" sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginație, iar ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informații autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale. Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade sau Mihail Sebastian.

Casa în care a trăit Mircea Eliade între anii 1934-1940, Bulevardul Dacia, București

INFLUENȚA ITALIANĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Dorind să-și lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în România, Eliade învață limba italiană și cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaște personal pe Giovanni Papini și pe Vittorio Macchioro, care avea publicații în domeniul istoriei religiilor. O indiscreție a tânărului Eliade, care publică un interviu luat lui Macchioro, menționând unele remarci amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au provocat acestuia neplăceri ^{[necesită citare]}. În 1929 își ia licența cu o teză despre filozofia italiană în timpul Renașterii.

INDIA SECRETĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

După cultura italiană, filosofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obținând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Întors la București (locuiește între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141), își dă doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India și pe date autobiografice. Între 1932 și 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice.

DESPRE ROMANUL SĂU MAITREYI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea, inerent diferită și chiar contradictorie, a doi scriitori care au fost, în același timp, protagoniștii lor.^[20] Pentru români, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generații de-a rândul o adevărată încântare. Demn de menționat este faptul că prototipul personajului principal al cărții a trăit cu adevărat, până în 1990, în țara Vedelor și a Upanișadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un filosof indian, și se numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, și avea să devină o cunoscută poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi și reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, la Calcutta, în 1972, a "declanșat" scrierea unei noi cărți: Dragostea nu moare.

Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică magistrală de la însăși eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns, It Does Not Die (Dragostea nu moare), scris mai întâi în bengali, a fost tradus și publicat în limba engleză în 1976. Ne cufundăm, în timpul lecturii, în peisajul și în mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor și simbolurilor. Coloana vertebrală a cărții de față este însă relatarea cu autenticitate și cu geniu a celei mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii împărtășite și destrămarea ei.

Mircea și Amrita (din Dragostea nu moare), ca și Allan și Maitreyi (din Maitreyi), pot sta alături de nemuritoarele cupluri Paul și Virginia, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta. Dragostea nu moare (1976), carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă și română, nu are încă notorietatea planetară a romanului "Maitreyi" (1933). Ea însă înaintează triumfal pe aceeași cale a consacrării universale.

ELIADE ȘI EXTREMA DREAPTĂ ROMÂNEASCĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a aderat la Mișcarea Legionară, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în articolele pe care le-a scris pentru diferite publicații, printre care și ziarul oficial al Mișcării, "Buna Vestire", dar și prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937.

Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. La vremea arestării tocmai publicase Provincia și legionarismul în Vremea, ministrul de interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor de propagandă legionară.^[21]

Eliade a fost ținut timp de trei săptămâni în arest la sediul Siguranței Statului de la Malmaison, unde s-a încercat a-l convinge să semneze o declarație de disociere de Garda de Fier, dar el a refuzat să o facă.^[22] În prima săptămână a lunii august a fost transferat la un lagăr provizoriu din Miercurea-Ciuc. În urma unui un atac de hemoptizie, în octombrie 1938 a fost dus la un sanatoriu din Moroeni.^[22] A fost eliberat pe 12 noiembrie 1938.^[23]

Eliade și-a estompat ulterior activitatea legionară. În timp ce scria articole antisemite^[24], a luat poziție față de expatrierea unor mari intelectuali evrei și și-a menținut amiciția cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiți exegeți ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura ^[25],^[26] și că unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale științifice,^{[necesită citare]}. În ceea ce privește opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui Corneliu Zelea Codreanu ^[27].

Conform Deutsche Welle, el a fost „rinocerizat de legionarism și pronazism”.^[28]

ANII DE MATURITATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Începând din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea "Loyola"^{[necesită citare]}. Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre, primește mai multe doctorate honoris causa.

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spațiu și timp sacru. Spațiul sacru este în concepția lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiție a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui anume grup religios. În această concepție ființele umane arhaice erau orientate în timp și spațiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar și în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată de prezența secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuții la literatura specializată din acest domeniu. La catedră i-a urmat prof. Wendy Doniger.^[29] În ultimii ani de viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editând cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunând contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și proiectând un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar. Mircea Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, pe 22 aprilie 1986, la Chicago, fiind incinerat a doua zi.^[30]

ELIADE, ARTISTUL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viață, frescă a problemelor existențiale în epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) și Huliganii (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existența unei realități extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor sale forțe ascunse, este instrumentul acestor forțe pe care nu le poate controla. Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi La țigănci (1959), cât și în romanul Noaptea de Sânziene (1971).

POSTERITATEA LUI MIRCEA ELIADE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Chipul lui Mircea Eliade pe un timbru din Republica Moldova

Bustul lui Mircea Eliade, sculptor Gheorghe Tănase, a fost dezvelit la 24 noiembrie 2015 la intersecția bulevardului Mircea Eliade cu strada Aviator Radu Beller, peste drum de parcul Floreasca din București

Un alt bust al lui Mircea Eliade, realizat de Vasile Gorduz, a fost dezvelit la 28 martie 2009 în fața bisericii Mântuleasa din București.^[31]

După moartea sa, Eliade a fost atacat de Adriana Berger (cea care s-a ocupat de aranjarea hârtiilor din biblioteca lui Eliade incendiată pe 18 decembrie 1985) cu acuzații de antisemitism, fără a aduce dovezi, prefigurând linia atacurilor repetate care au urmat. În România de după 1990 s-a început publicarea doar a unei părți din cele patruzeci de volume de operă științifică și literară, preferându-se reeditările, astfel că în douăzeci de ani nu s-a reușit publicarea integrală a operei eliadești. Valorile spirituale promovate de Eliade au continuat să anime proiecte culturale și după 1990, moment în care a (re)dobândit un statut de autor mitic, în sensul discuției în jurul unei opere neintegral publicată în România. Actualitatea scrierilor lui Eliade este probată de traducerea post-mortem a multora din scrierile sale (în spaniolă, italiană, portugheză etc.). În rândul tinerilor redescoperind libertatea religioasă, literatura fantastică și fronda specifică tânărului Eliade a redeșteptat interesul pentru opera și viața autorului.

VIAȚA PRIVATĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Eliade a fost căsătorit de două ori: prima lui soție a fost Nina (n. Mareș, d. 1944), cu care s-a căsătorit în 1934,^[32]^[33]^[34] iar a doua soție a fost Christinel (n. Cotescu, d. 9 martie 1998), cu care s-a căsătorit în 1948.^[32]^[35]

OPERE LITERARE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Romanul adolescentului miop, roman (1928)
Gaudeamus, roman (1929)
Isabel și apele diavolului, roman (1930)
Lumina ce se stinge, roman (1931)
Maitreyi, roman (1933)
Întoarcerea din rai, roman (1934)
Huliganii, roman (1935)
Șantier. Roman indirect (1935)
Domnișoara Christina, nuvelă (1936)
India (1936)
Șarpele, nuvelă (1937)
Nuntă în cer, roman (1939)
Secretul doctorului Honigberger, nuvelă (1940)
Nopți la Serampore, nuvelă (1940)
Pe strada Mântuleasa, nuvelă (1963)
La țigănci, nuvelă (1959)
Noaptea de Sânziene, roman (1971)
În curte la Dionis, nuvele (1977)
19 trandafiri, roman (1980)
Viața nouă (Ștefania), roman neterminat

LUCRĂRILE PUBLICATE ÎN LIMBA ROMÂNĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat la Editura Muzeul Literaturii Române abia în anul 1988, ediție curentă, Humanitas, 2004
Gaudeamus, 1929 ediție curentă, Humanitas, 2004
Isabel și apele diavolului, 1929, ediție curentă, Humanitas, 2003
Solilocvii, 1932
Maitreyi, 1933, roman indian
Oceanografie, 1934,
Întoarcerea din rai, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
Lumina ce se stinge, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
Alchimia asiatică, 1935 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
India, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
Incercarea labirintului , roman
Caietele maharajahului, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
Huliganii, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003
Șantier, Roman indirect, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003
Domnișoara Christina, 1936 ediție curentă Humanitas, 2003
Cosmologie și alchimie babiloniană, 1937 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
Șarpele, 1937
Fragmentarium, 1938
Nuntă în cer, 1938
Secretul doctorului Honigberger, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
Nopți la Serampore, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
Mitul reintegrării, 1942
Salazar și revoluția în Portugalia, 1942
Jurnal portughez, scris în 1942, editat 2006
Insula lui Euthanasius, 1943, ediție curentă Humanitas, 2003
Comentarii la Legenda Meșterului Manole, 1943 în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
Pe strada Mântuleasa, 1968, ediție curentă Humanitas, 2004
Coloana nesfârșită (piesă de teatru), 1970 Roma "Revista scriitorilor Români", 1976 în „Secolul XX”, 1996 Editura Minerva, 2001 Editura „Destin” din Deva
Noaptea de Sânziene, 1971
În curte la Dionis, 1977, ediție curentă Humanitas, 2004
Tinerețe fără tinerețe, Nouăsprezece trandafiri, 1980, ediție curentă Humanitas, 2004
Viață nouă (Ștefania), Jurnalul Literar, 1999
Religii australiene, ediție curentă Editura Herald, 2012

LUCRĂRILE PUBLICATE ÎN LIMBI STRĂINE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936), în limba franceză
Os Romenos, latinos do Oriente („Despre Români, latinii orientului”), 1943, în limba portugheză
Tehnici ale Yoga, 1948
Traité d'histoire des religions (1949), în limba franceză
Le mythe de l'éternel retour (1949), în limba franceză
Imagini și simboluri, 1952
Yoga. Nemurire și libertate, 1954
Le Sacré et le Profane (1956), în limba franceză
Forgerons et alchimistes (Făurari și alchimiști), 1956, în limba franceză
Mythes, rêves et mystères, (Mituri vise și mistere), 1957, în limba franceză
Initiation, rites, sociétés secrètes (Nașteri și renașteri), 1958, în limba franceză
Mefistofel și androginul, 1962
Patañjali et le Yoga (1962), în limba franceză
Aspects du mythe (1963), în limba franceză
The Quest (titlul versiunii în limba franceză este La Nostalgie des Origines), 1969
De Zalmoxis à Gengis-Khan, Paris, 1970
Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase (1974), în limba franceză
Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashions (1976), în limba engleză
Istoria credințelor și ideilor religioase, 1976-1983
Uniformes de général, nouvelles, traduction du roumain par Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1981
Les Trois grâces, nouvelles, traduction du roumain par Marie-France Ionesco et Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1984. ISBN 2-07-070035-6
Symbolism, the sacred, and the arts, 1985
Briser le toit de la maison, 1986

OPERE MEMORIALISTICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediție curentă, Humanitas, 2004
Jurnal, două volume (versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea Handoca pornind direct de la manuscris)
Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa)
Jurnal portughez și alte scrieri, Humanitas, 2006
Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006

ECRANIZĂRI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

The Bengali Night (1988)
Domnișoara Christina (1992)
Șarpele ("The Snake") (1996)
Eu sunt Adam! (1996)
Tinerețe fără tinerețe ("Youth Without Youth") (2007)
Domnișoara Christina (2013)

IN MEMORIAM[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Mai multe școli și străzi din multiple orașe din țara sa natală îi poartă numele.

CITATE:

luni, 22 aprilie 2024

EVENIMENTE

SCRIERI

LUCRĂRI

Volume

Culegeri de folclor

Studii și articole

Revista Muzica

Revista de Folclor / Revista de Etnografie și Folclor

Anuarul I.C.E.D.[7] / I.E.F.C.B

Buletin - Associazione Latina degli Studi Romeni

Volume colective

Discografie

PROFESII EXERCITATE

DISTINCȚII

PIESE SCRISE ȘI JUCATE

TRADUCERI JUCATE

VOLUME TIPĂRITE

REGIZOR (DIRECTOR DE SCENĂ) INVITAT

ROLURI

FILMOGRAFIE

COMPOZIȚII

Opere

Muzică orchestrală și concertantă

Muzică de scenă

Muzică de cameră

Lieduri

CĂRȚI

OPERA

Cărți de proză

Manuale școlare

EXPOZIȚII

TEATRU

TELEVIZIUNE

Televiziunea Română

Antena 1

Pro TV

FILMOGRAFIE

BUILDINGS

OPERE LITERARE

LUCRĂRILE PUBLICATE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

LUCRĂRILE PUBLICATE ÎN LIMBI STRĂINE

OPERE MEMORIALISTICE

ECRANIZĂRI

Viața Sfântului Ierarh Teodor Sicheotul, Episcopul Anastasiopolei

BIOGRAFIE

ACTIVITATE

BIOGRAFIE

Studii

Activitate

MUZICA LUI PASCAL BENTOIU

Trăsături generale

DISTINCȚII

Decorații

VIAȚĂ PERSONALĂ

COMPOZIȚII

Opere

Muzică orchestrală și concertantă

Muzică de scenă

Muzică de cameră

Lieduri

CĂRȚI

VIAȚĂ ȘI CARIERĂEDITAȚI | ×

DISCOGRAFIE DE STUDIOEDITAȚI | ×

CREAȚII

VIAȚĂ PERSONALĂ

ACTIVITATE

TEATRU

TELEVIZIUNE

Televiziunea Română

Antena 1

Pro TV

FILMOGRAFIE

PREMII

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

ACTIVITATE TEATRALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

PROFESII EXERCITATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

AFILIERI LA ORGANISME NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

FUNCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

PIESE SCRISE ȘI JUCATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Anuarul I.C.E.D.^[7] / I.E.F.C.B