19 IANUARIE 2018

Tatăl meu, Dicu Iancu ar fi împlinit astăzi 106 ani! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

RELIGIE ORTODOXĂ 19 Ianuarie

Sf Cuv Macarie cel Mare și Macarie Alexandrinul; Sf Ier Marcu, mitropolitul Efesului; Sf Mc Eufrasia

Sfântul Macarie cel Mare, numit şi Egipteanul, s-a născut în jurul anului 300 în Egipt, în localitatea Ptinapar, din părinţi creştini, şi din fragedă vârstă s-a nevoit la deprinderea credinţei şi a faptelor bune, ajungând locaş dumnezeiescului Duh.

În tinerețe, când părinții săi au stăruit să se căsătorească, Macarie s-a retras în pustie și s-a rugat Mântuitorului Hristos, Mirele Bisericii, să îl călăuzească pe calea cea bineplăcută Lui. În acest răstimp de post și rugăciune, a avut o vedenie. Un Heruvim înaripat l-a luat de mână și l-a urcat pe vârful unui munte, arătându-i întreaga pustie, de la răsărit la apus, și zicându-i: ,,Dumnezeu ți-a dat ție și fiilor tăi duhovniceşti drept moștenire această pustie!”.

La scurt timp după aceasta, Sfântul Macarie, după moartea neașteptată a logodnicei şi a părinţilor săi, şi-a împărţit săracilor moştenirea. Apoi, aflând un monah bătrân, venit la biserica din sat pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, Macarie s-a făcut ucenicul lui şi, clădindu-şi chilie în pustie, s-a făcut monah, vieţuind în rugăciune, în înfrânare şi în lucrul mâinilor, după obiceiul monahilor. Dar, venind cei din sat, l-au făcut preot fără voia lui, deşi era încă tânăr. Atunci Macarie a început o viaţă şi mai aspră. El venea la slujbă în sat, iar în cealaltă vreme se liniştea în pustie. Însă mulţi cercetându-l acolo în pustie, iar el simţindu-şi sufletul în primejdie, şi-a săpat singur, departe de chilie, o peşteră, unde rămânea îndelung în linişte, fără să-l mai tulbure nimeni. Iar pentru mâncarea şi băutura lui, este de prisos a scrie, că trupul şi obrazul său mărturiseau despre covârşirea postului şi a ajunărilor. Dar pacea lui n-a rămas multă vreme netulburată. Că, din uneltirea diavolului, a fost învinuit pe nedrept de necinstirea unei fecioare, pentru care Macarie a fost batjocorit de tot satul şi a fost bătut până aproape să moară. Dar fata, fiind însărcinată şi neputând să nască, a mărturisit pe adevăratul vinovat. Atunci, auzind Macarie că vor să vină să-l laude pentru răbdarea şi umilinţa lui, a fugit în pustiul Schitului (Sketis). Şi, nevoindu-se acolo mulţi ani, tânărul Macarie s-a dus la marele Antonie pe care dorea să-l vadă şi, primit fiind cu dragoste, Macarie i-a devenit ucenic apropiat. Şi a fost povăţuit de Cuviosul Antonie, care i-a dăruit la moarte toiagul său, drept moştenire, povățuind cetele de călugări din pustie, care s-au adunat în jurul său.

Deci, către vârsta de 40 de ani, fericitul Macarie a primit de la Dumnezeu darul tămăduirii şi al prorociei şi s-a făcut îndrumător celor din Schit. Şi multă lume venind la el, cerea ajutorul şi învăţăturile lui cele luminate de Duhul Sfânt. Şi le dădea fericitul Macarie învăţături scurte despre rugăciune, răbdare, omorârea patimilor şi bunătate, iar alţii îl căutau pentru tămăduiri şi binecuvântare.

În anul 360, Cuviosul Macarie a întemeiat mănăstirea care îi poartă numele, în pustia Nitriei, cu viață monahală neîntreruptă până astăzi. Şi, din milă de oameni, a pus de s-a zidit, în pustie, o casă de oaspeţi pentru străini şi bolnavi. Şi a prorocit fratelui pus să slujească acolo, urgia Domnului, pentru iubirea lui de argint, că, luând fratele bani până şi de la cei săraci, ascundea arginţii şi nu se pocăia, lucru pentru care s-a umplut de lepră. Şi l-a vindecat de boală stareţul şi, certându-l, i-a tămăduit şi patima sufletească.

Deci, a început Dumnezeu a lucra prin fericitul Macarie, până şi învieri din morţi, spre mântuirea şi folosul oamenilor. Că venind la el un eretic, stăpânit de diavolul mândriei, zicea că Mântuitorul n-a luat trup omenesc şi că nu va fi o înviere a morţilor. Şi trăsese la răzvrătirea lui peste 500 de suflete, că ereticul era şi vrăjitor. Iar cu rugăciunea sa, fericitul Macarie a înviat un mort, care a mai trăit trei ani, spre adeverirea învierii şi întoarcerea atâtor suflete. Şi încă şi pe alţi doi morţi i-a făcut de au grăit din morminte, scăpând, astfel, pe cei din neamul lor de vânzare în robie şi de năpastă.

Umblând el odată prin pustie, i s-a întâmplat că a aflat o căpăţână de om uscată, zăcând pe pământ. Şi, întorcând-o cu toiagul, a auzit glas din ea că este a unui slujitor la idoli; şi i-a spus lui că cei din iad, neputând să se vadă faţă către faţă, fiind cu totul cuprinşi de foc, ori de câte ori Macarie se roagă pentru ei, atunci pot şi ei să se vadă puţin, unul pe altul, şi aceasta este pentru ei o uşurare.

Cuviosul Macarie cel Mare a fost apreciat mult de contemporani, ca un monah desăvârşit, care a trecut de treapta practică a luptei cu patimile, şi a ajuns la contemplaţie. Ucenicii îl numeau: vasul alegerii, bătrânul egiptean, fericitul Macarie, sau: sfântul şi foarte practicul nostru învăţător şi marele învăţător şi dascăl. El se distingea prin înţelepciunea cu care recomanda o asceză moderată, ca şi prin darul discernământului sau al deosebirii duhurilor, povăţuind cu multă dragoste comunitatea monahală de la Schit (Sketis). Paladie spune că Macarie se afla permanent într-o stare de uimire sau extaz, mintea lui fiind mereu la Dumnezeu, nu la lucrurile acestei lumi. Pentru smerenia şi blândeţea sa era numit un dumnezeu pe pământ. Macarie era un desăvârşit învăţător în ceea ce priveşte rugăciunea. El arăta că nemânierea este o condiţie a sporirii în rugăciune. Tot el recomanda rugăciunea scurtă, dar deasă, care s-a numit mai târziu rugăciunea minţii.

Deci, fiind împodobit cu daruri şi cu fapte dumnezeieşti, ne-a lăsat fericitul Macarie şi o carte cu 50 de cuvântări, de foarte mare folos duhovnicesc, precum şi o scrisoare către călugării tineri, cu tot felul de sfaturi.

A trecut la cele veşnice în anul 390, după 90 de ani de osteneli pentru Domnul Iisus Hristos, fiind pomenit de Biserica Ortodoxă la 19 ianuarie. Moaştele sale se găsesc acum în mănăstirea coptă din Egipt, care-i poartă numele (Deir Abu Maqar).

Iar sfântul Macarie Alexandrinul a fost preot al aşezărilor călugăreşti numite Chilii.

El a dovedit linişte şi răbdare deplină şi a săvârşit lucruri măreţe şi minuni. De faptele lui cele bune s-a minunat şi marele Antonie zicând: „Iată Duhul Sfânt S-a odihnit întru tine, şi vei fi mai departe moştenitor al faptelor mele bune”. Acest Macarie, când auzea că cineva a făcut o faptă duhovnicească de seamă, umplându-se de râvnă, o îndeplinea şi el. Astfel, auzind că monahii de la Tabenisi în tot postul mare mâncau bucate negătite la foc, s-a hotărât să nu mai mănânce şapte ani bucate pregătite la foc, ci numai verdeţuri crude şi legume muiate. Se lupta să înlăture şi somnul: douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi n-a intrat sub vreun acoperământ, ci a stat afară în arşiţa zilei şi în frigul nopţii.

Odată, fiind necăjit de demonul desfrânării, s-a dus într-un pustiu îndepărtat, unde a stat gol şase luni şi unde ţânţarii mari ca viespile l-au înţepat cumplit, încât i-au băşicat tot trupul; iar după cele şase luni, întorcându-se la chilia lui, numai după glas a fost cunoscut, căci trupul i se schimbase, asemănându-se cu al leproşilor. Odată, săpând un puţ, un şarpe otrăvitor s-a atins de mâna lui; iar el prinzându-l l-a omorât, zicând: „Nefiind trimis de Dumnezeu, cum ai îndrăznit să te atingi de mine?” Altă dată a intrat în Mănăstirea Tabenisioţilor, îmbrăcat în haine mireneşti, vrând să afle cum vieţuieşte fiecare dintre cei de acolo. Şi sosind Postul cel mare, a văzut la ei purtări felurite: astfel, unul mânca în fiecare seară, altul la două, altul la trei, altul la cinci seri; iar alţii, stând toată noaptea în picioare, a doua zi se aşezau la lucru. Macarie însă, udând mlădiţe de finic, a stat într-un colt până s-au împlinit patruzeci de zile şi a sosit Paştile.

Şi în toate aceste zile n-a gustat nici pâine, nici apă, nu a făcut nici îngenuncheri, n-a şezut, nu s-a culcat şi nu a gustat nici un fel de hrană, decât numai duminica puţină varză crudă. Se mai istoriseşte despre acest sfânt că odată, şezând în ogradă şi grăind altora lucruri folositoare, a intrat o hienă, aruncând la picioarele sfântului puiul ei orb. Iar sfântul dând cu scuipat peste ochii lui l-a făcut să vadă: hiena l-a luat şi a ieşit afară. Şi a doua zi dimineaţa a adus grăbită o piele de oaie fericitului, care a zis către ea: „Eu nu primesc lucruri nedrepte”, iar ea plecându-şi capul a ieşit din ogradă.

Acest Macarie a văzut şi el pe diavol purtând tot felul de înşelăciuni, înfăşurate într-o haină zdrenţuită şi părând că sunt închise în nişte tigvuliţe. Sfântul Macarie era mic de stat, slab şi spân, având numai câteva fire de păr pe buză şi în vârful bărbii. Căci din cauza asprimii ostenelilor sihăstreşti, nici părul nu i-a crescut. Trăind astfel în pustnicie şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat către Domnul.

Cuviosul Marcu Efeseanul, cel numit și Eugenicul (sec. XV) Marcu Eugenicul a fost mitropolitul Efesului în vreme de grea încercare pentru Imperiul bizantin. La Sinoadele de la Ferrara (1438) și Florența (1439) mitropolitul a apărat Ortodoxia cu toate resursele de care dispunea.

 Părintele nostru între sfinți Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe și Maria, amândoi din neam credincios și viță slăvită în Constantinopol, capitala Imperiului Roman și a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

Parintele nostru între sfinți Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe și Maria, amândoi din neam credincios și viță slăvită în Constantinopol, capitala Imperiului Roman și a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, și împaratul Manuel căuta să încheie o înțelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxa, și prin aceasta să dobândească oștiri din partea monarhiilor din Apus. Dupa neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împarat Ioan VIII Paleologul leagă iar înțelegeri cu noul papa, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei și ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciții lor.

Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimișii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împaratul cât și patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimișilor ortodocși la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârșirea mitropolitului Ioasaf.

Pe 27 noiembrie 1437, șapte sute de episcopi, arhimandriți, monahi, preoți și laici au întins pânzele spre Italia. Din această legație ortodoxă făceau parte împăratul Ioan, patriarhul Iosif și douăzeci și doi de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima întrunire a sinodului s-a ținut în Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfântul Gheorghe din Ferrara, Italia. Dupa cele paisprezece întruniri în Ferrara, la 12 ianuarie 1439 papa Eugenie a mutat sinodul (din pricini bănești și politice) în cetatea Florenței. Aici sinodul are un nou început pe 26 februarie și se încheie pe 5 iulie.

Nu este prima oaraă când se încearcă o astfel de unire. Privind împreuna slujire între paterii catolici si preoții ortodocsi din Roma și Constantinopol, au loc aproape treizeci de întâlniri de la Marea Schismă din 1054. Cea mai de seamă dintre aceste încercări are loc la Conciliul de la Lyon în 1274, având ca pricină, în bună măsură, voința împăratului Mihail VIII pentru a dobândi oștiri din partea papalității. Însă unirea s-a dovedit a fi nu mai mult decât o înțelegere pe hârtie, de vreme ce i-au stat împotrivă cea mai mare parte dintre slujitorii și norodul Bisericii Dreptmăritoare a Bizanțului, cât și alte împărății ortodoxe. Conciliul de la Lyon a fost cel mai limpede arătat de grăirea surorii împaratului: „Mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăția credinței Ortodoxe”.

La Ferrara-Florența cele mai de seamă erezii aduse spre cercetare au fost: (1) purcederea Duhului Sfânt (adică adăugirea de către latini a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) întrebuințarea pâinilor nedospite (azimilor) în Euharistie. O altă pricină însemnată asupra căreia trimișii ar fi vrut să zăbovească era deosebirea în Ortodoxie între „firea” dumnezeiască și „lucrările” sfințitoare, însă împăratul, voind să înlature ivirea vreunor pricini potrivnice unirii, nu a îngăduit teologilor greci a vorbi în această privință.

Încă din primele veacuri ale Bisericii, celor botezați în credința creștină li se cerea să mărturisească cele ale dreptei credințe în chipul unei scurte mărturisiri dogmatice, numită „Crez”. Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325) și al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au hotarât ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept Crezul Niceeo-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez a fost întocmit pentru a lămuri învățătura Bisericii privitoare la Dumnezeirea lui Hristos și spre a sta împotriva ereziei ariene, raspândită atunci în Biserică, rătăcire ce hulea zicînd că Hristos a fost o ființă zidită iar nu Dumnezeu veșnic.

Sfânta Muceniță Eufrasia (sec. IV) A trăit în Nicomidia (Bitinia, Asia Mică) în vremea împăratului Maximian Galeriu (305-314). Nu a vrut să jertfească idolilor și a fost supusă la chinuri. Și din cauză că nu s-a reușit să fie determinată a sluji idolilor a fost dată unui bărbat pentru a o batjocori. Ea l-a amăgit pe acesta zicându-i că, dacă nu o va necinsti, îi va da o plantă care îl va feri de loviturile săbiilor vrăjmașilor. Pentru a se convinge i-a spus să încerce eficacitatea plantei pe gâtul ei. Bărbatul a ascultat de spusele ei și a lovit-o cu sabia. Astfel, Sfânta Eufrasia și-a păstrat neîntinată curăția, încredințându-și sufletul Mirelui Hristos.

Atunci, cunoscând că a fost batjocorit de dânsa, scrâşnea din dinţi; dar ce folos, pentru că înţeleapta fecioară s-a dus curată către Mirele său Hristos, lăsând minunat model de întreagă înţelepciune, voind mai bine să moară, decât să-şi piardă fecioria.

Această muceniţă a fost din cetatea Nicomidiei şi a trăit pe vremea împăratului Maximian. Era de neam vestit, fiind împodobită cu obiceiuri înţelepte şi bune. Deci, nevrând să jertfească demonilor, a fost bătută cumplit. Şi rămânând mai departe neînduplecată a fost dată unui bărbat barbar, să fie batjocorită. Dar ea l-a amăgit pe acesta zicându-i că, dacă nu o va necinsti, îi va da o doctorie care îl va feri de loviturile săbiilor şi de năvălirile vrăjmaşilor. Şi ca dovadă a tăriei acestei doctorii, i-a zis să-şi încerce sabia pe gâtul ei, care ar rămâne neatins de orice lovitură. Acest barbar crezând spuselor ei şi-a repezit cu putere sabia în această muceniţă, care-şi întinsese gâtul, şi aşa i-a tăiat capul.

ISTORIE PE ZILE 19 Ianuarie

Evenimente

·         379 – Este intronat Teodosius,  in calitate de co-imparat al Imperiului Roman de Rasarit. După moartea împăratului Valens la Adrianopol (378), Grațian îl proclamă coîmpărat (19 ianuarie 379), încredințându-i guvernarea provinciilor orientale. Flavius Theodosius (11 ianuarie 347 – 17 ianuarie 395), cunoscut ca Teodosiu I sau Teodosiu cel Mare, a fost împărat roman în perioada 379 -395. A fost ultimul împărat roman care a condus întregul Imperiu Roman (între anii 379 și 395), înainte de divizarea acestuia în cel două imperii – de răsărit şi de apus. Imparatul Teodosie I cel Mare a decretat  crestinismul ca unica religie pe teritoriul statului roman. Edictul a interzis toate cultele pagane, completand astfel un decret anterior din 391 care nu mai permitea frecventarea templelor si efectuarea jertfelor. A fost un puternic apărător al credinţei ortodoxe şi trecut în rândul sfinţilor, prăznuirea lui făcându-se la data de 17 ianuarie. In 393 vor fi suprimate si Jocurile Olimpice, vechi de peste un mileniu. Teodosiu, împreună cu soția sa, Aelia Facillia, a avut trei copii: Arcadius, împărat în est; Honorius, împărat în vest; Galla Placidia, împărăteasă în apus, d. 27 noiembrie 450.

·         1419: Războiul de 100 de ani: orașul francez Rouen s-a predat lui Henric al V-lea al Angliei. Henric al V-lea (9 august sau 16 septembrie 1387 – 31 august 1422) a fost regele Angliei între 1413 și 1422. Henric a fost fiul lui Henric al IV-lea Bolingbroke. Data nașterii sale este incerta, fiind indicat fie anul 1386, fie 1387. S-a născut într-o familie care părea să nu aibă nici o șansă de a accede la tronul Angliei, însă Henric al IV-lea a lăsat un regat consolidat și a reușit pentru scurtă vreme să unească cele două coroane ale Franței și Angliei.

·         1806 – Marea Britanie ocupa Capul Bunei Sperante in sudul Africii. Termenul Capul Bunei Speranțe a fost utilizat și pentru a numi Colonia Capului, înființată în 1652 în apropierea  Peninsulei Capului. Puțin înainte de formarea Uniunii Africii de Sud, termenul se referea la întreaga regiune care avea să devină în 1910 Provincia Capului.

·         1821: S-a constituit Comitetul de Oblăduire, menit să asigure conducerea Țării Românești până la stabilirea succesorului fostului domnitor, Alexandru Șuțu, decedat cu o zi înainte. Tudor Vladimirescu părăsise Bucureştiul în fruntea unei cete de arnăuţi   îndreaptandu-se  spre Tîrgu Jiu, unde va ajunge la 21 ianuarie. În scurt timp urma să înceapă revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu care avea ca obiectiv principal  înlăturarea regimului fanariot din Muntenia; (19/31 ianuarie).

·         1834: S-a deschis, la București, Școala de muzică vocală, declamație și literatură a Societății Filarmonice, nucleul viitorului Conservator. Primul director și profesor de literatură a fost Ion Heliade Rădulescu. Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București), scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă

·         1840: Căpitanul american Charles Wilkes a observat în timpul unei expediții de explorare, coasta estică a Antarcticii și a cerut ca această regiune, cunoscută ulterior drept Wilkes Land, să devină parte a Statelor Unite.

·         1849: La 19 ianuarie /1 februarie,   moţii înfrîng o oaste maghiara la Mărişel, în timpul apărării eroice a regiunii Munţilor Apuseni de către armatele ţărăneşti comandate de Avram Iancu. Hălmagiul este ocupat după o lupte grele intre trupa maiorului ungur Beke Jozsef compusă din 3500 secui, care dispunea de şase tunuri şi lăncierii şi puşcaşii români conduşi de  Ioan Buteanu. În această luptă s-a distins ţăranca Palaghia Roşu.

·         1853: La Roma a avut loc premiera operei lui Giuseppe Verdi, Trubadurul (Il Trovatore). Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (n. 10 octombrie 1813, Le Roncole — d. 27 ianuarie 1901, Milano), compozitor italian, vestit mai ales pentru creațiile sale în muzica de operă.

·         1857 – La Chişinău, in Basarabia ţaristă, este încheiat protocolul conform căruia a fost trasată noua frontieră în partea de sud a Basarabiei ţariste, urmare a infrangerii Rusiei in Razboiul Crimeei. Unul din rezultatele  acestui război pierdut de Imperiul Rus, a fost acela ca judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail au reintrat timp de 22 de ani în componenţa Moldovei, respectiv din 1859 a României, între anii  1856 şi 1878 .

·         1878 - A fost încheiat armistiţiul în războiul ruso-româno-turc

·         1889: Statul român a devenit proprietarul tuturor căilor ferate de pe teritoriul României, care măsurau 1.377 km.

·         1915: Primul Război Mondial: A avut loc primul atac aerian major asupra unor ținte civile în Marea Britanie când două zepeline germane au bombardat orașele Great Yarmouth și King's Lynn de pe coasta estică a Angliei.

·         1915 – Fizicianul și chimistul francez  Georges Auguste Claude breveteaza inventia tubului de neon. S-a născut în data de  24 septembrie 1870 și a murit la 21 mai 1960. A facut cercetari  pe gaze rare  si  în 1910 a descoperit  iluminatul cu  neon.

·         1915: Primul Război Mondial: Are loc primul atac aerian major asupra unor ţinte civile în Marea Britanie când două zeppeline germane au bombardat oraşele Great Yarmouth şi King’s Lynn de pe coasta estică a Angliei.

·         1920: Senatul Statelor Unite ale Americii votează împotriva alăturării în Liga Națiunilor.

·         1922 - S-a format un guvern liberal în frunte cu

·         1946: La Tokio a luat ființă Tribunalul Militar Internațional pentru Extremul Orient, în scopul judecării criminalilor de război japonezi.

·         1966: Indira Gandhi a devenit prim-ministru al Indiei.

·         1999: Greva minerilor din Valea Jiului. După forțarea barajului din Defileul Jiului, minerii au intrat în Târgu Jiu. Armata a avertizat ca va interveni "dacă forțele de ordine nu ar reuși să controleze situația". Președintele Constantinescu a anunțat că autoritățile sunt hotărâte să împiedice repetarea descinderilor minerilor în Capitală din 1990 și 1991. Minerii au refuzat să negocieze cu o comisie guvernamentală desemnată în acest sens.

·         2006: NASA a lansat prima sondă spațială către Pluto. Sonda, numită New Horizons va călători inițial cu 57.000 km/h, dar după ce va folosi gravitația lui Jupiter va zbura cu 75.000 km/h și va ajunge la Pluto în iulie 2015.

Nașteri

·         1544 –  S-a nascut regele Francisc al II-lea  al Frantei (d. 5 decembrie 1560). A domnit intre anii 1559 și 1560, fiind fiul cel mare al lui  Henric al II-lea si al Caterinei de Medici. A fost căsătorit în 1558 cu Maria Stuart, regina Scoției (1542-1567) si nepoată a ducilor de Guise. Francisc al II-lea a persecutat protestanții și a reprimat conjurația de la Amboise (martie 1560). A murit la 5 decembrie 1560 fara a avea urmasi, la 5 decembrie 1560, urmandu-l la tron fratele sau mai mic Charles, in varsta de 10 ani, regenta fiind asigurata de Catherine de Médici.  Maria Stuart, vaduva lui  Francisc al  II-lea, s-a intors in Scotia.

·         1736:  Se naste James Watt,inginer mecanic, cel care va crea motorul cu aburi ,ceea ce a constituir o etapa importanta a revolutiei industriale. A murit la 25 august 1819.

·         1737 – S-a nascut  Jacques–Henri Bernardin de Saint–Pierre, scriitor francez, precursor al romantismului; a scris, printre altele, romanul „Paul şi Virginia”; (d.21.01.1814).

·         1757: Augusta de Reuss-Ebersdorf, prințesă germană (d. 1831)

·         1798: S-a nascut Auguste Comte, filosof şi sociolog francez (“Curs de filosofie pozitivă”); (d.05.09.1857).

·         1806: S-a nascut in localitatea Bezin (azi Donici, in Orhei, R.Moldova, fabulistul roman Alecu Donici ; (d. 21 ianuarie 1865). Creatia sa a fost influentata  de fabulele lui La Fontaine și Krilov. In 1835 s-a  evidențiat ca traducator in revista moscovita Teleskop, traducand fabule de Pușkin și Krilov. In cooperare cu Constantin Negruzzi traduce și publica “Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin “Țiganii”(1837) și alte creații ale clasicilor literaturii universale. La Iași, deține o funcție în Epitropia școlilor, apoi – cea de asesor al curții de apel, activează și ca membru al divanului obștesc. Se alătură inițiativelor culturale legate de dezvoltarea învățămîntului public, a presei periodice, a teatrului național. Întreține legături strînse cu aproape toți literații moldoveni, colaborează la „Albina Românească”, „Dacia literară”, „Propășirea” și la alte publicații periodice. În afară de fabule, a compus poezii și piese de teatru. Creația lui Donici a fost înalt apreciată de Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri și alți contemporani.  Eminescu insuși îl situa printre scriitorii care „și-au încuscrit talentul individual cu geniul poporului…”, numindu-l, în poezia „Epigonii” – „Donici, cuib de-nțelepciune”. A murit la 21 ianuarie 1865 la Iași, în Principatele Unite.

OPERA:

Fabule, pref. de C. Negruzzi, Bucuresti, f.a.:
Povestea fabulei, pref. de C. Negruzzi, f.a.;
Fabule, Chisinau, 1936; Fabule, Bucuresti, 1936;
Fabule, Iasi, 1840 (ed. II, 1842);
Fabule, ed. ingrijita de V. Ciobanii, pref. de E. Boldan, Bucuresti, 1952 (ed. II. 1956; ed. in, 1958).

Traduceri:

A.                S. Puskin, Tiganii, Bucuresti, 1837;
Satire si alte poetice compuneri de printul Antioh Cantemir, in colaborare cu C. Negruzzi, Iasi, 1844 (ed. II, 1858).

• 1807: Robert E. Lee, general american confederat (d. 1870)

·         1809: S-a născut Edgar Allan Poe, poet, scriitor, critic american (d. 1849)

·         1833: Alfred Clebsch, matematician german (d. 1872)

·          1839: Se naste pictorul francez Paul Cézanne. Cu toata opozitia tatalui sau care il dorea la conducerea bancii pe care o fondase, Paul Cezanne a preferat pictura. A fost timp indelungat atras de curentul impresionist. A decedat in anul 1906, pe 22 octombrie.

·         1872: S-a născut   sculptorul român de origine germană, Frederic Storck, fiul sculptorului Karl Storck  si fratele sculptorului Carol Storck și soțul pictoriței Cecilia Cuțescu Storck. A studiat la Școala de arte frumoase din București, avându-l profesor pe Ion Georgescu, apoi la München. A executat  portrete remarcabile (Ion Heliade Rădulescu, Alexandru Macedonski, Anastase Simu, regele Carol I al României, Regina Elisabeta, Friedrich von Schiller, Johann Wolfgang von Goethe, Alfonso Castaldi, Spiru Haret etc.) și sculpturi alegorice („Adevărul”, pentru Palatul de Justiție din București, „Industria”, „Agricultura” pentru Palatul Administrativ din Galați. A fost profesor la Școala de arte frumoase din București și membru fondator al societății Tinerimea artistică. A decedat la  26 decembrie 1942.

·         1889: Artur Enășescu, poet român (d. 1942)

·         1890 – S-a nascut  Stefan Procopiu, fizician român, Doctor Honoris Causa al Institutului Politehnic din Iaşi, membru al Academiei Române, desemnat în două rînduri în comisia de recomandări la Premiul Nobel; (d.22.08.1972).  Este descoperitorul magnetonului Bohr-Procopiu (1919, alături de Niels  Bohr) si  al Efectului Procopiu de depolarizare a luminii. Savantul de talie mondială a încetat din viață în Iași la 22 august 1972. A publicat 177 de lucrări științifice.

·         1903 - S-a născut compozitorul german Boris Blacher (m.30.01.1975).

·         1911 - S-a născut Charles Delaunay, muzicolog francez, specialist în jazz, director al revistei "Jazz-hot".

·         1912: Se naşte în Comuna Stolnici, Satul Fâlfani, judeţul Argeş cel ce avea să fie maistrul constructor DICU IANCU (d. 08.08.1989). Dumnezeu să-l odihnească în pace!

·         1917: Georg Scherg, poet român (d. 2002)

·         1919: Bălașa Ionescu, pictor român

·         1921: Ion Istrati, prozator român (d. 1977)

·         1923 – S-a nascut intr-o familie mixta iudeo-germana, Markus Wolf, cel mai cunoscut spion al fostei RDG, fostul sef al serviciilor de informatii din cadrul Securitatii de Stat (STASI), supranumit “omul fara fata”, deoarece serviciile rivale de spionaj  nu au dispus de o imagine fotografica a acestuia decat in anii ’80; (m. 09.11.2006). A  condus timp de 34 de ani, intre anii 1958-1987, serviciul de informații externe al RDG (Hauptverwaltung Aufklärung (HVA) din cadrul Ministerium für Staatssicherheit („Ministerul Securității Statului”) din RDG, cunoscut îndeosebi prin abrevierea MfS (cea oficială) și prescurtarea populară Stasi a cuvîntului Staatssicherheit, („Securitatea statului”). Datorita originilor sale evreiesti familia sa a parasit Germania emigrand in franta si apoi in URSS. În 1943, și-a început activitatea de redactor la Deutscher Volkssender, post de radio în limba germană din Moscova. În 1945 s-a întors în Germania , făcând parte dintr-un grup de activiști comuniști supranumit „grupul Ulbricht” (condus de Walter Ulbricht). A lucrat sub pseudonimul Michael Storm la Berliner Rundfunk, postul de radio înființat în sectorul sovietic al Berlinului , unde a rămas până în 1949. În anii 1945-1946, Wolf a fost acreditat ca reporter la  Procesul de la Nurnberg. Între 1949 (anul proclamării Republicii Democrate Germane) și 1951, Markus Wolf a fost „prim consilier” la ambasada RDG în Moscova. Din septembrie 1951, Wolf a participat la dezvoltarea noului serviciu de informații externe (Aussenpolitischer Nachrichtendienst – APN), care se prezenta oficial  ca institut pentru cercetări în științele economiei. A devenit șef adjunct al secției principale III, contrainformații (Hauptabteilung III (Abwehr)). În 1952, a devenit șeful serviciului de informații APN. În 1953, acest serviciu a fost integrat în Ministerul Securității Statului (Ministerium für Staatssicherheit – MfS) cu denumirea Hauptabteilung XV (Auslandsaufklärung) („secția principală 15, informații externe”). În 1956, serviciului i-a fost scurtat numele Hauptverwaltung Aufklärung. Șeful serviciului, Markus Wolf, a fost avansat la rangul de general-maior și, în calitate de șef al spionajului, era totodată prim-adjunct al ministrului Securității statului, Ernst Wollweber , apoi Erich Mielke. Abia în 1979, serviciul de informații externe al RFG a putut să-l identifice pe Wolf pe o fotografie făcută de serviciul suedez de informații. În momentul fotografierii pe ascuns, Wolf se afla ca turist la Stockholm, iar cel care l-a identificat a fost un fost locotenent-major al serviciului est-german condus de Wolf. Până în acel moment, serviciile occidentale nu dețineau o fotografie mai recentă decât cele de până în anii ’50 – ceea ce îi adusese lui Wolf porecla „omul fără față”. În 1986, Wolf a devenit general-colonel, dar a fost eliberat din funcții la cererea sa. În noiembrie al aceluiași an a avut loc, Wolf a încetat să mai facă parte dinMfS (Ministerul Securității Statului). Și-a început activitatea scriitoricească. Prima carte publicată este întitulată Die Troika (Troica). La 4 noiembrie 1989, Markus Wolf a participat la o mare demonstrație organizată în centrul Berlinului răsăritean (Alexanderplatz, „piața Alexandru”), unde a ținut o cuvântare în fața mulțimii, pronunțându-se în favoarea unor mari reforme, care au fost cerute de manifestanți. A cerut totodată apreciere și respect pentru lucrătorii MfS, dar mulțimea l-a fluierat și huiduit. Wolf nu a mai avut vreo șansă pentru o a doua carieră, în calitate de politician reformist, în cadrul Partidului Unitatii Socialiste (PUS). A respins o ofertă din partea Agenției Centrale de Informații, CIA, de a-l proteja  în Statele Unite ale Americii de eventuala urmărire penală germană în schimbul informațiilor secrete. Cu șase zile înaintea reunificarii celor două state germane, Markus Wolf a părăsit Germania, și cu ajutorul KGB-ului s-a refugiat la Moscova. Aflase că urma să fie arestat în Germania. După eșecul puciului sovietic împotriva președintelui URSS, Mihail Gorbaciov, Wolf a cerut azil politic in Austria, dar  autoritățile austriece i-au respins apelul si  l-au dus la frontiera austro-germană, unde a fost preluat de către autoritățile germane, care  l-au condamnat in anul 1993 pentru trădare de patrie și luare de mită, la o pedeapsă privativă de libertate de șase ani. Curtea constituțională a RFG a anulat capul de acuzare, trădare de patrie, motivând aceasta prin recunoașterea principiului că activitatea de spionaj în serviciul statului suveran Republica Democrată Germană a fost desfășurată în conformitate cu legislația acestui stat. În 1996, Wolf a solicitat o viză de intrare în  SUA care i-a fost refuzata si in  tot restul vieții, nu i-a fost permisă intrarea pe teritoriul american. În 1997, Wolf a fost condamnat la doi ani închisoare cu suspendarea pedepsei, sub acuzația de răpire de libertate, vătămare corporală etc. în patru cazuri. În ultimii ani ai vieții, Markus Wolf a domiciliat în Berlin, unde a încetat din viață la9 noiembrie 2006. La sfârșitul aceleiași luni, urna cu cenusa  lui Wolf a fost depusă în mormântul fratelui său Konrad, din cimitirul central civil Friedrichsfelde de la Berlin.

·         1924: Jean-François Revel, filosof, scriitor și ziarist francez (d. 2006)

·         1926: Dumitru Felician Lăzăroiu, fizician român

·         1930: S-a nascut la Petrila, jud.Hunedoara,   dirijorul si compozitorul de etnie maghiara Ludovic Bacs, fondator si conducator al Orchestrei de camera “Musica rediviva” din Bucuresti. A decedat la 30 iunie 2015. Între 1962-1968 a fost asistent la Academia de Muzică din București, devenind ulterior profesor asociat la clasa de dirijat orchestră, citire de partituri, muzică de cameră. Cariera sa muzicală a fost strâns legată de Societatea Română de Radiodifuziune, unde și-a desfășurat activitatea din 1957 (d. 30 iunie 2015, București).

·         1932:  Constantin Drăghici, solist vocal, compozitor, orchestrator român. Din 1953 a fost angajat timp de trei ani în Ansamblul Doina al Armatei, iar in 1956  se angajează în Corul Operei din Cluj. In 1957 intră la Conservator. A fost  remarcat de cantaretul de opereta Ion Dacian și vine la invitația acestuia la București. Din 1960 face parte din Ansamblul Teatrului de Stat de Operetă din București. Își continuă studiile la Conservatoul „Ciprian Porumbescu” pe care le termină în 1962. Abordează și muzică ușoară de estradă. În 1961 debutează la televiziune cu piesa Nu ești de vină tu de Enrico Fanciotti devenind  o prezență constantă a emisiunilor realizate de Valeriu Lazarov și Alexandru Bocăneț. În 1962 obține Medalia de Bronz la Festivalul Tineretului de la Helsinki cu melodii compuse de Nicolae Kirculescu și Henri Mălineanu. În 1967 obține premiul al III-lea la Festivalul Național de Muzică Ușoară Mamaia cu compoziția proprie N-ar trebui. Alături de Teatrul Constantin Tănase face turnee în Franța, Germania, Italia, Rusia, Polonia, Bulgaria. Înregistrează pentru case de discuri din Germania (Amiga, Show, BASF). Participă la inaugurarea canalului german de televiziune în culori. Alături de teatrul Ion Vasilescu face turnee în Israel. Artistul si-a petrecut o bună perioadă din viață în SUA. În 1982, în urma unui contract la Town Hall, New York, i se oferă un angajament pentru încă un an. Cântă în programe de night club, musicaluri. În Los Angeles colaborează cu Margareta Pâslaru și cu formația lui Radu Goldiș, iar în 1990 se întoarce în țară și susține recital la Festivalul Mamaia. În perioada 1992-1995 se stabilește în Germania și apoi revine în Romînia ( d. 9 aprilie 2015).

·         1935: Herbert Walther, fizician german (d. 2006)

·         1942 - S-a născut actriţa Daniela Anencov („Matiaş Gâscarul”, „Scufiţa roşie”, „Capra cu trei iezi”, „Azilul de noapte”). La TVR a prezentat emisiunea pentru copii Daniela și Așchiuță.

·         1943: Janis Joplin, cântăreață americană de hard rock și blues rock (d. 1970)

·         1944 – S-a nascut  M. Lee Goff, profesor american, unul dintre fondatorii metodelor moderne de investigare a crimelor.

·         1946: Dolly Parton, cântăreață, actriță americană

·         1947: Rod Evans, membru fondator al trupei Deep Purple

·         1949: Robert Palmer, cântăreț și chitarist britanic (d. 2003)

·         1950 - S-a născut poetul Corneliu Popel ("Cerul în apă", "Elogiul înţelepciunii") (m.18.06.1978).

·         1952 - S-a născut poetul Marin Constantin.

·         1955: Gheorghe Sârb, politician român

·         1966: Stefan Edberg, jucător suedez de tenis

·         1979: S-a născut Svetlana Korkina, gimnasta din Rusia, câştigătoare a 7 medalii Olimpice. Mai are în palmares 9 medalii de aur, 8 de argint şi 3 de bronz, câştigate la Campionatele Mondiale de Gimnastică.

·         1985: Horia Tecău, jucător român de tennis

Decese

·         639 – Moare dupa o domnie de 10 ani, in cursul careia a unificat regatul francilor si stabilit capitala la Paris, regele  franc  Dagobert  I.(n.605). Pe tronul regatului  urca regele Clovis al II-lea. Dagobert a fost  alaturi de Clovis si  Charlemagne (Carol cel mare), unul dintre cei mai importanti monarhi ai evului mediu timpuriu european.

·         1526: Isabela de Burgundia, soția regelui Christian al II-lea al Danemarcei (n. 1501)

·         1629: A decedat Mitropolitul Moldovei si Sucevei, Anastasie Crimca; (n.1560). S-a născut în a doua jumătate a secolului XVI. Datele biografice din perioada iniţială a vieţii sale sunt cunoscute cu aproximaţie. Se admite că este de baştină din Suceava, din familia negustorului Ioan Crimca. Numele său de mirean era Ilie, căruia în 1587 domnitorul Petru Şchiopul i-a dăruit pentru slujba credincioasă o selişte. Se presupune că s-a călugărit în acelaşi an la mănăstirea Putna, ca un an mai târziu să devină egumenul mănăstirii Galata din preajma cetăţii de scaun a Ţării Moldovei. În timpul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Moldova, este ales episcop al Rădăuților (iunie 1600); în septembrie 1600 a pierdut scaunul, retrăgandu-se la moșia sa Dragomirești, lângă Suceava. În 1602 a ctitorit (împreună cu frații Lupu și Simion Stroici) o bisericuță, devenită apoi bolniță, iar mai tîrziu biserica monumentală a mănăstirii care se va numi Dragomirna, cu hramul „Pogorarea Duhului Sfânt”, una dintre cele mai de seamă creații arhitectonice ale începutului de epocă modernă în spațiul românesc. În primăvara anului 1606 este ales episcop de Roman, iar în primăvara lui 1608 mitropolit al Moldovei, cu reședința în Suceava, păstorind până la moarte (cu o întrerupere în anii 1617 – 1619). În calitate de mitropolit a luat măsuri pentru o mai bună desfășurare a vieții mănăstirești și pentru scutirea slujitorilor Bisericii de dări; a avut o atitudine potrivnică închinării lăcașurilor așezămintelor din afara țării și împotriva călugărilor străini aflați în mănăstirile moldovene (în marea lor majoritate greci). A îndeplinit două misiuni diplomatice în Polonia, din încredințarea domnilor țării; a înființat, cu cheltuiala sa, un spital în Suceava (1619), acesta fiind primul atestat documentar în mediul urban de la noi. A purtat o grijă deosebită ctitoriei sale Dragomirna. Aici a creat o adevarată școală de caligrafi miniaturiști, Crimca însuși fiind înzestrat cu talent artistic deosebit. Se constată o similitudine între decorațiile picturale ale lăcașului și miniaturi, evidențiind influența pe care a exercitat-o asupra picturii murale a Dragomirnei. După calculele specialiştilor pînă în prezent se cunosc nouă manuscrise executate de Anastasie Crimca, iar altele trei doar semnalate. Dintre cele mai cunoscute opere de copist ale cărturarului moldovean fac parte „Tetraevanghelierul” şi „Evanghelia” din 1609, două Liturghiere din 1610, „Tetraevanghelierul” din 16114, „Liturghierul” şi „Psaltirea” din 1616, precum şi un „Apostol” din 1619, toate aflate în colecţiile din România. De asemenea lui Anastasie Crimca i se atribuie, reieşind din maniera de executare, un şir de alte manuscrise în număr de circa 25. Dintre acestea 13 aparţinînd lui Anastasie şi şcolii sale caligrafice au fost identificate în bibliotecile şi arhivele din Ucraina şi Rusia. Alte opere ale lui Anastasie Crimca au ajuns în bibliotecile din Viena, după anexarea Bucovinei (n.r. Moldovei de nord) de către austrieci. Cercetătorii constată că în opera lui A. Crimca sunt originale interpretări picturale ale literaturii creştine şi ca imaginaţie depăşesc modelele clasice bizantine şi slave. A. Crimca este cunoscut şi ca autor al unui imn religios în limba slavonă „Vers de plîngere al omului căzut adresat sufletului său„², operă cu profund conţinut de morală creştină. În primele decenii ale secolului XVII, activitatea cărturărească a lui Anastasie Crimca a dat un nou şi puternic suflu culturii de limbă slavonă în Moldova. În perioada imediat următoare cărţile sale au servit drept izvoade şi modele caligrafice pentru copiştii de carte manuscrisă în limba română. Manuscrisele din țară: „Apostolul de la Viena” și un Tetraevanghel din Lvov cuprind peste 250 de miniaturi (scene și portrete biblice), la care se adaugă frontispicii și inițiale înflorate și 15 autoportrete lucrate de mitropolit sau de ucenicii lui.

·         1847:  Antoinette Murat, bunica paternă a regelui Carol I al României (n. 1793)

·         1865: Pierre-Joseph Proudhon, filosof francez, părintele anarhismului (n. 1809)

·         1905: A murit filosoful indian Debendranath Tagore; (n. 15.05.1817).

·         1905: A încetat din viaţă medicul ceh, naturalizat român, Felix Iacob, membru titular al Academiei Române din 30 iunie 1879 și vicepreședinte al Academiei Romane; (n. 6 ianuarie 1832). A fost o personalitate științifică în domeniul igienei, îndeplinind funcția de medic-șef al Capitalei și a participat la Războiul de Independență al României conducând spitalele militare din Turnu Măgurele.

·         1925: Maria Sofia de Bavaria, soția regelui Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii (n. 1841)

·         1927: Charlotte a Belgiei, soția împăratului Maximilian I al Mexicului (n. 1940)

·         1951: A decedat  C.C. Nottara, compozitor şi violonist, critic muzical,  fiul actorului Constantin I. Nottara. A fost membru fondator şi dirijor al Orchestrei Municipiului Bucureşti (1929-1939), dirijor al Orchestrei Radio (1933-1938) şi membru fondator al Societăţii compozitorilor români (1940); (n. 1890).  A studiat vioara la Conservatorul din București  perfecționându-se ulterior la Paris. Printre lucrările sale se numără un poem pentru vioară și orchestră (1920), o suită (1930), „Poemul Păcii” (1948), un nonet, baletul mimodramă „Iris”, operele „La drumul mare” (după Cehov, 1941), „Se face ziuă” (după Zaharia Bârsan, 1943), Ovidiu (după Vasile Alecsandri, 1950). Aflată la început sub influența impresionismului francez, creația lui Nottara s-a integrat treptat tendinței primelor decenii ale secolului XX de formare a unui stil național românesc.

·         1957: Barbu Lăzăreanu, istoric, critic literar și bibliograf (n. 1881)

·         1964 - A murit scriitorul Constantin Argeşanu ("Pilot fără noroc", "Ţambalul lui Chiron") (n.21.12.1894).

·         1971 – A murit Martin Bercovici, inginer, unul dintre pionierii planurilor de electrificare a Romaniei; membru al Academiei Romane; (n.24.08.1902).

·         1973:  Romulus Cândea, istoric român, membru corespondent al Academiei Române (n.1886). A fost profesor de Istorie bisericească și discipline pedagogice la Institutul de teologie pedagogică din Sibiu (1915-1919), profesor de Istorie bisericească universală la Facultatea de Teologie din Cernăuți (1919-1922), titular al catedrei de istorie universală medie, modernă și contemporană de la Facultatea de Litere și Filosofie din Cernăuți (1922 – 1940), profesor de Istorie universală la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj (1940- 1947, între 1940 și 1945 refugiată la Sibiu). De asemenea a fost Decan al Facultătii de Litere și Filosofie din Cernăuți între anii 1923-1924, apoi Rector al Universității din Cernăuți între anii 1925 – 1926. Romulus Cândea a fost Membru corespondent al Academiei Române din 1929, membru laic în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Cernăuților și în Congresul Național Bisericesc, deputat și senator din partea Universității din Cernăuți. Este întemeietorul  Institutul de istorie şi limbă al Universitatii din Cernăuţi.

·         1977: Dona Barta, regizor de film documentar

·         1981 – A decedat Catinca Ralea, traducătoare, regizoare de film, actriță și realizatoare de emisiuni radio-tv din România. A fost fiica  criticului literar Mihai Ralea  si sotia actorului Emanoil Petrut; (n.5.septembrie 1929). A condus secția de limbă engleză la Radio  mai mulți ani. La București există o stradă numită în cinstea ei, iar la Societatea Română de Radiodifuziune, o sală este numită în cinstea ei.

·         1985 - A murit prozatorul Ovid Aron Densuşianu (n.22.03.1904).

·         1990 – A murit Bhagwan Sri Rajneesh, mai cunoscut sub pseudonimul de OSHO, poate fi considerat unul dintre cei mai prolifici autori, unul dintre liderii spirituali cu cei mai numeroşi discipoli, unul dintre cei mai bine vânduţi şi citiţi autori din întreaga lume; (n.11.12.1931).

·         1996 – A murit compozitorul roman de muzica usoara Elly Roman; (n.1905).

·         2000: Bettino Craxi, președinte al Consiliului de Miniștri al Italiei în perioada 1983-1987 (n.1934)

·         2000 - A murit actriţa americană Hedy Lamarr, o Sharon Stone avant la lettre, consideartă în anii 30 cea mai frumoasă femeie din lume. A turnat mai mult de 30 de filme (“Samson şi Dalila” de Cecil B. De Mill –1949), dar din anii 50 n-a mai filmat deloc. În schimb, în 1980, l-a dat în judecată pe Mel Brooks pentru că acesta i-a parodiat numele în filmul “Şei în flăcări” (n.1916).

·         2001: A încetat din viaţă filologul Emil Turdeanu, membru de onoare al Academiei Române, editor a două prestigioase reviste ale exilului românesc: “Revue des etudes roumaine” şi “Fiinţa românească”; (n. 10 noiembrie 1911).

·         2003 –  A murit jurnalista Françoise Giraud, (nascuta  Lea France Gourdji), cofondatoare a revistei ”L´Express” şi om politic francez. A fost fiica directorului Agentiei telegrafice otomane de la Constantinopol, Salih Gourdji si al Eldei farragi, israeliti din Imperiul Otoman. Giraud a fost  prima  care  a folosit  expresia „la nouvelle vague” (noul val) in cinematografia franceză; (n.21.09.1916).

·         2007: Hrant Dink, scriitor, editor și ziarist turc de origine armeană (asasinat) (n. 1954)

·         2007: Murat Nasyrov, cintaret, compozitor, artist vestit (n. 1969)

·         2015: A decedat la Ploiesti, marele inventator român Virgilius Justin Capră (n. 22 februarie 1933, Măgureni, județul Prahova). A fost un profesor și inginer român care a inventat mai multe vehicule cu consum redus de carburant și care a inventat un jet pack ⁠(en). A primit diferite distincții și premii de anvergura redusă precum: Premiul Arca, Premiul Ifia Eco pentru cea mai bună invenție ecologică (triciclu electric sau hibrid, împreună cu Marian Velcea); diploma Eureca Gold Medal pentru același aparat; diploma Salonului Internațional de invenții de la Geneva și Premiul Dan Voiculescu și multe altele.

Sărbători

·         Sf Cuv: Macariecel Mare și Macarie Alexandrinul; Sf Ier Marcu, mitropolitul Efesului; Sf Mc Eufrasia (calendar creștin-ortodox)

·         Sf. Marius si Marta, soți martiri (calendar romano-catolic)

·         Sf. Macariu Egipteanul; Sf. Arseniu, ep. (calendar greco-catolic)

ARTE 19 Ianuarie

INVITAȚIE LA OPERĂ 19 Ianuarie

Il Trovatore (Trubadurul) de Giusepe Verdi

MUZICĂ 19 Ianuarie

Boris Blacher

Ludovic Bacs

Constantin Drăghici

Janis Joplin

JANIS JOPLIN: Greatest Hits 

Dolly Parton

Deep Purple

The Very Best of Deep Purple 

Robert Palmer

C.C. Nottara, compozitor şi violonist

C.C. Nottara - Siciliana 

Elly Roman

1.  Cristian Vasile - Tu nu știi să iubești:

2.  Viorica Vrioni - Tangoul nopţii (1935): 

3.  Cristian Vasile – Mereu: 

4.  Cristian Vasile – Ilona: 

5.  Cristian Vasile – Nușa:

6.  Cristian Vasile - Aș vrea:

7.  Jean Moscopol - O carmela Mea: 

8.  Cristian Vasile - Vreau o singură stea (1933): 

9.  Jean Moscopol - Dorința mea: 

10.              Gigi Marga - Ada-Kaleh: 

11.              Aurelian Andreescu - În tot ce e frumos pe lume: 

12.              Puiu Nastase - Te rog, ai rabdare cu mine...: 

13.              Aurelian Andreescu - Panselute Albastrele (1966): 

14.              Ilinca Cerbacev - Cintec Simplu (1966): 

15.              Constantin Florescu - Mi-e dor de acasă: 

16.              Doina Badea - Ploua (1966): 

17.              Ilinca Cerbacev - Nu mai plînge florile iubirii: 

18.              Ochii care nu se vad se uita, FOXTROT, Out of sight, out of mind, 1930s: 

Murat Nasyrov, cintaret, compozitor

Murat Nasyrov 

ÎNREGISTRĂRI NOI: 

Vivaldi: Complete Flute Sonatas

Beethoven: Complete Symphonies | 9 symphonies

Vivaldi - Concerto for Cello in C-moll, RV 401

POEZIE 19 Ianuarie

Alecu Donici

Biografie

Nastere: 19 ianuarie 1806, Bezin, azi Donici, Orhei
Deces: 21 ianuarie 1865, Iași

Alecu Donici (Alexandru Donici) a fost un poet fabulist basarabean.

Era inspirat de fabulele lui La Fontaine și Krilov. In 1835 este evidențiat ca traducator in revista moscovita Teleskop, traducand fabule de Pușkin și Krilov. In cooperare cu Constantin Negruzzi traduce și publica “Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin “Țiganii”(1837) și alte creații ale clasicilor literaturii universale.

OPERA: 

Fabule, pref. de C. Negruzzi, Bucuresti, f.a.: 
Povestea fabulei, pref. de C. Negruzzi, f.a.; 
Fabule, Chisinau, 1936; Fabule, Bucuresti, 1936; 
Fabule, Iasi, 1840 (ed. II, 1842); 
Fabule, ed. ingrijita de V. Ciobanii, pref. de E. Boldan, Bucuresti, 1952 (ed. II. 1956; ed. in, 1958). 

Traduceri: 

A. S. Puskin, Tiganii, Bucuresti, 1837;
Satire si alte poetice compuneri de printul Antioh Cantemir, in colaborare cu C. Negruzzi, Iasi, 1844 (ed. II, 1858). 

 Înţeleptul şi magnatul

Un înţelept odată şedea cu un magnat
La sfat.
— Tu, care cunoşti lumea
Şi-n inime citeşti,
Te rog să-mi lămureşti
De ce-n societăţi alese mai anume,
Nici prinzi de veste când cu oameni te trezeşti
Nepotriviţi şi seci?
Aşa pe înţelept magnatul întrebă,
Iar el răspuns îi dă:
— Societăţile au soartă potrivită
Cu o bina din nou mai mult de lemn zidită.
Spre pildă, eu acum o casă mi-am făcut
Şi nici nu m-am mutat,
Iar greierii de mult
În ea s-au aşezat.
Cercând cu scumpătate
A fabulei sujet,
Găseşti c-avea dreptate
Acel om înţelept.
Şi cum să se numească
Gurliii mădulari,
Ce nu ştiu să vorbească
În societăţi mari,
Dar, prin a lor strigare,
Împiedică pe alţi,
Mai ispitiţi bărbaţi,
Să facă vro lucrare? 

Racul, Broasca Si Stiuca

Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.

Aşa-i şi la omenire,
Când în obşte nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbânda şi cu pace. 

Musca

De la arat un plug
Venea încet spre casa
Si, la un bou pe jug,
O musca se-asezase.
Iar ei, spre-ntâmpinare,
O alta musca-n zbor
Îi face întrebare:
— De unde, draga sor’?
— Si mai întrebi de unde!
Ei musca îi raspunde
C-un aer suparat.

Au nu pricepi ce facem?
Nu vezi ca noi ne-ntoarcem
Din câmp, de la arat!

Spre lauda desarta
Multi zic: noi am lucrat,
Când ei lucreaza-n fapta,
Ca musca la arat. 

Artur Enăşescu

Biografie

Artur Enasescu a trecut prin viata atat de umil incat nici macar locul de nastere nu-i este cunoscut. Dupa unele opinii este vorba despre Burdujeni; conform altora, de Botosani. Se pare ca tatal i-a fost un oficiant P.T.T., Alexandru, dupa numele de botez, devenit 'conu' Alecu' (ca si Alexandru Paleologu) odata cu inaintarea in varsta si in ierarhia postelor (seful oficiului din Botosani). Viitorul poet era var cu viitorul actor Ion Manu.
Scoala nu prea l-a atras, ducandu-se la cursuri pe apucate, neimpins din urma de mama naturala, aceasta decedand. Artur era rebel la constrangeri de orice fel. A urmat si doi-trei ani la liceul National din Iasi. Bacalaureatul l-a luat cu mari intarzieri, in 1913, dupa ce a plecat la Paris (1911-1912), pasa-mi-te pentru studii superioare, unde, totusi, dupa parerea lui Tudor Vianu, care-l pretuia deosebit de mult, a audiat niscaiva cursuri de filosofie. Ii placea eleganta vestimentara, adora florile si femeile.
Daca informatia lui Mihail Straje este exacta, a debutat in numarul 8, anul IV, din 25 august 1910, al "Convorbirilor Critice".
Cu ajutorul unui unchi, politician conservator, mosierul Victor Miclescu, in 1914 il gasim pe Artur Enasescu redactor la "Epoca". Tot in acel an debuteaza cu sonete si in "Convorbiri Literare".
Este considerat ca preluand locul de poet filosof, lasat liber succesiv de catre Mihai Eminescu, D. Nanu si Panait Cerna, toti decedati. Alaturi de articole politice ("Politica si Cultura"; "Emanciparea politica a femeii"; "Carturarii in politica"; "Este razboiul un factor de purificare morala?"), a semnat si o ampla recenzie asupra debutului literar al lui Lucian Blaga sau articolele: "Intelectualismul lui Alex. Vlahuta" si: "D-l Iorga si nationalistii". Deosebit admirat de criticul Perpessicius, publica in "Universul literar"; colaboreaza la "Rampa", "Propilee literare", Familia".

Inima ! de-ai vrut Sa ma nasti artist. Cum nu te-a durul. Inima, de-ai vrut ?
Din tot ceea ce Artur Enasescu a smuls inimii si visului sau, dind ofranda oamenilor si liricii romanesti, azi se cunosc doar versurile din Tiganca :
E Rita, fecioara cu ochii sprintari,
Cu sini ca de piatra, Nascuta-n alaiul a zece cobzari,
Regina pe satra.
Zglobie ca fulgul, cutreiera vai
Si negre poiene, Iar ochii ei tineri ii joaca-n vapai
pe umede gene 
Usor se mladie, roteste pe loc,
Dind chiot salbatec Si pare piciorul ei sprinten in joc
Atins de jaratec

Dar citi oare mai stiu ca aceasta tulburatoare poezie, devenita romanta pe muzica lui Ionel Fernic, apartine celui ce a reintrupat, in ipostaze mai dramatice si mai umilitoare, destinul amar al lui Mihai Eminescu ? Si daca unii au retinut ca acest admirabil si dinamic tablou al fermecatoarei si patimasei Carmen moldo-valahe, "regina pe satra", a izvojrit din penelul lui Artur Enasescu, totusi citi din ei isi mai amintesc de celelalte versuri ale lui ? Asupra acestora, colbul tacerii s-a asternut nestingherit, si pe nedrept. Dureroasa a fost existenta poetului, dureroasa este si uitarea care a invaluit manunchiul lui de poezii.
Legenda tesuta si intretinuta decenii in sir asupra existentei umane a lui Artur Enasescu - chinuita, sfirtecata, paradoxala si pentru unii, vai! "pitoreasca", in atmosfera contrastelor flagrante ale Bucurestiului din prima jumatate a acestui veac - a estompat, a anihilat vibratiile autentice ale versurilor sale, parte din ele reunite in volumul Pe ginduri din 1920, multe ramase risipite prin revistele literare ale vremii. Pina si G. Calinescu 1-a uitat, nementionindu-1 nici macar in cohorta stihuitorilor de-o clipa, la "bibliografie", in Istoria literaturii romane. Artur Enasescu a indurat, pina la supremul exod intimplat la inceputul lunii decembrie 1942T calvarul zguduitor al unei existente impinse pina dincolo de limitele omenesti posibile ale mizeriei fizice si morale.
S-a nascut prin 1888, pare-se la Botosani sau la Burdu-jeni, unde tatal sau, Alexandru Enacescu, era oficiant P.T.T. si avea in subordinele sale, atunci, pe viitorul scriitor C. Ig-natescu. Dupa ce absolva cursurile Liceului Laurian din Botosani, se indreapta spre Paris, prin 1912, unde audiaza cursuri de filozofie, asumindu-si ulterior titlul de doctor in aceasta stiinta. Debutul poetic si-1 face in revista Convorbiri critice, in numarul 8, din 25 august 1910. cu sonetul Amor. inccpind din 1914, dupa un stagiu de gazetarie la Epoca, devine colaborator asiduu la Convorbiri literare, publicind versuri, concomitent, si la revistele Vremuri noua si Solia. in timpul primului razboi mondial se afla pe linia intiia a frontului. Era insa, prin alcatuirea lui launtrica, prea putin sau de loc pregatit pentru incordari maxime. Tudor Vianu, care-i era prieten, isi amintea, mai tirziu : "L-am reintilnit pe Artur Enasescu, in primavara anului 1917 la Botosani,, orasul sau de bastina, revenit acolo ca elev al scolii pregatitoare de ofiteri de rezerva. intr-o duminica, l-am vizitat hr casele batrinesti ale parintilor si am schimbat gindurile noastre de atunci pe prispa, privind catre gradina cu flori. Dar am avut tot atunci, pentru intiia oara, impresia unei amenintari in preajma prietenului meu. Artur era iun elev absolut inadaptabil la rigorile regimului militar. Parasea frontul ratacind cu arma in mina prin fineturi si isi umplea cartusiera cu manuscrise. A trebuit sa repete stagiul pregatirii sale si a plecat ca simplu soldat, la unitatea lui, in fata inamicului" (Tudor Vianu : "Umbra poetului", in "Jurnal", E.P.L., 1961, p. 36). in timpul razboiului, Artur Enasescu continua sa scrie, poezia sa Balada crucii de mesteacan fiind datata "Oituz, iulie 1917", dar nu publica nimic. Abia dupa demobilizare, in 1918, colaboreaza mai intii la ziarul botosanean indrumarea, iajr din 1919 colaboreaza sustinut la Luceafarul, lucrind chiar in redactia revistei, mutata la Bucuresti. Pe linga versuri, in paginile acestei reviste de prestigiu semneaza felurite articole de orientare generala, eseuri, cronici literare si dramatice, revelindu-se ca un spirit lucid, stapin pe o bogata cultura, inzestrat cu finete si gust artistic, receptiv unor nobile idei de umanitate si progres. De pilda, scriind despre Patima rosie a lui Mihail Sorbul (Luceafarul nr. 18, 1919, p. 374), remarca, judicios, ca "psihologia infrigurata a acestei piese, acea nota izbutita de modernism pe care o introduce in literatura noastra dramatica, caracterele infatisate, care, cu tot exotismul lor, sint individualitati superioare ale unor tipuri concepute de autor, in sfirsit actiunea vie si colorata, dialogul sclipitor, toate acestea contribuie sa ridice lucrarea d-lui Sorbul deasupra unui vremelnic succes". Interesante sint si articolele in care Artur Eansescu isi exprima clar si categoric un punct de vedere in anumite probleme de ordin social-politic. Bunaoara, in articolul Politica si cultura (Luceafarul nr. 10, 15 mai 1919, p. 201), rcluind in alti termeni ideea maioresciana a formei fara fond, poetul scotea in evidenta discordanta care exista in acea vreme intre vorbele si faptele politicienilor, toate teoriile si promisiunile publice ale acestora raminind fara aplicare practica. "Daca adincim societatea romaneasca, - se spunea in articolul citat - observam acelasi contrast izbitor intre conceptia teoretica a ideilor cari se agita la suprafata si structura reala a acestei societati, ca si pe vremea cind il semnalase Maiorescu pentru prima data in studiile sale critice. Se pare ca un geniu rautacios, prezidind la actiunile noastre publice, desparte in chip ostentativ logica faptelor de aceea a ideilor, si aceasta cu deosebire in domeniul politic".
Demn de amintit e si articolul Este razboiul un factor de purificare morala? (Luceafarul, nr. 20-21, 1918, p. 438) in care, po lemizind cu cei ce considerau razboiul "ca un factor de regenerare sufleteasca, ca un fel de purgatoriu al neamurilor, menit sa exalte energiile unei rase si virtutile active ale indivizilor", Artur Enasescu afirma categoria : "Nimic mai fals decit aceste asertiuni !", argumentind apoi amplu, temeinic si convingator afirmatia sa.
Dupa ce Luceafarul isi inceteaza aparitia, Artur Enasescu reia activitatea publicistica, sporadic, la Convorbiri literare, apoi la Flacara, Steagul si Propilee literare. Cea mai fecunda activitate poetica o are insa in 1926, in Universul literar, condus atunci de Perpessicius. lin anul respectiv, poetul primeste premiul "Ion Pavelescu" al Societatii Scriitorilor Romani pentru cel mai bun sonet al anului - sonetul Afro-dita, in urma referatului calduros si elogios sustinut tot de Perpessicius, publicat apoi in Universul Literar din 6 martie
1927.
Drama infioratoare care va mistui apoi treptat mintea si trupul lui Antux Bnasesou incepe sa se faca simtita din acesti ani. Suflet extrem de sensibil, poetul nu are taria sa-si mentina echilibrul moral in fata greutatilor vietii, dezarmeaza si ingenuncheaza, ultragiat in frumusetea lui launtrica de realitatile unei societati adverse. Bolnav, istovit, cu mintea din ce in ce mai ratacita, ajunge o ruina umana, o intristatoare figura hieratica a dezmostenitilor vietii, prelun-gindu-si la nesfirsit suferinta. Asa cum Oscar Wilde agoniza pe malurile Senei, la hotarul dintre veacul trecut si cel prezent, urmarit, cu privirea compatimitoare, si de poetul nostru Dimitrie Anghel, tot astfel si Artur Enasescu isi purta pasii in vazul lumii, in Bucurestiul luxului si al opulentei, intre Capsa si fostul palat regal, imbracat literalmente in zdrente, cu chipul brazdat de suferinta, intinzind mina, cu groaznica umilinta, pentru un muc de tigare sau un gologan pentru o piine. in 1934, participind la un concurs organizat de revista Viata literara, isi trimite cartea de vizita unde, alaturi de titlul de doctor in filozofie, de laureat al premiului S.S.R. pentru sonet, adauga cu mina lui macinata de boala : "Actualmente fara domiciliu, bolnav, gol si flamind". Oficialitatea culturala a vremii privea cu o cinica indiferenta ia nenorocirea poetului. in tara sinecurelor, care era Romania de odinioara, unde toate vlastarele decrepite ale claselor sta-pinitoare puteau obtine lesne posturi inalte in ministere si in diplomatie, nu se gasea nici cea mai modesta slujba pentru Artur Enasescu, nu se gindea nimeni sa ofere poetului cersetor un pat intr-un sanatoriu, lasindu-1 prada batjocurii. Doar confratii de vis si truda, la fel de coplesiti de saracie, lansau deseori indurerate si revoltate apeluri pentru salvarea poetului. Spre pilda, in articolul Poetul cu un singur ciorap, publicat la 14 ianuarie 1933, Eugen Jebeleanu scria : "Nu trebuie sa ai de-a face neaparat cu muzeele sau cu biblioteca, pentru a fi auzit de Artur Enasescu. Cine n-a luat cunostinta de acest nume, popularizat prin stema mizeriei ? Care trecator de pe Calea Victoriei nu s-a cutremurat la vederea acelei umbre in zdrente, strecurindu-se pe linga ziduri, cu zJImbetul dementei cautind o stea ?

Artur Enasescu este scriitor roman. S-a scris atita despre el, despre drama existentei sale de literat si om, despre spectacolul oferit de un poet, al carui talent se mistuie, se prabuseste, neajutorat cu adevarat de nimeni, incit toata povestea s-a banalizat.
Astazi o repetam. Ca un ultim strigat, ca o ultima alarma".
indureratele si revoltatele voci ale confratilor au ramas inca fara ecou, zadarnice. Poetul s-a zbatut indelung intre viata si moarte, cu o putere de rezistenta aproape supraomeneasca, mult timp dupa ce faptura sa implinise o jumatate de secol de amarnica si tragica existenta.
in rastimpul scurt de la debut si pina cind s-a prabusit cu mintea detunata, Artur Enasescu n-a creat o opera de prea mare intindere, dar investita cu suficiente valori artistice care sa atraga interesul si stima posteritatii. Parcurgind versurile din volumul antum Pe ginduri si din cel postum Revolta zeului, ca si cele aproape douazeci de poezii ramase inca uitate in Universul literar si Propilee literare, observam ca Artur Enasescu era in primul rind, datorita si formatiei sale filozofice, un poet reflexiv, inclinat spre meditatie, spre lirica de cugetare, cu implicatii parnasiene. Preocupat de a descifra sensul existentei umane, Artur Enasescu ajunge la o concluzie activa, facind din substanta versurilor sale o vibranta apologie a vietii, a setei de a trai. Poezia intitulata semnificativ Credinta este o pasionata pledoaiie pentru nobila idee ca omul e dator sa aiba un ideal, un vis pentru implinirea caruia sa se zbata, sa lupte. Initial, in maniera parnasiana, contureaza un decor dezolant, sugereaza o atmosfera de inertie, de prabusire :
Zaresti printre poteci tacute
Frinturi de temple ruinate
Si nici o ruga nu-nfioara
Adinca lor singuratate.
Azi, jalea veciniciei goale Pe-a noastre suflete-i stapina, Si visul urias al firii isi poarta aripa-n tarina.
Convins ca omul trebuie sa renasca din propria-i cenusa, ca pasarea Phoenix, sa se avinte temerar, stapinit de setea de viata, poetul indeamna :
O ! smulgeti idoli noi, din piatra
Altarelor paraginite,
Sub negre, uriase domuri,
O viata noua sa palpite.
Slaviti un vis, o nalucire, Si tresariti macar o clipa Cind infinitul va cuprinde Sub uriasa lui aripa.
Chemarea la viata e proiectata pe un tulburator elogiu al iubirii, ca sens sublim al existentei umane :
ingenuncheati sfiosi in fata Iubirii si-o indumnezeiti, Caci ea va-mbalsamcaza cupa Din care pururea sorbiti !
Altar de slava ridicati-i ! Svirliti cu suflele curate Pe sarutarile de-o clipa, O raza de eternitate !
Apologia vietii se rasfringe, in versurile lui Artur Enasescu, asupra feluritelor ipostaze umane. in Tiganca, Rita intrupeaza pasiunea frenetica de a trai, in conditiile elementare ale simplitatii. Existenta umana, vazuta in esenta ei, in virtutile morale pe care i le confera posibilitatea de a trai, de a se intrepatrunde cu toate elementele lumii reale, este celebrata, prin intermediul simbolurilor, in admirabila poezie Revolta zeului. Aici, Artur Enasescu reia, intr-o viziune proprie, mitul lui Hyperion din Luceafarul lui Eminescu. Zeul, solitar "pe-a cerului tacuta si yista-mparatie", claustrat in "slavile albastre" si inconjurat doar de "singuratati de moarte", vrea sa se desprinda din nemurire, e stapinit de dorinta de a renunta la eternitate si atotputernicie, ca si Hyperion, pentru a deveni un simplu om, pentru a se bucura de viata pamanteasca :
Nemarginire trista, ce-n lumea ta ma tii
incatusat pe veacuri de culmile pustii !
Desfa-ma doar o clipa ! Cadeti voi lanturi grele,
Sa ma ridic deasupra eternitatii mele !
Zeul aspira ca nimic din ceea ce e omenesc sa nu-i fie strain, vrea sa traiasca viata deplin, sa aiba aceleasi suferinte, bucurii, patimi si credinte ca si oamenii :
invaluit de patimi, sa sufar, sa iubesc !
Sa simt adinc in pieptu-mi nadejdile cum creic,
Descatusat o clipa, fugind de umbra mea
Sa ma-nfior de-o floare, sa cred in orice stea.
Daca Hyperion ramine dezamagit de cele pamintesti, re-tragindu-se in lumea lui "nemuritor si rece", Zeul intelege profund ca viata oamenilor nu are puritatea si stralucirea cristalului, fiind plamadita din bucurii si suferinte, din vicisitudini, din zbucium, si de aceea doreste sa o traiasca aidoma :
Jos, chiar de gem atitia pe-ndurerate cai,
Drept candela speranta le sta la capatii.
De sufar muribunzii, pe fruntea lor de para
Aripele-i de aur credinta-si desfasoara.
Voi, ce simtiti al vietii nemarginit mister, Credinta va ridica mai sus de Zei si Cer !
Neputind sa se desprinda din nemarginirea vesniciei, zeul e coplesit de durere :
Si-n clipa cind pe bolta luceferii rasar, Patruns de jale, Zeul, sbucni-ntr-un plins amar.
Facind elogiul vietii, al existentei umane, Artur Enasescu vedea sublimul ei in stradaniile oamenilor de a dobindi treptat ceea ce inca nu ie apartine, dar spre care nazuiesc. intr-un Sonet, edificator pentru inclinatia sa spre reflexivitate, in care apeleaza la interogatiile caracteristice acestui gen de poezie, pornind de la premisa cognoscibilitatii, referitoare la ideea ca nici o limita eterna nu ne desparte de adevarul absolut, dar ca etern ne va desparti o limita, poetul isi exprima convingerea ca viata oamenilor, pentru a fi demna de trait, trebuie sa aiba intotdeauna un sens activ. Daca oamenii ar sti ori ar avea totul de-a gata, dintr-o data, s-ar blaza, ar deveni inerti :
De-oi disparea tu, dulce nestiinta Si-al nostru gind s-ar desveli din ceata, Ce crez adinc ne-ar mai lega de viata ? Ce vis nebun ? Ce scumpa nazuinta ?
Inerti si tristi, cu sufletul de gheata, incununati pe veci de biruinta, Ne-am adinci olimpica fiinta intr-un extaz de liniste mareata.
inzestrat cu un autentic talent, Ar tur Enasescu era departe de a fi monocord. Avea un registru liric multiplu, in-troducind in versurile sale tonalitati si nuante variate, pe .care, din pacate, in scurta si dureroasa sa activitate creatoare nu a putut sa le desavirseasca, sa le dezvolte indeajuns .de amplu. O pajrte a liricii sale se afla sub semnul evident al parnasianismului. Cu un remarcabil simt pictural, apelind la virtutile fantazei, cultivind imaginea cu puterea de sugerare, a conturat citeva tablouri cu nuanta exotica, in versuri fluide, presarate cu asocieri de cuvinte expresive, intr-un ritm de melopee. Se pot cita in acest sens poezii ca Din Cytera, Floarea mortii, Cleopatra si altele. In aceasta din urma, de pilda, creioneaza imaginea Egiptului antic :
Un joc de chilimbare, par in bazinuri stropii,
inalta forme svelte spre cer eliotropii,
Olendrii se-mpreuna cu desii sicomori
Si singera vazduhul sub purpura de flori.

Afrodita

In hau de mari, batute de furtuna, La pieptul spumegatului talaz, Prinzandu-i gingas, bratul de grumaz Dormea seninul ca un fulg de luna. Seninatate, zbucium, impreuna, Uniti de sorti pe-al apelor podghiaz, Nascura, robi aceluiasi extaz, Nemarginirea, floare de genuna. Si haosul gemu de frematare, Cand cea dintai semeata-ntruchipare, Vis cald! Femeia, amfora de slava, Zbucni leganatoare si suava, Vrej de senin cu fruntea-n sarg de stele, Din zvarcolirea undelor rebele.

Visătorii

O visatori, cu suflet de copii,
Voi paseri, de lumina speriate,
Ce rataciti cu genele plecate,
Pe strazi intunecoase si pustii!

Voi, cu priviri curate de fecioara,
Sfiosi si singuratici visatori,
Ce tremurati sub cerul plin de nori,
Si vantul cel mai gingas va doboara!

Ascnsi stati ziua-n tainice unghere,
Si maini de vis v-acopar ochii grei,
Iar cand pe cer s-aprind mii de scantei
Voi rasariti… O, suflete stinghere!

Va prinde luna flori la palarii,
Si tresariti; de-un fosnet bland vi-e frica,
De umbra ce pe ziduri se despica,
Cand rataciti prin noptile tarzii.

In jurul fruntii voastre, visatori!
A noptii duhuri, tainice, s-aduna;
…Intind o scara razele de luna,
Si gandul vostru suie pan-la nori.

Si pasul vostru-n cale sovaieste,
De raze pline, genele se-nchid,
Si va treziti la umbra unui zid,
Cand astrul diminetii licareste.

O visatori, cu suflet de copii,
Voi, paseri de lumina speriate,
Ce rataciti cu genele plecate,
Pe strazi intunecoase si pustii!

Poetul

Port cerul cu stele pe umerii mei!
Tot focul iubirii in piept!
Cuvantul mi-e harpa, vrajita de zei,
Iar gandul, toiag de-ntelept.

Par, bratele-mi, ruguri aprinse, pe veci;
Cununa de flacari mi-e gura, nu lut!
Fiorii de viata, chiar, lespezii reci
I-as da printr-un singur sarut.

Prin geana deschisa, cand ochii-mi patrund,
Un alt cer straluce-n adanc;
El creste si-acopera, zari fara fund,
Cu-n soare mai viu pe oblanc!

Un bici, cu fasii de azur, impletesc,
Pe guri patimase, cand furii se cern
Si-a vietii prostie, destin pamantesc,
Lovita de sfarcul etern.

Cand, aprig spumeaza, veninul pe limbi,
S-asupra-mi cad pietre morman,
Tu pietrele-n bulgari de aur le schimbi
O! fluier vrajit al lui Pan!

A mele sunt campuri, poieni, luminis
Si raza ce moare-ntr-al norilor prag,
Si umbrele dese, din vechiul frunzis,
Cazand peste fruntea-mi de mag!

Eu traznete, fulgere, toate le-adun!
Furtuna dezlantui in voie,
Si-mprastii pe lume, cu-avantul strabun,
Scantei din faclia lui Joe!

Ocean sunt ce trece de-al stancii grumaz,
Unesc lutul negru cu-albastrul senin;
Din orice simtire facand un talaz,
Inving uriasul destin!

Clipe din urmă

Peste cetat de slava, prin vai patriarhale,
Pe unde-au fost ogoare si vesele salase,
Vor creste-n zari ghetarii, fantasme uriase,
Dezvaluind la luna scheletele lor pale.

Batuti de valul vremii ce sfarma tot si roade,
Batran cu fata supta si cu stufoase gene,
Dormi-vor inteleptii sub cumpeni si troiene,
Rupand de-a pururi firul stravechilor izvoade.

Cuaripi de aur, duhuri, pleca-vor in sirag
Pe albe povarnisuri, cu fruntea spre genuna,
Din bratele lor stranse, facand sub cer cununa,
Surazator pieri-vor alaturi, drag cu drag.

O clipa, dogorita de ultimul sarut,
Ce va cuprinde zareac-o mreaja de vapai,
Natura va renaste, rostogolind prin vai,
Cascadele-i spumoase pe brazde noi de lut.

O clipa iar vazduhul va sangera pe ape,
Strafulgerat puternic de-a dorului lumini.
Apoi, frangand tiparul celor din urma crini,
Tot cerul isi va strange azurul sub pleoape.

Si demonul pierzarii va sta mereu la panda;
Prin larguri stapanite de-a mortii dezolare,
Vor luneca doar norii, cu-ncolaciri fugare,
Iar soarele-si va stinge, lin, torta-i fumeganda.

Imbratisand cenusa ramasa pe altare,
Pe-oglinzi de gheata visul pierdutei lumi va trece;
Va tresari-n adancuri sub el pamantul rece
Si-asupra-i se vor cerne cununile stelare.

Un singur om pe lume, din adormita ceata,
Varsandu-si umbra neagra pe-ntunecatul sloi,
Va masura desertul cu gandul inapoi
Si ochiu-i fulgera-va taios ca o sageata.

Zaresc prin colb de secoli faptura lui semeata;
Inalta-i frunte pare de bolta rastignita,
Iar viforosu-i suflet ce-n aspre zari palpita,
Roteste ca un vultur pe crestele de gheata.

Cad blocuri sfaramate sub pieptu-i de titan;
Sorb ochii tot adancul si clarul din tarii;
Iar miile-i de ganduri in zbor de herghelii,
Zburdalnice s-alunga pe recele morman.

Pe-ncremenite valuri sta discul de jaratic –
E-un templu gol natura, cu albe propilee,
Pe care raza lunii, sfielnica scanteie,
Visand un ram in floare, sub cer primavaratic.

Nici-un suspin nu curma oceanul de tacere,
Pe-nvinetite buze dorm sacrele cuvinte;
Jos, groaznica se-ntinde tacerea din morminte,
Iar sus, imensitatea tacerilor din sfere.

Prin cugetu-i din haos, atatea lumi se-ncheaga;
Sta tinta calatorul cu fata spre destin
Si-asteapta vesnicia, haotic si divin,
Pe umerii atletici purtand zidirea-ntreaga.

De piscuri se agata, suind fara ragaz,
Tacuta lui durere si-o poarta catre slava;
Nadejdea-i mai pluteste fluturatoare nava,
Ce lupta-n vijelie cu aprigul talaz.

E ultima veriga din lantul ce se frange;
Roiesc in jur luceferi; iar trupu-i cadaveric,
O clipa mai desparte lumina de-ntuneric,
Pe tample-i in siroaie cad stropi aprinsi de sange.

Simtirea-i sugrumata se zbate ca-ntr-un cleste;
Ar vrea sa franga sloiul cu brate de vapaie,
I-aluneca piciorul, suflarea i se taie,
Iar fruntea-i uriasa cu neguri se-nveleste.

Si, totusi, inc-odata, el se ridica drept;
Si-nfige-n toate gandul – dumnezeiasca dalta –
Visand o lume noua si-o zare mai inalta,
Cand inima-i se frange de barbatescu-i piept.

Imbalsamand pamantul cu-n vis fara de margini,
Suflarea-i inghetata se pierde spre-naltimi;
De sus zbucneste jalnic un cor de heruvimi,
Si-n zvarcoliri de sarpe, trec nori peste paragini.

Fulgeratoare sabii de creste viu se sparg;
Pe axa lor toti sorii se poticnesc o clipa,
Iar moartea-si desfasoara napraznica-i aripa,
Pe cea din urma frunte, rostogolita-n larg.

Corneliu Popel

Biografie

POPEL Corneliu, se naste la 19 ian. 1950, comuna Darabani, judetul Botosani - moare in 18 iun. 1978, Iasi. 

Poet.

Absolvent al Facultatii de Filologie a Univ. din Iasi (1973). Dupa terminarea studiilor universitare, prof. de limba romana in comuna Tibana, judetul Iasi. 

Debuteaza ca elev in ziarul Zari noi din Suceava (1965), publicind ulterior si in lasul literar, Alma matei; Cronica. Amfiteatru, Ateneu. Luceafarul, Convorbiri literare etc. 

Debut editorial cu volum de versuri Fratii mei blinzi (1974), dupa ce ii aparusera poezii si in antologia Cerul in apa (1970), ce reunea debutantii in poezie selectionati de Editura Junimea din Iasi. A mai publicat volum Aurea saecula (1977). Postum, i s-a publicat volum de versuri Elogiul intelepciunii (1979).

Epitetul din titlul volumului de debut al lui Corneliu Popel (Fratii mei blinzi, 1974) se adecveaza exanguitatii poeziei. O tulbure conceptie imnica provoaca mecanismul limbajului, o sintaxa eliptica si destul de capricioasa incearca sa-i confere mister. 

Frapeaza, pina la a deveni plictisitor prin inexistenta, un simulacru de elevatie nesustinuia de saracaciosul material prelucrat. Cuvintele sint „fara de prihana", „celeste", „sacrale"; gesturile, „auguste". Este „sublima" lunca, la fel de sublim e drumul (cu varianta lui „susea"), nu mai putin sublima, „augusta gradina". Poetul oficiaza de la inaltimea unor eterate concepte, se vrea prin cintec hierofant in numele patriei, avind oarecum intuitia valorii conceptului de descendenta hol-derliniana. In cea mai buna interpretare, insa nu si pe deplin plauzibila, patria este aici toposul logosului: 

„printre arbori de aur patria ea sfinta raza ea roua sublima gura de aur care cuvinla fiilor pace eterna".

Rostirea pare o redundanta in cautarea obiectului. De la o poezie la alta, aceleasi atribute ornante incearca sa-si ia zborul spre indeterminalul cer imnic, raminind doar o pura promisiune, esuind, de fapt, in gravitatia locului comun, daca nu si hilar (exemplu: pe ramura teiului „sfint" sta „pasarea neamului"). Cu Aurea saecula (1977), cel mai comentat dintre volumele sale, se incearca introducerea unei oarecare discipline: versurile sint mai putin trunchiate, catenele sintactice slujesc mai firesc discursul, iar poezia se preocupa de aspectul unitatii ei. insa nu sint inlaturate vechile obsesii, ci, dimpotriva, amplificate. Astfel, se configureaza si un patetism minor, de dulce tihna naturista, „dumbravi latine" adasta pe relieful unui paradis cu „blinde animale" sau „plante prea iubite", un duh samaritean aseaza culori si pace peste tablourile chieiismului interior. Sint invadate de un aer sapiential „casa" si „graiul de acasa". Mai inchegata din toate este ultima carte, Elogiul intelepciunii (1979). Exista aici semnele de clarificare cu sine ale acestui spirit reflexiv, chiar profund pe alocuri, insa slujindu-se de un ion inadecvat. Renuntind sa mai provoace simbolurile sau conceptele, Corneliu Popel ia calea mai fireasca, aceea care le poate naste prin sugerare. O biografie mai terestra isi cere dreptul la expresie, drama existentei izbucneste deasupra protocolului verbal: 

„Ploaia-n manta singuratatii m-acopera. Unde sinteti voi, cei dragi, sa ma scapati de moarte'.' Simt cum se apropie cu pasi usori precum risul padurilor din Carpati Linga mine locul e gol. Cine sa-mi siringa bratul cind incepe sa-mi fie frica? Vai, cit de departe sinteti, cit de departe!"

Probabil ca in numele acestei neasteptate simplificari trebuie sa avem intelegerea anterioarelor etape de incercare. Erau solfegii pentru presimtitul poem ihanatic. Acum durerea innobileaza graiul cel mai umil, o simplitate dezarmanta risipeste comori de autenticitate. Pornit confuz intr-o experienta initiatica fortata prin limbaj conceptual, ritualizata pina la golirea de substanta, Corneliu Popel este un caz rar de poet ce ajunge sa se lase initiat de materialul vital. Era in pragul importantei sale descoperiri.

OPERA: Fratii mei blinzi. Iasi, 1974; Aurea saecula, Iasi, 1977; Elogiul intelepciunii, Iasi, 1979; Voce eterna: pro patria. Iasi, .

REFERINTE CRITICE: D. ' Arsenie, in Luceafarul, nr. 49, 1977; D. Dimitriu, in Convorbiri literare, nr. 12, 1977; A. Popescu, in Steaua, nr. 12, 1978; T. Mihadas, in Tribuna, nr. 8, 1978; L. Leonte, in Cronica, nr. 15, 1978; M. Blaga, in Familia, nr. 5, 1978; A. Andries, in Cronica, nr. 25, 1978; D. Lascu, in Convorbiri literare, nr. 3, 1980; C. Ivanescu, in Luceafarul, nr. 46,1982; I. Bejenaru, in Ateneu, nr. 10, 1985; G. Dorian, in Ateneu, nr. 8, 1985.

Taine văd în ochii tăi, iubito

Înţelepciunea îşi are locul în centrul trandafirului.
Acolo caută, învăţăcelule, înţelepciunea.
Dar unde-i înţelepciunea dacă nu în virginul
ochi al iubitei care vis este?

Ea pleacă şi-mi zic: e substanţă.
Arborele poartă sângele ei,
când pe buzele-mi cade picătura distrugătoare
a înţelepciunii şi a părerii de rău.

Euharistia
    lui Stefan cel Mare

Să plece unde
cînd să plece? unde
vreodată piatra a plecat? unde
vreodată grîul a plecat?

coboară el
Moldovă blîndă
pe fluviul de aur al gîndirii
noastre nu se stie
grai mai înalt.

  În potire uitatã-i aroma

     Mor teii cuminti, mor teii cuminti?

     si-n potire uitatã-i aroma

     amiezii care moare sub topoarele sacre

     în nepãsare, benzinã si pulbere.

     A îmbãtrînit teiul cuminte

     si poate-am îmbãtrînit si eu, poetul uitat

     as fi putut fi zeu, dacã as fi plutit

     în sufletul lui, sub floarea lui

     sfîntã...

     Ce gîndesti? Ce mai poti gîndi, frate?

     Iarna mor teii cuminti

     iarna cere altã luminã

     si-n potire e lacrima soarelui.

     Stai între teii care iubire lasã pe fruntea-ti

     precum o cununã de lauri

     Ce gîndesti? Primãvara-i aproape

     si aproape-i pãmîntul pe care-l iubim.

     Îmi vei spune, iubito, istoria lor

     si-n palmele mele vei uita potire

     „Mor teii cuminti, mor teii cuminti

     pe pãmîntul acesta care-i iubire”!

Edgar Allan Poe

Biografie

Edgar Allan Poe (*19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts - †7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland), scriitor american, poet, romancier, nuvelist şi critic literar, creator al genului de scurte povestiri şi precursor al literaturii moderne de ficţiune ştiinţifico-fantastică. A dus o viaţă de boem şi a sfârşit tragic în mizerie şi alcoolism, dar tocmai din acest infern al existenţei sale s-au născut multe dintre creaţiile ce aveau să impună literaturii universale norme de evaluare estetică necunoscute până atunci. În cei patruzeci de ani ai unei vieţi halucinante, scriitorul a izbutit să publice multe volume de versuri, de proză, estetică şi teorie literară, făcând dovada unei forţe de creaţie extraordinară.

Născut la Boston dintr-o familie de actori, Edgar Poe rămâne orfan de ambii părinţi la vârsta de 3 ani şi este adoptat de familia John Allan, un negustor înstărit din Richmond/Virginia, primind numele de Edgar Allan Poe. După studii secundare în Liverpool (Anglia) şi în Richmond, se înscrie în 1825 la Universitatea din Virginia, pe care este nevoit să o părăsească după un an, lipsit de mijloace materiale şi înglodat în datorii, în urma unei vieţi extravagante, ceea ce a dus la un conflict cu tatăl său adoptiv. Poe încearcă să facă o carieră militară, dar este exclus din academia militară din West Point pentru acte deliberate de indisciplină. În această perioadă publică fără prea mult succes primele sale poezii. În 1833 înregistrează primul succes cu povestirea "Manuscris găsit într-o sticlă" (A MS. Found in a Bottle), câştigând concursul organizat de revista Saturday Visitor din Baltimore. Se stabileşte în Baltimore, după ce se căsătorise în 1836 cu verişoara lui, Virginia Clemm. Devine redactor principal al revistei Southern Literary Messenger, dar pierde postul după scurt timp datorită exceselor sale alcoolice. Apariţia nuvelei "Povestea lui Arthur Gordon Pym" (The Narrative of Arthur Gordon Pym) atrage atenţia publicului şi a criticilor, Poe devine editor asistent la revista Burton's Gentlemen's Magazine, trece după un an la revista Graham's Magazine, unde publică numeroase articole, povestiri şi eseuri, aducându-i reputaţia unui critic competent şi sever. În 1839 apare în două volume un ciclu de nuvele "Povestiri ale Grotescului şi Arabescului" (Tales of the Grotesque and Arabesque), apreciate de public dar fără succes material. În ianuarie 1845 publică în revista Evening Mirror celebrul său poem "Corbul" (The Raven), care a provocat o adevărată senzaţie. Îmbolnăvirea şi moartea soţiei sale Virginia în 1847 îi accentuează însă abuzul de băuturi alcoolice, Poe duce o existenţă tot mai dezorganizată, care îi precipită ruina fizică şi spirituală. După o dispariţie de câteva zile, în ziua de 3 octombrie 1849 este găsit căzut pe un trotoar în oraşul Baltimore, în stare de confuzie mintală provocată de alcool şi droguri. Moare în spital patru zile mai târziu, la 7 octombrie 1849.

Lirica

Cu unele excepţii, creaţia lirică a lui Elgar Allan Poe este umbrită de măiestria povestirilor sale, care l-au consacrat în literatura universală. Totuşi poeme ca "Annabel Lee", "Corbul" sau "Ulalume" îl impun şi ca unul din marii lirici ai lumii, făcut cunoscut publicului european în special prin traducerile în franceză ale lui Baudelaire şi Mallarmé. Admirabile traduceri în limba română au fost realizate de poeţii Dan Botta şi Emil Gulian. În poemele lui Poe sunt remarcabile metaforele deliberat eterogene, amestecul de imagini, combinaţia de pasiune şi raţiune, frumuseţea sonoră realizată prin rime neaşteptate şi disonanţe. De aceea nu numai simbolismul, dar şi mişcările artistice ulterioare au recunoscut în Poe un predecesor.

Proza

Mărturia cea mai complexă a poziţiei prioritare în declanşarea curentelor de înnoire a literaturii o constituie proza lui Edgar Poe. Povestirile sale "Aventurile lui Gordon Pym" (The Narrative of Athur Gordon Pym), "Prăbuşirea casei Usher" (The Fall of the House of Usher), "Cărăbuşul de aur" (The Gold Bug), "Pisica neagră" (The Black Cat), "Butelia de Amontillado"" (The Cask of Amontillado) sunt câteva din povestirile lui Edgar Allan Poe care au forţat frontierele imaginarului, îmbinând teritoriile vieţii şi ale morţii într-o sinteză halucinantă, o viziune ce dă valoare simbolică unor proiecţii maladive ale lumii reale. Mişcarea literară Junimea condusă de Titu Maiorescu îi descoperă prozele, este tradus din limba franceză, în care fusese tradus de poetul Charles Baudelaire, de Veronica Micle, Mihai Eminescu sau Ion Luca Caragiale şi această descoperire are un impact deosebit asupra apariţiei literaturii noastre fantastice.

Critică literară şi eseistică

Publicaţiile de critică literară ale lui Edgar Allan Poe se caracterizează printr-o profundă cunoaştere a literaturii, prin spirit sarcastic, simţ ascuţit în receptarea adevăratelor valori creative. Scrierile sale teoretice, în special concepţia sa asupra stilului de nuvele scurte, s-au bucurat încă din timpul vieţii de o atenţie şi preţuire deosebită şi au exercitat o influenţă puternică asupra generaţiilor ulterioare de prozatori. Cu "Filosofia creaţiei poetice" (The Philosophy of Composition, 1846) sau "Principiul poetic" (The Poetic Principle, 1850) s-a făcut începutul teoriilor literaturii moderne.

Cea Mai Mândră Zi, Cel Mai Mândru Ceas…

Cea mai mîndră zi, cel mai mîndru ceas,
Inima-mi veştedă le-a cunoscut:
De-avînt şi de mărire visu-mi treaz,
O ştiu, a trecut!

Ce-avînt, am zis? Da! Îmi închipui,
Dar de mult timp s-a dus pe veci!
S-a dus şi tinereţea mea, şi chipu-i;
Ci, ducă-se deci!

Şi tu, mărire, ce mai am cu tine?
Alt cuget are-acum de moştenit
Veninul ce mi l-ai turnat în vine;
Suflete-al meu, fii liniştit!

Cea mai mîndră zi, cel mai mândru ceas
Ce mi-au fost date, le-am avut:
Şi visul de mărire, visul treaz,
O ştiu, a trecut!

Dar dacă visul meu de-avînt şi de mărire
M-ar îmbia şi-acum cu-acel amar
Ce-l îndurai atunci, eu ceasul peste fire
Nu l-aş petrece iar!

Căci pe aripa lui plutea ca o pulbere.
Şi cînd plecă în zboru-i, căzu de pe ea
O esenţă în stare să spulbere
Sufletul ce-l cunoştea. 

Corbul

Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte 
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător, 
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate, 
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor. 
,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător." 

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată, 
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor, 
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale 
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore – 
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător. 

În perdele învinse roşul veşted de mătase 
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor; 
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă: 
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor – 
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor – 
Nu-i decît un trecător." 

Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l 
,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor; 
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială, 
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător; 
Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător, 
Beznă, nici un trecător. 

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme, 
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor; 
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită, 
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!” 
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!'' 
Doar ecoul trecător. 

Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie, 
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor. 
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate... 
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor. 
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!'' 
Vînt şi nici un trecător. 

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă, 
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor. 
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune, 
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor, 
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor, 
Sus, pe bust, se-opri din zbor. 

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese, 
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător. 
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală, 
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor! 
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?'' 
Spuse Corbul: ,,Nevermore!'' 

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte 
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător; 
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume 
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor – 
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor- 
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore''. 

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie, 
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor. 
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană, 
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor – 
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor''. 
Spuse Corbul: ,,Nevermore''. 

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă, 
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor. 
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare 
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor – 
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor, 
Doar cuvîntul: ŤNevermoreť''. 

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă, 
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor; 
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise, 
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor – 
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor – 
Vorba Never – Nevermore. 

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică, 
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător, 
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala 
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor – 
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor, 
Ea, pierduta mea Lenore. 

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare, 
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor; 
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri'' – 
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore. 
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !'' 
Spuse Corbul : ,,Nevermore''. 

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, 
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor, 
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină, 
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor, 
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?'' 
Spuse Corbul: ,,Nevermore''. 

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, 
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător, 
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare, 
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore – 
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?'' 
Spuse Corbul: ,,Nevermore''. 

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul, 
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor! 
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă! 
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor! 
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!'' 
Spuse Corbul: ,,Nevermore''. 

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una, 
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor, 
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează, 
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor; 
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor. 
Niciodată – Nevermore. 

Traducere de Mihu Dragomir (din volumul Poezii şi poeme, Ed. Tineretului, Buc., 1963) 

Regret

Tu mi-erai totul, dragoste,
Al sufletului har,
Un verde ostrov în mare, dragoste,
Fântână şi altar,
Încins cu poame dulci şi flori,
Flori ale mele doar.

Vis prea frumos spre-a fi putut
Să steie! - Ah, limpede minune!
Ai răsărit, şi te-am pierdut!
Un glas din viitor îmi spune:
"Treci, treci", dar peste Trecut
Sufletul meu ca pe-o genune
Pluteşte-amar, apatic, mut.

Georg Scherg

Cântecul ciorii

Cântă, suflet, chiar ciufulit

şi negru ca o cioară,

oricât de tulbure-ai privit

orice te înconjoară.

Ori chiui vesel, ori boceşti,

asa e viaţa, drum deplin

nu ai pe-alături, ci doar prin,

chiar de mai rătăceşti.

De nu cânţi, fluieri sau glumeşti

nicicând, unde-i norocul?

De nu-ţi faci bucurii, gândeşti

că-n aiureli li-e locul.

Dar oricât aiurezi de tare,

nu dai de armonie.

Deci lumea găunoasă-ţi pare,

cuvântul – ironie.

Dar unei ciori, a croncăni

i-ajunge pe deplin.

Nu vrea să ia, cu viclenii,

nimic de la străini.

 

Din volumul  Georg Scherg

Sommerliches Divertimento / Divertisment estival,

cu desene de Traian Gligor Leonberg 1998

traducere de Dan Dănilă

Goliat

Lăcusta, numele-o trădează,

e-o bestie-ngrozitoare.

De-i căşunează, ripostează:

nu zgârie, muşcă, dar cutează

pe negândite şi vitează

să lupte cu oricare.

Îţi sare-n ochi când nu gândeşti,

de te răstorni de frică,

nici nu e chip s-o ocoleşti.

Morala poţi să o citeşti

la Solomon: cât te păzeşti,

tot prost eşti, la adică.

De vrei să chemi în ajutor,

de frică îndrăznind

s-o prinzi, să fii învingător,

n-ajung răbdare, trudă, ori

să te-nchini, poţi fi vrăjitor,

deja o vezi fugind.

De cel ca tine furişat,

ca Goliat, greu şi mare,

ea se fereşte imediat,

de hoit, capcană şi-nţepat.

Îi eşti scârbos şi deşucheat

din cap până-n picioare.

Din volumul  Georg Scherg

Sommerliches Divertimento / Divertisment estival,

cu desene de Traian Gligor Leonberg 1998

traducere de Dan Dănilă

Artă şi natură

Am cercetat al lumii orând

şi-o fac mai departe, cu zel.

Pe unii, Evrika strigând

i-aud, ştiu fel de fel.

Cunosc şi ursul după bla-

nă, am multă răbdare.

să-mi pună, nimeni n-ar putea

o barbă aşa de mare.

Eu apă la izvor nu car,

nici flori pe câmp în mai,

la castraveţi n-am grădinar

şi nici un măr în rai.

Din volumul  Georg Scherg

Sommerliches Divertimento / Divertisment estival,

cu desene de Traian Gligor Leonberg 1998

traducere de Dan Dănilă

Biografie Georg Scherg

Georg Scherg (n. 19 ianuarie 1917, Brașov - d. 20 decembrie 2002, Germania), pedagog, prozator, poet, dramaturg și traducător, unul dintre cei mai prolifici scriitori de limbă germană din România.

S-a născut la 19 ianuarie 1917 în Brașov, fiind al treilea fiu al lui Peter Kurmes. Tatăl său a murit front, la scurt timp înainte de nașterea fiului său. La nașterea lui Georg decedează și mama sa, iar cei trei copii ai familiei Kurmes sunt preluați de orfelinatul evanghelic din Brașov. În 1922 Georg este adoptat de pielarul brașovean Ernst Scherg. Georg Scherg a urmat școala primară în perioada 1923-1927, după care a urmat gimnaziul Honterus între anii 1927și 1934, unde l-a avut profesor pe scriitorul Adolf Meschendörfer.

În anii de liceu Georg începe primele sale încercări de scriere. Studiază în paralel și muzica, iar în 1934-1935 lucrează ca profesor particular de vioară și de limbi străine. Între anii 1935-1937 studiază în Germania și Franța la Gießen, Berlin și Paris. În anii 1938-1941 Georg Scherg servește în armata română la Târgu Mureș.

Își continuă studiile de filologie în Tübingen și Strassburg între ani 1941 și 1944. În 1942 se căsătorește cu Erma Teindel, o tânără din Transilvania natală, iar în 1943 se naște fiul Cornelius. Între anii 1944 și 1945 este profesor de germană, latină și istorie la liceul din Reutlingen și în același timp se ocupă și cu diverse traduceri.

În februarie 1947, Georg Scherg pleacă spre Brașov, pe jos. Deși cunoștea riscurile pe care și le asumă reîntorcându-se în România controlată de Uniunea Sovietică, intră clandestin în țară cu un pașaport românesc deja expirat și se stabileste la Brașov. Până în 1953 lucrează ca profesor de limba germană la Brașov, Codlea și la Hălchiu. În 1948 se pronunță divorțul de prima soție, iar în 1949 se recăsătorește, de data aceasta cu Ditta Kummer, profesoară de gimnastică și muzică din Brașov. În 1950 soția sa naște fiica sa, Konstanze. În 1952, este executaă o percheziție în casa tatălui său. În timpul percheziției se descoperă valută (rămasă dintr-o călătorie în afara țării) și, în consecință, bătrânul a fost arestat iar averea sa a fost confiscată. După scurtă vreme, bătrânul este însă eliberat din motive de boală și vârstă.

În această perioadă Scherg își prezintă primele creații literare în cadrul bisericii (o piesă de Paști, recitări și lecturi cu public) și în cadrul cercului literar local. În 1954 debutează cu volumul de teatru Giordano Bruno. În același an se nasc gemenii Christian și Sibille, iar Scherg devine membru al Asociației scriitorilor din România și începe să publice volume de teatru, („Ovid. Trauerspiel”) povestiri și un prim roman, „Da keiner Herr und keiner Knecht”, 1957. În același an este numit șef de catedră la Universitatea Victor Babeș din Cluj, specialitatea germanistică. În 1958 publică volumul „Die Erzählungen des Peter Merthes”.

La 30 septembrie 1958 este arestat, iar după un an de arest preventiv și perindări prin închisori, este condamnat la 20 de ani de muncă silnică, într-un proces public, pentru că ar fi instigat împotriva statului comunist. A trecut prin închisorile din Codlea (1959-1960),Jilava (1960), Gherla (1961-1962) și lagărele de muncă silnică de la Grădina (Balta Brăilei), Stoenești și Periprava (Delta Dunării). La 12 octombrie 1962 este eliberat pe neașteptate și în anul următor își câstigă existența ca lucrător la canalul Tömösch din Brașov. În anii 1963 - 1968 a fost angajat ca violonist la Filarmonica brașoveană.

În 1968 este reabilitat și are ocazia să-și prezinte situația la o masă rotundă pe care Ceaușescu o organizase pentru a cunoaște comunitatea germană. Este repus integral în drepturi și i se restituie o bună parte din bunurile și manuscrisele confiscate. În 1968 apar volumul de poezii Die Silberdistel și romanele Das Zünglein an der Waage și Der Mantel des Darius. În anii 1968 - 1970 a fost profesor de germană și literatură universală la liceul Honterus din Brașov, iar din 1970 este chemat ca șef de catedră la noua Facultate de filologie din Sibiu, secția literatură germană. În 1971 apare romanul „Penelope ist anderer Meinung”. În toți acești ani, inclusiv cei de închisoare (a scris prin închisori cărți întregi, în memorie), Georg Scherg a fost foarte productiv ca autor de poezie, proză („Baß und Binsen”, 1973) și teatru, a tradus și transpus lirică și proză, mai ales din limba română. I s-a permis să călătorească în Cehoslovacia, DDR șiBRD, unde l-a vizitat pe Cornelius, fiul din prima căsătorie. În 1975 se căsătorește pentru a treia oară cu profesoara de arte plastice Mariana Ferăstrău, originară din Brașov, care i-a născut un fiu, pe Sachs Walther. În 1976 apare romanul „Paraskiv, Paraskiv”. În 1978 publică volumul de versuri „Im Lande Ur”, în 1979 „Die Axt im Haus” iar în 1981 romanul „Der Sandkasten”. În 1984 este distins cu titlul de Profesor emerit. În 1985, un nou volum de poezii, „Gastfreundschaft”. Întreține relații cu Ion Caraion, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Mircea Ivănescu, etc. și cu numeroși scriitori din DDR și RFG.

În 1987 publică volumele „Die verhohlene Münze” și „Die Schuldbürger”; în acelasi an cere emigrarea în RFG, împreună cu soția și fiul cel mic, dar numai în martie 1990, după căderea lui Ceaușescu, reușeste să plece și se stabilește într-o zonă foarte pitorească din apropiere de Tübingen, orașul studiilor din tinerețe, la Mössingen-Belsen și apoi la Bodelshausen. Călătorește prin lume (Grecia, Turcia, Franța, Italia, etc) în căutarea unor locuri istorice și culturale cruciale; în 1997 îi apare un vast roman-parabolă, „Goa Mgoo oder die Erfindung der Unsterblicheit” iar în același an este numit Doctor honoris causa al Universității Lucian Blaga din Sibiu. În 1987 publică un volum de poezii „Schriftbild und Bilderschrift” iar în 1998, apare în editie bilingvă, „Sommerliches Divertimento/Divertisment estival”, ciclu de poezii inspirate de desenele lui Traian Gligor și transpuse în româneste de Dan Dănilă. Ediția bibliofilă Piranda, reproducând un ciclu mai vechi de poezii în manuscris, ornate cu miniaturi, apare în 1999 la o editură de artă. A tradus mult din literatura română, din Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Ion Caraion, Marin Preda, Nicolae Breban, Laurentiu Fulga, etc. Pentru detalii amănuntite privind viața si opera lui Georg Scherg se recomandă dizertația filosofică, lucrarea de doctorat a lui Gert Ungureanu, care i-a fost student la Sibiu - „Die Kunst ist eine Zigeunerin namens Piranda, Intertextualität und Gruppen-kommunikation in der Diktatur - die Oraliteralität in den Texten des siebenbürgischen Autors Georg Scherg”, apărută în 1999 la editura Saeculum din Sibiu.

Georg Scherg se stinge la 20 decembrie 2002, în urma unei fracturi de femur și a operației.

* Giordano Bruno, 1954
* Da keiner Herr und keiner Knecht, 1957
* Die Erzählungen des Peter Merthes, 1958
* Die Silberdistel, 1968
* Das Zünglein an der Waage, 1968
* Der Mantel des Darius, regény, 1968.
* Penelope ist anderer Meinung, Editura Kriterion, București, 1971.
* Baß und Binsen, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1973
* Paraskiv, Paraskiv, 1976
* Im Lande Ur, 1978
* Die Axt im Haus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979
* Der Sandkasten, Editura Kriterion, București, 1981
* Gastfreundschaft, Editura Kriterion, București, 1985
* Die verhohlene Münze, 1987
* Die Schuldbürger, Editura Kriterion, București, 1987
* Wendelin und der Regenbogen,Editura Creangă, București, 1988
* Goa Mgoo oder die Erfindung der Unsterblicheit, 1997

Marin Constantin

Tata mare, barbă mare

Tata mare, barbă mare,
Nici un pic de-astâmpăr n-are.
Mare meşter gospodar
Nu pierde ziua-n zadar.

Cleşti, ciocane, cuie, chei,
Ţine-n mână cu temei.
Greblă, sapă, târn, topor,
Toate-i sunt de ajutor.

Şi când e vorba de treabă,
Nu mai stă de se întreabă.
Mătură prin curte, sapă,
Pune pomi, aduce apă.

Taie, tunde, peticeşte,
Pune geamuri, meştereşte,

TEATRU/FILM 19 Ianuarie 

Ultimul duel - Fred Firea

Mostenitorii - Branislav Nusici 1965

SFATURI UTILE 19 Ianuarie

NOUTĂȚI DESPRE BENEFICIILE SFECLEI

Oamenii de stiinta si-au dorit mereu sa descopere toate proprietatile sfeclei si asta datorita amestecului de antioxidanti pe care ii contine. Sfecla este o leguma, care ne ajuta sa capam de kilogramele in plus, avand in acelasi timp si proprietati anti-carcinogene.

Combinatia unica de nutrienti, fac din sfecla rosie o planta excelenta si usor de cultivat.

Proprietatile sale vasodilatatoare, flavonoidele si nitrogenul organic, au dus la investigarea acestei plante de catre companiile farmaceutice. Din fericire, nu pot vinde sfecla in farmacii, asa ca aceasta este intotdeauna la dispozitia noastra, gata sa ne trateze si sa previna aparitia bolilor.

Descoperiri stiintifice legate de vedere

Oamenii de stiinta au investigat in mod special nitratii si productia acestora de oxigen nitric, inclusiv efectele lor asupra microvascularizarii retinei.

Chiar daca aceasta investigatie a fost luata in calcul si de marile companii farmaceutice, precum Pfizer si AstraZeneca, nu s-au preparat medicamente din sfecla. Probabil ca au considerat ca nu sunt suficiente informatii cu privire la legatura dintre sfecla si problemele oculare.

Beneficiile si proprietatile sfeclei:

Este un aliment digestiv

Pe langa faptul ca beti suc din sfecla pentru detoxifiere, fibrele sale ajuta la prevenirea si tratarea constipatiilor sau problemelor stomacale.

Controleaza nivelul colesterolului

Sfecla reduce considerabil nivelul colesterolului negativ si creste nivelul colesterolului bun.

Reduce oboseala

Nitratii din sfecla reduc oboseala si va ajuta sa aveti mai multa energie.

Este un diuretic natural

Daca veti consuma sfecla cu regularitate, veti scapa de retentia de apa si de toxine, iar organismul dumneavoastra va fi perfect curat.

Reduce presiunea sanguina

Sucul de sfecla ajuta la prevenirea infarctului si ne protejeaza de cancer, mai ales de cel de colon.

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 19 Ianuarie

Intalnire romantica cu soacra

Puiu Călinescu și Florin Tănase - În gară (1993)

Ștefan Mihăilescu Brăila, Nicu Constantin - Tovarășu Lupușor

COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC – TRADIȚII ȘI MODERNISM 19 Ianuarie

GÂNDURI PESTE TIMP 19 Ianuarie