2 FEBRUARIE 2018

RELIGIE ORTODOXĂ 2 Februarie

+) Întâmpinarea Domnului (Harți)

    După Nașterea Domnului Iisus Hristos, trecând patruzeci de zile şi împlinindu-se vremea curăţiei celei legiuite, Preacurata şi Preabinecuvântata Fecioară Maică plecând din Betleem cu Sfântul Iosif, logodnicul, şi venind la Ierusalim, în Biserica lui Dumnezeu, purtând pe Hristos Pruncul cel de patruzeci de zile, au mers să împlinească Legea Domnului şi să se curăţească după naştere, prin aducerea jertfei celei cuviincioase lui Dumnezeu şi prin rugăciunea preotului. Apoi să pună înaintea Domnului pe Pruncul cel întâi născut şi să-L răscumpere cu preţul cel rânduit, precum s-a poruncit lui Moise de către Domnul, în Legea Veche şi cum se scrie despre aceea în legea curăţirii, şi anume: "Femeia care va zămisli şi va naşte parte bărbătească, necurată va fi şapte zile şi în ziua a opta să se taie pruncul împrejur, iar ea va şedea treizeci şi trei de zile sub acoperământul necurăţiei sale; de tot lucrul sfânt să nu se atingă şi în biserică să nu intre, până ce se vor sfârşi cele patruzeci de zile ale curăţiei ei. Şi când se vor împlini zilele curăţirii, să aducă un miel de un an, fără de prihană, spre arderea cea de tot şi un pui de porumbel sau de turturea, pentru păcat; iar de nu va fi bogată ca să aducă miel, atunci să aducă două turturele sau doi pui de porumbel, unul spre arderea cea de tot şi altul pentru păcat; apoi se va ruga pentru dânsa preotul şi se va curăţi".

    Despre punerea înaintea Domnului a celui dintâi născut, astfel este scris: "Sfinţeşte-Mi pe tot cel dintâi născut (parte bărbătească), care deschide pântecele". Şi iarăşi: "Pe cel întâi născut al fiilor tăi să Mi-l dai Mie". Aceasta se urma pentru facerea de bine cea mare a lui Dumnezeu, încă din Egipt, când s-au cruţat cei întâi născuţi ai lui Israil. Pentru aceasta, israilitenii aduceau pe pruncii lor cei întâi născuţi în biserică, dându-i dajdie lui Dumnezeu, ca pe o datorie stabilită prin lege. Şi iarăşi de la Dumnezeu îi răscumpăra pe aceia cu preţ, care se numea argintul răscumpărării, şi acela se da leviţilor care slujeau în Biserica Domnului, precum este scris despre aceasta în cartea a patra a lui Moisi. Preţul hotărât al răscumpărării era cinci sicli, iar fiecare siclu sfânt preţuia cam vreo trei lei.

    Deci, acea lege a Domnului împlinind-o Maica lui Dumnezeu, a venit acum în biserică, cu Dătătorul Legii. A venit să se curăţească deşi nu-i trebuia curăţire, fiind neîntinată şi Preacurată. Pentru că aceea care a zămislit fără bărbat şi a născut fără dureri şi fără vătămarea curăţiei sale celei fecioreşti, aceea n-a avut nici un fel de necurăţie obişnuită femeilor celor ce nasc. Pentru că ceea ce a născut pe Izvorul curăţiei, cum putea să se afle sub necurăţie? Din ea S-a născut Hristos, ca un rod din pom; iar pomul nu se vatămă, nici se întinează după înflorirea rodului său.

    Nevătămată şi curată a rămas Fecioară după naşterea lui Hristos, adică a rodului celui binecuvântat. Prin ea a trecut Hristos precum raza soarelui trece prin sticlă sau prin cristal. Precum nu se sfarmă nici întinează raza care trece prin sticlă şi prin cristal, ci mai curat îl străluceşte, tot aşa şi Soarele dreptăţii, Hristos, n-a vătămat fecioria Preacuratei Maicii Sale, nici cu durerile cele obişnuite femeilor n-a întinat uşa naşterii celei fireşti, cea cu curăţia pecetluită şi cu fecioria păzită, trecând mai presus de fire; ci mai ales i-a îndoit curăţia ei, sfinţind-o prin trecerea Sa şi luminând-o cu dumnezeiasca lumină a harului.

    Nu era nevoie de curăţire a aceleia care a născut fără strică-ciune pe Dumnezeu Cuvântul. Dar ea, ca să nu se arate potrivnică Legii, ci mai ales să fie ascultătoare, a venit să se curăţească, ea cea cu totul curată şi fără prihană. Pe lângă această fiind şi smerită, nu se mândrea întru curăţia Sa, ci, ca şi cum ar fi fost necurată, a venit înaintea uşii bisericii Domnului, ca să stea şi să ceară curăţenie, neîngreţoşîndu-se de cei necuraţi şi păcătoşi. Apoi a adus jertfă, nu ca cei bogaţi, care aduceau un miel de un an fără prihană, ci ca acei săraci, care aduceau două turturele sau doi porumbei, arătând în toate smerenie şi iubind sărăcia, iar de mândria bogaţilor fugind. Din aurul cel adus de împăraţi puţin a luat şi acela l-a împărţit la săraci şi la scăpătaţi, păstrând foarte puţin pe calea spre Egipt. Deci, cumpărând păsările cele zise după Lege, le-a adus jertfă şi cu acelea a adus şi pe Pruncul său cel întâi născut, cum se spune: "Au adus părinţii pe Pruncul Iisus, în Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în legea Domnului, că toată partea bărbătească, ce deschide pântecele, sfânt Domnului se va chema. Deci, ţiindu-L în mâinile Sale, şi-a plecat genunchii şi cu cinste-L înălţa lui Dumnezeu, zicând:

    "Iată, o! Preaveşnice Părinte, Acesta este Fiul Tău, pe Care L-ai trimis ca să se întrupeze din mine, pentru mântuirea neamului omenesc. Iată, pe Care Tu L-ai născut mai înainte de veci, fără maică; iar eu, prin a Ta bunăvoire, în anii cei mai de pe urmă, L-am născut fără de bărbat. Iată rodul pântecelui meu cel întâi născut, Care prin Duhul Tău cel Sfânt în mine S-a zămislit şi negrăit din mine a ieşit, precum Tu Însuţi ştii. Iată Fiul meu întâi născut - şi Care este al Tău mai întâi - cu Tine de o fiinţă şi fără de început, pentru că de la Tine S-a pogorât, nedepărtîndu-Se însă de dumnezeirea Ta. Primeşte pe Cel întâi născut, cu Care ai făcut toate. Primeşte pe cuvântul Tău cel din mine întrupat, prin Care ai întărit cerurile, ai întemeiat pământul şi ai adunat apele. Primeşte pe Fiul Tău cel din mine, pe Care Îl aduc Ţie, ca pentru El şi pentru Mine să rânduieşti precum Îţi este plăcut şi pentru ca cu trupul şi cu sângele Acestuia, cel din mine luat, să se răscumpere neamul omenesc".

    Unele ca acestea zicând, a pus pe iubitul ei Fiu în mâinile arhiereului, slujitorul lui Dumnezeu, ca în mâinile lui Dumnezeu. Şi, după Legea dumnezeiască L-a răscumpărat pe El, cu preţul cel hotărât, adică cu cinci sicli, care era înainte închipuire a celor cinci răni mari ale lui Hristos, pe Care le-a primit pe cruce, prin care toată lumea s-a răscumpărat de blestemul Legii şi de robia vrăjmaşului.

    Se mai povesteşte încă, de Sfinţii Părinţi, că Sfântul prooroc Zaharia, tatăl Mergătorului înainte, a aşezat pe Preacurata Fecioară, care a intrat cu Pruncul pentru curăţire în biserică, nu în locul celor ce se curăţau, ci în locul fecioarelor, în care femeile care aveau bărbaţi nu se cădea să stea. Văzând cărturarii şi fariseii aceasta, au început a cârti, iar Zaharia a stat împotriva lor, încredinţându-i că acea maică şi după naştere e fecioară curată. Iar ei necrezând, sfântul le spunea că firea omenească, cu toată făptura, este slujitoare Ziditorului său, şi în mâinile Lui cele atotputernice este, ca după a sa voie să rânduiască toate, adică să facă astfel că fecioară să nască şi după naştere să rămâie iarăşi fecioară. "Deci pentru aceasta nu am deosebit pe această Maică de la locul fecioarelor, de vreme ce este fecioară cu adevărat".

    În aceeaşi vreme când părinţii au suit pe pruncul Iisus, ca să facă după obiceiul legii pentru dânsul, în biserică a venit, purtându-se de Duhul lui Dumnezeu, Sfântul Simeon, bătrânul, om drept şi credincios, aşteptând mângâierea lui Israil, care era să fie prin venirea lui Mesia, pentru că ştia că acum se apropie Mesia cel aşteptat, de vreme ce sceptrul lui Iuda trecuse la Irod, după proorocia strămoşului Iacov patriarhul, care mai înainte a zis: "Nu va lipsi domn din Iuda, până ce va veni aşteptarea neamurilor, Hristos Domnul". Asemenrea şi cele şaptezeci de săptămâni de câte şapte ani ale lui Daniil, acum se sfârşiseră, după care se socotise că va fi venirea lui Mesia. Pe lângă această, lui Simeon era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea mai înainte de a-L vedea pe Hristos Domnul.

    Acela, privind spre Fecioara cea Preacurată şi spre Pruncul cel ţinut de ea, a văzut darul lui Dumnezeu, înconjurând pe Maica şi Pruncul ei şi cunoscând, cu duhul, că Acela este Mesia cel aşteptat, s-a apropiat cu sârguinţă şi, primind în mâini cu bucurie negrăită şi cu frică cucernică, cel albit ca o lebădă de cărunteţe a dat mare mulţumire lui Dumnezeu, înaintea sfârşitului său, cu veselie cântând şi zicând: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău, în pace. Eu n-am avut linişte în gândurile mele, în toate zilele aşteptându-Te şi în toate zilele îngrijindu-mă, când vei veni. Acum, văzându-Te, pace am câştigat şi de grijă scăpând, mă duc din cele de aici, veste de bucurie ducând părinţilor mei pentru că voi spune despre venirea Ta în lume, strămoşului Adam, lui Avraam, lui Moise, lui David, lui Isaia şi celorlalţi sfinţi părinţi şi prooroci.

    Apoi voi umple de negrăită bucurie pe cei ce sunt mâhniţi acum şi către care degrabă mă slobozeşte, ca degrabă şi ei, lepădând mâhnirea, să se veselească de Tine, izbăvitorul lor. Slobozeşte-mă pe mine, robul Tău, ca să mă odihnesc, după ostenelile cele de mulţi ani, în sânul lui Avraam; căci acum au văzut ochii mei mântuirea Ta cea pregătită tuturor popoarelor. Ochii mei au văzut lumina cea pregătită pentru izgonirea întunericului, spre luminarea neamurilor, spre descoperirea tainelor dumnezeieşti cele neştiute, lumina care ai răsărit spre slava poporului Tău Israil, şi pe care, prin proorocul Isaia, ai făgăduit-o, zicând: "Am dat în Sion mântuire lui Israil, spre preamărire". Auzind Iosif şi Preacurată Fecioară unele ca acestea despre Prunc, de la sfântul şi dreptul bătrân, se mirau de cele grăite pentru El, pentru că vedeau pe Simeon grăind către Prunc ca spre un om bătrân. Apoi, se ruga nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu Care are puterea vieţii şi a morţii şi Care putea să-l slobozească îndată pe bătrân spre altă viaţă sau să-l ţie încă în cea de aici.

    Deci, i-a binecuvântat Simeon, lăudând şi mărind pe Maica cea Preanevinovată, care a născut pe Omul Dumnezeu şi, fericind pe Sfântul Iosif, părutul tată, care s-a învrednicit a fi slujitor unei Taine ca aceasta. Apoi a zis către Maria, Maica Lui, iar nu către Iosif, pentru că vedea cu prooroceşti ochi pe Maica cea fără de bărbat: "Iată, Acesta este spre căderea şi scularea multora în Israil", adică spre căderea celor care nu vor voi să creadă cuvintele Lui, iar spre scularea celor ce vor primi cu dragoste sfântă Lui propovăduire; spre căderea cărturarilor şi a fariseilor, pe care i-a orbit răutatea lor, iar spre scularea pescarilor celor simpli şi neştiutori. Pentru că va alege pe cei neînţelepţi, ca să ruşineze pe cei înţelepţi ai veacului acestuia. Apoi va fi spre căderea sinagogii evreeşti a Legii celei Vechi şi spre ridicarea Bisericii lui Dumnezeu, prin darul cel nou şi spre semnul Căruia se va zice împotrivă. Căci multă grăire împotrivă va fi pentru Dânsul între popoare; unii vor zice că este bun, iar alţii nu, ci că înşeală poporul. Şi-L va pune pe El, după cuvântul proorocului Ieremia, ca pe o ţintă spre săgetare, spânzurându-L pe lemnul Crucii şi rănindu-L cu piroanele ca cu săgeţile şi cu suliţa. În acea vreme, ţie, o! Maică fără de bărbat, prin suflet îţi va trece sabia şi vei suferi dureri în inimă, când vei vedea pe Fiul tău pironit pe cruce, pe care l-ai născut în lumea aceasta fără de dureri. Pe Acela îl vei petrece din lumea aceasta cu multe dureri şi cu mare tânguire".

    Atunci era acolo şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuil, din seminţia lui Aşer, care îmbătrânise în văduvie foarte mult, ca la optzeci şi patru de ani şi care numai şapte ani vieţuise cu bărbatul său din fecioria ei. Rămânând văduvă, tot restul vieţii ei l-a petrecut cu dumnezeiască plăcere, nedepărtîndu-se de biserică, ci cu postul şi cu rugăciunile slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Aceea, apropiindu-se într-acel ceas, multe proorociri spunea despre Pruncul cel adus în Biserica Domnului, tuturor celor ce aşteptau izbăvirea în Ierusalim (Luca 2,36-38).

    Auzind şi văzând aceasta, fariseii şi cărturarii cârteau în inimile lor, mâniindu-se cu zavistie asupra lui Zaharia, ca asupra unui călcător de lege, căci chiar în locul fecioarelor pusese pe Maica ce venise pentru curăţire. Iar asupra lui Simeon şi a Anei se mâniau, căci au dat aceste mărturii despre Prunc. Şi nu le-au tăcut acestea, nici chiar în faţa lui Irod împăratul, ci le-au spus pe toate cele făcute şi grăite în biserică. Pentru aceasta, îndată a fost căutat spre ucidere pe dumnezeiescul Prunc, Hristos Domnul, dar nu L-au aflat pentru că, prin dumnezeiască poruncă dată prin înger lui Iosif în vis, a fost dus în Egipt.

    Atunci Sfântul Iosif cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu, sfârşind în biserică toate, după Legea Domnului, nu s-au întors în Betleem, ci în Galileea, în cetatea Nazaret, iar de acolo au pornit în Egipt. Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste Dânsul (Luca 2,40).

    Prăznuirea Întimpinării Domnului s-a aşezat în vremea împărăţiei lui Iustinian, căci mai înainte de aceea, deşi se făcea în Biserică pomenire despre Întimpinarea Domnului, nu era prăznuită ca sărbătoare. Iustinian, dreptcredinciosul împărat, a poruncit să se cinstească ca un praznic dumnezeiesc al Născătoarei de Dumnezeu, precum sunt şi alte praznice mari. Şi aceasta, pentru aceste pricini:

    Pe vremea împărăţiei lui a fost molimă mare de moarte în Bizanţ şi în părţile de primprejur, trei luni, începând din zilele cele de pe urmă ale lui Octombrie, murind la început câte cinci mii de oameni în fiecare zi, apoi câte zece mii. Multe trupuri de ale oamenilor bogaţi şi cinstiţi erau neîngropate, pentru că murind slugile şi robii tuturor nu avea cine să îngroape pe stăpânii lor. Iar în Antiohia era îndoită pedeapsa lui Dumnezeu, căci la rana cea de moarte s-a adăugat, pentru păcatele omeneşti, şi un înfricoşat cutremur de pământ, încât toate casele cele mari, zidirile cele înalte şi bisericile au căzut şi mulţime de popor cazând sub ziduri a pierit. Între aceştia era şi Eufrasie, episcopul Antiohiei, căci, căzând pe dânsul biserica, a murit. Încă şi Pompeiopol, cetatea Misiei, s-a risipit de cutremur, iar jumătate din ea a fost înghiţită de pământ cu toţi locuitorii ei. În acea înfricoşată moarte şi pierzare i s-a descoperit unuia, din cei plăcuţi lui Dumnezeu, să se prăznuiască Întimpinarea Domnului şi a Născătoarei de Dumnezeu.

    Venind ziua Întimpinării Domnului, la februarie, în ziua a doua, când a început să se prăznuiască cu priveghere de toată noaptea şi cu ieşire cu crucile, în acea zi s-a ridicat molima cea de moarte cu desăvârşire şi cutremurul pământului s-a alinat, prin milostivirea lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căreia, împreună cu Cel ce S-a născut dintr-însa, Hristos, Dumnezeu, să-i fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire în veci. Amin.

Ev. Luca 2, 22-40

  În vremea aceea au adus părinţii pe Iisus Pruncul în Ierusalim,  ca să-L pună înaintea Domnului precum este scris în legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească, să fie închinat Domnului şi să dea jertfă, cum zice în legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Dar iată, era un om în Ierusalim, anume Simeon; şi omul acela era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Iar el era înştiinţat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea, până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu, tocmai când părinţii aduceau acolo pe Iisus Pruncul, ca să facă pentru Dânsul după obiceiul legii. Atunci Simeon a luat Pruncul în braţele sale, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: acum, liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel. Iar Iosif şi mama Lui se mirau de cele grăite despre Prunc. Şi Simeon i-a binecuvântat, iar către Maria, mama Lui, a zis: iată, Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel şi ca un semn, care va stârni împotriviri. Iar prin însuşi sufletul tău va trece sabie, ca să se dea pe faţă gândurile din multe inimi. Mai era acolo proorociţa Ana, fata lui Fanuil, din neamul lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe, care trăise cu bărbatul ei numai şapte ani de la căsătorie. Iar de optzeci şi patru de ani era văduvă şi nu se depărta de la templu, slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea, în posturi şi în rugăciuni. În ceasul acela, venind şi ea acolo şi aducând, de faţă cu toţi, slavă lui Dumnezeu, vorbea despre Prunc tuturor celor care aşteptau mântuirea lui Israel. După ce părinţii, au săvârşit toate, potrivit legii Domnului, s-au întors în Galileea, în oraşul lor Nazaret. Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era peste Dânsul.

Ap. Evrei 7, 7-17

  Fraţilor, fără de nici o îndoială, cel mai mic se binecuvintează de cel mai mare. Şi aici iau zeciuială nişte oameni muritori, pe când dincolo, unul care e dovedit că este viu. Şi ca să spun aşa, prin Avraam, a dat zeciuială şi Levi, cel ce lua zeciuială, fiindcă el era încă în coapsele lui Avraam, când l-a întâmpinat Melchisedec. Dacă deci desăvârşirea ar fi fost prin preoţia Leviţilor (Căci legea s-a dat poporului pe temeiul preoţiei lor), ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Melchisedec, şi să nu se zică după rânduiala lui Aaron? Iar dacă preoţia s-a schimbat, urmează numaidecât şi schimbarea Legii. Căci Acela, despre Care se spun acestea, Îşi ia obârşia dintr-o altă seminţie, de unde nimeni n-a slujit altarului, ştiut fiind, că Domnul nostru a răsărit din Iuda, iar despre seminţia acestora, cu privire la preoţi, Moise n-a vorbit nimic. Apoi este lucru şi mai lămurit că, dacă se ridică un alt preot după asemănarea lui Melchisedec, El s-a făcut nu după legea unei porunci trupeşti, ci cu puterea unei vieţi nemuritoare, căci se mărturiseşte: «Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec».

Predica Părintelui Ilie Cleopa la Întâmpinarea Domnului

Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi, iată care a fost istoria acestui praznic. Nichifor Calist, un istoric bizantin din secolul XIV, spune: Arhanghelul Gavriil s-a arătat sfântului şi dreptului Simeon şi i-a spus că nu va muri până ce nu va vedea pe Hristos Domnul.
Iar marele istoric Egesip descrie mai pe larg istoria acestui praznic, zicând: De la zidirea lumii şi până la moartea lui Avraam au trecut 3.407. În vechime, adică de la Set până la Avraam, oamenii trăiau foarte mult, cum a trăit Adam 930 de ani, cum a trăit Matusalem 969 de ani, Set 812 ani şi Eva 950. Dar după aceea, a început să scadă viaţa omului; înainte de potop, a zis Dumnezeu să fie anii omului 120, iar pentru cei drepţi numărul acesta a fost întrecut. Pentru că îl vedem pe Avraam că trăieşte 175 de ani. Deci de la Adam până la Avraam a scăzut viaţa omului cu 755 de ani. De la Avraam şi până la împăratul Ptolemeu Filadelf, când trăia şi Sfântul Simeon Bătrânul, au trecut 1700 ani (Prolog, februarie). Şi în timpul acestui împărat Ptolemeu, care trăieşte cu 283 de ani înainte de venirea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a întâmplat un mare eveniment cu Sfânta Scriptură. Atunci s-a făcut traducerea ei din limba evreiască în cea elinească, numită Septuaginta, pentru că a fost tâlcuită de 70 de mari cărturari, pe care împăratul Ptolemeu Filadelf i-a pus să tâlcuiască Scriptura, deoarece evreii erau în robia lor. Şi între aceşti 7o de bărbaţi care au tâlcuit Dumnezeiasca Scriptură a fost şi Sfântul Simeon Bătrânul, care pe vremea aceea avea 77 de ani. Şi s-a împărţit Biblia, după cum spune istoricul Egesip, în 70 de părţi, iar fiecare cărturar şi preot, care era pus la tâlcuirea Scripturii, avea o parte a ei. Deci unul tâlcuia Facerea, altul Ieşirea, altul Numerii, altul Deuteronomul şi altul cărţile Regilor, şi celelalte care urmează în Scriptură. Iar sfântului şi dreptului Simeon (care, cum am spus, era bătrân de 77 de ani) i-a căzut să traducă pe Sfântul Prooroc Isaia, care vorbeşte de naşterea Mântuitorului din Fecioară. Şi traducând el, a ajuns la locul unde Duhul Sfânt spune prin gura acestui prooroc: „Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuil” (Isaia 7, 13), care se tâlcuieşte: „Cu noi este Dumnezeu”.
Şi acest om, cu toate că era sfânt şi cărturar mare, când a auzit acest cuvânt din Scriptură, s-a îndoit: Cum poate o fecioară să nască? Că fecioara nu poate să nască, fără numai femeia care a trăit cu bărbat, numai aceea poate să nască. Şi şi-a zis în mintea lui, ca om, că locul care s-a pus mai înainte de el în Scriptură nu e bun. Şi şi-a luat, fiindcă fiecare tâlcuia în cămăruţa lui, exemplarele Scripturii, ce se scriau atunci pe piele de viţel sau pe piele de ied. Şi a luat Sfântul Simeon cuţit şi a ras de pe membrană textul acela: „Iată, Fecioara în pântece va lua…” şi a scris după mintea lui altceva: „O tânără tăinuită de bărbatul său va lua în pântece” (cuvânt la Mineiul lui februarie).
Câtă hulă era aici: dintr-o fecioară făcuse o femeie care a căzut pe ascuns de bărbatul ei! Şi a scris aşa, că i s-a părut lui că aşa trebuie să fie: o tânără care fără ştirea bărbatului a trăit cu altul poate să nască, măcar că nu-i femeia acelui bărbat, dar fecioară să nască nu se poate. Asta-i mintea omului, dar nu a lui Dumnezeu. Şi fiindcă era seară, s-a dus să se odihnească. Şi când a venit dimineaţa în camera sa, unde avea de lucru, a găsit scris din nou, mai frumos: „Iată, fecioara în pântece va lua…”. Şi s-a minunat întrebându-se : Cine a intrat noaptea asta la mine şi mi-a şters sensul şi a scris altfel decât am scris eu? Şi a ras a doua oară de pe membrană cuvântul cel hotărât de Duhul Sfânt: „Iată, Fecioara…” şi scris: „O tânără tăinuită de bărbatul său…”. Şi a tradus mai departe, până seara, şi atunci i-a zis gândul: „Lasă că am să încui cămara, am să pun lacăt, să vedem cine o să intre să mai poată şterge ceea ce am scris eu!”. Şi s-a dus să se odihnească. Şi când a venit, a treia zi, a găsit a doua oară, mai luminat şi mai frumos: „Iată, Fecioara în pântece va lua…”; şi s-a speriat, căci ştiuse uşa încuiată, şi şi-a zis: „Cine a putut să şteargă acest text pe care l-am şters eu şi să scrie iar cum era scris înainte?”. Şi a îndrăznit şi a treia oară să şteargă, şi atunci l-a prins de mână Arhanghelul Gavriil, iar el a căzut cu cutremur la pământ: „Stai, Simeoane! Au ţi se pare că acest lucru este cu neputinţă la Dumnezeu? Adică Dumnezeu, Care a făcut pe femeie din bărbat la început fără de bărbat – că Adam a născut femeie din coasta lui fără amestecare de femeie –, nu poate să scoată bărbat din fecioară fără de bărbat şi fără să-şi strice peceţile fecioriei ei? Deci, pentru că n-ai crezut cuvântul Domnului, care se va împlini la vremea lui, iată vei trăi şi n-ai să mori până ce n-ai să vezi cu ochii tăi pe Hristosul Domnului şi până n-ai să-l pipăi cu mâinile tale”. Şi s-a dus Arhanghelul Gavriil de la dânsul.
Şi era Simeon atunci, cum v-am mai spus înainte, de 77 de ani. Şi de la faraonul Ptolemeu Filadelf şi până la venirea Domnului au trecut 283 de ani. Aceştia şi cu 77 fac la un loc 360 de ani. Atâta a trăit Simeon Bătrânul. Şi era o spaimă în Ierusalim, că atâtea rânduri de oameni muriseră şi lumea se minuna că omul acesta trăieşte, nu după legile firii, ci după minunea lui Dumnezeu. Că el era legat şi nu spunea la nimeni taina ce-a văzut-o.
Dar toţi cărturarii legii vechi ştiau că el trăieşte de 360 de ani, într-un timp când nimeni n-a mai trăit atâta. Că v-am spus că de la Adam până la Avraam au scăzut 755 de ani din viaţa omului şi a rămas Avraam cu 175 de ani. Şi Isaac a trăit 182, iar Iacov 147 de ani. Iar de la Avraam până la David, timp de 839 de ani, a mai scăzut 100 de ani din viaţa omului şi Duhul Sfânt a hotărât prin gura lui David: „Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere, optzeci de ani… ” (Psalmii 89, 10-11).
Va să zică Sfântul Simeon Bătrânul trăieşte după ce Duhul Sfânt a hotărât prin gura lui David să trăiască oamenii 70 de ani, iar de vor fi în putere, 80. Şi după alcătuirea firii, unii din ei trăiesc şi astăzi până la 130-140, dar mai mult nu. Deci minune mare era să vezi un om de 360 de ani, în timpul de la David până la Hristos, împăratul Ptolemeu trăind cam la 600 de ani după David!
Şi iată cum a luat fiinţă, praznicul de astăzi. Acestui Sfânt Simeon, pe care l-a legat Dumnezeu prin graiul Arhanghelului Gavriil să nu moară până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului, îi spuneau la Templul din Ierusalim, şi cărturarii, şi arhiereii, “Simeon cel fără de moarte”, pentru că credeau că nu va mai muri. Şi-l întrebau: “Până când ai să trăieşti tu?”. Iar el spunea: “Până când va voi Domnul”. Dar nu spunea taina, că l-a legat pe el Domnul.
Iar când a venit Prea Sfântul nostru Dumnezeu cu trup, Cel ce s-a născut din Prea Curata Fecioară Maria, la 40 de zile în biserică, după rânduiala legii evreieşti, să aducă jertfă de curăţire două turturele sau doi pui de porumb , acest om sfânt şi drept – căci spune Evanghelia de azi că era drept şi temător de Dumnezeu – a venit în biserică, îndemnat fiind de Duhul. Duhul Sfânt i-a zis lui Simeon: “Bătrâne care eşti legat de ciolanele astea vechi, du-te acum în biserică şi vezi pe Acela despre Care, cu 283 de ani în urmă, nu credeai că se va naşte din Fecioară! Du-te şi-L vezi, du-te şi-L ia în braţe, şi te dezleagă de la Dânsul, că El te-a legat, prin Arhanghelul Gavriil!”.
Şi s-a dus Simeon în Templul lui Solomon. Acolo erau mii de evrei cu prunci de 40 de zile pentru curăţire. Dar venind bătrânul Simeon, gârbov şi foarte plecat, cu vederea şi auzul slăbite, s-a făcut de unde era Maica Domnului – între atâtea mii de femei şi bărbaţi – o rază de lumină ca soarele. Şi pe acea rază de lumină el a mers până la Maica Domnului. Iar Mântuitorul strălucea în braţele Maicii Domnului ca fulgerul. Şi când L-a văzut bătrânul Simeon, L-a luat în braţe şi cu lacrimi a spus: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău în pace”, adică acum dă-mi, Doamne, drumul să mă duc cu linişte în cealaltă lume, „că văzură ochii mei mântuirea Ta”. Căci Tu ai venit să mântuieşti lumea, „că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţii tuturor popoarelor…”.
Auzi, n-ai venit să mântuieşti numai pe evrei, ci pe toate popoarele lumii! Şi a mai zis: „… lumină spre descoperirea neamurilor”; adică prin acest Prunc se va descoperi lumina la toate popoarele pământului. Şi la urmă a zis: „… şi slavă poporului tău Israil”, pentru că după trup Mântuitorul se trage din neamul lui David şi al lui Avraam, deci din neamul evreiesc. Şi este slavă pentru poporul acela.
Şi zicând aceasta, bătrânul s-a risipit acolo în biserică. Şi osemintele lui le-au îngropat lângă biserică şi le-a adus împăratul roman mai târziu la Constantinopol.
Iubiţi credincioşi, aşa s-a întâmplat Întâmpinarea Domnului.
Dar oare de ce femeile veneau la 40 de zile în biserică, să aducă jertfă de curăţire lui Dumnezeu? Oare există legea aceasta şi în legea darului? Da, există, pentru că în legea veche a spus Moise în Levitic (cap. al XII-lea): „Toată femeia care va zămisli şi va naşte… necurată este”; până la 40 de zile să nu se culce cu bărbatul său şi la 40 de zile să aducă pruncul să-l îmbisericească în biserică, să i se facă aghiasmă şi să aducă jertfă de curăţire lui Dumnezeu, şi apoi poate să intre în biserică. Aşa era în legea veche şi această rânduială s-a pus în legea darului la fel. Dar oare se păzeşte în legea darului? Ne-a venit la ureche că nu. Ne-a venit la spovedanie şi ni s-a spus că bărbaţii n-au răbdare şi femeile n-au ce face şi nu păzesc curăţenia până la 40 de zile. Şi aceasta e mare păcat. Pentru că copiii care se nasc din aceste amestecări, dacă bărbatul se împreună cu soţia până ea nu se curăţeşte, se nasc orbi, rahitici, cu oasele moi şi cu nici un fel de fericire în viaţă. E o pedeapsă a lui Dumnezeu că n-au înfrânare nici măcar şase săptămâni, până se curăţeşte femeia de urmele naşterii ei. Deci luaţi aminte de la praznicul Întâmpinării şi aduceţi-vă aminte să nu vă ispitească satana ca să nu păziţi curăţenia după copiii dumneavoastră, că veţi fi sub blestem şi veţi avea pagube şi scârbe în viaţa aceasta, iar dincolo – munca cea veşnică. Că şi legea căsătoriei are o măsură de curăţenie. Nu dezlegaţi frâul – nici bărbatul, nici femeia – ca dobitoacele, măcar că şi acelea au rânduiala lor. Cât timp femeia este în timpul menstruaţiei, bărbatul n-are voie să se culce cu dânsa; la fel timp de 40 de zile după naştere, cât este în curăţenie, n-are voie; nici în sărbători, nici în posturi, în duminici şi aşa mai departe. E o măsură de curăţenie pentru toţi, şi dacă nu e păstrată, din mocirla asta ne ducem în fundul iadului.
Dar oare de ce trebuie să aducă doi pui de porumb , iar cei mai bogaţi un miel fără meteahnă, adică nici şchiop, nici chior, nici cu vreo altă meteahnă în trup? Acesta era simbolul lui Hristos celui desăvârşit, Mielul lui Dumnezeu. Şi simbolul desăvârşirii jertfei noastre, adusă lui Dumnezeu, care trebuie să fie curată, nu întinată de furtişaguri, sau de alte păcate. Iar cel mai sărac aducea jertfă două turturele sau doi pui de porumb. De ce se aducea jertfă de către cei săraci porumbelul? Pentru că porumbelul este o pasăre care foarte mult iubeşte pe soţia sa, şi soţia pe el. Mare dragoste este între porumbei. Aşa trebuie să trăiască soţul cu soţia, în mare unire, în mare dragoste, în mare blândeţe. Că zice Hristos: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii!”. Şi ce mai face porumbelul, chiar şi cel sălbatic din pădure, şi turturica? Dacă i-a murit soţul, până la sfârşitul vieţii el nu se mai însoţeşte. Tot aşa şi turturica. De aceea spune Sfântul Efrem despre călugări: „Pentru ce oare, monahe, cu turturica cea văduvă te-a asemănat pe tine proorocul, care niciodată soţie nu mai caută, şi se ţine în văi şi în pustie, căutându-şi liniştea? Aşa trebuie să fie călugărul: pururea fără căsătorie, pururea căutând pe Hristos”. Aşa face şi porumbelul sălbatic: după ce i-a murit soţia, el zboară prin munţi, pe dealuri, prin poiene, prin văi, şi plânge după soţia lui. Dar nu se mai căsătoreşte cu alta, şi niciodată nu stă pe cracă verde, ci totdeauna pe cracă uscată.
Eram cu oile – că eu am fost cioban la munte – acum vreo zece ani, şi pe piciorul unui deal pândeam nişte porumbei sălbatici. Poate erau şi aceia stingheri, că de câte ori veneau, stăteau pe vârful unui mesteacăn uscat. Şi mă minunam de ce stau pe cel uscat, când tot codrul e verde! Iată de ce stau pe pom uscat: aceasta este o taină şi un simbol. Căci spune Marele Vasile că din toate zidirile lui Dumnezeu pururea ne învăţăm cele ale înţelepciunii. Căci toată lumea aceasta simţită şi văzută este şcoala sufletelor celor cuvântătoare. Ştiţi de ce nu stă porumbelul şi turturica pe lemn verde după ce i-a murit soţul? Lemnul verde e simbolul dulceţii omeneşti, căci ceea ce-i verde şi sănătos trăieşte în îndulcirea veacului de acum, iar lemnul uscat e simbolul că femeia, după ce i-a murit bărbatul, nu se mai îndulceşte cu alt soţ. Să stea pe ramură uscată! Acesta e simbolul uscăciunii, al foamei, al setei, al chinului, al trudei – aşa spun dumnezeieştii Părinţi. Porumbelul care stă pe lemn uscat ne arată nouă să ne uscăm cu postul, cu lacrimile, cu umilinţa, cu foamea şi cu setea. Femeia căreia i-a murit bărbatul să plângă, să se roage, să ducă o viaţă curată şi cinstită, şi de foarte mare fericire se va învrednici dacă va rămâne aşa până la sfârşitul vieţii ei. Iar dacă nu poate, atunci după îngăduinţa marelui Pavel, poate să se mărite, dar mai bine este dacă rămâne nemăritată şi petrece în post, în rugăciune, în foame şi în sete, în trudă şi în osteneală, plângând nu după mirele ce l-a avut, ci după Hristos; după Acela să suspine, după Acela să plângă, că trebuie din nou să fie cu Acela cu Care s-a împreunat la botez, ca Acela să ne ducă pe noi nu la unirea cea trupească, ci la cea duhovnicească şi la bucuria cea fără de margini din ceruri.
Iubiţi credincioşi, dar de ce spune oare evanghelia de astăzi că bătrânul Simeon a blagoslovit pe dreptul Iosif şi pe Maica Domnului? După unii istorici, el a fost preot al legii vechi; alţii zic că nu, ci a fost un om drept, bătrân şi sfânt. Dar mai târziu el s-a arătat oarecărora dintre sfinţi îmbrăcat preoţeşte, după rânduiala legii vechi, şi cu un toiag verde în mână, încredinţând că a fost preot. Dar pe cine blagosloveşte Simeon? Pe Maica Domnului şi pe Pruncul pe Care-L ţine în braţe. Vedeţi smerenia lui Hristos? Vedeţi bunătatea Lui cea fără de margini? Se lasă blagoslovit de un om drept. Cel ce blagosloveşte toate popoarele pământului, şi toate ţarinile, şi toate viile, şi toate moşiile, şi toate vieţuitoarele din apă, din aer şi de pe uscat, se lasă blagoslovit de un om, care avea darul preoţiei.
Vedeţi cât de mare e preoţia? Duhul Sfânt dă preoţia preotului, dar ne învaţă că şi Însuşi Dumnezeu S-a smerit ca să fie binecuvântat de preot, de dreptul Simeon. Astăzi, Dumnezeu Cuvântul, Care a făcut cerul şi pământul, vine, Se face prunc întru smerenie şi blândeţe şi, tăcând, Se lasă binecuvântat de un preot al legii vechi. Dar atunci cu cât e mai mare un preot al legii darului? N-am vreme să vă spun. Iar dumneavoastră, când treceţi pe lângă un preot, poate nici bună-ziua nu-i ziceţi. Vai de cel ce face aşa! Să ştiţi dumneavoastră că arhiereii şi preoţii în lumea aceasta sunt izvoarele binecuvântării. Deci fericit, de trei ori fericit este acela care doreşte pururea să fie blagoslovit de arhiereu şi de preot! Când treci pe lângă un preot, chiar dacă este departe, ia-ţi căciula din cap, du-te şi zi: Blagosloveşte-mă, părinte sfinte! Căci zice dumnezeiescul Gură-de-Aur: „a preotului este numai a deschide gura şi darul le lucrează pe toate”. Şi mai zice acelaşi: „Sfântă este limba preotului şi preasfântă este gura lui”. Şi când te-ai dus la el şi te-a binecuvântat, Domnul te-a umplut de toată blagoslovenia Duhului Sfânt, că nu el blagosloveşte, cu Duhul Sfânt cu Care este îmbrăcat.
Iată ce pildă ne-a dat Mântuitorul la sărbătoarea de astăzi. El, Care blagosloveşte pe toţi Sfinţii şi Arhiereii, şi pe toţi Sfinţii Îngeri, Se blagosloveşte pe pământ de la un preot? De un bătrân cinstit?
Şi apoi, pe cine ţine Sfântul Simeon în braţe? Pe un prunc. Dar cine era pruncul Acesta? Acesta este Cel ce ţine în cumpănă şi în braţele Sale cerul şi pământul, şi toate cerurile cerurilor şi toate văzduhurile, şi noianurile, şi vânturile, şi munţii, şi toate cetele de sus, şi toată zidirea cea de jos; şi acum vine cu atâta smerenie ca să-L ţină în braţe un bătrân slab, care a aşteptat cu suspin şi cu umilinţă 360 de ani venirea Lui. Iată bunătatea şi mila lui Dumnezeu până unde se coboară, că vrea să fie binecuvântat de om, vrea să fie purtat de om, în nemărginita Lui dragoste, ca şi noi la vreme să dorim blagoslovenia Lui, şi să-L purtăm pe Dumnezeu.
Dar oare nu-L purtăm şi noi pe Iisus Hristos? Oare numai bătrânul Simeon L-a purtat? Doamne fereşte. Noi Îl purtăm mai mult decât Sfântul Simeon. Sufletul omului are chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, căci are minte, gând şi cuvânt. Mintea noastră, sufletul nostru sunt chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Care stă în minte şi în inimă, şi S-a vărsat în toată firea trupului ca focul prin fier, cum arată dumnezeiescul Ioan Damaschin. Deci fiecare creştin, care s-a scăldat în biserică şi s-a îmbrăcat cu Hristos, după cum cântă biserica: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat, Aliluia!”, poartă pe Hristos în el. De aceea ne chemăm toţi creştini, că purtăm pe Hristos în noi, avem pe Dumnezeu Cuvântul şi pe toată Sfânta Treime cu noi. Sfântul Simeon L-a purtat în braţe, iar noi Îl purtăm pururea pe Hristos în inimă şi în minte. Toţi suntem purtători de Dumnezeu, după cum a spus Sfântul Ignatie, căci când l-a întrebat împăratul Traian: „Dar de ce te chemi tu aşa, Teoforul? (adică “purtător de Dumnezeu”), el i-a spus: „Nu te nedumeri, Împărate! Mă numesc Teofor pentru că port pe Dumnezeu în mine; căci toţi creştinii care s-au botezat poartă pe Dumnezeu în ei”.
Deci, fraţii mei, dacă purtăm pe Dumnezeu în noi şi dacă acesta este adevărul, şi nimeni nu poate să-l tăgăduiască, atunci cum trebuie să fie purtările noastre, cum trebuie să fie gândurile noastre, cum trebuie să fie cuvintele noastre, ce fel de mişcări trebuie să facem? Oare ce nu ştie Dumnezeu, Care este în noi şi pe Care Îl purtăm până la moarte? Ce nu ştie El din viaţa noastră? Căci i-a spus lui Iov: „Oare cine este cel ce ascunde de la Mine sfatul?”. Care sfat? Sfatul inimilor.
Despre aceasta a proorocit bătrânul Simeon. Căci după ce a spus cele de mai sus, a zis Maicii Domnului: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel” (Luca 2, 34). Care e căderea, care e ridicarea prin Hristos? Toţi care Îl hulesc vor cădea de la Dânsul, căci de bună voie se desprind de dragostea Lui. Şi-apoi, ce i-a mai proorocit Maicii Domnului? „Şi prin sufletul tău va trece sabie”. Când a trecut sabia prin inima Maicii Domnului? La Sfintele Patimi. Maica Domnului a născut după legea firii, dar în acelaşi timp mai presus de fire, căci n-a avut dureri.
Dar durerea pe care trebuia să o aibă la naştere a avut-o la sfintele şi preaînfricoşatele Patimi, când a văzut pe Mântuitorul răstignit, de a suferit nenumărate chinuri şi a murit. Deci a trecut sabia prin inima ei nu la naştere, pentru că n-a cunoscut înainte de ea dulceaţă de bărbat şi de aceea a născut fără durere. Dar durerea de la naştere a trebuit s-o aibă la patima Domnului, ca să fie părtaşă a patimilor şi suferinţelor Lui.
Iubiţi credincioşi, luaţi seama: Hristos a venit spre surpare şi stăvilire. Toţi care se împotrivesc, toţi care hulesc, toţi care defaimă poruncile Lui vor cădea de la El. Şi toţi care caută să-L iubească din toată inima, şi să facă poruncile Lui, se vor ridica prin dragostea Lui la locaşurile mai presus de ceruri.
V-am spus aceste puţine, la praznicul de azi, ca să nu îngreuiez auzul dumneavoastră, că multe sunt care îmi vin în minte. Vă spun numai atâta: ţineţi minte femeilor, de la praznicul acesta, să păziţi curăţenia după copii până la 40 de zile. Dacă una rămâne văduvă, să stea pe lemn uscat, ca porumbiţa cea sălbatică, adică să petreacă în post, în rugăciune, în foame, în sete, şi să suspine după Mirele Cel ceresc, după Hristos, Care ne-a logodit pe noi cu Sine prin botez. Iar dacă nu se va putea înfrâna şi se va căsători, să se căsătorească cu un bărbat creştin, care n-a mai lăsat o soţie încurcată, şi să aibă cununie. Dar cununia nu se mai pune a doua oară pe capul celor ce se cunună, după rânduiala Sfinţilor Părinţi.
Apoi, să dorim binecuvântarea preoţilor şi arhiereilor. Până veţi rămâne în viaţa aceasta, să doriţi blagoslovenia slujitorilor Bisericii, pentru că Însuşi Dumnezeu S-a pogorât de sus, ca să fie blagoslovit de un sfânt preot al legii celei vechi.
Dar să vă mai spun ceva: să nu boliţi de îndoială. Niciodată nu am putea vorbi mai mult de îndoială ca astăzi, dar nu-i vreme. De ce a suferit Sfântul Simeon Bătrânul 283 de ani, câţi au fost de la faraonul Ptolemeu Filadelf până la Hristos? Pentru că s-a îndoit. N-a crezut că Hristos se poate naşte dintr-o fecioară. Şi i-a dat Dumnezeu canon să mai trăiască 283 de ani, ca să vadă pe Cel născut din Fecioară.
Aşa s-a îndoit Avraam. Căci când i-a zis Domnul: „Eu sunt Domnul, Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ţi dau pământul acesta de moştenire… a zis Avraam: «Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaşte că-l voi moşteni?». Atunci a zis Domnul către Avraam: «Să ştii bine că urmaşii tăi vor fi pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani»” (Facerea 15, 7-13). Dar a stat în robie 430 de ani. De aceea a întrebat Moise: de ce, Doamne, a depăşit cei 400 de ani, că s-au împlinit anii. Şi a zis Dumnezeu: anii s-au împlinit, dar păcatele poporului, nu. Deci, în loc de 400 de ani, le-a dat canon de stat în robie 430 de ani. De ce n-a murit Moise în pământul făgăduinţei, ci a murit la muntele Nebo? Căci Moise, care a condus poporul acela, a fost cel mai blând om de pe faţa pământului, cum se spune la Numeri: „Moise însă era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ” (Numerii 12, 3). Pentru o greşeală nu a intrat în pământul făgăduinţei, pentru o greşeală l-a pedepsit Dumnezeu să nu treacă Iordanul: pentru că s-a îndoit la stânca Rafidim. Că Dumnezeu i-a spus: „Ia toiagul şi adună obştea, tu şi Aaron, fratele tău, şi grăiţi stâncii înaintea lor şi ea vă va da apă; şi le veţi scoate apă din stâncă şi veţi adăpa obştea şi dobitoacele ei.
A luat deci Moise toiagul din faţa Domnului, cum poruncise Domnul. Şi au adunat Moise şi Aaron obştea la stâncă şi a zis către obşte: «Ascultaţi, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă?» Apoi şi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori, şi a ieşit apă multă, şi a băut obştea şi dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise şi Aaron: «Pentru că nu M-aţi crezut, ca să arătaţi sfinţenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau»” (Numerii 20, 8-12). Pentru îndoiala aceasta Moise n-a văzut pământul făgăduinţei.
Aşa s-a îndoit şi Toma la Învierea lui Hristos şi a trebuit să fie mustrat oarecum de Hristos: „Fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut; ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut!”. Hristos a pus astfel fericirea a zecea după Înviere, ca să întărească credinţa celor ce nu văd şi cred, precum suntem noi şi cum trebuie să fie toţi creştinii până la sfârşit. Ce spune Apostolul Iacov: „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1, 8). Omul îndoielnic care zice: “Oare este, sau nu este Dumnezeu? Oare este iad, sau nu este?”, acela este ca un nor pe care îl poartă satana cum vrea, căci el nu crede cu fermitate, cu tărie, în existenţa lui Dumnezeu. De aceea satana îl duce oriunde.
Să vă dau o pildă. A venit un moşneag deunăzi şi a zis: “Părinte, iată ce am văzut la restaurant în ziua de Sfântul Vasile. Vor merge toţi aceia în iad? Eu cred că nu vor merge toţi”. I-am răspuns: “Nu crezi dumneata, dar Duhul Sfânt ne spune în psalmi, prin gura Sfântului Prooroc David: Că Tu eşti Dumnezeu care nu voieşti fărădelegea, nici va locui lângă Tine cel ce vicleneşte. Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fărădelege (Psalmii 5, 4-5). Nu crezi dumneata că Dumnezeu nu-i părtaş la fărădelegile noastre? Ce spune Scriptura? Pentru ce ai aşezat aşezământul de lege al Meu prin gura ta, iar tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele mele înapoia ta? (Psalmii 40, 17-18).
Şi mai zice în psalmi: Pune-voi fărădelegea ta înaintea ta şi te voi mustra. Iar Hristos a spus: Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 13-14). Deci nu te mira că merg mulţi la joc, sau că cei care merg la bine pe cărarea cea strâmtă sunt puţini”.
Tot lucrul bun este rar. Deci nu vă îndoiţi de cuvintele Mântuitorului. Nu sta la îndoială când e vorba de a împlini porunca lui Hristos şi de a te feri de păcate. Dacă n-a cruţat Dumnezeu pe Avraam şi pe Moise pentru îndoială, dacă nu l-a cruţat pe Toma şi pe alţii care s-au îndoit, nu ne va cruţa nici pe noi. Aceia au fost sfinţi, le-a dat astfel de pedeapsă ca să nu se muncească veşnic, dar noi, dacă vom trăi în îndoială, vom avea nu numai pedeapsa lui Simeon, ci vom avea pedeapsa veşnică. Pe el l-a pedepsit pe merit să nu moară, până nu-L va vedea pe Hristos Domnul, dar noi, de nu vom crede că avem pe Hristos în noi şi că El trăieşte în noi şi ştie cuvintele noastre, şi gândurile noastre, şi faptele noastre, atunci munciţi vom fi în vecii vecilor.
Mântuitorul Hristos şi Prea Curata lui Maică să ne ajute tuturor, să nu uităm că Îl purtăm în toată vremea în noi, că El ştie toate gândurile noastre. Amin!

COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC – TRADIȚII ȘI MODERNISM 2 Februarie

OBICEIURI POPULARE LA ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

În credinţa populară ziua de 2 februarie este cunoascută sub denumirea de Ziua Ursului. Copiii erau unşi cu grăsime de urs. Prin această practică se credea că puterea acestui animal era transferată asupra copiilor.

Bolnavii de „sperietoare” erau trataţi în această zi prin afumare cu păr de urs. Se mai zice despre Stretenie că este o zi rea, cu multe ceasuri rele, iar cine se naşte sau cine face nuntă în această zi va avea parte numai de necazuri şi nu-i va merge bine.

Se credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog şi, văzându-şi umbră, se sperie şi se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Dimpotrivă, dacă în această zi cerul este înnorat, ursul nu-şi poate vedea umbră şi rămâne afară, prevestind slăbirea frigului şi apropierea primăverii.

ISTORIE PE ZILE 2 Februarie

Evenimente

·        506 – Alaric al II-lea, al optulea rege a vizigotilor, promulgă colectia de legi  Breviarul lui Alaric (Breviarium Alaricianum sau Lex Romana Visigothorum).

·       962 – Papa Ioan al XII-lea l-a încoronat pe Othon I imparat al  Sfântului Imperiu Romano-Geman. Incoronarea sa  marcheaza  puternicului  imperiu cunoscut  in istorie sub numele  de Sfantul Imperiu Romano-German nume adoptat in realitate cateva secole mai tarziu. Otton I isi afirma  suprematia in fata papalitatii.Sfantul Imperiu Romano- German a disparut  in 1806 sub presiunea lui Napoleon.

·         1032: Conrad al II-lea al Sfântului Imperiu Roman devine rege al Burgundiei.

·         1119 – Calixt al II-lea devine papă. Numele sau laic a fost Guido de Vienne sau Guido Conte de Bourgogne (n. în jur de 1060- d. 13 decembrie 1124) si  a ales după decesul lui Ghelasie al II-lea. Înainte de ajunge papă a fost arhiepiscopul de  Vienne (Franța). În timpul pontificatului său a avut  loc concordatul de la Worms încheiat cu impăratul Henric al IV-lea pe data de 23 septembrie 1122). Prin acest concordat împăratul Imperiului Romano-German accepta  dreptul bisericii la investitură. În schimb, papa era de acord să aibă loc alegerea episcopilor și stareților germani în prezența unor trimiși imperiali, cei aleși urmand să primească regaliile legate de funcțiile lor bisericești de către monarh, prin sceptrul lui. În 1220 Calixt al II-lea l-a sanctificat pe Sf. David.

·         1207 – Este fondata Terra Mariana (Tara Mariei). A fost numele oficial  al  Livoniei medievale pentru  teritoriile care cuprind in  ziua de azi Estonia si Letonia. La data de 2 februarie 1207, Terra Mariana a fost declarata  principat al Sfantului Imperiu Romano-German, dar a pierdut acest statut în 1215, când a fost proclamata de către papa Inocentiu al II-lea ,direct supusă Sfantului Scaun. 

·         1536:  Conchistadorul spaniol Pedro de Mendoza a înființat orașul Buenos Aires (Argentina).

·         1600:  Mihai Viteazul s-a adresat, din Alba Iulia, Papei Clement al VII-lea cerându-i ajutor împotriva otomanilor.

·         1744: Papa Benedict al XIV-lea a publicat Scrisoarea Enciclică „Inter omnigenas”, cu privirea la responsabilitatea morală a creștinilor care se rușinează să mărturisească propria credință.

·         1808: Papa Pius al VII-lea nu a aderat la blocada continentală impusă de Napoleon tuturor statelor europene pentru a izola Anglia. Napoleon, drept represalii, a ocupat Roma, pe care a înglobat-o în Regatul Italiei împreună cu Ancona, Macerata, Urbino și Camerino.

·         1812: Rusia a fondat o colonie pentru comerțul de piei în Fort Ross (California).

·         1813 – Este instituit prin lege organul executiv al Basarabiei ţariste, alcatuit  din două departamente (ministere).  Legea din 2 februarie 1813, intitulată „Pravilele guvernării vremelnice a Basarabiei”, se încadra în șirul de măsuri de organizare administrativă a noii provincii achiziționate de Imperiul Rus în urma războiului ruso-turc 1806-1812, destinate conservării caracterului ei naţional românesc. Anterior, la 2 august 1812, ţarul Alexandru I acorda Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) un regim autonom. Provincia avea în frunte un guvernator român, limba română era folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei țariste. Trebuie menționat că prin ukazul (decretul) din 23 iulie 1812, ţarul crea guvernămîntul provizoriu al provinciei, iar prin ukazul din 2 februarie 1813 venea ca o completare la primul și atribuia acestui guvernămînt două departamente (ministere). Primul decret decidea „a lăsa locuitorilor Basarabiei organizarea lor legislativă”; al doilea repeta acest lucru şi adăuga: „Chestiunile judiciare trebuiesc judecate după legile şi obiceiurile ţării.” Iar un decret ulterior (13 mai 1813) ordona „de a nu se face nicio schimbare în administrarea Basarabiei.” Tendinţa de păstrare a statu-quo-ului era afirmată şi în decretul din 21 august 1813, intitulat „Despre organizarea arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului”, prin care se prevedea „aplicarea obiceiurilor locale, care nu se opun legislaţiilor fundamentale ruseşti, civile şi ecleziastice…, de aceea a lăsat poporului Basarabiei vechile drepturi moldoveneşti.” Scopul acestui regim era lămurit în instrucţiunile ţarului, adresate chiar în 1812 autorităţilor provinciei: „Administrînd Basarabia, trebuie să ne gîndim că se aşează fundamentele unui edificiu mai întins. Poporul acestei provincii trebuie să primească binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii, sîrbii caută o patrie. Să le uşurăm calea ca să o afle. Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţii spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Să le promitem independenţă, întemeierea unui regat slav, recompense pecuniare bărbaţilor celor mai influenţi, decoraţii şi titluri convenabile pentru şefi şi pentru ceilalţi.” Acesta era în realitate scopul politicii ruseşti. De aceea, pentru autorităţile ţariste ocuparea Basarabiei reprezenta un veritabil succes, în vederea continuării ofensivei spre Constantinopol. Prin aceste legi, şi inclusiv cea din 2 februarie 1813, țarul Alexandru I încredinţa conducerea regiunii unor funcţionari ţarişti: comandantul armatei şi guvernatorul civil, ajutaţi de boierii autohtoni. Toate treburile administraţiei interne a Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) se aflau în grija guvernatorului civil. Acesta era totodată şi preşedintele guvernămîntului regional. El conducea pe baza vechilor „obiceiuri nescrise ale pămîntului” şi a unor articole de drept penal care erau valabile din timpul Principatului al Moldovei.

·         1831 - Se înfiinţează Eforia spitalelor din Bucureşti.

·         1848 –  Războiul Mexicano-American: A fost semnat Tratatul de pace de la Guadalupe Hidalgo, tratta care pune capăt războiului. Rio Grande şi Gila River, un afluent al acestuia delimiteaza noua graniţă dintre Mexic şi Statele Unite ale Americii. Mexicul infrant a pierdut proximativ 1/3 din teritoriul sau,printre teritoriile cedate fiind  California de Nord si New Mexico. Texasul se declarase independent de Mexic in 1936.

·         1848:  Goana după aur în California: prima navă de emigranți chinezi debarcă pe țărmul californian (San Francisco) în căutarea norocului.

·         1853: are loc inaugurarea primei linii de telegraf electric din spaţiul românesc, care făcea legărura între Iaşi şi Cernăuţi şi de aici cu Viena.

·         1870: A fost demascată minciuna evoluționiștilor: s-a demonstrat că faimosul Gigant din Cardiff nu era altceva decât ghips și nicidecum resturi petrificate ale unei ființe omenești.

·         1870: guvernul român, prezidat de Dimitrie Ghica demisionează. Se formează un cabinet în frunte cu Alexandru G.Golescu.

·         1871: Orașul Roma devine capitala Italiei.

·         1889: În fața Teatrului Național București sunt instalate primele două lămpi electrice pentru iluminatul public.

·         1901-  Au loc funeraliile reginei Victoria a Regatului Unit. Victoria Alexandrina (n. 24 mai 1819, Londra – d.22 ianuarie 1901, Isle of Wight), a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice. Victoria a fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea si al Victoriei  de Saxa-Coburg-Saalfeld. Domnia ei de 63 de ani și 7 luni, care reprezintă cea mai lungă domnie a unui monarh britanic, este cunoscută sub numele de Era Victoriană. A fost o perioadă de schimbări industriale, culturale, politice, științifice și militare în cadrul Regatului Unit, și a fost marcată de o mare expansiune a Imperiului Britanic. Ea a fost ultimul monarh britanic din Casa de Hanovra. Fiul sau cel mai mic, Leopold și două de cei cinci fiice, Alice și Beatrice, au fost bolnavi de  hemofilie, boala avuta de nepotul sau, tareviciul Alexei al Rusiei si Alfonso, Prințul de Asturias,  din Spania. Prezența bolii în randul descendențiilor reginei Victoria, dar nu si printre  strămoșii ei, a dus la speculații  că adevăratul ei tată nu a fost Ducele de Kent. In fapt,nu există nici o dovadă documentară a unei hemofilic în legătură cu mama Victoriei.Este mult mai probabil ca mutatia a apărut spontan la tatal sau,mutațiile  spontane reprezentand  aproximativ 30% din cazuri. După decesul ei, coroana britanică a trecut Casei de Saxa-Coburg și Gotha (numele britanic al Casei de Wettin) reprezentată de fiul ei cel mare, Eduard al VII-lea, și nepotului ei, George al V-lea. Ultimul, sub presiunea opiniei publice, a schimbat numele Casei (care suna prea germanic în timpul Primului Război Modial) în Casa de Windsor (1917). Această Casă a fost reprezentată de strănepoții reginei Victoria, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea și de stră-strănepoata ei, actuala regină, Elisabeta a II-a.

·         1904: apare ziarul "Adevărul de dimineaţă" la Bucureşti, România. Ziarul va apărea cu întreruperi pînă în 1938 (de la 8 decembrie îşi schimbă numele în "Dimineaţa").

·         1919: apare săpămînal la Iaşi, România, revista "Însemnări literare " sub redacţia lui Minail Sadoveanu şi George Topîrceanu. Revista va apărea pînă în 21 decembrie 1919.

·         1919: în Casa eparhială din Chişinău, România, a avut loc deschiderea oficială a Conservatorului, numit "Unirea". Conservatorul a fost deschis la iniţiativa lui George Enescu, şi în funcţia de directoare a fost desemnată Anastasia Dicescu.

·         1922: Apare la Paris romanul lui James Joyce Ulise.

·         1928 – Apare la Bucureşti, revista “Bilete de papagal”, sub direcţia lui Tudor Arghezi. Revista va aparea pana in 1945, in mai multe serii.

·         1929: are loc semnarea la Paris, Franţa, a contractului de împrumut pentru Guvernul României în valoare de 100.740.750 de dolari cu o dobîndă de 8,9% anual.

·         1932: are loc Conferinţa internaţională pentru dezarmare la Geneva, Elveţia, la care participă 63 de state, între care şi România.

·         1935 – Prima utilizare practica a detectorului de minciuni  de către o  instanţa de judecată în Portage, Wisconsin, Statele Unite ale Americii. Detectivul american  Leonard Keeler  testeaza detectorul de minciuni  pe doi criminali: Cecil Loniello si  Grignano Tony, care vor fi condamnaţi.

·         1940 - Conferinţa Înţelegerii Balcanice la Belgrad, la care pactul celor patru ţări aderente (România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia) se prelungeşte cu încă şapte ani.

·         1942 – Ca  urmare a  inceperii razboiului cu Japonia, guvernul canadian decide sa deporteze in alte provincii sau in lagare cetatenii de etnie japoneza de pe coasta Pacificului. Atunci când Japonia a declarat război, guvernul canadian a decis sa deporteze japonezii stabiliti pe  coasta de vest. Ei au fost internaţi în lagăre sau trimisi  în alte provincii, tratati ca duşmani şi deposedaţi de proprietatile lor.

·         1943: Al Doilea Război Mondial: Bătălia de la Stalingrad a fost un punct de cotitură, una dintre cele mai importante ale celui de-Al Doilea Război Mondial, şi este considerată cea mai sîngeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii. Bătălia a fost marcată de brutalitate şi de lipsă de grija pentru populaţia civilă, manifestate de ambele părţi angrenate în conflict. Bătălia include campania de bombardamente a oraşului Stalingrad (azi redenumit Volgograd) din sudul U.R.S.S., atacul terestru german asupra oraşului, luptele din interiorul oraşului însuşi şi contraofensiva sovietică care, în cele din urmă, a încercuit şi distrus forţele germane şi ale celorlalţi aliaţi din cadrul Axei din oraş şi din perifieriile acestuia. Numărul total al pierderilor este estimat la aproximativ 3 milioane. Lipsa datelor exacte este datorată refuzului guvernului sovietic de atunci de a calcula pierderile din cauza temerilor ca sacrificiile ar fi parut prea mari şi ar fi demobilizat eforturile de război. Forţele Axei au pierdut aproximativ un sfert din efectivul total de pe frontul de răsărit şi nu şi-au mai revenit niciodată de pe urma acestei înfrîngeri. Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a marcat începutul eliberării patriei, luptă care a dus în cele din urmă la victoria din 1945 asupra Germaniei Naziste.

·         1947 - Se publică textul oficial al tratatului de pace dintre Naţiunile Unite şi România.

·         1971: Idi Amin a devenit dictator al Ugandei.

·         1990: Este reînființată Societatea Română de Filosofie.

·         1990: Tribunalul Militar Teritorial București pronunță sentința în procesul a patru dintre colaboratorii apropiați ai lui Nicolae Ceaușescu: Manea Mănescu, Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Ion Dincă – detenție pe viață și confiscarea totală a averii personale.

·         1997 - Preşedintele Camerei inferioare a Parlamentului rus a afirmat că Rusia nu va face uz de armamentul nuclear pentru a împiedica extinderea NATO către Europa Centrală şi de Est

·         1998: Se lansează postul de televiziune Acasă TV.

·         1999 - Îşi preia funcţia noul preşedinte al Venezuelei, Hugo Chavez (ales în decembrie 1998).

·         1999 - Are loc Conferinţa mondială pe tema dopajului (Lausanne, Elveţia).

·         2009: Guvernul din Zimbabwe a anunțat tăierea a 12 zerouri din dolarul zimbabwian. Astfel, un trilion de dolari zimbabwieni au fost reevaluați la un dolar zimbabwian nou.

Nașteri

·         1522: Lodovico Ferrari, matematician italian (d. 1565)

·         1650: Papa Benedict al XIII-lea (d. 1730)

·         1711: Contele von Kaunitz, politician austriac, cancelar sub domnia împărătesei Maria Terezia

·         1754: Charles Maurice de Talleyrand, om politic și diplomat francez (d. 1838)

·         1769 - S-a născut fabulistul rus I.A.Krîlov (m.09.11.1844).

·         1800: Sándor Abday, actor, autor dramatic și scriitor maghiar (d.1882)

·         1816 - S-a născut Anastasie Fătu, medic şi naturalist, autorul primului manual de botanică din ţara noastră, fondatorul Grădinii Botanice din Iaşi (m.03.03.1886).

·         1845: Ivan Pulyui, fizician, inventor și patriot ucrainian (d. 1918)

·         1868 - S-a născut filosoful şi psihologul Constantin Rădulescu Motru, membru şi preşedinte al Academiei Române (1938-1941) (m.06.03.1957).

·         1871: Constantin Isopescu-Grecul, jurist și om politic român, implicat activ în lupta pentru făurirea statului național unitar român (d. 1938)

·         1875 - S–a născut Fritz Kreisler, violonist şi compozitor american (m.29.01.1962).

·         1880: Leon Biju, pictor român (d. 1970)

·         1882 - S-a născut scriitorul irlandez de limbă engleză James Joyce, autorul celebrului roman "Ulise". Datorită romanelor "Ulise", "Oameni din Dublin" şi "Veghea lui Finnegan", el rupe tradiţia structurii romaneşti clasice şi devine fondatorul romanului modern (m.13.01.1941).

·         1882: Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei (d. 1944)

·         1889 - S-a născut biologul român Traian Săvulescu, fondator al Şcolii româneşti de fitopatologie, primul care a făcut cunoscută în ţara noastră flora Arabiei şi Palestinei, membru şi preşedinte al Academiei Române (m.29.03.1963).

·         1896: Kazimierz Kuratowski, matematician și logician polonez (d. 1980)

·         1901: Ion N. Băncilă, geolog român, membru al Academiei Române (d. 2001)

·         1913 - S-a născut scriitorul Ion Gh.Pană.

·         1915: Abba Eban, diplomat și om politic israelian (d. 2002)

·         1922 - S-a născut cineastul şi regizorul spaniol Juan Antonio Bardem („Moartea unei cicliste”, „Ultima zi de război”, „Tânărul Picasso”).

·         1925 - S-a născut artistul plastic Gheorghe Tofan.

·         1926: Valéry Giscard D'Estaing, politician francez, președinte al Republicii Franceze în perioada1974–1981.

·         1932 - S-a născut scriitorul Marsui Ildikó.

·         1934 - S-a născut Skip (Clyde) Battin, basist american (Skip & Flip, The Byrds).

·         1934: Bettino Craxi, președinte al Consiliului de Miniștri al Italiei în perioada 1983–1987 (d. 2000)

·         1940 - S-a născut Alan Caddy, chitarist britanic (Tornados).

·         1940 - S-a născut Adrian Anghelescu, critic şi istoric literar.

·         1942 - S-a născut Graham Nash, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (The Hollies, Crosby, Stills, Nash & Young).

·         1943 - S-a născut Peter Macbeth, basist britanic (Foundations).

·         1944 - S-a născut scriitoarea Lidia Hlib.

·         1946 - S-a născut Howard Bellamy, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american (Bellamy Brothers).

·         1947 - S-a născut John Patrick Weathers, baterist britanic (Gentle Giant).

·         1947 - S-a născut Derek Victor Shulman, vocalist, saxofonist şi basist britanic (Gentle Giant).

·         1947 - S-a născut Mike Brant, pop star francez (m.27.04.1975).

·         1947: Farrah Fawcett, actriță americană (d. 2009)

·         1947: Vladimir Găitan, actor român de teatru și film

·         1948 - S-a născut Alan McKay, chitarist american (Earth, Wind & Fire).

·         1950: Serafim Urechean, om politic din Republica Moldova

·         1950 - S-a născut Harry Coradini, solist vocal, membru fondator al grupului "Progresiv TM - Rosu şi Negru". În 1985, emigrează în Germania, iar în 1993 revine în ţară.

·         1955: Leszek Engelking, poet și scriitor polonez

·         1958: George Grigore, orientalist și scriitor român

·         1977 – S-a nascut cantareata  columbiana Shakira. Shakira Isabel Mebarak Ripoll, s-a născut la 02 februarie 1977 in Barranquilla, Columbia, intr-o familie mixta columbiano-araba. La vârsta de 8 ani, ea a compus primul ei cântec intitulat  ”Tus Gafas Oscuras”, dedicat tatălui său.

·         1987: Gerard Piqué, fotbalist spaniol

Decese

·         1250: Eric al XI-lea al Suediei (n. 1216)

·         1294: Louis al II-lea, Duce de Bavaria (n. 1229)

·         1529: Baldassare Castiglione, scriitor italian (n. 1478)

·         1594: Giovanni Pierluigi da Palestrina, compozitor italian (n. 1525)

·         1660: Gaston, Duce de Orléans, fiu al regelui Henric al IV-lea al Franței și al Mariei de Medici (n.1608)

·         1704: Guillaume François Antoine, marchiz de l'Hôpital, matematician francez (n. 1661)

·         1723: Antonio Maria Valsalva, anatomist italian (n. 1666)

·         1769: Papa Clement al XIII-lea (n. 1693)

·         1836: Letizia Ramolino, mama împăratului Napoleon I al Franței (n. 1750)

·         1895: Arhiducele Albert, general austriac (n. 1817)

·         1896 - A murit poetul Nicolae Beldiceanu ("Doine", "Poliritmice", "Tala") (n.26.10.1844).

·         1907 - A încetat din viaţă chimistul rus Dmitri Ivanovici Mendeleev, care a descoperit legea periodicităţii şi a conceput clasificarea periodică a elementelor chimice (n. 1834)

·         1942: Daniil Harms, dramaturg rus (n. 1905)

·         1948: Smaranda Brăescu, aviatoare și parașutistă româncă de renume mondial (n. 1897). Supranumita „Regina Înălțimilor”, Smaranda Brăescu mai are în palmaresul aeronautic: recordul mondial absolut de altitudine, la saltul cu parașuta, realizat în 1932 în Statele Unite ale Americii, o serie de raiduri aeriene europene, participarea la numeroase mitinguri aeronautice interne și internaționale și nu în ultimul rând participarea ca voluntar în cel de-al doilea razboi mondial, atât pe frontul de est, cât și pe frontul de vest. În timpul războiului a  activat ca voluntar în „Escadrila Albă” de aviație sanitară, pe frontul de est, iar pe frontul de vest în Escadrila nr. 13 de recunoaștere, observație și legătură și apoi în Escadrila nr. 113 Legătură, până la sfârșitul războiului. Pentru activitatea pe front este decorată, primind Crucea „Regina Maria”, clasa a III-a. După război, indignată de ceea ce se petrecea în România, protestează împotriva falsificării alegerilor din noiembrie 1946, semnând, alături de alte personalități, un memoriu care a fost trimis Comisiei Aliate de Control. Din păcate, acest document ajunge în posesia delegației sovietice, Smaranda și ceilalți semnatari fiind supuși opresoinii comuniste. Smaranda a fost condamnată, în lipsă, la 2 ani de închisoare și este nevoită să se ascundă, să-și schimbe numele, să pribegească, pentru a nu fi trimisă la inchisoare. S-a ascuns un timp în via fratelui său geamăn, în casa preotului greco-catolic Anton Pet, din Răchiteni, județul Iași și la Butea. Fiind grav bolnavă a fost operată, sub numele de Maria Matei, iar la sfârșitul anului 1947 se afla la ferma Congregației Maicii Domnului din Cluj, purtând numele de Maria Popescu. A murit în Clinica Universitară a dr. Iuliu Hațieganu pe 2 februarie 1948, fiind înmormântată sub  un nume fals  la Cimitirul din Cluj, parcela II B, numarul 1550. In anul 1978, in memoria eroinei, a fost infiintat Aeroclubul „Smaranda Braescu” la Tecuci – judetul Galati. Activitatea de parasutism s-a desfasurat pe fostul aerodrom militar din NV orasului. În anul 1990 a fost înființat Batalionul de parașutiști 498 – Bacău, care din 1996 poartă denumirea onorifică de Batalionul “Smaranda Brăescu”, acesta fiind prezent în numeroase teatre de operațiuni din Afganistan, Irak, Bosnia-Herțegovina, Kosovo…Cu numele „Smaranda Brăescu” au mai fost botezate: o stradă din București, o aeronavă a companiei Tarom, iar la Muzeul Aviației îi este dedicat un stand de prezentare. Aeroclubul României, de asemenea, a numit Aeroclubul teritorial din Oradea cu numele „Smaranda Brăescu”, numeroase competiții fiind dedicate eroinei parașutiste. Pentru cinstirea memoriei ilustrei campioane, Compania Red Bull a înființat „Ordinul Smaranda Brăescu”, dedicat tinerelor parașutiste din România.

·         1950: Constantin Carathéodory, matematician grec (n. 1873)

·         1954: Theodor Rogalski, compozitor român (n. 1901)

·         1964 - A murit prozatorul, poetul, dramaturgul şi eseistul Ion Marin Sadoveanu ("Sfîrşit de veac în Bucureşti", "Ion Sîntu") (n.15.06.1893).

·         1968: Juan Iliesco, șahist argentinian (n. 1898)

·         1970: Lord Bertrand Russel, filosof, matematician, scriitor și om politic englez, laureat al Premiului Nobel (n. 1872)

·         1974: Imre Lakatos, filosof maghiar (n. 1922)

·         1979: Sid Vicious, muzician englez (Sex Pistols) (n. 1957)

·         1980: William Howard Stein, laureat Nobel (n. 1911)

·         1987: Alistair MacLean, romancier scoțian (n. 1922)

·         1993: Michael Klein, fotbalist român (n. 1959)

·         1996 – A murit Gene Kelly, actor, cântăreţ, coreograf, dansator, producător de film şi regizor american, cunoscut pentru rolul său din musicalul “Cântând în ploaie”(Singin’ in the Rain); (n.23.08.1912).

·         2004 -  Istoricul şi arheologul Ion Barnea, membru de onoare al Academiei Române, a încetat din viaţă (n. 15 august 1913)

·         2009: Marius Pepino, actor român (n. 1925)

·         2009: Constantin Ciopraga, critic și istoric literar român (n. 1916), academician

·         2014: Philip Seymour Hoffman, actor american și regizor (n. 1967)

Nu pot trece mai departe fără a puncta câte ceva despre: Participarea României în cadrul Bătăliei de la Stalingrad

Simultan cu acţiunile din Crimeea, comandamentul german a dezvoltat ofensiva în spaţiul dintre Doneţ şi Don spre Stalingrad şi Caucaz. Obiectivul lui Hitler era să ajungă pe Volga ca să oprească aprovizionările ruseşti pe fluviu şi să cucerească regiunea petrolieră din Caucaz.

La începutul lunii august 1942, Grupul de Armate "A" a trecut Donul pe la Rostov şi a început înaintarea spre Caucaz. Grupul de Armate "B" a început atacul spre Stalingrad. Noul plan ducea la o lungire considerabilă a frontului la aripa lui de sud. În consecinţă, mareşalul Ion Antonescu este solicitat şi pune la dispoziţia comandamentului suprem german două armate române: Armata 3 Româna (general Petre Dumitrescu) cu 11 divizii, grupate în patru corpuri de armată şi Armata 4 Româna (generalul Constantinescu Claps) cu patru divizii, grupate în 2 corpuri de armată. Ambele armate sunt puse sub ordinele Grupului de Armate "B" şi, pînă la 15 octombrie 1942 au ajuns pe front. Armata a 3-a a preluat, de la trupe italiene şi germane, un sector de front în lungime de 110 km pe braţul de nord al Cotului Donului, la vest de Stalingrad. Armata a 4-a a fost dispusă întru-un sector excesiv de larg pentru forţele de care dispunea (peste 200 km), la sud de Stalingrad, în Stepa Kalmuca, într-un teren uscat, nisipos şi sarac, dispozitiv sprijinit pe o linie de lacuri de stepă.  

O mare dificultate pentru dispozitivul Armatei 3 Române era prezenţa pe malul de sud al Donului a trei capete de pod ruseşti, din care cel de la Deviatkin era foarte mare şi foarte periculos. De la intrarea în dispozitiv, generalul Petre Dumitrescu a cerut aprobarea de a elimina aceste capete de pod, punîndu-se la dispoziţie aviaţie, tancuri şi artilerie grea necesare. Comandamentul german nu a aprobat aceasta operaţie şi nici un atac cu forţe mai mari de un batalion. Din ordinele aceluiasi comandament, Armata a 3-a Romana şi-a plasat toate forţele în linia întîi, rămînînd fără nici o rezervă, pe un front care era de doua ori mai lung decît puteau acoperi, normal, trupele române. Primise, în schimb promisiunea că i se vor asigura rezerve germane. Din capul locului cele două armate române au fost puse într-o stare de inferioritate faţă de un inamic înzestrat cu puternice şi moderne mijloace de luptă. Ele erau lipsite de armament antitanc pe măsura tancurilor ruseşti. Cel care exista era la nivelul Primului Război Mondial, iar infanteria nu dispunea decît de sticle cu benzină şi şomoioage de paie, mijloace improvizate cu efecte minime.

Armamentul antitanc al trupelor române era de tip vechi, calibre 37-47 mm, cu muniţie care nu strapungea blindajul tancurilor sovietice. Artileria grea era foarte puţina iar cererile la germani nu au fost onorate. În sectorul Armatei 4 fîşiile diviziilor erau mari (25-40 km), în rezervă existau doar cateva escadroane de cavalerie la nivelul diviziei, iar la regimente doar cate 4-5 oameni. Corpul 6 armata dispunea doar de 4 tunuri antitanc de 88 mm. La 19 noiembrie, cand începea ofensiva sovietică, Armata 3 avea 152.492 de militari iar Armata 4 doar 75.580.

Inamicul avea în faţă trupe considerabile. Faţă de cele trei armate româno-germane ruşii aveau 11 armate cu un total de 80-86 divizii de trăgători, 19 brigăzi de infanterie, 51 brigăzi blindate, 7 divizii de cavalerie şi 4 flote aeriene.   

În ziua de 19 noiembrie, ruşii au trecut la ofensivă de mari proporţii la vest şi sud de Stalingrad. În sectorul Armatei a 3-a Română, ofensiva rusa a început din doua capete de pod, la centrul şi în flancul drept al armatei, cu forţe mult superioare în tancuri şi cavalerie. Frontul a fost rupt pe doua direcţii între care au fost încercuite trei divizii române (grupul Lascar, diviziile 5, 6 si 15 infanterie). Pînă în seara de 19 noiembrie, pe lîngă cele trei divizii încercuite, diviziile 9 şi 14 fuseseră distruse, iar divizia 1 cavalerie intrase în sectorul Armatei 6 Germane. Pînă la 25 noiembrie Grupul Lascar, deşi a încercat sa se salveze nu a putut fi ajutat nici pe calea aerului, nici prin atacuri terestre şi a fost lichidat.

Începînd cu 20 noiembrie, inamicul a dezlănţuit o ofensivă puternică şi în sectorul Armatei a 4-a Română, la sud de Stalingrad. Ruşii au reuşit să rupă frontul între diviziile 1 şi 20 infanterie, au împins-o pe aceasta din urma spre nord şi au prins-o în încercuire alături de Armata a 6-a Germană, au distrus divizia 2 infanterie şi au aruncat de pe poziţie toate trupele armatei. La 22 noiembrie, cele două ofensive sovietice au închis cleştele încercuind Armata a 6-a Germană.

Corpul 1 armata română (diviziile 7,9,11 infanterie) cu o redusa capacitate operativă, la 19/20 decembrie a fost trimis sa limiteze efectele ofensive sovietice de la 16 decembrie in sectorul A 8 italiene, dar la 21 decembrie 1942 majoritatea fortelor lui au fost încercuite. De asemenea Corpul 7 armată a fost puternic lovit la începutul lunii decembrie 1942.

Operaţiunea de despresurare a Armatei 6 germane din zilele de 12-22 decembrie 1942 n-a reuşit. La ea a fost angajat şi Corpul 6 armată română.

La 26 decembrie 1942 s-a declanşat o nouă contralovitură sovietică ceea ce a însemnat eşuarea tuturor tentativelor de restabilire a situaţiei.

Înfrîngerea din Cotul Donului a generat încordarea relaţiilor româno-germane şi acuzaţii la adresa militarilor români care nu au vrut să lupte şi s-au facut vinovaţi de situaţia tragică ce s-a creat pentru Armata a 6-a Germană.

În realitate românii au luptat ca la Mărăşeşti, au suportat bombardamentele de artilerie de o duritate extremă, au primit atacul unei mari mase de tancuri, care au trecut peste ei, românii neavînd armamentul necesar pentru a riposta. Mareşalul Manstein aducea grave acuzaţii românilor. În scrisoarea de raspuns a maresalului Ion Antonescu către maresalul Manstein, la scrisoarea memoriu, care aducea grave acuzaţii românilor, şeful armatei române face dovada clasica de ceea ce înseamnă mîndria şi demnitatea unui comandant dăruit, obligat să suporte invinuiri nedrepte, ce atingeau onoarea unei armate loiale, sacrificată din vina comandamentului german. Maresalul roman "trimisese repetate avertismente OKW-ului asupra comportării trupelor sovietice..., ceruse întărirea frontului defensiv prin armament şi muniţie, dovedise ineficienţa rezistenţei liniare, slabe peste tot, statice, fără rezerve şi fără posibilitatea de intervenţie a comandamentului. Nu se luase nici o măsură". Maresalul Manstein este obligat să recunoască partea de vina a comandamentului german şi "serviciile aduse cauzei comune de către România".

Apoi, generalul von Hauffe, în raportul întocmit asupra operaţiilor din sectorul Armatei a 3-a Române aprecia "ca de la 19 la 27 noiembrie, trupele române, s-au luptat cu vitejie şi au consimţit sacrificii eroice", iar generalul Hans Doerr, fost şef al detaşamentului de legatură cu Armata 4 Română în timpul acestei bătălii scria: "Prăbuşirea frontului român în Cotul Donului şi în Stepa Kalmuca este vina conducerii supreme germane, care în nemărginita ei îngîmfare dădea aliaţilor misiuni la care nu puteau face faţă".

Bilanţul pierderilor la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii române participante, patru divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie au fost încercuite, patru divizii de infanterie şi divizia blindată au suferit pierderi grele, iar patru divizii au rămas în aceeaşi formă combativă. Armatele 3 si 4 române, care avusesera la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 de militari valizi. Factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi considerati: presiunea germană privind angajarea forţelor "oricum şi oriunde", folosirea abuzivă a trupelor române şi desparţirea trupelor de comandamentele organice; folosirea artileriei grele, a aviatiei etc. doar în folosul trupelor şi sectoarelor germane, fără a ţine cont de nevoile sectoarelor româneşti; atribuirea de misiuni trupelor române care le depăşeau capacitatea tactică şi operativă; comportamentul inadecvat faţă de militarii români şi nerespectarea regulilor elementare ale unui război de coaliţie.

După bătălia Stalingradului, Armata 3 Română a mai ramas pe front cu doar patru divizii de infanterie de la aripa ei stîngă. Armata 4 Română a fost retrasă pe un aliniament mai înapoi, după ce pierduse Corpul 6 Armată şi a fost întărita cu Corpul de Cavalerie (Diviziile 5 si 8 Cavalerie). Ea a luat parte la operaţiile Grupului de Armate Hoth, între 12 si 23 decembrie, în scopul salvarii trupelor încercuite la Stalingrad. Dar respectivul grup, epuizat de grelele pierderi suferite, dupa trei zile a fost puternic atacat şi după alte trei zile de lupte indarjite, a fost desfiinţat. Armata 4 Română şi-a pierdut astfel, orice valoare operativă.

Pe frontul Armatei 3 Română şi a Armatei 8 Italiene, la 16 decembrie 1942, ruşii au reluat ofensiva în Cotul Donului, înaintând vertiginos spre vest. Armata 3 Română a fost scoasă definitiv din luptă.

Astfel, ramăşiţele celor două armate române au fost trimise în ţară pentru refacere şi organizare.

Și mai vreau să spun câteva cuvinte despre populațiile din nordul și nord-vestul țării noastre despre care, sunt sigur că mulți dintre Dumneavoastră nu cunosc aceste detalii.

Populatiile misterioase din Carpatii Nordici

 Asupra unor populatii din Carpatii Nordici planeaza misterul originii lor. Ele se deosebesc prin fizionomie, prin trasaturi sufletesti, port, obiceiuri, traditii sau arhitectura, de masa slava in care vietuiesc.

Intre locuitorii acestor munti, se remarca cinci grupuri principale: hutulii, boikii, lemkii, goralii si rusinii. Ei locuiesc, in principal, pe ramificatiile Muntilor Beschizi, in zone care astazi se intind pe teritoriile Ucrainei, Poloniei si Slovaciei, precum si in partile muntoase din nordul tarii noastre. Numele acestor populatii sunt de fapt porecle pe care si le dau unii altora si, care, in timp, s-au transformat in supranume.

Hutul inseamna “cel care se napusteste din munti catre locuitorii din vale”. Uneori termenul avea sensul de “om care ucide”.

Tinutul hutul incepe din Bucovina noastra, cuprinde parti din regiunea Cernauti, intre localitatea Putila si raul Ceremus, ajunge apoi in Hutulscina, din sudul regiunii Ivano Frankivsk, terminandu-se la Dilove.

Numele de “boik” vine de la polonezul “bak”, care inseamna bou, acesti oameni fiind in mod predilect crescatori de vite. Boikivscina ( Tara boikilor) este cuprinsa in sud-vestul regiunii L’viv , in nord-vestul regiunii Ivano Frankivsk, intinzandu-se si in sud-estul Poloniei si nord-estul Slovaciei.

De o parte si de alta a frontierei polono-slovace, intre localitatile Sanok-Nowy Sacz din Polonia si Presov din Slovacia, se intinde Lemkivscina, adica Tara Lemkilor.

“Lemki” este numele pe care boikii l-au dat in deradere unei parti a acestor crescatori de vite, care foloseau in locul adverbului ucrainean “lis“ (doar, numai), adverbul slovac “lem”.

Spre granita cu Cehia, se afla Tara goralilor. Numele de goral vine de la “gora” (gura), care inseamna munte. Pentru oamenii de la ses, aceste populatii sunt cu totii munteni, adica locuitori ai muntilor.

Rusinii (rutenii) sunt o populatie pe care o intalnim in inima Europei Central- Rasaritene, cu o densitate mai mare in zonele Mukacevo si Uzhorod, din Regiunea Ucraina Transcarpatica, situata la intersectia frontierelor ucraineana, slovaca si polona. |n afara teritoriului de bastina, rusinii traiesc in nordul Serbiei, estul extrem al Croatiei, in cateva sate maramuresene si sucevene de la noi, precum si in nord-estul Ungariei.

Peste 500 de asezari intemeiate de valahi

Ustrzyki Dolne este un orasel polonez, din imediata apropiere a granitei cu Ucraina. Asezarea a fost intemeiata pe la 1509 de un roman din Maramures, blazonul rosu, cu sageata si sabie al primilor valahi sositi aici fiind si astazi foarte pretuit de localnici. |n studiul “Familia Dragos in Polonia”, istoricul polon Wyrostek spune ca Dragos a creat episcopia de Halici, dorind sa faca un principat intre Maramures, Moldova nordica si Polonia meridionala. {tefan din Maramures, fiul lui Sas Voda, a sosit in Polonia pe la 1340, cu o mica armata, obtinand diplome si privilegii considerabile. Istoria a consemnat in intregul spatiu al Carpatilor Nordici colonizari ale pastorilor valahi, incepute la o data incerta (sec.X-XIII) si care s-au incheiat catre secolul al XVIII-lea. Aici au fost atestate istoric peste 500 de asezari intemeiate de urmasii acestor pastori. Slavizati, dupa un secol si jumatate, totusi, urmasii lor se disting de restul localnicilor prin particularitati fizionomice si sufletesti, remacate de cercetatori inca din secolul al XIX-lea.

Augustyn Maciey, membru corespondent al Academiei Poloneze de {tiinte, cercetator la Centrul International de |nvatamant Ecologic din Cracovia si un impatimit cercetator al zonei Ustrzyki Dolne, ne-a declarat ca in aceasta tara sunt atat de multe sate intemeiate de romani incat acest lucru nu mai este astazi o curiozitate.

In regiunea morava Valassko-zona Fridek Mistek -traiesc valahi care se lauda si astazi cu originea lor, desi autoritatile nu-i recunosc ca o etnie de origine romana.

Marele arheolog Sulimirski sutine si el, cu dovezi, ca toate populatiile prezentate de noi in caseta sunt urmasii dacilor, nu slavilor, ei fiind cei dintai pastori in Carpati, ceea ce istoricii ucraineeni, spre exemplu, nici nu vor sa auda.

Dreptul valah

Augusyn Maciey ne-a vorbit si despre dreptul valah, care a functionat in asezarile intemeiate de romanii ajunsi in zonele montane ale Poloniei de astazi.

Emigrarile valahilor catre aceste zone au inceput pe la 1334, din Transilvania, cand principele Vladislav de Oppelin, casatorindu-se cu Elisabeta, fiica domnitorului Basarab Voda al Tarii Romanesti, a avut patru fiice care au fost maritate cu nobili polonezi. Pe vremea acestui principe se intemeiaza cele mai multe sate romanesti in Polonia. Locuitorilor satelor infiintate de ei li se recunoaste un episcop propriu in persoana calugarului ortodox Chiril Romanul.

Pe l-a sfarsitul veacului al XV-lea, documentele amintesc numele a inca cinci voievozi romani refugiati in Polonia: Stefan al Sapinetului, Nan si Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupinta si Giurgiu al Samborului.

Cei mai multi au plecat din Ardeal din cauza conditiilor grele de acolo, dar si pentru faptul ca romanii erau luptatori de elita, fideli polonezilor. La sosirea in Polonia, ei primeau titlul de cneaz, sapte “lanuri” de pamant (mensura valachias), iar oamenii de rand, cate30-40 de hectare, fiind scutiti de dari (censuri), pentru 24 de ani, avand dreptul sa se mute oricand de pe o mosie pe alta, numai conform dreptului valah, Jus valachicum.

|n virtutea acestui drept, cnezii puteau tine pe lanurile lor doua crasme, mori, prive, prisaci sau pescarii, erau liberi sa-si vanda pamanturile sau sa le daruiasca, pentru toate acestea fiind datori sa mearga la razboi cu cal, arc si sageti. Supusii cneazului trebuiau sa-i munceasca acestuia sase zile pe an, sa-i dea la sfarsitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Craciun si de Pasti dadeau un prinos numit “colinda”.

In Polonia, romanii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul si scaunul de judecata al batranilor fiind singurele foruri juridice. |n fata oricaror acuzari, romanii spuneau: “duceti-ma la domnul meu, fiindca eu posed dreptul valah !”.

Urmasii acestor romani, desi se disting, cum am mai aratat, de populatia slava care i-a asimilat, se considera, firesc, buni cetateni ai actualelor state pe teritoriul carora vietuiesc.

Sărbători

·          (†)Întâmpinarea Domnului (calendar creștin-ortodox)

·         Întâmpinarea Domnului; Sf. Cornel (calendar romano-catolic)

·         Întâmpinarea Domnului și Dumnezeului nostru Isus Hristos în Templu (calendar greco-catolic)

·         Sărbătoarea marmotei

ARTE 2 Februarie

MUZICĂ 2 Februarie

Fritz Kreisler, violonist şi compozitor american

Kreisler: 2 hours of Perfection - 37 short pieces: 

Skip (Clyde) Battin, basist american (Skip & Flip, The Byrds)

Alan Caddy, chitarist britanic (Tornados)

Graham Nash, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (The Hollies, Crosby, Stills, Nash & Young)

Howard Bellamy, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american (Bellamy Brothers)

Peter Macbeth, basist britanic (Foundations)

John Patrick Weathers, baterist britanic (Gentle Giant)

Gentle Giant 

Derek Victor Shulman, vocalist, saxofonist şi basist britanic (Gentle Giant)

Gentle Giant • Gentle Giant [1970] [FULL ALBUM]: https://youtu.be/FBN9wZMEb0o.

Mike Brant, pop star francez

Best of Mike Brant 

Harry Coradini, solist vocal, membru fondator al grupului "Progresiv TM - Rosu şi Negru"

Shakira

Giovanni Pierluigi da Palestrina, compozitor italian

Theodor Rogalski

Sid Vicious, muzician englez (Sex Pistols)

Gene Kelly, actor, cântăreţ, coreograf, dansator, producător de film şi regizor american

ÎNREGISTRĂRI NOI: 

Vivaldi - Concerto for 2 Flutes in C major RV 533

Johann Michael Haydn | Requiem in C minor | Classical Music

Scarlatti - 13 Keyboard Sonatas (reference recording : Dubravka Tomšič)

POEZIE 2 Februarie

Nicolae Beldiceanu

Biografie

Nicolae Beldiceanu, poet si prozator roman, s-a nascut pe 26 octombrie 1844 la Preutesti, judetul Suceava. Urmeaza cursurile Liceului National din Iasi. Dupa absolvirea studiilor liceale ocupa functii administrative, precum: subprefect in judetul Suceava si comisar de politie la Falticeni. 

Tot la Flticeni, din 1870, Beldiceanu activeaza ca profesor suplinitor de limba romana si latina la Liceul "Alecu Donici". Patru ani mai tarziu este transferat la Botosani ca profesor de istorie si geografie. Pasionat de arheologie, epigrafie si numismatica, Nicolae Beldiceanu a descoperit la Cucuteni urmele celei mai vechi civilizatii de pe teritoriu tarii noastre. 

A publicat doua lucrari de arheologie, "Antichitatile de la Cucuteni" (1885) si "Epitaful aflat la Bunesti" (1888). Ca poet, Beldiceanu a debutat in ziarul Lumina a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. A publicat pasteluri in revista Convorbiri literare si a frecventat o perioada cenaclul junimist. A colaborat si la revista Contemporanul, unde publica cele mai bune poezii ale sale: Vechituri, Lautarul, Amurgul veacului, Dezmostenitii. 

In 1887, Beldiceanu isi formeaza propriul cenaclu, din care fac parte Ed. Gruber, Arthur Gorovei, Izabela Sadoveanu, Dimitrie Anghel, A. Stavri si V. Lates. La sedintele cenaclului participa si Ion Creanga, care citeste aici o parte din Amintiri din copilarie.

Nicolae Beldiceanu este si autorul dramei "Dorman", in care abordeaza un subiect istoric din perioada formarii poporului roman, care a servit ca libret de opera pentru muzica lui Ed. Caudella. A mai scris o satira in versuri, "Tala. Nuvela contemporana", avand ca model poemul Rolla a lui Musset.

Nicolae Beldiceanu a decedat pe 2 februarie 1896 la Iasi.

Desmoşteniţii 

Cît văd ochii peste lanuri, pentru cine ară pluguri,
Pentru cine sapă aur felurite meşteşuguri?
Mult folos aduce munca - e prielnică oricui;
Şi cu toate-acestea-n lume nu e bine, pace nu-i...
Azi, cu braţe dezrobite, zămislesc atâtea goluri,
Încît lipsa crăiniceşte între cele două poluri...

De cînd vulpea, la tribună, luînd glas de orator,
Linguşeşte bunătatea adormitului popor,
Mulţi, de aprigă nevoie şi de muncă zdrobitoare,
Fără strop de udătură, mor pe rodnice ogoare,
Banii ce se-ngroapă-n ladă, pe sărac nu-l folosesc,
În coşer, porumb s-adună: haine multe stăruiesc
Ne-mbrăcate, pe cînd turma cea de muncă zdrumicată,
Cît trăieşte, foamea rabdă, umblă vecinic dezbrăcată...

Cine ştie a colibei şi amarul şi necazul
Cine lacrimile vede, ce ca focul ard obrazul?
Mulţi sînt cei ce stau pe drumuri fără pîine şi desculţi;
Din acei ce-şi roagă moartea, sînt la număr încă mulţi,
Cînd în sac nu au făină, cînd în vatră n-au cenuşă,
Ce mai pot avea săracii? – doar gunoiul după uşă...
Apoi cum să aibă unii tot folosul şi tot bunul?
Şi ce-ar sătura o sută, să hrănească numai unul?

Sărăcie, eşti bătrînă ca şi foamea... Tu ţii minte,
De cînd ban cu ban se fură... Eu nu pot avea cuvinte
Lacrimi încă n-am destule, ca să plîng pe cei ce plîng...
Multe lipsuri, nevoi multe pe sărac de-aproape-l strîng,
Şi nu are o zi bună el din leagăn pîn’ la groapă;
Şi pe zi cu zi, legiştii ce tribuna stăpînesc,
Pe hîrtie ne dau pravili şi dreptatea siluiesc...
Stropşind inima şi mintea, ei joc gloatele-n arşic;
Legea le miroase-a carne şi a sînge de mojic...
...........................................................................
Pentru slujbă şi favoare, ca un cîne pentru os,
Un politic, lîngă urnă, latră fără de folos...
Dar, zadarnic, lacrimi cearcă să mai stoarcă el din piatră,
Căci acum a suta oară ştie lumea că el latră...

Cu o netedă cîmpie, cum nu samănă priporul,
Tot aşa nu se loveşte nici stăpînul cu poporul...

Legiuire îmbătrînită, tu dai vina pe săracul,
Ce la zi de grea nevoie, rupt de foame, rupe sacul,
Dar gîndească pravalistul: lucrătorul ce munceşte
La stăpîn întreaga vară, ce fel iarna se se hrăneşte?
Munca lor plătită este cu-a durerii pită neagră;
Cel bogat, sărac la cuget, din porumb – le dă pelagră...

Ce folos pentru ştiinţă e săracul în spital...
Lui ce-i trebuie viaţă? – Doctore, pe animal
Spintecă-l şi-l cercetează, căci în slujbă eşti chemat,
Nu să priboleşti săracul, ci să vindeci pe bogat!

Ce primiţi pe lucrul vostru voi, fierarilor sărmani,
Pentru lada-n care strînge cămătarul ai săi bani?
Voi, plugari făr’ de ogoare, pentru ce mai sămănaţi
Şi rodiţi prin munca voastră pînea care n-o mîncaţi?
Braţul omului e braţul cel mai ieftin: astăzi, voi
Nu plătiţi nici jumătate cît perechea cea de boi...

Salahor, lipsit de vară, tu, prostitule ţăran,
La stăpîn munciţi de-a una cîte zile-s într-un an;
Apoi, sfintele duminici, vi se face capul toacă,
Cînd cu „Doamne miluieşte” preotul minciuni vă toacă...
..........................................................................................
Lucraţi, oamenilor liberi, cum lucra odată robul,
Puneţi piatră peste piatră, mari sudori vărsaţi cît bobul;
Rădicaţi palat ştiinţei, zidiţi şcoli pentru boieri,
Ce-or găsi numai ţăranii cu momiţa că sînt veri...

Hai, siliţi, ridicaţi grabnic uriaşele cazarme,
Şi cetăţile trufaşe pentru oamenii de arme,
Ce-s meniţi a fi cuţitul cel de om hăcuitor,
Când pe galonaţi îi prinde gustul aprig de omor.
Fericit acel ce scapă din război făr’ de picioare:
Regele, în loc de pîne, îi dă – crucea de onoare...

O, voi, dascăli ai minciunei, voi stăpînilor creştini,
Ce mulţimei răstignite împletiţi cununi de spini,
De-aţi avea de fiară unghii, foame de-aţi avea cînească,
Ce datori sînt dezrobiţii pentru voi ca să robească?
Nu mai puneţi pe-ai lor umeri grele sarcini ca pe vită,
Încetaţi cu răutatea, căci îi duceţi la ispită...

Voi, poeţi, ce-n rime goale înşiraţi mereu palavre
Şi-nchinaţi a voastre ode, cînd la nişte sfinte javre,
Cînd, apoi, la comandirul mare peste ucigaşi...
Pana voastră cea pocită, steaua zilei murdăreşte;
Iar săracul, ce cu dreapta lui sudoare vă hrăneşte,
Blastămă figura voastră de slugarnice făpturi,
Care laudă în versuri omeneştile scursuri...
Nobile femei, cînd haina cu miresme o stropiţi,
Oare ştiţi a sărăcimei cîte lacrimi cheltuiţi?
Din a văduvei pustie şi nefericită casă,
Ştiţi voi cîtă pîne fură peticul cel de mătasă?

Spuneţi, idoli ai simbriei, voi, ce pe-ale voastre piepturi
Cu năprasnică mîndrie purtaţi aur şi scumpeturi,
Cîte, muncii, braţe smulge droaia voastră cea de slugi?
Spune, vulpe diplomată, dihor ce pe om distrugi,
Cît timp vor mai fi pe lume săcerişuri de războaie,
Iar pe holda omenească, ucigaşa de glonţi ploaie?
Dumnezei, luminii duşmani, voi, ce-ntre pămînt şi soare,
Staţi ca nourii durerii, de întunecaţi popoare
Cu a voastră nedreptate şi asprime – voi nu ştiţi,
Că un timp în sînul mamei, vitei vă semăluiţi?
Dar de vită şi de oameni, ce vă pasă? – cînd azi totul
Vi se pleacă, cînd de muncă scăpat este numai mortul?
Îngrozitu-s-a pămîntul de aşa prieteşug;
Pentru om şi pentru vită, fierul dă şi azi lanţug.
Căci e meşteră Puterea, şi-a făcut cumplită lege,
După care, ca pe vită, ştie bine să vă lege...
Şi-apoi zic, nesocotiţii, că voi liberi să trăiţi
Sînteţi – o, ce vorbe goale... sînteţi liberi – să muriţi...

Plînge glasul sărăciei ca un cîntec plin de jale...
Ascultaţi-l cum vă mustră, arătînd rănile sale;
Acest birnic al durerii – chip de vifor neguros,
El spre voi, cuţite parcă, din ochi zvîrle mînios!
Nu vă cere-a voastre scule, nu vă cere-a voastre bunuri,
Nici stăpîn el vrea să fie, peste săbii, peste tunuri,
Nu rîvneşte el mărirea, cu tăiosul ei satîr,
Nici coroane, ce stau bine pe urechi lungi de catîr...

Crieri, instrumente oarbe, ce-aţi ajuns a fi maşină,
Numai ca stăpînii voştri să trăiască în hodină...
Voi, ce trîntorilor, stofă de mătasă-nfiripaţi,
Şi, drept haină, zdrenţe numai de la dînşii căpătaţi;
Voi, ce marmoră cioplită pregătiţi pentru palate;
Voi, prostiţilor de muncă, ce mari temniţe zidiţi,
Ca în ele, pe gunoaie, voi amar să vă topiţi...
O, calici de toată breasla, cum hrăniţi pe toţi sătuii,
Şi cinstiţi pe necinstiţii, pe schilozii şi tehuii?
Nu ştiţi voi ce slabă este în putere strîmbătatea?
Limpeziţi-vă la minte, cîntăriţi-vă dreptatea.
Sută, cum laşi tu pe unul, munca ta să o mănînce,
Şi tu mie, cum laşi suta, în durere să te-mbrînce?
Ei, ce scnimbă fiica voastră într-o carne de plăcere,
Pe cînd sînu-şi pîngăreşte desfrînata lor muiere,
Vă iau pînea ce hrăneşte oasele şi-al vostru sînge,
Iar voi staţi, răbdaţi... şi foamea de stomac cumplit vă strînge...

De-aş cutreiera pămîntul, codrii lui întunecaţi,
N-aş găsi eu nicăirea: lupi săraci şi lupi bogaţi...
Număraţi voi, care duceţi greu nevoile pe umăr,
Cîte traiste sunt goale – şi-ţi vedea al vostru număr;
Ei sînt zece, sînt o sută, sînt o mie şi mai mulţi...
Dar ai voştri asupriţii: milioane sînt desculţi!
Ocean de sărăcie, de amar şi întuneric,
Cînd ai tu a ta putere, de ce stai ca un nemernic?
Cînd eşti suflet, cînd eşti număr, pentru ce mai stai la gînd?
Înainte, înainte, milionule flămînd!

Amurgul veacului 

Cînd spre sară steaua zilei, lin, coboară să se culce,
Şi cînd apa la izvoare ne grăieşte limbă dulce;
Întunericul cît creşte, ni se face tot mai drag,
Şi-n afund stelos ne ducem cu sărmanul gînd pribeag.
Dar prin ceaţă, cîte doruri vin atunci să ne robească,
Conturînd, pe faţa stelei, faţa lor prietenească...
Amintirea ne arată prin a lacrimei cristal,
Un mănunchi de flori uscate, zile fără ideal.
Ce trecutului dau formă - şi atunci un glas ne cheamă.
Glas al lumei adormite, îndulcit cu dor de mamă,
Ce s-aprinde de iubire, unde soarele e stins,
Şi-n lumea nefiinţei întrupează dornic plîns...

De la zorile voioase pîn’ la nopţile eterne,
Sub un cer fără lumină, marea-n valuri se deşterne
Şi viaţa e ca luntrea, ce plutind pe-al mărei larg,
Este prinsă de furtună, fără pînză şi catarg...
Leagănul, ce înfloreşte mic obraz cu trandafiri,
O victimă pregăteşte lacomei nefericiri:
Iar în zarea luminoasă, pe suişul tinereţei,
Ades foarfeca dorinţei taie firele vieţei:
Dacă uită pe om moartea într-o lume de amaruri,
Pe-a lui barbă încîlcită, bătrîneţea pune varuri:
Ierogrifele durerei a lui frunte o sluţesc,
Iar a morţii stinse raze trist în ochi îi amurgesc...
Tot e pulbere şi tină – nimic bun, nimic statornic
Un val creşte, altul scade: şi durerea vine spornic;
Ochiul dragostei viclene e un rece luminiş,
Iară genele-i stufoase ades morţii sunt umbriş:
E prea vitregă lumina-i, ca pe om să-l veselească:
Mulţămirile sunt fructe ce în gură se fac iască...
Binele se cîntăreşte ca şi pînea pîn’ la dram:
Pe altarele vieţei, fericirile n-au hram:
Samănă icoana lumei cu un cîmp bătut de brumă.
Unde patima şi ura omenirea o sugrumă.

Şi cît zvon de răutate şi de oarbă duşmănie,
E-ntre lumea ce se duce şi-ntre lumea ce-o să vie!
Ce obraz cu două feţe a rămas acest pămînt
Cum hlizeşte răutatea şi pe margini de mormînt!
Cînd bogatul la pat cade, între rude ce răscoală!
Dacă merge el spre bine, clironomii merg spre boală...
Apoi, iată, moartea pune cu viaţa rămăşag,
Dascălii, pe la biserici, voioşi clopotele trag;
Cu blîndeţe îngerească, un visternic de colaci,
Milostenie de pîne şi de brînci, dă la săraci...
Mişelie! mişelie! să nu poţi găsi iubire
Nici pe margine de groapă, unde vezi a ta menire...
Mult amar şi mult ridicul, întruneşte o făptură,
Ce se naşte prin iubire şi se mistuie prin ură...
Nu-i credinţă-n cele bune, toţi argintului se pleacă,
Azi, o cursă e cuvîntul: om pe om azi se dezbracă...

La bogaţi lampă de aur, la sărac opaiţă:
Cînd au unii canapele, alţii nu au laiţă...
Sărăcie, sărăcie! eşti a veacului oglindă,
Lac de plîngeri, peste care trist minciunile colindă:
Mulţi te văd: te căinează însă toţi te amăgesc...
Pe adîncul tău de lacrimi, cei bogaţi voioşi plutesc...

Dar zadarnic plînge lira şi rimează în dureri,
Căci meteahna şi păcatul nu-s de astăzi, nici de ieri:
Ca un dascăl pe catedră, poţi să-nşiri cuvinte multe,
Nimeni n-o să ţie samă, nimeni n-o să te asculte:
Interesul şi cîştigul stăpînind acest pămînt
În zadar aş cerca-n versuri mintea mea să o frămînt.
Aur cată, aur strînge, pentru pofte aur dă-le,
Nu cenuşa de pe nouri, nu spoiala de pe stele;
Altfel eşti gunoi de stradă, nu-i la tine nimic bun,
De li-i arăta nivelul, te declară de nebun...
Ba, cu unii vei păţi-o şi mai rău – bătrîna vulpe
Se va face că te-admiră, ca mai greu să te-nculpe:
Bîrfitori de meserie, cu otravă în cuvinte,
Negustori ce cu minciuna tîrguiesc şi pe morminte,
Pizmuindu-te din suflet, or găsi că-n vrun cuvînt,
Te-ai atins de vrun luceafăr sau de barba unui sfînt...

Adevăr, plătit cu lacrimi şi cu nouri de amar...
Rază tristă, călătoare peste al minţilor hotar,
Tu eşti far ce luminează al nefericirei port,
Eşti făclia ce mîhneşte faţa palidă de mort...

Să scrii versuri, s-alungi dorul, să cînţi jalea ta pe harpă
Pentru ce, cînd cugetarea azi se vinde ca o marfă?
Oare da-vor ascultare versului cei ce n-ascult
Decît psalmul desfrînărei, decît al beţiei cult?
Parcă văd pe egoistul şi pedantul cum zîmbeşte
Şi din cînd în cînd privire veninoasă dăruieşte;
Dacă n-are ce să zică, în tăcere el se-neacă,
Şi atunci limba lui ia formă de cuţit închis în teacă...

Poezie, tu pe mine mă cutremuri, mă uimeşti,
În noiamul de luceferi arzători, cînd mă răpeşti:
Şi în noapte mă cuprinde dorul morţei ce-i eterne,
Ce-ntre mine şi viaţă noaptea nopţilor aşterne,
Şi-atunci văd cu ochii minţei lumile ce-n spaţiu trier,
Răpede ca nebunia în sminteala unui crier:
Apoi cînd din nouri iese luna, dragostea bălaie,
Şi revarsă peste ape şi cîmpii a sa văpaie,
Iar la haosul de noapte, drăgălaşa cu cît creşte,
A pămîntului icoană tot mai mult o limpezeşte,
Cum privesc atunci la dînsa, şi cu ochii urmăresc
În bulboana cea cu stele, stele ce nu mai trăiesc...
Poezie, poezie, cum te simt nu te pot spune:
Tu eşti dulce pentru mine şi de-mi dai amărăciune...
Gingaşă rouă de lacrimi, între toate mai aleasă,
Ai un farmec ce întrece sărutarea de mireasă,
Dar cînd ochii privesc lumea, unde nu-i nemica bun,
Ei în negura mîhnirei ca şi soarele apun,
Şi atunci al morţei nour mă cuprinde fără veste,
Şi-n pustiul întuneric, şi ce este nu mai este...

Unii stînd mai jos de lacrimi şi-al durerilor săgeţi,
Înţelepţii ce din fire minte n-au de înţelepţi,
Lungi şiraguri de cuvinte poreclite adevăr,
Pun pe firul judecăţei, cel subţire ca un păr,
Şi dînd vina pe un suflet, ce iluzii nu mai are
Ei cu multă iscusinţă teorii scot din sertare.
Cel ce pe nefericitul vină caută a pune,
Puie vină pe morminte şi pe soarele ce-apune...
Unde s-au văzut aleşii, cînd viaţă au senină,
Să-şi urască a lor zile, dacă alţii n-au lumină?

Dar mai gingaşă minune, decît tine, poezie,
Este a copilăriei alintată bucurie;
Şi ce poate la viaţă mai cu dor să ne atragă,
Pe întregul jalei, unde fericirea nu-i întreagă?
Ce-i mai scump, mai drag la casă, mai odor’ ca un copil,
Cînd pe braţe, mititelul, furişîndu-se tiptil,
Te îmbată cu a sale cuvîntări neînţelese,
Gîngăviri ce de părinte pot fi lesne înţelese...
Şi atuncea cîte visuri pentru care n-ai cuvinte,
Într-un viitor departe îţi plutesc pe dinainte,
Printre rîuri de lumină şi ogoare de senin,
Unde lacrimile sacă, unde nu răsare chin,
Colo-n depărtarea minţei, care trece şi de stele,
Pe a gîndurilor culme vezi minunile acele,
Ce o minte omenească n-ar fi-n stare-a le găsi,
Dacă dorul şi iubirea de părinte nu ar fi.
Dar ce soartă vă aşteaptă, dragi mlădiţe azi în floare?
Cum vor fi a voastre zile, nourate ori cu soare?
Zvon de glasuri depărtate, ce din ce în ce mai tare
Se aud – vin cu grăbire de la soarele răsare:
Veacul este pe sfîrşite – la o mie nouă sute
În curînd o să ajungem; faptul zilei se iveşte,
Şi el multe şi mari fapte tinerimei pregăteşte.

Omenire viitoare, ce cu înţeleapta minte,
Şi cu braţe oţelite vei păşi tot înainte,
Multe fapte azi urzite, le vei ţese-n viitor,
Tu, cînd lumei vei aprinde candela dreptăţilor...

Ce frumoasă, ce măreaţă! Va fi ziua biruinţei,
Ziua, cînd stăpînă fi-va pe pămînt domnia minţei;
Atunci liniştea şi pacea vor aduce-atîtea haruri,
Cîte-acum aduce prada: suferinţe şi amaruri...
Şi va fi cu voi lumina, cînd în negrele morminte
Vor dormi păcate negre şi gunoi de moaşte sfinte...
Spre folosul omenirei vor veni tot rînduri-rînduri,
Pe aripile ştiinţei înmiirile de gînduri,
Şi cu muncă mai puţină va fi lan mai roditor,
Cînd desoperiri măreţe vor sta lumei de-ajutor...
Într-un secul fără patimi, nu va rămînea nici praf
Din durere, din robie, din ruină şi din jaf...
Veşnic floarea fericirei, pe pămînt va fi în floare,
Cînd în lumea cugetărei, cugetarea va fi soare.

Apusul soarelui 

În purpură şi aur, apune sfântul soare,
El sărutări trimete la fiecare floare;
Apusul scânteiază de raze aurii,
Şi apele albastre devin trandafirii.

Pe insula cu nuferi, pe trestie înaltă,
Se joacă două presuri, doi zburători de baltă;
Pe deasupra zboară, trec raţele în rând;
Nagâţul se roteşte şi ţipă când şi când.

Senin curat e cerul, abia vântul adie,
Iar trestia pe baltă se mişcă, se mlădie;
Furnică pe sub ape un şir de peştişori,
Apusul îi priveşte cu ochi scânteitori.

Din papura cea verde o broască verde sare,
Şi pe oglinda apei se face un cerc mare, -
Şi cercul mereu creşte - apoi pe nesimţit
Dispare, pe un luciu de raze aurit.

Dar ce s-aud, ce glasuri, ce şoapte ies din baltă? -
Prin razele de soare deodată se arată
Doi faguri de viaţă, doi muguri iubitori,
Două copile albe, cu sân de albe flori.

Copilele frumoase, voioase, râzâtoare,
Volocul cel cu peşte îl trag pe mal la soare,
Şi apa oglindeşte albastre bucurii,
Ş-albastrul, forme albe, - copile serafii.

Cămeşele lor ude de sânuri stau lipite;
Sub alba ţesătură se află tăinuite
Dulci forme de iubire, rotunde năluciri,
Comori de frumuseţe, de albe fericiri.

Iar soarele pătrunde prin inul cel subţire,
La peptul care poartă fragi tineri de iubire;
El pune flori de aur pe sân copilelor,
Şi călduros şi dulce sărută ochii lor.

Ion Marin Sadoveanu

Biografie

Ion Marin Sadoveanu (pseud. lui Iancu Leonte Marinescu), n. 27 iun. 1893, Bucuresti - m. 2 febr. 1964, Bucuresti. 

Prozator, poet, dramaturg si eseist. 

Fiul medicului Nicolae Marinescu (care si-a luat numele de Sadoveanu). 

Liceul "Sf. Sava" din Bucuresti pana in 1912, cand se inscrie la Facultatea de Drept a Univ. bucurestene, pe care o absolva in 1916. Debuteaza cu poezia Apus in Revista celor sase (1912). 

Studii de drept si germanistica la Paris (1919-1921), frecventand totodata lectiile teatrale ale lui Jacques Copeau si Lugn6-Poe. In 1921, impreuna cu T. Vianu, fondeaza cercul "Poesis", cu scopul de a populariza, prin conferinte, fenomenul artistic european. Director general in Ministerul Cultelor si Artelor (1933-1940), director al Teatrului National "I. L. Caragiale" din Bucuresti (1956-1958). Editorial, debuteaza cu voi. Drama si teatru (1926), analiza a fenomenului teatral atat ca text, cat si ca spectacol. In 1927 publica misterul dramatic Anno Domini, iar in 1930 Cantece de rob, voi. de versuri in maniera traditionalista. Cea mai interesanta piesa de teatru a sa, Molima, impregnata de o atmosfera ibseniana (cu ecouri din Strigoii si Micul Eyolf), apare in 1932. Concretizari ale activitatii in domeniul teatrologiei sunt De la Mimus la Baroc (1933), antologie de texte dramatice adnotate, si Drama si teatrul religios in Evul Mediu (1942), sectiune a unei proiectate Istorii universale a dramei si teatrului. In 1944 publica Sfarsit de veac in Bucuresti, capodopera romaneasca de tip balzacian, iar in 1957, Ion Santu, romanul unei formatii spirituale. Evoca cetatea pontica Histria in Taurul marii (1962). Intelectual erudit, catalizator al miscarii artistice interbelice, SADOVEANU este un stilist rafinat, prozator viguros, tentat de ampla constructie epica.

Pana la dezvaluirea vocatiei sale epice, SADOVEANU - poet minor, fara voce distincta, teatrolog pasionat, mai putin recunoscut prin piesele sale decat prin calitatile de cronicar dramatic si istoric al artei teatrale - avea mai degraba profilul unui mare animator al vietii cultural-artistice interbelice, decat unul strict literar. Aparitia romanului Sfarsit de veac in Bucuresti (1944) a impus dintr-o data un remarcabil scriitor. Cartea aceasta, ca si Enigma Otiliei, demonstreaza cate potentialitati nelimitate ascunde inca structura epica traditionala, de tip balzacian, dupa cum intregeste conturul unui personaj literar, acela al arivistului, cu modele celebre in literatura romana. Dintru inceput, acest roman al decadentei boieresti (stirpea Barbilor) si al ascensiunii burgheze, surprinde prin complexa configurare a lui Iancu Urmatecu, datorita nuantatei umanizari pe care o suporta arivistul, tip literar rasfrant in genere, pana la S., doar unilateral, sarjat pe o constanta caracterologica, fie monstruoasa, fie doar pitoreasca. Cu o rabdare analitica nedezmintita pana la capat, scriitorul inregistreaza procesul de initiere a fostului arhivar in tainele unei lumi cu alte legi decat cele ale sale; in contactul cu lumea Barbilor, ca om de casa al acestora, Urmatecu descopera valoarea, pentru el pragmatica inca, a culturii, isi corecteaza gesturile si rostirea, isi rafineaza sensibilitatea, printr-o rodnica receptivitate, utila inaltarii sale sociale si comportarii invulnerabile in sfera afacerilor. Remarcabila este scena in care tanarul baron isi sustine in fata lui Urmatecu planul infiintarii unei fabrici de oglinzi. Acesta il primeste cu o anume rece solemnitate, il introduce pe sensibilul Bubi intr-un cadru neutru, nefamiliar, si-1 asculta deferent, in tacere, pentru a-1 surprinde apoi cu raspunsul cel mai neasteptat, care-1 deconcerteaza pe tanarul baron. in relatiile de afaceri, Urmatecu se comporta asemeni unui spectator detasat ce-si regizeaza intalnirile, speculand slabiciunile adversarului prin tactica asteptarii, exasperanta pentru celalalt. In mediul sau firesc insa se dezlantuie neinfranat, se destinde in furii teribile, isi bate joc de "aia", rudele sotiei sale, pune la cale farse pline de cruzime. Urmatecu e un spirit muntenesc, aproape un Moromete citadin, iubind disimularea ca joc si savurandu-si superioritatea nativa a inteligentei. Foarte semnificativa este la Urmatecu spaima obscur-mitica de a nu fi pangarit de atingerea mortii, credinta frenetica in vitalitatea lui imortala. Asteptand la poarta cimitirului sa se termine vreo inmormantare la care e silit sa faca act de prezenta, il cuprinde intotdeauna un "neastampar si o pofta de goana si de dezmat", in el presimte o noua vigoare, aproape stihiala. Dar in toata aceasta orgiasta izbucnire, isi mentine echilibrul interior; fata-n fata cu gesturile maniacale, gatuite de emotie, ale lui Lefterica sau cu nebunia lui boier Grigore (caruia ii pastreaza ca un memento portretul la vedere), Urmatecu se umanizeaza infricosat, caci simptomul irational, pe care il observa la altii, lui "ii da o masura omeneasca in tot ce face" si-1 fereste de pacatul exceselor monstruoase. Romanul are o forma circulara, debutand si sfarsindu-se cu cate un acces de vitalitate debordanta al personajului. La Urmatecu apar toate aspectele unei tarzii formatii spirituale, ce nu sunt decat germenii dedublarii sale, caci odata iesit din ambianta ceremonioasa a aristocratiei, eroul redevine el insusi, cel de dinainte. Totusi, nu poate fi ignorat harul sau neobisnuit de a fi, chiar si in pragul senectutii, deschis noutatii, ca si aviditatea lui de a invata chiar si acum "la o scoala de pe urma careia profita repede"; dar dorinta instruirii nu ramane numai un scop imediat ci este dublata, mai ales in urma discutiilor cu doctorul Matei Santu, de euforia cunoasterii pure, dezinteresate. Romanul se sustine pe cateva simetrii subtile. Pe cata vreme Urmatecu stie sa-si supravegheze miscarile, avare si precise, realizandu-si mereu efectele scontate, batranul baron Barbu gusta din plin lenea gesturilor de prisos, speculate discret de omul de casa. Cei doi sunt complementari, vointa unuia suplinind abulia celuilalt. Contrastul dintre burghezia in ascensiune si aristocratia degenerata transpare in antinomia dintre viata si forma, dintre agitatia frenetica a lumii lui Urmatecu si rafinamentul imobil, visator-muzical al lumii Barbilor, cu rare tresariri ale unui "duh de asprime", boieresc. Totul indica aici deficitul de traire, ce pare a fi inscris pe stema de baronie, cum insinueaza impertinentul gazetar Panaiotache Potamiani, acest nou Pirgu; intr-un patrar al blazonului "sta o apa: e semn ca neamul se trece", dupa cum licorna, dintr-un alt patrar, simbolizeaza dependenta erotica fata de femeie a unor virilitati melancolizate. Elementele decorative, minutios reconstituite, au aceeasi functie simetrica. Prin camerele baronului, intr-o penumbra ocrotitoare, sub miresme grele, statute, se afla mobile fanate, portrete stravechi, anterie si islice, cutite de fildes si maini de bronz presand hartii, iar glasurile nenumaratelor ceasornice mai soptesc inca prin toate colturile ; asemenea lucruri subtile, adunate, ca intr-un bazar, si in casa lui Urmatecu, zac intr-o desavarsita uitare, caci aici de pret sunt obiectele de duzina, banale, dar utile, si mai ales dosarele fostului arhivar, ce au pentru ceilalti un statut sacral. Un rol fundamental are in roman motivul muzicii, prin mijlocirea careia lumi atat de diferite se definesc irevocabil. Intr-un moment de sfasiere launtrica, tanarul baron improvizeaza la pian cateva variatiuni pe o tema beethoveniana, voind zadarnic sa se exprime intr-o "inventie noua", dezvaluindu-si inca o data doar sterilitatea, reflex al unei lumi crepusculare. Alta data, tot Bubi comenteaza destinul dramatic al celui care a compus Missa Solemnis, emotionandu-1 profund pe Urmatecu (obsedat de rolul fatalitatii in viata); dar cand ii si exemplifica cele spuse, acesta asteapta nerabdator "sa se ispraveasca" muzica aceasta ce in "nici un fel nu-si gasea drum in el". Fostul arhivar mimeaza fara gres apartenenta sa recenta la o lume straina siesi, doar muzica il da de gol intotdeauna. In adevar, ascensiunea lui sociala e una in lumea lui si alaturi de ea, caci cu cat se apropie de aceea a Barbilor, cu atat se indeparteaza inexorabil in moarte. Al doilea volum al unei trilogii proiectate. Ion Santu (1957), care urmareste in continuare destinul clanului Urmatecu-Santu, este de fapt un "Bildungsroman" care tinde a fi si fresca inceputului de veac. E circumscrisa, pas cu pas, dezvoltarea spirituala a copilului si apoi a tanarului Ion Santu, confruntat cu variate conceptii pedagogice si dovedind o mare receptivitate intelectuala, mostenita de la bunicul sau. Diletant superior, Matei Santu si-a cristalizat o "Weltanschauung" si intentioneaza sa-i ofere fiului sau o metoda de cunoastere, pentru ca, la randul sau, Ion Santu sa-si inchege un sistem propriu, modelator pentru o personalitate in formare. Sedus de bizarerii anatomice, asemeni batranului Jonathan Leverkuhn (care ii arata lui Adrian cartile despre fluturi exotici si animale marine), Matei Santu proiecteaza fiului sau, la o lanterna magica, o serie de imagini ale evolutiei biologice, insistand asupra unora privitoare la "viata monstruoasa", a epocilor geologice. Cum e si firesc, asemenea exemple socante se intiparesc in mintea copilului, care, mai tarziu, la maturitate, le transfera intr-un plan spiritual, descoperind malformatiile moral-umane. Astfel, Ion Santu primeste de timpuriu sugestia formelor armonioase, iar alte influente, ulterioare, intregesc ceea ce tatal a initiat. Muzicala Berta von Grodde il uluieste prin excesivul ei temperament, ascuns sub austeritatea-i teutona; pe elvetianul Marc A. Jeanjacquet il admira pentru "forma perfecta si riguroasa" a scriiturii, iar pe juristul Bazil Poroineanu, logician sever, pentru comportamentul lui sobru. Sub o masca impenetrabila, Poroineanu, un fel de "el discreto" autohton, nu-si tradeaza prin nimic existenta duplicitara, meditand doar uneori, malitios, la un tratat Despre fete, pe care el ar fi cel mai indicat sa-1 scrie. Sub influenta acestui jurist. Ion Santu invata sa-si controleze reactiile, sa-si disciplineze gandirea si sa ajunga la un "registru superior al rostirii", lapidar si impersonal, neutralizand orice afect ce s-ar putea rasfrange in cuvant. Acest gen de existenta reprezentativa, spre care aspira tanarul Santu, convine perfect firii lui adanc morale. Ethosul se afla in natura lui fireasca, de aceea si instinctiv, si prin educatie, Ion Santu nazuieste sa devina un "suflet frumos", formatia lui spirituala fiind, asadar, una de tip schillerian. Tocmai acest lucru explica de ce, fizionomie, eroul lui SADOVEANU n-are trasaturi palpabile, e necarnal, aproape o abstractie. Aceasta educatie, ce preconizeaza inchegarea unei personalitati armonioase, are ca etalon masura, aici concept moral-estetic, si nu doar precept natural, ca in Sfarsit de veac Ideea proportiilor pure, prismatice, din universul mineralelor, dezvolta la Ion Santu o gandire geometrica, de o limpiditate de cristal, iar supravegherea continua, ce si-o impune, sufoca orice frenezie afectiva. Ceea ce nu-si permite in viata de toate zilele, isi permite numai prin mijlocirea teatrului, limitandu-se la a privi o traire marita, dar armonizata estetic. Detasat de real, Ion Santu observa imperfectiile celor din jur si ajunge la un fel de autocontemplare cu forme monstruoase de orgoliu, ce produc, bineinteles, o deviere de la acel " suflet frumos" initial. Eroul descopera acum sensul fertil al crizei, care deformeaza trairea ca pe o "materie organica", prefigurand o restructurare spirituala, o "umanizare", cu atat mai mult cu cat incepe si purificatoarea experienta a razboiului. Al treilea volum, nescris, urma, dupa cum sugereaza notele scriitorului, sa dea relief acestei mutatii decisive din constiinta personajului: "Ion Santu, decazand din propriul sau orgoliu, umanizeaza cu iertarea lui pe toti monstrii care populeaza experienta lui de o viata intreaga si ii judeca mai putin aspru. [] Si cu aceasta revalorificare, prin propria lui scadere, vine pacea si impacarea" 

Elementele de fresca sociala nu se topesc organic in materia acestui roman al unei deveniri sufletesti. Disocierile eseistice, analitice, mai mult sau mai putin explicite, sunt dezorganizate de invazia unor episoade desfasurate in sine, ce nu-si au rostul intr-un "Bildungsroman", nefiind inregistrate din perspectiva celui ce se formeaza si nerotindu-se in junii lui, pentru a-i intregi experienta. Apoi, SADOVEANU simplifica uneori pe parcurs complexitatea unor destine, creand viziuni naive, in alb-negru, cu nuantele sacrificate, conform unui "realism critic" defunct. Oricum, ca "Bildungsroman", Ion Santu ramane o interesanta realizare a genului in literatura romana.

OPERA

Drama si teatru, Arad, 1926; Metamorfoze -Anno Domini, Bucuresti, 1927; Cantece de rob, Bucuresti, 1930; Molima, Bucuresti, 1932; De la Mimus la Baroc, Bucuresti, 1933; Drama si teatrul religios in Evul Mediu, Bucuresti, 1942; Sfarsit de veac in Bucuresti, Bucuresti, 1944; Sistemul celor 24 de sori, Bucuresti, 1959; Taurul marii. Bucuresti, 1962; Akho si Tao, Bucuresti, 1963; Scrieri I-VIII, ed. ingrijita, prefatata si note de I. Oprisan, Bucuresti, 1969 - 1985; Istoria universala a dramei si teatrului, I-II, ed. ingrijita, prefatata si note de I. Oprisan, Bucuresti, 1973; Taurul marii, cuvant inainte de Ov. Papadima, Bucuresti 1977; Taurul marii, antologie si pref. de V. F. Mihaescu, 1987; Ion Santu, pref. de P. Raileanu, Bucuresti, 1989. Traduceri: Shakespeare, Richard al lll-lea, Bucuresti, 1934; Max Halbe, Tinerete. O drama a dragostei in trei acte, Bucuresti, 1942; V. Ermilov, A. P. Celiov, in colab. cu E. Jenea, Bucuresti, 1948 (ed. a Il-a, 1954, in colab. cu H. Ioachim); Stendhal, Rosu si negru, Bucuresti, 1950; G. A. Biirger, Uimitoarele calatorii si aventuri pe uscat si pe apa ale Baronului von Miinchhausen, Bucuresti, 1956 (alte ed. 1960; 1977; 1991; 1993); Heinrich von KIeist, Ulciorul sfaramat, Bucuresti, 1957.

REFERINTE CRITICE

Perpessicius, Mentiuni, II; S. Cioculescu, Varietati critice, 1966; C. Regman, Carti, autori, tendinte, 1967; L. Baconski, Marginalii critice si istorico-literare, 1968; P. Constantinescu, Scrieri, IV; S. Cioculescu, Aspecte; O. Sulutiu, Scriitori si carti, 1974; N. Balota, Universul ; E. Simion, Scriitori II; I. Vartic, Spectacol interior, 1977, S. Cioculescu, in Luceafarul, nr. 37, 1978; idem, in Romania literara, nr. 37, 1978; N. Carandino, in Viata Romaneasca, nr. 3, 1979, I. Oprisan, in Manuscriptum, nr. 3, 1979; I. N. Popescu, in Steaua, nr. 9, 1980; M. Popescu. in Ramuri, nr. 3, 1982.

Oda unui pamant deznadajduit O! Voi, spini, singurii din tinutul acesta salbatec al copilariei mele in care bisericile au umbrele negre si pustii; voi singuri din Dobrogea cea plina de vulturi, de berze si de cucuta; m-ati intovarasit in crucea pe care pasii mei au calcat-o peste tarile indepartate Serpi incremeniti cu capetele spre cer straja pamantului acesta, cu fruntile taiate dintr-un ametist, pastrand parca in dintii vostri ascutiti petece violete din hlamida unui episcop de la Roma, fugarit de pe tarmurile pustii ale Dobrogei in umbra unui Crist ce nu s-a putut salaslui; ati impodobit cu o ramura inspicata si rasunatoare ca bronzurile mormintelor, camarile prin care vietuiam, subt ploile galbene, ale nordului. Si zi si noapte imi aminteati acolo, unde oamenii mor fara frica, uitand sa-si mai aduca aminte de moarte, de un batran bland si alb, ca un beduin prin satele mosoroite ale tatarilor, purtand pentru bolnavii lui, cari dogoreau de friguri ca zidurile de lut incinse, misterioase pastile, cu un miros amar, cunoscute de misionari. Si-l vedeam astfel pe tata, si apostol si vraci discipol al unei stiinte complicate, tragand cu mainile insangerate din trupul inebunit al unei mame: o fiinta, - care ca si mine odinioara suna cand cadea pe pamantul uscat al Dobrogei, ca un ban platit de vecinicie.

Vanatoare

Purtand vatui si vidre la sea, vanat usor, In jurul lui boierii, haitasii, tot alaiul, Pe urme iuti de zimbru, se-opreste Dragos Craiul Abia strunind pe Molda de pasul lui Fuior. Poteca e taiata: puhoiul. Roitor, Subt fumuri inelate adoarme-n vale plaiul Si Domnul de-l priveste si de-i asculta naiul, Se frang cetati in ochii lui vii de vanator: Atunci, rupandu-i pumnul ce-i desclestat de vis, Cateaua scapa, fuge, aluneca-n abis Si-o-nghite raul Nimeni n-o smulge dintre valuri. Caci in tacerea sarii, pe ape, tot mai rar, Departe, se aude intre-amandoua maluri, Prin liniste latratul, trecand ca un hotar.

Imn Pentru ca la dreapta tronului tau m-ai primit; pentru drumul ce trece prin mine, fara sfarsit; Pentru ca la dreapta tronului tau m-ai primit; te-am iubit! Pentru sangele ce mi-l spurca cel mai umil fiu al tau: Satan; pentru ziua de vara, ce-i un bulgar de aur in an; pentru Cer, pentru ger, pentru cercul de fier; pentru tot ce ma-ndoaie, ma taie si ma despoaie, fii binecuvantata dumnezeiasca ploaie! Pentru suflet, ce-mi infloreste in jur, ca un cais; pentru ca zavoarele fiintei mele le-ai deschis; pentru ca una cu panza apelor m-ai facut acoperind cu mine atat necunoscut, te-am recunoscut! Cruce de vant, cu stoluri nevazute de suflete in brate, te vad, de cate ori cobori peste pamant De cate ori pamantul pornesc, tacuti sa-l sape, (pamantul meu, pe care l-ai spanzurat pe ape) si poposeste vreunul de-al meu, langa mormant, te cant! Te cant intr-o gradina cu balarii si Pace, in care orice mort, sub lespezi, e-o panglica ce se desface!

TEATRU/FILM 2 Februarie

Cu Vladimir Găitan

Biografie

Actor roman, nascut in Suceava pe 2 februarie 1947

A absolvit I.A.T.C.-ul in 1970 secţia Actorie, clasa prof. George Carabin şi Elena Negreanu si a debutat in film cu rolul Ripu din drama regizata de Lucian Pintilie, in 1969: " Reconstituirea" , considerata a fi una dintre cele mai bune realizari cinematografice romane, din toate timpurile, in care cei doi prieteni, Vuica si Ripu au ramas cele mai reusite si inspirate patituri actoricesti ale celor doi prieteni, atat in viata cat si pe ecran, George Mihaita si Vladimir Gaitan ce sugereaza fratii biblici Abel si Cain intr-o viziune cinematografica deosebit de inedita.

Dupa evenimentele din 1989 a devenit om de afaceri, s-a preocupat de managementul institutiilor culturale si a dedicat mult timp infiintarii unor companii de teatru si multor acte culturale de binefacere.

In 2001 a fost numit directorul teatrului C.I. Nottara din Bucuresti

A ramas toata viata fidel scenei Teatrului de Comedie, unde joaca si in prezent.

Este casatorit si are o fiica Gloria Gaitan absolventa si ea de UNATC si care a jucat alaturi de tatal ei pe scena Teatrului de Comedie : ( Pierre Sauvil = " Un soleil pour Deux " ( "Soare pentru doi" ), in regia Alice-i Barb).

Iubeste animalele, si are ca hobby : vanatoarea si echitatia.

In ultimii ani a activat in teatru, televiziune si a ales si varianta serialelor Tv. ( Daria, iubirea mea, regia Alex Fotea & Sebastian Voinea, 2006, Vasile Leonte – Cu un pas înainte, regia Alex Berceanu sau Doctorul - Inimă de ţigan, regia Alex Fotea & Iura Luncasu, 2007, Horia - Pocker in regia lui Tocilescu sau Profesorul Toma din Regina...)

Din nou impreuna 1978: https://youtu.be/P_YPxn-VFbE.

Intalnirea: 

Coroana de foc (1990): 

Cu Marius Pepino

Biografie

Marius Pepino (n. 1925 - d. 2 februarie 2009, București^[1]) a fost un actor român. Marius Pepino s-a născut în anul 1925 și a absolvit Academia de Teatru și Film în anul 1949. În același an a debutat pe scena Teatrului Dramatic „G. A. Petculescu" din Reșița. Între anii 1950 și 1957 a fost actor la Teatrul „Sică Alexandrescu" din Brașov, iar în perioada 1958-1991 a jucat la Teatrul Bulandra din București.

Carisma și ambiția sa și-au pus amprenta pe valoarea artistică a generației sale. De asemenea, Marius Pepino a fost un actor dedicat publicului ce a influențat pozitiv calitatea și valoarea pieselor jucate, cât și a realizărilor de grup, prin aportul la reușitele colegilor de scenă. A fost căsătorit cu actrița Vali Voiculescu Pepino. A decedat la vârsta de 84 de ani, în 2 februarie 2009.

El este ,de asemenea, copilul actritelor de teatru Oprescu Carina si Arsintioaia Anda.

Consacratul actor Marius Pepino a jucat în filme ca: "Politică și delicatese" (1963), "Ziariștii" (1972), "Partida de șah" (1981), "Șantaj" (1982), precum și în serialul TV Toate pînzele sus (1977), dar și în "Această lehamite" (1994). Totodată Marius Pepino a mai fost distribuit în numeroase alte producții de teatru și televiziune,alături de alți mari actori români precum Tamara Buciuceanu, Toma Caragiu, Ion Besoiu, Puiu Călinescu, Geoge Mihăiță, Virgil Ogășanu sau Horațiu Mălăele.

Teatru

·         1991 – Arsenic și dantelă veche, regia Grigore Gonța

·         1969 – Tandrețe si abjecție, regia Cornel Todea

·         1974 – Lozul cel mic

·         1970 – Cu gluga pe ochi

·         1968 – Comedie pe întuneric

·         1958 – Profesiunea doamnei Warren, regia Lucia Sturdza Bulandra

Filmografie

·         Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - ep. 5-6

·         Pe malul stîng al Dunării albastre (1983)

·         Secretul lui Bachus (1984)

·         O lumină la etajul zece (1984)

·         1984 – Sosesc păsările călătoare

·         1981 – Grăbește-te încet

·         1981 – Partida de șah

Ştefan Mihăilescu-Brăila şi Marius Pepino - Icre... negre... (1971): 

Moartea fratelui meu (1987) - G. M. Vladescu

Erich Maria Remarque - Ultima etapa

SFATURI UTILE 2 Februarie

TRATAMENT NATURIST PENTRU PNEUMONIE

Daca astazi pneumonia este tratabila cu antibiotice, pana nu demult aceasta boala care cuprinde plamanii era fatala pentru nu mai putin de o treime dintre pacienti.

Se estimeaza ca peste 3 milioane de oameni raporteaza anual simptome de pneumonie, si ca jumatate dintre ei necesita internare. Aprox. 5% dintre acesti pacienti isi pierd viata ca urmare a formelor complicate de pneumonie, motiv pentru care aceasta boala este catalogata ca fiind a sasea cauza de moarte la nivel global.

Principala bacterie cauzatoare de pneumonie este Streptococcus pneumoniae, care, din momentul infectiei, provoaca febra si frisoane cu debut subit si tremuraturi violente. Potrivit statisticilor, intre 20 si 30% dintre cazurile de pneumonie de la nivel global degenereaza in septicemii, adica infectii sistemice cu potential letal.

Cele mai intalnite antibiotice folosite in tratamentul pneumoniei sunt:

• Penicilina

Antibioticele cu spectru larg precum:

• amoxicilina

• acidul clavulanic (Augmentin)

Antibioticele macrolide precum:

• azitromicina

• claritromicina

• eritromicina

Aceste antibiotice cu spectru larg s-au dovedit pana acum mai eficiente in tratamentul pneumoniei decat penicilina, deoarece multe dintre tulpinile bacteriene de astazi sunt rezistente la acest antibiotic.

Din pacate, antibioticele au prostul obicei de a distruge si celulele sanatoase pe langa microorganismele infectioase cauzatoare de pneumonie.

Pneumonia poate fi tratata insa si pe cale naturala folosind acest preparat din ulei de oregano si apa.

Ce este uleiul de oregano?

Uleiul de oregano este un ulei natural cu un foarte puternic efect antibacterian si antiinflamator. Pe continentul asiatic, uleiul de oregano se foloseste de secole ca remediu pentru diferite boli.

Uleiul de oregano trateaza urmatoarele boli:

• Infectiile urinare

• Icterul

• Infectiile respiratorii

• Dizenteria

• Inflamatiile cronice

Acest ulei este bogat in minerale vitale precum:

• Potasiu, calciu, bor, zinc, mangan, cupru si magneziu.

Cum poti folosi uleiul de oregano in tratamentul pneumoniei

• Consuma zilnic timp de 5 zile doar 3 picaturi de ulei de oregano amestecat cu apa sau cu suc proaspat de portocale.

• Cura de tratament nu trebuie sa depaseasca 5 zile!

• In aceasta perioada de timp, starea de sanatate se imbunatateste considerabil, iar simptomele de pneumonie scad mult in intensitate.

Alte tratamente naturiste pentru pneumonie

Mai poti trata pneumonia si folosind bicarbonat de sodiu, care reduce aciditatea stomacului si alcalinizeaza organismul. Microorganismele infectioase se inmultesc mai greu in mediile alcaline, astfel ca sistemul imunitar poate sa le combata mai eficient.

Poti consuma zilnic 1/2 de lingurita de bicarbonat de sodiu dizolvata in 120 ml de apa ca sa vindeci simptomele pneumoniei si ale altor probleme respiratorii.




GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR  2 Februarie

DESPRE INTIMITATE

GÂNDURI PESTE TIMP 2 Februarie