17 FEBRUARIE 2018

RELIGIE ORTODOXĂ 17 Februarie

Sf M Mc Teodor Tiron; Sf Mariamna; Sf împărați Marcian și Pulheria; Sâmbăta Sfinților Cuvioși

Viaţa Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron 

    Împărăţind Maximian şi Maximin, împăraţi păgâni, mare primejdie era asupra neamurilor care credeau în Hristos. Căci au trimis porunci înfricoşătoare, iar împreună cu poruncile lor cele păgâneşti şi fără de Dumnezeu, au trimis ighemoni, oameni tirani, cruzi şi fără de omenie prin toată stăpânirea lor, poruncind ca oricare dintre creştini ar voi să se lepede de Hristos, mare cinste şi dregătorii să aibă de la împăraţi. Iar dacă vor fi tari în credinţa lor şi nu vor voi să jertfească zeilor elineşti, au să pătimească munci, pedepse grozave şi cumplite şi cu amară moarte să se omoare.

    Era mare frică şi nevoie asupra creştinilor. Unii dintre dânşii, care erau mai mari la suflet şi tari în credinţă, se duceau şi mărturiseau la arătare şi cu îndrăzneală înaintea tiranilor acelora, că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Apoi mureau cu multe şi cumplite munci. Alţii, de frică, vai! se duceau şi se lepădau de Hristos şi jertfeau idolilor. Iar câţi nu puteau să mărturisească pe Hristos înaintea tiranilor, nici să se închine idolilor, fugeau şi se ascundeau prin munţi şi peşteri. Iar alţii, temându-se a se descoperi că sunt creştini, se făţărniceau că sunt elini, dar într-ascuns erau creştini.

    Unul dintre aceştia era şi Sfântul mare mărturisitor Teodor, creştin într-ascuns, din moşi-strămoşi, din cetatea Amasiei, care se numea Mialon. Nu că doară se temea a mărturisi că este creştin şi că-i era frică de munci, dar avea în mintea sa că nu va fi încă pe voia lui Dumnezeu să mărturisească pe faţă. De aceea voia să ispitească de este voia lui Dumnezeu şi ispitirea lui a fost astfel: vrând să meargă cu ceaţă în care era numărat şi sfântul care se numea Tiron, pentru cunoştinţa şi vitejia lui, în părţile Răsăritului pentru păzire, l-a pus pe el mai mare peste ceaţa ce se numea Legheon. Legheon era oastea cea mai aleasă din toate cetele, în care erau 893 de ostaşi, căci oamenii Legheonului atâta număr cuprindea.

    Această ceată, pentru că era mai aleasă din toate cetele avea şi numele deosebit şi se numea Mărgăriti, adică tari şi puternici. Deci s-au ridicat din Amasia şi au mers cu generalul lor Vringa în părţile Răsăritului, la locul ce se numea Evhlita. Aproape de locul acesta, ca de 40 de mile, era o pădure şi în pădurea aceea era un balaur înfricoşător, încât nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acea cale. Prin târârea acelei fiare, toate lemnele de prin jurul locului erau dezrădăcinate. Încă şi mulţi oameni de frica fiarei şi-au lăsat ţarinile şi viile lor, pe care le aveau pe acolo pe aproape. Când şuiera acel balaur, toată latura din jur tremura de frica fiarei şi multă frică aveau locuitorii de la el.

    Sfântul Teodor, vrând să ispitească, precum am zis mai sus, şi să cunoască de este voia lui Dumnezeu să mărturisească numele lui, s-a dus acolo în pădurea aceea şi a căutat să afle balaurul. Umblând cu calul său multă vreme, căutându-l, s-a dat în lături puţin şi, descălecând, se odihnea după osteneală şi a adormit. Iar o femeie, anume Evsevia, s-a întâmplat să treacă în acel ceas prin locul acela şi a văzut pe sfânt dormind. Ea, ca o iubitoare de oameni, s-a dus şi l-a deşteptat, zicându-i cu lacrimi: "O! prea frumosule tânăr, dacă voieşti să-ţi dobândeşti viaţa şi să fii viu, fugi din locul acesta, căci aici s-a încuibat un balaur mare şi înfricoşător, de a cărui frică nu îndrăzneşte nimeni să treacă pe aici. Cum ai îndrăznit de ai venit în locul acesta?" Atunci, sfântul i-a zis: "Cine eşti tu?" Femeia i-a răspuns: "Eu sunt creştină şi am avut aici moşie de la părinţii mei, dar acum, de frica acestei fiare, voiesc s-o părăsesc, căci am văzut cu ochii mei că pe mulţi oameni i-a omorât, înaintea mea, balaurul acesta. Pentru aceasta, te jur pe tinereţile tale să nu întârzii aici, să nu cumva să vie fiara aceea asupra ta şi să te mănânce".

    Sfântul a zis: "O! femeie, nu te teme şi nici nu plânge, căci astăzi te voi libera de această fiară, de vreme ce Domnul meu, Iisus Hristos, va surpa puterea lui şi vă va izbăvi de ispită. Iar pentru binele ce mi-ai făcut, că m-ai deşteptat, Dumnezeu să-ţi dea iarăşi moşia pe care ai avut-o moştenire". Acestea a zis sfântul, apoi îndată şi-a făcut cruce, a încălecat pe cal şi a pornit iarăşi spre pădure. Şi, numaidecât cum a auzit zgomotul fiarei, a alergat şi a văzut că balaurul venea asupra lui cu totul înfricoşător, căci din ochii lui ieşea foc şi şuiera foarte tare. Dar sfântul, îndată şi-a făcut cruce şi a alergat asupra balaurului. Apoi, aruncând tare cu suliţa, l-a lovit în cap şi l-a străpuns. Balaurul, de durere a şuierat foarte tare şi cu coada se încolăcea şi se zvârcolea. Apoi, făcând câteva învârtituri înfricoşătoare, a murit acolo. Atunci sfântul a ieşit din pădurea aceea, bucurându-se, căci a cunoscut că este voia lui Dumnezeu ca să mărturisească pentru El. Căci pusese în mintea sa, că de vreme ce a biruit acea fiară înfricoşată, va birui şi puterea diavolului, care este fiara cea gândită. Şi aşa, locul acela s-a slobozit de ispita acelei fiare, iar sfântul s-a dus iarăşi la locul unde era adunată cealaltă oaste.

    Dar a venit vremea în care oastea şi Vringa, generalul ei, voiau să jertfească idolilor. Ceilalţi ostaşi s-au dus şi au jertfit, iar Sfântul Teodor stătea în cortul său. Atunci s-a făcut cunoscut că este creştin. Vringa, mai marele oastei, înştiinţându-se că sfântul este creştin, a adunat toată oastea şi a zis către el: "Teodore, pentru ce nu jertfeşti zeilor ca noi toţi? Oare numai tu singur eşti creştin?" Adevăratul ostaş al lui Hristos, Sfântul Teodor, umplându-se de Duh Sfânt, cu multă îndrăzneală a răspuns: "Eu sunt creştin din început şi cred în Hristosul meu şi Lui voiesc să-I jertfesc, având pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat şi împărat al tuturor, iar celor desfrânaţi zei, nicidecum nu le voi jertfi".

    Atunci, Vringa prepozitul a zis: "Ascultă-mă, Teodore, ia toate armele tale şi, ostăşindu-te, vino şi jertfeşte zeilor ". Sfântul Teodor a răspuns: "Eu sunt ostaş Împăratului meu, Hristos, iar mai mult nu pot să slujesc altuia". Zis-a Vringa: "Şi aceştia toţi, care sunt acolo, sunt creştini şi este ostaş împăraţilor Romei". Răspuns-a sfântul: "Fiecare ştie cui ostăşeşte, iar eu ostăşesc Stăpânului meu şi Împăratului ceresc, Dumnezeu, şi Unuia Născut Fiul său". Posidon sutaşul, stând de faţă, a zis: "Are şi Fiu Dumnezeul tău, o! Teodore?" Sfântul Teodor a zis: "Are cu adevărat fiu, pe Cuvântul adevărului, prin care a făcut toate".

    Prepozitul a zis lui: "Putem să-L cunoaştem şi noi pe El?" Grăit-a sfântul: "Aş fi voit de v-ar fi dat vouă Dumnezeu o înţelegere ca aceasta, ca să-L fi cunoscut pe El". Zis-a Posidon lui: "Chiar de L-am cunoaşte pe El, apoi am putea oare să lăsăm pe împăraţii noştri şi să ne apropiem de El?" Grăit-a Sfântul Teodor: "Nimeni nu vă opreşte pe voi că să lăsaţi întunericul şi pe vremelnicii împăraţi pământeşti şi să vă apropiaţi de Dumnezeul cel viu, Împăratul şi Stăpânul cel veşnic şi să-I oştiţi Lui ca şi mine". Vringa a zis către sutaş: "Să-l lăsăm pe el câteva zile ca să-şi aleagă cele de folos". Apoi, luând Sfântul Teodor vremea cea dată lui, se ruga neîncetat şi lăuda pe Dumnezeu. Iar paginii cârteau cu mânie asupra unora din cetăţeni, pe care îi prinseseră şi-i duseseră în temniţă pentru Hristos. Sfântul Teodor, mergând în urma lor, striga, învăţându-i pe ei calea cea mântuitoare şi răbdarea şi să nu se lepede de Hristos Împăratul. Aceia fiind închişi în temniţă, Sfântul Teodor a aflat vreme lesnicioasă şi a ars noaptea capiştea maicii zeilor. Dar un oarecare slujitor al capiştei, cu numele Cronid, văzuse pe sfânt când a dat foc capiştei şi, temându-se să nu cadă vina pe dânsul, a prins pe Teodor şi l-a dus la ighemonul Puplie, zicând: "Domnul meu, acest om pierzător, din nou ales tiron, cu răutate venind în cetatea noastră, a ars capiştea maicii zeilor noştri şi a necinstit pe zei. Deci, prinzindu-l, l-am adus la măria ta, ca după poruncile împăraţilor şi stăpânilor lumii, să ia vrednică pedeapsă pentru lucrul făcut cu îndrăzneală". Ighemonul, chemând pe Vringa, prepozitul, i-a zis lui: "Tu ai dat putere acestuia ca să ardă capiştea maicii zeilor noştri?" El a răspuns: "Eu adeseori l-am sfătuit pe el, dându-i vreme ca să jertfească zeilor, iar de a făcut el acestea, apoi a defăimat cu totul pe zei şi a trecut cu vederea împărăteştile porunci, dar tu, fiind judecător, fă ceea ce împăraţii au poruncit".

    Atunci ighemonul, şezând la judecată, a pus de faţă pe fericitul Teodor şi i-a zis lui: "Pentru ce, când se cădea să aduci jertfă zeilor şi tămâie zeiţei, tu i-ai adus foc?" Grăit-a Sfântul Teodor: "De ceea ce am făcut nu mă lepăd. Am aprins lemnele ca să ardă piatra, pentru că astfel este zeiţa voastră şi puterea ei, căci focul se atinge de ea şi o arde". Mâniindu-se, judecătorul a poruncit să-l bată, zicându-i: "Vorba mea cea blândă te-a făcut îndrăzneţ; nu-mi răspunde cuvinte multe, căci te aşteaptă muncile cele mai cumplite, dacă nu te supui poruncilor împărăteşti". Grăit-a Sfântul Teodor: "Nici de tine, nici de muncile tale nu mă tem, deşi sunt foarte cumplite. De acum, fă ceea ce voieşti - căci aşteptarea bunătăţilor celor viitoare, care sunt pregătite de Dumnezeul meu, mă îndeamnă să îndrăznesc pentru nădejdea cea păstrată mie şi pentru cununa cea împletită mie de la Dumnezeu".

    Zis-a judecătorul: "Jertfeşte zeilor, Teodore, şi te vei libera de chinurile ce te aşteaptă; pentru că rău şi cu amar ai să mori". Grăit-a Sfântul Teodor: "Muncile cele aduse de tine asupra mea nu sunt chinuri; pentru că Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos, este înaintea feţei mele, izbăvindu-mă de muncile tale şi pe Care tu nu-L vezi, de vreme ce nu vezi cu ochii minţii".

    Apoi, judecătorul, umplându-se de mânie şi răcnind ca un leu, a poruncit să-l arunce în temniţă, să pecetluiască uşile şi să-l lase acolo să moară de foame. Dar fericitul Teodor, fiind aruncat în temniţă, era hrănit de Sfântul Duh. Căci, în noaptea aceea, i s-a arătat Domnul, care i-a zis: "Îndrăzneşte, Teodore, iată Eu sunt cu tine. Să nu primeşti hrană sau băutură pământească, că vei avea altă viaţă nepieritoare şi veşnică în ceruri". Acestea zicând, Domnul S-a dus de la dânsul. Iar Sfântul Teodor a început a cânta şi a se veseli şi-i slujeau o mare mulţime de îngeri. Străjerii, auzind acea dulce cântare de laudă, au alergat la uşile temniţei şi, văzând uşile încuiate şi pecetea întreagă, au privit prin ferăstruie şi au văzut mult popor cu haine albe, cântând împreună cu Sfântul Teodor.

    Temându-se străjerii, au spus ighemonului Puplie. Iar el, sculându-se, a mers cu sârguinţă la uşile temniţei şi, văzându-le încuiate, iar lanţul cel de fier cu pecetea întreagă, apoi auzind înăuntru glasul celor ce cântau împreună cu Sfântul Teodor, a poruncit ostaşilor înarmaţi să înconjoare temniţa, parându-i că şi alţi creştini sunt cu Teodor. Dar, intrând înăuntru, n-a aflat pe nimeni, decât numai pe Teodor, sluga lui Hristos, legat în obezi. Atunci a căzut asupra ighemonului frică şi cutremur, precum şi asupra tuturor celor ce erau cu dânsul. Apoi, ieşind din temniţă, a încuiat uşile iarăşi şi s-a dus. După aceea, judecătorul a poruncit, ca să-i dea în toate zilele o bucată mică de pâine şi apă. Iar marele şi credinciosul mucenic al lui Hristos, precum este scris - dreptul din credinţă va fi viu - nicidecum n-a voit să ia de la dânşii pâine şi apă, zicându-le lor: "Pe mine mă hrăneşte Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos".

    A doua zi, a poruncit judecătorului să-l scoată la divan. Deci, stând înaintea lui, i-a zis: "Ascultă-mă şi jertfeşte marilor zei, ca să scriu degrab pentru tine la stăpânii lumii, căci vei fi slujitor mare al zeilor şi vei lua nu puţină cinste şi pe acelaşi scaun pe care şedem noi, vei şedea şi tu". Sfântul Teodor, căutând spre cer şi cu semnul Crucii însemnându-se, a grăit către tiran: "Chiar şi cu foc de ai arde trupul meu şi cu felurite munci de l-ai rupe, cu săbiile de-l vei tăia, fiarelor spre mâncare de-l vei da, totuşi, până ce duhul meu este în mine, nu mă voi lepăda de numele Hristosului meu".

    Tiranul, sfătuindu-se cu prepozitul, a poruncit să-l spânzure pe lemn pe sfânt şi cu unghii de fier să-i strujească trupul lui. Atât de mult a strujit pe mucenicul, până au rămas oasele goale. Însă fericitul Teodor nu răspundea nimic ighemonului, ci cântă: "Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea". Tiranul mirându-se de atâta răbdare şi bărbăţie, i-a zis: "Oare nu te ruşinezi, o! ticălosule, mai mult decât oamenii a nădăjdui spre Omul ce se cheamă Hristos, Care a fost omorât cu moarte silnică şi pentru Dânsul te dai la chinuri şi la pedeapsă, cu atâta nesoco-tinţă?" Sfântul Teodor, mucenicul lui Hristos, i-a răspuns: "Necinstea aceasta să-mi fie mie şi tuturor celor ce cheamă numele Domnului nostru, Iisus Hristos".

    Atunci, poporul a strigat: "Să se ridice din mijloc, Teodor!" Ighemonul l-a întrebat pe Teodor, zicându-i: "Voieşti să aduci jertfă zeilor sau te chinuiesc şi mai mult?" Dar sfântul mucenic i-a răspuns cu îndrăzneală: "Necuratule şi plin de toată înşelăciunea, fiu al diavolului, nu te temi oare de Dumnezeu, Care ţi-a dat atâta stăpânire şi putere? Căci printr-Însul împăraţii împărăţesc, iar puternicii stăpânesc pământul. Tu mă sileşti şi pe mine să părăsesc pe Dumnezeul cel viu şi să mă închin pietrei celei neînsufleţite?"

    Judecătorul, gândindu-se mult, a zis Sfântului Teodor: "Spune, voieşti să fii cu noi sau cu Hristos al tău?" Sfântul i-a răspuns cu mare bucurie: "Cu Hristos al meu am fost, sunt şi voi fi, iar tu, de acum, fă ceea ce voieşti". Văzând ighemonul că nimic nu-l poate ucide, nici chinurile împotriva răbdării lui Teodor nu fac nimic, a hotărât asupra lui condamnare la moarte, zicând: "Pe Teodor, care nu s-a supus stăpânirii slăviţilor împăraţi şi mărilor zei şi a crezut în Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Pilat din Pont precum povestesc iudeii, poruncesc să-l dea focului". Hotărârea fiind luată, se împlini grabnic. Îndată, slujitorii adunând mulţime de lemne de pe la casele ce erau aproape, au adus pe fericitul Teodor la locul cel de moarte.

    Ostaşii au voit să-l pironească pe pământ, dar sfântul n-a voit şi a zis: "Lăsaţi-mă nepironit, căci Hristos, Care mi-a dat putere să rabd celelalte torturi, mă va întări să rabd şi focul". Deci nu l-au pironit. Atunci, sfântul a ridicat mâinile spre cer către Dumnezeu şi se rugă cu lacrimi, zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule, Unule Născut al Tatălui Celui fără de moarte, Care pentru a noastră mântuire Te-ai pogorât din cer şi ai venit pe pământ, Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să rabd cazne şi chinuri pentru sfântul Tău nume. Te slăvesc că m-ai învrednicit să urmez patima Ta; mă mărturisesc Ţie, că m-ai întărit să mărturisesc pentru dragostea Ta. Învredniceşte-mă, Hristoase al meu şi împărăţiei Tale şi, precum am răbdat chinurile pentru dragostea Ta, aşa şi Tu, Dumnezeul meu, slăveşte-mă în împărăţia Ta. Apoi şi pe ostaşii care au fost cu mine, iar acum sunt în temniţă pentru numele Tău, învredniceşte-i şi pe ei, să mărturisească şi să ia moarte, pentru dragostea Ta, ca şi mine".

    Astfel a zis şi era ascuns acolo un creştin, cu numele Cleonic, care vedea pe sfânt şi lăcrima. Iar sfântul i-a zis: "Frate Cleonic, te aştept, vino!" Acestea a zis sfântul şi iarăşi a început a se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Hristoase al meu, Dumnezeule adevărat, Care ai arătat întâi această mucenicie Care ai răbdat cruce şi moarte pentru mântuirea noastră, ca să ne arăţi drumul mântuirii şi cum să venim la împărăţia Ta, primeşte această mică mucenicie a mea şi ia sufletul meu în veşnica împărăţie a Ta şi-l rânduieşte cu sufletele sfinţilor Tăi mucenici, căci, îndrăznind în Tine, am răbdat muncile şi caznele şi, nădăjduind spre slava Ta, voiesc să iau moarte". Acestea a zis sfântul şi îndată a sărit în mijlocul focului aceluia, lăudând şi slăvind pe Dumnezeu.

    Dumnezeu, ca să arate minune şi să slăvească pe sfântul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumânare, încât numai a înconjurat trupul sfântului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfântul, mulţumind lui Dumnezeu, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. "Şi am văzut, zice scriitorul care a fost martor, cinstitul şi sfântul său suflet ridicându-se spre cer, ca un fulger!" Femeia aceea, Evsevia, de care am mai spus mai înainte că a deşteptat pe sfânt în pădure, a cumpărat moaştele lui cu multă bogăţie şi le-a dus în patria ei, Evhaita, şi-l avea ajutător la toată nevoia. Nu numai ea, dar şi toţi bolnavii locului aceluia şi lumea toată îl avea doctor sufletesc şi trupesc şi nu numai citi erau aproape, dar şi cei ce erau îndepărtaţi luau deasemenea, darurile lui. Întâiul semn este minunea pe care o voi povesti, cu puterea lui Dumnezeu.

    Constantinopolul mai de mult se numea Bizanţ şi, pentru că marele Constantin a făcut zidurile cetăţii, s-a numit Constantinopol, adică cetatea lui Constantin. În această cetate a împărăţit împăratul Constantin şi în vremea aceea era întărită dreapta credinţă. Vrăjmaşul adevărului, diavolul, văzând că creştinătatea creşte, căuta de-a pururea să afle un ceas rău şi un om viclean, să facă voia lui. Apoi, căutând necuratul, a aflat un ceas blestemat şi pe Iulian împăratul. După moartea marelui Constantin, au împărăţit cei trei fii ai lui Constantin: Constantie şi Constă, iar după ei a împărăţit necuratul Iulian. Câte rele a făcut păgânul acesta, ce cuvânt de om le va povesti? Acela era elin, de trei ori blestematul, deşi mai înainte de a lua împărăţia era creştin, însă în ascuns era elin, căci se temea de moşul său, marele Constantin. După ce a murit marele Constantin şi Iulian Apostatul a luat împărăţia, a căutat să prigonească pe creştini. Aducându-şi aminte, că în săptămâna întâi a marelui post, mai ales creştinii au post, a vrut să spurce bucatele întregii cetăţi cu sângele de la jertfe. Atunci, a chemat pe eparhul cetăţii şi i-a zis: "Ascultă, eparhule, zeii cei mari mi-au adus aminte că creştinii nazarineni şi galileeni nu ne ascultă bine, ci ne fac rău. Să facem şi noi ceva ca să ne asculte de silă. Porunceşte să nu se vândă în cetate altă mâncare decât numai cele împărăteşti, dar acestea să fie îmbibate cu sângele jertfelor, căci aşa făcând, se vor împărtăşi creştinii cu sila şi ni se vor supune. Dar acestea să se facă pe ascuns, ca să nu ştie creştinii şi să se păzească". Aceasta a zis necuratul împărat şi eparhul a răspuns: "Pe puterea marilor zei, acesta este sfat dumnezeiesc, iar nu omenesc". Şi îndată a poruncit de s-a îndeplinit porunca împăratului. Însă, creştinii nu cunoşteau nicidecum gândul cel rău al păgânului împărat.

    Dar ochiul cel atotvăzător al lui Dumnezeu, care poticneşte pe cei răi şi meşteşugurile lor şi poartă grijă robilor Săi, Domnul a stricat meşteşugul cel tăinuit şi înşelător al călcătorului de lege, pentru că a trimis la Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului, pe răbdătorul Său de chinuri, Sfântul marele mucenic Teodor, care era din rânduiala tironilor în oaste şi se chema Tiron. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: "Degrab sculându-te, să aduni turma lui Hristos şi să porunceşti cu tărie ca nimeni să nu mănânce bucăţele şi băuturile cele ce se vând în târg, căci toate sunt întinate cu sânge din jertfele idoleşti, după porunca păgânului împărat". Arhiereul întrebă: "Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din târg?" Atunci i-a grăit sfântul: "Să li se dea colivă şi se va mângâia neajungerea lor".

    Apoi, nepricepându-se ce este coliva, i-a zis marele Teodor: "Coliva este făcută din grâu fiert şi aşa ne-am obişnuit noi a numi griul fiert în Evhaita".

    Arhiereul a întrebat iarăşi pe cel ce i s-a arătat: "Cine eşti tu, sfinte al lui Dumnezeu, care ai venit la mine? Spune-mi numele tău ca să-l ştiu". Sfântul i-a răspuns: "Eu sunt mucenicul lui Hristos, Teodor, care am mărturisit în Evhaita şi m-a trimis Dumnezeu să-ţi descopăr sfatul păgânului împărat Iulian. Pentru aceasta fă cum îţi zic! Şi s-a făcut nevăzut.

    Patriarhul, sculându-se îndată, a adunat toată lumea creştinilor şi le-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Deci, făcând colivă, a ferit turma lui Hristos nevătămată de meşteşugul vrăjmaşului. Nimeni n-a cumpărat din bucăţele împărăteşti, încât toate s-au stricat în săptămâna aceea şi le-au aruncat în mare. Nelegiuitul împărat, văzând că tăinuita lui cursă s-a vădit şi nimic n-a sporit, foarte tare s-a ruşinat. El a poruncit ca iarăşi să se vândă în târg obişnuitele bucate. Iar poporul lui Hristos, sfârşindu-se săptămâna întâia a marelui post, în Sâmbăta aceea a făcut pomenirea Sfântului Mucenic Teodor, cu colivă, mulţumind lui Dumnezeu şi cinstindu-l pe sfântul Său rob, Teodor. De atunci până acum, cei dreptcredincioşi din toată lumea, în sâmbăta întâia a marelui post, săvârşesc pomenirea minunii ce s-a făcut în zilele cu coliva şi cinstesc pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca să nu se uite milostivirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru creştini şi ajutorul Sfântului Marelui Mucenic Teodor.

    Dar şi alte minuni preaslăvite, a făcut sfântul şi acesta: pe cei robiţi i-a eliberat, bolnavii i-a vindecat şi pe fiul unei văduve l-a eliberat din robia perşilor. În Constantinopol era o biserică a lui, care se numea Fanerotis (adică arătătoare). Oricine ar fi pierdut pe robul său, numai dacă ar fi venit într-acea biserică îl află, orişiunde ar fi fost. Unii au furat din mijlocul bisericii nişte bani şi cu toate acestea sfântul i-a arătat pe dânşii. Pe nişte ostaşi i-a certat să se ferească de răpire. Apoi, pe un prunc l-a dăruit celor ce-l căutau; şi pe nişte oameni, care se primejduiau în mare, i-a scăpat de la moarte. Şi multe alte minuni mari şi preaslăvite a făcut spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, a unei dumnezeiri şi Împărăţii. Prin a căreia iubire de oameni să dobândim veşnicele bunătăţi, întru nemărginiţii veci fără de sfârşit. (Istoria despre uciderea balaurului în cărţile ruseşti se află pusă la Sfântul marele mucenic Teodor Stratilat, în ziua a şapte a acestei luni, iar în cele greceşti este la celălalt mucenic, Teodor Tiron, care pătimise cu puţin mai înainte. Deci, sau că este vreo greşeală, sau că s-a făcut minunea aceasta a uciderii balaurilor de amândoi Teodorii, pentru că la Stratilat se arată că l-a ucis într-un câmp pustiu, iar la Tiron într-o pădure, tot lângă Evhaita. Tot despre aceeaşi dreptcredincioasă femeie, Evsevia, se vorbeşte la amândoi, care şi moaştele lor le-a îngropat).

Viața Sfintei Cuvioase Mariamna,  sora sfântului Filip apostolul.

După Înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Filip găsindu-se la Ierapole cu Vartolomeu şi Mariamna, sora lui, pentru că propovăduiau acolo cuvântul lui Hristos, a fost spânzurat. Şi în timp ce se săvârşea, a rugat pe Dumnezeu, şi antipatrul şi poporul ce era sub ascultarea lui au fost scufundaţi în pământ. Iar ceilalţi, temându-se, s-au rugat de Sfântul Vartolomeu şi de Sfânta Mariamna, care şi ei se găseau spânzuraţi, ca să nu fie scufundaţi şi ei. Atunci Sfântul Vartolomeu şi Mariamna s-au rugat Sfântului Filip şi nu i-a mai prăpădit, ci încă pe cei ce erau scufundaţi i-a scos afară. Iar pe antipatru şi pe Ehidna, femeia lui, i-au lăsat dedesubt. Atunci Vartolomeu şi Mariamna au fost sloboziţi. Vartolomeu s-a dus de aici în India, unde fiind răstignit şi-a dat sfârşitul; iar Mariamna, mergând la Licaonia a propovăduit acolo cuvântul lui Hristos şi făcând pe mulţi să se boteze, s-a săvârşit în pace.

Sf împărați Marcian și Pulheria

Sfintii Pulheria si Marcian au trait si au imparatit in Constantinopol, in secolul al V-lea. Sfanta Pulheria a fost fiica imparatului bizantin Arcadie, iar Sfantul Marcian a fost un dreptcredincios general si senator din Tracia. Impreuna, cei doi sfinti sunt praznuiti de Biserica lui Hristos in ziua de 17 februarie.

Binecredinciosul împărat Marcian sau Flavius Marcianus (392 – ianuarie 457) a fost împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între anii 450 si 457. După urcarea sa pe tronul imperial, a convocat în anul 451 al patrulea Sinod Ecumenic la Calcedon, pentru a rezolva controversele religioase datorate ereziei monofizite. Marcian și soția sa, împărăteasa Pulcheria, au fost canonizați de Biserica Ortodoxă; ei sunt pomeniți în fiecare an la 17 februarie.

Sfanta Pulheria s-a nascut in anul 399, in familia imparatului Arcadie si a imparatesei Eudoxia. A fost sora mai mare a imparatului Teodosie al II-lea. In data de 1 mai 408, imparatul Arcadie a trecut la cele vesnice, in Constantinopol. Cei patru copii ai sai, Pulheria, Teodosie, Arcadia si Marina, au ramas orfani. Pe atunci, Sfanta Pulheria avea noua ani.

Sfânta și drept-credincioasa Pulcheria Împărăteasa (sau Poulcheria) a fost fiica lui Arcadie, împăratul Imperiului Roman de Răsărit, și a soției sale Aelia Eudoxia. Ca regentă a fratelui ei mai mic Teodosie al II-lea și împărăteasă în nume propriu, ea a influențat cu tărie comportamentul guvernării imperiale în relația cu creștinii, în special în perioada controverselor nestoriene din secolul al V-lea. Prăznuirea ei se face pe 10 septembrie; de asemenea, ea mai este pomenită de către Biserica Ortodoxă pe 17 februarie împreună cu soțul său Împăratul Marcian.

Tronul imperial a fost mostenit de fiul imparatului, Teodosie al II-lea. Pentru ca era inca minor, de treburile imperiului s-a ocupat o vreme Antim, un ministru al fostului imparat si un bun prieten al Sfantului Ioan Gura de Aur.

In data de 14 iulie 414, desi nu avea decat 16 ani, Sfanta Pulheria a fost proclamata regenta. Ea a primit titlul de Augusta, din partea Senatului. Ei i s-a incredintat ocrotirea fratelui ei mai mic, viitorul imparat Teodosie al II-lea. Ea a condus imperiul pana la majoratul fratelui sau.

Sfanta Pulheria s-a daruit cu totul slujirii sale imperiale, punandu-si darurile in slujba imperiului si a Bisericii lui Hristos. Ea s-a aratat intotdeauna gata sa apere interesele Bisericii. Ea s-a asigurat ca palatul imparatesc sa fie chivernisit dupa temeiuri deplin crestine.

Sfanta Pulheria a facut un legamant de feciorie vesnica, pe care l-a pecetluit cu ctitoria unei Sfinte Mese, din aur si pietre scumpe, in catedrala cetatii. Exemplul ei a fost urmat si de surorile ei, Arcadia si Marina. Ele au fagaduit sa nu-si ia barbati care sa poata pretinde mostenirea tronului imperial.

Sfanta Pulheria s-a ingrijit cu multa dragoste de educatia si viata fratelui ei. La vremea potrivita, ea a randuit casatoria lui cu Atena, fiica filozofului atenian pagan Leontie. Noua imparateasa a primit de bunavoie crestinismul, fiind botezata Evdochia. Casatoria a avut loc in data de 7 iunie 421, pe cand imparatul Teodosie avea 20 de ani.

La indemnul surorii sale, imparatul Teodosie a convocat Sinodul al Treilea Ecumenic, intrunit in cetatea Efes, in anul 431. Acum a fost osandita erezia nestoriana si a fost dat oficial titlul de "Nascatoare de Dumnezeu".

In anul 438, impreuna cu Sfantul Proclu, Patriarhul Constantinopolului, Sfanta Pulheria a randuit aducerea in Constantinopol a Moastelor Sfantului Ioan Gura de Aur. Acest lucru a dus la impacarea Bisericii din Constantinopol cu "Biserica Ioanitilor", care, dupa exilarea pe nedrept a Sfantului Ioan Gura de Aur, nu ii mai recunostea pe patriarhii din Constantinopol.

Sfanta Pulheria a ajutat la aflarea Moastelor celor Patruzeci de Mucenici din Sevastia, praznuiti de Biserica in ziua de 9 martie. Pentru viata ei curata, sfanta a primit o descoperire dumnezeiasca in vis. Sfantul Thirs si cei Patruzeci de Muncenici i-au spus unde se afla cinstitele lor Moaste, ascunse de mai bine de o suta de ani.

Dupa un timp, insa, Evdochia a reusit sa-l intoarca pe imparat impotriva Pulheriei, care a fost surghiunita la o mosia din Hevdomon. Sfanta Pulheria privea retragerea ei ca pe un dar ceresc si isi daruia tot timpul lui Dumnezeu; nu se plangea de nerecunostinta fratelui, nici de imparateasa care ii datora totul.

In lipsa Pulheriei, insa, lucrurile au inceput sa se schimbe. Influentata de ministrul Chrisafie, imparateasa Evdochia a inceput sa sprijine erezia lui Eutihie, o forma radicala de monofizism. Aceasta erezie se punea impotriva credintei marturisite in primele trei Sinoade Ecumenice. Imparatul a convocat sinodul de la Efes, din anul 449, care a intarit aceasta erezie. Sfantul Leon cel Mare, papa al Romei, a numit acest sinod cu numele de "sinodul talharesc".

Nu dupa multa vreme, in data de 29 iulie 450, imparatul Teodosie al II-lea a cazut de pe cal si a murit. Astfel, vrednica Pulheria a ajuns din nou stapana imperiului.Pentru a-si intari puterea, ea s-a casatorit cu dreptcredinciosul Marcian, un general si senator din Panonia, Tracia. El era vaduv. Pulheria l-a incoronat ca imparat, in fata Senatului, in data de 24 august 450.

Sfanta Imparateasa Pulheria si Sfantul Imparat Marcian au intrunit Sinodul al Patrulea Ecumenic, in cetatea Calcedon, in anul 451. Sinodul a condamnat erezia lui Eutihie si a intarit dreapta credinta a primelor trei Sinoade Ecumenice.

Cei doi imparati crestini si-au folosit averea spre a zidi case pentru saraci, spitale, biserici si manastiri. Ei s-au indeletnicit pana la sfarsitul vietii lor cu privegherea, postul, rugaciunea si invatarea altora. Pentru varsta lor inaintata, cei doi au trait in feciorie. Ei au fost intr-un gand, in dorinta de a carmui imparatia in chip crestinesc.

Sfanta Imparateasa Pulheria a trecut la cele vesnice in data de 10 septembrie 453, la varsta de 54 de ani. Ea a fost ingropata cu multa cinste. Si-a impartit intreaga avere saracilor. Sfantul Marcian a continuat sa domneasca singur, aparand cu tarie hotararile Sinodului de la Calcedon. Sfantul Marcian a trecut la cele vesnice in anul 457.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE FĂRĂ CARNE 17 Februarie

A.  PLĂCINTE

Plăcintă cu cremă de vanilie – CREMŞNIT

Aluatul:

·       500 g făină

·       500 g unt

·       10 g ulei

·       Sare

Crema:

·       1 l lapte

·       1 baton vanilie

·       8 ouă

·       350 g zahăr

·       160 g făină

·       75 g zahăr pudră

Din făină, unt, sare şiulei se prepară un aluat franţuzesc din care se întinde o foaie dreptunghiulară având grosimea de 5 mm; se taie în bucăţi de dimensiunea tăvilor, se înţeapă în mai multe locuri cu o furculiţă şi se coc la cuptor la foc potrivit.

        Se lasă să se răcească în tăvi, se aşază pe jumătate din foi crema de vanilie, se acoperă crema cu restul de foi, se taie prăjitura în pătrate sau dreptunghiuri şi se pudrează deasupra cu zahăr.

        Crema se prepară astfel: se fierbe laptele cu vanilia. Gălbenuşurile se amestecă cu zahărul şi făina, apoi se toarnă peste această compoziţie laptele fierbinte, puţin câte puţin, amestecând cu o paletă de lemn. Se pune vasul la foc şi se amestecă cu paleta tot timpul şi pe toată suprafaţa fundului ca să nu se prindă. Când crema s-a legat se ia de pe foc, se bate cu telul, se adaugă albuşurile bătute bine şi se amestecă până ce acestea s-au încorporat.

B.  SALATE

Salată de ţelină crudă (mai tare ca viagra!)

·       500 g rădăcină ţelină

·       500 g mere

·       400 g maioneză

·       20 g muştar

·       20 ml oţet

·       Sare

Ţelina se curăţă şi se rade pe răzătoarea mică, se dă sare, se lasă să se înmoaie, se stoarce, se trece printr-un jet de apă şi se scurge bine.

        Se adaugă merele rase pe răzătoare şi maioneza amestecată cu o lingură de muştar, o lingură de oţet şi două linguri de apă.

C. SOSURI

Sos universal

·       ¼ ceaşcă ulei

·       1 ou

·       1 castravete murat

·       1 lingură muştar

·       1 ceapă mică

·       2 – 3 linguri iaurt

·       1 lingură smântână

·       Sare

·       Piper

Se prepară o maioneză din gălbenuşul răscopt, sare, piper şi ulei.

        Se adaugă muştarul, albuşul tocat mărunt, castravetele curăţat de coajă şi tăiat cubuleţe mici, ceapa, iaurtul şi smântâna.

        Se amestecă totul şi se serveşte la salate, ouă fierte tari tăiate în două.

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Supă de legume cu zdrenţe

·       50 g unt

·       500 g cartofi

·       500 g mazăre

·       1 ceapă

·       1 lingură de făină

·       1 ou

·       1 ceaşcă lapte

·       Verdeaţă

·       Sare

Se pun într-o oală cu untul cartofii curăţaţi şi tăiaţi cubuleţe şi ceapa tocată mărunt.

        Se lasă câteva minute pe foc.

        Se toarnă apoi 1 ½ litri apă; se adaugă mazărea şi sarea, se acoperă şi se lasă să fiarbă 1 ½ - 2 ore la foc mic.

        Se bate bine într-o crăticioară făina şi oul cu lapte sau cu apă.

        Când supa este fiartă, se toarnă cu linguriţa zdrenţe din acest amestec şi se lasă să fiarbă în clocot 5 – 6 minute.

        La sfârşit se presară verdeaţa tocată.

E.  MÂNCĂRURI

Musaca de macaroane cu conopidă

·       200 g macaroane

·       100 g brânză de vaci

·       2 ouă

·       100 g unt

·       1 lingură făină

·       1 pahar lapte

·       2 linguri caşcaval ras

·       1 conopidă

·       Sare

·       Pesmet

Se rup macaroanele şi se fierb în apă clocotită cu sare.

        Se scurg, se limpezesc.

        Separat se fierbe conopida în apă clocotită cu sare, se scurge, se separă în bucheţele şi se opăreşte cu unt.

        Se aşază într-o formă unsă cu unt şi tapetată cu pesmet, un rând de macaroane, unul de conopidă, se presară cu caşcaval şi bucăţele de unt pe deasupra.

        Se coace la cuptor 30 minute.

F.  DULCIURI

Şarlotă de mere

·       1 kg mere

·       100 g unt

·       2 linguri zahăr pudră

·       1 vârf de linguriţă scorţişoară

·       Coajă de lămâie

·       3 linguri marmeladă de caise

·       1 franzelă tare

Se taie miezul de franzelă în formă de triunghiuri, atâtea bucăţi câte sunt necesare pentru acoperit fundul formei de şarlotă şi în formă dreptunghiulară atâtea bucăţi, câte trebuie pentru tapetat pereţii formei.

        Se înmoaie fiecare bucată în unt topit şi se îmbracă forma.

        Se umple apoi mijlocul formei cu marmeladă de mere pregătită astfel: se fierb merele tăiate în sferturi cu restul de unt, zahăr, scorţişoară şi coajă de lămâie, amestecând mereu cu lingura de lemn, până ce se obţine o marmeladă legată.

        Se amestecă cu marmeladă de caise.

        Se coace în cuptor la foc bun 40 – 45 minute.

Se lasă să se răcească câteva minute, apoi se răstoarnă.

ISTORIE PE ZILE 17 Februarie

Evenimente

·         1370 – Cruciada Nordului: Armata Marelui Ducat al Lituaniei si Cavalerii Teutoni se ciocnesc in Batalia de la Rudau. Cronicarul teuton Wigand din Marburg și Cronica Livoniana a lui Hermann de Wartberge relateaza ca lituanienii au suferit o grea înfrângere.

·         1411 – Musa Celebi, unul din fiii sultanului Baiazid devine cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân, sultan al Imperiului Otoman. Mircea il ajuta pe Musa cu o armata condusa de nepotul sau Dan, gratie careia acesta il bate in 1411 pe rivalul sau Soleiman si se proclama sultan.

·         1600: Filosoful Giordano Bruno este ars pe rug pentru erezie, la Campo de' Fiori în Roma. Nascut Filippo Bruno, la Nola, in 1548, viitorul savant si astronom si-a petrecut copilaria in sudul Italiei, intrand, la varsta de 17 ani, in Ordinul Dominicanilor la manastirea San Domenico Maggiore din Napoli, unde-si va lua si prenumele Giordano. A devenit preot in 1572, la varsta de 24 de ani, uluindu-i pe toti cu memoria lui sclipitoare si fiind invitat chiar in fata papei Pius al V-lea, spre a demonstra sistemul mnemonic pus la punct de el. Dar apetenta lui pentru gandirea liberala si pentru cartile puse la index de Biserica Catolica ii va aduce in curand necazuri. Cand in chilia lui s-a gasit o carte a lui Erasmus, adnotata de calugar, Bruno a fost nevoit sa fuga din Napoli, spre a evita sa fie judecat. Dupa numeroase peregrinari, s-a stabilit in cele din urma la Venetia, unde, sustin unii biografi, ar fi devenit protestant, desi nu este nimic cert in aceasta privinta.  Sigur este faptul ca noi scrieri si conflictele in care a intrat cu profesorii reputati ai universitatilor din nordul Italiei au intarit faima sa de „eretic” si acuzatiile se vor inmulti, obligandu-l pe calugar sa se refugieze in Franta. Aici, la Toulouse, isi va lua doctoratul in Teologie si va fi ales de studenti lector la catedra de Filosofie. Tot memoria lui prodigioasa va atrage atentia regelui Henric al III-lea, care-l cheama la curte, spre a-l testa. Va fi o perioada fasta in viata lui Bruno, el publicand acum o serie de lucrari despre mnemonica si filosofie. Pretutindeni, teza sa, similara cu a lui Copernic, ca Pamantul se invarte in jurul Soarelui, declanseaza critici si controverse si este din nou fortat sa plece, de asta data in Germania. Convins ca Inchizitia incetase sa-l mai urmareasca, revine in Italia,dar este arestat la Venetia, in 1592 si tinut in temnita sapte ani, inainte de a fi condamnat la moarte pentru erezie si ars pe rug la Roma, in Campo de Fiori, dupa ce refuzase categoric sa renunte la opiniile sale privind pluralitatea lumilor.

·         1753: În Suedia ziua de 17 februarie este urmată de 1 martie; țara face trecerea de la calendarul iulian la calendarul gregorian.

·         1850 – Domnitorul Barbu Ştirbei a emis actul domnesc privind organizarea şcolilor din Ţara Românească. A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848 si a îmbunătățit dispozițiile Regulamentului Organic cu privire la țărani. Barbu Dimitrie Știrbei (n. august 1799, Craiova – d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856.

·         1863 – Se infiinteaza Crucea Rosie Internationala. La 9 februarie 1863, o organizaţie de caritate cu sediul la Geneva, a decis să creeze o comisie din cinci membri pentru a examina posibilitatea de a pune în aplicare ideile lui Dunant de creere a unei organizatii internationale pentru ajutorarea ranitilor. Comitetul – compus din Moynier, Guillaume-Henri Dufour, Louis Appia, Maunoir Teodor şi Dunant însuşi – s-a întrunit pe 17 februarie şi a fondat “Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor”, care va lua mai târziu numele de “Comitetul internaţional Crucea Roşie. “
Prima convenţie a Crucii Roşii se va întruni în anul 1864.

·         1864 – Prima nava de suprafata scufundata de un submarin.In timpul Razboiului Civil american,cuirasatul nordist USS Housatonic a fost scufundat în afara portului Charleston din Carolina de Sud de către un submarin al Confederatiei sudiste CSS HL Hunley.

·         La 17 februarie 1866 și-a început activitatea la București, ca bancă de scont şi emisiune - Banca României, constituita prin transformarea filialei din București a Banque Imperiale Ottomane. Activitatea băncii a fost posibilă în umra unei concesii acordate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 19 octombrie 1865. Banca Românieia fost creată în baza capitalului străin în principal englez și francez, avîndu-i ca principali acţionari, pe E. Grenfell, asociat al celebrului bancher evreu londonez Morgan, precum şi pe evreul francez Isaac Pereire, creatorul cartelului bancar francez Société Generale. Aceştia ţineau sub control şi Banque Imperiale Ottomane din Istanbul, motiv din care Banca României apărea ca afiliată (filială) a băncii de la Istanbul. Trebuie remarcat că filiala București a Băncii Imperiale Otomane activa încă din 1861. Primul preşedinte al Consiliului de administraţie al Băncii României a fost Ion Ghica. În programul din 1867, liberalii inserau un punct referitor la organizarea sistemului de credit: "Vom îmbunătăţi finanţele noastre mai cu deosebire, îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale, cari să ridice comerţul, industria, agricultura, să le dea viaţă prin stimularea şi înlesnirea transacţiunilor private, precum şi a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor", căci "fără...institute de credit, un stat nu poate prospera"; între 1870-1876, au fost elaborate mai multe proiecte de înfiinţare a unei bănci naţionale: de către un grup de bancheri bucureşteni (1873), de către ministrul conservator de Finanţe , Petru Mavrogheni (1874) şi de către un grup de deputaţi liberali (1876). Concesiunea acordată de Cuza Băncii României era valabilă pînă în 1903, dar, din raţiuni de stat, după obţinerea independenţei României (1877), conducerea țării a decis crearea unei alternative pentru Banca României, prin crearea unei bănci naţionale centrale, care să sprijine efectiv dezvoltarea economică a ţării. După retragerea privilegiului de emisiune, Banca României a continuat operaţiile bancare ca o bancă de scont sub numele de Bank of Roumania. Crearea unei bănci naționale românești în baza capitalului inten s-a realizat totuși, chiar dacă exista un lobby puternic al investitorilor srăini pentru aplicare și în continuare a capitalului străin preponderent sau în toatlitate pentru Banca Națională a României. Banca Națională a României a fost înființată ca bancă centrală în 1880 după modelul băncii centrale a Belgiei. În dezbaterile parlamentare asupra proiectului de lege, ministrul Finanțelor, Ioan Cîmpineanu, s-a opus participării capitalului străin la constituirea Bancii Naționale. Capitalul băncii a fost stabilit la 30 de milioane, din care 20 de milioane prin subscriție publică, iar 10 milioane, depuse de stat. Ion Ghica (n. 12 august 1816, București – d. 22 aprilie 1897, Ghergani, județul Dâmbovița), personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate. A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei din 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893 și 1894 – 1895). Cartea Scrisori către V. Alecsandri este capodopera sa de scriitor.

·         1867: S-a realizat dualismul austro-ungar luand astfel naștere Imperiul Austro-Ungar. Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană nu s-a numit niciodată oficial „Imperiul Austro-Ungar”, ci Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn în germană și Osztrák Birodalom és Magyar Királyság în maghiară, adică „Imperiul austriac și regatul maghiar”. Austro-Ungaria a fost un stat dualist alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de râul Leitha, din partea vestică și nordică a statului austro-ungar, și, pe de altă parte, din Transleithania, adică statele aparținând Regatului Ungariei (la care a fost încorporat în 1867 și Marele Principat al Transilvaniei).

·         1880: Banca Naţională a României, construită în urma „Legii pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi de circulaţiune” promulgată la 17 aprilie 1880, a fost construită între 1882 – 1890 după planurile arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron pe locul fostului han Şerban Vodă. Motivele care au întârziat finalizarea lucrărilor au fost diverse: declanşarea războiului sârbo-bulgar, organizarea licitaţiilor pentru achiziţionarea materialelor sau încredinţarea lucrărilor, capriciile vremii. Poziţionat cu faţada principală către strada Lipscani, construit în stil eclectic de factură academică, palatul Băncii Naţionale are un parter înalt şi două niveluri, cu traveea centrală a intrării marcată de ordonanţa celor patru coloane corintice, având către cele două colţuri câte două nişe, delimitate de coloane ionice, în care sunt amplasate cele patru statui ce reprezintă Agricultura, Industria, Comerţul şi Justiţia, realizate de sculptorul Ioan Georgescu

·         1904: A avut loc, la Milano, premiera mondială a operei "Madame Butterfly" de Puccini.

·         1941 – In timpul celui de-al doilea război mondial preotul catolic polonez Maximillian Kolbe, este arestat de către trupele germane pentru scrierile sale anti-naziste și ajutorul dat unor refugiați evrei. Kolbe își va da viața la Auschwitz în locul altui prizonier. După terminarea războiului, au început demersurile pentru ridicarea lui la cinstea sfintelor altare. În anul 1974 papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul „fericiților”, iar la 10 octombrie 1982 papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat „sfânt”. Este sărbătorit în data de 14 august. Sfântul Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia – d. 14 august 1941) preot romano-catolic, polonez, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Astăzi este sfânt al Bisericii Catolice, sărbătorit la 14 august.

·         1947: În Austria, a fost emisă "A doua lege privind național-socialismul", prin care foștii naziști erau excluși din viața publică.

·         1950: Prin decret al Consiliului de Miniștri, a fost modificat statutul de organizare și funcționare a Academiei, devenită Academia Republicii Populare Române.

·         1965 – Colonia africana britanica Gambia a devenit stat independent.

·         1979 – Se declanșeaza războiul de graniță chino-vietnamez. In urma interventiei armate vietnameze din Cambodgia, 250.000 militari chinezi invadeaza Vietnamul. In prima faza chinezii înregistreaza câştiguri importante, dar in cele din urma au fost forţati să se retragă cu mari pierderi.

·         1987: Pe fondul nemulțumirii generale cauzată de restricțiile economice, pe teritoriul României au avut loc mai multe manifestații de protest; la Iași, studenții au manifestat împotriva condițiilor inumane din cămine, scandând Vrem apă să ne spălăm și lumină să învățăm!

·         1993: Academia Română a hotărât revenirea la scrierea cu "â" în interiorul cuvântului și a formei "sunt" în loc de "sînt". După așa de mult timp mai există printre noi persoane, nu dau nume, care nu cunosc aceste reguli noi și scriu cu  sau â la începutul cuvântului, sau cu â la sfârșitul cuvântului! Am mai spus și repet: cititul doare pe mulți!!!

·         1993: Vizita oficială a președintelui României, Ion Iliescu, la sediul NATO din Bruxelles.

·         1997: Constituirea Asociației Camerelor de Comerț din zona Mării Negre, în cadrul unei reuniuni desfășurate la Centrul Român de Afaceri "Marea Neagră", de la Mangalia

·         1999 – Grupurile de mineri conduse spre Bucuresti de Miron Cozma, după ce au reusit să dea peste cap câteva baraje şi filtre de circulaţie, au fost oprite de forţele de ordine la Stoeneşti, în apropiere de Caracal. Miron Cozma a fost arestat, împreună cu Romeo Beja şi Dorin Loiş.

·         1999: NATO a aprobat un "plan de operare" pentru o eventuală forță internațională de menținere a păcii în Kosovo (KFOR), care să cuprindă 26.000 de oameni.

·         2001: A fost efectuat, în SUA, cel de-al doilea transplant de mână reușit.

·         2008 – Parlamentul din Kosovo proclamă independenţa acestui teritoriu fost iugoslav. Serbia şi aliatul său, Rusia, resping această proclamare a independenţei, recunoscută de 69 de ţări, intre care Statele Unite şi 22 dintre cele 27 de state membre UE. Albanezii din Kosovo au vazut implinit visul mai multor generaţii, odata cu proclamarea independenţei.

·         2009 – Manifestatie de protest a imblanzitorilor de serpi din India. Aproape 1000 de imblanzitori şerpi au demonstrat în Calcuta, în estul Indiei,in sunete de flaut cerand dreptul de a aparea în public cu reptile vii. Aparitiile publice ale imblanzitorilor de serpi sunt interzise în India din anul 1991, dar rămân vizibile în ţară, fiind tolerate inclusiv în zonele turistice şi la sate.

·         2013 – A 63-a ediție a Festivalului International de Film Ursul de aur de la Berlin. Marele premiu i-a fost acordat lui Călin Peter Netzer pentru filmul „Poziția copilului”. Acest film dramatic românesc regizat de Călin Peter Netzer și produs de Ada Solomon a câștigat și premiul pentru cel mai bun film la Festivalul cinematografic de la de la Namur, pe 4 octombrie 2013

Nașteri

·         1519: S-a născut François de Guise, militar și om de stat francez (d. 1563)

·         1591: Jose de Ribera, pictor și gravor spaniol (d. 1652)

·         1653: Arcangelo Corelli, compozitor, violonist, pedagog și dirijor italian (d. 1713). Corelli a murit la Roma si este îngropat în Panteonul de la Roma. Compozițiile sale ocupă un loc important în dezvoltarea muzicii de cameră, iar influențele sale nu se limitează doar în Italia; Johann Sebastian Bach a studiat lucrările lui Corelli iar fuga sa pentru orgă (BWV 579) a fost inspirată după lucrarea Opus 3 a lui Corelli din 1689. Stilul de interpretare introdus de Corelli și păstrat de elevii săi, printre care Francesco Geminiani, Pietro Locatelli, Pietro Castrucci și Francesco Gasparini, printre alții, a avut o importanță vitală pentru interpretarea la vioară. Concerto Grosso Op. 6 a lui Händel este inspirată după propria colecție Concerto Grosso Op. 6 a lui Corelli. De asemenea, se spune că toți violoniștii italieni importanți din secolul XVIII-lea l-au avut pe Corelli ca model.

·         1752: Friedrich Maximilian Klinger, scriitor francez (d. 1831)

·         1766: Robert Thomas Malthus, economist britanic (d. 1834)

·         1781: René Laënnec, medic francez (d. 1826)

·         1792: Karl Ernst von Baer, biolog german (d. 1876)

·         1803: Edgar Quinet, istoric, scriitor, filozof și filoromân francez (m.1875). În perioada 1842-1846 a fost profesor la College de France, unde i-a avut ca studenți pe mulți dintre „pașoptiștii” români. În 1852, după moartea primei sale soții, s-a căsătorit cu Hermione Asachi, fiica scriitorului român Gheorghe Asachi.
A rămas cunoscut și ca filoromân, atât prin scrierile sale, cât și prin sprijinul moral pe care l-a acordat generației de la 1848 din Țările Române. Ediția completă a scrierilor lui Edgar Quinet a fost publicată de către soția sa, Hermione Asachi, în 30 de volume (în perioada 1877 – 1882).

·         1820: Henry Vieuxtemps, compozitor și violonist belgian (d. 1881)

·         1821: Lola Montez, dansatoare irlandeză, metresa regelui Ludwig I al Bavariei (d. 1861). Elizabeth Rosanna Gilbert (n. 17 februarie 1821 – d. 17 ianuarie 1861), cunoscută sub numele de Lola Montez, a fost o dansatoare și actriță irlandeză care a devenit cunoscută ca o dansatoare exotică, curtezană și metresă a regelui Ludwig I al Bavariei.

·         1836: Gustavo Adolfo Bécquer, poet spaniol (d. 1870)

·         1836: S-a născut Iosif Goldiș, episcop român, membru corespondent al Academiei Române (d. 1902)

·         1845: Infanta Antónia a Portugaliei, fiica reginei Maria a II-a a Portugaliei și mama regelui Ferdinand al României (d. 1913)

·         1861: Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont (d. 1922)

·         1862: Mori Ōgai, romancier și poet japonez (d. 1922)

·         1864: Gheorghe conte Wassilko de Serecki, politician austro-român, membru ereditar al Camerei Superioare al imperiului austriac și mareșal al Ducatului Bucovinei (d. 1940)

·         1874: Thomas J. Watson, Sr. primul președinte al IBM (International Business Machines) (d. 1956)

·         1876: Iosif Popovici, lingvist, specialist în slavistică, în fonetică și dialectologie (d. 1928)

·         1877 – S-a născut André Maginot, om politic francez, ministru de război. La 11.12.1929, propune întărirea graniţei franco-germane printr-o linie de fortificaţii, cunoscută sub numele de “Linia Maginot”; (m.07.01.1932).

·         1881: Ion Manolescu, actor român (d. 1959). A fost un actor român de teatru și film care a debutat în 1905. A jucat la Teatrul Național din București, în Compania Davila, la Teatrul de Comedie, la Teatrul Municipal din București etc. În 1919 a înființat și a condus primul sindicat al artiștilor din România. A ocupat și funcția de inspector general al teatrelor. Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului Ion Manolescu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”. În 1962 i-a apărut volumul de „Amintiri”.

·         1888: Otto Stern, fizician germano-american, laureat al Premiului (d. 1969)

·         1916 - S–a născut actorul italian Raf Vallone; în 1961 a primit Premiul Oscar pentru rolul interpretat în filmul „Vedere de pe pod”, regizat de Sidney Lumet (m.31.10.2002).

·         1917 – S-a nascut Ioana Radu, pe numele adevărat Eugenia (Jana) Braia, renumita cântăreață româncă de romanțe și muzică populară; (d. 19 septembrie 1990). Ioana Radu (n. 17 februarie 1917, București — d. 19 septembrie 1990, București) a fost o cântăreață română de muzică populară și romanțe. A fost sora cântăreței Mia Braia și a doua femeie motociclist din România. Într-un turneu, în anul 1961, pe șoseaua Orșova-Caransebeș, autobuzul care transporta artiștii a fost implicat într-un accident de circulație, Ioana Radu a fost grav rănită la picioare, rămânând cu sechele pe viață. Spectacolele de adio, de retragere din viața muzicală, le-a dat în 1967[18] în Timișoara, Arad și Cluj-Napoca, pe stadioane, datorită mulțimii oamenilor care doreau să fie alături de marea artistă. Pe 8 februarie 1987, la Sala Radio, a avut loc spectacolul aniversar Omagiu romanței, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viață ai artistei. Printre invitații care au cântat pe scenă s-au numărat Cleopatra Melidoneanu, Elvira Cârje, Dorin Teodorescu, Petre Gusti, Alla Baianova, Nicolae Nițescu, Angela Similea, Corina Chiriac, Marius Țeicu, Ștefania Rareș, Daniela Condurache ș.a. Se stinge din viață pe 19 septembrie 1990, într-o cumplită singurătate. Este înmormântată în cimitirul Bellu din București. A fost distinsă cu titlurile Artist emerit (1957) și Artist al poporului (1964). Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, solistei lirice Ioana Radu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”. În anul 1968 i se acordă medalia Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a, pentru bogata sa activitate de solistă de muzică populară și romanțe.

·         1921: Vera Călin, eseistă născută în România

·         1922 - S-a născut Tommy Edwards, cântăreţ şi compozitor american.

·         1925: Angel Grigoriu, textier român (d. 2001)

·         1929: Nicolae Dan Cristescu, matematician român, membru al Academiei Române

·         1930: Valy Niculescu, soprană româncă

·         1932: Doru Popovici, compozitor și muzicolog român

·         1933 - S-a născut Bobby Lewis, cântăreţ american.

·         1934 - S-a născut actorul american Alan Bates ("Departe de lumea dezlănţuită").

·         1935 - S-a născut Ioan Ladea, specialist în acupunctură şi om de litere (m.15.03.2001).

·         1935 - S-a născut Johnny Bush, cântăreţ american.

·         1939 - S-a născut John Leyton, actor şi cântăreţ britanic.

·         1939: Constantin Dicu, regizor român de film TV

·         1941 - S-a născut Gene Pitney, cântăreţ şi compozitor american.

·         1941: Mihai Ursachi, scriitor român (d. 2004)

·         1942: Ilie Cioartă, pictor român

·         1944: Robert Dessaix, romancier, eseist și jurnalist australian

·         1947 - S-a născut Dodie Stevens (Gerladine Ann Pasquale), cântăreaţă americană.

·         1949: Ioan Mircea Pașcu, politician român

·         1950: Octavian Doclin, poet român

·         1951: Ion Lilă, scriitor român

·         1951 - S-a născut Ioan Atanase Octavian Bellu, antrenor al lotului naţional de gimnastică al României.

·         1952: Stelian Tănase, jurnalist și scriitor român

·         1954: Rene Russo, actriță de film americană

·         1955: Mo Yan, scriitor chinez, laureat Nobel

·         1961: Andrei Korotaev, antropolog, istoric și economist rus

·         1963: Michael Jordan, jucător de baschet american

·         1964: Dragoș Petre Dumitriu, politician român

·         1972: Billie Joe Armstrong, solist Green Day

·         1974: Al-Muhtadee Billah, prinț moștenitor al Brunei

·         1981: Paris Hilton, actriță americană

Decese

·         364 – A murit in imprejurari suspecte imparatul roman Jovian. S-a născut în anul 331 la Singidunum, azi Belgrad. In anul 363, in timpul campaniei impotriva partilor, imparatul Iulian Apostatul a fost rănit mortal de o sulita care l-a lovit în abdomen. Există controverse cu privire la alegerea lui Iovian ca împărat. Unele surse susțin că, pe patul său de moarte, însuși Iulian l-ar fi desemnat succesor. Alte surse susțin că ar fi fost ales de soldați, unele afirmând că alegerea s-ar datora soldaților creștini. Crestin convins, Jovian a promulgat un nou edict de toleranta religioasa, bine primit de populatia imperiului. A murit in urma unui accident, in drum spre Constantinopol, la Dadastana (Asia Mica), la varsta de 33 de ani, dupa opt luni de domnie.

·         440: A murit Mesrob Maștoț sau Mesrop Mașdoț , primul doctor al Bisericii Armene, teolog si lingvist inventator al alfabetului armean care a fost un pas fundamental în consolidarea statalității armean și legătura între Regatul armean și armenii care trăiau în Imperiul Bizantin si Imperiul Persan. A inventat si alfabetul georgian si probabil alfabetele etiopian și albanez caucazian si a fost traducătorul Bibliei in limba armeana; (n.362).

·         1371 – A decedat Țarul bulgar Ioan Alexandru (Ivan Alexandru). A domnit între 1331 și 1371, în timpul celui de-al doilea Imperiu Bulgar. Data nașterii sale este necunoscută.. Ioan Alexandru și-a început domnia confruntându-se cu probleme interne, dar și cu amenințări externe venite din partea vecinilor Bulgariei, Imperiul Bizantin și Serbia, dar și-a condus imperiul spre o perioadă de revenire economică și de renaștere culturală și religioasă. Totuși, nu a putut să reziste incursiunilor succesive ale otomanilor si invaziilor maghiare dinspre nord-vest. Într-o tentativă sortită eșecului de a rezolva aceste probleme, și-a împărțit țara între cei doi fii ai săi, dar fiind slăbită și fărâmițată, Buglaria nu a putut face fata iminentei cuceriri otomane.

·         1600 – Este ars pe rug Giordano Bruno. Nascut Filippo Bruno, la Nola, in 1548, viitorul savant si astronom si-a petrecut copilaria in sudul Italiei, intrand, la varsta de 17 ani, in Ordinul Dominicanilor la manastirea San Domenico Maggiore din Napoli, unde-si va lua si prenumele Giordano. A devenit preot in 1572, la varsta de 24 de ani, uluindu-i pe toti cu memoria lui sclipitoare si fiind invitat chiar in fata papei Pius al V-lea, spre a demonstra sistemul mnemonic pus la punct de el. Dar apetenta lui pentru gandirea liberala si pentru cartile puse la index de Biserica Catolica ii va aduce in curand necazuri. Cand in chilia lui s-a gasit o carte a lui Erasmus, adnotata de calugar, Bruno a fost nevoit sa fuga din Napoli, spre a evita sa fie judecat. Dupa numeroase peregrinari, s-a stabilit in cele din urma la Venetia, unde, sustin unii biografi, ar fi devenit protestant, desi nu este nimic cert in aceasta privinta. Sigur este faptul ca noi scrieri si conflictele in care a intrat cu profesorii reputati ai universitatilor din nordul Italiei au intarit faima sa de „eretic” si acuzatiile se vor inmulti, obligandu-l pe calugar sa se refugieze in Franta. Aici, la Toulouse, isi va lua doctoratul in Teologie si va fi ales de studenti lector la catedra de Filosofie. Tot memoria lui prodigioasa va atrage atentia regelui Henric al III-lea, care-l cheama la curte, spre a-l testa. Va fi o perioada fasta in viata lui Bruno, el publicand acum o serie de lucrari despre mnemonica si filosofie. Pretutindeni, teza sa similara cu cea a lui Copernic despre rotatia Pamantului in jurul Soarelui, declanseaza critici si controverse si este din nou fortat sa plece, de asta data in Germania. Convins ca Inchizitia incetase sa-l mai urmareasca, revine in Italia, dar este arestat la Venetia, in 1592 si tinut in temnita sapte ani, inainte de a fi condamnat la moarte pentru erezie si ars pe rug la Roma, in Campo de Fiori, dupa ce refuzase categoric sa renunte la opiniile sale privind pluralitatea lumilor.

·         1609: Ferdinando I de' Medici, Mare Duce de Toscana (n. 1549)

·         1673 – A murit Moliere (Jean Baptiste Poquelin), dramaturg francez, autor a numeroase piese în versuri sau proză, în care a ridiculizat tarele societăţii  contemporane lui (“Avarul”, “Mizantropul””Burghezul gentilom”) (n. 15 ianuarie 1622). Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), a fost un scriitor francez de teatru, director și actor, unul dintre maeștrii satirei comice. Organizator al asociației teatrale „L’Illustre Théâtre”, devenită din 1665 trupa lui Ludovic al XVI-lea, a desfășurat o vastă activitate teatrală. În opera sa dramatică în versuri și proză, a abordat modalități diferite ale comediei, în genere în forme amestecate, epuizând întreaga gamă a mijloacelor comicului. Prin creația sa, a oferit comediei franceze, pornite de la nivelul farsei primitive, al teatrului italian cu măști și comediei de intrigă, valoare autonomă în câteva capodopere prin care a inaugurat comedia de moravuri. Unul dintre cele mai faimoase momente din viața lui Molière este ultimul, care a devenit proverbial: a murit pe scenă, în timp ce juca Le Malade imaginaire (Bolnavul închipuit). În timp ce declama, s-a prăbușit pe scenă și a murit la puține ore după aceasta in casa sa, fără împărtășanie pentru că doi preoți refuzaseră să-l viziteze, iar al treilea a ajuns prea târziu. Se spune că purta culoarea galbenă, iar din acest motiv există o superstiție cum că galbenul aduce nenoroc actorilor. Ca actor, nu i-a fost permis din prisma legilor vremii a fi îngropat într-un cimitir obișnuit, pe tărâm sfânt. Soția sa Armande a fost cea care i-a cerut regelui Ludovic al XIV-lea să-i permită funeralii „normale“ pe timp de noapte. În 1792, rămășițele sale au fost aduse la muzeul monumentelor franceze și în 1817 transferate la Cimitirul Le Père Lachaise , Paris, în apropiere de cele ale lui La Fontaine.

·         1788: Maurice Quentin de la Tour, pictor francez (n. 1704). A fost un portretist francez rococo care a lucrat în primul rând pasteluri. Printre subiectele sale faimoase au fost portretele lui Voltaire, Rousseau, Louis XV și Madame de Pompadour. Jeanne-Antoinette Poisson, marchiză de Pompadour (n. 29 decembrie 1721, Paris – d. 15 aprilie 1764, Versailles) cunoscută ca Madame Pompadour a fost metresă a regelui Franței Ludovic al XV-lea.

·         1827 – A murit pedagogul elvețian Johann Heinrich Pestalozzi ; (n. 1746). Johann Heinrich Pestalozzi (n. 12 ianuarie 1746 – d. 17 februarie 1827) a fost un pedagog elvețian și reformator al educației. A îmbogățit și reînnoit conținutul și metodele învățământului primar, fiind considerat întemeietorul școlii populare. În spațiul românesc, ideile lui Pestalozzi au pătruns mai întâi în Transilvania prin intermediul lui Stephan Ludwig Roth, care i-a fost discipol și colaborator la Yverdon. Aceste idei au influențat regulamentele școlare din Țara Românească (1832) și din Moldova (1835).

·         1856: Heinrich Heine, poet, ultimul reprezentant al romantismului german (n. 1797). Christian Johann Heinrich Heine (numele la naștere Harry Heine), (n. 13 decembrie 1797, Düsseldorf – d. 17 februarie 1856, Paris) a fost un poet și prozator german. A fost unul dintre cei mai semnificativi poeți germani și reprezentant de seamă al liricii romantice universale. Lirica sa reflexivă este marcată de o originală subiectivitate, fiind subordonată deopotrivă fanteziei și reveriei romantice, dar și înclinației către ironie, autoparodie și umor. A exercitat o puternică influență asupra literaturii germane.

·         1890 – A murit americanul Christopher Sholes inventatorul masinii de scris. În 1868, Christopher Sholes a primit brevetul pentru maşina de scris.A murit la varsta de 71 de ani.

·         1909: Geronimo, lider apaș (n. 1829). Goyaałé, scris uneori Goyathlay (sau Goyahkla în engleză; n. 16 iunie 1829 – d. 17 februarie 1909), numit mai târziu și Geronimo, a fost un lider și vraci din triburile apașe Chiricahua. S-a remarcat în luptele care au durat câteva decenii împotriva Mexicului și impotriva Statelor Unite și a expansiunii acestor state în zonele locuite de apași Seful apas Geronimo a murit la vârsta de 80 de ani. Odata cu el a disparut unul dintre cele mai puternice simboluri ale rezistenţei bastinasilor indieni in fata invadatorilor albi. In 1905, Geronimo si-a dictat memoriile jurnalistului SM Barrett care le-a publicat cu titlul: ”Geronimo, propria sa istorie.”

·         1923: A murit Teodor T. Burada, folclorist, etnograf și muzicolog, descoperitorul bocetului popular (n. 1839)

·         1934 – A murit intr-un accident de alpinism Albert I, regele Belgiei; (n. 1875).

·         1947 – A murit la Paris, scriitoarea franceză de origine română Elena Văcărescu, cea pe care Nicolae Iorga a numit-o “ambasadoarea sufletului românesc”. Elena Văcărescu (n. 21 septembrie 1864 București – d. 17 februarie 1947 Paris) a fost o scriitoare română stabilită în Franța, membră de onoare a Academiei Române, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A avut o bogată activitate politică și literară la Paris. A avut o idilă cu viitorul rege Ferdinand, relație dezaprobată de regele Carol I și guvern. În 1959, a fost reînhumată la cimitirul Bellu, în cavoul familiei Văcărescu, alături de Iancu şi Ienăchiţă Văcărescu (S-a nascut la 21 septembrie 1866).

·         1954: Mihail Manicatide, medic pediatru. Cercetări în domeniul meningitei cerebrospinale la copii, a seroterapiei tusei convulsive (n. 1867)

·         1958: Petr Bezruč, poet ceh (n. 1867)

·         1962 - A murit dirijorul german Bruno Walter (n.15.09.1876).

·         1967: Ciro Alegría, scriitor peruvian (n. 1909)

·         1970: Alfred Newman, compozitor american de muzică de film (n. 1901)

·         1970: Samuel Agnon, scriitor evreu (n. 1888)

·         1971: A murit  Miron Radu Paraschivescu, poet, publicist și traducător român (n. 1911).

·         1972: Ion Petrovici, filosof și memorialist (n. 1882)

·         1975: Moare  Chivu Stoica, om politic, președinte al Consiliului de Stat în perioada 24 martie 1965 - 9 decembrie 1967; a fost înlocuit în această funcție de către Nicolae Ceaușescu (n. 1908). Chivu Stoica (n. 8 august 1908, Smeeni, județul Buzău – d.16 februarie 1975) a fost un comunist român, prim-ministru al României în perioada 1955-1961, Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România în perioada 24 martie 1965 – 9 decembrie 1967; a fost înlocuit în această funcție de către Nicolae Ceaușescu. În anul 1931 a devenit membru al Partidului Comunist din România. În anul 1933 a fost condamnat la închisoare pentru participare la greva de la Atelierele CFR Grivița. În timpul războiului civil din Spania a fost membru în Brigada Internațională. S-a sinucis împuşcându-se cu o armă de vânătoare (deși au existat numeroase voci care au afirmat că a fost „ajutat” să facă acest gest).

·         1996 – A murit Hervé Bazin, poet, romancier, eseist, președinte al Academiei Goncourt din Franta (1973 – 1996); (n. 1911). Scriitorul Hervé Bazin, preşedintele Academiei Goncourt din 1973, a murit la scurt timp înainte să împlinească varsta de 85 de ani, ca urmare a unui accident vascular cerebral.

·         1996: Alexandru Roșca, psiholog, membru al Academiei Române (n. 1906)

·         2001: Richard Wurmbrand, misionar creștin, autor a peste 18 cărți tipărite în peste 70 de limbi, deținut politic în regimul comunist (n.1909)

Sărbători

• Calendarul creștin ortodox: Sf M Mc Teodor Tiron; Sf Mariamna; Sf împărați Marcian și Pulheria; Sâmbăta Sfinților Cuvioși
• Calendarul romano-catolic: Ss. Întemeietori ai Societății „Slujitorii Sf. Fecioare Maria”
• Calendarul greco-catolic:  Sf. Teodor Tiron, martir († secolul al IV-lea)

ARTE 17 Februarie

INVITAȚIE LA OPERĂ 17 Februarie

"Madame Butterfly" de Puccini

MUZICĂ 17 Februarie

Arcangelo Corelli, compozitor, violonist, pedagog și dirijor italian

Arcangelo Corelli (1653-1713) 4 ore de muzică

Henry Vieuxtemps, compozitor și violonist belgian

Ioana Radu, cântăreață româncă (romanțe și muzică populară)

Tommy Edwards, cântăreţ şi compozitor american

Valy Niculescu, soprană româncă de operetă

Doru Popovici, compozitor și muzicolog român

                                                                        

Bobby Lewis, cântăreţ american

Johnny Bush, cântăreţ american

John Leyton, actor şi cântăreţ britanic

Gene Pitney, cântăreţ şi compozitor american

Dodie Stevens (Gerladine Ann Pasquale), cântăreaţă americană

Billie Joe Armstrong, solist Green Day

Billie Joe Armstrong & Norah Jones 

Dirijorul german Bruno Walter

Alfred Newman, compozitor american de muzică de film

ÎNREGISTRĂRI NOI: 

VIOLINES CON SABOR LATINO (REMASTERIZADO). Selección de Cecil González

101 Strings Irving Berlin (1966 ) GMB

Best Love Songs Ever - Beautiful Love Songs For Valentine's Day - Best Old Love Songs Of All Time

George Williams and His Orchestra We Could Make Such Beautiful Music

POEZIE 17 Februarie

Octavian Doclin (Chisăliță), poet român

Biografie

Poet.

Născut la 17 februarie 1950, Doclin, jud. Caraş-Severin.

Studii:

Şcoala generală Doclin (1957–1965),

Liceul Grădinari, Caraş-Severin (1965–1969),

Institutul Pedagogic Oradea, secţia română-franceză (1969–1972).

Profesii şi locuri de muncă:

Profesor, şcoala generală nr. 1 Bixad, jud. Satu Mare (1972–1977),

Referent, Centrul Judeţean Caraş-Severin de Cultură şi Civilizaţie Tradiţională (1977–până în prezent),

Redactor-şef revista„Reflex”,Reşiţa,

Director al Editurii Modus, Reşiţa.

Colaborează la:„Contemporanul”, „Familia”, „Orizont”, „Caraş-Severinul”, „Flamura”, „Luceafărul”, „România literară”, „Transilvania”, „Tribuna”, „Književni život”, „Semenicul”, „Steaua” etc.

Volume publicate:

Neliniştea purpurei, versuri, Timişoara, Editura Facla, 1979;

Fiinţa Tainei, Timişoara, Editura Facla, 1981;

Muntele şi iluzia, Timişoara, Editura Facla, 1984;

Curat şi nebiruit, Bucureşti, Cartea Românească, 1986;

Cu gândul la metaforă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1989;

Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil, Reşiţa, Editura Semenicul, 1991;Ceasul de apă, Timişoara, Editura Hestia, 1991;

A te bucura în eroare, Timişoara, Editura Hestia, 1992;

În apărarea poemului scurt,Timişoara, Editura Hestia, 1993;

Climă temperat continentală/ Temperate Continental Climate, traducere engleză, Ada D. Cruceanu, Timişoara, Editura Hestia, 1995;

Agresiunea literei pe hârtie, Timişoara, Editura Hestia, 1996;

Essau, 33 de poeme, Reşiţa, Editura Timpul, 1997;

47 de poeme despre viaţă, dragoste şi moarte, Reşiţa, Editura Timpul, 1998;

47 Poems about Life, Love and Death, traducere Ada D. Cruceanu, Reşiţa, Editura Timpul, 1998; Poeme duminicale, Reşiţa, Editura Timpul, 1998;

Între pereţi de plută sau Moartea după Doclin, Timişoara, Editura Marineasa, 1999;Dubla eroare, Timişoara, Editura Marineasa, 1999;

Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil (ediţia a II-a), Reşiţa, Editura Timpul, 1999;

Poeme dinaintea tăcerii, Reşiţa, Editura Timpul, 1999;

Urma paşilor în vale, Timişoara, Editura Hestia, 2001;

Nisip, ape de odihnă, Timişoara, Editura Marineasa, 2002;

Carte din iarna mea, Timişoara, Editura Marineasa, 2003;

Pîrga, Timişoara, Editura Marineasa, 2004;

Pîrga II, Reşiţa, Editura Modus P. H., 2005;

55 de poeme, Reşiţa, Editura Modus P. H., 2005;

Cărţi în colaborare:

Ritmuri din ţara lui Iovan Iorgovan, Reşiţa, 1970;

Uneori zborul: şapte poeţi tineri, Timişoara, Editura Facla, 1973;

Fluturi, păsări, cai, Bucureşti, Editura Minerva, 1983;

Nichita Stănescu — frumos ca umbra unei idei, Bucureşti, Editura Albatros, 1985;Casa faunului. 40 de poeţi contemporani, Timişoara, Editura Hestia, 1995;

Oraşul cu poeţi, Reşiţa, Editura Timpul, 1995;

O mie şi una de poezii româneşti,Bucureşti, Editura Du Style, 1997;

Nichita.O carte gândită şi realiată de Gheorghe Jurma (ediţia a II-a, Reşiţa, Editura Timpul, 1998),

Eminescu — pururi tânăr, dedicaţii lirice, Bucureşti, Editura Litera, 1998;

Vid Tystnadens Bord, Stockholm, Brutus Östlings Bokförlag, Symposion, 1998;Antologia poeţilor ardeleni contemporani, Tg. Mureş, Editura Ardealul, 2003;Sacralitate/ Sacrality, Bucureşti, Editura Academiei Internaţionale Orient-Occident, 2004;

Medalionul literar — structură permanentă de cultură şi educaţie, Craiova, Editura Ramuri, 2006.

A colaborat la alcătuirea Dicţionarului General al Literaturii Române, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

Premii:

Premiul Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România (1992),

Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara (1996);

Premiul Uniunii Scriitorilor din România la Festivalul Naţional de Poezie „George Coşbuc”, Bistriţa (1998, 2002);

Premiul „C. S. Anderco”, la Fontiera Poesis, Satu Mare (1999);

Premiul pentru poezie al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România (2002); Premiul pentru poezie al Festivalului Internaţional EMIA – Deva (2005);

Premiul Eminescu şi Titlul de Cavaler al Ordinului Cultural „Eminescu”, Oraviţa (2006); Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler (2004).

Referinţe critice

În periodice: Gheorghe Grigurcu, „Orizont”, 15 martie 1973; Dinu Flămând, „Scânteia Tineretului”, nr. 7693, 1974; Marcel Pop-Corniş, „Orizont”, 5 aprilie 1979; Liviu Papadima, „Tribuna României”, 1 mai 1984; Cornel Ungureanu, „Orizont”, nr. 15, 1987; Traian T. Coşovei, „Contem-poranul – Ideea europeană”, nr. 13, 1992; Alexandru Cistelecan, „Luceafărul”, nr. 19, 1994; Valentin F. Mihăescu, „Supliment literar”, nr. 23, 1997; Cornelia Ştefănescu, „România literară”, nr. 18, 2001; Adrian Dinu Rachieru, „Convorbiri literare”, nr. 3, 2006.

În volume:Alexandru Piru, Debuturi,Bucureşti, Cartea Românească, 1981; Gheorghe Pituţ, Locuri şi oameni, întâmplări şi parabole, Bucureşti, Cartea Românească, 1982; Nicolae Ciobanu, Întâlnire cu opera,Bucureşti, Cartea Românească, 1982; Petre Stoica, Caligrafie şi culori,Bucureşti, Cartea Românească, 1984. Laurenţiu Ulici,Prima verba vol. III, Timişoara, Editura de Vest, 1992; Alexandru Ruja, Parte din întreg,Timişoara, Editura de Vest, 1994; Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană vol. I, Promoţia ’70, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995; Olimpia Berca, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni,Timişoara, Editura Amarcord, 1996; Gheorghe Mocuţa, Răspântia scriiturii,Arad, Editura Mirador, 1996; Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul Scriitorilor Români,Bucureşti, Fundaţia Culturală Română, 1998; Victoria Bitte, Tiberiu Chiş, Nicolae Sârbu, Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin,Reşiţa, Editura Timpul, 1998; Călin Chincea, Jurnal sentimental,Oraviţa, 1999; Alexandru Ruja, Parte din întreg,II, Timişoara, Editura Excelsior, 1999; Doru Timofte, Microeseuri pentru clavecin şi orchestră, Timişoara, Editura Marineasa, 1999; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni,Timişoara, Editura Marineasa, 2000; Călin Chincea, Peisaje din Caraş. Cronici literare,Oraviţa, 2000; Dumitru Micu, Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism,Bucureşti, Editura Saeculum, 2000; Rodica Oprean, Flux continuu, Timişoara, Editura Augusta, 2000; George Vulturescu, Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului, Satu Mare, Editura Muzeului Sătmăren, 2000; Gheorghe Mocuţa, Pe aceeaşi Arcă,Arad, Editura Mirador, 2001; Gheo Vasile, Poezia română între milenii — Dicţionar de autori,Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002; Marian Popa,Istoria literaturii române de azi pe mâine,Bucureşti, Fundaţia Luceafărul, 2001;Who’s who,Bucureşti, Pegasus Press, 2002; Călin Chincea, Cronicile de la Berzovia,Timişoara, Editura Eubeea,2001; Dicţionarul General al Literaturii Române,vol. II, Academia Română, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004; Gheorghe Pituţ, Culoarea visului. Portrete, cronici, tablete, Bucureşti, România Press, 2004; Dicţionar al Scriitorilor din Banat,coordonator Alexandru Ruja, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2005; Titus Crişciu, Cei de lângă noi — portrete şi interviuri,Reşiţa, Editura Tim, 2005; Cornel Ungureanu, Geografia literaturii române, azi,vol. IV Banatul, Piteşti, Editura Paralela 45, 2005; Paul Aretzu,Viziuni critice,Craiova, Editura Ramuri, 2005; Dimitrie Costa, Carte cu scriitori,Reşiţa, Editura Tim, 2006; Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române,Piteşti, Editura Paralela 45, 2006.

Pîrga 

Poetul - pîrga cuvintelor 
început de rod o nouă naştere ultima - 
coroana de slavă a poemei altoiul 
trunchiului de pămînt al poemului în putrezire 

naştere din naştere 
putrezirea înviată de neputrezire 
lemn din ceruri înflorit din lemn de pămînt - 
pe fruntea poetului săpată forma literei T 
mereu adîncindu-se 
în palma mîinii lui drepte ivită rana 
încet deschizîndu-se 
întîiul rod - deodată cu pîrga 


Fuiorul 

I 

Stătea ascuns în lanul de cînepă 
din grădina casei de la doclin 
de tălpile de copil se prindea 
pămîntul reavăn răcoarea lui 
dacă (abia) îi stîmpăra sîngele înfierbîntat 
verdele crud al cînepii tinere 
îi colora ochii tineri cu care vedea 
lumea visată şi cerul albastru 
era verde crud precum snopii de cînepă 
puşi de bunica la murat ascunşi sub mal 
în apa rece şi limpede înverzită şi ea repede 
de picioarele lui şi ele prea tinere 
sub care-i strivea într-un dans nici azi înţeles 
era verde crud un verde închis 
de la tălpi pînă la creştet 
cu toate că atunci părul lui de copil 
avea culoarea aurului ca al mamei sale 
cînd l-a născut 


II 

ascuns în lanul de cînepă 
din grădina casei copilăriei 
chema roiul de viespi şi privea cerul albastru 
culcat pe spate în răcoarea cînepii 
vedea mai bine lumea visată 
prin crăpătura ochilor lui verzi 
mai cruzi ca verdele crud al cînepii 
cînepa - pîrga puterilor cuvintelor sale 
în tinereţe 


III 

cine mai cheamă astăzi oare cuvîntul la el 
se auzi gîndind deodată cu voce tot mai puternică 
şi crezu pentru o clipă că sîngele verde crud 
de odinioară al copilăriei 
va fi fuiorul în care va lega 
pentru totdeauna lîngă el poema 
între timp însă fără s-o fi simţit în preajmă 
ea îi lipise cu apă verde pleoapele 
ele acum aurii 
mai auzi doar plesnetul despicînd 
în două lumea visată şi cerul albastru 
precum trupul de mult uscat al cînepii 
adunat în fuior pe braţul bunicii 
cîndva 

Turnul Unghiului 

Din Turnul Unghiului priveşte poetul 
doar cu ochiul care vede numai înlăuntrul său 
domeniul poemului 
cuvintele mici pe care el le trecuse victorios 
prin încercarea din Vale 
plesnesc acum în pîrgă deplină 
se bucură mult văzînd cum îşi trec 
povara lucrării din gură în gură 
aşa cum în copilărie văzuse el în muşuroaiele de furnici 
la care se uita ore în şir 
bucuria-i ţinu însă cît durata fulgerului 
timp destul pentru naşterea florii de mină 
gîndul că după primul rod 
o altă încercare îl aşteaptă în Vale 
fără să ştie cît de puternice 
vor fi vinele picioarelor noilor născuţi 
îl nelinişti peste măsură 
deschise celălalt ochi care vedea numai în afara sa 
şi desluşi cum dinspre partea de sud a domeniului 
cu steag alb în mînă (şi) în goană nebună 
se apropie punctul 


Apărarea domeniului 

Pentru ca fiecare să aibă 
locul ce i se cuvine 
şi domeniul să poată fi apărat 
şi pentru ca poetul să nu îl arunce afară 
ca pe-o mlădiţă stearpă fără putinţa rodirii 
cuvîntul trebuie să se nască în afara poemului 
dar să crească şi să rămînă în el 

fiindcă atît de mult a iubit poetul poemul 
încît a dat pe singurul său cuvînt afară din el 
născîndu-i poema 

Heinrich Heine, poet, ultimul reprezentant al romantismului german

Biografie Heinrich Heine

Christian Johann Heinrich Heine (numele la naștere Harry Heine), (n. 13 decembrie 1797, Düsseldorf – d. 17 februarie 1856, Paris) a fost un poet și prozator german.

A fost unul dintre cei mai semnificativi poeți germani și reprezentant de seamă al liricii romantice universale. Lirica sa reflexivă este marcată de o originală subiectivitate, fiind subordonată deopotrivă fanteziei și reveriei romantice, dar și înclinației către ironie, autoparodie și umor. A exercitat o puternică influență asupra literaturii germane.

Heine s-a născut dintr-o familie evreiască din Düsseldorf, Germania. Tatăl său a fost un comerciant care, în cursul ocupației franceze a constatat că s-au deschis noi perspective pentru evrei. Când tatăl său a dat faliment, Heine a fost trimis la Hamburg, unde unchiul său, Salomon, un bancher bogat, l-a încurajat să se pregătească pentru o carieră în comerț. După ce și afacerea lui Heine a dat faliment, el s-a hotărât să studieze dreptul la universitățile din Göttingen, Bonn și la Universitatea Humboldt din Berlin, dar în final, deși a absolvit în 1825, a constatat că literatura este mai interesantă decât dreptul. În această perioadă s-a hotărât să se convertească de la Iudaism la Protestantism. Acest lucru i-a fost necesar, deoarece în multe din statele germane, li se aplicau restricții severe evreilor, în multe cazuri fiindu-le chiar interzisă practicarea unor profesii. Una din profesiile interzise pentru evrei era și cea de profesor la universitate, care devenise țelul lui Heine. Heine și-a justificat convertirea, spunând că aceasta a fost „biletul său de intrare în cultura europeană”. De fapt se pare că nu a fost chiar așa. Vărul și binefăcătorul său, compozitorul Meyerbeer, nu a fost nevoit să se convertească pentru a pătrunde în cultura europeană. Pentru tot restul vieții, Heine a s-a confruntat cu elementele incompatibile ale dublei sale identități, germane și evreiești.

Heine este cel mai bine cunoscut pentru poezia lirică, din care o bună parte (mai ales lucrările de tinerețe) a fost pusă pe muzică de compozitori de lieduri, dintre care cel mai reprezentativ a fost Robert Schumann. Și alți compozitori, între care Richard Wagner, Franz Schubert, Felix Mendelssohn, Fanny Mendelssohn, Hugo Wolf și Johannes Brahms, au pus pe muzică versuri ale lui Heine. Chiar și în secolul al XX-lea, Hans Werner Henze și Lord Berners le-au urmat exemplul.

Ca poet, Heine a debutat în 1821 cu volumul Gedichte (Poezii). Pasiunea sa amoroasă unilaterală față de verișoarele sale Amalie și Therese l-au inspirat să scrie cele mai reușite versuri, Buch der Lieder (Cartea cântecelor, 1827).

În 1831 Heine a plecat în Franța, la Paris. Acolo a aderat la socialismul utopic, reprezentat de adepții ideilor lui Saint-Simon, care propovăduiau un paradis egalitarist, fără clase sociale, bazat pe meritocrație.

Cu excepția unei scurte vizite în Germania, în 1843, el și-a petrecut restul vieții la Paris. În Germania lucrările sale au fost interzise, împreună cu ale celor care erau considerați ca făcând parte din mișcarea Junges Deutschland (Germania tânără)

Cu toate acestea, de la distanță, a continuat să comenteze politica germană. În 1844 a scris Deutschland. Ein Wintermärchen (Germania. O poveste de iarnă), un fel de dare de seamă a călătoriei întreprinse de el în Germania și a climatului politic de acolo. Prietenul său, Karl Marx, a publicat lucrarea în ziarul Vorwärts. În lucrarea Atta Troll: Ein Sommernachstraum (Atta Troll: Visul unei nopți de vară), el a satirizat politica utopică a opozanților regimului din Germania.

Experiența emoționantă a exilului său se oglindește în poezia In der Fremde (Printre străini). În ultimii săi opt ani de viață a fost țintuit la pat, unii cred că a avut scleroză în plăci, în timp ce alții opinează că a avut sifilis. A murit la Paris și a fost înmormântat în Cimitirul Montmartre.

În 1933, în cursul raidului întreprins de naziști asupra Institut für Sexualwissenschaft (Institutul pentru științe sexuale), printre cărțile arse în Piața Oprerei (Opernplatz) din Berlin s-au găsit și lucrările lui Heine.

Se pare că replica din piesa sa Almansor, din 1821: Dort, wo man Bücher verbrennt, verbrennt man am Ende auch Menschen (Acolo unde se ard cărți se vor arde, până la urmă, și oamenii) a reprezentat o sumbră prevestire.

Scrieri

·         Auf Flügeln des Gesanges

·         Gedichte, 1821

·         Lyrisches Intermezzo, 1822 (Intermezzo liric)

·         Tragödien, nebst einem lyrischen Intermezzo, 1823

·         Reisebilder, 1826-31 (Imagini de călătorie)

·         Die Harzreise, 1826 (Călătorie în Harz)

·         Ideen, das Buch le Grand, 1827

·         Englische Fragmente, 1827

·         Buch der Lieder, 1827 (Cartea cântecelor)

·         Französische Zustände, 1833

·         Zur Geschichte der neueren schönen Literatur in Deutschland, 1833

·         Die romantische Schule, 1836

·         Der Salon, 1836-40

·         Über Ludwig Börne, 1840

·         Neue Gedichte, 1844 - (Poezii noi)

·         Deutschland. Ein Wintermärchen, 1844 - (Germania, o poveste de iarnă)

·         Atta Troll. Ein Sommernachtstraum, 1847 (Atta Troll. Visul unei nopți de iarnă)

·         Romanzero, 1851

·         Der Doktor Faust, 1851

·         Les Dieux en Exil, 1853

·         Die Harzreise, 1853 (Călătorie în Harz)

·         Lutezia, 1854

·         Vermischte Schriften, 1854

·         Letzte Gedichte und Gedanken, 1869

·         Sämtliche Werke, 1887-90 (7 Vols.)

·         Sämtliche Werke, 1910-20

·         Sämtliche Werke, 1925-30

·         Werke und Briefe, 1961-64

·         Sämtliche Schriften, 1968

Angelica 

Să nu m-alungi, chiar de mi-a stins
Pojarul al tău vin.
Mai ține-mă un sfert de an –
Voi fi atunci prea plin.

Prietenă-mi vei fi atunci,
Iubito, negreșit:
Prietenia începe când
Iubirea s-a sfârșit.

Traducere Petre Solomon

Am plans in somn, iubito 

Am plans in somn, iubito,
Visam c-ai fi murit
Si chiar dupa trezire
Plansei necontenit.

Am plans in somn, iubito,
Visam ca m-ai lasat
Si chiar dupa trezire
Plansei nemangaiat.

Am plans in somn, iubito,
Visam ce drag ti-s eu
Si chiar dupa trezire
Amarnic plang mereu.



Editura Minerva,Bucuresti,2000
Traducere de Ion Bentoiu

Lorelei

Nu stiu ce va sa-nsemne

Ca sunt asa de trist;

Un basm din alta vreme,

Nu ma lasa sa exist.

E racoare si amurgeste,

Si Rhinul curge maiestuos;

Piscul muntelui  sclipeste

In lumina soarelui apus.

Cea mai frumoasa  fecioara

Sade minunat acolo sus,

Isi piaptana pentru a nu stiu a cata oara

Parul auriu in auriul soarelui apus.

Si-l piaptana cu un piepten auriu,

Cantand un cantec ce nu-l stiu;

Este o minunata armonie

In navalnica-i melodie.

Timonierul in mica lui corabie

E cuprins de-un dor salbatic;

Nu mai cata la a stancilor indicatie,

Ci doar la fata de pe piscul singuratic.

Cred ca el pana la urma

In valuri cu corabia se scufunda;

Facut-a asta , prin cantul ei,

Frumoasa  fecioara  Lorelei.

Elena Văcărescu

Biografie Elena Văcărescu

...s-a născut în 1864, în Bucureşti. Tatăl ei provenea dintr-o veche familie de boieri munteni, patrioţi şi literaţi deopotrivă, ce-l dăduseră pe cultivatul Ienăchită Văcărescu sau pe curajosul Ioan, potrivnicul greu de stăpânit al ruşilor în epoca Regulamentului Organic. Mama sa a imbogatit blazonul Vacarestilor cu stema Falcoienilor, boieri olteni cunoscuţi din timpul lui Mihai Viteazul, lipsiţi de talente literare, nu şi de pricepere în adiministrarea treburilor statului în diferite funcţii. Elencuţa şi-a împărţit copilăria între moşia bunicilor săi de la Falcoi, pe malul drept al Oltului, şi conacul de la Văcăreştii Dâmboviţei, unde descoperă nu numai plăcerea lecturii dar şi pe aceea a petrecerii timpului în natură sau a explorării satului din apropiere. Literatura engleză o va cunoaste prin intermediul guvernantei engleze sosite la noi ca atâtea altele, iar datorită studiilor la Paris se va familiariza cu cea franceză, mai ales ca aici are şansa să-i cunoasca pe Leconte de Lisle şi Victor Hugo, pe care il va evoca mai târziu în amintirile sale. Izbucnirea războiului de independenţa trezeşte în sufletul copilei de 13 ani o dublă emoţie, pe de-o parte provocată de entuziasmul romantic faţă de cauza romanească, ce se va reflecta în câteva poezii cuprinse in volumul de debut din 1886, iar pe de alta datorită grijii pentru soarta tatălui sau, ofiţer pe frontul balcanic. Educaţia şi-o desăvârşeşte la Paris, unde audiază cursuri de filosofie, estetică şi istorie în cadrul Universităţii Sorbona, iar arta poetica îi este desăvârşită sub îndrumarea celebrului poet parnasian Sully Prudhomme. Însă ăntalnirea care îi va schimba viaţa a fost aceea cu regina Elisabeta, Carmen Sylva. Întoarsă în ţară în 1888, pătrunsă de cultura occidentală şi cu speranţa regăsirii satului romanesc şi a pădurii de la Văcăreşti, are surpriza unei invitaţii la palat din partea reginei, ce aflase de preocuparile sale de la generalul Theodor Văcărescu, unchiul Elenei si mareşal al palatului. Carmen Sylva, încă neconsolată după pierderea unicului copil, principesa Mărioara, va transfera întreaga sa dragoste maternă catre Elena, într-o legatură trainică şi de durată. În anul următor publicarea \"Rapsodului Dâmboviţei\", o culegere de cântece populare adunate de ea şi traduse în limba germană de regină, îi va asigura faima europeana datorită apariţiilor succesive în diferite ţări. Fericirea va fi brutal întreruptă în urma proiectului neinspirat al Elisabetei care sprijină logodna dintre Elena Văcărescu, devenită domnişoara sa de onoare şi prinţul moştenitor al tronului, Ferdinand, o mezalianţă care a întampinat refuzul categoric şi măsurile punitive ale regelui. Elena Văcărescu îşi va urma regina în exilul veneţian la sfârşitul căruia se va stabili în capitala Franţei, consolată şi încurajată de prietenii ei literaţi. A fost numită de Nicolae Iorga „ambasadoarea sufletului românesc”. A fost laureată în două rânduri a premiului Academiei Franceze.A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Toparceanu, Minulescu, Vinea...
S-a stins din viaţă pe 17 februarie 1947, la Paris.

Dragoste eternă

Eu te-am iubit întotdeauna. Din liniştitul început
Şi până-n ceasul de acuma, mai sumbru şi mai învrăjbit,
Ca un refren ce te subjugă, şi-l tot repeţi deşi-i ştiut,
Iubirea ta mângâietoare în sufletu-mi a dăinuit.

Te voi iubi întotdeuna. Din ceasu-acesta care-mi scapă
Şi până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,
Îşi va goli clepsidra toată, la cea din urma-a mea etapă,
În inimă îmi va rămâne amorul nostru luminos.

Iar mai departe, sub ţărâna, în care trupu-o să coboare
Spre a putea dormi mai bine, vreau să te port cu mine-n gând,
Iar cei ce-mi vor călca cenuşa cu inima nepăsătoare,
De-or fi pe nume să te cheme, sub paşi mă vor simţi vibrând.

Rugăciune

Tu-arunci sclipiri de soare pe şesuri şi coline,

Spre coastele în floare apleci copaci străbuni,

Şi mările le legeni ca nişte cupe pline

În ritmul fără stavili al marilor furtuni.

O, tu, ce-n cupa goală mai vezi încă lucind

Cel mai amar din plânsu ce l-aş fi plâns vreodată,

Îţi dau inima-ntreagă s-o umpli mai curând,

E largă şi adâncă şi veşnic însetată.

Îi trebuie putere şi pace şi lumină.

Să pui în ea apusuri cu mari speranţe-n ele,

Şi zori săltând pleoapa cu raza lor senină,

Şi proaspăta răcoare a serii din vâlcele.

Şi astre gânditoare, şi cerurile toate

În inima aceasta cu-abisuri să se-afunde,

Şi ea s-adoarmă-n cânturi supreme, avântate,

Ce leagănă toţi sorii prin spaţiale unde.

Când va fi plină, Doamne, de ale tale glorii,

Ea va vedea zâmbindu-i în treacăt o durere,

Şi peste strălucirea din clipe iluzorii,

Se va-mbăta de-o calmă, puternică tăcere.

Patriei mele

Iar dacă îţi devin străină

Şi cântecu-mi de început

Grăirea n-a ales, divină,

A plaiului ce m-a născut.

Seninul dulce grai în care

Lin, ruga, buzele-mi şoptesc,

O, patrie, putea-vei oare

Să-mi ierţi păcatul meu firesc?

Lua-vei viersul meu în seamă,

Grea munca-mi binecuvântând,

Cum îşi blagosloveşte-o mamă

Copiii mâine-n luptă stând ?

Miron Radu Paraschivescu, poet, publicist și traducător român

Biografie 

Miron Radu Paraschivescu s-a nãscut la 2 octombrie 1911 la Zimnicea, într-o familie de intelectuali. A studiat artele plastice, întâi la Cluj şi apoi la Bucureşti. La Bucureşti a urmat şi cursurile Facultãţii de Litere. 
Primele versuri le scrie în 1926 şi le publicã în revista Povestea, editatã la Vãlenii de Munte. În 1933 aderã la PCR, iar din 1936 face parte din redacţia revistei de orientare comunistã Era nouã. Colaboreazã, cu versuri şi articole, la aproape toate publicaţiile de stânga din perioada interbelicã: Facla, Cuvântul liber, Meridian, Societatea de mâine, Korunk, Azi, Lumea româneascã, Reporter. 
În timpul rãzboiului, ca redactor al paginii literare a ziarului Ecoul, se înconjoarã de colaboratori din rândurile tinerilor scriitori (spre sfârşitul vieţii se va mândri cu faptul cã i-a remarcat, înaintea altora, pe Marin Preda şi Geo Dumitrescu). În 1945 lucreazã ca reporter la România liberã, iar ulterior este redactor-şef, succesiv, la Revista literarã şi la Almanahul literar din Cluj, publicaţii în jurul cãrora adunã, de asemenea, tineri. 
În anii stalinismului şi ulterior, publicã numeroase volume de versuri proprii şi traduceri din poeţi strãini, face parte din conducerea Uniunii Scriitorilor şi primeşte diverse premii, inclusiv Premiul de Stat, fiind agreat de oficialitate. Poemele sale declarative şi patetice (un volum apãrut în 1960 are chiar titlul Declaraţia pateticã) reprezintã însã doar una din laturile unei personalitãţi scindate. Într-un jurnal intim (pe care îl ţine din 1936 şi pânã în ultimul an al vieţii), "M.R.P.", cum îi spun prietenii, analizeazã – chiar în anii în care laudã în mod public comunismul – efectele dezastruoase ale instaurãrii comunismului în România. 
Cu o generozitate surprinzãtoare la un autor ambiţios, chinuit de sentimentul ratãrii, Miron Radu Paraschivescu se ocupã în continuare de identificarea şi susţinerea tinerelor talente. Pentru promovarea reprezentanţilor noii generaţii foloseşte orice ocazie, transformând, de exemplu, modestul supliment literar Povestea vorbei al revistei Ramuri din Craiova într-o adevãratã instituţie a debutului, de importanţã naţionalã. Imaginea sa rãmâne aureolatã de aceastã generozitate în amintirea multor scriitori. 
Moare la 17 februarie 1971 la Bucureşti. 
Poet al clasei muncitoare 
n tinereţe, Miron Radu Paraschivescu visa sã fie un reformator al poeziei. Primele versuri şi le-a publicat în revista avangardistã Unu, considerându-le o dinamitã liricã, utilizabilã fãrã riscuri numai de cãtre iniţiaţi. În realitate, producţia lui liricã juvenilã nu ieşea din raza unui simbolism minor: 
"Toamna, alãutã,/ Cântã în grãdinã/ Simfonia mutã/ De aur şi ruginã.// Statuile cu zei/ ªi nude baccanale/ Danseazã pe alei/ Mai albe şi mai goale." (Autumnalã). 
Dupã 1933, când a devenit membru al PCR, partid subversiv, scos de altfel în afara legii, scriitorul a început sã creadã cu şi mai multã fervoare cã are menirea sã revoluţioneze poezia. Aşa cum altãdatã îşi imagina cã este un avangardist, acum îşi face iluzia cã scrie o poezie-manifest, în stare sã înflãcãreze mulţimile. De fapt, versurile lui din aceastã perioadã – discursive şi tacticoase, în genul poemelor lui Geo Dumitrescu – n-ar fi avut ecou dacã ar fi fost citite de la o tribunã în faţa a mii de oameni. Cel mult, ar fi provocat hilaritate: 
"Veţi recunoaşte, desigur,/ cã burta rotundã a unei femei însãrcinate plimbându-se prin Cişmigiu/ seamãnã leit cu invoalta coadã a pãunului." (Buna-Vestire). 
În sfârşit, când partidul comunist vine la putere în România, prin voinţa ocupanţilor sovietici, Miron Radu Paraschivescu se erijeazã în propovãduitor al ideologiei marxist-leniniste, considerându-se un Maiakovski al românilor. Dramatismul – autentic – al conştiinţei lui, experienţa de versificator, ca şi o culturã poeticã relativ întinsã sunt folosite, fãrã graţie, pentru propagarea unor idei primitive, cum este aceea a luptei de clasã: 
"Cãdeau rãcnind şţãranii rãsculaţiţ, cu braţele deschise,/ Ca rãstigniţii de pe cruce,/ Cu ochii tot cãscaţi spre 
ne-mplinite vise,/ Când pe cãmãşi apusul prindea sã le usuce/ Mari trandafiri de sânge/ ªi purta peste câmp fumul conacului,/ Obida cea frântã şi jalea sãracului...// Dar din sângele lor/ ªi focurile-aprinse pe zare,/ Boierii mai vãd din pridvor/ Cum tremurã, sus, ca un nor,/ O roşie flamurã, cãlãuzitoare,/ Pe cerul încruntat de fum şi dogoare// Iatã, o altã/ Stea, mai înaltã,/ Mai vie rãsare:/ Steaua clasei proletare..." (Cântarea României). 
Din aceste reverii de poet al clasei muncitoare Miron Radu Paraschivescu este trezit de... el însuşi, şi anume de acea parte a personalitãţii sale care îşi pãstreazã luciditatea. Iatã ce noteazã la un moment dat în jurnalul lui intim: 
"Am recitit azi câteva poeme de Maiakovski şi mi-am dat seama de inferioritatea mea faţã de el: sunt scund. Privirea mea asupra lucrurilor pleacã de jos în sus ş...ţ". 
Nu era vorba doar de o inferioritate fizicã, dar formula este expresivã şi fixeazã foarte bine incapacitatea lui Miron Radu Paraschivescu de a privi existenţa de sus în jos. El este un Cãtãlin agitat, dornic de glorie ieftinã, un Adrian Pãunescu lipsit de forţã, un Miticã în ipostaza de propagandist. 
Din tot ce a scris ca poet prezintã interes textele de facturã livrescã şi, înainte de toate, faimoasele Cântice ţigãneşti, în care – dupã modelul lui Federico Garcia Lorca, dar cu mai mult umor – este parafrazatã creaţia popularã ţigãneascã: 
"Sã spuie care-o cunoaşte/ cum era de datã-n Paşte;/ cã, bãtu-o-ar stelele,/ şi-a tras şi sprâncenele/ subţirel, pe lângã coadã,/ de-mi suci mintea nãroadã.// P-urmã, ce sã vã mai spui?/ Umblam dupã ea hai-hui,/ şi unde se fandosea/ cã este gagica mea.// ªi mã lua îndelicat,/ numa-n şoapte şi oftat.// Of, pupa-o-ar mã-sa rece,/ cã dorul ei nu-mi mai trece!// Eu credeam cã-i doar a mea;/ dar pititã sub perdea,/ la toţi fanţii se gimbea..." (Cântic de dor şi of). 
Concentrarea maximã de farmec livresc se gãseşte într-un Epitaf compus în stilul lui Anton Pann: 
"Aicea s-au dus cu jale/ ªi în tihnã se albesc/ Oasele domniei-sale/ de Miron Paraschivesc,/ Ce au fost trecut pe lume/ Ca sã dea la toate nume./ Astãzi, una cu ţãrâna,/ De iubire n-are ştire/ ªi un vreasc îi este mâna/ Care scrise aste şire./ Când zâmbiţi, din întâmplare,/ Întorcând aceste foi,/ Domnişori şi domnişoare,/ Va zâmbi şi el cu voi." 
Superficialitate voioasã 
impresie de risipã şi zãdãrnicie ne produc şi traducerile lui Miron Radu Paraschivescu. Poeţi fãrã nimic comun, chiar incompatibili, ca Rainer Maria Rilke şi Louis Aragon, Robert Desnos şi Nicolae Tihonov sunt "tãlmãciţi" cu o superficialitate voioasã, care îi uniformizeazã. Arthur Rimbaud, în versiunea lui Miron Radu Paraschivescu, pare un poet socialist român de la sfârşitul secolului nouãsprezece: 
"Cetate a durerii care te scoli din morţi,/ Când pieptul tãu şi fruntea spre Viitor s-avântã/ Spre chipul tãu de cearã deschizând mii de porţi,/ Când pânã şi Trecutul trist bine-te-cuvântã". 
Reportajele sunt şi ele verbioase, revãrsate pe mari suprafeţe, deşi în cazul lor scriitorul a fãcut o tentativã de a sistematiza materia, preluând câte ceva din metodologia investigaţiilor sociologice întreprinse de Dimitrie Gusti şi discipolii lui şi luând, probabil, ca model şi reportajele-monografii ale lui Geo Bogza. Cititorul are frecvent senzaţia cã ascultã pe cineva vorbind în gol, fãrã sã aibã ceva de spus. Textul cel mai consistent, cel puţin sub raport etno-monografic, este Bâlci la Râureni. Dar şi în cuprinsul lui apar tirade scrise în binecunoscuta limbã de lemn a presei triumfaliste: 
"Continuând o veche şi sãnãtoasã tradiţie popularã, îmbinând efortul creator cu cântecul şi jocul, stimulând munca obşteascã şi cu iniţiativa şi iscusinţa particularã, fãcând oamenii şi produsele lor sã circule pe-o scarã cât mai întinsã, înviorând masele, propagând umorul, atracţia şi buna dispoziţie, cointeresându-le la bunul mers al economiei generale, bâlciul rãmâne una din instituţiile populare ce de-abia de-acum înainte are sã cunoascã maximul de înflorire, spre a da roade cât mai bune şi cât mai numeroase." 
Piesele de teatru - dintre care doar Asta-i ciudat!... s-a jucat, fãrã succes - au ceva iremediabil fals. Personajele sunt generice, ca în teatru expresionist: Poetul, Plugarul, Aviatorul, Marinarul, Omul cu mascã şi aşa mai departe. Iar situaţiile în care se aflã, artificiale, nu se însumeazã şi nu reuşesc sã creeze suflul necesar susţinerii unui spectacol. 
Autoflagelare 
şi cinism 
eea ce şocheazã în Jurnalul unui cobai (cuprinzând însemnãri din perioada 1940-1954), mai mult chiar decât duplicitatea politicã, este duplicitatea esteticã a autorului. Procopius din Cesareea pãstra acelaşi stil, de discurs, şi în textele sale apologetice, şi în Istoria secretã. Procopius din România este cu totul altul în însemnãrile pe care şi le face pe ascuns. Poetul verbios şi emfatic devine, ca autor de jurnal, un intelectual copleşit de sentimentul ratãrii şi plictisit de sine pânã la exasperare. El îşi noteazã impresiile cu o febrilitate nevroticã sau, dimpotrivã, cu o greaţã care anunţã un fel de paralizie a gândirii. Luând în considerare cele mai dramatice însemnãri, jurnalul ar putea fi intitulat "accesele de luciditate ale unui nebun". Nici stilul livresc - altã expresie a nesinceritãţii lui Miron Radu Paraschivescu din scrierile sale "oficiale" - nu pãtrunde în jurnal. În caietele sale secrete, scriitorul nu face decât sã fie sincer şi sã meargã cu sinceritatea pânã la ultimele consecinţe, adicã pânã la autoflagelare şi cinism: 
"Azi, Margareta îmi spunea cã sunt murdar; fizic, material murdar: pe haine, pe corp. Avea dreptate."; 
"Sunt inconsistent în fibra mea, sunt destrãmat, risipit. Încerc sã mã adun şi nu izbutesc mare lucru."; 
"Mã privesc în oglindã: pe faţa mea se scriu, tot mai accentuat, brazdele unei conştiinţe falsificate faţã de mine şi faţã de oameni, ale unei timpurii bãtrâneţi, lipsitã de suportul unei datorii precise, statornice şi modeste."; 
"E adevãrat cã îmi mai rãmâne o singurã poziţie de apãrat. Aceea a unui radicalism de stânga – mândria şi necesitatea mea de existenţã. Dar şi lucrul ãsta cuprinde prea mult orgoliu, prea multã orbire de mine spre a nu mã teme cã – dincolo de orice generozitate – se aflã la temelia acestei atitudini o îndârjire disperatã şi subiectivã, fãrã alt obiect decât propria mea gãunoşenie.". 
Aceastã ultimã însemnare dateazã din 5 mai 1942, când autorul n-avea cum sã fie deziluzionat de aplicarea marxism-leninismului în România. Este evident cã el vrea de fapt sã-şi ia revanşa, în jurnal, pentru modul inautentic în care îşi trãieşte viaţa de fiecare zi. 
Dupã 1944, în anii sumbri ai stalinizãrii României, prãpastia dintre personajul diurn şi cel nocturn se adânceşte. Miron Radu Paraschivescu consemneazã aceastã scindare a personalitãţii sale. Într-o însemnare din 18 octombrie 1952, dupã ce reproduce un citat pueril din Stalin, mãrturiseşte: 
"ªi aş putea continua cu citatele, dar mi-e silã. Mi-e silã, dar mã şi cutremur gândindu-mã cã sute de milioane de oameni primesc azi, în secolul al douãzecilea, în 1952, aceste truisme grosolane, drept «geniale previziuni ale celui mai mare geniu al omenirii». Dumnezeule! ş...ţ 
ªi eu însumi, o recunosc cu ruşine dar şi cu satisfacţie meschinã, trebuie sã mã declar de acord cu aceste tâmpenii «geniale», când vorbesc cu un Rãutu, de pildã. Sunt eu de vinã cã îmi apãr astfel minimul de existenţã? Aş schimba cu ceva acest climat general dacã aş vorbi deschis spunând ce cred despre toate aceste penibile gogoşi? Desigur cã nu. Înotãm în minciunã şi poltronerie ca într-o baltã, singura în care poţi vieţui. Altfel, puşcãria, canalul sau, în cel mai bun caz, mizeria totalã." 
Este exact perioada în care Miron Radu Paraschivescu, cel de la lumina zilei, publicã amplul poem apologetic Cântare României, urmat de un volum întreg de Laude versificate. Ceea ce glorificã în ziare şi în cãrţi, scriitorul contestã furibund în Jurnal. Schizofrenia este deplinã. 
Momente de poezie 
este cincizeci-şaizeci de ani, când indignarea provocatã de amintirea comunismului se va stinge, se va vedea cã în jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu existã şi un roman erotic foarte interesant, mai interesant poate chiar decât romanul politic. Autorul jurnalului se prezintã pe sine fãrã jenã ca pe un priapic, gata sã facã declaraţii patetice unei femei numai pentru a o determina sã-i cedeze şi înclinat, apoi, când vine vremea sã îşi asume şi o rãspundere în legãturã cu ea, sã o pãrãseascã în grabã, cuprins de panicã. El ne câştigã totuşi bunãvoinţa şi înţelegerea, uneori chiar simpatia, prin francheţea desãvârşitã cu care îşi analizeazã veşnica agitaţie de motan în cãlduri. Curajul de-a apãrea "gol", fãrã justificãri morale, în faţa virtualului cititor al jurnalului aminteşte de dezinvoltura cu care I. Negoiţescu îşi descrie, în propriu-i jurnal, practicile de homosexual. 
În mod spectaculos, din aceastã mlaştinã a sexualitãţii rãsar uneori nuferii unor poveşti de dragoste de o mare puritate: 
"şScriitorul întâlneşte pe stradã pe o femeie frumoasã şi, prezentându-se drept pictor, se oferã sã-i facã nişte recomandãri în legãturã cu genul de pãlãrie care i-ar sta bine. Stratagema reuşeşte.ţ Mã uitam cu o privire serioasã şi preocupatã, cãreia aveam grijã sã-i dau un aer expert: 
- Vedeţi, la linia nasului şi a bãrbiei, ca şi la aceea a coafurii dumneavoastrã... din pãcate, nu-mi pot da seama dacã sunteţi tunsã sau aveţi pãrul strâns sub pãlãrie... 
Atunci s-a întâmplat un lucru la care nu mã aşteptasem: cu un gest extrem de firesc şi de simplu, şi-a scos pãlãriuţa şi a scuturat din cap, vrând parcã sã dea pãrului forma lui obişnuitã. Eu îmi plimbam mâna în jurul capului ei, desenând în aer imaginarele curbe ale unei pãlãrii nu mai puţin imaginare. Pânã la urmã, ceea ce era mai puternic decât stãpânirea mea s-a produs: i-am atins pãrul cu palma. Eram electrizat..." 
Miron Radu Paraschivescu este mai poet în asemenea secvenţe decât în poemele propriu-zise publicate în timpul vieţii. 
Bibliografie 
VERSURI. Cântice ţigãneşti, Buc., Ed. Prometeu, 1941 (ed. a II-a, Buc., ESPLA, 1957; ed. a III-a, ilustr. de Magdalena Rãdulescu, Buc., ESPLA, 1958; ed. a IV-a, Buc., Tin., 1969; ed. a V-a, ilustr. de Marcel Chirnoagã, Buc., CR, 1972) l Cântare României, 1951 (cupr. un singur poem, amplu; nu este menţionatã editura; poemul este reluat în vol. Laude din 1953) l Laude, Buc., ESPLA, 1953 l Laude şi alte poeme, Buc., Espla, 1959 l Declaraţia pateticã, Buc., Tin., 1960 (cupr. poeme scrise în per. 1935–1948) l Poezii, cuv. în. de Dumitru Micu, Buc., Tin., col. "CMFP", 1961 (ant.) l Declaraţia pateticã, Cântice ţigãneşti, Laude şi alte poeme, pref. de Radu Popescu, Buc., EPL, col. "BPT", 1963 (ed. retr.) l Versul liber, Buc., Tin., 1965 (cupr. poeme scrise în per. 1931–1964) l Tristele, Buc., Tin., 1968 (ant.; cupr. şi un grupaj de poeme din per. 1926–1932, intitulat Primele) l Ultimele, Buc., CR, 1971. 
ÎNSEMNÃRI DE JURNAL. Journal d’un hérétique, fragments, traduit du Roumain par Claude Jaillet, préface par Virgil Ierunca, Paris, Editions Olivier Orban, 1976 (cupr. însemnãri ref. la per. 1940–1954; extrase din acest vol. au fost citite sub formã de serial la postul de radio "Europa Liberã") l Jurnalul unui cobai (1940–1954), ed. îngr. de Maria Cordoneanu, pref. de Vasile Igna, Cluj, D., col. "Remember", 1994 (fragmente din acest vol. au apãrut în 1968–1979 în reviste). 
REPORTAJE. Bâlci la Râureni, Buc., ESPLA, 1954 l Drumuri şi rãspântii, Buc., EPL, 1967. 
TRADUCERI. Tãlmãciri dupã opt poeţi europeni, cu portrete desenate de Mircea Alifanti, Buc., FR, 1946 l În afara acestei culegeri, Miron Radu Paraschivescu a mai publicat traduceri din Maxim Gorki, A. S. Puşkin, N. A. Nekrasov, Adam Mickiewicz, F. G. Lorca, R. M. Rilke, R. Desnos, A. Rimbaud, A. Malraux ş. 

Blestem de dragoste 

Când ţi-o fi lumea mai dragă,
să-ţi pice dreapta beteagă
şi s-ajungi, la cap de pod,
cerşetor, slut şi nărod.
Din puterea ta a plină,
suptă de vreo curviştină,
să rămâi sfrijit ca paiul,
urle-ţi versul ca buhaiul,
limba să ţi se-mpletească,
să vorbeşti pe păsărească,
să te topeşti de-a-n picioare,
galbin, ca o lumânare!

Să nu fie boală rea,
care-n tine să nu dea!
Ardite-ar focul, mangalul,
să fii scopit ca muscalul!
Cânte-ţi popa din Scriptură,
să-ţi văz dafinul pe gură!
Crai parşiv, din ţigănie,
că m-ai omorât de vie,
când m-ai luat din casă fată,
crudă şi nevinovată,
şi m-ai spintecat în două
sub cerul cu lună nouă.

Şi-n loc să mă iei mireasă,
m-ai lăsat să zac borţoasă
şi te-ai dus, duce-te-ar apa,
unde şi-a dus mutul iapa!
Dar de-o fi şi-o fi să vii,
iar în braţe să mă ţîi,
să-mi săruţi ţâţa şi gura
şi să-mi stingi din sân arsura,
Vedea-te-aş tot cum te ştiu:
’nalt, bălan şi cilibiu,
cu ochi arzători ca focul;
Aduce-mi-te-ar ghiocul!

Rică 

Bate-un vânt pe ulicioară
peste inima amară,
bate-un vânt prin ţigănie
peste inima pustie,
vânt uşor de primăvară
cu parfum de domnişoară.
Treci vântule fără teamă
că nu te mai bagă-n seamă
nici-o pirandă-mpudrată
cu buzele de muşcată!
Poci, tu vântule, să treci,
că focul lor n-o să-l seci
şi nici lacrămile lor
după Rică din Obor!
Îl făceau toţi zurbagiu,
dar altul ca el nu ştiu:
ăl mai prima barbugiu,
cuţitar, caramangiu,
ca un fante de spatiu.
Că nu era nici o fată
de el neamurezată,
nici nevastă cu bărbat
să nu-l fi râvnit la pat.
Şi-avea ochii de migdale
de cătau la el cu jale,
şi-avea ghiersul cântător
de cătau la el cu dor,
Rică - fante de Obor.

Când trecea prin cartier,
avea pasul de boier,
legănat şi nepripit
unde se ştia iubit.

De se lăsa cu bătaie
(că avea duşmani o droaie!),
atunci o făcea de oaie,
că până să scoţi cuţitul,
el îţi şi lua piuitul.

N-avea pe lume păreche:
purta cercel la ureche
şi-avea degetu-nflorat
c-o piatră de matostat.

Noaptea, când venea matol,
zicea din gură, domol,
ca un vânt care se duce
în inimă, s-o usuce,
ca steaua tremurătoare
de clipeşte-n bolta mare.

Uite-l, ăsta era Rică:
el de nimeni n-avea frică,
de nimeni nu se ferea,
cât este lumea de rea!

Şi cum venea într-o seară
senină, de primăvară,
un ţigan mai mărunţel
se tot da pe lângă el:
- "Dă, bă Rică, o ţigare!"
Când căta prin buzunare,
parşivul, cu mâna scurtă,
i-a băgat cuţitu-n burtă.
Rică s-a-ndoit niţel
da' l-a muclit pe mişel
de-a sunat şi baba-n el.

Văicăreală mare-n stradă,
au dat toţi buluc, grămadă:
sângele-i curgea şiroi
ca apa dintr-un butoi.
Toată partea muierească
a sărit să-l oblojească,
dar el nu vroia deloc;
se ţinea doar de mijloc
şi şi-a pus o barză-n cioc,
a aprins-o şi-a zâmbit:
- "Ce-o să mor dintr-un cuţit?"
Pân' vin ăi de la Salvare,
mai poci să trag o ţigare!"
Aşa era Rică - tare.

Se cruceau ţiganii toţi,
(mardeiaşi, giolari şi hoţi)
şi ţigăncile-nlemnite
se tânguiau pe şoptite.
Aoleo, ce n-ar fi dat
să-l vază pe Rică lat;
dar el, drept ca pălimarul,
îşi ţinea doar brăcinarul
cu o mână, apăsat
şi umbla în lung şi-n lat
Rică - fante-njunghiat.

Ieşea luna dintr-un nor
roşie ca un bujor
şi bătea un vânt de seară
subţirel, pe ulicioară
ca un plânset în suspine.

Dar Salvarea nu mai vine...

Rică s-a lăsat pe vine
şi s-a-ntins pe îndelete
rezimat de un părete.

Craii toţi, de bucurie,
se făceau că îl îmbie:
- "Spune bă, tot te mai doare?"
El tăcea cu ochii-n zare.
- "Vrei Rică, să joci barbutu?"
Dar el tot făcea pe mutul.
Una, cum dădea să-l frece,
a ţipat - că era rece!
Şi când a sosit Salvarea
din el mai ardea... ţigarea.

Bate vânt, lacrimă pică
după inima voinică!
Plânge-l inimă amară
că s-a dus în primăvară
ca o apă d-a uşoară
şi ca fumul de ţigară!

Cântă-l ghiers şi du-l departe
pe Rică - fante de Moarte!

Romanţă

De câte ori pe înserat
În târgul mic te-am aşteptat,
Când tremurând că n-o să vii
Umblam pe străzile pustii?...

Se însera – şi-n câte-o poartă
Pica domol o floare moartă
Ce risipea un stins parfum
De liliac sau de salcâm.

Prin case albe, cu zorele,
Clipea o lampă sub perdele
Şi răsuna un vechi pian
Prin vălul serii, sub castan.

O ceaţă cobora uşor,
Simţeam în suflet un fior,
Iar lampagiu-n cap de uliţi
Prindea o stea în vârf de suliţi

Şi se pierdea cu pasul rar
Prin pâcla serii, pe trotuar,
Când eu pândeam ca şi-alte dăţi
Pe-acelaşi drum să te arăţi.

Treceam, pe gânduri, fără zor,
Plângea un greier prin mohor,
Şi peste pomi domol cădea
A nopţii tainică perdea.

Când te iveai într-un târziu
Prin târgul ce dormea pustiu,
Părea că pomii toţi sunt plini
De flori, de cântec şi lumini.

TEATRU/FILM 17 Februarie

În regia Constantin Dicu

Filme regizate de Constantin Dicu

·         Ciocârlia (2002)

·         Valsul lebedelor (2002)

·         Frumosii nebuni ai marilor orase / (1998)

·         Mesagerul (1995)

·         Capul de rățoi (1992)

·         Milionar...la minut (1992)

·         ...Escu... (1990)

·         Hangita (1983)

·         Cîntec pentru fiul meu (1980)

·         Serenada pentru doua varste / (1978)

·         Uitarea (1977)

·         Cand vine barza /

Filmografie - scenarist

·         Mesagerul (1995)

Milionari la minut: 

De Moliere (“Avarul”, Burghezul gentilom”)

Biografie

Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), a fost un scriitor francez de teatru, director și actor, unul dintre maeștrii satirei comice.

Organizator al asociației teatrale „L'Illustre Théâtre”, devenită din 1665 trupa lui Ludovic al XIV-lea, a desfășurat o vastă activitate teatrală. În opera sa dramatică în versuri și proză, a abordat modalități diferite ale comediei, în genere în forme amestecate, epuizând întreaga gamă a mijloacelor comicului. Prin creația sa, a oferit comediei franceze, pornite de la nivelul farsei primitive, al teatrului italian cu măști și comediei de intrigă, valoare autonomă în câteva capodopere prin care a inaugurat comedia de moravuri.

Fiu de Tapissier du Roi ("Tapițer al Regelui"), Poquelin și-a pierdut mama din copilărie. A fost admis la prestigiosul Collège de Clermont iezuit, pentru a-și completa studiile. Există multe povești despre timpul petrecut la colegiu: se spune că tatăl său a fost foarte exigent în privința sa, că l-ar fi întâlnit pe Prințul de Conti sau că ar fi fost elev al filozofului Pierre Gassendi, dar niciuna dintre acestea nu par a fi veridice.

Este sigur, însă, că Poquelin a fost un prieten apropiat al abbéului La Mothe Le Vayer, fiu al lui François de La Mothe-Le-Vayer, în anii pe când abbé-ul edita lucrările tatălui său, și a fost sugerat că Poquelin ar fi fost influențat de către acestea. Printre primele sale lucrări a fost traducerea (astăzi pierdută) a De Rerum Natura de filozoful roman Lucretius.

Când Poquelin a ajuns la 18 ani, tatăl său i-a predat titlul de Tapissier du Roi, și oficiul asociat de valet de chambre, ceea ce-l aducea în contact frecvent cu regele. Se pretinde că Poquelin ar fi absolvit dreptul la Orléans în 1642, însă există unele dubii în această privință.

În iunie 1643, împreună cu iubita sa Madeleine Béjart, cu un frate și o sora a acesteia, a fondat compania teatrală sau trupa L'Illustre Théâtre, care a falimentat în 1645. În această perioadă și-a asumat pseudonimul Molière, inspirat de numele unui mic sat din sudul Franței. Eșuarea companiei l-a forțat să stea câteva săptămâni la închisoare pentru datoriile acumulate. A fost eliberat cu ajutorul tatălui său și, însoțit de Madeleine Béjart, a plecat într-un tur al satelor drept comedian voiajor. Această viață a durat 14 ani, timp în care a jucat inițial alături de companiile lui Charles Dufresne, creându-și ulterior propria sa companie. În cursul călătoriilor sale, l-a întâlnit pe prințul de Conti, guvernatorul provinciei Languedoc, care a devenit sponsorul său, numind compania sa după acesta. Prietenia sa avea, însă, să se termine mai târziu, când Conti s-a alăturat inamicilor lui Molière în Parti des Dévots.

În Lyon, Mme Duparc, cunoscută ca la Marquise, s-a alăturat trupei. La Marquise era curtată, zadarnic, de Pierre Corneille, devenind mai târziu iubita lui Jean Racine. Racine i-a oferit lui Molière tragedia sa Théagène et Chariclée (una dintre primele lucrări pe care a scris-o după părăsirea studiilor sale teologice), dar Molière nu a interpretat-o, deși l-a încurajat pe Racine în a-și continua cariera artistică. Se spune că după puțin timp Molière a devenit foarte nervos pe Racine, când i-a fost spus că prezentase în secret tragedia sa și companiei Hôtel de Bourgogne.

Molière a ajuns la Paris în 1658 și a jucat la Louvre în tragedia Nicomède a lui Corneille și în farsa Le docteur amoureux (Doctor îndrăgostit), înregistrând ceva succes. A primit titlul de Troupe de Monsieur (Monsieur era fratele regelui) și cu ajutorul acestuia, compania sa s-a alăturat unei companii italiene faimoase pe plan local ce juca Commedia dell'arte. S-a stabilit cu fermitate la teatrul lor, Petit-Bourbon, unde pe 18 noiembrie 1659 a oferit premiera piesei Les Précieuses ridicules (Prețioasele ridicole), una dintre capodoperele sale. Aceasta a fost cu certitudine prima sa încercare în a batjocori anumite manierismuri și afectări comune la acea vreme în Franța.

A fost Molière, cu siguranță, care a materializat conceptul că satira castigat ridendo mores (critică obiceiuri prin umor) uneori confundat cu un proverb latin autentic. Stilul și conținutul primului său succes au devenit cu rapiditate subiectul unei vaste dezbateri literare.

În ciuda preferinței sale pentru tragedie, Molière a devenit faimos pentru farsele sale, în general într-un act și interpretate după tragedie. Unele dintre aceste farse erau scrise doar parțial și erau jucate în stilul Commediei dell'arte cu improvizare asupra unui canovaccio. De asemenea, a scris două comedii în versuri, însă acestea au înregistrat mai puțin succes și sunt considerate în general de importanță scăzută.

„Les Précieuses“ i-a câștigat lui Molière atenția și critica multora, dar nu a înregistrat un succes popular. I-a cerut atunci partenerului său italian Tiberio Fiorelli, cunoscut pentru opera sa Scaramouche, să-l învețe tehnicile Commediei dell'arte. Opera din 1660, Sganarelle, ou le Cocu imaginaire (încornoratul imaginar), pare a fi un tribut atât pentru Commedia dell'arte, dar și pentru învățătorul său. Subiectul relațiilor conjugale a fost îmbogățit aici de o inserție a unei opinii a lui Molière despre cantitate de falsitate în relațiile interumane, pe care le-a descris cu un dram de pesimism. Aceasta a fost evidentă și în lucrările sale de mai târziu, fiind o sursă de inspirație pentru mulți autori de după el, incluzându-l (într-un domeniu diferit și cu un efect diferit) pe Luigi Pirandello.

În 1662 Molière s-a mutat la Théâtre du Palais-Royal, tot alături de partenerii săi italieni și s-a căsătorit cu Armande, pe care o credea a fi sora Madeleinei; era însă fiica sa nelegitimă, rezultatul unui flirt cu Ducul de Modène în 1643, când Molière și Madeleine își începeau aventura. În același an a jucat L'École des femmes (Școala femeilor), o altă capodoperă. Atât lucrările, cât și mariajul său au atras criticism. Pe latura artistică a răspuns cu două lucrări minore, deși elegante și interesante La Critique de „l'École des femmes“ (în care își imagina spectatorii anterioarei lucrări ca fiind prezenți) și L'Impromptu de Versailles (privind pregătire unei improvizări a trupei sale). Aceasta a fost așa-numita la guerre comique (Războiul comic), în care opozanții erau scriitori precum Donneau de Visé, Boursault, Montfleury.

Însă opoziție mai serioasă și mai puțin artistică se forma împotriva sa. Un așa numit parti des Dévots s-a ridicat în societatea înaltă franceză, protestâmd împotriva „realismului“ excesiv al lui Molière în ireverența sa, ceea ce cauza ceva stânjeneală; aceste persoane l-au acuzat și că s-ar fi căsătorit cu fiica sa.; Prințul de Conti, odată prietenul său, s-a alăturat acestei tabere. Molière avea alți inamici, de asemenea, între ei janseniștilor și unii autori tradiționaliști. Regele și-a exprimat, însă, solidaritatea pentru autor, acordându-i o pensie și fiind de acord în a fi nașul primului fiu al lui Molière. Boileau, de asemenea, l-a susținut prin declarații pe care le-a inclus în a sa Art poétique.

Prietenia lui Molière cu Jean Baptiste Lully l-a influențat în scrierea operelor Le Mariage forcé și La Princesse d'Élide (subtitulată „Comédie galante mêlée de musique et d'entrées de ballet“), scrisă pentru divertismente regale la Versailles.

Le Tartuffe, ou L'Imposteur a fost interpretată, de asemenea, la Versailles, în 1664, creând cel mai mare scandal din cariera artistică a lui Molière. Descrierea sa a ipocriziei generale a claselor dominante a fost a fost considerată un ultragiu și a fost contestată violent. Același rege se pretinde că i-ar fi sugerat să suspendeze reprezentațiile, iar Molière a scris cu rapiditate Don Juan, ou le Festin de Pierre pentru a o înlocui. A fost o lucrare bizară, derivată dintr-una a lui Tirso de Molina și inspirată de viața lui Giovanni Tenorio, scrisă într-o proză ce pare încă actuală; ea descrie povestea unui ateist care devine un ipocrit religios și pentru aceasta este pedepsit de Dumnezeu. Și această lucrare a fost suspendată degrabă. Regele, demonstrându-și încă o dată protecția, a devenit oficial noul sponsor al trupei lui Molière.

Cu minunată muzică de Lully, Molière a prezentat L'Amour médecin (Doctorul Iubire); subtitlurile acestei ocazii relatând că lucrarea a primit „par ordre du Roi“, din ordinul regelui, aceasta înregistrând o mult mai caldă recepție decât predecesoarele sale.

în 1666, Le Misanthrope a fost produsă. Se consideră acum în mare măsură cea mai distinsă capodoperă a lui Molière, cea cu cel mai înalt conținut moral, dar a fost foarte puțin apreciată la vremea respectivă. A cauzat „transformarea“ lui Donneau de Vasé, care a devenit iubitor al teatrului său. Dar a fost un pleosc comercial, forțându-l pe Molière să scrie imediat Le Médecin malgré lui ( Doctor fără voie), o satiră împotriva științelor oficiale; aceasta a fost un succes în ciuda unei lucrări de către Prințul de Conti, criticând teatrul în general și al lui Molière în particular. În mai multe din piesele sale de teatru, Molière a descris doctorii timpurilor sale ca invidizi pompoși care vorbesc (puțină) latină pentru a-i impresiona pe alții cu erudiție falsă, și cunosc doar clistirele și sângerările ca remedii (ineficiente).

După Mélicerte și Pastorale comique, a încercat să joace din nou Tartuffe în 1667, de data aceasta cu numele de Panulphe sau L'imposteur. Însă de îndată ce regele a plecat de la Paris pentru un tur, Lamoignon și arhiepiscopii au interzis piesa (regele a impus în final respect pentru această lucrare puțini ani mai târziu, când a câșigat mai multă putere absolută asupra clerului).

Molière acum bolnav, își reduce producția. Le Sicilien, ou l'Amour peintre a fost scrisă pentru festivitățile de la castelul din Saint-Germain, și a fost urmată în 1668 de un foarte elegant Amphitryon, inspirat evident de versiunea lui Plautus, însă cu evidente aluzii la aventurile amoroase ale regelui. George Dandin, ou le Mari confondu (Soțul zăpăcit) a fost puțin apreciată, însă succesul s-a întors cu L'Avare (Avarul), astăzi foarte cunoscută.

A folosit din nou muzica lui Lully pentru Monsieur de Pourceaugnac, Les Amants magnifiques, și în final pentru Le Bourgeois Gentilhomme (Burghezul Gentilom), o altă capodoperă a sa. Se pretinde a fi în particular dirijată împotriva lui Colbert, ministrul care îl condamnase pe fostul său, Fouquet. Colaborarea cu Lully s-a încheiat cu un balet tragic, Psyché, scris cu ajutorul lui Thomas Corneille (fratele lui Pierre).

În 1671, Madeleine Béjart moare, iar Molière suferă din pierderea sa și din pricina înrăutățirii bolii sale. Totuși, a oferit o piesă de succes, Les Fourberies de Scapin (Vicleniile lui Scapin), o farsă și o comedie în 5 acte; următoarea, La Comtesse d'Escarbagnas nu s-a încadrat, însă, la nivelul său obișnuit.

Les Femmes savantes (Doamnele savante) din 1672, a fost o capodoperă născută din finalul posibilei folosințe a muzicii în teatru, din moment ce Lully influențase în oarecare măsură opera în Franța, astfel încăt Molière a fost nevoit să se întoarcă la specia sa tradițională. A fost un real succes și a condus mai departe spre ultima sa lucrare, de asemenea considerată de mare valoare.

Unul dintre cele mai faimoase momente din viața lui Molière este ultimul, care a devenit proverbial: a murit pe scenă, în timp ce juca Le Malade imaginaire (Bolnavul închipuit). În timp ce vorbea, s-a prăbușit pe scenă și a murit la puține ore după aceasta la casa sa, fără împărtășanie pentru că doi preoți refuzaseră să-l viziteze, iar al treilea a ajuns prea târziu.

Se spune că purta culoarea galbenă, iar din acest motiv există o superstiție cum că galbenul aduce nenoroc actorilor.

Ca actor, nu i-a fost permis din prisma legilor vremii a fi îngropat într-un cimitir obișnuit, pe tărâm sfânt. Soția sa Armande a fost cea care i-a cerut regelui Ludovic al XIV-lea să-i permită funeralii „normale“ pe timp de noapte.

În 1792, rămășițele sale au fost aduse la muzeul monumentelor franceze și în 1817 transferate la Cimitirul Le Père Lachaise, Paris, în apropiere de cele ale lui La Fontaine.

Listă a operelor importante

·         1645: Doctorul zburător (Le Médecin volant)^[5]

·         1659: Les Précieuses ridicules ("Prețioasele ridicole");

·         1660: Sganarelle ou le cocu imaginaire ("Sganarelle sau încornoratul închipuit");

·         1661: L'École des maris ("Școala bărbaților");

·         1662: L'École des femmes ("Școala femeilor");

·         1655: L'Étourdi ("Zăpăcitul");

·         1664: La Princesse d'Élide ("Prințesa din Elida");

·         1664: Le Mariage forcé ("Căsătorie cu de-a sila");

·         1665: Don Juan ou le festin de Pierre ("Dom Juan sau petrecerea lui Pierre");

·         1666: Mélicerte;

·         1667: Le Misanthrope ("Mizantropul");

·         1667: Pastorale comique ("Pastorala comică");

·         1667: Le Sicilien ou l'amour peintre ("Sicilianul sau amorul pictor");

·         1668: L'Avare ("Avarul");

·         1668 Le Médecin malgré lui ("Doctor fără voie");

·         1668: Amphitryon;

·         1669: Tartuffe;

·         1669: Monsieur de Pourceaugnac;

·         1670: Le Bourgeois Gentilhomme ("Burghezul gentilom");

·         1670: Les Amants magnifiques ("Îndrăgostiții magnifici");

·         1671: Les Fourberies de Scapin ("Vicleniile lui Scapin");

·         1672: Les Femmes savantes ("Femeile savante");

·         1673: Le Malade imaginaire ("Bolnavul închipuit");

·         La Jalousie du Barbouillé

·         Le dépit amoureux

·         Dom Garcie de Navarre

·         Les Fâcheux

·         La critique de l'École des femmes

·         L'Impromptu de Versailles

·         L'Amour médecin

·         Georges Dandin

·         Psyché

·         La Comtesse d'Escarbagnas.

Avarul – Moliere: 

Burghezul gentilom (teatru radiofonic) comedie: 

Soseaua Nordului - Eugen Barbu 1969

Nastratin Hogea - Anton Pann

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 17 Februarie

La cumparaturi - Dem Radulescu, Misu Fotino

SFATURI UTILE 17 Februarie

REȚETĂ MIRACULOASĂ PENTRU SLĂBIT

Atunci cand simtiti ca ati incercat orice metoda pentru a slabi, insa nimic nu a functionat, va rugam sa nu intrati in panica, deoarece noi avem solutia! Aceasta bautura magica, preparata cu ajutorul a doar doua ingrediente, va scapa de kilogramele in plus imediat!

Exista un motiv pentru care este numita bautura miraculoasa in materie de slabit! Deoarece efectul sau se vede in mai putin de o luna.

Acest amestec va ajuta organismul sa scape de retentia de apa, de balonare, distruge grasimea si elimina toxinele.

Principalul avantaj al acestei bauturi este acela ca ingredientele sunt foarte ieftine si este gata in doar 5 minute. Putem spune faptul ca reteta pe care v-o prezentam este ideala pentru persoanele nerabdatoare sa vada rezultatele.....

Ingrediente:

• 1 lamaie

• 50 de grame de telina radacina

• 50 de ml de apa

Mod de preparare:

Stoarceti lamaia si tocati marunt radacina de telina. Puneti totul intr-un bol si turnati apa peste. Mixati bine cu un blender.Puteti dubla cantitatile pentru a va ajunge pentru mai multe zile cu conditia sa pastrati amestecul la frigider.

Utilizare:

Consumati intotdeauna pe stomacul gol. Consumati intregul continut pe stomacul gol. Nu trebuie sa-l beti pe tot deodata, important este ca nu trebuie sa mancati nimic pana nu veti termina intregul amestec.

Consumati amestecul 10 zile consecutive, apoi faceti pauza 3 zile, relunad procedeul.

Pe langa  scaderea rapida in greutate aceasta reteta va reduce nivelul de zahar din sange, fiind foarte bun si pentru diabetici.

Vă imaginați că cei ce au gastrită sau ulcer nu pot consuma acest amestec!

GÂNDURI PESTE TIMP 17 Februarie