18 IANUARIE 2018

RELIGIE ORTODOXĂ 18 Ianuarie

+) Sf Ier Atanasie și Chiril, arhiepiscopii Alexandriei

Viaţa Sfântului Ierarh Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei

    Chipul cel viu şi fără de moarte al faptelor bune care s-a ridicat spre plăcerea lui Dumnezeu, adică Sfântul Atanasie cel Mare, avea patrie cetatea Alexandria cea preaslăvită din Egipt şi părinţi creştini drept-credincioşi care vieţuiau după Dumnezeu. Dar ce fel avea să fie cu dânsul mai pe urmă, s-a arătat chiar în copilăria sa.

    Pentru că, jucându-se cu alţi copii de o vârstă cu el pe malul mării, făcea cele ce văzuse în biserică, urmând cu obiceiul copilăresc acelor sfinţiţi slujitori ai lui Dumnezeu şi asemănându-se lor. Căci copiii cei ce erau cu dânsul l-au hirotonisit episcop, iar el pe unii dintr-înşii i-a făcut prezbiteri, iar pe alţii diaconi, şi aduceau la dânsul şi pe alţi copii elini, care erau încă nebotezaţi. Atunci el îi boteza cu apă din mare, zicând asupra lor cuvintele de la Taina Sfântului Botez, precum auzise de la prezbiterul din biserică; apoi adăuga şi oarecare învăţătură pentru dânşii, pe cât putea înţelegerea copilărească.

    În acea vreme, era patriarh în Alexandria cel întru sfinţi părintele nostru Alexandru; acesta din întâmplare privind de la un loc înalt spre malul mării şi văzând jucăriile copilăreşti, se miră de cele ce se făceau de dânşii; apoi văzând botezul ce se făcea de Atanasie, îndată a poruncit ca să prindă pe toţi copiii cu episcopul lor şi să-i aducă la sine. Deci, i-a întrebat ce făceau în jocurile lor? Iar ei, ca copiii, întâi se temeau, iar după aceea au spus toate, cum pe Atanasie l-au pus episcop şi cum acela a botezat pe copiii cei elini. Iar patriarhul, cercetându-i cu dinadinsul, se sârguia să ştie pe care i-a botezat, cum îi întreba el înaintea botezului şi ce răspundeau aceia; şi a cunoscut că se săvârşiseră toate după legea credinţei noastre. Deci, sfătuindu-se cu clerul său, patriarhul a socotit că bun Botezul copiilor şi adevărat, apoi l-a întărit prin ungerea cu sfântul mir.

    După aceea, chemând pe părinţii lui Atanasie, l-a încredinţat lor, că întru bună învăţătura cărţii crescându-şi copilul lor, să-l aducă iarăşi la dânsul, şi mai ales la Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, după ce va creşte. Pentru că mai dinainte vedea în el darul lui Dumnezeu şi aşa s-a şi făcut.

    După ce Atanasie a învăţat carte din destul şi la toată filosofia cea din afară s-a deprins, l-au dus părinţii la Preasfinţitul Patriarh Alexandru, ca şi Ana pe Samuil, şi în dar l-au dăruit lui Dumnezeu. Atunci patriarhul l-a făcut cleric, în care rânduiala s-a luptat cu ereticii, din tinereţe, ca un viteaz ostaş, şi a răbdat multe de la dânşii, încât nu se pot spune toate; dar nici nu se cade a trece sub tăcere câteva nevoinţe mai alese şi fapte ale lui.

    În acea vreme, Arie tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul său, care hulea pe Fiul lui Dumnezeu, zicând că: "A fost o vreme, când Fiul n-a fost şi cum că dintru fiinţă s-a făcut". Pentru care pricină s-a adunat soborul cel dintâi, în cetatea Niceei (325), din porunca marelui Constantin; la care a venit şi Sfântul Atanasie, fiind diacon atunci al Bisericii Alexandrenilor, împreună cu Alexandru, episcopul lui. Şi ca un fierbinte apărător al sfintei şi dreptei credinţe, Atanasie s-a nevoit mult împotriva lui Arie, împreună cu soborul sfinţilor părinţi, care a blestemat pe Arie şi l-a osândit.

    Însă meşteşugareţul acela de eretic, deşi a fost biruit şi a fost abia viu, dar nici aşa din răutate n-a încetat; căci prin ucenici şi prin cei de un gând cu el îşi vărsa veninul eresurilor sale pretutindeni; căci având mulţi mijlocitori pentru sine la împărat şi, mai ales pe Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu alţi episcopi de acelaşi eres, prin aceştia îşi mijlocea milă la marele Constantin, ca adică să fie iertat de surghiun şi să se întoarcă în Alexandria. Pentru că Eusebiu încredinţa pe împărat, cu înşelăciune, cum că Arie nu are nici o învăţătură potrivnică, nici nu propovăduieşte ceva neunit cu Biserica, ci spunea că din zavistie răbda nevoi de la episcopi şi cum că cearta este numai pentru cuvintele cele scolastice, iar nu pentru credinţă.

    Împăratul fiind bun cu inima şi fără răutate, neştiind meşteşugirile şi vicleşugurile lor cele eretice, a crezut minciuna şi a poruncit să nu mai fie întrebare prin cuvinte, ca să nu fie bisericilor dezbinare; deci cu milă a poruncit să se întoarcă Arie la locul său în Alexandria.

    Acest rău eretic a ajuns să tulbure de obşte Biserica din Alexandria. Greu lucru era acela şi dureros drept-credincioşilor, iar mai ales Sfântului Atanasie, ca unui înarmat ostaş al lui Hristos şi apărător tare al învăţăturilor celor drepte ale bunei credinţe, căci acesta, şi cu limba cea de Dumnezeu înţelepţită şi cu mâna cea bine scriitoare, gonea lupul acela, prin scrisorile sale şi prin propovăduire, văzând răutatea lui; apoi îndemna pe Preasfinţitul său arhiepiscop Alexandru ca să scrie la împăratul, arătând că slăbiciunea împăratului este pricinuitoare basmelor eretice, fiindcă crede pe Arie, cel ce s-a lepădat de dreapta credinţă şi chiar de Dumnezeu; deci, uitând împăratul că Arie este lepădat de toţi sfinţii părinţi, îl primeşte şi îl lasă ca să tulbure învăţăturile părinţilor cele neclătinate.

    Atunci împăratul, fiind îndemnat de Eusebiu ereticul, a scris către dânşii cuvinte mai aspre, îngrozindu-i prin scoaterea din cinstea lor, de nu vor tăcea. Însă aceasta a făcut-o dreptcredinciosul şi bunul împărat nu slujind mâniei, nici pe arieni iubind, ci având râvna, deşi nu după judecată, că adică bisericile să fie fără dezbinare, cu dreaptă inimă iubind pacea acolo unde nicidecum nu se putea să fie pace; căci cum putea fi erezia cu dreapta credinţă la un loc?

    După aceasta, preasfinţitul Alexandru a răposat, iar după dânsul Sfântul Atanasie a luat scaunul, alegându-se de toţi cei drept- credincioşi cu un glas, ca un vrednic vas păstrător de mir. Atunci semănătorii de neghină cei ascunşi, adică arienii, au tăcut până la o vreme, nefăcând război pe faţă cu Atanasie. Apoi, îndemnându-i diavolul, şi-au descoperit vicleşugul şi otrava răutăţii, care se încuibase înăuntrul lor, de vreme ce Preasfinţitul Atanasie nu primea la împărtăşire bisericească pe Arie cel fără de lege, deşi avea scrisori împărăteşti ca să fie primit.

    Drept aceea, a început pretutindeni a ridica învrăjbiri asupra celui nevinovat şi a face zavistii cumplite, sîrguindu-se ca să-l gonească nu numai de pe scaun, ci şi din cetate, pe cel ce era vrednic de cereştile locuinţe. Dar el era nemişcat, cântând ca David: De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. Iar începător al sfatului celui viclean era Eusebiu, cel mai sus pomenit, care numai numele de drept-credincios purta, iar cu lucrul era rău credincios şi vas al necurăţeniei.

    Acela, cu cei de un gând cu sine, intrând la împăratul, şi găsind vreme potrivită, tulbura toate, ca să dea jos pe Atanasie de pe scaun. Căci socotea ereticul că de îl va supăra pe Atanasie, lesne îi va birui şi pe ceilalţi credincioşi, iar învăţătura lui Arie o va întări. Drept aceea, a adus asupra dreptului clevetiri nedrepte şi a alcătuit pricini mincinoase, precum ereticilor se părea că este de crezut. Apoi a cumpărat cu bani pe următorul eresului lui Meletie, adică pe Ision şi pe Evdemon cel bogat în vicleşug, cum şi pe Calinic, prea renumitul în răutate.

    Iată greşelile ce se puneau asupra lui Atanasie: Mai întâi zicea că sileşte pe egipteni ca să dea odăjdii Bisericii Alexandriei, spre îmbrăcarea preoţilor, adică veşminte de in, catapetesme de altar, perdele şi alte podoabe bisericeşti. Al doilea, că nu este voitor de bine al împăratului şi că scrisorile împărăteşti le defaimă. Al treilea, că este iubitor de argint şi că a trimis spre pază un sicriu plin cu aur la unul din prietenii săi. La acestea s-a adăugat a patra pricină, aceea adusă de Ishiran, mincinosul preot al Mariotului; pentru că acel viclean şi înşelător, meşter întru răutate, luând nume de preot fără de obişnuita sfinţenie asupra sa şi lucrând multe lucruri de ruşine şi cumplite, nu numai s-a arătat vrednic de lepădare şi de ocară, ci şi de nemilostivă pedeapsă.

    Fericitul Atanasie, înştiinţându-se de cele spuse despre dânsul, fiind sârguitor cercetător al acestora, şi ca o piatră de Lidia, precum se zice, a trimis pe Macarie, prezbiterul, la Mariot; ca, cercetând cu dinadinsul, să ştie toate lucrurile cele rele ale lui Ishiran. Iar acesta, temându-se de cercetare şi de mustrare, a fugit de acolo şi mergând în Nicomidia, la Eusebiu, episcopul, s-a apropiat de Atanasie, strigând fără ruşine asupra lui, clevetindu-l şi amar ocărându-l; pentru că într-acest fel este răutatea vrăjmaşului şi când nu are adevărată făţărnicie, atunci se ţine de minciună şi pe faţă se într-armează asupra adevărului. Iar Eusebiu şi cei cu dânsul au socotit pe Ishiran ca pe un preot adevărat, deşi era depărtat de Dumnezeu şi călcător de sfinţitele pravile; apoi îl cinstea pe acela foarte mult, pentru că este firesc ca fiecare să iubească pe cel asemenea cu sine, sau în răutate sau în bunătate.

    Drept aceea, ei arzând de mânie asupra lui Atanasie, din multă urâciune, o! ce plin de mare bucurie au văzut pe Ishiran! Pe acest suflet plin de îndrăzneală îl înteţeau cu nădejdea bunătăţilor şi cu treaptă de episcopie făgăduiau a-l cinsti, numai de ar putea ca să alcătuiască vreo năpăstuire şi clevetire asupra dreptului, dându-i ca plată începătoria peste multe suflete şi treapta episcopiei, pentru clevetire şi grăire de rău.

    El fiind meşter la un lucru ca acela, se încuraja, aruncând minciuni asupra lui Atanasie, celui nevinovat şi zicând că Macarie prezbiterul, după porunca lui, năvălind tâlhăreşte asupra bisericii lui Ishiran, l-a scos cu mare mânie din altar, apoi Sfinţita Masă a răsturnat-o şi a prăvălit-o la pământ, iar paharul dumnezeieştilor Taine l-a sfărâmat şi sfintele cărţi cu foc le-a ars. Această clevetire a lui Ishiran primind-o ca un adevăr urâtorii lui Atanasie, şi alte clevetiri aruncând, s-au apropiat de împăratul Constantin, clevetind asupra Sfântului Atanasie, şi prin aceea mai ales întărâtau pe împăratul spre mânie, căci ziceau: "Atanasie defaimă scrisorile stăpânirii voastre, nu ascultă poruncile împărăteşti, neprimind pe Arie la împărtăşirea bisericească". Împăratul la început s-a tulburat puţin, apoi, socotind lucrul acela, era întru nepricepere; pentru că ştia faptele bune ale lui Atanasie, dar şi cuvintele celor ce cleveteau asupra lui le socotea că sunt vrednice de credinţă.

    Drept aceea, el ţinea calea de mijloc, încât nici pe Atanasie nu-l osândea, nici nu nesocotea cercetările cele pentru dânsul. De vreme ce atunci erau sărbători în Ierusalim şi din toate părţile se adunau episcopi, a poruncit acestora ca, adunându-se în Tir, să facă cercetare despre marele Atanasie; la fel şi despre Arie, să judece dacă este cu adevărat precum învaţă acela în hotarele sfintei credinţe şi dacă se ţine de învăţăturile cele drepte ale adevărului; şi dacă a suferit surghiun din zavistie, apoi iarăşi să fie primit de cler şi de sobor, după aceea să se unească cu celălalt corp bisericesc; iar de vedeau împotrivire şi că învaţă cele îndărătnice, apoi să fie judecat după sfintele legi şi să-şi ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.

    Sosind atunci al 30-lea an al împărăţiei lui Constantin, în care se adunaseră din diferite cetăţi episcopii în Tir, Macarie, prezbiterul, fu adus de ostaşi cu mâinile legate; iar între ei era şi voievodul, vrând să judece împreună cu episcopii, la fel şi alţii din alte stăpâniri mireneşti; atunci au stat de faţă şi clevetitorii şi judecata a început.

    Deci, chemară pe Atanasie, pârât mai întâi pentru îmbrăcăminţile cele bisericeşti şi pentru perdele, apoi pentru iubirea de averi cu nedreptate; dar îndată acea clevetire s-a văzut că e mincinoasă şi cu încredinţare s-a arătat neomenia lor. Deci, aceasta astfel fiind, a venit în ceasul acela de la împărat o scrisoare la judecată, prin care defăima mult pe clevetitori, iar pe Atanasie îl apăra de pricinile cele nedrepte.

    Apoi cu blândeţe şi cu prieteşug îl chemă la împărat, căci doi prezbiteri din Biserica Alexandriei, Apis şi Macarie (nu acesta care se adusese legat la judecată, ci altul cu acelaşi nume), venind în Nicomidia, au spus împăratului toate cele despre Atanasie: cum învrăjbitorii au scornit lucruri mincinoase asupra sfântului bărbat şi au făcut sfat viclean. Iar împăratul cunoscând adevărul şi clevetirea care ieşise din zavistie, a trimis o scrisoare către episcopii care se aflau la judecată în Tir; deci, când s-a citit scrisoarea la judecata aceea, îndată pe eusebieni i-a cuprins frica şi nu ştiau ce să facă; însă de multă zavistie pornindu-se, nu încetau din sălbăticia lor, nici nu s-au socotit că au fost biruiţi şi ruşinaţi, ci întorcându-se la alte minciuni, cleveteau asupra prezbiterului Macarie, cel adus la judecată şi de faţă se punea şi Ishiran; iar martori erau eusebienii, pe care Atanasie mai înainte i-a îndepărtat ca pe nişte mincinoşi şi nevrednici de credinţă. Apoi, Atanasie vrea ca să se dovedească cu încredinţare de este Ishiran preot cu adevărat şi pentru pricina aceasta singur făgăduia să răspundă.

    Acestea grăindu-le el, judecătorii n-au voit astfel, ci făceau judecata asupra lui Macarie. Şi slăbind clevetitorii cu minciuni, era trebuinţă ca să se facă cercetare la locul acela unde ziceau că s-a făcut de către Macarie risipirea altarului, adică în Mariot. Dar văzând Atanasie că sunt trimişi în Mariot clevetitorii care erau blestemaţi, şi nesuferind nedreptatea ce se făcea, a zis: "S-a stins dreptatea, adevărul s-a călcat, a pierit dreapta judecată, a fugit de la judecători legiuita cercetare şi privirea cu de-amănuntul a lucrurilor; căci nu este cu cuviinţă ca acel ce voieşte să se îndrepte să fie în legături, iar clevetitorilor şi vrăjmaşilor să se dea dreptate şi tot ei să judece pe cel ce-l clevetesc".

    Acestea le spunea marele Atanasie pe faţă şi la tot soborul le mărturisea. Deci, văzând că nimic nu sporeşte, înmulţindu-se învrăjbitorii şi zavistnicii asupra lui, s-au dus în taină la împărat; atunci soborul acela, sau mai bine aş zice acea vicleană adunare, a judecat pe Atanasie în lipsă.

    Şi făcându-se în Mariot cercetare nedreaptă pentru faptul cel spus înainte şi făcându-se toate după voia şi pofta vrăjmaşilor, a judecat că Atanasie să fie scos cu desăvârşire din scaun, când ei înşişi erau vrednici de îndepărtare. Apoi au mers la Ierusalim, unde pe Arie, luptătorul de Dumnezeu, l-au primit la împărtăşirea bisericească, aceia care numai cu limba se numeau dreptcredincioşi, iar la soborul care a fost în Niceea, cu prefacere au iscălit că primesc cuvintele "de-o fiinţă".

    Dar cei ce ţineau credinţa cea dreaptă cu inima şi cu gura, aceia luând aminte la cuvintele şi povestirile lui Arie şi cu dinadinsul pe acelea judecându-le, au cunoscut înşelăciunea care se tăinuia sub ascunderea cuvintelor celor multe şi vânând pe acela, ca pe o vulpe, l-au văzut că pe un vrăjmaş al adevărului. Apoi o altă scrisoare a venit de la împăratul, spunând lui Atanasie să vină la dânsul (căci Atanasie nu ajunsese la împărat); la fel şi tuturor clevetitorilor şi judecătorilor le poruncea ca degrabă să vină înaintea lui.

    Această veste a adus multă frică soborului, pentru că se temeau învrăjbitorii, care făcuseră judecată nedreaptă, ca să nu se vădească nedreptatea lor; de aceea cei mai mulţi s-au dus la locul lor. Iar Eusebiu şi Teognis, episcopul Niceei şi ceilalţi, pentru unele pricini găsite cu meşteşug, au voit să zăbovească în acel loc nu puţină vreme, iar împăratului i-au răspuns prin scrisori. În acea vreme Atanasie fiind înaintea împăratului, în Nicomidia, s-a apărat cu dreptate şi curaj de clevetirea cea privitoare la aur. Dar Eusebiu zăbovind mult, şi la împărat voind să vină, împăratul a trimis pe Atanasie cu scrisorile sale în Alexandria, la scaunul lui, dovedind toate clevetirile cele asupra lui uşoare şi nedrepte.

    Deci, şezând Sfântul Atanasie pe scaunul său, fiind şi Arie în Alexandria, multă tulburare şi gâlceava se făcea de arieni în popor. Iar fericitul Atanasie, nesuferind să vadă nu numai Alexandria, ci şi Egiptul tulburat de Arie, a înştiinţat despre toate prin scrisoare pe împărat, îndemnându-l să facă izbândire luptătorului de Dumnezeu şi tulburătorului de popor. Atunci a venit în Alexandria fără întârziere poruncă de la împărat ca să ducă pe Arie legat la judecata împărătească.

    Arie fiind dus din Alexandria la împărat, când era în Cezareea, s-a întâlnit cu Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu Teognis al Niceei şi cu Maris, episcopul Calcedonului, cei de un gând cu el, şi, sfătuindu-se împreună, alte clevetiri au alcătuit asupra lui Atanasie, netemându-se de Dumnezeu, nici cruţând pe bărbatul cel nevinovat, ci o dorire având, să acopere adevărul cu minciuna, precum zice dumnezeiescul Isaia: Zămislesc osteneală şi nasc fărădelege, cei ce şi-au pus nădejdea lor în minciună. Deci, aceia au zis:" Să ne acoperim cu minciuna". Acea sârguinţă aveau acei eretici fărădelege, adică să dea jos pe fericitul Atanasie de pe scaunul său, ca mai mare putere să aibă asupra credincioşilor.

    Drept aceea, Arie a mers la împărat, vrând ca să se justifice, iar Eusebiu şi cei cu dânsul să ajute nedreptăţii lui Arie; iar asupra lui Atanasie şi asupra adevărului să mărturisească minciună pe faţă. Deci, când au stat înaintea împăratului, îndată au fost întrebaţi de sobor ce au făcut în Tir şi ce au lucrat acolo, ce fel de judecată au făcut pentru Atanasie.

    Iar ei au răspuns, zicând: "Pentru celelalte greşeli ale lui Atanasie, o! împărate, nu ne mâhnim, ci numai pentru Sfântul Altar, pe care el l-a risipit şi pentru paharul cel cu Sfintele Taine pe care l-a sfărâmat în bucăţi; apoi pentru că griul ce se trimitea după obicei din Alexandria la Constantinopol l-a oprit a se trimite şi l-a ţinut la sine, de această mâhnire suntem cuprinşi; acestea ne întristează, ele rănesc sufletul nostru. Martor la aceste fapte rele ale lui sunt: Adamatie, Anuvion şi Arvestion; iar pentru toate acestea fiind vădit de către episcopi, a fugit de judecata cea vrednică după faptele sale, însă de scoaterea din scaun n-a putut fugi, ci de obşte s-a lepădat de tot soborul, ca unul ce a îndrăznit nişte lucruri rele ca acestea".

    Acestea grăindu-se, împăratul mai întâi tăcând, se tulbura în sine, apoi neputând să îmblânzească pe clevetitori, a zis că Atanasie să fie trimis o vreme în Galia; dar nu pentru că a crezut clevetirea şi nici de mânie nu era cuprins, ci ca Biserica să aibă pace, precum cu dovadă mărturisesc cei ce ştiu rânduiala împărătească. Pentru că vedea împăratul citi episcopi s-au sculat împotriva lui Atanasie şi cită gâlceava era pentru dânsul în poporul Alexandriei şi al Egiptului. Deci, vrând să aline o furtună ca aceea şi să potolească tulburarea pricinuită de atâţia episcopi, a zis sfântului să se îndepărteze din cetate câtăva vreme.

    După aceasta, împăratul s-a dus din viaţă, după 30 de ani de domnie, iar de la naştere având 65 de ani. El după moarte a lăsat moştenitori ai împărăţiei sale pe cei trei fii: Constantin, Constanţiu şi Constans, cărora le-a împărţit împărăţia; iar celui mai mare fiu, Constantin, i-a dat cea mai mare parte din împărăţie. Şi pentru că nu era nici unul din fii la sfârşitul lui, testamentul lui l-a încredinţat unui prezbiter, care avea sufletul în taină vătămat de reaua credinţă a lui Arie.

    Şi precum ascundea eresul, aşa şi testamentul împărătesc l-a tăinuit; apoi, fiind de mulţi întrebat, dacă împăratul la moartea lui a făcut vreun testament, el n-a spus. Şi avea pe ascuns părtaşi la acest lucru pe oarecare din famenii împărăteşti. Întârziind cel mai mare fiu, Constantin, să vină la tatăl său care murise, Constanţiu din Antiohia s-a grăbit şi a venit mai înainte de toţi. Aceluia preotul i-a dat în ascuns testamentul împărătesc, iar pentru aceasta cerea un dar de la dânsul, ca şi el să se apropie de arieni şi să le ajute; apoi să mărturisească precum că Hristos nu este Dumnezeu, nici Stăpân a toate, ci făptură, iar nu făcător.

    O! neînţelegere şi nebunie! Cel mai sus zis Eusebiu şi ceilalţi cu dânsul aşteptau ca să alcătuiască şi să întărească învăţătura credinţei lui Arie; însă numai dacă noul împărat ar întări surghiunirea lui Atanasie, care, după ei, cu dreptate şi foarte bine s-ar fi făcut.

    În acea vreme au atras la credinţa lor pe cel ce era mai mare în palatele împărăteşti, şi de la acela şi până la ceilalţi fameni a intrat boala ereziei lui Arie, care prin firea lor erau lesnicioşi spre primirea răului. Apoi şi soţia împăratului îndărătnicindu-se, s-a umplut de acea vătămare eretică. După aceea, la sfârşit, chiar împăratul se înşelă de socoteală ariană şi s-a ridicat asupra Domnului Hristos, Stăpânul său; încât s-a împlinit cuvântul dumnezeiescului Ieremia: Păstorii au făcut păgânătate asupra Mea; deci, la arătare a poruncit ca să fie primită învăţătura lui Arie şi aşa toţi episcopii ca dânsul înţelegeau, iar pe cei ce nu se vor supune, să-i silească a o primi.

    În acea mare furtună şi tulburare, cârmacii bisericeşti (patriarhii) erau aceştia: Maxim al Ierusalimului (333-350), Alexandru al Constantinopolului (327-337), şi acesta de care vorbim, adică Atanasie al Alexandriei (328-373), care deşi era în surghiun, însă nu lăsase cârma bisericii, cu cuvântul şi cu scrisul îndreptând dreapta credinţă. Iar Eusebiu al Nicomidiei, cu cei ce erau cu dânsul, pentru a sa rea credinţă, cu osârdie se nevoia ridicând război asupra celor dreptcredincioşi, pentru că nu era acolo cineva ca să stea împotriva lui Arie; căci mulţi dintre stăpânitori se alipiseră de dânsul, iar Atanasie era în surghiun.

    Dar Atotînţeleptul Dumnezeu a risipit sfaturile lor, tăind răutatea şi viaţa lui Arie, a cărui limbă hulitoare cu cât scotea cuvinte asupra dreptei credinţe, cu atât mai mult cele dinăuntru s-au vărsat şi zăcea ticălosul aruncat în locurile cele murdare; apoi, cu judecată dreaptă, limba cea neînfrânată a tăcut şi vasul cel rău, plin de gunoiul vicleanului, după vrednicie s-a deşertat. Astfel, acel începător de eres lepădându-şi sufletul şi trupul pierind cu ticăloşie, Eusebiu şi cei de o răutate cu dânsul au luat singuri toată osteneală pentru apărarea şi lăţirea eresului, având pe famenii împărăteşti ca pe nişte mâini, care le ajutau foarte mult.

    Şi multă sârguinţa aveau, cum ar putea să astupe gura lui Atanasie, ca să nu înveţe dreapta credinţă; însă Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a înduplecat inima celui mai mare fiu al marelui împărat Constantin, care avea acelaşi nume de Constantin, şi precum cu anii şi cu întâietatea era cel mai mare dintre fraţi, aşa şi cu stăpânirea împărătească mai întâi, având stăpânirea cea de sus a Galiei (337-340).

    Acela a eliberat pe Sfântul Atanasie din surghiun şi l-a trimis la scaunul Alexandriei, cu scrierile acestea: "Biruitorul Constantin scrie Bisericii Alexandriei şi poporului să se bucure; socotesc că nici unul nu este între voi, care să nu ştie faptele marelui propovăduitor al dreptei credinţe şi învăţătorul legii lui Dumnezeu, adică Atanasie, căruia nu de mult i s-a întâmplat ca să vină asupra lui război de obşte de la vrăjmaşii adevărului şi cum i s-a poruncit să petreacă în Galia cu mine, ca să poată o vreme scăpa de nevoia ce se afla asupra capului lui, iar el n-a fost osândit cu totul la izgonire; dar i-au dat pace, nelăsând să vină asupră-i nimic din cele fără de voie, deşi este răbdător cu adevărat ca nimeni altul, căci cu dumnezeiască râvna aprinzându-se, orice fel de greutate cu înlesnire putea suferi; chiar fericitul Constantin, tatăl nostru, voia să-l întoarcă degrabă la scaun, însă venind la sfârşitul vieţii lui şi neajungând ca să-şi îndeplinească gândul pentru dânsul, mie, moştenitorul său, mi-a lăsat lucrul acesta, dându-mi desăvârşita poruncă pentru bărbatul acesta; deci, vă poruncesc ca acum, cu toată cinstea şi cu luminate întimpinări, să-l primiţi".

    Cu o scrisoare împărătească ca aceasta Sfântul Atanasie a ajuns la Alexandria şi l-a primit cu bucurie soborul credincioşilor. Iar citi erau de credinţa cea arienească, adunându-se între dânşii, iarăşi au ridicat asupra lui războaie şi tulburări, iar pricinile clevetirii asupra sfântului le dădeau eusebienii, zicând că fără judecată soborului s-a întors la scaun şi numai după voia sa a intrat în biserică; apoi cleveteau pe fericitul despre o mână moartă, ca şi cum prin aceea ar face farmece şi vrăji, fiind singuri ticăloşii cu adevărat vrăjitori şi fermecători.

    Iar mâna aceea ziceau că ar fi a lui Arsenie, un cleric, ca şi cum cu un meşteşug oarecare al lui Atanasie ar fi fost mâna aceea tăiată; şi aceasta au adus-o vrăjmaşii la auzul împăratului Constanţiu, şi cu osârdie îl rugau ca îndată să osândească pe Atanasie la veşnicul surghiun; însă împăratul a poruncit ca mai întâi să se facă cercetare pentru acesta: şi, de se va afla Atanasie vinovat de păcatul ce s-a zis, atunci după lege să primească judecată.

    A trimis pe un bărbat Arhelau, unul din casnicii săi, împreună cu Non, cârmuitorul din Fenicia, spre încredinţată cercetare a lucrului acestuia. Aceia când au ajuns în Tir, unde aştepta Atanasie, au amânat cercetarea puţină vreme, până ce vor veni din Alexandria clevetitorii cei aşteptaţi, care ziceau că acea fărădelege a lui Atanasie, adică tăierea mâinii lui Arsenie şi farmecele, ei înşişi cu ochii lor le-au văzut; însă această amânare a cercetării s-a făcut prin dumnezeiasca rânduială, precum şi sfârşitul va arăta.

    Căci Dumnezeu de sus privind pe toţi şi izbăvind pe cel năpăstuit de cei ce îi făceau strâmbătate, a îndelungat vremea până ce Arsenie, despre care potrivnicii cleveteau asupra lui Atanasie, avea să fie în Tir; iar Arsenie acela era unul din clevetitorii Bisericii Alexandriei, citeţ cu rânduiala, care făcând o fărădelege mare, avea să aibă judecată nemilostivă şi pedeapsă, de care temându-se, a fugit, nefiind ştiut de nimeni multă vreme; iar viclenii potrivnici ai lui Atanasie, fiind isteţi întru răutate şi neaşteptând ca Arsenie să se mai arate de ruşine pentru păcatul cel făcut cu îndrăzneală, au spus că este a lui mâna cea moartă, iar pe Atanasie pretutindeni îl propovăduiau că a făcut o fărădelege urâtă; însă străbătând vestea prin toate părţile, cum că Atanasie pentru mâna cea tăiată a lui Arsenie suferă judecată, a auzit şi acel Arsenie,care se ascundea în locuri neştiute; iar el, milostivindu-se spre părintele şi făcătorul său de bine, apoi durându-l inima pentru adevărul cel ce cu nedreptate se biruia de minciună, a ieşit din locurile cele ascunse, în care se ascundea şi, pe ascuns venind în Tir, lui Atanasie singur s-a arătat deosebit, căzând la sfintele lui picioare.

    Deci, fericitul Atanasie bucurându-se de venirea lui, i-a poruncit ca să nu se arate înainte de judecată. Iar uriciunea potrivnicilor prea înrăutăţită nu se alina, ci ei nu se săturau de mincinoase clevetiri asupra lui Atanasie, adăugind mai multă răutate şi minciună; căci au momit ticăloşii eretici pe o femeie fără ruşine, ca să zică despre Atanasie cum că el, găzduind la dânsa, a silit-o şi a făcut fărădelege.

    Deci, când judecătorii şi clevetitorii au stat de faţă, s-a adus înăuntru femeia aceea plângând şi jeluindu-se asupra lui Atanasie, pe care niciodată nu-l văzuse, nici nu ştia ce fel este la chip; iar ea zicea:" L-am primit pe el în casa mea, pentru Dumnezeu, ca pe un bărbat cinstit şi sfânt, dorind să dea casei mele binecuvântare şi iată că cele ruşinoase am primit de la dânsul; pentru că fiind miezul nopţii, a venit la mine pe când dormeam şi cu sila m-a batjocorit, nescoţându-mă nimeni din mâinile lui, căci toţi cei din casa mea dormeau cu somn greu".

    Astfel, pe când ea fără ruşine bârfea şi clevetea, un prieten al lui Atanasie, anume Timotei, prezbiterul, stând cu dânsul dinafară de uşă şi auzind clevetirea aceea, s-a pornit cu duhul şi fără de veste intrând înăuntru, a stat înaintea clevetitoarei aceleia, ca şi cum era Atanasie, şi zicea către dânsa cu îndrăzneală: "Femeie, eu te-am silit întru această noapte, precum tu grăieşti? Eu?". Iar ea fără ruşine a strigat către judecători, zicând: "Acesta este nelegiuitul, acesta este vrăjmaşul curăţiei mele, acesta, iar nu altul este cel ce a găzduit la mine; care pentru facerea de bine a mea, cu batjocură mi-a răsplătit".

    Acestea auzindu-le judecătorii, au râs, iar potrivnicii s-au ruşinat foarte mult, pentru că s-a descoperit minciuna lor şi li s-a făcut ruşine şi ocară; deci toţi mirându-se de acea nedreaptă clevetire, n-au socotit lui Atanasie acel păcat. Dar ce au făcut potrivnicii? Pe cea dintâi ruşine vrând s-o acopere, cu a doua clevetire au început a mustra pe sfântul bărbat pentru farmece, şi au adus la mijloc o mână moartă, lucru urât şi de spaimă la vedere şi cu acea mâna fără ruşine arătau asupra sfântului, zicând: "Aceasta o! Atanasie te vădeşte pe tine, aceasta te prinde şi te ţine tare, ca să nu scapi de judecată; de aceasta nici cu cuvintele, nici cu meşteşugul, nici cu alt vicleşug nu vei putea să scapi.

    Ştiu toţi pe Arsenie, căruia tu cu nedreptate şi cu nemilostivire i-ai tăiat mâna aceasta. Deci, spune acum la ce lucru aveai trebuinţă de aceasta? Şi pentru care pricină ai tăiat-o?". Iar el cu glas blând, precum se cădea unui bărbat următor lui Hristos, Domnul său, Celui judecat oarecând de iudei, Care nu s-a împotrivit nici nu a strigat, ci ca o oaie spre înjunghiere S-a dus, pe de o parte tăcând, iar pe de alta cu blândeţe răspunzând, zicea: "Cine este dintre voi care ştie pe Arsenie bine? Sau cine este ca să spună cu adeverire că această mână este a lui?"

    Deci, pe când mulţi se sculau de pe scaunele lor şi ziceau că ştiu bine pe Arsenie şi că aceasta este mâna lui, îndată Atanasie luând perdeaua, a poruncit lui Arsenie ca să stea în mijloc. Deci, Arsenie a stat în mijlocul judecăţii aceleia viu şi sănătos, având amândouă mâinile întregi. Iar fericitul căutând spre clevetitori, le-a zis:" Nu este acesta cel cunoscut tuturor alexandrinilor, nu este acesta Arsenie? Nu este acesta căruia voi ziceţi că îi este mâna tăiată?". Şi a poruncit lui Arsenie ca mai întâi mâna dreaptă, apoi mâna stânga să-şi întindă şi Atanasie a strigat, ca şi cum chemând pe cei ce erau departe de adevăr: "Iată, o! bărbaţilor şi Arsenie, iată şi mâinile lui care nicidecum nu au cunoscut tăiere; arătaţi voi pe Arsenie al vostru de-l aveţi şi spuneţi a cui este acea mină tăiată, care pe voi singuri, ca pe cei ce aţi făcut acea tăiere vă osândiţi".

    Atunci toţi s-au umplut de negrăită ruşine şi acoperindu-şi feţele, au ieşit de la judecată şi au rămas numai purtătorii de arme. Iar poporul cel plin de amăgire arienească, văzând pe episcopi şi pe judecători ieşind cu mâhnire, a înconjurat pe Atanasie, dosădindu-l cu cuvinte aspre; numindu-l vrăjitor şi fermecător mincinos şi multe alte cuvinte scoţând asupra lui şi ocărându-l şi mâinile ridicându-le ca să-l sfâşie şi să-l ucidă.

    Şi cu adevărat o făceau şi aceea de nu i-ar fi îmblânzit Arhelau, omul cel împărătesc, şi de n-ar fi răpit pe Atanasie din mijlocul lor. Arhelau, bun cu obiceiul, văzând nevinovăţia lui Atanasie, cum şi mulţimea învrăjbitorilor şi răutatea lor cea neîmblânzită, l-a sfătuit ca, tăinuindu-se, să fugă şi să se ascundă acolo, unde n-ar putea nimeni să-l afle. Deci, luând pe Atanasie, l-a scos afară din cetate, prin ieşiri ascunse, ferindu-se de poporul care se tulbură. Drept aceea, sfântul a fugit, iar judecătorii cei nedrepţi în altă zi adunându-se iar fără Arhelau, omul cel împărătesc, au judecat pe dreptul Atanasie, ca pe un desfrânat, vrăjitor şi fermecător. Şi scriind pricinile osândirii acestuia, le-au împrăştiat pretutindeni, închizând cetăţile şi bisericile prin toate părţile; apoi au ridicat şi au mâniat asupra lui şi pe împăratul Constanţiu atât de mult, încât acesta făgăduia averi şi cinste acelora care i-ar spune lui unde se află Atanasie, viu sau mort, şi să-i aducă capul.

    Iar el izgonindu-se, nu ca din hotarele stăpânirii greceşti, ci ca din toată lumea, şi tăinuindu-se într-o groapă adâncă, care altădată a fost fântâna şi acum se pustiise, fiind fără apă şi uscată, multă vreme a stat ascuns, neştiind nimeni despre dânsul, decât numai un iubitor de Dumnezeu care-l hrănea acolo. Apoi, începând unii a-l afla şi a doua zi vrând să-l prindă, căci era urmărit pretutindeni cu multă sârguinţă, el prin dumnezeiasca purtare de grijă, ieşind noaptea din groapă s-a dus aiurea; apoi temându-se ca să nu-l afle şi să-l prindă, s-a dus în locuri necunoscute.

    Atunci împărăţea la Apus cel mai mic frate, Constans, după moartea celui mai mare frate Constantin, care a fost ucis de ostaşi în Acvileea, lângă râul Alsa. Apoi fericitul Atanasie, mergând în Europa, la Iuliu, papă al Romei şi de însuşi împăratul Constans apropiindu-se, toate cele despre sine le-a spus cu deamănuntul.

    În acea vreme a fost în Antiohia sinodul episcopilor Răsă-ritului, care se adunaseră pentru sfinţirea bisericii pe care marele Constantin a început a o zidi şi a săvârşit-o Constanţiu, fiul lui, iar atunci se făcea sfinţirea; pentru care pricină s-au adunat acolo toţi episcopii de la Răsărit, între care erau mulţi arieni; aceia cu ajutorul împăratului, adunând vicleanul lor sobor, iarăşi au judecat pe Sfântul Atanasie, care atunci era în Apus, şi au trimis la papă Iuliu, în Roma, scrisori cu clevetiri asupra lui Atanasie şi pornind pe papa ca să-l judece şi el; iar la Alexandria, în locul lui Atanasie, mai întâi au ales pe Eusebiu din Emesa, bărbat învăţat, dar acela n-a voit, ştiind ce fel de râvna are poporul Alexandriei pentru păstorul său Atanasie.

    Apoi au pus în scaunul acela pe Grigorie din Capadocia, arian răucredincios, care neajungând în Alexandria, l-a întâmpinat Atanasie; pentru că papă Iuliu cercetând cu de-amănuntul clevetirile cele puse asupra lui Atanasie şi cunoscând că sunt mincinoase, a lăsat pe Atanasie la scaunul lui, cu scrisorile sale, prin care ameninţa foarte tare pe cei care au îndrăznit a-l alunga. Deci a fost primit sfântul cu bucurie mare de credincioşii Alexandriei.

    Potrivnicii înştiinţându-se despre aceea, fiindcă acum murise povăţuitorul lor, Eusebiu al Nicomidiei, s-au tulburat foarte şi îndată au îndemnat pe împărat să trimită oaste cu Grigorie din Capadocia, ca să-l pună în scaun. Deci împăratul a trimis cu acel eretic Grigorie, ales de eretici, pe un voievod anume Sirian, şi mulţime de soldaţi înarmaţi, poruncindu-i să omoare pe Atanasie, iar lui Grigorie să-i dea episcopia.

    Pe când în soborniceasca biserică din Alexandria se săvârşea slujba cea de toată noaptea, fiind praznic şi tot credinciosul popor cu păstorul său Atanasie priveghea în biserică, cântând, a venit Sirian voievodul, cu ostaşi înarmaţi ca la război; şi înconjurând biserica, a cruţat pe popor, vrând numai pe Atanasie a-l căuta spre ucidere, dar Dumnezeu acoperindu-l, s-a tăinuit de popor şi a ieşit din biserică; a scăpat ca peştele din mijlocul mrejei şi s-a întors iarăşi la Roma. Iar răucredinciosul Grigorie, luând scaunul Alexandriei ca un răpitor, s-a făcut tulburare cumplită în popor, care a ars o biserică ce se numea a lui Dionisie.

    Sfântul Atanasie a petrecut în Roma trei ani, cinstindu-se foarte mult de împărat şi de către papa Iuliu. Şi acolo avea prieten pe Sfântul Pavel, arhiepiscopul Constantinopolului, care la fel era izgonit de pe scaun de către păgâni. Apoi, prin sfatul împăraţilor Constanţiu şi Constans, s-a făcut sobor de către episcoii Răsăritului şi ai Apusului în Sardica (Sofia, anul 343), despre mărturisirea credinţei, cum şi despre Atanasie şi Pavel; şi erau acolo episcopi din Apus mai mult de trei sute, iar din Răsărit mai mulţi de şapte zeci, între care se afla şi cel mai înainte pomenit, adică Ishiran, care în acea vreme era episcop al Mariotului.

    Drept aceea, episcopii care se adunaseră din Asia, nici nu voiau să se vadă cu cei din Apus, până nu vor goni din soborul lor pe Atanasie şi pe Pavel iar cei din Apus nici nu voiau să audă de cuvintele lor. Deci, s-au dus îndată cei din Răsărit în ţara lor; dar ajungând la Filipopol, cetatea Traciei, acolo adunând soborul lor, sau mai bine zis vicleana adunare, au dat anatemii pe faţă cuvântul "deofiinţă". O, răbdarea Ta, Hristoase, Împărate! Adică au blestemat mărturisirea celor ce zic că Fiul este deofiinţă cu Tatăl. Apoi acea păgânătate a lor au trimis-o pretutindeni, celor care erau sub ascultarea lor.

    Despre acestea înştiinţându-se sfinţii părinţi, care erau în Sardica, mai întâi au dat anatemei acel sobor ereticesc şi de Dumnezeu hulitor, cum şi rău slăvitoarea lor mărturisire; apoi pe clevetitorii lui Atanasie i-au scos din treptele lor, iar hotărârea sfintei credinţe făcută în Niceea întărind-o mai bine, au propovăduit pe Dumnezeu Fiul, că este deofiinţă cu Dumnezeu Tatăl, în putere şi în dumnezeire.

     După toate acestea, Constans, împăratul Apusului, prin scrisorile sale, a rugat pe fratele său Constanţiu, împăratul Răsăritului, ca să poruncească lui Atanasie şi Pavel să se întoarcă la scaunele lor. Iar Constanţiu neprimind întoarcerea lor, împăratul Constans i-a scris înapoi cu cuvinte mai aspre, zicând: "De nu mă vei asculta de voie, atunci chiar şi nevrând tu, voi pune pe fiecare dintr-înşii în scaunul lor, pentru că cu putere şi cu arme voi veni asupra ta".

    Atunci împăratul Constanţiu, temându-se de îngrozirea fratelui său, a primit pe Sfântul Pavel, care venise mai înainte, şi la scaunul său cu cinste l-a trimis; iar pe Sfântul Atanasie cu scrisorile sale, l-a chemat la sine de la Roma, şi vorbind cu dânsul, l-a văzut că este bărbat foarte înţelept şi de Dumnezeu insuflat şi s-a mirat de înţelepciunea lui cea mare; apoi a făcut multă cinste, întorcându-l la scaunul lui cu slavă, şi chiar el însuşi l-a petrecut şi a scris către poporul Alexandriei şi către toţi episcopii şi boierii care erau în Egipt, către Nestorie, Augustalie şi către stăpânitorii care erau în Tebaida şi în Libia, ca să primească pe Atanasie cu multă cinste şi cucernicie.

    Fericitul întărindu-se cu acele scrisori împărăteşti, s-a dus prin Siria, prin Palestina şi apoi în Sfânta Cetate a Ierusalimului, unde a fost primit cu dragoste de Preasfinţitul Maxim Mărturisitorul, episcopul Ierusalimului; şi şi-au spus unul altuia primejdiile şi ispitele care le-au pătimit pentru Hristos; apoi prea sfinţitul patriarh, chemând pe episcopii Răsăritului, aceia care de frica arienilor s-au învoit la alungarea lui Atanasie, i-a făcut prieteni cu Atanasie şi care i-au dat lui vrednica cinste; iar el cu bucurie le-a iertat toate greşelile.

    A venit apoi în Alexandria, la scaunul său, cu multă cinstire, întâmpinându-l tot poporul cu negrăită bucurie; şi adunându-se toţi episcopii şi boierii, la primirea lui, l-au dus înăuntru cu cinste. Aceasta a fost a treia izgonire a Sfântului Atanasie, după celelalte două şi astfel a fost întoarcerea lui la scaun.

    După nenumărate osteneli şi dureri, răsuflând puţin, apoi socotind că cealaltă viaţă a să o va petrece în odihnă, s-au ridicat asupra lui iarăşi învăluirile primejdiilor cumplite; căci, când păgânul Magnenţiu, voievodul oştilor Romei, s-au sfătuit cu cei de un gând ai săi şi au ucis pe dreptcredinciosul împărat Constans, stăpânul său (anul 350), atunci arienii au ridicat iarăşi cornul lor şi au pornit război cumplit asupra Bisericii lui Hristos. Deci, iarăşi au început asupra lui Atanasie a porni bântuielile, prigonirile şi răutatea cea veche; iarăşi au ieşit împărăteştile porunci şi îngrozirile lui Atanasie, înfricoşările pe uscat şi pe mare. Pentru că cel mai sus pomenit Grigorie din Capadocia, care mai înainte se alesese de arieni la scaun în locul lui Atanasie, venind în Alexandria, a cutremurat Egiptul, a mişcat Palestina şi a umplut tot Răsăritul de tulburări; apoi au fost alungaţi luminătorii lumii de la scaunele lor: Sfântul Maxim din Ierusalim şi Sfântul Pavel din Constantinopol.

    În Alexandria, cele ce s-au făcut, singur Sfântul Atanasie le spune astfel: "Au venit unii din Alexandria, căutând să ne ucidă şi cele de acum au fost mai amare decât cele dintâi; pentru că oastea a înconjurat biserica deodată şi, în loc de rugăciuni, erau strigări, răcnete şi tulburări"; acestea au fost în sfintele 40 de zile.

    Apoi, intrând Grigorie din Capadocia, pe care-l trimiseseră macedonienii şi arienii şi-a împlinit răutatea cu care se deprinsese de la cei ce l-au trimis; pentru că după săptămână Sfintelor Paşti, fecioarele erau aruncate în închisori, episcopii erau legaţi şi purtaţi de ostaşi, casele sărmanilor şi ale văduvelor se jefuiau şi se făcea în cetate război desăvârşit: creştinii ieşeau noaptea din cetate, bisericile se pecetluiau şi clericii se primejduiau pentru fraţii lor; toate acestea erau cu adevărat cumplite, dar după aceea, s-au făcut altele şi mai cumplite.

    Pentru că, după sfintele 50 de zile, poporul postind, a ieşit la mormântul Sfântului Mucenic Petru, ca să se roage, căci toţi fugeau de Grigorie şi de împărtăşirea lui. Deci, înştiinţându-se prea vicleanul acela despre aceasta, a îndemnat asupra lor pe generalul Sebastian, care era maniheu cu credinţa; iar el cu mulţime de ostaşi, purtând săbii, arce şi săgeţi, s-a repezit în biserică, năvălind asupra poporului; dar a găsit puţini rugându-se, căci cei mai mulţi se duseseră, fiindcă se întârziase vremea.

    Iar celor ce erau în biserică, acelora le-a făcut mai cumplită muncire: că aprinzând un foc mare şi punând pe fecioare lângă foc, le silea să mărturisească că sunt de credinţa lui Arie şi după ce n-a putut să le silească pe acestea, căci le-a văzut cu totul nebăgătoare de seamă de foc şi de îngroziri - şi fiind nebiruite în dreapta lor credinţă, le-a dezbrăcat; apoi a poruncit să le bată fără cruţare, iar feţele lor le-au zdrobit cu rănile, încât după multă vreme, abia au putut fi cunoscute de ai lor. Iar pe nişte bărbaţi, 40 la număr, i-a chinuit cu o chinuire nouă, pentru că, tăind toiege de finic, cu ghimpi ascuţiţi, le-a jupuit spatele; aşa încât trupurile unora le tăiau cu ghimpii cei înfipţi, iar alţii nesuferind durerile, au murit de răni. Apoi pe toate fecioarele, mai ales pe cele ce le-au chinuit, le-au trimis la surghiun în marele Oasim, iar trupurile cele moarte ale ucişilor creştini drept-credincioşi n-au lăsat să le ia ai lor, ci ostaşii le-au ascuns într-un loc, socotind în acest chip să se ascundă sălbăticia lor atât de mare. Aşa au făcut cei înşelaţi cu mintea şi nebuni; iar cei drept-credincioşi bucurându-se de pătimitorii lor şi de mărturisirea lor cea tare, dar tânguindu-se de trupurile lor cele neştiute, s-a vădit mai mult păgânătatea şi sălbăticia chinuitorilor.

    După aceasta au trimis în surghiun pe episcopii din Egipt şi din Libia: pe Amonie, Mon, Gaie, Filon, Ermi, Paulin, Psinosir, Nilamon, Agaton, Agamfon, Marcu şi alt Amonie şi Marcu, Dracontie, Adelfie, Agatinodor; iar pe preoţii Ierax, Dioscor şi alţii, atât de mult îi chinuiau cu amar, încât unii au murit pe drumuri, alţii în surghiun. Deci, au osândit la veşnic surghiun mai mult de 30 de episcopi; - căci sârguinţa lor era ca a lui Ahab, de ar fi putut din tot pământul să scoată şi să piardă adevărul. Scriind acestea însuşi marele Atanasie singur, a înştiinţat despre fugirea sa; iar celelalte le va spune povestirea care va urma.

    Constanţiu împăratul, după moartea fratelui său, împăratul Constans, biruind pe Magnenţiu, stăpânea Răsăritul şi Apusul; şi precum în Răsărit aşa şi în Apus răspândea erezia arienească, silind pe episcopii apuseni, în toate chipurile, pe unii cu frica, iar pe alţii cu îmbunări, cu daruri şi cu alte înşelăciuni, spre a se învoi cu erezia lui Arie şi să fie părtaşi la credinţa lor cea rea. Apoi a poruncit ca să se adune sobor în Mediolan, cetatea Italiei, pentru alungarea lui Atanasie, pentru că aşa credeau, că se va întări erezia, când Atanasie va fi cu totul lepădat şi pierdut dintre cei vii.

    Drept aceea, mulţi au ajuns la un gând cu împăratul, unii de frică, alţii de cinstea împărătească fiind atraşi; iar cei ce erau tari în dreapta credinţă, s-au ferit de soborul acelora; unul ca acela era Eusebiu, episcopul Vercellaei, Dionisie al Mediolanului, Rodan al Tolosaei, Paulin al Treverului şi Lucifer al Calavritei; aceştia n-au iscălit alungarea lui Atanasie, socotind că aceasta este lepădarea dreptei credinţe. Pentru aceasta ei au fost trimişi la Arimini, în surghiun; iar toţi ceilalţi episcopi s-au adunat în Mediolan (355) şi au judecat pe Atanasie ca să fie alungat.

    Nu este cu necuviinţă ca să povestim aici despre neiscălirea lui Eusebiu şi Dionisie, la soborul cel nedrept. Adunându-se în Mediolan vreo 30 de episcopi şi neaşteptând să vie alţi drept- credincioşi, au alcătuit singuri soborul, iscălindu-şi numele lor, iar Dionisie al Mediolanului, care nu era de mult ridicat la rânduiala episcopiei, şi tânăr fiind de ani, a fost silit ca să iscălească la acel sobor pentru că s-a ruşinat de episcopii cei vechi şi cinstiţi, de aceea a iscălit împreună cu dânşii. După aceasta, dreptcredinciosul Eusebiu al Vercelaei, bătrân de ani, a venit în Mediolan - după ce se săvârşise acel sinod numai cu iscăliturile acelora - şi-l întrebă pe Dionisie: "Ce se face în acest sinod?" Iar Dionisie spunând că acum s-a săvârşit nedreapta judecată asupra lui Atanasie, a mărturisit cu multă jale şi căinţă greşeala să, că fiind înşelat, a iscălit alungarea lui Atanasie; deci, l-a mustrat pentru aceasta fericitul Eusebiu, ca un părinte pe fiu, căci Dionisie îl avea pe Eusebiu ca părinte duhovnicesc, întâi pentru bătrâneţile lui şi al doilea pentru că era de mai mulţi ani episcop al Vercelaei şi era mai presus decât al Mediolanului.

    Însă văzând Eusebiu pocăinţa lui Dionisie, nu-l lăsa să se mâhnească şi zicea: "Eu ştiu ce să fac pentru ca să se şteargă numele tău din mijlocul lor". Atunci, înştiinţându-se episcopii arieni de venirea lui Eusebiu, l-au chemat în adunarea lor şi i-au arătat judecata cea alcătuită despre lepădarea lui Atanasie cu iscăliturile lor; deci, ei voiau, ca şi el să-şi pună numele acolo, iar Eusebiu făcându-se ca şi cum s-ar învoi şi ar iscăli la soborul lor, a luat hârtia şi citea numele episcopilor care se iscăliseră, şi ajungând la numele lui Dionisie, a strigat că şi cum se mâhnise, zicând: "Unde voi pune eu numele meu, sub Dionisie? Nicidecum Dionisie mai sus decât mine să fie! Voi ziceţi că Fiul lui Dumnezeu nu poate să fie asemenea cu Dumnezeu Tatăl, atunci de ce aţi cinstit pe fiul meu mai mult decât pe mine?"

    Deci, nu voia să se iscălească până ce numele lui Dionisie nu se va şterge din locul cel mai de sus. Deci episcopii arieni dorind foarte mult să aibă iscălitura lui Eusebiu şi vrând ca să-l mângâie, au poruncit ca să fie şters numele lui Dionisie. Şi chiar Dionisie şi-a şters numele de pe hârtie, cu mâna sa, ca şi cum locul cel mai de sus l-ar da bătrânului Eusebiu al Vercelaei, iar el să se iscălească sub dânsul.

    Fiind şters numele lui Dionisie, încât nici urmă de literă nu se mai vedea, fericitul Eusebiu s-a lepădat de învoirea cea prefăcută a soborului lor şi a mărturisit adevărul, râzând de arieni şi zicând:

    "Nici eu nu mă voi întina cu fărădelegile voastre, nici pe fiul meu Dionisie nu-l voi lăsa să fie părtaş la răutatea voastră, că nu este cu dreptate a iscăli judecată nedreaptă, spre alungarea nevi-novatului arhiereu, oprind aceasta legea lui Dumnezeu şi bisericeasca pravilă. Deci, să vă fie tuturor în ştire că Eusebiu şi Dionisie nu vor mai iscăli judecata voastră cea plină de răutate şi de fărădelege. Şi mulţumim lui Dumnezeu, care a izbăvit pe Dionisie din cursa voastră, şi care ne-a dat o pricepere ca aceasta, ca numele lui care era scris rău, în mijlocul numelor voastre, să fie şters".

    Văzând arienii cum au râs de ei Eusebiu şi Dionisie, şi ca să le facă rău, au pus mâna pe ei şi, ocărându-i, i-au trimis în surghiun pe amândoi; şi atâta rău i-au făcut în surghiun fericitului Eusebiu, încât a murit muceniceşte. Auzind Sfântul Atanasie de toate acestea şi cum că ostaşii eparhului cu porunca împărătească vin ca să-l prindă, el, înştiinţându-se printr-o arătare dumnezeiască, a ieşit din episcopie în miezul nopţii şi s-a ascuns la o oarecare fecioară îmbunătăţită, care era sfinţită lui Dumnezeu şi adevărată roabă a lui Hristos.

    Deci, s-a tăinuit până la sfârşitul împăratului Constanţiu şi nu ştia nimeni de dânsul decât numai Dumnezeu şi acea sfântă fecioară, iar cărţile ce-i trebuiau lui împrumutându-le de la alţii i le aducea ea, despre care unii spun că ar fi fost Sfânta Sinclitichia. Acolo petrecând sfântul, a scris multe scrisori contra ereticilor. Iar poporul Alexandriei căuta pe Sfântul Atanasie, păstorul lor, bătând pretutindeni locurile, pentru că se mâhneau de dânsul şi cu atâta nevoinţă îl căutau, încât fiecare şi-ar fi pus sufletul pentru a-l afla.

    Sfânta Biserică era cuprinsă de multă tânguire, pentru că eresul lui Arie se întărise nu numai la Răsărit, ci şi la Apus. Deci, cu împărăteasca poruncă în Italia şi în tot Apusul episcopii erau izgoniţi de pe scaunele lor, adică aceia care nu au voit să iscălească cum că Fiul nu este deofiinţă cu Tatăl. În acea vreme a fost izgonit şi cel între sfinţi Liberiu, care luase scaunul Romei, după fericitul Iuliu, moştenitorul Sfântului Silvestru, pentru dreaptă credinţă; iar în locul lui s-a ridicat dintre eretici unul oarecare Felix.

    Astfel, o vreme îndelungată strîmtorîndu-se şi chinuindu-se pretutindeni Sfânta Biserică de către eretici, a sosit sfârşitul împăratului Constanţiu, care fiind între Capadocia şi Cilicia, în locul ce se numea izvoarele Mopsiei, acolo s-a lipsit de viaţă şi de împărăţie. La fel a ajuns judecata lui Dumnezeu şi pe Grigore, acel mincinos episcop al Alexandriei, pus de eretici, şi a pierit ticălosul cu mare vâlvă, fiind ucis de poporul elinesc, făcându-se tulburare pentru un loc oarecare elinesc, care era în Alexandria, şi pe care el a vrut să-l ia.

    Venind la împărăţie Iulian, după Constanţiu, şi toate rânduielile şi legile lui Constanţiu sîrguindu-se să le răstoarne şi scăpând de izgonire pe toţi, s-a înştiinţat despre aceasta Atanasie, care se temea că nu şi pe Iulian să-l înşele arienii cu păgânătatea lor; pentru că încă nu se arătase depărtarea lui Iulian şi cea desăvârşită lepădare a lui Hristos. Deci, fiind noapte, a ieşit Sfântul Atanasie din casa fecioarei, în care se ascunsese, şi s-a dus în mijlocul Bisericii Alexandriei. Atunci mare bucurie s-a pricinuit celor dreptcredincioşi, căci s-au adunat de pretutindeni ca să-l vadă, clericii şi cetăţenii, iar tot poporul privea la dânsul cu mulţumire şi cu dragoste îl cuprindea. Apoi, prin venirea lui, umplându-se de îndrăzneală, îndată pe toţi arienii i-au izgonit din Alexandria; iar cetatea s-a încredinţat lui Atanasie, păstorul şi învăţătorul lor.

    După aceasta, Iulian cel fără de lege, care mai înainte în taină s-a lepădat de Hristos, acum s-a arătat pe faţă, pentru că întărindu-se la împărăţie, s-a lepădat de Hristos şi înaintea tuturor a hulit sfântul Lui nume, apoi s-a închinat idolilor, şi deschizând pretutindeni templele, a poruncit să se aducă jertfe necurate zeilor; atunci erau pretutindeni temple şi fum, ardere de animale şi sânge.

    Pentru care lucru fiind mustrat de stâlpii cei mari şi învăţătorii bisericeşti, a ridicat asupra Bisericii cumplită prigonire, iar la început asupra Sfântului Atanasie, pentru că Iulian sfătuindu-se cu cei de un gând cu sine şi întrebând pe înţelepţii vrăjitori, fermecătorii şi descântătorii lui, cum le-ar fi cu putinţă ca să piardă lumea creştinătatea, s-a hotărât de toţi că Atanasie să fie ridicat şi pierdut de pe pământ. Pentru că ei ziceau: "De se va dărâma temelia, apoi cu înlesnire şi cealaltă parte a credinţei creştineşti se va risipi".

    De aceea, s-a făcut iarăşi judecată nedreaptă asupra lui Atanasie, iarăşi s-a trimis oaste în Alexandria, iarăşi s-a tulburat cetatea şi era înconjurată Biserica de mâna celor înarmaţi, iar pe Atanasie îl căutau spre ucidere. Atunci sfântul iarăşi acoperindu-se de Dumnezeu şi trecând prin mijlocul lor, a scăpat din mâinile celor ce-l căutau; apoi noaptea s-a dus la râul Nil şi urcându-se într-o corabie ce mergea în Tebaida, l-au ajuns tovarăşii lui şi cu lacrimi îi ziceau: "Unde te duci iarăşi de la noi, părinte? Cui ne laşi pe noi, ca pe nişte oi ce n-au păstor?". Iar sfântul a răspuns către dânşii: "Nu plângeţi, fiilor, căci această tulburare pe care o vedem degrabă va înceta". Acestea zicându-le, s-a dus în calea sa.

    Atunci venea degrabă în urma lui un voievod, căruia i se poruncise de tiranul că unde va ajunge pe Atanasie, acolo să-l ucidă. Unul din cei ce erau cu Atanasie văzând de departe pe voievodul acela în urma lor, plutind cu corabia, şi cunoscându-l bine, îndemna pe vâslaşii săi să vâslească repede, ca să scape de cei ce-i prigoneau. Iar Sfântul Atanasie aşteptând puţin şi cunoscând ceea ce era să fie, a poruncit vâslaşilor să întoarcă corabia iarăşi spre Alexandria. Dar ei îndoindu-se, le-a poruncit din nou să îndrăz-nească; deci, întorcând cârmă şi corabia drept spre Alexandria, plu-tea în preajma prigonitorilor. Şi când voievodul era aproape, barbarii având ochii întunecaţi ca o ceaţă, nu vedeau şi pluteau alături. Iar Atanasie întrebă: "Pe cine căutaţi?" Ei răspunseră: "Pe Atanasie căutăm; nu l-aţi văzut pe el undeva?". Iar el le-a zis: "Puţin mai înainte de voi a apucat plutind cu o corabie, şi părea că fuge de un prigonitor al lui; goniţi şi-l veţi ajunge". Şi aşa sfântul a scăpat din mâinile ucigaşilor şi intrând în Alexandria, pe toţi credincioşii i-a umplut de bucurie, însă s-a ascuns până la moartea lui Iulian.

    Pierind degrabă acel împărat urât de Dumnezeu, a venit după dânsul Iovian (363-364), creştin dreptcredincios; şi atunci Sfântul Atanasie fără temere a şezut pe scaunul său, cârmuind Biserica. Dar şi Iovian la împărăţie n-a zăbovit, pentru că numai şapte luni împărăţind, a murit în Galatia şi s-a suit pe tron Valens (364-378), care era vătămat cu păgânătatea, deci au început iarăşi primejdiile asupra Bisericii. Pentru că acel răucredincios împărat, luând stăpânirea, nu se îngrijea pentru pacea cea de obşte, nici de rânduiala oştilor, nici de biruirea vrăjmaşilor, ci îndată a început a se sârgui cum ar înmulţi şi ar întări eresul arian; deci, gonea pe arhiereii cei credincioşi de pe scaunele lor, cei care nu se învoiau cu păgânătatea lui.

    Atunci a izgonit mai întâi pe Sfântul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, apoi şi pe acest mare între pătimitori, adică pe Atanasie, căuta să-l prindă. Deci, când acel război, care prigonea şi surpă Biserica lui Hristos pretutindeni, a venit în Alexandria şi cu porunca eparhului voiau să prindă pe Sfântul Atanasie, fericitul acesta a ieşit în taină din cetate şi ascunzându-se într-un mormânt, 4 luni a şezut acolo, neştiind nimeni despre dânsul; atunci toată Alexandria mîhnindu-se şi tânguindu-se după Sfântul Atanasie, s-a umplut de multă tulburare de aceasta; căci cu atât de multe şi atât de mari necazuri creştinii erau necăjiţi de împăraţii lor, încât ei voiau să ridice armele ca să pornească război.

    Înştiinţându-se de aceasta împăratul şi temându-se de a lor îndrăzneală şi de războiul cel dintre dânşii, a poruncit, chiar şi nevrând, că Atanasie să-şi aibă fără frică scaunul său. Astfel bătrânul Atanasie, bătrânul ostaş al lui Hristos, după ostenelile cele lungi şi după nevoinţele cele multe pentru dreapta credinţă şi după atâtea izgoniri, acum vieţuind puţină vreme în linişte şi pace pe scaunul său, s-a odihnit întru Domnul şi s-a dus către părinţii săi, către patriarhi, către prooroci, către apostoli, către mucenici şi către mărturisitori; căci s-a nevoit ca ei pe pământ.

    El a fost episcop 46 de ani şi a lăsat după sine moştenitor al scaunului pe fericitul Petru, prietenul său şi părtaşul tuturor primejdiilor sale. Iar el s-a dus ca să ia luminatele cununi şi negrăitele răsplătiri ale bunătăţilor de la Hristos, Domnul său, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slavă şi stăpânire şi cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

    NOTĂ. În această viaţă a Sfântului Atanasie se pomeneşte de Ision, care a continuat eresul lui Meletie. De aceea, trebuie să se ştie cine era acel Meletie. Că nu cineva să-l socotească că este Meletie, patriarhul Antiohiei (360-381), care a fost dreptcredincios şi sfânt. Căci Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, cu mulţi ani mai pe urmă a fost după acel eretic Meletie, care a fost episcop la Licopolis, în Egipt, şi în vremea prigonirii a jertfit idolilor. Pentru aceasta a fost scos mai pe urmă de Sfântul Petru, arhiepiscopul Alexandriei din rânduiala sa, pentru că el, alcătuind dogme potrivnice credinţei celei drepte, pe mulţi i-a atras după sine. Ucenicii lui, în loc de creştini, se numeau "meletieni", căci ereticul Meletie cu ucenicii săi ajuta arienilor. Pentru acel Meletie scrie Socrate Scolasticul, în cartea I, cap. III.

    În această zi, împreună cu Sfântul Atanasie se cinsteşte şi pomenirea celui între sfinţi, părintele nostru Chiril, arhiepiscopul Alexandriei

Sfântul Chiril, patriarh de Alexandria

Iar la moartea Sfântului Chiril, a stat lângă el însăşi Doamna şi Stăpâna Născătoare de Dumnezeu şi a cercetat pe robul său cu sârguinţă; căci şi el, în viaţa sa, a slujit ei cu credinţă şi mult s-a nevoit de trei ori fericitul pentru cinstea ei.

Iar sfântul Chiril a trăit în zilele împăratului Teodosie cel Mic, fiind nepot şi urmaş în scaun al lui Teofil, arhiepiscopul Alexandriei. Sfântul Chiril a fost apărător la Sinodul al treilea Ecumenic din Efes, unde a înfruntat pe rău-credinciosul Nestorie, care a bârfit multe hule împotriva Sfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu. Deci, strălucind cu multe bunătăţi sufleteşti, sfântul Chiril a răposat întru Domnul în ce priveşte făptura lor, sfântul Atanasie era un om de statură potrivită, puţin cam spătos şi cam gârbovit, cu faţa veselă, cu culoarea feţei plăcută, pleşuv, cu nasul puţin încovoiat, barba nu lungă, dar lată, acoperindu-i obrajii, cu gura mică, nu prea cărunt, nici de tot alb, ci numai puţin gălbui.

Iar sfântul Chiril avea faţa netedă, sprâncenele groase, mari şi încercuite îi împodobeau fruntea; nasul încovoiat cu nările pleoştite; obrazul lat, buzele groase, gura largă, cam pleşuv la tâmple, barba deasă, lungă şi cuvioasă, cu părul des şi gălbui amestecat cu cărunteţe.

ISTORIE PE ZILE 18 Ianuarie

Evenimente

·       474: Leon al II-lea în vârstă de șapte ani l-a succedat pe bunicul matern Leon I ca împărat al Imperiului Bizantin. Zece luni mai târziu a murit, se pare că otrăvit.

·       1486: Regele Henric al VII-lea al Angliei se căsătorește cu Elisabeta de York, fiica lui Eduard al IV-lea.

·       1535: Intemeierea orasului Lima (Peru). Conchistadorul spaniol Francisco Pizarro fondeaza oficial orasul Lima,actuala capitala a statului Peru,caruia ii da numele ”Ciudad de los reyes”- Orasul Regilor. Lima este o deformare a cuvantului indian quechua “rimac” care a fost tradus prin expresia “vorbitor”. Devenit capitala a vice-regelui de Peru in 1542,orasul se dezvolta ca centru al unor importante activitati commerciale si culturale pentru intreaga America spaniola. Francisco Pizzaro Gonzales, (n.1471 sau 1476 – m.6 iunie 1541), unul dintre cei mai celebri conchistadori spanioli, cuceritorul Imperiului Inca.

·       1562: Papa Pius al IV-lea convoaca pentru a treia si ultima data Conciliul de la Trent. Conciliul Tridentin sau Conciliul de la Trento, cunoscut și sub numele latin Concilium Tridentinum, a fost cel de-al nouăsprezecelea sinod ecumenic (recunoscut doar de Biserica Catolică), ținut între 1545 și 1563, pentru clarificarea problemelor apărute odată cu Reforma protestantă. Conciliul de la Trent s-a întrerupt de mai multe ori din cauza dezacordurilor politice sau religioase si a actionat ca o Contra-Reforma, fiind considerat raspunsul Bisericii Catolice la reforma protestanta inceputa de Luther. Urmatorul Conciliu Ecumenic,Vatican II, a fost convocat dupa mai mult de 300 de ani, in timpul sau Papa Ioan al XXIII-lea declarand că preceptele Consiliului din Trent continuă sa fie valabile până în timpurile moderne, o poziție care a fost reafirmat de către Papa Paul al VI-lea. Decizii adoptate:
- Înființarea seminariilor teologice, ca locuri pentru formarea viitorilor preoți
- Plasarea altarului la loc vizibil în biserici (în evul mediu spațiul clericilor era delimitat de cel al mirenilor printr-un perete sau grilaj despărțitor)
- Păstrarea cuminecăturii în tabernacolul plasat pe masa altarului, spre deosebire de obiceiul medieval care prevedea ca ostiile consacrate să fie păstrate în nișe special construite în biserici
- Introducerea confesionalelor (acele „dulapuri” pentru spovadă, specifice Bisericii Catolice)
- Introducerea scaunelor în biserici, sub formă de bănci
- Stabilirea canonului Bibliei pentru Biserica Catolică[1]
- În decretele asupra căsătoriei (sesiunea a XXIV-a din anul 1563) validitatea căsătoriei a devenit funcție de a avea loc în fața unui preot plus doi martori, iar a prin a stipula că nu mai era nevoie de consimțământ din partea părinților au încheiat o dispută care se prelungea începând din secolul al XII-lea. În cazul unui divorț, partea nevinovată nu avea drept de recăsătorire cât timp trăia cealaltă parte la căsătorie, chiar dacă acea persoană comisese adulter.

·       1653: A fost semnat  tratatul de unire a Ucrainei cu Rusia. Bogdan Zinovi Mihailovici Hmelnițki (n.cca 1595 — d.6 august 1657), a fost  hatman al Hatmanatului cazacilor Zaporijieni (din Ucraina) si conducatorul rebeliunii împotriva magnaților polono-lituanieni (1648–1654), care a dus la apariția statului căzăcesc. Tratatul de la Pereiaslav, votat de Adunarea reprezentativa a ucrainenilor de la Pereslav, a dus la absorbirea Ucrainei de catre  Țaratul Rusiei si  la pierderea independenței acestei țari. Pentru Țaratul Moscovei și țarul Alexei Mihailovici, tratatul legitima pretențiile asupra teritoriilor Rusiei Kievene și întărea influența Moscovei  în regiune. Pentru Hmelnițki și cazaci, acest tratat oferea mai înainte de orice o protecție a unui monarh puternic, care era în plus conducătorul unei forțe regionale ortodoxe. Istoricii nu s-au pus de acord asupra tipului de uniune pe care l-a gândit Hmelnițki: o uniune militară, o uniune putere suzerană – vasal, sau o incorporare completă a Ucrainei în Țaratul Rusiei, existand pareri radical  diferite cu privire la prevederile tratatului și la caracterul uniunii. De astfel, în timpul depunerii jurământului de credință către țar, cazacii au fost pe punctul de a rupe tratatul, deoarece trimișii Moscovei au refuzat să accepte ca țarul să depună la rândul lui un jurământ față de supușii lui, așa cum se întâmplase în cazul relațiilor cu regii polonezi. În acest moment dificil, Hmelnițki a părăsit furios biserica în care se desfășura ceremonia și a amenințat că reziliază tratatul. După o serie de tratative, cererea cazacilor ca și țarul să depună un jurământ a fost anulată, iar tratatul a rămas în vigoare. Dat fiind faptul că ambele părți aveau interese divergente în Ucraina, libertățile care fuseseră asigurate pe perioada vieții lui Hmelnițki au fost constant restrânse după moartea sa. Până în cele din urmă, acest proces avea să ducă la absorbirea completă a Ucrainei în Țaratul Rusiei, iar mai târziu în Imperiul Rus și Uniunea Sovietică. Pe termen lung s-a ajuns la o rusificare a societății, care a culminat cu Ukazul de la Ems  (1876), care interzicea tipărirea de cărți în limba ucraineană.Ukazul de la Ems  a fost un decret secret  al tarului Alexandru al II-lea, prin care se interzicea folosirea limbii ucrainene  (așa-numitul dialect malorus) pentru lucrările tipărite, cu excepția retipăririi documentelor vechi. Ukazul interzicea de asemenea importul de publicații, punerea în scenă a pieselor de teatru sau ținerea de conferințe în limba ucraineană. Ukazul își datorează numele orașului Bad Ems din Germania, unde a fost promulgat. In scurt timp,dupa unirea cu Rusia, se ajunge la  declinul cazacilor zaporojeni și la revenirea iobăgiei din Ucraina. Pentru Rusia, achiziționarea Ucrainei  a marcat consolidarea puterii sale, justificand  numele său de imperiu și titlul de țar ca „Împărat al tuturor rușilor”. În 1954, cu ocazia tricentenarului Tratatului de la Pereiaslav, Nikita Hrușciov a transferat Crimeea a RSFS Ruse la RSS Ucraineană, ca parte a Uniunii Sovietice. Acest tratat semnifica pentru  pro-rusi unirea  popoarelor slave din Rusia, Ucraina și Belarus. Pentru naționaliștii și patrioți ucraineni, marchează instaurarea jugului rusesc in Ucraina.

·       1701: Frederic I se încoronează ca rege al Prusiei, la Königsberg.

·       1733: A fost adus la o gradină zoologică din Boston primul urs polar prezentat public vreodată în SUA.

·       1778: Navigatorul englez James Cook (n.1728) descopera insulele Hawaii, carora le da numele “Insulele Sandwich”, în onoarea lui John Montagu, al patrulea conte de Sandwich, prim lord al Amiralitatii britanice in acea vreme. Insulele Hawaii (cunoscute în istorie și ca Insulele Sadwich) constituie un arhipelag cu nouăsprezece insule și atoli,precum și alte mici insulițe, dispuse de-a lungul unui lanț pe direcția nord-vest – sud-est în nordul Oceanului Pacific.
Numele arhipelagului vine de la cea mai mare insulă care îl compune,Insula Hawaii. Un an mai tarziu, pe 14 februarie 1779, Cook moare ucis pe aceste insule intr-un conflict cu bastinasii. James Cook (n. 7 noiembrie 1728 – d. 14 februarie 1779) explorator, navigator și cartograf englez ce a ajuns la rangul de căpitan în Marina Regală.

·       1788: In Australia s-a infiintat prima colonie populata cu detinuti englezi.

·       1799: Francezul Louis Robert primește brevetul pentru descoperirea sa din 1798, prima instalație de produs hârtie.

·       1821:  Începutul Revoluţiei de la 1821 din Muntenia. Marii boieri  Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, membri ai Comitetului de Oblăduire, dar şi ai Eteriei, încheie o înţelegere cu Tudor Vladimirescu prin care îi făgăduiesc slugerului, să–i acorde tot sprijinul pentru ridicarea poporului la luptă. Tudor Vladimirescu părăseşte Bucureştii în fruntea unei cete de arnăuţi şi se îndreaptă spre Tîrgu Jiu, unde ajunge la 21 ianuarie. În scurt timp urma să înceapă revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu ce avea ca obiectiv principal  înlăturarea regimului fanariot din Muntenia.

·       1825: Este inaugurat teatrul Bolsoi (Teatrul Mare) din Moscova, conceput de arhitectul francez Joseph Beauvais.

·       1844: La Iași se joacă, în premieră, comedia lui Vasile Alecsandri "Iorgu de la Sadagura", prima scriere dramatică originală a lui Alecsandri, considerată ca piatră de temelie a dramaturgiei românești.

·       1847: Franz Liszt concertează la Iași, în casa vistiernicului Alecu Balș, unde face cunoștință cu Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi, Costache Negri.

·       1860: Este infiintat prestigiosul liceu Gheorghe Lazar din Bucuresti. In Monitorul Oficial nr.10, 14 ianuarie 1860, Eforia Instrucțiunii publice face să apără următorul anunț: „Se dă în cunoștință publicului că luni, în 18 Ianuarie, la ora 10 dimineața se va celebra deschiderea noului gimnaziu, al lui Lazăr, în casele D-lui Gh. Macescu de la Jignita, Coloarea Roșie, No.35. Director, I. MAIORESCU”

·       1871: Proclamarea celui de al II-lea Reich german. La 18 ianuarie 1871 Wilhelm I este proclamat imparat al Imperiului German,in Marea sala a oglinzilor de la Versailles, dupa infrangerea zdrobitoare suferita de armata franceza in razboiul franco-prusian. Imperiul sfarseste in ziua de 9 noiembrie 1918, odata cu abdicarea imparatului Wilhelm al II-lea si capitularea Germaniei, la sfarsitul primului razboi mondial. Wilhelm I sau Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern (n. 22 martie 1797 — d. 9 martie 1888, Berlin), regele Prusiei (din 2 ianuarie 1861 și până la moartea sa) și primul împărat german (începând cu 18 ianuarie 1871).

·       1878: Spiru Haret își ia doctoratul în matematici la Sorbona cu o teză de mecanică cerească devenită celebră. Spiru Haret ( n. la 15 februarie 1851 la Iasi,  – d. 17 decembrie 1912, București), a fost un matematician, astronom și pedagog român de origine armenească, renumit pentru organizarea învățământului modern românesc din funcția de ministru al educației, pe care a deținut-o de trei ori. A fost membru titular al Academiei Române. Din 1879 se face cunoscut drept „om al școlii”, urmând o viață de inspector și de om politic, lucrând în favoarea școlii și a educației. El a fost poate cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea. A predat la Universitatea din București, la Facultatea de științe, secția fizico-matematici, mecanica rațională  si la a Școala de poduri și șosele. Haret a predat, de asemenea, mecanica rațională la Școala de ofițeri de artilerie și geniu, din 1881 (data înființării secției de artilerie și geniu) până în 1890. A profesat  până în 1910, când s-a pensionat dar și după aceea, până la decesul sau, ținând prelegeri de popularizare la Universitatea populară. În 1910 publică la Paris și București, lucrarea „Mecanica socială”,   utilizând pentru prima oară, matematica în explicarea și înțelegerea fenomenelor sociale.

·       1879: La Teatrul Național din București are loc premiera comediei "O noapte furtunoasă", de Ion Luca Caragiale. În distribuție: Grigore Manolescu, Ion Panu, Mihail Mateescu, Anicuța Popescu, Aristița Romanescu.

·       1887: Lazăr Edeleanu reușește prima sinteză a amfetaminei la Universitatea Friedrich-Wilhelms. Lazăr Edeleanu (n. 1 septembrie 1862, București – d. 7 aprilie 1941, București), a fost un chimist român, evreu de origine, autor al procesului de rafinare selectivă a fracțiunilor de petrol pe baza solubilității specifice a diverselor clase de hidrocarburi în dioxid de sulf lichid. Principalele direcții de cercetare au fost în domeniile derivaților acidului fenilmetacrilic si fenilizobutiric, acizilor nesaturați din seria aromatică, acțiunii clorurii de sulf asupra anilinei, acțiunii cloratului asupra oxiacizilor, sintetizării fenilizopropilaminei (benzedrinei), chimiei rafinării și chimizării petrolului. Efectul farmacologic psihostimulant al amfetaminei a fost descoperit mai târziu în anii 1920. Lazăr Edeleanu (n. 1 septembrie 1862, București – d. 7 aprilie 1941, București) a fost un chimist român, evreu de origine, autor al procesului de rafinare selectivă a fracțiunilor de petrol pe baza solubilității specifice a diverselor clase de hidrocarburi în dioxid de sulf lichid.

·       1911: Pilotul american Eugene Burton Ely ( 21 octombrie 1886 – 19 octombrie 1911), pilotând un avion “Curtis”, reuşeşte prima aterizare pe o navă, cuirasatul “Pennsylvania”. Anterior, la data de 14 noiembrie 1910, Ely reusise o decolare de pe nava USS Birmingham. Eugene Burton Ely (n. 21 octombrie 1886 – d. 19 octombrie 1911) a fost un aviator american, pionier al aviației, considerat a fi primul care a realizat o decolare și o aterizare pe un vas.

·       1919: A fost fondată compania Bentley Motors.

·       1919: Intre 18-21 ianuarie au avut loc lucrările Conferinţei de pace de la Paris, la care a participat şi delegaţii din partea României (Ionel I.C.Brătianu, Alexandru Vaida-Voievod, Constantin Angelescu, Victor Antonescu, etc.) şi ai guberniei Basarabia (Ion Pelivan-preşedinte, Ion Codreanu, Sergiu V.Cujbă, Gheorghe Năstase). Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1919, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. Au participat 27 de state, printre care și România. Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țară gazdă : Georges Clemenceau. Conferinţa de Pace de la Paris avea drept obiectiv dezbaterea noii configuraţii politico-teritoriale şi rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. Conferinţa a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace. Primul tratat a fost încheiat cu Germania, la Versailles (28 iunie 1919), urmat de tratatul cu Austria, la Saint-Germain en Laye (10 septembrie), pe care România, din cauză că se impuneau anumite clauze referitoare la minorităţi, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor Ion I. C. Brătianu şi general Artur Văitoianu, nu l-a semnat decît la 9 decembrie, prim-ministru fiind generalul Constantin Coandă. Pacea cu Bulgaria s-a semnat la Neuilly pe 27 noiembrie. Prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia iar Serbia unele rectificări de frontieră, cu România fiind menţinut hotarul din 1916.

·       1941: În teritoriul Transilvaniei de Nord-Est, ocupat de Ungaria, în urma Dictatului de la Viena, s-a dispus, printr-o ordonanță, ca în toate actele de stare civilă numele românești să fie scrise cu grafie maghiară.

·       1947: In Romania,  ziarul “Dreptatea” publica Apelul Partidului National-Taranesc, “Catre natiune”, in care se ia atitudine impotriva masurilor antidemocratice initiate si promovate de guvernul comunist condus de Petru  Groza.

·       1968: Marin Sorescu publică piesa "Iona".

·       1977: S-a descoperit că misterioasa boală a legionarilor este cauzată de o bacterie denumită astăzi Legionella.

·       1990: Decret–Lege CFSN, nr. 30, privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului PCR.

• 1992 - Guvernul României a recunoscut Republica Croaţia şi Republica Slovenia.
• 1995 - A fost finalizat textul Protocolului cvadripartit, de către PDSR, PUNR, ca partide aflate la guvernare, şi PRM, PSM - grup supranumit la acea vreme "patrulaterul rosu" - , prin care acestea au convenit aupra continuării şi întăririi colaborării lor la nivel parlamentar, în teritoriu, precum şi în vederea realizării Programului de guvernare.
• 1996 - Comitetul Director al Băncii Mondiale a aprobat Împrumutul pentru ajustarea sectorului financiar şi al întreprinderilor (FESAL), în valoare de 280 milioane dolari. Împrumutul a fost acordat pentru o perioadă de 20 ani, cu o perioadă de graţie de 5 ani şi cu o rată a dobânzii standard a Băncii Mondiale.
• 1997: Exploratorul polar norvegian Børge Ousland reușește să traverseze pe jos, de unul singur, fără nici un ajutor, continentul antarctic, ajungând la baza neozeelandeza Scott de lângă Marea Ross Ousland. A plecat în expediție la 14 noiembrie 1996 din insula Berkner. În doua luni și patru zile a parcurs 2829 km.
• 1999: Peste 10 000 de mineri încep un marș spre București.
• 
  
• 1999: Are loc inaugurarea, la București, a Centrului de Formare Diplomatică și Relații Internaționale (CFDRI). În cuvântul de deschidere, ministrul de Externe Andrei Pleșu a precizat că școala este menită "să producă diplomați eficienți, funcționari al căror singur partid este România, după cum spunea un diplomat înainte de război".
• 2004 - Proiectul privind autonomia Ţinutului Secuiesc a fost adoptat de delegaţii Consiliului Naţional al Secuilor (CNS).
• 2005: Compania "Airbus" a lansat, la Toulouse, avionul A380, cel mai mare aparat de zbor din lume, destinat transportului civil.
• 2017: Proteste în București, Cluj, Brașov, Iași, Timișoara, Sibiu și în alte orașe din România, „NU Legii Gratierii Si Amnistiei”

Nașteri

·        1689: S-a nascut Charles Louis de Secondat Montesquieu, scriitor şi filosof reprezentativ al iluminismului francez („Scrisori persane”); (d. 22.02.1775). Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu (n. 18 ianuarie 1689; d. 10 februarie 1755), de regulă menționat doar ca Montesquieu, s-a născut în castelul din la Brède, lângă Bordeaux, într-o familie de magistrați aparținând micii nobilimi. A fost una din cele mai complexe și importante figuri ale iluminismului francez. A activat în calitate de consilier (1714) în parlamentul de la Bordeaux, devenind președintele acestuia (1716 – 1728) după moartea unuia din unchii săi, căruia i-a moștenit titlul și funcția. În 1728, a devenit membru al Academiei Franceze. Opera sa majoră, Scrisori persane (1721), „profundă alegorie a dragostei, moralei, politicii și religiei“, s-a bucurat de un succes imens și imediat. Cartea este concepută sub forma unei colecții de scrisori, despre care se presupune a fi fost scrise de călători în Persia și de prietenii acestora din Europa. Aici, autorul a satirizat și a criticat instituțiile franceze.

·        1795: Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei, soția regelui William al II-lea al Olandei (d.1865)

·        1829: S-a nascut Ludvig Lorenz, fizician şi matematician danez; (d. 09.06.1891). A conferit un aspect matematic formulării electromagnetismului. A publicat (1869) legea care leagă indicele de refracție al unei substanțe de polarizabilitate, redescoperită independent (1878) de Hendrik Lorentz  si cunoscută sub numele de ecuația Lorentz-Lorenz.

·        1832 - S-a născut medicul Iacob Felix, membru şi vicepreşedinte al Academiei Române (m. 19 ianuarie1905)

·        1841: Emmanuel Chabrier, compozitor și pianist francez (d. 1894)

·        1848:  S-a născut in localitatea Sira, langa Arad, scriitorul Ioan Slavici, nuvelist, romancier, memorialist, dramaturg şi gazetar român  („Moara cu noroc”, „Popa Tanda”, „Mara”, „Fata de birău”); (d.17.08.1925, Panciu).

·        1867 - S-a născut poetul nicaraguan Rubén Dario (Felix Ruben Garcia Sarmianto) (m.06.02.1916).

·       1880: Paul Ehrenfest, fizician și matematician austriac (d. 1933)

·       1882 - S-a născut medicul Victor Gomoiu, primul român preşedinte al unei societăţi ştiinţifice internaţionale, respectiv al Societăţii Internaţionale de Istorie a Medicinei (m. 1960).

·       1886: Ștefan Dimitrescu, pictor român (d. 1933)

·       1892: S-a nascut Oliver Hardy, actor american (celebrul “Bran”). Cuplul Oliver Hardy – Stan Laurel cunoaşte o mare şi nestinsă celebritate mondială, deţinând timp de douăzeci de ani supremaţia în comedia de tip slapstick; (d.07.08.1957).

·       1898: Filip Brunea-Fox, prozator și jurnalist român, colaborator la reviste de avangardă (d.1977)

·       1897: Dimitrie Găzdaru, lingvist român de renume, fondator de școală lingvistică în Argentina (d. 1991). Dimitrie Găzdaru (n. 18 ianuarie 1897, Grivița, Ialomița – d. 8 iunie 1991, Buenos Aires, Argentina), a fost  discipolul și asistentul profesorului lui Alexandru Philippide la Universitatea din Iași, fiind deopotrivă profesorul unor viitori savanți de renume, ca Gheorghe Ivănescu și Eugeniu Coșeriu. Plecat devreme din România, după o perioadă de activitate didactică în Italia s-a stabilit în America de Sud, unde a rămas toată viața. A fondat prima catedră de romanistică din Argentina și a scris numeroase studii de lingvistică și filologie, fiind recunoscut ca unul dintre romaniștii de seamă ai secolului XX.

·       1904: S-a nascut actorul american de origine engleză Cary Grant; (“Acest adevăr sacru”, “Şarada”); (d.29.11.1986).

·       1911: S-a născut in  Bitolia, Macedonia, Nicu Caranica, poet, dramaturg şi eseist român (d.2002, Fairfield, Connecticut, SUA). A debutat în presă la 16 ani, în Propilee literare, dar adevăratul său debut e considerat cel din 1932, din Gând românesc. Nicu Caranica a urmat   Universitatea la Cluj-Napoca (1928-1932) si un prim an de studii în Franța, la Universitatea catolică din Lille. Și-a luat licența cu teza intitulata „La critique de Baudelaire’, în 1932. Între 1935 și 1936, a studiat la Sorbona și École Normale Supérieure, din Paris, lucrând la o teză de doctorat despre critica totală (plastică, muzică literatură) a lui Baudelaire, teză rămasă, din păcate, neterminată, din cauza neprelungirii bursei și a vicisitudinii vremurilor care au urmat. A fost, pe rând, profesor în țară, apoi atașat de presă la Legația Română din Quirinal (actuala reședință a președinției italiene, la Roma). Fiind rechemat din postul de atașat de presă în țară, refuză întoarcerea și se autoexilleaza. Timp de zece ani a trăit în Italia, în perioada 1943-1945 fiind asistent pe lângă profesorul Ramiro Ortiz, la Institutul de filologie romanică a Universității din Padova. Din 1951 s-a stabilit și a trăit la Paris. A murit în anul 2002 la Fairfield, Connecticut, SUA,[2]în urma unui atac de cord.

·       1915: Paul C. Petrescu, fizician român (d. 1977)

·       1915: Santiago Carillo, lider comunist spaniol (d. 2012)

·       1916. S-a născut Silviu Brucan (Saul Bruckner), fost demnitar comunist ideolog comunist, fost secretar general de redacție al ziarului Partidului Comunist, Scînteia, fost ambasador in SUA, opozant al regimului Ceausescu și cunoscut personaj  politic post-revoluționar; (d.14.09.2006, București)

·       1925: Gilles Deleuze, filosof francez (d. 1995)

·       1937: John Hume, politician nord irlandez, laureat al Premiului Nobel (1998)

·       1943 - S-a născut 

.

·       1951: Ion Luchian, politician român

·       1953: Ion Monoran, poet român

·       1955: S-a nascut Kevin Costner, actor şi regizor american căruia i s-a decernat Premiul Oscar pentru regia filmului “Dansînd cu lupii” (“Bodyguard”, “Waterworld”, “Mesaj în sticlă”).

·       1957: Sándor Ágócs, scriitor, poet și critic literar maghiar

·       1961: Carmen Tănase, actriță româncă de teatru și film

·       1978: Bogdan Lobonț, fotbalist roman

·       1979 - S-a născut chitaristul Gabriel Maga.

Decese

·       350:  A murit  imparatul roman Constant, fiul cel mai mic al lui Constantin cel Mare si al Faustei, nascut in anul 320. A fost imparat roman impreuna cu fratii sai Constantiu al II-lea si Constantin al II-lea intre anii 337-350. L-a inlaturat pe fratele sau Constantin al II-lea  în lupta de la Aquileia in anul 340. A fost ucis în apropiere de Pirinei, in urma conspirației generalului Flavius Magnus Magnentius care este proclamat împărat la Autun;  (n. 320) si  uzurpă titlul imperial roman între 18 ianuarie 350 și 11 august 353, fiind infrant la Mursa, in Iliria de Constantiu al II-lea și  constrâns să fugă. S-a sinucis la Lugdunum (Lyon), in anul 353.

·       474: Leon I, împărat bizantin (n. 401)

·       1367: Regele Petru I al Portugaliei (n. 1320)

·       1586: Margareta de Parma (n. 1522)

·       1708: Mihály Ács (tatăl) (Aachs sau Aács), scriitor eclesiastic maghiar (n. 1646 )

·       1821: A murit la București, Alexandru Şuţu, ultimul domn fanariot al  Ţării Românesti; (n. 29 martie 1790). Alexandru „Draco” Suțu (n. 1758, Constantinopol) a fost domn al Moldovei între (28 iunie / 10 iulie 1801 – 19 septembrie / 1 octombrie 1802) și domn al Țării Românești de patru ori: 20 iunie / 2 iulie 1802) – (13/30 august 1802, loctiitor domnesc (caimacam); 12/24 august 1806 – 3/15 octombrie 1806; decembrie 1806; 5/17 noiembrie 1818 – 18/30 ianuarie 1821). În timpul ultimei sale domnii (1818-1821),se presupune că a murit otrăvit de eteristi, care îl priveau ca pe o piedică în calea actiunii lor. Eteria (Philiki Hetairia – Societatea prietenilor), a fost o organizație secretă creată la Odesa de Nikólaos Skúfas, Tănase Țakalov și Emanoil Xánthos la data de 14 septembrie 1814  și  avea ca scop eliberarea creștinilor, cu precădere a grecilor, de sub stăpânirea otomana, și întemeierea unor state creștine libere, îndeosebi a unei Elade (Grecii) libere.

·       1859 - A murit inventatorul american Alfred Vail, cel care a efectuat o primă demonstraţie a unui cod telegrafic bazat pe sistemul inventat de Samuel Morse (n.25.09.1807).

·       1862: John Tyler, politician american, al 10-lea președinte al Statelor Unite (n. 1790)

·       1878: Antoine César Becquerel, fizician francez (n. 1788)

·       1926 - A murit compozitorul George Cavadia ("Euphrosine", "Două roze", "Dor de răzbunare").

·       1936: A decedat la varsta de 71 de ani Rudyard Kipling, scriitor englez laureat al Premiului Nobel pentru literatura in anul 1907. (n.30.12.1865). Joseph Rudyard Kipling (n. 30 decembrie 1865, Bombay, India – d. 18 ianuarie 1936), poet și prozator britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1907 – foto (Rudyard Kipling în 1914). Lucrarea sa “Cartile Junglei” a cunoscut o mare popularitate;

·       1944 - A murit filosoful francez Leon Brunschwicg, membru de onoare străin al Academiei Române (n.10.11.1869).

·       1953: Mihai Costăchescu, istoric și editor de documente feudale slavo-române, folclorist român

·       1970 - A murit Ion Creţu, istoric literar şi traducător (n.20.10.1893).

·       1971: Karl Kurt Klein, teolog, filozof, scriitor de limba germană din România (n. 1897)

·       1987 - A murit Renato Guttuso, pictor italian, fondator al grupării Fronte delle Arti („Răstignirea”, „Norul roşu”, „Culcuşul vrăjitoarelor”) (n.02.01.1912).

·       1999: A murit Marian Papahagi, filolog român, director al Centrului Cultural Român de la Roma, coautor la “Dicţionarul esenţial al scriitorilor români” (“Exerciţii de lectură”, “Eminescu sau despre Absolut”, “Literatura braziliană”);(n.14.10.1948).

·       2009: A decedat intr-un tragic accident rutier poetul patriot român basarabean Grigore Vieru, fost parlamentar în Parlamentul României, membru de onoare al Academiei Române; (n.14.02.1935, Basarabia).

·       2011:  A decedat revolutionarul Cristian Paturca (n.10 septembrie 1964), cântăreț și compozitor român, autorul faimosului Imn al Golanilor,  cantat in timpul marilor manifestatii anticomuniste de la Piata Universitatii din Bucuresti.

·       2011: A decedat Robert Sargent Shriver, Jr. (n.9 noiembrie 1915),avocat american și om politic democrat, cunoscut pentru asocierea sa cu familia Kennedy și ca fondator – și primul director -al organizatiei Peace Corp (Corpul Păcii). A candidat fara succes la vice-președinția Statelor Unite în alegerile prezidențiale 1972 din partea Partidului Democrat.Este cumnatul președintelui John F. Kennedy și socrul actorului și politicianului Arnold Schwarzenegger, fost guvernator al statului California.

·        2017: A decedat actorul român de teatru și film, ION BESOIU, în vârstă de 85 ani.

Sărbători

·         Sf. Ier Atanasie și Chiril, arhiepiscopii Alexandriei (calendar creștin-ortodox)

·         Sf. Prisca (calendar romano-catolic)

·         Sf. Atanasiu și Ciril (calendar greco-catolic)

·         Începe octava de rugăciune pentru unirea creștinilor; această octavă este celebrată de toate cultele creștine.

ARTE 18 Ianuarie

INVITAȚIE LA OPERĂ 18 Ianuarie

Gwendoline , Full opera by Emmanuel Chabrier R.Plowright, Patrick Raftery, Jerold Norman: https://youtu.be/lQURJA0C8BY.

MUZICĂ 18 Ianuarie

Emmanuel Chabrier

Cristian Pațurcă

Chitaristul Gabriel Maga

Maga si Tudoran - Copilul din mine (Official Video): 

ÎNREGISTRĂRI  NOI:

10 Hours Music | 100 Best Classical Masterpieces Ever | Bach Vivaldi Mozart Beethoven Albinoni

Ray Conniff ‎– 'S Country 1990 (album)

The Greatest Piano Virtuosos | Chopin, Rachmaninoff, Liszt, Ravel, Schumann

POEZIE 18 Ianuarie

Nicu Caranica, poet

Curge pe lume tristețea

Curge pe lume tristeţea
ca o goană de vânturi albastre,
ca o goană de gânduri albastre,
ca o ceară amară,
ca o seară amară,
curge pe lume tristeţea
pe suflu, pe suflete,
tâmple şi cugete,
curge tristeţea cu reptile de aur,
încolăcinde, nemilos de blânde,
aur trist, aur trist în sânge
curge tristeţea.

Fără să știu

Iubire, sunet argintiu,
lumină-n apă, lunecare,
de unde chemi cântând, din care
aur adânc arzând în mare
mă tot îndemni să vreau, să fiu?

Vie te joci cu multul viu,
iar şi iar la tine lunec,
mă fac auroră, mă-ntunec,
acu-s văpaie, acu fumeg,
fără-ncetare mor şi-nviu.

Cu tine infinit mă-nbiu,
pe toate limbile te laud,
aud ecou şi parcă n-aud,
ci de-mi şoptesc că-n van te caut
te strâng la piept fără să ştiu.

Închinare

Mi-ai făcut să-mi crească frunze tinere
Iar şi iar pe crengile-mi uimite.
Har mi-ai fost, vărsând fără reţinere
Apele luminii nenumite.
Evul nostru fără capăt iată-l,
Liberat ecoul ni-l trimite;
Arde-n tine iară, arde-n Tatăl.

Paris, 7 martie 1985

Biografie Nicu Caranica

Nicu Caranica s-a născut la 18 ianuarie 1911, la Bitolia, în Macedonia. 
Tatăl lui, Ion Caranica, profesor de muzică, dirijor şi compozitor, a fost premiat, la recomandarea academicienilor George Enescu şi Dumitru Caracostea, cu Marele Premiu "Năsturel", pentru lucrarea sa "130 de melodii populare româneşti", apărută în 1937.
Mama sa Sevastia, era sora academicianului Capidan. 
Eta Boeriu, sora poetului a fost ea însăşi poetă, traducătoare remarcabilă din literatura italiană veche şi contemporană.
Nicu Caranica a urmat şcoala primară şi liceul la Turda (1919 - 1928) şi Universitatea la Cluj (1928 - 1932). A urmat un prim an de studii în Franţa, la Universitatea catolică din Lille. Şi-a luat licenţa cu teza "La critique de Baudelaire", în 1932. Între 1935 şi 1936, studiază la Sorbona şi Ecole Normale Superieure, din Paris, lucrând la o teza de doctorat despre critica totală (plastică, muzică literatură) a lui Baudelaire, teză rămasă, din păcate, neterminată, din cauza neprelungirii bursei şi a vicisitudinii vremurilor care au urmat.
A fost, pe rând, profesor în ţară, apoi ataşat de presă la Legaţia Română din Quirinal.
Fiind rechemat din postul de ataşat de presă în ţară, refuză întoarcerea şi optează pentru condiţia de exilat. Timp de zece ani a trăit în Italia, în perioada 1943 - 1945 fiind asistent pe lângă profesorul Ramiro Ortiz, la Institutul de filologie romanică a Universităţii din Padova.
Din 1951 s-a stabilit la Paris, unde a şi murit.

A debutat în presă la 16 ani, în "Propilee literare", dar adevăratul său debut e considerat cel din 1932, din "Gând românesc".
În 1940, a fost numit de Sextil Puşcariu colaborator la Marele Dicţionar al Academiei.
În volum a debutat cu "Poeme şi imnuri", Editura Miron Neagu, Sighişoara, 1940.
A mai publicat volumele "Povestea foamei", Destin, Madrid, 1945, "Naşterea tragediei", Destin, Madrid, 1968 (carte renegată mai btârziu de autor), "Mouvement irreversible", Editura La Pensee Universelle, Paris, 1972, "Anul 1940, Editura Ethos - Ioan Cuşa, Paris, 1981, "La lotta con l'angelo", (traducere din franceză de autor), Editura U.N.U.P.A.D.E.C, Roma, 1992, "Capira Luzi", Roma, 1994.
A colaborat la revistele din ţară "Herald", "Gând românesc", "Abecedar", "Revista Fundaţiilor Regale", "Curentul literar", şi din exil: "Caiete de dor", "Anotimpuri", "Semne", "Destin", "Limite", "Ethos", "Nation Francaise", "Quinta generazione" (Bologna), "La panarie" (Udine) etc.
După 1989, a colaborat la "Steaua" şi "Vatra".
Prezent în antologiile "Tineri poeti ardeleni", a lui Emil Giugiuca, (Editura Fundaţiilkor regale, Bucureşti, 1940) şi în cele două antologii ale lui Horia Vintilă, "Antologia poeţilor români în exil", Buenos Aires, 1950, şi "Poezia românească nouă", Salamanca, 1956.
Membru, din 1950, la "Centre roumain de recherches", Sorbona, Paris.
Referinţe critice: Perpessicius, Virgil Ierunca, Zvonne Rossignon, Vintilă Horia, Vera Passeri Pignoni, George Uscătescu etc.
Publicăm pentru prima oară în România, după stabilirea în străinătate, o carte purtând semnătura lui Nicu Caranica. Dar cred că nu greşesc când afirm că Nicu Caranica a trăit toată viaţa întru limba română, având mereu, după cum îmi mărturisea la freiburg, Germania, "încredere în vitalitatea poporului român, care ştie să trăiască dichterisch.
(Din "În loc de Postfaţă", de Nicolae Băciuţ, la volumul "Noapte şiiar noapte", editura Tipomur, Târgu-Mureş, 1995).

Poetul Dan Rotaru

Alunec prin taceri

Culege-ma cu bratele-amandoua!
M-ai viscolit dupa-ale tale legi.
Alunec prin taceri imaginare
ca un ecou ce nu il intelegi.

De pretutindeni ma cuprinde golul.
Izvoarele prin mine striga iar.
Sunt cascadorul care executa
iubirile ce le primesti in dar. 

 Ruga

A inceput toamna
exact cu mine.
Te rog sa vii s-o iubesti.
Cat de curand
ma voi topi in ea
ca intr-o apa
din cele mai imparatesti

Cat ma mai poti striga,
te rog sa vii,
Cand vei pleca, te rog sa-ti uiti
inima ta la mine in piept. 

Inca o frunza


Iarta-ma, iubito, trec
inca o frunza peste noiembrie!

Sting umbra intr-o tabachera
asemeni celei mai bune tigari
pe care o voi fuma
pana cand aprilie ma va prinde
facand contrabanda cu iarna.

Biografie Dan Rotaru

Dan Rotaru (18 ianuarie 1943, Slătioara, judeţul Olt) este un poet. Este fiul Soficăi (născută Anghel) şi al lui Petre Rotam, agricultori. După terminarea Liceului „Radu Greceanu" din Slatina (1960) şi a Şcolii Tehnice de Chimie din Copşa Mică (1962), urmează Facultatea de Istorie-Filosofie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, obţinând licenţa în filosofie în 1968. Redactor la revista „Argeş" (1968-1992), secretar general de redacţie (1992-1999), devine ulterior redactor-şef la Grupul de Publicaţii şi Editură Cultura din Piteşti. Debutul din „Amfiteatru" (1966) este urmat de apariţia, în „Biblioteca «Argeş»", a grupajului de versuri Teamă de final (1970) şi de volumul Plânsul oglinzilor (1971), premiat de revista „Argeş". Colaborează la „Convorbiri literare", „Argeş", „Astra", „România literară", „Luceafărul", „Tribuna", „Viaţa românească", „Contemporanul", „Fakty" (Torun - Polonia), „Journal des poetes" (Belgia) etc. Culegerea de poezii Sunetul visării (1978) a fost distinsă cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Craiova.

Poet al expresiei elegante, cu o sensibilitate neoromantică, Rotaru scrie versuri suave închinate iubirii, în tonalitate elegiacă, cu frecvente nostalgii de toamnă, transpuse adesea în ritmuri tradiţionale. O constantă ar fi aspectul calofil şi graţios al poemelor, prezent încă din Plânsul oglinzilor. Motivul liric fundamental al cărţii este neliniştea în faţa timpului, care nu e durată calculabilă, ci se contopeşte cu eternitatea: „Este târziu, bătrâne Tom, târziu / cum n-a mai fost în nici o poezie. / Clepsidrele s-au veştejit şi plâng / într-una veşnicie, veşnicie..." (Clepsidrele în năruire), iar în sfera semantică predomină cuvintele cu conotaţii temporale (veşnicie, trecut, reamintire, memorie). Lacrima Laurei (1973) conţine versuri de invocare a fiinţei iubite (aşa cum o arată şi titlul cu rezonanţe petrar-chiene), cu care eul poetic se identifică în încercarea de a-i surprinde şi sugera misterul: „Şi sunt doar umbra unei statui de-a ta, / sufletul tău în mine repetându-l" (Doar umbra).

Rotaru meditează asupra poeziei şi a condiţiei poetului, cuvântul acaparându-i întreaga fiinţă: „Se-aşază şi dorm în sângele meu, / poartă inima mea, / îşi pun văzul meu pe trup, / respiră auzul meu...". Grădina suspendată (1984) este un spaţiu liric dominat de două anotimpuri, toamna şi iarna, alternanţă susţinută de o atmosferă bacoviană. Poezia pare învestită cu o putere cathartică („Să zicem că poemul / e o ploaie în care sufletul ni l-am spălat" - Până când) şi îi oferă creatorului îndrăzneala gestului demiurgic. În Castelul de brumă (1988) tonul devine mai pesimist. Dacă Tratat de iubire (1996) se menţine în linia experienţelor traversate, în Recurs la iubire (1996) se întâlnesc semne ale destructurării motivelor anterioare.

Notele de deznădejde sunt prezente şi în Steaua de rouă (1999), eul liric supravieţuind parcă într-un univers în destrămare, apăsat de ploi şi moarte. În acelaşi timp, se poate sesiza o revenire melancolică în spaţiul altădată animat de cuvinte şi de fiinţa iubitei: „O, ce frumos atunci suna / cuvântul, când te viscolea! / Stăteam şi ascultam nătâng / silabele, trosnind, cum plâng. / Te adunam de prin vocale / cu trupul tău umpleam pocale / şi închinam doar pentru vis, / ştiind că sorb din Paradis"(Închinare). Versurile din Mereu tristeţea (2001) transcriu o regresiune a sentimentelor. Parcurgând o lungă cale de la iubirea adolescentină care anima universul, Rotaru devine prizonierul unui spaţiu liric apăsat de umbrele melancoliei. Tristeţea se transformă într-o prezenţă, iar eul liric este damnat, exilat în mijlocul unei lumi părăsite de privilegiile binelui.

Opera literară

• Plânsul oglinzilor, prefaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1971;

• Lacrima Laurei, Bucureşti, 1973;

• Mantia de lumină, Bucureşti, 1976;

• Sunetul visării, prefaţă de Ştefan Aug. Doinaş, Craiova, 1978;

• Mirele zăpezii, Craiova, 1980;

• Grădina suspendată, Bucureşti, 1984;

• Invitaţie la dragoste, Craiova, 1985;

• A iubi, iubire, Bucureşti, 1987;

• Castelul de brumă, Bucureşti, 1988;

• Tratat de iubire (Fondul principal de iubire. Jocuri de dragoste. Să-mi fii Duminică în orice zi), Piteşti, 1996;

• Recurs la iubire, Bucureşti, 1996;

• Durere în doi, Piteşti, 1997;

• Steaua de rouă, Piteşti, 1999;

• Tristeţe, Piteşti, 2001;

• Mereu, tristeţea, Piteşti, 2001;

• Regele mut, Piteşti, 2002;

• Autumnale, Piteşti, 2003.

GRIGORE VIERU

Biografie

Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, Pererîta, județul interbelic Hotin, Regatul României  - d. 18 ianuarie 2009, Chișinău) a fost un poet român din Republica Moldova. În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române

Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953.

În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la redacția numită revista pentru copii „Scînteia Leninistă”, actualmente „Noi”, și ziarul "Tînărul leninist", actualmente "Florile Dalbe" .

La 8 iunie 1960 se căsătorește cu Raisa Nacu, profesoară de limba română și latină și se angajează ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicație a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 este redactor la editura „Cartea Moldovenească”.

A fost un oaspete des al „Căsuței Poeziei” din satul Cociulia, raionul Cantemir. Tot aici scrie celebra carte pentru preșcolari „Albinuța”.

Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefață de Ion Druță. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

Grigore Vieru a fost membru PCUS din anul 1971.

În 1973 Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegații de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei „Secolul 20”: Dan Hăulică, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu, Geo Șerban, Tatiana Nicolescu. Vizitează, la rugămintea sa, mănăstirile Putna, Voroneț, Sucevița, Dragomirna, Văratec. Se întoarce la Chișinău cu un sac de cărți. Mai târziu poetul face următoarea mărturisire:

Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.

În anul 1974 scriitorul Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitație oficială din partea societății Uniunii, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoțit de poetul Radu Cârneci. În 1977, iarăși la invitația Uniunii Scriitorilor din România vizitează, împreună cu soția, mai multe orașe din România: București, Constanța, Cluj-Napoca, Iași.

În 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.

La sfârșitul anilor '80, Grigore Vieru se găsește în prima linie a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deșteptarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova și se află printre organizatorii și conducătorii Marii Adunări Naționale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială și trecerea la grafia latină.

Pe 16 ianuarie 2009 Vieru a suferit un grav accident de circulație și a fost internat la Spitalul de Urgență din Chișinău. Grigore Vieru s-a aflat într-o stare critică cu politraumatism, traumatism cranio-cerebral închis, contuzie cerebrală, traumatism toracic închis, contuzia cordului și a plămânilor și contuzia organelor abdominale, având șanse minime de supraviețuire.^[2] Accidentul rutier a avut loc în noaptea de 15 spre 16 ianuarie, ora 01:30 pe traseul R-3 Chișinău–Hîncești–Cimișlia–Basarabeasca.^[3] La volanul autoturismului se afla Gheorghe Munteanu, artist emerit al Republicii Moldova și director adjunct al Ansamblului de dansuri populare „Joc” din Chișinău, aflat într-o stare mai ușoară.^[2]

A încetat din viață pe data de 18 ianuarie a aceluiași an, la exact două zile după accident în Spitalul de Urgență din Chișinău, în urma unui stop cardiac din care nu a mai putut fi resuscitat

Opera

·         1957 - Alarma (versuri pentru copii)

·         1958 - Muzicuțe (versuri pentru copii)

·         1961 - Făt-Frumos curcubeul și Bună ziua, fulgilor! la editura „Cartea Moldovenească”

·         1963 - Mulțumim pentru pace (versuri) și Făgurași' (versuri, povestiri și cântece).

·         1964 - Revista „Nistru” publică poemul Legământ, dedicat poetului nepereche Mihai Eminescu.

·         1965 - Versuri pentru cititorii de toate vârstele, prefațat de Ion Druță pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii și tineret (1967).

·         1967 - Poezii de seama voastră (editura „Lumina”)

·         1968 - Bărbații Moldovei, cu o dedicație pentru „naționalistul” Nicolae Testimițeanu (revista „Nistru”). Întregul tiraj este oprit, dedicația scoasă.

·         1969 - Duminica cuvintelor la editura „Lumina” cu ilustrații de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preșcolari, care a devenit prezentă în orice grădiniță de copii.

·         1970 - Abecedarul (editura „Lumina”) — în colaborare cu Spiridon Vangheli și pictorul Igor Vieru)

·         1972 - Trei iezi

·         1974 - Aproape (versuri lirice, cu ilustrații color de Isai Cârmu)

·         1975 - Mama (editura „Lumina” — carte pentru cei mici, ilustrată de Igor Vieru)

·         1976 - Un verde ne vede! (editura „Lumina” — volum pentru care poetului i se decernează Premiul de Stat al Republicii Moldova (1978).

·         1989 - Metafore albastre - Сини метафори - (editura „Narodna cultura”, Sofia — în colecția Globus poetic, traducere în limba bulgară de Ognean Stamboliev.

·         2010 - Mi-e dor de piatră - Жал ми е за камъка^[16] - еd. Avangardprint, Bulgaria - traducere în bulgară și prefață de Ognean Stamboliev - 100 poezii

Este prezent în:

·         Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119

Muzică pe versurile lui Vieru

·         Maria Mirabela

·         Dragă Otee

·         Pentru Ea

·         Răsai

·         Eminescu

·         La mănăstirea Căpriana (Clopotul Învierii)

·         Lăsați-ne în legea noastră

·         Două lacrimi gemene (Chișinău și București)

·         O serenadă

·         Melancolie

·         Ultima oră

·         Reaprindeți candela

·         Mi-e dor de tine, mamă

·         Codrul e frumos cu floare

Mulți compozitori basarabeni se inspirau de poezia lui Grigore Vieru (culegeri de cântece "Poftim de intrați", "Cine crede" ș.a.). Grigore Vieru însuși este autor al unor melodii de cântece pentru copii ("Să crești mare" ș.a.), dar cea mai fecundă era colaborarea lui cu compozitoare Iulia Țibulschi (culegeri "Soare, soare", "Clopoțeii", "Stea-stea, logostea", "Ramule-neamule", "Cîntînd cu iubire" ș.a.)

REAPRINDETI CANDELA

Reaprindeti candela-n rascruce
Lânga busuiocul cel mereu—
Degerat la mâni si la picioare
Se întoarce-acasa Dumnezeu.

Doamne, Cel din slavi crestine
Ce pacate oare-ai savârsit
Ca te-au dus acolo si pe Tine
In Siberii fara de sfârsit ?!

Refren:
Toate le ierti,
Doamne de sus,
Cu blândete mareata
Chiar si pe cei care te-au dus
In Siberii de gheata

Ninge frigul si pustiul ploua
Degerata-mi este inima
Doamne, bine nu ne-a fost nici noua
Fara sfatul si lumina Ta

Doamne, intra si-n a mea chilie
Si-amândoi, raniti si înghetati
Sa ne încalzim cu bucurie
Unul lânga altul ca doi frati.

Refren.
Toate le ierti,
Doamne de sus,
Cu blândete mareata
Chiar si pe cei care te-au dus
In Siberii de gheata. 

Eminescu

La zidirea Soarelui, se stie,
Cerul a muncit o vesnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasare maiastra,
Domnul cel de nemurirea noastra-Eminescu.

Suntem în cuvânt si-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu drepate,
De avem sau nu drepate,
Eminescu sa ne judece.

Mi-l fura, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Ma uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu stiam ca dor mi-era de dânsul,
Nu stiam ca doina mi-o furara
Cu stravechea si frumoasa T;ara- Eminescu.

Acum am si eu pe lume parte:
Pot îmbratisa maiastra-ti carte,
Stiu ca frate-mi esti si-mi esti parinte,
Acum nimeni nu mapoate minte.
Bine ai venit în casa noastra,
Neamule, tu, floare mea albastra-Eminescu.

Suntem în cuvânt si-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu drepate, Eminescu sa ne judece! 

ION MONORAN

AM CREZUT

Am crezut în tine câmpie arsă de soare

spre seară
ca un vagabond într-o flanelă roşie
ocolind satele
înainte şi-napoi sărind peste Timiş
izbindu-te la tot pasul
de stâlpii de înaltă tensiune
sau de tractoare şi pluguri.

Am crezut în tine cu o dragoste teribilă

Citind ziarele la voia-ntâmplării
nebănuind că gustul epocii ar putea schimba
complet tradiţia
neînţelegând că pentru tine destinul
nu e un abis chiar dacă deschide
o perspectivă asemănătoare
şi că atâta timp cât se vor construi oraşe
şi fabrici, noile generaţii vor fi silite să înţeleagă
că prezentul nu-l va putea schimba nimeni.

Am crezut în tine

Ca un animal de povară mare şi prost
cu ochii blânzi ai linsului de sare
buimăcit că nu mai există distanţe
între satele noastre depărtarea părând a fi
o încăpere pustie până-n albăstrime.



Puţini sunt cei ce se gândesc la copilărie
pe o distanţă mai mare călătorind cu trenul

în timp ce aria sacadată a osiilor
despică aerul cu nesaţ

O casă ca o femeie în ploaie cu trupul fosforescent
şi pragul proaspăt lustruit de soarele
care încă apune,

porcul din avlie
ca un clown printre gâşte şi raţe tolănit în mocirlă,

respiraţia tatei ţinând locul unei nelinişti,

covorul de piatră din jurul fântânii
cumpăna cu voce de cucuvea,

îţi deschid larg pupilele

în timp ce vântul fură noaptea de sub podurile feroviare
şi trenul trece ca o mireasă încercând să evadeze
din albia întunecată a traverselor

alungându-se
între culoarea verde a arborilor
şi toamna lichidă a norilor îndepărtaţi.



Umbrele copacilor peste câmpia verde-cenuşie,
caii lui Franz Marc cu spinările albastre prin ierburi
şi mărul roşu din capătul grădinii
- aspirând la gloria unei băltoace.
Din toate direcţiile vântul înclinând iarba printre pietre.
Un şoarece aleargă într-o pisică printre bârne şi fluturi galbeni.
Un bărbat fumează şi scuipă pe nişte scânduri de brad
împotriva muştelor şi-ncolo-ncoace peste apă.
Ceva mai încolo sub brazii negri, un car ne umple de umbră
şi aer crud.
Buturuga putredă dă sfaturi unei bătrâne vrăjitoare.
Printre trestii broaştele fac trafic de râie.
De aici de unde stau eu se vede cerul
rău de tot.



E vremea ca un ţăran palid
care se întoarce de la cosit
şi seara izbucneşte din coasa lui
El trece printr-o podgorie
de unde vede uşa bisericii
deschizându-se
şi părintele în hainele vechi
întinzând braţele unei văduve durdulii;
îşi vede casa
şi copiii
jucându-se în praful roşu
al ogrăzii.
Când ajunge acasă
ia o foaie de hârtie
şi scrie dragă nevastă
şi nu mai ştiu ce mai scrie
pentru că trebuie
să dea de mâncare
la vaci şi la porci
şi să facă aşternutul
ţâncilor, năzdrăvanilor săi ţânci...

***

M-am gândit că la ţară
sărbătorile şi tradiţia
sunt cu mult mai puternice
(Ruga sau Kirwei-ul nemţesc
din Banat) şi-ncordat
în atmosfera
mai mult decât apăsătoare
a unui astfel de eveniment
mi-am făcut praf stomacul
cu carne de miel şi cu bere
în costumul meu cel mai bun
răsucindu-mă ca o cârtiţă
dacă tot am fost nevoit să joc
neadmiţând nici o privire jignitoare
la adresa pletelor mele
praful ne acoperea la toţi
veşmintele
dar ramoliţii inutili pe margini
îndurau asta
în timp ce, repet, în vârtejuri deasupra
praful năclăia coafurile cele mai elegante.


***


Trece urâtul prin iarba de coasă
şi o bună bucată de vreme
vacile

ca nişte oameni liberi,

crăcănate şi calme-n
seninătatea izlazurilor

şi eu mă simt de-al lor

printre bălării
vorbind cu harbujii din lanul de porumb

şi în timp ce-mi dezmorţesc mădularele
şi ochii

alergând ca valurile
prin lanuri lungi de vorbe

ca o pisică neagră

trece pe sub mine 
un pod
ameninţat de alge

stârnindu-mi dorinţele

cu chicoteala
unei păsări de apă.


***


De câteva ceasuri prin oraş
iubito ce singur
înfăşor firele de sânge ale unei privelişti
pe după înfrângeri
se întunecă
lumina ce galbenă
se târăşte pe ziduri printre crăpături
înghiţind materia
şi-n plin centru se decolorează
în blândeţea vitrinelor
cu replici între galben şi galbin
peste care năvăleşte
orizontală cheală grizonată
strada
în fond asta nu are nimic cu noi
prin odăi părul tău
ca o cuvertură uzată
ţi se prăvale pe umerii de un
covârşitor respect
şi eu spun
ah, corbii părului tău
iubito, ca un nud
par să învolbure totul
cu muzică lentă
clavirul spune o anecdotă
paharele şi prunele de plastic
pe masă
calmează tăcerea
nu plânge nu plânge ce naiba
e prima dimineaţă de şapte a anului.

Biografie Ion Monoran

Ion Monoran este un poet şi publicist, născut în 18 ianuarie 1953, în localitatea Ciacova judeţul Timiş. În 1978, a absolvit Liceul de Filologie-Istorie din Timişoara. A fost membru activ al Cenaclului literar \"Pavel Dan\" al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara şi fondator al Cotidianului Timişoara şi al Societăţii Timişoara, totodată participant, ca lider, la Revoluţia din Decembrie 1989. Debutează în literatură în 1976, cu versuri, în revista \"Forum studenţesc\" şi colaborează, mai apoi, regulat, la reviste precum \"Orizont\", \"Amfiteatru\", “Echinox\", “Luceafărul”.

Nume de referinţă al generaţiei optzeciste, refuzând orice fel de compromis, Monoran îşi amână debutul editorial până dincolo de limitele vieţii. Cel dintâi volum, Locus periucundus (Ed. Marineasa), vede lumina tiparului în 1994, cuprinzând o serie de poeme scrise în perioada 1975-1989, într-o selecţie realizată de autor însuşi. Etichetată drept “poezie biografică”, de Mircea Cărtărescu (iar autorul ei, drept “model totemic al generaţiei ‘80”, de Marcel Tolcea), lirica impulsivă, abruptă şi adesea contradictorie a lui Monoran, redă experienţa unui spirit liber (“sunt un băiat furtunos”), neînţeles (“dar pun rămăşag/ că nici un redactor nu s-ar încumeta/ să publice un text ca ăsta prin reviste/ cu atât mai puţin ideologii/ cu care odată şi odată tot am să mă răfuiesc eu…”). Al doilea volum, Ca un vagabond într-o flanelă roşie (Ed. Marineasa, 1996), include poeme din perioada 1972-1979 şi continuă aceeaşi litanie/confesiune a unui exclus nostalgic. De un nonconformism menit să spargă orice tipare, capabil să “care” după el mase întregi de oameni, Ion Monoran a fost incomodul prin excelenţă, respins de oficialităţi înainte de Revoluţie, dar şi după (nu degeaba se spune că a murit de inimă rea). Postum, Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina şi alţii îl găzduiesc în antologiile generaţiei optzeciste.

Pentru Ziarul Timişoara, Ion Monoran a fost cel care, în momentele grele de la început, în 1990, a găsit întotdeauna soluţii. El a procurat prima maşină de scris, iar la un moment dat a găzduit în apartamentul său întreaga redacţie a ziarului.

Poetul obţine, în scurtul său destin literar, o serie de premii, printre care: Premiul pentru Poezie al revistei literare Orizont (1987), Premiul “Nichita Stănescu” pentru Poezie Contemporană (1987), Premiul Concursului de Creaţie Literară (Satu-Mare, 1987), Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timiş, pentru volumul Locus periucundus şi este declarat, post-mortem, Cetăţean de Onoare al Municipiului Timişoara.

TEATRU/FILM 18 Ianuarie

O noapte furtunoasă de I L Caragiale

O noapte furtunoasa HQ:

Cu Carmen Tănase, actriță româncă de teatru și film

Biografie

Carmen Tanase s-a nascut in 18 ianuarie 1961, la Ploiesti, sub zodia Capricorn (cu ascendent in Leu). Carmen a urmat cursurile Liceului Pedagogic din Ploiesti si, intre anii 1980-1984, pe cele ale Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti, sectia Actorie, la clasa Olgai Tudorache. A fost colega de promotie cu Oana Pellea, Radu Duda (devenit intre timp Alteta, principe de Hohenzollern-Veringen), Carmen Ciorcila, Carmen Trocan, Bogdan Gheorghiu, Marina Procopie, Mihai Verbitchi, Adrian Paduraru, Dan Badarau etc. A ramas foarte atasata de profesoara sa din facultate, Olga Tudorache.

Intre 1984 si 1990, Carmen Tanase a fost actrita la Teatrul National "Vasile Alecsandri" din Iasi, iar din 1990 este actrita la Teatrul Odeon, din Bucuresti.

A fost casatorita cu criticul de teatru Victor Parhon, care s-a stins din viata in anul 2000, dupa o boala grea. Din acest mariaj a rezultat un fiu, Tudor (n. 1989), care vrea sa urmeze regia de film.

Carmen este o mare iubitoare de animale. A avut o catelusa pe nume Pacina, la care a tinut in mod deosebit. In acest moment are trei caini (Brana - primita de la Oana Pellea, Bobita, Ruti), trei pisici (Suspiria Thaisa Calvitia Nosferatu - o pisica egipteana, fara par, Boxi si Acasha), o iguana si o broasca testoasa. Isi doreste sa poata intretine un adapost de animale.

Alaturi de Olga Tudorache, Gina Patrichi figureaza in fruntea listei actritelor preferate ale lui Carmen si dintre actori ii apreciaza foarte mult pe Anthony Quinn si pe Al Pacino. Scriitorul sau preferat este Gabriel Garcia Marquez, iar personajul de fictiune preferat: Donald Duck iar dintre personajele istorice, o fascineaza Cleopatra.

Carmen Tanase a intrat si in lumea telenovelelor.Ea a jucat in "Lacrimi de iubire", "Iubire ca in filme" insa rolul care a consacrat-o in televiziune este cel al Flacarei Potcovaru din "Inima de tigan".

Filme cu Carmen Tanase

·         Ana, mon amour (2017) - mama lui Toma

·         O noua viață (2013)

·         Pariu cu viața (2011) - Mara Anghel

·         Moștenirea (2010) - Flacăra Potcovaru

·         State si Flacara - Vacanta la Nisa (2010) - Flacara Potcovaru

·         State de România / State de Romania (2009) - Flacăra Potcovaru

·         State de Romania - Student la Sorbona (2009) - Flacara Potcovaru

·         Regina (2008)

·         Inimă de țigan (2007) - Flacara Potcovaru

·         Nod (2007)

·         Iubire ca în filme (2006) - Zuzu (Zamfira) Dumitrescu

·         Lacrimi de iubire - filmul (2006) - Simona Varlam

·         Legături bolnăvicioase (2006) - Barmanita Trailer

·         Bani de dus, bani de-ntors (2005) - Irina

·         Lacrimi de iubire (2005) - Simona Varlam

·         Vertiges  (1997) -  Dame téléphone / ... (2 episodes, 2001)

·         Passion Mortelle (1995) - Mrs Vogel

·         Crucea de piatră / Crucea de piatră - ultimul bordel (1994)

·         Dark Angel: The Ascent (1994) - Ward Nurse

·         E pericoloso sporgersi (1993) - Receptionist

·         Un bulgăre de humă (1989) Trailer

·         Misterele Bucureștilor (1983)

·         Aventuri la Marea Neagră (1972) - picolita

Un bulgare de huma HQ: https://youtu.be/UHUEmia6Xxk;

Drumul cainilor 1991: https://youtu.be/bQJi-jz4kr4.

Vis de tinerete - Mircea Stefanescu

Leopoldina Bălănuţă - Carre de dame

SFATURI UTILE 18 Ianuarie

CINE NU ARE VOIE SĂ CONSUME GHIMBIR

Ghimbirul este un condiment deosebit de sanatos, plin de nutrienti si substante bioactive necesare pentru intarirea sanatatii fizice si mentale. 

Aceasta planta se foloseste de mii de ani in medicina chineza, iar in prezent proprietatile sale benefice sunt recunoscute si folosite in intreaga lume.

Problema este ca nu totii oamenii se pot bucura de avantajele pe care le ofera ghimbirul.

Nu se recomanda sa consumi ghimbir daca faci parte dintr-una dintre categoriile descrise in continuare....

1. Persoanele subponderale

Ghimbirul este un sprijin important in dietele de slabit urmate de persoanele cu diabet, cu hipoglicemie sau obeze. Este dovedit faptul ca stimuleaza metabolismul, asa ca daca este folosit in alte scopuri, de exemplu, pe post de antiinflamator, pierderea in greutate poate reprezenta un efect secundar nedorit.

Ghimbirul incurajeaza pierderea in greutate prin cresterea pH-ului stomacului si stimularea enzimelor digestive. Stimularea si accelerarea digestiei alimentelor determina o slabire corporala.

Printre complicatiile subponderalitatii se numara deteriorarea tonusului muscular, caderea parului, dereglarile menstruale si deficientele de vitamine.

2. Femeile insarcinate

Stimulentii continuti de ghimbir sunt foarte puternici, asa ca pot chiar induce contractii premature la femeile gravide. Desi poate fi folosit in doze mici in fazele initiale de sarcina pentru calmarea problemelor stomacale si reducerea greturilor, in stadiile mai avansate trebuie ocolit.

Ghimbirul poate si sa interfereze cu absorbtia vitaminelor, o alta chestiune de evitat mai ales pe timpul sarcinii.

3. Persoanele cu boli ale sangelui

Ghimbirul are un efect anticoagulant, asa ca nu este recomandat persoanelor care sufera de boli ale sangelui precum hemofilia, de exemplu. Hemofilia este o boala genetica rara care afecteaza gradul de coagulare a sangelui. In caz de ranire, pacientii risca sa sufere hemoragii abundente cu potential letal.

Pe fondul unei boli ca hemofilia, exista si riscul ca pacientul sa sufere hemoragii interne la consumul de ghimbir in cantitati mari.

4. Persoanele care urmeaza anumite tratamente

Ghimbirul nu este recomandat persoanelor care urmeaza tratament continuu cu beta-blocante, anticoagulante. Intrucat ghimbirul are un efect anticoagulant, acesta poate afecta rata de absorbtie a acestor medicamente.

Daca intri intr-una din aceste categorii si vrei totusi sa te bucuri de efectele ghimbirului, poti alege ca alternativa alte plante cu efect similar precum ardeiul iute cayenne, ardeiul iute rosu, si ardeiul dulce.

GÂNDURI PESTE TIMP 18 Ianuarie