REVISTA

IMPORTANȚA ZILEI DE ASTĂZI

ÎN ISTORIE, RELIGIE ȘI ARTE,

NR 219 DIN 29 APRILIE 2018

ISTORIE PE ZILE 29 Aprilie

Evenimente

·         711: Trupele  arabe conduse de Tariq ibn Ziyad  incep cucerirea  Peninsulei Iberice.

·         1091: Bătălia de la Levounion: Pecenegii sunt înfrânți de împăratul bizantin Alexios I.

·         1386: In batalia de la raul Vihra, armata cnezatului  Smolensk a fost infranta de trupele Marelui Ducat al Lituaniei. Smolenskul  a devenit vasal al Lituaniei.  

·         1429: Ioana d'Arc ajunge pentru a ajuta la Asediul Orléans-ului. Asediul Orléans-ului (în engleză Siege of Orléans, în franceză Siege d’Orléans) și eliberarea ulterioară de către trupele Ioanei d’Arc a marcat un punct de cotitură în Războiul de 100 de Ani. Eliberarea Orléans-ului a fost primul succes major al trupelor franceze după înfrângerea dezastruoasă de la Azincourt din 1415. Situația disperată a Orléans-ului, care avea o mare importanță strategică și morală pentru poporul francez, a fost salvată de apariția bruscă pe scena politică a țărancei Ioana d’Arc în fruntea trupelor franceze, care într-un timp scurt au ridicat asediul orașului. Contemporanii cred că, Orléans-ul odată căzut, precum și încoronarea lui Henric al VI-lea, fiul regelui Henric al V-lea al Angliei, ar fi sfârșit independența Franței ca stat.

·         1459: Încep represaliile domnitorului Vlad Ţepeş împotriva negustorilor saşi din Muntenia, care nu respectau poruncile sale. Se pare că sașii din Brașov complotau, mai pe față, mai pe ascuns, să-l alunge de la domnie.Cronicile timpului spun ca Țepeș a strâns în ziua de Paște a anului 1459 câteva sute de negustori brașoveni (sau aflați în trecere ) 43 au fost trași în țeapă, iar Țepeș a luat micul dejun printre țepele în care agonizau cei osândiți.Alți 300 ar fi fost arși de vii., dupa care oştile muntene năvălesc in Transilvania, atacînd ţinutul Sibiului, apoi al Barsei, prăpădind şi arzînd numeroase sate.

·         1483: Insula Gran Canaria din arhipelagul Insulelor Canare,  este cucerită  de regatul Castiliei, pe tronul  caruia se afla regina  Isabela I, după o campanie care a durat 5 ani si dupa peste un secol de  incursiuni şi tentative de cucerire europene (franceză, portugheză s.a …). Arhipeleagul este situat la Oceanul Atlantic la  aproximativ 150 km  în largul coastei de nord-vest a Africii şi aproximativ 1350 km  de  tarmurile  Europei si va juca un rol important în expansiunea maritimă a Spaniei. Gran Canaria era populata de Canari (Guanches), o populatie disparuta in prezent. Canarii  au numit insula Tamarán sau Land of the Brave. Aceasta are o suprafață de 1.560,1 km², fiind ca mărime a treia insulă din arhipelag (după Tenerife și Fuerteventura).

·         1522 - Împăratul Charles al V-lea numeste pe Frans van Holly inchizitor-general in Olanda.

·         1624: Cardinalul Richelieu devine ministru al regelui Ludovic al XIII-lea al Frantei.

·         1628 - Suedia si Danemarca semneaza Tratatul de apărare împotriva Ducelui de Wallenstein.

·         1661: Taiwanul este ocupat de China in timpul dinastiei Ming.

·         1670 – este ales Papa Clement al X-lea.

·         1672: Războiul franco-olandez: Ludovic al XIV-lea al Franței invadează Țările de Jos. Ludovic al XIV-lea (n. 5 septembrie 1638, Saint-Germain-en-Laye – d. 1 septembrie 1715, Versailles) a fost regele Franței și al Navarei. A condus Franța timp de 72 de ani – una dintre cele mai lungi domnii din istoria europeană. Supranumit Regele Soare (Le Roi Soleil) sau Ludovic cel Mare (Louis Le Grand), i-a urmat la tron tatălui său în 1643, când era un copil de aproape 5 ani, dar a condus personal guvernul din 1661, până la moartea sa în 1715.

·         1818: La Chişinău, Basarabia ţaristă, ţarul Alexandru I sancţionează un nou regulament de administrare a Basarabiei – Aşezămîntul obrazovaniei oblastiei Basarabiei. La 29 aprilie 1818, la Chişinău, Basarabia ţaristă, împăratul rus Alexandru I sancţionează un nou regulament de administrare a Basarabiei cunoscut sub denumirea Aşezămîntul obrazovaniei oblastiei Basarabiei(Aşezămîntul constituirii regiunii Basarabia). Legea organică pentru administrarea provinciei Basarabia (o veritabilă constituţie) a fost elaborată în limbile română şi rusă. Conform acestei legi se menţin vechile drepturi ale tuturor claselor sociale. Boierii, pe lîngă vechele privilegii, primesc drepturi şi avantajele nobilimii ruseşti. Judecata civilă se făcea în română iar cea penală în rusă şi în română. Jalbele la guvernatori se puteau face în română şi în greacă. Partea rea a Legii a fost înlesnirea colonizării Basarabiei care s-a observat mai ales pe teritoriile mai puţin populate de băştinaşi, precum era Bugeacul (Basarabia istorică). Paralel cu coloniştii au fost aşezaţi în Basarabia şi militarii în retragere împreună cu familiile lor, fiind scutiţi pe viaţă de plata datoriilor către stat.

·         1835: În timpul muncilor agricole, pe un teren aflat la 1 km nord de Schifferstadt, în sud-vestul Germaniei, se descoperă un obiect conic, așa-numita "pălărie de aur din Schifferstadt" (primul dintre cele patru asemenea obiecte care vor ieși la lumină în timp: conul de aur din Avanton, vestul Franței, conul de aur din Ezelsdorf-Buch, lângă Nurnberg, pălăria de aur din Berlin).

·         1856 - A fost incheiata pacea intre Rusia si Anglia.

·         1868: S-a înființat Filarmonica Română, care poartă astazi numele marelui compozitor roman lui George Enescu. Filarmonica din Bucureşti a fost fondată în 1868 din iniţiativa unui grup de muzicieni, în frunte cu Alexandru Flechtenmacher şi Eduard Wachmann (după alte două tentative, în 1833 şi în 1865). Actul de constituire este datat 29 aprilie 1868, cînd Societatea Filarmonică Română a susţinut primul său concert, prezentând capodopere din creaţia clasică şi romantică. În luna februarie a anului 1888, a fost inaugurat Ateneul Român, devenit de atunci simbol al culturii naţionale.

·         1877: Adunarea Deputaţilor din România adoptă o moţiune prin care se declară starea de război cu Imperiul otoman, conflagraţie care ulterior va purta numele Războiul pentru Independenţa României. Moţiunea a fost votată cu 58 voturi pentru, 29 contra şi 5 abţineri.

·         1882: "Elektromote" – precursorul troleibuzului – este testat de Ernst Werner von Siemens la Berlin. Werner von Siemens (1816-1892) a fost inginer, inventator și industriaș german. Fondează în anul 1847 împreună cu un alt industriaș, Halske, Societatea Siemens-Halske cu obiect de activitate instalarea liniilor telegrafice. Are mari contribuții în domeniul mașinilor și acționărilor electrice cum ar fi: indusul în dublu T care a crescut randamentul generatoarelor și motoarelor electrice (1856), primul alternator electric (1878), principiul autoexcitației generatoarelor de curent continuu (1867), principiul reversibilității mașinilor electrice (1867). A construit primul tramvai cu alimentare electrică prin cele două șine (1870), prima locomotivă electrică(1879), și primul război de țesut cu acționare electrică (1879). Siemens este cel care propune watt-ul ca unitate de putere (1882). De asemeni el este cel care dă denumirea de electrotehnică pentru electricitatea tehnică. Alte invenții de importanță majoră în electrotehnică și nu numai: aparat telegrafic indicator cu întrerupere automată (1846); folosirea gutapercii ca material izolant (1847), folosită ulterior la fabricarea primelor cabluri submarine de telegrafie; semnalizatorul electric de incendiu (1848); cuptorul cu arc electric pentru oțelării (1878); pirometrul cu rezistență pentru măsurarea temperaturilor înalte (1880); ascensorul cu acționare elctrică (1880); fotometrul cu seleniu (1887). De asemeni și-a adus contribuții importante privind legislația germană privind brevetele de invenție.

·         1902: Regele Carol I  al Romaniei a instituit calitatea de «veteran de razboi», care avea in vedere  atunci pe  cei care luptaseră în Războiul de Independenţă din 1877 – 1878. Calitatea de veteran de război s-a perpetuat, prin hotărârea Guvernului Romaniei, care a declarat  in anul  2008  ziua de 29 Aprilie «Zi naţională a Veteranilor de Război», prilej de omagiere a foştilor combatanţi, supravieţuitori ai celui de al Doilea Război Mondial, încă în viaţă, toţi în vârstă de peste 80 de ani, dar şi a camarazilor trecuţi, între timp, în eternitate. Glorie  eterna eroilor neamului nostru !

·         1913 - A fost patentat fermoarul in forma lui actuala, de catre inventatorul american Gideon Sundback, originar din Suedia.

·         1928: La Chişinău, România, este inaugurat monumentul lui Ştefan cel Mare al sculptorului român Alexandru Plămădeală.

·         1945: Holocaust: Lagărul de concentrare de la Dachau este eliberat de trupele americane.

·         1945: Testamentul lui Hitler. În seara zilei de 29 aprilie, cu puțin înainte de oficierea căsătoriei cu Eva Braun, Hitler i-a cerut tinerei sale secretare, Traudl Junge, să-i redacteze testamentul. A început cu un testament personal, în care făcea cunoscut că încredințează toate bunurile sale partidului sau, în cazul în care acesta înceta să mai existe, statului. Nutrea speranța ca propria colecție de tablouri să ajungă la o galerie din Linz; de asemenea, îl numea executor testamentar pe Martin Bormann. În partea cea mai importantă, testamentul politic, Hitler a încercat să-și justifice acțiunile într-un mod care amintea de Main Kampf. „Nu este adevărat că eu sau oricine altcineva din Germania a dorit război în 1939”, a dictat el. „El a fost dorit și provocat exclusiv de acei oameni de stat care fie aveau origine evreiască, fie serveau interese evreiești... Vor trece veacuri, dar din ruinele orașelor și monumentelor noastre culturale, va renaște mereu ura împotriva celor răspunzători în ultimă instanță, cărora trebuie să le mulțumim pentru tot: evreimea internațională și susținătorii ei”. Unul dintre pasajele esențiale face referiri la „soluția finală”, fără a lăsa loc de dubii: „N-am lăsat de asemenea nimănui vreo îndoială că, dacă națiunile Europei vor fi considerate din nou simple pachete de acțiuni ale acestor conspiratori internaționali ai banilor și finanțelor, atunci și rasa aceea care este cu adevărat vinovată de acest masacru va da socoteală: evreimea!”. În pofida tuturor eșecurilor, continua el, acest război avea să intre într-o zi în istorie ca „manifestarea cea mai glorioasă și mai curajoasă a voinței de a exista a unei nații”. La final preciza că „nu vreau să cad în mâinile dușmanilor care, pentru amuzamentul maselor isterizate, vor avea nevoie de un spectacol pus la cale de evrei”. În primele ore ale zilei de 29 aprilie, sovieticii au lansat ofensiva generală împotriva centrului Berlinului. Linia frontului se găsea la 400 de metri de cancelarie. În timpul ședinței informative, generalul Weidling, Kampfkommandant al Berlinului, i-a raportat că se putea rezista până la 1 mai, cel târziu. Hitler a luat masa de prânz la ora 14, ca de obicei, în compania secretarelor sale, Christian și Junge. La 3 iulie 1954, Frau Christian își amintea: „În ziua de 29 aprilie am luat masa ca de obicei. Nu s-a vorbit nimic despre intenția lui Hitler de a părăsi această viață și nici despre modul în care acest lucru avea să se producă...” La puțin timp după ședința informativă de la ora 16, Hitler le-a ordonat doctorului Werner Haase și îngrijitorului câinelui său, subofițerul Fritz Tornow, s-o otrăvească pe Blondi. Hitler voia să evite cu orice preț posibilitatea ca Blondi, câinele său preferat, să cadă în mâinile rușilor. „Mi se face rău doar dacă mă gândesc la asta”, îi spusese secretarei sale Christine Schroeder. Hitler iubea foarte mult cățeaua și Albert Speer spusese adevărul atunci când afirmase că „probabil acest ciobănesc german a jucat cel mai important rol în viața lui Hitler; era mai important chiar decât cei mai apropiați colaboratori ai săi”.

·         1945: Armata germana din Italia se preda neconditionat aliatilor anglo-americani.

·         1945 - Premierul britanic W. Churchill recunoaste, intr-o scrisoare adresata lui I.V Stalin, interesele predominante ale URSS in Bulgaria si Romania.

·         1946: Tribunalul Militar Internațional pentru Extremul Orient ii condamnă pe fostul prim-ministru al Japoniei Hideki Tojo și alti 28 foști lideri japonezi, pentru crime de război.

·         1950 - Stabilirea de relatii diplomatice intre Romania si Republica Populara Mongola.

·         1955 – G. Gronchi ales presedinte al Italiei.

·         1958 - A fost creata Comisia Economica ONU pentru Africa.

·         1996 - Cotidianul Libération anunţă hotărârea Abatelui Pierre de a refuza să condamne tezele revizioniste ale lui Garaudy.

·         1997: A intrat în vigoare Convenția cu privire la interzicerea elaborării, producerii, depozitării și utilizării armamentului chimic și lichidarea acestuia, semnată la Paris la 13 ianuarie 1993.

·         2004 - Oldsmobile, cel mai longeviv brand american de automobile ( până în acel moment) şi al treilea la nivel global după Daimler şi Peugeot este închis în această zi. Olds Motor Vehicle Company a luat fiinţă în 1897, născută din ambiţia lui Ransom E.Olds de a crea cele mai bune motoare ale vremii. Primul automobil al constructorului american cu sediul în Lansing a ieşit pe piaţă în 1901, fiind denumită Curved Dash Automobile, după partea frontală concavă. În 1908 Oldsmobile a fost a doua marcă după Buick care a trecut în portofoliul General Motors, devenind una din mărcile de top ale G.M. În 1940 Oldsmobile a produs primul automobil de serie cu o transmisie automată. Perioada de glorie a acestei mărci a fost reprezentată de anii '80, atunci când modelul Cutlass a fost ani la rând cea mai vândută maşină în Statele Unite. Vânzările au avut însă de suferit în anii care au urmat şi în 2000 General Motors a făcut publice intenţiile de a închide această marcă. Ultimul model produs a fost un SUV Bravada, iar ultimele 500 de unităţi din întreaga gamă au primit embleme speciale "Final 500" şi au fost oferite în culoarea Dark Cherry Metallic. În cei 107 de existenţă a mărcii, Oldsmobile a produs 35,2 milioane de automobile, majoritatea adresate doar pieţeiamericane.

·         2005 - Siria încheie retragerea din Liban, care încheie 29 de ani de ocupaţie.

·         2011: Se casatoreste printul William al Marii Britanii cu Kate Middleton. Este prima nunta princiara din acest secol.

Nașteri

·         1700 –S-a născut principesa Maria Cantemir, fiica domnitorului Moldovei Dimitrie Cantemir; femeie de o vasta cultura; cunostea rusa, romana, elena, italiana si latina.

·         1727: S-a născut Jean Georges Noverre, coregraf, fondator al dansului modern; (m. 19 oct 1810).

·         1758 - Carl Georg von Döbeln, general-locotenent suedez şi erou de război (m. 1820). 

·         1762: Jean-Baptiste Jourdan, mareșal francez (d. 1833)

·         1818: S-a născut Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei între 1855 și 1881 (d. 1881). Alexandru (Aleksandr) al II-lea Nicolaevici (n. 29 aprilie 1818, Moscova – d. 13 martie 1881, Sankt Petersburg), fiul lui Nicolae I al Rusiei, a fost Țarul (Împăratul) Rusiei de la 2 martie 1855 și până la asasinarea sa în 1881. De asemenea, a fost și Mare Duce al Finlandei și a revendicat titlul de rege al Poloniei.

·         1842: Karl Millöcker, compozitor austriac (d. 1899)

·         1854 - S-a născut savantul şi matematicianul francez Henri Jules Poincaré. A fost primul care a studiat principiul relativităţii. În matematică şi fizică este folosit Grupul Poincare după savantul francez. (m. 17 iulie 1912)

·         1863 - S-a născut William Randolph Hearst, publicist american; a creat cel mai mare lanţ naţional de ziare; metodele sale de lucru, considerate extrem de moderne, au influenţat profund jurnalismul american de-a lungul timpului (m.1951).

·         1863: Konstantinos Kavafis, poet grec (d. 1933)

·         1868: Alice Keppel, metresă a regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit (d. 1947)

·         1875: Rafael Sabatini, scriitor italiano-englez (d. 1950)

·         1879 - S-a născut Grigore Pişculescu preot şi scriitor, sub pseudonimul Gala Galaction, care a scris "Papucii lui Mahmud", "Roxana", "Bisericuţa din Răzoare" (m. 8 martie 1961).

·         1885 - S-a născut Egon Erwin Kisch, scriitor şi ziarist ceh (m.31.03.1948).

·         1893: Harold Urey, chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (d. 1981)

·         1899: S-a născut Duke Ellington (Edward Kennedy), muzician american (d. 1974).

·         1901 - S-a născut Hirohito, cel de-al 124-lea împărat al Japoniei, conducătorul care s-a menţinut cel mai mult pe tronul ţării sale (62 de ani de domnie). A fost primul monarh al tronului crizantemelor, care, în 1946, după înfrîngerea ţării sale în cel de-al doilea război mondial, a fost silit să renunţe la dreptul divin. Sub conducerea sa, Japonia şi-a cîştigat statutul de mare putere asiatică (m.07.01.1989).

·         1907: Fred Zinnemann, regizor austrico-american (d. 1997)

·         1915 - S-a născut Donald Mills, vocalist american (Mills Brothers).

·         1925 - S-a născut inginerul Alexandru Timotin; specialist în electrotehnică; contribuţii privind energia şi forţele electromagnetice.

·         1927: S-a născut Virgil Cândea, istoric, membru titular al Academiei Române din 1993 (d. 2007)

·         1928 - S-a născut Carl Gardner, cântăreţ american (The Coasters).

·         1929: Yves Goldenberg, lingvist, filolog, arabist.

·         1929 - S-a născut Ray Baretto, percuţionist, compozitor, aranjor şi şef de orchestră american.

·         1931 - S-a născut Lonnie (Anthony) Donegan, cântăreţ, compozitor şi chitarist britanic.

·         1931 - S-a născut scriitorul Ilie Tănăsache.

·         1934 - S-a născut Otis Rush, bluesman american.

·         1935: Vasile Vetișanu, politician român

·         1936 - S-a născut April Stevens, cântăreaţă americană.

·         1936: S-a născut Gheorghe Tomozei, poet român (d. 1997).

·         1938 - S-a născut Klaus Voorman, muzician şi artist plastic german (Manfred Mann, Plastic Ono Band).

·         1941 - S-a născut regizorul Mircea Veroiu, care a realizat filmele "Nunta de piatră", "Craii de Curtea Veche" (m. 26 decembrie 1997).

·         1942 - S-a născut Vincent Poncia, cântăreţ, compozitor şi producător american (Trade Winds).

·         1945: Hugh Hopper, basist englez (Soft Machine) (d. 2009).

·         1947 - S-a născut Tommy (Thomas Jackson) James, vocalist şi compozitor american (Tommy James & The Shondells).

·         1948 - S-a născut Michael Karoli, chitarist german (Can).

·         1951 - S-a născut Bob "Willard" Henke, basist american (Dr. Hook).

·         1951 - S-a născut scriitorul Bogdan Ulmu.

·         1954: S-a nascut Jerry Seinfeld, cunoscut actor de comedie american.

·         1954 - S-a născut Deborah Iyall, vocalistă americană (Romeo Void).

·         1955: Horia-Victor Toma, politician român

·         1956: S-a nascut actorul si realizatorul roman de emisiuni televizate Florin Călinescu.

·         1957: Daniel Day-Lewis, actor britanic

·         1957 - S-a născut Mark Kendall, chitarist şi compozitor american (Great White).

·         1958: Michelle Pfeiffer, actriță americană

·         1970: Andre Agassi, jucător american de tenis de câmp

·         1970: Uma Thurman, actriță americană

·         1981: Alex Vincent, actor american

·         1990: S-a născut  Lucia Dumitrescu, cântăreață de origine română.

·         2007: Infanta Sofía a Spaniei, a doua fiică a Prințului Felipe al Spaniei

Decese

·         1380 – S-a stins din viata Ecaterina de Siena (n.25 martie 1347), a fost o mistică dominicană. Este venerată ca sfântă în Biserica Catolică şi a fost declarată Doctor al Bisericii.

·         1417: Ludovic al II-lea de Anjou, duce de Anjou, rege al Neapole (n. 1377)

·         1630: Agrippa d'Aubigné, poet francez (b. 1552)

·         1688: Frederic Wilhelm, Elector de Brandenburg (n. 1620)

·         1854: Henry Paget, marchiz de Anglesey, general britanic (n. 1768)

·         1918: la Iaşi, România, s-a stins din viaţă Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române şi primar de Bucureşti. Scriitorul îşi va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început ”de la Vrancea”, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simţea foarte legat sufleteşte). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnînd cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică(România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-şi desăvîrşi studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica. Prozator şi dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămîne în literatură, însă, întîi de toate prin Hagi-Tudose şi prin trilogia dramatică moldovenească.

·         1933 - A murit scriitorul grec Konstantinos Kavafis, autor al lucrărilor "Muntele", "O noapte la Kalinderi" (n. aprilie 1863).

·         1937 - A murit chimistul american Wallace Carothers; a descoperit si patentat nailonul.

·         1939: Petre Iorgulescu-Yor, pictor român (n. 1890)

·         1951: Ludwig Wittgenstein, filosof austriac (n. 1889)

·         1975: A decedat Radu Gyr (Radu Demetrescu), poet, dramaturg și eseist român,luptator anticomunist patriot roman; (n. 1905).

·         1976 - A murit Emanoil Hagi-Mosco, membru fondator al Comisiei de heraldica, genealogie si sigilografie (n. 5.10.1882). 

·         1980 - A murit sir Alfred Hitchcock, regizor şi scriitor de origine britanică (filmografie: “Psihoză”, “Cazul Paradine”, “O crimă aproape perfectă”, “Păsările”) (n.13.08.1899).

·         1993 - A murit scriitorul Traian Bălăceanu (n.1924).

·         2004: Emil Klein, violoncelist și dirijor român (n. 1955)

·         2010 - A murit pictorul, desenatorul şi gravorul Avigdor Arikha, de origine română, considerat o personalitate majoră a artei contemporane israeliene (n. 28 aprilie 1929)

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf 9 Mc din Cizic; Sf Cuv Memnon, făcătorul de minuni; Duminica a 4-a după Paști – Vindecarea slăbănogului de la Vitezda
• În calendarul romano-catolic: Sf. Ecaterina din Siena, fecioară, învățător al Bisericii, patroană a Europei
• În calendarul greco-catolic: Ss. martiri din Cizic († 322); Sf. Memnon Taumaturgul, cuvios; Sf. Ecaterina de Siena, cuvioasă († 1380)
• Israel - Ziua dedicată Șoa (aniversarul revoltei din ghetoul de la Varșovia)
• Japonia - „Midori no Hi”, Ziua verde (aniversarea nașterii împăratului Showa Hirohito)
• Ziua internațională a dansului
• Ziua veteranilor de război
• Ziua internațională de amintire dedicată tuturor victimelor războiului chimic

RELIGIE ORTODOXĂ 29 Aprilie

Sf 9 Mc din Cizic; Sf Cuv Memnon, făcătorul de minuni; Duminica a 4-a după Paști – Vindecarea slăbănogului de la Vitezda

Cetatea Cizicului se afla intr-o parte a Asiei, care se numea Misia-mica, ce era veche si slavita, linga marea Elespontului, care desparte Asia de Europa invecinindu-se cu Troada, cea pe care picioarele invatatorului limbilor, adica ale dumnezeiescului Apostol Pavel, au strabatut-o. Aceasta cetate a primit saminta Cuvintului lui Dumnezeu, tot de la Sfintul Pavel, vasul alegerii. Desi era stralucita cu lumina sfintei credinte, la inceput nu avea multi crestini, din pricina tiraniei celor ce prigoneau Biserica lui Hristos, mai ales de catre paginii imparati ai Romei, care au imparatit mai inainte de marele Constantin, si care dadeau infricosate porunci prin toate tarile si se trimiteau ighemoni pagini, ca pe toti cei ce marturiseau numele lui Hristos, sa-i sileasca la inchinarea de idoli, iar pe cei ce nu se vor supune, cu munci si cu moarte sa-i pedepseasca. Atunci multi credinciosi se ascundeau, fugind prin munti si prin pustie, iar altii petrecind intre pagini, isi tainuiau buna lor credinta in Domnul. Iar cei ce iubeau mai mult pe Hristos, Dumnezeul lor si rivneau dupa El marturiseau pe fata Preasfint Numele Lui si de bunavoie se dadeau in miinile muncitorilor si isi puneau sufletele lor pentru El.

Unii ca acestia, in vremea aceea ni s-au aratat barbati viteji, care erau nemiscati in sfinta credinta, ca muntele Sionului si cu rivna dupa Dumnezeu ardeau ca Ilie, ale caror nume sint acestea: Teognid, Ruf, Antipatru, Teostih, Artema, Magn, Teodot, Tavmasie si Filimon. Acestia, fiind din diferite locuri si tari, s-au adunat in Cizic si, nebagind in seama groaznicele porunci imparatesti si frica tiranilor, preamareau pe Hristos si cu toata indrazneala Il propovaduiau pe El, ca este Unul Dumnezeu Atoateziditor si Atoatetiitor. Iar ratacirea elineasca, cea fara de Dumnezeu si cinstitoare de multi zei idolesti, o ocarau si o mustrau, caci in loc de Dumnezeu ei cinsteau pe diavoli; in loc sa se inchine Facatorului a toate, se inchinau fapturii celei nelucratoare, adica idolilor; in locul Celui viu, celor morti; in locul Celui adevarat, se inchinau mincinosilor zei si in locul Celui Preamilostiv si datator de bunatati, se supuneau diavolului nemilostiv. Apoi sfintii indemnau pe oamenii cei orbiti cu necredinta, ca, lepadind intunericul cel innegurat al mintii, sa vada adevarul; si luminindu-se cu lumina cunostintei, sa creada intru Unul adevaratul Dumnezeu, Cel ce este in cer si toata lumea o stapineste.

O indrazneala ca aceasta vazind-o slujitorii diavolului, i-au prins indata, ca niste lupi pe oi, cu salbaticie si fara de omenie si, legindu-i, i-au dus la judecata inaintea boierului cetatii, in Cizic. Deci, vitejii ostasi ai lui Hristos stateau inaintea stapinitorilor pagini cu dirzenie in suflet, avind inimile lor aprinse cu focul dragostei catre Dumnezeu si cu rivna, ca de o vapaie mare arzind dupa Dinsul. Apoi au stat, slujindu-se de toate armele lui Dumnezeu, ca sa poata a se impotrivi muncitorului, si mai ales nevazutului boier al intunericului si la toata puterea lui cea diavoleasca, cu care mai ales voiau sa se lupte. Deci, erau obositi in multe feluri de chinuri si pedepse, fiind aruncati in temnita si iarasi scosi si chinuiti, ca sa se lepede de Hristos si sa jertfeasca idolilor. Iar ostasii lui Hristos nicidecum nu se departau de Domnul si, vazind inselaciunea pagineasca si desarta inchinare la idoli, au ocarit si au rusinat pe stapinitori. Pentru aceea, dupa alte munci, li s-au taiat capetele si tot in acel loc li s-au ingropat si trupurile.

Dupa citiva ani, imparatind marele Constantin, luminat cu Sfintul Botez, a incetat prigonirea si a rasarit lumina dreptei credinte in toata lumea. Atunci in Cizic, binecredinciosii crestini scotind de sub pamint trupurile celor noua sfinti mucenici, si gasindu-le nestricate, le-au pus in racla noua, zidind o biserica in numele lor, au adus intr-insa comoara cea de mare pret. Apoi s-au facut multe minuni si tamaduiri prin sfintele lor moaste: diavolii erau izgoniti, girbovii se indreptau si bolile de friguri cu desavirsire se tamaduiau.

Un vestit barbat s-a izbavit de idropica, atingindu-se de vestita racla a sfintilor, si cine era cuprins de orice boala, daca se atingea numai de racla sfintilor rabdatori de chinuri, indata primea tamaduire. Drept aceea, multime de popor necredincios, vazind unele tamaduiri de diferite boli, care se faceau la sfintele moaste ale mucenicilor, s-au intors spre Hristos. Apoi, nu dupa multa vreme, aproape toata cetatea a primit sfinta credinta in Hristos si a sfarimat idolii si capistile idolesti; iar in locul lor au ridicat biserici lui Dumnezeu si a inflorit in cetatea Cizicului sfinta credinta, cu minunile si rugaciunile sfintilor, cei noua la numar, care se odihnesc acolo.

Apoi, dupa marele imparat Constantin si dupa Constantie, fiul lui, care imparatisera multa vreme, luind imparatia Iulian Parava-tul, unii din elini care ramasesera in Cizic, s-au dus la imparat si au clevetit asupra crestinilor, cum ca in cetatea lor au stricat pe toti zeii si capistile si au rasturnat jertfele. Atunci imparatul, desi a poruncit sa innoiasca iarasi zeii si capistile, dar fiind in Cizic foarte mult popor crestin, n-a indraznit sa le faca vreo sila sau rautate, de teama sa nu se faca tulburare, ci a chemat numai pe episcopul lor, Elevsie, si l-a bagat in temnita. Apoi ducindu-se asupra Persiei, a pierit ticalosul, liberindu-se astfel episcopul.

Deci, stralucea cetatea aceea cu lumina sfintei credinte, intarindu-se si ingradindu-se ca un zid nesurpat, prin mijlocirile cele calde ale sfintilor mucenici facute pentru dinsa catre Dumnezeu. Cu ale caror rugaciuni sa cistigam si noi tamaduiri de bolile noastre sufletesti si trupesti si sa ne invrednicim darului si milei Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Pomenirea Cuviosului Memnon, facatorul de minuni 

Cuviosul Parintele nostru Memnon s-a dat din tinerete lui Dumnezeu si s-a facut locas curat al Sfintului Duh; pentru ca a supus pe trup duhului, omorindu-si patimile cu petrecerea cea aspra in multe osteneli si a fost mai mare al calugarilor. Iar pentru viata sa asemenea cu ingerii, a luat de la Dumnezeu dar indestulat de faceri de minuni; caci tamaduia boli netamaduite si facea multe minuni. Pentru ca in loc uscat a scos izvor de apa cu rugaciunea sa; o corabie, inviforindu-se si afundindu-se in invaluirile marii, prin aratarea sa, a izbavit-o de la innecare de multe ori; lacustele ce navalisera si prapadeau tot felul de roduri si iarba, le-a izgonit, si altele preaslavite minuni facea.

De aceea s-a numit facator de minuni si, nevoindu-se in pustnicie multi ani si placind lui Dumnezeu prin viata lui cea imbunatatita, s-a dus bucurindu-se la Domnul, pe Care L-a iubit. Dar nu numai in viata sa, ci si dupa mutare facea minuni. Pentru ca de la mormintul lui se dadeau tamaduiri de toate bolile si prin chemarea numelui cuviosului se goneau lacustele si toata vatamarea diavoleasca, preamarind pe alesul Sau, Dumnezeu Cel slavit intre sfintii Sai. Amin.

Ev. Ioan 5, 1-15

În vremea aceea, fiind sărbătoare, S-a suit Iisus în Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare care se numea pe evreieşte Vitezda şi care avea cinci pridvoare. În aceste pridvoare zăcea mulţime multă de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei, căci un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa; şi cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, orice de ce boală era cuprins. Atunci era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Pe acesta văzându-l zăcând, şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, l-a întrebat Iisus: voieşti să te faci sănătos? Răspuns-a Lui bolnavul: Doamne, nu am pe nimeni ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; aşa că până când merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi în clipa aceea s-a făcut omul sănătos şi şi-a luat patul său şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: este zi de sâmbătă şi nu-ţi este iertat să iei patul. El le-a răspuns: Cel Care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat: cine este Omul Care ţi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă? Dar cel vindecat nu ştia Cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceea Iisus l-a găsit în templu şi i-a zis: iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple şi mai rău. Atunci omul s-a dus şi a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut pe el sănătos.

Ap. Fapte 9, 32-42

În zilele acelea, Petru, trecând pe la toţi, a coborât şi la sfinţii care locuiau în Lida. Şi acolo a găsit pe un om, anume Enea, care de opt ani zăcea în pat, fiindcă era paralitic. Şi Petru i-a zis: Enea, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi strânge-ţi patul. Şi îndată s-a ridicat. Şi l-au văzut toţi cei ce locuiau în Lida şi în Saron, care s-au şi întors la Domnul. Iar în Iope era o uceniţă, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea. Şi în zilele acelea ea s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi, scăldând-o, au pus-o în camera de sus. Şi, fiind aproape Lida de Iope, ucenicii, auzind că Petru este în Lida, au trimis pe doi bărbaţi la el, rugându-l: Nu pregeta să vii până la noi. Şi Petru, sculându-se, a venit cu ei. Când a sosit, l-au dus în camera de sus şi l-au înconjurat toate văduvele, plângând şi arătând cămăşile şi hainele câte le făcea Căprioara, pe când era cu ele. Şi Petru, scoţând afară pe toţi, a îngenunchiat şi s-a rugat şi, întorcându-se către trup, a zis: Tavita, scoală-te! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru, a şezut. Şi, dându-i mâna, Petru a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie. Şi s-a făcut cunoscută aceasta în întreaga Iope şi mulţi au crezut în Domnul.

Predică la Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului) - Despre desființarea Sâmbetei de către Hristos - Pr. Ilie Cleopa 

Întrucât unii din creștini s-au rupt de Biserica lui Hristos și cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cât a fost respectat, când și de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli.

„Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbre celor viitoare” (Coloseni, 2, 16-17)

Hristos a înviat !

Iubiți credincioși,

În Evanghelia de azi vedem că Iisus Hristos a vindecat într-o zi de sâmbătă un slăbănog care zăcea de 38 de ani. Pentru aceasta s-au supărat iudeii căci Domnul a călcat porunca sâmbetei. De veți asculta însă cu luare aminte cele ce vom vorbi astăzi, veți înțelege luminat că serbarea sâmbetei nu este dată creștinilor, ci evreilor și totodată veți înțelege că atât Mântuitorul, cât și Sfinții Apostoli au desființat prin cuvânt și faptă serbarea Sâmbetei.

Mai întâi voi arăta că de la Adam și până la Moise, timp de 4108 ani, nici unul dintre patriarhii cei vechi nu au ținut sâmbăta ca sărbătoare. Ca să ne dăm seama de acest mare adevăr, vom apela la mărturisirile Sfintei Scripturi, prin care vom arăta, că Dumnezeu făcând pe om, nu i-a dat poruncă de la început, să serbeze vreo zi, ci numai l-a așezat în grădina Edenului, adică în Rai, ca să-l lucreze și să-l păzească (Facere 2, 15). Apoi i-a dat prima poruncă, de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului (Facere 2, 17). Ba, mai mult. După ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit din Rai, nu a primit nici o poruncă de la Dumnezeu să serbeze vreo zi. Dimpotrivă, toată viața lui de acum devine o muncă continuă sub forma blestemului și i se dă poruncă și canon de la Dumnezeu care îi zice: “În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere, 3, 19).

Nici o mărturie nu avem în Biblie care să ne arate că Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și ceilalți patriarhi aleși de Dumnezeu până la Moise, ar fi serbat sâmbăta.

Dar poate va zice cineva că Avraam a păzit poruncile lui Dumnezeu. Da, le-a păzit cu mare sfințenie, de aceea a și fost binecuvântat de Dumnezeu să fie tată a multor neamuri. Dar nu porunca sâmbetei, ci iată care porunci a auzit Avraam: “Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 12, 1); “altă poruncă: Iar legământul dintre Mine și tine și urmașii tăi de după tine din neam în neam, pe care trebuie să-l păziți, este acesta: toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur” (Facere 17, 10).

Altă poruncă dată lui Avraam este aceasta: “Să nu ți se pară grele cuvintele cele pentru prunc și pentru roabă: toate câte-ți va zice Sarra, ascultă glasul ei” (Facere 21, 12), adică să izgonească pe roaba Agar cu fiul ei. Altădată poruncește Dumnezeu lui Avraam: “Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot, pe un munte pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 22, 2).

Așadar, după cum vedem din cele arătate până aici, nici una din poruncile pe care le-a primit Avraam de la Dumnezeu nu se referă la serbarea sâmbetei. Primul loc unde se vorbește în Sfânta Scriptură despre Sabat, ca zi de odihnă, este la Ieșire, unde Moise vorbește poporului în pustie, zicând: “Iată ce a zis Domnul: Mâine este odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului; ce trebuie copt, coaceți, ce trebuie fiert, fierbeți astăzi, și ce va rămâne lăsați să rămână pe a doua zi” (Ieșirea 16, 23). Dacă vor zice vouă că în Decalog în porunca IV-a se scrie: Adu-ți aminte de ziua Sâmbetei, ca să o sfințești pe ea, și prin aceasta, vor zice că sâmbăta a existat și mai înainte de Moise ca sărbătoare, și de aceea zice: "Adu-ți aminte", apoi să le spuneți că evreii, când au ajuns în pustia Sin au primit porunca cea pentru ținerea Sâmbetei, Moise, pe muntele Sinai, le aduce aminte de această poruncă a Sabatului, pe care o primise înainte în pustia Sin, și nicidecum că sâmbăta a fost de la Adam până la Moise.

Încă și aceasta e bine să țineți minte, că sâmbăta nu s-a dat pentru toate popoarele lumii să se țină ca sărbătoare, ci numai evreilor, ca amintire de binefacerile cele mari ale lui Dumnezeu, prin care El i-a scos din robia Egiptului. Acest adevăr îl arată Sfânta Scriptură, zicând: “Adu-ți aminte că ai fost rob în pământul Egiptului și Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare și cu braț înalt, și de aceea ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzești ziua odihnei și să o ții cu sfințenie” (Deuteronom 5, 15).

Deci celelalte neamuri nu au acest așezământ dat lor de la Dumnezeu de a serba ziua sâmbetei. Legea Veche a fost dată pentru un timp limitat, adică până era să vină Urmașul, Căruia I s-a dat făgăduința (Galateni 3, 19). Deci sâmbăta n-a fost dată ca sărbătoare tuturor neamurilor, nici pentru toate timpurile. Legea cea Veche, împreună cu Sâmbăta, au încetat de a mai fi întru totul valabile în Legea Darului. Acest adevăr îl arată Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Trecut-a umbra Legii și Darul a venit” (Evrei 8, 5; Coloseni 2, 16-17); “Cele vechi au trecut, iată toate sunt noi” (Evrei 8, 13).

Această încetare a Legii Vechi a fost proorocită de sfinții prooroci. Despre aceasta spune marele prooroc Ieremia: “Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat deși Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ieremia 31, 31-33).

Să vedem acum în ce fel Iisus Hristos și Sfinții Apostoli au desființat Sâmbăta Legii Vechi prin învățătură și fapte. Auzim pe Mântuitorul, zicând: “Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Când a zis Hristos aceste cuvinte? Când “căutau iudeii să-L omoare, că dezlega sâmbăta” (Ioan 5, 16).

Deci, dacă Mântuitorul lucra sâmbăta, arăta că și Tatăl Său lucrează sâmbăta. Atunci care ar fi vina celor ce urmează lui Hristos care lucrează și nu țin sâmbăta? Dacă cineva ne-ar învinui că lucrăm sâmbăta, să audă unii ca aceștia, că și “iudeii căutau să-L omoare pe Iisus că dezleagă sâmbăta” (Ioan 5, 18). Auzim pe Mântuitorul zicând: “Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze” (Ioan 12, 26). Și dacă Tatăl și Fiul lucrează sâmbăta, cine poate învinui pe Dumnezeu că dezleagă sâmbăta?

Cine poate să învinuiască pe creștini că urmează lui Hristos, adică dacă lucrează sâmbăta și fac ceea ce a făcut Hristos Domnul? Câtă orbire au mințile acelea, care nu văd ce a făcut Hristos sâmbăta! Oare nu sâmbăta a vindecat Mântuitorul pe slăbănogul din Evanghelia de azi? Dar nu numai că l-a vindecat, ci l-a pus și la lucru, poruncindu-i să-și ia patul și să meargă cu el la casa sa (Ioan 5, 8-9). Vechiul Testament nu dădea voie să facă acest lucru (Ieremia 17, 21; Neemia 13, 15). Dar și orbul din naștere a fost vindecat în zi de sâmbătă (Ioan 9, 14), și omul cu mâna uscată a fost vindecat în ziua sâmbetei (Luca 6, 6-10; Matei 12, 10-13; Marcu 3, 1-5). Și femeia cea gârboavă de 18 ani tot sâmbăta a fost vindecată de Mântuitorul (Luca 13, 14).

Ucenicii Domnului, urmând pilda Învățătorului Lor, mergând sâmbăta prin lanurile de grâu, smulgeau spice și le frecau în palme spre a le mânca (Marcu 2, 23-24; Luca 6, 1-3). Când fariseii și cărturarii Îl învinuiau pe Iisus că nu păzește sâmbăta, El le răspundea că “Fiul Omului este Domn și al sâmbetei” (Luca 6, 5) și le zicea: “Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27). Iată de ce marele Apostol Pavel zice: „Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).

Iubiți credincioși,

Pentru a vă încredința mai bine că Iisus Mântuitorul nostru și sfinții Săi ucenici și Apostoli, au desființat sărbătoarea sâmbetei, citiți Sfânta Scriptură în următoarele locuri: Porunca I - Matei 12, 1-3 și 10-18; Porunca a 2-a, la I Corinteni 10, 14 și I Ioan 5, 21; Porunca a 3-a, la Iacov 4, 12; Porunca a 5-a la Matei 15, 4; 19, 18; Marcu 7, 10 și Efeseni 6, 1-2; Porunca a 6-a la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9; Porunca a 8-a, la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 9-a Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 10-a, la Romani 13, 9.

Vedeți că nici într-o parte a Sfintei Evanghelii sau în vreo epistolă a Sfinților Apostoli, nu găsim lămurire sau măcar aluzie la porunca a 4-a, despre ziua sabatului? Acestea ne dovedesc clar că nu era obligatorie pe vremea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli serbarea sâmbetei pentru cei ce credeau în Hristos. Iar ca să înțelegeți că Duminica, ziua cea dintâi a săptămânii, a luat locul sâmbetei în Biserica creștină, să citiți în Sfânta Scriptură în aceste locuri: Ioan 20, 1-15 și 26 și veți vedea că Duminica, ziua întâi a săptămânii, a înviat Domnul; Duminica, a 8-a zi după înviere, s-a arătat Mântuitorul Sfinților Apostoli fiind ușile încuiate, și a fost pipăit în coastă de Toma (Ioan 20, 27); Duminică, în drum spre Emaus, Luca și Cleopa au călătorit cu Domnul (Luca 24, 13-31) Duminică la Cincizecime s-a pogorât Duhul Sfânt (Leviticul 23, 15-16; Fapte 2, 1-4); Duminica frângeau Apostolii pâinea, adică se împărtășeau cu Sfintele Taine (Fapte 2, 46; 20, 7- 12); Duminica s-a descoperit Apocalipsa Sfântul Ioan Evanghelistul (vezi Apocalisa 1, 10). În Duminici adunau creștinii ajutoare pentru sfinți, după porunca marelui Pavel (I Corinteni 16, 1-2).

Dar spune undeva că Dumnezeu va lăsa altă zi de sărbătoare poporului Său? Auzi ce scrie Sfânta Scriptură: “Drept aceea a lăsat Dumnezeu altă sărbătoare de odihnă poporului” (Evrei 4, 9; 4, 11; 8, 13; Apocalipsa 14, 13). Așadar în Noul Testament altă zi de odihnă este rânduită de Dumnezeu creștinilor, adică Duminica sau ziua întâia a săptămânii. După cum vedem, multă orbire sufletească era pe vremea Mântuitorului la farisei, cărturari și legiuitori, care, văzând atâtea minuni și semne care se făceau de către Mântuitorul nostru în ziua sâmbetei nu cunoșteau că Hristos este Dumnezeu, care le dăduse poruncă să serbeze sâmbăta în pustie și care acum a venit să dezlege și să desființeze sâmbăta, Legea Veche, și să așeze altă zi de sărbătoare neamului omenesc care va crede în El. Această orbire și întunecare sufletească o au toți sectarii, care, nevrând a ține ca zi de odihnă Duminica, ziua în care a înviat Domnul, se țin de umbră și defaimă Harul Noului Așezământ.

Iubiți credincioși,

În cele ce urmează, vom arăta și mai luminat cele despre sâmbătă și despre rătăcirea celor ce țin de sâmbăta Legii Vechi, care a fost umbră și închipuirii din Legea Harului. Acest adevăr îl arată marele Apostol Pavel când zice: “Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).

Iată ce doresc să vă spun în această privință. Cuvântul "sabat", "sâmbătă", din evreiește, înseamnă "odihnă". După ieșirea din Egipt, Dumnezeu a poruncit evreilor să prăznuiască ziua aceasta ca zi de amintire despre ziua a șaptea în care Dumnezeu S-a odihnit de faptele Sale după zidirea lumii (Facere 2, 2-3; Ieșirea 35, 2-3) și îndeosebi pentru a le aminti evreilor despre izbăvirea lor din robia Egiptenilor (Deuteronom 5, 13-15).

Noi creștinii, asemenea prăznuim ziua a șaptea din săptămână, însă nu sâmbăta cea veche, evreiască, ci pe cea nouă, creștină, adică ziua Învierii, când s-a săvârșit înnoirea neamului omenesc. “Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” (II Corinteni 5, 17; Galateni 6, 15); “că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune” (Efeseni 2, 10). Prăznuim nu sâmbăta, ci Duminica, pentru că în această zi am fost izbăviți, nu din robia egipteană, în care nici noi, nici părinții noștri nu au fost vreodată; ci dintr-o robie generală și mult mai grea, din robia diavolului de care scăpăm, după cum ne învață Sfântul Apostol Petru, prin Învierea lui Iisus Hristos (I Petru 3, 21).

În ziua aceasta și nu sâmbăta sau în altă zi, Hristos “a surpat prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și a izbăvit pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 14-15). În ziua aceasta și nu în alta, Hristos S-a sculat “pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 25). “Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre” (I Corinteni 15, 17).

Iată, pentru ce noi creștinii prăznuim ziua Învierii, ca zi a noii zidiri a omului, ca ziua izbăvirii noastre și a întregii noi lumi din robia diavolului, de păcate, de blestem și de moartea cea duhovnicească. Dar poate vor zice unii sectanți că “a binecuvântat Dumnzeu ziua a șaptea și a sfințit-o pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială” (Facere 2, 2-3). Dar în acest loc al Sfintei Scripturi nu ne spune că Dumnezeu a poruncit oamenilor să cinstească sâmbăta. Se spune că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea de faptele Sale, adică El a încetat a zidi. Că El a binecuvântat și a sfințit ziua aceasta pentru a aminti oamenilor despre sfârșitul creației și atât.

În Rai pentru oameni toate zilele erau la fel, toate zile de fericire, fiind totodată și zile de muncă pentru a lucra și a păzi grădina Edenului (Facere 2, 15). Iar după căderea în păcat a primilor oameni și alungarea lor din Rai, ei trebuiau, ca pedeapsă, să lucreze și să se hrănească cu necazuri în toate zilele vieții lor (Facere 3, 17), prin urmare și în ziua sâmbetei. Și într-adevăr, din Sfânta Scriptură nicăieri nu se vede că strămoșii noștri: Noe, Avraam, Isaac, Iacob și alții ar fi prăznuit ziua sâmbetei.

Numai pe timpul lui Moise după ieșirea evreilor din Egipt, Dumnezeu dă evreilor în pustie, pentru prima dată poruncă despre sâmbătă (Ieșirea 16, 23-26). Și aceasta, pentru că evreii erau întotdeauna nemulțumiți, să-și amintească și să mulțumească în ziua aceasta lui Dumnezeu, Care i-a scos din robia egiptenilor (Deuteronom 5, 12-15).

Dacă scrie în Sfânta Scriptură că Dumnezeu zice prin Moise: „Adu-ți aminte de ziua odihnei” (Ieșirea 20, 8) să nu creadă cineva că serbarea sâmbetei a fost de la începutul lumii. Nu, cu adevărat. Ci de această poruncă le aduce aminte pe Sinai, că porunca Sâmbetei a fost dată puțin mai înainte evreilor în pustiul Sin, când erau tot sub conducerea lui Moise (vezi Ieșirea 16, 23-30) și le-a repetat pe muntele Sinai porunca pe care le-o dăduse mai înainte, în pustiul Sin, cum am arătat mai sus. De aceea a zis Dumnezeu: "Adu-ți aminte!"

Trebuie să înțelegem că evreii erau obligați să prăznuiască sâmbăta. Altfel, ei cădeau sub blestemul legii (Deuteronom 26; 27). Noi creștinii nu mai suntem sub lege, ci sub Harul lui Hristos, Care ne-a răscumpărat din acest blestem (Romani 6, 14). Sfântul Apostol Pavel învață că: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem”. Ce este legea? Pentru călcările de poruncă s-a adus legea, până când era să vină Sămânța căreia i s-a dat făgăduința. Pentru aceea ne-a fost nouă legea învățătoare spre Hristos, ca din credința în Hristos Iisus să ne îndreptăm. Iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub Învățător, căci pe toți fii ai lui Dumnezeu ne-a făcut, prin credința în Iisus Hristos (Galateni 3, 19-26). „Domnul a desființat vrăjmășia în Trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei”... (Efeseni 2, 15).

De ar zice cineva că sâmbăta este numită lege veșnică și legătură veșnică (Ieșirea 31, 16-17) și de aceea trebuie a se ține ca sărbătoare veșnică, unul ca acela să știe că Dumnezeu, fiind Creator și Legiuitor, poate să strice nu numai toate legile Sale ci și legăturile Sale, deși a spus că le dă până în veac (I Regi 2, 30). Legătura nu este un contract între om și Dumnezeu. Căci contractează ceva numai cei egali între ei. Legătura este manifestarea milei lui Dumnezeu și a bunei Sale voințe către om. Iar făgăduințele, legile, legăturile, poruncile, așezămintele Sale, Dumnezeu le poate schimba sau chiar nimici cu totul, dacă oamenii nu sunt vrednici de ele. Așa de pildă: "Legătură veșnică" au fost numite jertfele și alte așezăminte din Vechiul Testament (Levitic 7, 30; Ieșirea 21, 6; 40, 15) dar în Noul Testament toate sunt înlăturate.

N-a fost legătură mai mare decât legătura prin tăierea împrejur, aceasta fiind superioară sâmbetei, nu numai după timp, fiind mai veche, ci și după însemnătate. Însuși Mântuitorul a spus că ea este mai importantă decât sâmbăta: „Moise, zice Hristos, v-a dat tăierea împrejur, nu că este de la Moise, ci de la părinți, și sâmbăta tăiați împrejur pe om. Dacă omul primește tăierea împrejur sâmbăta, ca să nu se strice Legea lui Moise, vă mâniați pe Mine că am făcut sâmbăta un om întreg sănătos?” (Ioan 7, 22-23).

Astfel, pentru tăierea împrejur se calcă sâmbăta. Și ea, de asemenea, se numește "legătură veșnică". Călcătorii ei se condamnau la moarte: „Veți tăia împrejur, a spus Dumnezeu încă lui Avraam, marginea trupului vostru și va fi semn de legătură între Mine și voi... Și va fi legătura Mea peste trupul vostru întru legătură veșnică. Și partea bărbătească ce nu-și va tăia împrejur marginea trupului său în ziua a opta, pierde-se-va sufletul acela din poporul său, pentru că a călcat legământul Meu” (Facere 17, 11-13).

Și, iată, această "legătură veșnică" despre tăierea împrejur ce a fost mai mare decât sâmbăta este înlăturată de Sfinții Apostoli la sinodul lor, când creștinii din iudei au început să ceară la creștinii din păgâni ca dânșii să păzească tăierea împrejur și legea lui Moise. Apostolii, adunându-se împreună, au hotărât, zicând: „Pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus afară de cele ce sunt necesare: să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sânge și de (animale) sugrumate și de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veți face” (Fapte 15, 28-29). Prin această hotărâre, Sfinții Apostoli au înlăturat nu numai tăierea împrejur, care era mai mare decât sâmbăta, ci și toată legea ceremonială a lui Moise, cu sărbătorile, lunile noi, sâmbetele și altele ale ei (Vezi Coloseni 2, 16-17; Galateni 5, 6; 6, 15).

De va cugeta cineva la cuvintele lui Hristos care a zis: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii, nu am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), va înțelege că El a ținut și sâmbăta. La aceasta trebuie să știm că Hristos a ținut sâmbăta pentru că era iudeu după trup și trebuia să se supună legii ceremoniale a lui Moise până la înlăturarea acestei legi; până la încheierea cu oamenii a Legăturii noi din Sângele Lui (Luca 22, 20), adică până la vremea suferințelor Lui și a strălucitei Sale învieri, când a venit sfârșitul Vechiului Testament, prezis încă de marele prooroc Ieremia (Ieremia 31, 31-32).

Atunci Hristos a stricat legea poruncilor cu dogmele Sale (Efeseni 4, 15). Pe temeiul că Hristos a ținut sâmbăta, nu putem susține că și creștinii trebuie s-o cinstească. Hristos, ca iudeu, prăznuia sărbătorile evreiești. Hristos, ca iudeu, a primit tăierea împrejur; sectanții, însă, nu se taie împrejur. Pentru ce și până când a cinstit Hristos sâmbăta s-a lămurit mai sus.

Din textele aduse din Sfânta Scriptură nu se vede că și creștinii sunt datori să prăznuiască ziua sâmbetei. În ele se vorbește despre faptul că Hristos a învățat pe evrei de obicei sâmbăta în sinagogile lor, și atât. Învăța însă sâmbăta, fiindcă atunci se adunau evreii în sinagogile lor pentru rugăciuni și Hristos putea să aibă ascultători.

Poate cineva ar zice că Hristos spunea ucenicilor Săi: „Rugați-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta” (Matei 24, 20) și că prin aceasta Hristos ar fi arătat sfințenia sâmbetei. Trebuie să înțelegem că cuvintele acestea ale Domnului nu obligă deloc pe creștini să prăznuiască sâmbăta. Altfel, ar trebui să cinstim și să serbăm și iarna. Cuvintele acestea arată numai apropiata dărâmare a Ierusalimului și greutatea pe care puteau s-o îndure ucenicii lui Hristos, dacă această dărâmare s-ar întâmpla iarna pe neașteptate, când ei ar fi putut să moară de frig pe drumuri curând, până la patimile și învierea lui Hristos, când încă nu era pe deplin înlăturată sâmbăta cea veche și în vremea când era greu să fugi din Ierusalim pentru că sâmbăta porțile orașului se închideau.

Iată, deci, de unde se vede că Hristos a înlăturat sâmbăta. Căci Legea lui Moise a avut „umbra bunătăților viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor” (Evrei 10, 1). Pentru aceasta Hristos-Mesia, venind și îndeplinind toată Legea (Matei 5, 17) și poruncile Vechiului Testament (Ioan 15, 10), El însuși a completat unele din ele și pe altele le-a schimbat. În general, a înlăturat legea poruncilor prin învățătura Sa (Efeseni 2, 15), iar sâmbăta cu totul a înlăturat-o prin cuvânt și prin fapte. Așa, de pildă, El însuși a călcat-o, vindecând sâmbăta bolnavii și pe cel cu mâna uscată (Matei 12, 10-13), pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi (Ioan 5, 5-16), și pe orbul din naștere, făcând sâmbăta pentru el tină (Ioan 9, 1-16).

Toate acestea erau oprite de Legea Veche să se facă sâmbăta (Ieșirea 20, 10-13; Numeri 16, 32-36). Călcând sâmbăta, Hristos impunea și altora să o calce. Vindecând pe slăbănogul sâmbăta, Iisus îi spunea: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și îndată s-a făcut sănătos omul, și-a luat patul și umbla și era acea zi sâmbăta”.

Sâmbăta evreiască este numită de Sfântul Apostol Pavel "umbră", adică ceva ce nu înseamnă nimic, fără nici un folos, pentru că, cuvântul "umbră" în Sfânta Scriptură, când se vorbește despre Vechiul Testament, înseamnă ceea ce e destinat spre înlăturare (Evrei 10-1, 4-5, 13).

Iubiți credincioși,

Întrucât unii din creștini s-au rupt de Biserica lui Hristos și cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cât a fost respectat, când și de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli.

Noi, fiii Bisericii Ortodoxe, dacă vrem să ne mântuim, suntem datori să ascultăm de ea. Să împlinim cu sfințenie poruncile Domnului din Sfânta Evanghelie, și să nu urmăm sfaturile credincioșilor răzvrătiți, care s-au lepădat de Biserică, de sfânta Duminică, de bucuria Învierii, de preoți, de cruce și de sfintele icoane și cinstesc sâmbăta ca zi de odihnă. Să rămânem în casa Domnului și în mântuitoarea bucurie a Învierii lui Hristos. Căci mai mare este ziua Învierii decât ziua odihnei.

Aici în Biserică se află lacul Vitezda, adică Taina Botezului prin care ne facem fii ai lui Dumnezeu după har, nou născuți. Aici se află apa cea tămăduitoare de boli, adică Taina Spovedaniei, a pocăinței cu lacrimi, prin care ne vindecăm sufletul de rănile păcatelor. Aici se săvârșește Taina Sfântului Maslu, prin care mulți bolnavi se vindecă și se ușurează. Să nu spunem "că nu avem om să ne arunce" în apa aceasta tămăduitoare. Preoții Bisericii sunt cei ce ne botează, ne dezleagă de păcate, se roagă pentru mântuirea noastră și ne conduc pe calea mântuirii.

Să cinstim cu vrednicie, cu rugăciuni și fapte bune sfânta zi a Duminicii ca să auzim și noi cuvântul cel mântuitor al lui Hristos: "Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești ca să nu-ți fie ție ceva mai rău". Amin.

Hristos a înviat!

ARTE 29 Aprilie

INVITAȚIE LA OPERETĂ 29 Aprilie

Operete de Karl Millocker:

Carl Millöcker "Gasparone" Gesamtaufnahme: 

Operetka "Student-żebrak" (Der Bettelstudent) - full DVD, polskie napisy: 

MUZICĂ 29 Aprilie

Duke Ellington

Duke Ellington - The Best of Duke Ellington

Donald Mills, vocalist american (Mills Brothers)

Mills Brothers:

Carl Gardner, cântăreţ american (The Coasters)

The Coasters: 

Ray Baretto, percuţionist, compozitor, aranjor şi şef de orchestră american

RAY BARRETTO: 

Lonnie (Anthony) Donegan, cântăreţ, compozitor şi chitarist britanic

Lonnie Donegan: 

Otis Rush, bluesman american

Otis Rush - 

April Stevens, cântăreaţă americană

April Stevens:

Klaus Voorman, muzician şi artist plastic german (Manfred Mann, Plastic Ono Band)

Klaus Voormann 

Vincent Poncia, cântăreţ, compozitor şi producător american (Trade Winds)

THE TRADE WINDS -: https://youtu.be/FFdKIF6Qkwg.

Hugh Hopper, basist englez la Soft Machine

Soft Machine 

Tommy (Thomas Jackson) James, vocalist şi compozitor american (Tommy James & The Shondells)

Michael Karoli, chitarist german (Can)

Can

Bob "Willard" Henke, basist american (Dr. Hook)

Dr Hook 

Deborah Iyall, vocalistă americană (Romeo Void)

Romeo Void: 

Mark Kendall, chitarist şi compozitor american (Great White)

Great White 

Lucia Dumitrescu

Emil Klein, violoncelist și dirijor român

Emil Klein:

ÎNREGISTRĂRI NOI: 

1 Hour Bach Lute Music | Renaissance Baroque Classical Music

The Best Ray Conniff & Singers Vol 3

Felix Mendelssohn - Symphon No. 4 in A Major Op. 90

POEZIE 29 Aprilie

Gheorghe Tomozei

Biografie Gheorghe Tomozei

Gheorghe Tomozei (n. 29 aprilie 1936, Bucureşti - d. 31 martie 1997, Bucureşti) este un poet şi un eseist român contemporan.

Am fost o vreme la conducerea revistei Argeş, din Piteşti, subintitulată „revistă politică, socială, culturală”, perioadă în care revista a scos şi un fel de supliment, denumit Biblioteca Argeş în care au publicat adevărate plachete mulţi poeţi

Opere publicate
Pasărea albastră (1957); 
Steaua polară (1960); 
Lacul codrilor, albastru (1961); 
Vârsta alintului (1963); 
Fântâna culorilor (1964); 
Noaptea de echinox (1964); 
Poezii (1966); 
Patruzeci şi şase de poezii de dragoste (1967); 
Altair (1967); 
Cântece de toamnă mică (1967); 
Dacă treci râul Selenei (Copilăria lui Eminescu),1967; 
Filigran, proze jurnalistice (1968); 
Suav anapoda (1969); 
Dincolo de crizanteme (1969); 
Poezii de dragoste (1970); 
Toamnă cu iepuri (1970); 
Târgovişte. monografie lirică (1971); 
Miradoniz (Copilăria si adolescenţa lui Eminescu) (1970); 
Misterul clepsidrei (1971); 
Atlantis (1971); 
Lovas mennyorszag (Eden cu cai), trad. în lb. maghiară (1971); 
Moartea unui poet (1972); 
Tanit (1972); 
Efigii (1972); 
Maşinării romantice (1973); 
Muzeul ploii, proze şi poeme în proză (1973); 
La lumina zăpezii (1974); 
Negru Vodă (1974); 
Carul cu mere (1974); 
Războiul de treizeci de ani între dulăi si motani (1974); 
Gloria ierbii (1975); 
Cronica lui Stavrinos (1975); 
Istoria unei amfore; Ţara lui Făt-Frumos (1976); 
Poema Patriei (1977); 
O oră de iubire (1978); 
Peregrin valah; Ierbar de nervi (1978); 
Amintiri despre mine (1980); 
Focul hrănit cu mere (1981); 
Manuscrisele de la Marea Neagră; Ninive (1982); 
Prea târziu, prea devreme. Poeme fără final (1984); 
Carte de motanică, 1984; 
Urmele poetului Labiş. Biografie (1985); 
Plantaţia de fluturi. Însemnări (1988); 
Miradoniz. Copilăria şi adolescenţa lui Eminescu (1989); 
Un poet din Tibet,poeme (1995) 

Traduceri
Sonete de William Shakespeare, Editura Litera, 2003, ISBN 973-8358-03-5 
Sonnets ediţie bilingvă integrală a sonetelor lui William Shakespeare, Editura Pandora-M

Oră fără tine

Oră năruită-n văzduhuri. Oră
lăsând o urmă arsă pe cadrane,
peste nisipul umbrei mele stinsă,
ca luna peste caravane…

Oră sfâşiată de stele-n cădere,
oră goală de culori, ciutură spartă,
turn ameţit de ploi, rostogolite de lespezi,
pădure moartă!

… Când te întorci, ora se cuibăreşte
în ceasornicul de lemn, ca-ntr-o casă de ţară,
lumina se retrage-n petale,
iar stelele se înapoiază, într-o cădere spre cer,
lângă steaua polară… 

Ţara mea

Ţara mea de cremene
Cine să îţi semene?
Ţara mea şi-a stelelor,
Cuibul rândunelelor,
cu înalte ierbi,
şi cu pas de cerbi,
Ţara cu izvoare
licărind în soare,
vreau să cresc viteaz
precum vechii brazi,
şi voinic m-aş vrea
ca şi dumneata. 

Recompensa

Cu calul murg trage la scara
tristetea în editie de seara
trasa-n volute verzi de foi volante
ca rufaria fostelor amante
si-n foaia cu tiparitura densa
citesti ca se ofera-o recompensa
pe capul tau din care curge ploaia
si naruie, de insomnii, odaia.
Hot de ninsori, profanator de brume,
esti prea marunt pentru asemeni sume
dar pâna ca plutonul sa se-adune
si popa sa-ti citeasca iertaciune,
tu cu miscari sarite din gavote
peste monete treci, peste bancnote
si te dai prins
si te dai nins,
cazut
dar nu învins… 

Radu Gyr

Biografie Radu Gyr

Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel - d. 29 aprilie 1975, Bucureşti, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) este un poet, dramaturg, eseist şi gazetar român. O bună perioda a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu


S-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivaţie. A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu. A fost membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Radu Gyr a fost autorul textului Sfânta tinereţe legionară, imnul neoficial al Mişcării Legionare, al Imnului Moţa şi Marin (dedicat lui Ioan Moţa şi Vasile Marin, legionari căzuţi în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forţelor republicane), al Imnului muncitorilor legionari şi al altor lucrări dedicate mişcării.

A fost de mai multe ori laureat - în (1926, 1927, 1928 şi 1939) - al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi Academiei Române. A susţinut un număr însemnat de conferinţe cea mai cunoscută fiind Studenţimea şi Idealul Spiritual din 1935. A fost un colaborator statornic în perioada de după debut la revista Universul literar şi apoi la alte reviste literare: Gândirea; Gândul românesc; Sfarmă-Piatră; Decembrie; Vremea; Revista mea; Revistă dobrogeană,Ramuri, Adevărul literar şi artistic , Axa , Iconar etc. precum şi la ziarele Cuvântul; Buna Vestire; Cuvântul studenţesc. Laureat al Premiului Adamachi al Academiei Române (vezi ziarul Observatorul). A scris poveşti pentru copii semnând cu pseudonimul Nenea Răducu (Vezi biografia completă a poetului din cartea Poezia orală, Timişoara, Editura Vremea, 1994).

Creaţia poetului Radu Gyr avea să cunoască înălţimi nebănuite în bezna temniţelor comuniste. Evoluţia poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viaţă inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la linişte sufletească şi la o credinţă adâncă, înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă care îi stătea în faţă. Crezul său a devenit crezul unei întregi generaţii

Horia Sima: „Visul lui Gyr este acela al ierahiei valorilor, care îl smulge pe individ din zoologie şi-l înzestrează cu dimensiunea transcendentalului.” 
Atanasie Berzescu: „În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul şi îmbarbătarea deţinuţilor din Aiud. Prin el frumosul şi spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci”. (Lacrimi şi sânge) 

Poezie
Linişti de schituri (1924) (volumul de debut) 
Plânge Strâmbă-Lemne (1927) 
Cerbul de lumină (1928) 
Stele pentru leagăn (1936) 
Cununi uscate (1938) 
Corabia cu tufănici (1939) 
Poeme de război (1942) 
Balade (1943) 

Volume publicate postum
Poezii din închisori, Editura Cuvântul Românesc, Canada, 1982 
Poezii, vol. I-III (Sângele temniţei, Balade, Stigmate, Lirica orală), Timişoara, Editura Marineasa, 1992-1994 
Anotimpul umbrelor, sonete şi rondeluri, ediţie îngrijită şi postfaţă de Barbu Cioculescu, Bucureşti, Editura Vremea, 1993 
Ultimele poeme, ediţie îngrijită şi postfaţă de Barbu Cioculescu, Bucureşti, Editura Vremea, 1994 
Calendarul meu: prietenii, momente şi atitudini literare, ediţie îngrijită, cu o prezentare biobibliografică de Ioan Popişteanu, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1996 
Baba Cloanţa Cotoroanţa. Povestiri pentru copiii cuminţi, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1997 
Bimbirică automobilist, ediţie îngrijită de Ioan Popişteanu, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1998 
Bimbirică aviator, ediţie îngrijită de Ioan Popişteanu, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1998 
Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, ediţie îngrijită şi note de Ioan Popişteanu, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1998 
Pragul de piatră, poezii, Bucureşti, Editura Vremea, 1998 
Balade, ediţie îngrijită de Ioan Popişteanu, postfaţă de Adrian Popescu, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1999 
Era o caşa albă, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2000 
Linişti de schituri (versuri), Bucureşti, Editura Vremea, 2000 
Sângele temniţei stigmate (versuri), Bucureşti, Editura Vremea, 2003 

Premii
Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie decernat de 4 ori (1926,1927,1928,1939). 
Premiul Adamachi al Academiei Române 

Dă-mi chipul tău

Da-mi chipul tau, granit senin,
da-mi duhul tau, senina iarba,
în ne'mpacatul meu destin
nici un tumult sa nu mai fiarba!

Sa nu mai spumege în piept,
sub indoieli ori sub blesteme,
nici cate-n pofta mea le-astept,
nici cate spaima mea le teme.

Vreau taina nestiintei reci
si-a nepasarii voastre, unde,
cu negrul zbor de lilieci,
nici o-ndoiala nu patrunde.

Granit, da-mi neclintirea din
dumnezeiasca-ti impietrire,
pentru-o lumina fara chin
si-o moarte fara rastignire!

Vreau, iarba, -nteleptiunea ta
de-a nu-ti aduce-n veci aminte,
vreau harul tau de-a infrunta
far-a privi nimic 'nainte.

Sa cresc în timp si infinit
din duhul tau, senina iarba,
din duhul tau, senin granit,
în fericirea voastra oarba. 

Poveste

Am avut un copil si-o nevasta
Acum o suta, o mie de ani.
Auziti paianjeni ? Auziti sobolani ?
Am avut un copil si-o nevasta.

Când a fost fericirea aceea
cu chipuri pamantesti diafane ?
Innecuri, sfarsituri de lumi, uragane,
mi-au smuls din viata odrasla, femeia.

Au trecut o suta cinci sute de ani,
s-au rupt muntii si-au crescut bozii.
Rareori ca dinamita fac explozii,
amintirile ascunse prin bolovani.

Si în tacerea lor scurt detunata
un chip îmi zambeste si coase.
Din pat , doua maini mici, somnoroase,
intinse, parca mã fulgera : " - Tata !"

Aicea nu-mi spune nimeni pe nume,
Trec sutele de ani la-ntamplare.
Aicea sunt : mã~ a~la, un oarecare,
apoi cad iarasi în bezne postume.

Dar ce-i ? S-a rupt cerul ? E mort Dumnezeu ?
Si suntem numai trei din toate ?
Viata-i de scrum si am rãmas în cetate
doar noi : vesnicia, celula si eu !...

De-as zari macar o frantura de stea !
Ce fiara-i vesnicia, ce fiara !
I-as cere sã-mi dea un capat de sfoara
si de milenii sã mã spanzur cu ea. 

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, în celula
si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura :
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
si mi-a facut semn ca sa tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina :
- Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea capatâna
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani…

Când m-am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celula si era luna,
numai Iisus nu era nicairi…

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul : nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
cu sulita lor m-au strapuns…

- Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .
Din luna venea fum de catui…
M-am pipait… si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui. 

TEATRU/FILM 29 Aprilie

În regia Mircea Veroiu

Biografie

Mircea Veroiu (n. 29 aprilie 1941, Târgu Jiu - d. 26 decembrie 1997) a fost un actor, scenarist și regizor român. A urmat Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, pe care îl absolvă în 1970. În anii 1970, Mircea Veroiu se impune printre cei mai apreciați regizori din generația sa. Abordează subiecte variate și, dând dovadă de tact în relația cu organele de cenzură, va putea produce, în medie, un film pe an. Spre mijlocul deceniului se arată tot mai interesat de genul western, urmărind în paralel evoluția așa-numitelor western spaghetti (produse în Italia și Spania); participă la conturarea genului „ostern” (replica țărilor din „Blocul de Est”), atât în calitate de regizor, cât și ca actor.

După succesul filmului Adela, încununat cu premiul cel mare acordat la Festivalul de Film de la San Remo din 1985, Veroiu se hotărăște să plece în Franța, la Paris. Se va stabili aici în 1986; lumea filmului francez nu îi oferă primirea sperată. După revoluția din decembrie 1989, Veroiu revine în țară. În 1994 este numit directorul Studioului de Creație „Profilm”.

Înainte de a intra la UNATC, Mircea Veroiu a urmat Institutul de Educație Fizică și Sport, a fost trimis în post de profesor de sport la o școală de sat din Oltenița. După ce nu s-a prezentat la post, a fost dat în urmărire.

Mai târziu, a fost soțul actriței Elena Albu.

Artistul a decedat în anul 1997 și a fost incinerat

Filmografie

Ca regizor ·         Ceasul (1970) – filmul de absolvire a IATC ·         Apa ca un bivol negru (1971) ·         Nunta de piatră (1972) – în colaborare cu Dan Pița ·         Șapte zile (1973) ·         Duhul aurului (1974) ·         Hyperion (1975) ·         Dincolo de pod (1975) ·         Între oglinzi paralele (1978) ·         Artista, dolarii și ardelenii (1980) ·         Semnul Șarpelui (1981) ·         Așteptând un tren (1982) ·         Sfârșitul nopții (1982) ·         Să mori rănit din dragoste de viață (1984) ·         Adela (1984) ·         Umbrele soarelui (1988) ·         Somnul insulei (1994) ·         Craii de Curtea Veche (1995) ·         Scrisorile prietenului (1996) ·         Femeia în roșu (1997)

Scenarist[modificare | modificare sursă] ·         Nunta de piatră (1972) - segmentul „Fefeleaga” ·         Dincolo de pod (1975) ·         Adela (1984) ·         Somnul insulei (1994) - în colaborare cu Bujor Nedelcovici ·         Femeia în roșu (1997) Actor[modificare | modificare sursă] ·         Actorul și sălbaticii (1975) ·         Înarmat și foarte periculos (1976) ·         Oaspeți de seară (1976) ·         Rîul care urcă muntele (1977) ·         Rug și flacără (1979) ·         Trenul de aur (1986)

Scenarist

·         Nunta de piatră (1972) - segmentul „Fefeleaga”

·         Dincolo de pod (1975)

·         Adela (1984)

·         Somnul insulei (1994) - în colaborare cu Bujor Nedelcovici

·         Femeia în roșu (1997)

Actor

·         Actorul și sălbaticii (1975)

·         Înarmat și foarte periculos (1976)

·         Oaspeți de seară (1976)

·         Rîul care urcă muntele (1977)

·         Rug și flacără (1979)

·         Trenul de aur (1986)

Nunta de Piatră (Dan Piţa & Mircea Veroiu, 1972): http://youtu.be/SpXZBhnGcMU;

Craii de curtea veche: http://youtu.be/5a8_STP9S30.

Cu Florin Călinescu

Biografie

Florin Călinescu (n. 29 aprilie 1956, Timișoara) este un actor român de teatru și de film și realizator de emisiuni de televiziune.

A absolvit secția umanistă a Liceului C.D. Loga în 1975 și UNATC-ul.^[2] A debutat în cinematografie în anul 1981 în Lumini și umbre. A colaborat des cu regizorul Nae Caranfil, care l-a distribuit în filme precum E pericoloso sporgersi, Asfalt Tango și Filantropica,^[3] jucându-se pe sine în ultimul film ca prezentator al variantei fictive a emisiunii Chestiunea Zilei.^[4]

La începutul anilor 90 a debutat ca prezentator radiofonic cu emisiunea „Duminicile celor singuri” de la Pro FM.^[5]În 1996 ajunge la PRO TV, unde realizează emisiunea Ora șapte, bună dimineața,^[6] urmată de Chestiunea Zilei între 1997 - 2001 și 2003.^[7] În 2000 primește titlul de cetățean de onoare al municipiului Timișoara.^[8] În 2001 este numit director general al postului Tele 7 abc.^[7] În 2003 a devenit directorul ziarului Știrea zilei.^[9] Revine în 2003 la Pro TV unde prezintă emisiunea Procesul etapei^[10] timp de un an.^[11] Între 2005 și 2007 a fost realizatorul emisiunii „Om la om” de la TV Sport.^[12][3]

În 2008 a candidat din partea PNL pentru un loc de senator în colegiul nr. 4 din Argeș, dar nu a fost ales.^[3] Între anii 2000 și 2014 a fost director al Teatrului Mic.^[13] Deține un restaurant și mai multe firme.^[14]

A fost căsătorit timp de 27 de ani cu actrița Ana-Maria (Anmary) Călinescu (28 februarie 1958 - 28 februarie 2005) până la moartea acesteia,^[15] cu care a avut doi fii: Luca (d. 2012) și Petru.^[3] Din 2015 este jurat al emisiunii Românii au talent.

Filmografie

·         Lumini și umbre: Partea I (1981)

·         Lumini și umbre: Partea II (1982)

·         Întunericul alb (1982)

·         Clipa de răgaz (1986)

·         Enigmele se explică în zori (1987)

·         Balanța (1992) - Securist

·         Asfalt Tango (1993) - Bișnițarul

·         O vară de neuitat (1994)

·         Nostradamus (1994)

·         E pericoloso sporgersi (1994)

·         Prea târziu (1996)

·         Filantropica (2001)

·         Maria (2003)

·         Băieți buni (2005) - serial TV

·         Poveste de cartier (2008)

·         Tanti Florica (2012)

Clipa de singuratate: https://youtu.be/Y2DV2aVIRlU;

De B Șt Delavrancea

Biografie

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile ...“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță“ - și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor ...“

Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 - 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.

Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.

Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.

Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții. La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistă personală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române^[2]. Atras de copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democrația și Voința națională. Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuță și, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori. De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei„se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrășcanu.

Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat și entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrățișa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu și Andreescu, pe care l-a admirat sincer:

„În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (...). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic și suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face să înțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale esențialului din natură“ (Democrația, 1883)

Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale, elocința (arta cuvântului) a jucat și la români un rol esențial. Primele noastre manifestații și creații oratorice își găsesc începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile lui Gheorghe Lazăr din epoca revoluționară a lui Tudor Vladimirescu se anticipau cele ale lui M. Kogălniceanu și Simion Bărnuțiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru unirea principatelor și pentru dobândirea independenței naționale.

În același timp s-a afirmat pe un plan superior și elocința universitară și academică, reprezentată îndeosebi de Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu și Al. Papiu-Ilarian. Paralel cu aceasta, s-a dezvoltat și oratoria politică parlamentară, în care aveau să strălucească Take Ionescu și Barbu Delavrancea. Take Ionescu venise de la Paris, unde studiase dreptul, cu reputația de a fi o adevărată „gură de aur“, iar Barbu Delavrancea avea să fie numit de Titu Maiorescu, așa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului“. Gheorghe Adamescu, confirmă în Istoria sa a literaturii române: „Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu - după ce Delavrancea s-a alipit la politica conservatoare - l-a declarat "cel mai mare orator al epocii noastre". E drept că în acțiune sunt puțini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc același efect.”

În campania oratorică dezlănțuită de N. Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea cutreiera țara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro-Ungaria. Luând cuvântul la una din ședințele Academiei Române, Delavrancea dădea glas vibrant ideii de unitate națională: „Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. Cântăm aceleași cântece și aceeași doină ... Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt și ai noștri ... Visul atâtor generații de strămoși, de moși și de părinți l-am visat și noi, și acum îl vedem aevea“. Același orator afirma cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării“.

Lui Delavrancea i-a fost dat să-și întreacă dotații confrați prin harul genialității. Acesta avea să se manifeste mai ales la oratorul politic și la avocatul penal. De pe tribună și de la bară se desfășura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea cuvântului său rostit, „monstrul“ în acțiune (Șerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se cutremura de forța emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Așa s-a întâmplat în martie 1909, când acțiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentației în scop de binefacere, la Teatrul Național din București, de către un grup de amatori din „înalta societate“, în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante adeziuni din toate unghiurile țării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum însă manifestația părea a avea și o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a vorbit studenților, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în fața legației franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani consecutivi (1902, 1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a lui Caion împotriva lui Caragiale, pe care-l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria intitulată Inocent, Delavrancea apără, chiar și împotriva celui mai mare avocat al timpului, Take Ionescu, pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.

Oratorul și confereințiarul își păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate și patetism. Ține conferințe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii, fiind prezent la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuță: „un cult pios pentru popor“ (exemplu, conferința Țăranul nostru și țăranul mizeriei: „Însăși libertatea, supremul element al demnității umane, pentru el nu există aproape cu desăvârșire“). După ce abordase în diverse intervenții Raportul dintre agricultură și industrie, în 1886 va deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei și limbii populare. Va pune, de exemplu, câteva probleme estetice în conferința Despre limba românească, cu ecouri ample în presă. Urmează, în același an, conferința Retorica populară, cu elemente concrete în analiza materialului folcloric. În mai multe localități din țară, va conferenția despre Logica în creațiunile populare și Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într-un anume mod, substanța discursului de recepție de la primirea în Academie.

Oratorul s-a afirmat și în calitate de conferențiar la Universitatea din București într-un curs de folclor, în 1893, „primul ținut de pe o catedră universitară din București“. Ajuns în Parlament, într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în sprijinul ideii de dreptate și de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și pentru unitatea noastră națională.

În răspunsul său de la Discursul de recepție la Academia Română, Iacob Negruzzi aducea următorul elogiu oratorului Delavrancea: „Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în public, ți-am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnații, dar puținii oratori ce s-au produs la noi în generația mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră și accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată și curgătoare, înșirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică și mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune, ci de a convinge“.

Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric: I. Inocent (11 martie 1902) - „Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor!“

·         Pledoarie împotriva publicistului Constantin Alexandru Ionescu (Caion), adversar al lui I.L. Caragiale, care-l acuzase pe acesta c-ar fi plagiat în Năpasta.

·         Evidențiază personaltiatea marelui dramaturg.

·         Apără opera unui mare scriitor.

II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913) - „Poezia este exprimarea artistică a unei acțiuni, fie acțiune obiectivă, fie acțiune subiectivă. Acțiunea, în primul rând, se arată prin verbe. Și este știut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele și vârsta persoanelor, înfățișarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea lui este acțiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Și cel mai important mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esențialul acțiunii, la verb“.

·         Discurs de recepție, rostit cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

·         Omagiu adus geniului creator al poporului.

·         Sinteză a cercetărilor sale anterioare despre folclor, cu observații analitice de reală subtilitate și incontestabilă valoare privind unele trăsături ale producțiilor populare.

·         „Remarcă printre procedeele poetului noația sintetică a aspectelor văzute, nota fosforescentă, așa cum își va constitui el însuși tablourile sale ...“ (T. Vianu)

III. Patrie și patriotism (24 ianuarie 1915) - „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscolește toate puterile din om și, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existența lui și-l face să moară de bună voie pentru liniștea și mărirea unor urmași pe care nu-i cunoaște și nu-i vor cunoaște. (...) Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și peste mări, și numai când suntem departe și în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri“.

·         Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română“.

·         Frază plină de armonie, prin cadența ritmului, prin plasticitatea imaginilor.

IV. Pământ și drepturi (9 iunie 1917) - „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64. Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinți: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogățiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea și dorul și am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu pașii făcuți înspre dânsul (...). Sunt al țăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagă suferințele moșilor și strămoșilor mei. În mine se adună suferințele veacurilor trecute și ies la iveală și le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.

·         Discurs ținut în ședința Camerei.

·         Pagini de vibrantă poezie mesianică.

·         Stil solemn - confesiv.

·         Statornic în a-și afirma o conștiință a autenticității sale populare.

·         „... unul din discursurile sale cele mai răsunătoare“. (T. Vianu)

• Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească.
• La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpulului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.
• Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație:
• „Dar sunt alții cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale - cine ar fi crezut că ne va lăsa așa de curând - care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuță, care a turnat în bronz inspirațiunile lui de adevărat poet, Coșbuc, care a desprins dintr-un ghers al poporului strigăte și poeme de care suntem mândri, și alții mai tineri, cărora li s-ar potrivi așa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n'attend pas le nombre des années ...»“

Nuvele și povestiri

·         Sultănica (1885)

·         Apă și foc

·         Sorcova (1885)

·         Odinioară

·         De azi și de demult

·         Văduvele

·         Liniște (1887)

·         Paraziții (1892)

·         Trubadurul (1887)

·         Zobie

·         Milogul

·         Înainte de alegeri

·         Iancu Moroiu

·         Domnul Vucea

·         Bursierul

·         Șuier

·         Răzmerița

·         Bunicul

·         Bunica

·         Boaca și Onea

·         Micuții

·         Angel Demetriescu

·         Irinel

·         Hagi-Tudose (1903)

Basme

·         Neghiniță

·         Norocul dracului

·         Moș Crăciun

·         Palatul de cleștar

·         Dăparte, dăparte

·         Delavrancea

·         Stăpânea odată (1909)

Proză poetică

·         Nu e giaba cafea

·         Sadi-el-Mahib

·         Fanta-Cella

·         Sentino

Dramaturgie

·         Trilogia Moldovei:

·         Apus de soare (1909)

·         Viforul (1910)

·         Luceafărul (1910)

·         A doua conștiință

·         Irinel (1912)

·         Hagi-Tudose (1912)

Apus de Soare - Barbu Stefanescu Delavrancea: 

Intre ocna si ospiciu - Stefan Berciu

Fetele Didinei - Victor Eftimiu

Padurea impietrita - Robert Emet Sherwood 1958

GÂNDURI PESTE TIMP 29 Aprilie

Gala Galaction – Citate:

Barbu Ştefănescu Delavrancea – Citate: