REVISTA

IMPORTANȚA ZILEI DE ASTĂZI ÎN ISTORIE, RELIGIE ȘI ARTE, NR 212 DIN 22 APRILIE 2018

ISTORIE PE ZILE 22 Aprilie

Evenimente

· 1500: Navigatorul portughez Pedro Álvares Cabral a descoperit Brazilia. Pedro Álvares Cabral (c. 1467 sau 1468 – c. 1520) a fost un nobil, comandant militar, navigator și explorator portughez. Cabral a efectuat prima explorare substanțială a coastei nord-estice a Americii de Sud și a revendicat-o în numele Portugaliei. Deși detaliile tinereții lui Cabral sunt neclare, se știe că provine dintr-o familie de mici nobili și că a avut parte de o educație aleasă. În urma noii rute deschise de Vasco da Gama, a fost numit în fruntea unei expediții în 1500,în jurul Africii. Scopul acestei întreprinderi a fost revenirea cu mirodenii de valoare și stabilirea de relații comerciale în India—ocolind monopolul asupra comerțului de mirodenii deținut la acea vreme de negustorii arabi, turci și italieni. La 21 aprilie au fost văzute alge, ceea ce i-a făcut pe marinari să creadă că se apropie de coastă. A doua zi după-amiaza, miercuri 22 aprilie 1500, bănuiala li s-a confirmat atunci când au ancorat lângă ceea ce Cabral a botezat Monte Pascoal („Muntele Paștelui”, întrucât era săptămâna Paștelui). Acest punct se află pe coasta nord-estică a Braziliei de astăzi.

· 1509: Henric al VIII-lea a fost încoronat rege al Angliei. Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) a fost rege al Angliei din 21 aprilie 1509 până la moartea sa. Henric al VIII-lea a fost al doilea monarh al Casei Tudor, succedând tatălui său, Henric al VII-lea. Este faimos datorită faptului că a avut șase soții: Catherine de Aragon, Anne Boleyn, Jane Seymour, Anne de Cleves, Catherine Howard și Catherine Parr. Henric VIII a fost al doilea fiu al lui Henric VII și al Elisabetei de York. Fratele său mai mare, Arthur, Prinț de Wales, a murit în 1502, lăsându-l pe Henric moștenitor al tronului.

· 1529: Spania și Portugalia au încheiat un tratat la Zaragoza, prin care își împărțeau coloniile din emisfera estică. Această împărțire a completat Tratatul de la Tordesillas din 1494, stabilind zonele de influență colonială ale celor două puteri maritime ale timpului.

· 1866: A avut loc primul concert simfonic din București, la Teatrul cel Mare, sub conducerea lui Eduard Wachmann (în program, lucrări de Beethoven, Mozart, Haydn).

· 1866: Oamenii de cultura basarabeni Constantin Stamati, Alexandru Hîjdeu şi I. Străjescu, au fost desemnaţi membri activi ai Societăţii Literare Române (viitoarea Academie Română). La 12 septembrie 1870, Al. Hîjdeu şi I. Străjescu au fost aleşi membri de onoare ai acestei Academii.

· 1867: S-a adoptat prima lege monetară din România, prin care Leul a fost desemnat unitatea monetară a Statului Român. 1 leu era era subdivizat in 100 de bani. Legea monetară din 22 apr./4 mai 1867 prevedea emisiunea de monede din aur (20, 10 şi 5 lei), argint (2 şi 1 lei, precum şi 50 bani) şi bronz (10, 5, 2, 1 bani). Baterea monedei din aur şi argint a fost întârziată nu numai de lipsa mijloacelor financiare, dar şi de natura relaţiilor de dependenţă a statului român faţă de Imperiul otoman. Luând în consideraţie aceste dificultăţi, legea monetară din anul 1867 prevedea ca, pentru început, să se bată doar monede de bronz. Astfel, până la înfiinţarea Monetăriei Statului în anul 1870, a fost comandată baterea de monede la fabricile Watt & Co. şi Heaton din Birmingham, precum şi la monetăria din Bruxelles. În primul deceniu de la legea monetară au fost bătute monede din aur în cantităţi mici (102 000 lei), faţă de cele din bronz (4 mil. lei doar la prima comandă din 1867) şi de cele din argint (cca 14 mil. lei între 1873-1876). Până atunci in Romania nu exista cu adevărat un sistem monetar. Principele Alexndru Ioan Cuza a încercat să facă o monedă naţională, numită “român” sau “romanat”, un “român”, având 5 grame şi fiind din argint, dar nu a reuşit din cauza piedicilor puse de Imperiul Otoman, care nu a acceptat ca un stat vasal să aibă monedă naţională. Dar de unde vine denumirea de “leu”? Până în secolul XVII, inclusiv, pe teritoriul principatelor circulau multe monede străine, iar leul era o unitate de cont, cu ajutorul careia se aduceau la acelaşi numitor celelalte monede străine. Leul era o fostă monedă olandeză de argint, numită talerul – leu, sau Lowenthaler, care avea imprimat pe revers un leu ridicat în două labe. Această monedă avea o largă circulaţie pe teritoriul ţării noastre, datorită comerţului dintre Imperiul Otoman şi Vestul Europei. Din secolul XIII, talerul – leu a dispărut din circulaţie. Prin legea din 1867 s-a introdus, practic, bimetalismul aur – argint. Unitatea monetară era leul de argint de 5 grame. S-au bătut apoi monedele de argint de 2 lei, de 1 leu şi de 0, 50 de bani. S-au mai bătut monede de aur de 5, de 10 şi de 20 lei, şi monede de cupru de 1, de 2, de 5 şi de 10 bani. Prima Monetarie a fost infiintata la data de 24 februarie 1870 intr-un sediu de pe Soseaua Kisselef, eveniment desfasurat in prezenta domnitorul Carol I, a primului ministru Alexandru Golescu si a lui I.C. Bratianu.

· 1907: Sub conducerea lui Alexis Nour, la Chişinău, gubernia Basarabia, apare ziarul Viaţa Basarabiei, difuzat pînă la 25 mai 1907. Viaţa Basarabiei, editata pe cont propriu de Alexandru Nour, apărea atît cu litere ruseşti, cît şi „cu litere româneşti pentru marele public inteligent al Basarabiei şi tuturor ţărilor locuite de români”, motiv pentru care a dispărut după numai şase numere. Rusificarea pătrunsese adînc, în spiritul locuitorilor Basarbiei, astfel incat Alexe Nour, consemna în ziarul Viaţa Basarabiei: „Aici nici florile nu mai înfloresc şi nici păsările nu mai cîntă, ne-am educat ruseşte şi am pierdut cheia de la inima ţăranului.” Alexis Nour (născut Alexei V. Nour, cunoscut de asemenea, sub numele de Alexe Nour sau Alexie Nour, a fost un boier moldovean născut în gubernia Basarabia care a activat ca publicist, activist şi eseist, remarcandu-se mai ales pentru susţinerea Unirii României cu Basarabia şi pentru critica sa la adresa stapanirii rusesti. Trebuie menţionat că şi după terminarea studiilor la Kiev, Al.Nour nu cunoştea limba română, dar a reuşit să o înveţe ,să o iubească, şi sa o propage cu succes la maturitate. Colaborînd iniţial la publicaţia de limbă rusă Bessarabskaia jizni (Viaţa Basarabiei), a fost unul dintre fondatorii ziarului Basarabia şi atunci cînd acesta şi-a suspendat apariţia, el,a deschis pe cont propriu ziarul Viaţa Basarabiei, încercînd să păstreze consecutivitatea unei apariţii periodice în limba română. După un an petrecut în România, unde a şi învăţat limba română, Alexis Nour relatează: „…întors mai tîrziu la Chişinău, în momentul de înviorare a vieţii politice şi intelectuale, am luat parte activă în mişcarea presei de acolo.Am scris în româneşte, mai întîi la Basarabia, prima gazetă moldovenească, apărută la 1 iunie 1906, apoi la Adevărul şi Viaţa Românească în martie 1907. Am urmat de atunci, sub imperiul nevoilor zilnice, toată gama scrierilor beletristice: nuvele, schiţe, amintiri şi traduceri. Între anii 1907—1914 am fost corespondentul presei din vechiul regat asupra situaţiei din Basarabia. De la 1914 şi pînă astăzi am colaborat la Viaţa Românească, Adevărul literar şi însemnări literare, ajungînd acum, în pragul bătrîneţilor, la vechea revistă a junimiştilor Convorbiri literare”. Alexis Nour a semnat A.N. (Viaţa Românească, 1915); As.Nr. (Convorbiri literare, 1928). În conflict cu autorităţile ruse, în cele din urmă s-a stabilit definitiv în Regatul României. În timpul Primului Război Mondial, Nour a militat împotriva oricărei alianţe militare între România şi Rusia, fiind un susţinător al apropierii de Puterile Centrale si al unei ofensive militare în Basarabia, şi al anexarii Transnistriei locuita de o numeroasa comunitate romaneasca.A militat pentru drepturile omului, pentru reforma agrara, si pentru acodarea de drepturi cetatenesti femeilor. Alexis Nour a elaborat şi o hartă etnică a Basarabiei, privitor la care politicianul şi scriitorul basarabean Constantin Stere consemna în broşura sa „Un caz de conştiinţă’ (Buc, 1921): ”…În timpul neutralităţii a apărut prima hartă etnografică a Basarabiei, publicată de Alexe Nour, în care era indicată, sat cu sat, naţionalitatea locuitorilor Basarabiei, şi de unde reieşea luminos caracterul curat românesc al acestei provincii.Harta aceasta a fost numai o singură zi la librării, pe urmă a fost scoasă din circulaţie…”. Alexe Nour a tipărit în 1915 un studiu amplu la aceeaşi temă, intitulîndu-l „Alsacia-Lorena româno-rusă”.

· 1913: "Pravda", "vocea" Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și-a făcut apariția în Petersburg. Pravda a fost fondat ca ziar al muncitorilor în 1912. Bolșevicii au început publicarea legală a ziarului în Sankt Peterburg pe 22 aprilie 1913. Era o vreme a frământărilor, de 1 mai 1913 a avut loc o greva a aproape 400.000 de oameni, în ziar fiind publicate scrisori ale muncitorilor, arătând care era starea lor de spirit și agitând mulțimea. Pravda a fost considerat de comuniști drept succesorul ziarului socialist Iskra (Scânteia). Vladimir Ilici Lenin, care controla ziarului, l-a plasat pe Stalin în redacția acestuia. Stalin a făcut pentru prima oară parte din colectivul redacțional până când a fost exilat în 1913. În această perioadă, linia mai moderată a redacției a fost în contradicție cu cu atitudinea mai combativă a lui Lenin, redactorii au cenzurat sau au refuzat să publice unele articole ale conducătorului bolșevic. Guvernul Rusiei a încercat de mai multe ori să oprească publicarea ziarului, dar bolșevicii aveau peste 40.000 de cititori fideli și și-au creat o rețea independentă de distribuitori.

· 1915: La această dată a avut loc primul atac cu gaze asfixiante, folosite de germani pe frontul din Flandra, în timpul primului război mondial (în 1917, în jurul localității belgiene Ypres, vor fi utilizate pentru prima oară gazele toxice, iperita luându-și numele de la acest oraș; la 13 ianuarie 1993, la Paris se va semna "Convenția cu privire la interzicerea elaborării, producerii, depozitării și utilizării armamentului chimic și lichidarea acestuia", intrată în vigoare la 29 aprilie 1997).

· 1918: La Iaşi, la 9/22 aprilie 1918 regele Ferdinand a semnat Decretul regal nr. 842 de promulgare a Unirii Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu România. Decretul a fost semnat de regele Ferdinand I al României şi contrasemnat de Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de Miniştri şi Dem. Dobrescu, ministru de justiţie. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării votase unirea cu România. Pentru unirea cu România au votat favorabil 86 de deputaţi, 3 împotrivă, 36 s-au abţinut, iar 13 deputaţi au lipsit. Proclamaţia Sfatului Ţării stipula: „Republica Democrată Moldovenească Basarabia, în hotarele ei dintre Prut şi Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”. Prim-ministrul Alexandru Marghiloman declara: „În numele poporului român…cu mândrie iau act de declaraţia Domniilor voastre pentru unire şi declar că Basarabia este de acum unită pe vecie cu România, unită şi nedespărţită…Am luat act de declaraţia dumneavoastră şi în numele guvernului român declar că o primesc”. Regele Ferdinand a transmis un mesaj telegrafiat: „Un vis frumos s‘a înfăptuit. Din suflet mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restrişte, ca o mângâiere, să văd – după o sută de ani – pe fraţii noştri basarabeni revenind la Patria Mamă”.

· 1925: Eveniment în lumea automobilisticii: uzinele Ford, din Anvers, au fabricat 50.000 de mașini în serie.

· 1928: Apare Legea pentru regimul general al cultelor în România, care garanta libertate şi protecţie pentru toate cultele.

· 1932: este adoptată legea pentru organizarea învăţămîntului universitar din România.

· 1962 - A fost înfiinţată, la Bucureşti, Asociaţia Internaţională de Studii Sud–Est Europene.

· 1968, 22-25: A avut loc plenara CC al PCR care a dezbătut raportul comisiei însărcinate cu cercetarea represiunilor anterioare din partid şi din stat; a fost condamnat rolul jucat în aceste represiuni de Gh. Gheorghiu-Dej şi de Alexandru Drăghici, fostul ministru de interne, şi s-a hotărât reabilitarea unor victime. Privită din perspectiva istoriei, plenara a însemnat, în lupta pentru putere, o victorie categorică a lui Nicolae Ceauşescu asupra întregii conduceri anterioare a partidului (sau, cum se spune azi, asupra „baronilor” lui Dej). Plenara nu a luat însă în discuţie procesele, cu peste o sută de mii de deţinuţi politici, din perioada 1947-1964, singura excepţie a fost „procesul de la Canal” (1952), condamnaţii fiind reabilitaţi. Ulterior s-a constatat că întregul „proces de la Canal” fusese supervizat de Gheorghe Gheorghiu-Dej

· 1980 - S-a încheiat construcţia primei nave transportor frigorifice construită în ţară (la Galaţi), “Polar 7”, cu o capacitate de 6.800 tdw.

· 1990: După un miting electoral al PNȚCD (înaintea alegerilor din 20 mai), o parte dintre manifestanți s-au baricadează în Piața Universității din București (unul dintre locurile-simbol ale Revoluției anticomuniste din decembrie 1989), blocând (până la 13 iunie) circulația pe cele două artere principale ce străbat această zonă centrală a Capitalei. Această acțiune social-politică prin care se cerea lichidarea puternicelor ramasițe ale comunismului din țara, a căpătat denumirea de „fenomenul Piața Universității”.

· 1991 - A avut loc premiera filmului “Piaţa Universităţii–România” ( regizor Stere Gulea) la cinematograful “Scala” din Bucureşti.

· 1993 - A avut loc inaugurarea oficială a Muzeului Memorial–Holocaust, primul monument naţional dedicat de către americani unei tragedii europene – memoriei celor 6 milioane de evrei şi a altor milioane de victime ale fanatismului nazist.

· 1993: A fost adoptată Hotărârea de Guvern nr. 156 din 22/04/93 privind instituirea Zonei libere Sulina şi înfiinţarea Administraţiei Zonei Libere Sulina.

· 1996: Consiliul Național Palestinian și–a deschis lucrările, dupa 32 de ani de exil.

· 1998 - România a ratificat Convenţia Europeană care echivalează diplomele universitare cu cele obţinute în ţări membre ale CE.

· 1999: Parlamentul României aproba cererea NATO de acces in spatiul aerian al țarii noastre, pentru operațiunile militare indreptate impotriva Iugoslaviei.

· 2005: Postul de televiziune Al-Jazeera a difuzat o înregistrare cu cei trei jurnaliști români răpiți în Irak, postul susținând că răpitorii cer retragerea trupelor române din Irak în patru zile, altfel vor ucide ostaticii.

· 2016: Exlcuderea României de la Concursul Eurovision. European Broadcasting Union (EBU) – cea mai mare asociaţie a televiziunilor publice din lume – a publicat un comunicat prin care a anunţat că a retras dreptul TVR de a participa la concursul de muzică uşoară, ce urma să se desfăşoare pe 14 mai la Stockholm, în luna mai. Acest lucru atrage după sine exlcuderea României de la Eurovision. Autoritățile de la București au fost informate azi că România va fi exclusă de la competiția Eurovision din acest an din cauza datoriilor pe care țara noastră le are față de organizatori. Asta înseamnă că intrarea în concurs a cântărețului Ovidiu Anton a fost anulată. România datorează organizatorului European Broadcasting Union (EBU) 14,5 milioane de euro. Situaţia este fără precedent în istoria EBU, TVR fiind prima televiziune exclusă din asociaţie. De asemenea, excluderea unei ţări din concursul Eurovision este o premieră. De asemenea, oficialii EBU au avertizat că TVR se confruntă cu excluderea si de la alte evenimente globale comune, inclusiv acoperirea turneului de fotbal Euro 2016 din iunie și a Jocurilor Olimpice de la Rio din luna august. Decizia EBU a venit în ciuda faptului că Premierul Dacian Cioloș a promis la începutul acelei săptămâni că va găsi o soluție pentru a evita excluderea României de la o competiție care a inregistrat o audiență la nivel mondial de 197 milioane de telespectatori în anul 2015.

Nașteri

· 1451: S-a nascut regina Castiliei si Leonului, Isabela I (d. 26 noiembrie 1504). Ea și soțul său Ferdinand al II-lea de Aragon au intarit stabilitatea ambelor regate si au pus bazele unificarii politice a Spaniei. Papa Alexandru al VI-lea i-a numit pe Isabella si pe soțul ei, Monarhi Catolici, fapt pentru care istoria o evoca de multe ori sub numele de Isabel la Católica (Isabela Catolica). În 1480, impreuna cu sotul sau a organizat Curtea de la Toledo, unde, sub supravegherea lor , cinci consilii regale și 34 reprezentativi civili au elaborat un cod de legi și edicte care avea să stea la baza organizarii viitoarei Spanii. Se stabilea centralizarea puterii și se începea revigorarea economiei și justiției din teritoriile controlate. Ca parte al acestui cod, și cu scopul de a uniformiza religios regatele, Ferdinand și Isabela i-au solicitat Papei Sextus al IV-lea să autorizeze Inchiziția. În 1483, Tomás de Torquemada a devenit primul Inchizitor General. 1492 a fost un an important pentru Isabela: a avut loc cucerirea Granadei, deci finalizarea Reconquistei, încrederea acordată lui Columb a dat roade, și a luat decizia de a-i expulza pe evrei. Regina Isabela respinsese de trei ori planul lui Cristofor Columb de a ajunge în Indii prin vest. Condițiile puse de acesta (să fie numit amiral; să fie numit guvernator în teritoriile descoperite de el, și postul să devină ereditar; zece la sută din profituri) au fost pana la urma acceptate, iar expediția a început pe 3 august și s-a terminat pe 12 octombrie. Columb s-a întors în anul următor, fiind primit ca un erou, prezentându-și descoperirile monarhilor spanioli, aducând aur și nativi din insulelor descoperite in noul continent ce avea sa fie denumit mai tarziu America. Spania a intrat într-o epocă de aur a explorării și colonizării. În 1494, prin Tratatul de la Tordesillas, Isabela și Ferdinand au împărțit impreuna cu regele Ioan al II-lea al Portugaliei si cu aprobarea Papei, pământul din afara Europei. Tratatul se baza pe o hotărâre a papei Alexandru al VI-lea, din anul 1493, mai exact prin bula numită Inter caetera care stabilea o frontieră maritimă de 480 de kilometri V de Insulele Capului Verde, atribuind teritoriile de la Vest, Castiliei. Astfel noile teritorii descoperite erau împărțite de-a lungul meridianului de 46 grade vest. Teritoriile de la V de acest meridian urmau să aparțină Spaniei, iar teritoriile de la E Portugaliei. Această împărțire a lumii a fost completată odată cu semnarea Tratatul de la Zaragoza pe data 22 aprilie 1529. Reginei Isabela i se atribuie urmatoarea reflectie: „Plutește înainte, și dacă pământul pe care îl cauți nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea pentru a-ți răsplăti îndrăzneala.”

· 1610: Papa Alexandru al VIII-lea (d. 1691)

· 1640: S-a născut Mariana Alcoforado, prozatoare, portugheză şi călugăriță în cadrul mănăstirii Convento de Nossa Senhora da Conceição din Beja, (22 apr.1640 – 28 iul. 1723). Este autoarea presupusă a celor cinci scrisori rămase în istoria literară sub titlul de Scrisori portugheze traduse în franceză (“Lettres portugaises traduites en français”), publicate în 1669 de către librarul parizian Claude Barbin. Scrierea este considerată o capodoperă a literaturii de dragoste, iar autoarea ca precursoare a romanului sentimental şi epistolar.

· 1724: S-a născut filozoful Immanuel Kant. A fost unul din cei mai mari gânditori din Germania si din
istoria culturii apusene, autorul lucrărilor „Critica raţiunii pure”, „Critica raţiunii practice”, „Metafizica moravurilor”; (m. 12 februarie 1804).

· 1766 - S–a născut scriitoarea franceză Germaine Necker, cunoscută sub numele de Madame de Staël, cunoscută drept o luptătoare neobosită pentru libertate. Scriitoarea a susţinut că există o legătură condiţionată între literatură, dezvoltarea socială, momentul istoric şi climă. Prin opera şi viaţa sa pasionantă, prefigurează romantismul (“Corinne sau Italia”, “Şapte ani în exil”, “Consideraţiile despre Revoluţie”) (m.1817). A trăit în Paris şi a influenţat viata literara în Europa, la cumpăna dintre secolele XVIII şi XIX.

· 1780: S-a născut in Transilvania, la Dezmir, comitatul Cluj, episcopul greco-catolic Ioan Lemeni. A fost suspendat din funcție de autoritățile austriece în anul 1848, ca urmare a trecerii sale de partea Revoluției de la 1848 din Ungaria. In timpul Revoluţiei de la 1848-1849 a prezidat, alături de Andrei Şaguna, Adunarea Naţională de la Blaj (din 3/15-5/17.V.1848), în cadrul căreia românii ardeleni au adoptat programul Revoluţiei române, intitulat „Petiţiunea Naţională”; (m.29 martie 1861, Viena)

· 1850: S-a născut la Năsăud, poeta română Veronica Micle (Ana Câmpeanu); d. 3 august 1889. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu. La 7 august s-a căsătorit cu profesorul universitar Stefan Micle, devenit mai tarziu rector al Universitatii din Iasi. În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu. Tot în 1872 debutează în revista Noul curier român cu două scrieri în proză. În timpul Razboiului de Independenta a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul oastașilor români răniți” și i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor. La 4 august 1879 moare soțul ei si Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie. Veronica donează Manastirii Varatec casa din Targu Neamt, moștenită de la mama ei. La 3 august 1889 se sinucide cu arsenic la Mănăstirea Văratec.

· 1852: William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg (d. 1912)

· 1868: Arhiducesa Marie Valerie de Austria, fiica cea mică a împăratului Franz Joseph (d.1924)

· 1870: S-a născut comunistul rus Vladimir Ilici Ulianov (Lenin), întemeietorul Uniunii Sovietice. S-a născut în Simbirsk (Ulyanovsk) avându-i ca părinți pe Ilia Ulianov și Maria Alexandrovna, (1835 – 1916), care avusese numele premarital „Blank”. Proveniența etnică și religioasă a lui Lenin era foarte eterogenă: avea ascendență calmîcă prin bunicii paterni, germană, prin bunica maternă care era luterană, precum și evreiască prin bunicul matern (care se convertise la creștinism). Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) a fost botezat după ritul bisericii ortodoxe ruse si a avut doi frați și trei surori, el fiind al treilea născut. A murit de sifilis la 21 ianuarie 1924. A condus partidul bolşevic şi a fost primul premier al Uniunii Sovietice; Vladimir Ilici a fost fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de „leninism”. „Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale.Se crede că a adoptat acest pseudonim ca să demonstreze antagonismul față de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung și care curge în direcția opusă. În orice caz, sunt multe teorii despre proveniența pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat niciodată alegerea sa. Uneori în Occident este în mod eronat numit „Nikolai Lenin”, deși nu a purtat niciodată acest nume.

· 1872: Prințesa Margareta a Prusiei (d. 1954)

· 1873: Ellen Glasgow, scriitoare americană (d. 1945)

· 1881: Aleksandr Kerenski, politician rus (d. 1970)

· 1891: Nicola Sacco, anarhist american de origine italiană (d. 1927)

· 1894 - S-a născut scriitorul Camil Petrescu. A fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie şi poet, cunoscut pentru volumele "Jocul ielelor", "Suflete tari", "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", "Patul lui Procust" şi "Teze şi antiteze" (m. 14 mai 1957). A debutat în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul Raul D.Între 1916 – 1918 a participat ca ofițer la primul război mondial, iar experiența trăită acum se regăsește în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930). În 1916, e mobilizat și pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăși în prima linie, dar cade prizonier. În timpul unui bombardament german își pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc. Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează “în șoaptă” eu rămîn vecinic absent”. Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la București. Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stînga, N. D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor și a eroului său, Ladima, din romanulPatul lui Procust. Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale Modernismului european, „Patul lui Procust”. În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1947 este ales membru al Academiei Române. Moare la 14 mai 1957, la București, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu „Un om între oameni” rămânand neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza romanul, drept „o întreprindere jalnică”. Motivul este simplu, Camil Petrescu îmbrățișase principiile realismului socialist și a devenit unul dintre cîntăreții noului regim comunist. Cu toate acestea nu i se pot nega contribuțiile novatoare în poezie si în tehnica romanului și in teatrul românesc.

· 1899: se naște Vladimir Nabokov - scriitor american de origine rusă. Faima lui Vladimir Nabokov este legată de un personaj - nimfetă, pe care l-a lansat în 1955, în Franța, prin intermediul unei edituri pariziene specializate în scrieri pornografice. Romanul Lolita, publicat în 1958 și în America, unde provoacă scandal, rămâne cea mai cunoscută carte semnată de Vladimir Nabokov. Fiind talentat de mic, Nabokov publică un prim volum de versuri la doar 15 ani. A mai scris nuvele, teatru, eseu, o autobiografie și a tradus din Pușkin în engleză și din Shakespeare, Goethe, Musset, Lewis Carroll în rusă. A fost distins cu National Book Foundation Medal, pentru activitatea sa literară.

· 1904: S-a născut Jacob Robert Oppenheimer, fizician, „părintele” bombei atomice. Printre importantele realizări ale lui Oppenheimer se numără aproximarea Born-Oppenheimer, lucrările privind teoria electron-pozitron, tunelarea cuantică, mecanică cuantică relativistă, raze cosmice; (m. 18 februarie 1967).

· 1909 - S–a născut, la Torino, neurobiologul Rita Levi–Montalcini, laureată a Premiului Nobel pentru Medicină pe anul 1986, împreună cu Stanley Cohen, pentru descoperirea factorilor de creştere NGF şi EGF, care contribuie la creşterea celulelor şi organelor.

· 1910: Friedrich Franz, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin (d. 2001)

· 1914: S-a născut filosoful evreu român comunist Constantin I. Gulian (Constantin Henri Ionescu-Gulian). A studiat la Sorbona și a fost membru al Asociației sociologilor de limba franceză. A publicat studii de etică, teoria culturii, antropologie filosofică, istoria filosofiei universale şi româneşti; membru titular al Academiei Române din 1955. După ce fusese „scuturat” într-un discurs al lui Leonte Răutu, s-a metamorfozat într-un instrument docil al regimului comunist. El a fost cel care “i-a demolat”, printre alţii, pe Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu; (m. 2011).

· 1916: Yehudi Menuhin, violonist, elev al lui George Enescu (d. 1999).

· 1919: Donald J. Cram, chimist american, laureat Nobel (d. 2001)

· 1922 - S–a născut prozatorul şi publicistul Ionel Bandrabur.

· 1924: S-a născut marele actor român de teatru și film Ion Lucian; (d. 2012). A fost fondatorul şi directorul (1964-1972) al Teatrului pentru Copii „Ion Creangă” şi al Teatrului „Excelsior” din Bucureşti (din 1990); (m. 2012).

· 1925: Aaron Spelling, producator american (d. 2006)

· 1927: S-a născut la Bucuresti, compozitorul și muzicologul român Pascal Bentoiu; (d. 21 februarie 2016, București). A studiat compoziția în particular cu Mihail Jora. A urmat cursurile Facultății de Drept din București (1945 – 1947) și apoi s-a înscris la Conservatorul din București (în septembrie 1947) însă nu a putut continua studiile din cauza taxelor exorbitante stabilite de regimul comunist pentru copiii personalităților din România interbelică. Dupa o perioada in care a activat ca cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor din București (1953-1956), Pascal Bentoiu s-a dedicat în întregime vocației de compozitor. A fost secretar al Secției de muzică simfonică, muzică de cameră și operă din cadrul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1968-1973), fiind primul președinte al acesteia ales după Revoluția română din 1989. Pascal Bentoiu a făcut parte din jurii ale unor concursuri de prestigiu. Este cel mai reputat expert în muzica compozitorului român George Enescu. A analizat toate lucrările acestuia și a completat unele dintre partiturile rămase neterminate: Simfoniile nr. 4 și 5, poemul simfonic Isis, Trioul cu pian în la minor. Este autorul celei mai importante cărți referitoare la opera muzicală a lui George Enescu, Capodopere enesciene (în curs de apariție și în limba engleză, în Statele Unite ale Americii). În calitate de muzicolog, Pascal Bentoiu a scris mai multe cărți, zeci de articole și studii în revistele de specialitate. A fost doctor honoris causa al mai multor universități din țară și din străinătate (dr.h.c.mult.), printre care Universitatea Națională de Muzică București, Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, Central College Pella, Iowa, S.U.A. A primit numeroase premii și distincții naționale și internaționale, decorații ale statului român. Printre acestea Premiul de Stat (1964), Premiul internațional „Italia” al Radioteleviziunii Italiene (RAI) din Roma (1968), Ordinul Meritul Cultural, cls. a III-a, cls. a II-a (1969, 1971), Premiul internațional „Guido Valcarenghi” din Roma (1970), premiile Academiei Române (1974, 1986) și premiile Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1971, 1975, 1978, 1979, 1980, 1983, 1985, 1987), Premiul Alianței Naționale a Uniunilor de Creatori ANUC (1992), Premiul revistei „Actualitatea muzicală”, Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Mare Ofițer (2000), Ordinul Steaua României în grad de Mare Ofițer (2007).

· 1931 - S–a născut criticul şi istoricul literar Alec Hanţă („Ideea de patrie în literatura română”).

· 1935: Fiorenza Cossotto, mezzo-soprană italiană

· 1936 - S-a născut Glen Campbell, chitarist, vocalist şi compozitor american (The Champs).

· 1937 - S–a născut actorul american Jack Nicholson („Oameni de onoare”, „Poştaşul sună întotdeauna de două ori”, „Vorbe de alint”).

· 1938: S-a născut la Bucuresti, inginerul electroenergetician Vlad Ştefăniţă Ionescu. In 1966 a devenit membru corespondent al Academiei Române. A avut contribuţii originale în teoria sistemelor, reprezentativă fiind „teoria signaturii” („Time varying discrete linear systems”/1994 etc.); (m.28 mai 2000, Bucuresti).

· 1939: Jason Miller, actor si dramaturg american

· 1943 - S-a născut Mel Carter, cântăreţ şi actor american.

· 1944: Jeanine Stavarache, actriță româncă de teatru și film.

· 1944 - S-a născut Joshua Rifkin, pianist şi compozitor american (Even Dozen Jug Band).

· 1948 - S-a născut Larry Groce, cântăreţ şi compozitor pop-folk american.

· 1950 - S-a născut Pete Carr, chitarist şi vocalist american (LeBlanc & Carr).

· 1950 - S-a născut Peter Frampton, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Humble Pie, Camel).

· 1951 - S-a născut Paul Carrack, clăpar şi vocalist britanic (Ace, Squeeze, Roxy Music, Mike & The Mechanics).

· 1951: Vladimir Spidla, premierul Cehiei (ales la 12 iulie 2002)

· 1953 - S–a născut Irinel Popescu, medic chirurg, şeful Clinicii de Chirurgie şi Transplant Hepatic de la Institutul Fundeni, realizatorul primului transplant hepatic din România.

· 1955 - S-a născut Arthur Baker, disc jockey şi producător de mix-uri american.

· 1958 - S–a născut artistul plastic Florian Lucan.

· 1964: Liliana Zaharia, prof. univ. dr.

· 1969 - S-a născut Craig Logan, basist britanic (Bros).

Decese

· 296:A murit Caius (sau mai probabil Gaius), al 28-lea Papa al Bisericii Catolice. Pontificatul său a fost de la 17 decembrie 283, până la moartea sa survenită pe pe 22 aprilie 296. Caius (sau mai probabil Gaius), rudă cu impăratul Diocletian . Informații considerate azi inexacte spun că a trăit timp de 8 ani în catacombe ca să scape de persecuția lui Diocletian ). Deși a pontificat o perioadă destul de îndelungată (13 ani) totuși despre activitatea lui ca pontif nu sunt date precise. Sfârșitul vieții sale a fost unul natural, așa îl prezintă și Calendarul Roman din 354, care nu îl enumără printre martiri. Interesant este și destinul mormântului său: în 1622 au fost descoperite rămășițile sale pământești în catacomba lui Calixt (unde a fost sigur înmormântat) și, din dispoziția papei Urban al VIII-lea au fost transferate în biserica care și azi îi poartă numele. Dar iată că în sec. al XIX-lea, De Rossi – în aceași catacombă a lui Calixt – descoperă un sarcofag cu epitaful său și în interiorul sarcofagului „inelul pescarului” cu care Papa Caius sigila scrisorile sale apostolice. (cf. Arringhi, Roma subterr., 1. iv. c. xlviii. p. 426).

· 536: A decedat Papa Agapet I. A condus Biserica Romei de la 13 mai 535, pana la moartea sa. El nu trebuie să fie confundat cu un alt Agapet, un martir creștin timpuriu sărbătorit de catolici in 6 august. A fost inmormantat in Basilica Sf.Petru, fiind celebrat de catolici in 22 aprilie, împreună cu papa Soter.

· 1616: a murit Miguel de Cervantes Saavedra, autorul romanului “Don Quijote de la Mancha” (n. 29 septembrie 1547). Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares – d. 22 aprilie 1616, Madrid) a fost un romancier, poet și dramaturg spaniol, considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulți critici literari l-au considerat primul roman modern și una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale.

· 1758: Antoine de Jussieu, naturalist francez (n. 1686)

· 1876: Infanta Isabel Maria a Portugaliei (n. 1801)

· 1882: Vasile Conta, filozof român (n. 1845)

· 1892: Edouard Lalo, compozitor francez (n. 1823).

· 1897: Se stinge din viaţă Ion Ghica, (n.12 august 1816, Bucuresti), o personalitate marcantă a culturii romanesti din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, academician, scriitor, diplomat, matematician, om politic şi pedagog român. A fost prim-ministru al României de două ori şi preşedintele Academiei Române de patru ori.

· 1908: Henry Campbell-Bannerman, prim-ministru al Regatului Unit (n. 1836)

· 1930: Jeppe Aakjær, scriitor și poet danez (n. 1866)

· 1933 - Frederick Henry Royce unul dintre fondatorii Rolls Royce moare în această zi la vârsta de 70 de ani. Deşi numele mărcii atestă că marca de lux a avut doi fondatori şi domnul Rolls are întâietate în marcă, Henry Royce a fost cel care a avut un aport mai mare, mai ales la partea de dezvoltare a impecabilei tehnici Rolls Royce. Interesant este faptul că, deşi a pus pe roate o marcă pentru cei foarte bogaţi, Royce s-a născut pe 27 Martie 1863 într-o familie foarte modestă. Singur şi-a croit drumul având mai multe slujbe necalificate, până când într-un final a devenit electrician. În 1880 a înfiinţat propriul atelier în care fabrica generatoare şi macarale electrice. Din banii agonisiţi aici britanicul şi-a cumpărat prima maşină, fapt care i-a deschis apetitul pentru a proiecta propriile maşini. Royce s-a întâlnit astfel cu Charles Rolls, un dealer de maşini din Oxford care a acceptat să îi vândă maşinile pe care acesta le producea. Ulterior cei doi au fondat compania Rolls Royce care s-a impus imediat prin calitatea ireproşabilă, datorită minuţiozităţii şi exigenţei cu care Henry îşi lucra maşinile. În 1906 modelul Rolls Royce Sliver Ghost cu 6 cilindri chiar a fost aclamat de presa britanică drept cea mai bună maşină din lume. Charles Royce nu a apucat să se bucure prea mult de succes murind în 1910 la doar 32 de ani într-un accident de avion. Henry Royce a murit la doar un an după ce Rolls-Royce cumpărase rivalul Bentley, stingându-se din viaţă la moşia sa din West Wittering. În cinstea lui Henry Royce în Anglia i-a fost ridicată chiar şi o statuie în Anglia, un fapt mai rar în lumea auto.

· 1960 - A murit Vilhelm Beneş, prozator şi critic de artă (n.27.02.1907).

· 1978: A decedat, la New York, Nicolae Gheorghe Caranfil, inginer şi om politic (ministru al aerului şi marinei între anii 1936 şi 1937); (n.28 noiembrie 1893, Galati). Studiile superioare le-a inceput la Scoala Nationala de Poduri si Sosele din Bucuresti, de la care a plecat la École de Génie Civil a Universitatii din Grand (Belgia), unde a obtinut titlul de inginer civil. Pentru perfectionare, dupa obiceiul din epoca, a urmat cursuri postuniversitare la Cambridge (Anglia) si a vizitat pentru informare unele obiective industriale din SUA. A fost atras de initiativa inginerului Dimitrie Leonida privind electrificarea tarii, care a infiintat in acest scop societatea „Electrica”, la care Nicolae Caranfil a fost director intre anii 1922-1929, când a pus bazele industriei de masini electrice la Cluj si Timisoara. Cand in Municipiul Bucuresti au fost infiintate dupa razboi Societatea Generala de Gaz si Electricitate Bucuresti (SGGE) si Uzinele Comunale Bucuresti (UCB) care se ocupau cu exploatarea surselor de apa si de canalizare, inginerul Nicolae Caranfil a fost numit director general la ambele societati si a reusit ca acestea sa realizeze dorintele populatiei si municipalitatii. In 1930, când Nicolae Caranfil a devenit director general la SGGE, jumatate din strazile Bucurestiului nu erau luminate noaptea, iar la cele care dispuneau de iluminat nocturn se folosea un produs petrolier. In timp de zece ani, ing. N. Caranfil a extins reteaua de iluminat electric stradal pe o lungime de 285 km, facilitând si racordarea locuintelor la reteaua de distributie electrica. Pentru a stimula populatia sa utilizeze energia electrica in locuinte, a infiintat organizatia „Totelectric” si societatea comerciala „Electrogaz”, care vindea aparate electrice de uz casnic. In aceeasi idee a introdus tarife diferentiate pentru iluminat si pentru utilizarea aparaturii electrocasnice care erau mai ieftine.
Marile fabrici aveau centrale proprii pentru producerea energiei electrice, nerentabile si nerationale. N. Caranfil a negociat furnizarea energiei electrice catre industrie prin reteaua SGGE, reusind sa il convinga chiar pe N. Malaxa. Pentru aprovizionarea cu electricitate a uzinelor Malaxa, a construit statia electrica Titan. Prin cele doua centrale care alimentau Capitala cu electricitate – Filaret si Grozavesti – orasul se situa in acest sens la nivel mondial. O data cu preluarea conducerii SGGE, Nicolae Caranfil a inceput sa actioneze pentru alimentarea Capitalei cu gaze naturale, care sa fie folosite la consumul menajer si industrial, actiune continuata dupa 1940, când aprovizionarea cu gaze se facea din zacamintele existente in Transilvania.
O atentie deosebita in cadrul preocuparilor lui N. Caranfil a fost aprovizionarea cu apa a populatiei si pentru a asigura un consum de 250 litri/zi locuitor, fata de 160 l/zi in 1930. Sursa principala de apa era râul Dâmbovita, a carui apa era captata si filtrata la Arcuda, localitate situata la 15 km de Bucuresti. Sistematizarea baltilor din jurul Capitalei, proiectata de N. Caranfil, a fost ratificata de Consiliul General al Municipiului Bucuresti in sedinta din 21 octombrie 1932. Astfel au fost sistematizate lacurile Baneasa, Herastrau, Floreasca-Tei, Fundeni, Pantelimon si Cernica, pe o suprafata de 1330 ha, având o capacitate de 29 milioane m.c. de apa. In realizarile sale si-a gasit sustinatori in cadrul colegilor de la AGIR, al carei membru marcant era si unde si-a publicat numeroasele articole in buletinele asociatiei. Dintre lucrarile sale publicate mentionam: Energia electrica menajera (1938); Amenajarea hidraulica a regiunii Bucuresti, de la munti la Dunare (1940); O politica a oraselor (1940) s.a. A fost membru al Societatii Inginerilor Civili din Franta, al Consiliului Uniunii Internationale a Procuratorilor de Energie Electrica si a fost ales membru corespondent al Academiei Române in 1940. A fost pasionat de scrimă, fiind campion a României de șase ori la spadă și de trei ori la sabie. A reprezentat România la Jocurile Olimpice de vară din 1928 la proba de floretă pe echipe. În perioada1934-1937 a fost președinte al Comisiei de scrimă, acum Federația Română de Scrimă.

· 1984: Ansel Adams, fotograf american (n. 1902)

· 1986: A murit la Chicago, Mircea Eliade, romancier, eseist, filosof, istoric al religiilor, autor al „Maitreyi”, „Noapte de Sânziene”, „Traité d’histoire des religions”, „Le Sacré et le Profane”; (n. 13 martie 1907). Mircea Eliade, scriitor şi istoric al religiilor (13 mart. 1907 – 22 apr. 1986) este considerat unul dintre cei mai prolifici scriitori pe care i-a dat literatura română.

· 1989: A murit compozitorul Paul Jelescu; („Suita de colinde”,”Sonata in stil clasic”, „Leaganul”); (n. 6 aprilie 1901).

· 1989: Emilio Gino Segrè, fizician italo-american, laureat Nobel (n. 1905)

· 1994: Fostul preşedinte american, Richard Nixon, a încetat din viaţă la vârsta de 81 de ani. A fost cel de-al treizecişişaselea vicepreşedinte şi cel de-al treizecişişaptelea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (n. 9 ianuarie 1913).

· 1996: A murit poetul şi prozatorul român Mircea Ciobanu, autor al volumelor „Patimile”, „Martorii”, „Vântul Ahab”, „Anul tăcerii” ; (n. 13 mai 1940).

· 2002 - A murit compozitorul şi interpretul francez de canţonete, Francis Lemarque („Ma douce valleé”, „A Paris”, „Marjolaine”) (n.25.11.1917).

Sărbători

În calendarul ortodox: Sf Ier Teodor Sicheotul, episcopul Anastasiopolei; Duminica a 3-a după Paști – a Mironosițelor
În calendarul romano-catolic: Sf. Soter, papă, martir; Sf. Caius, papă, martir; Sf. Leonida, martir
Ziua Planetei Pământ: 1970, senatorul american Gaylord Nelson a lansat iniţiativa instituirii acestei sărbători. Ziua Pământului a fost celebrată în primul an de circa 20 milioane de cetățeni americani, în marea lor majoritate tineri și foarte tineri. După 2 decenii, în anul 1990, peste 200 milioane de oameni din 141 de țări au transformat Ziua Pământului într-o manifestare de amploare în istoria omenirii, prin alăturarea lor în dorința de a milita pentru un viitor mai bun al planetei noastre. În anul 2009, Organizația Națiunilor Unite a declarat ziua de 22 aprilie ca sărbătoare oficială a planetei Pământ și expresie comună a dorinței tuturor de a construi o societate stabilă, pentru un viitor mai curat și mai verde.

RELIGIE ORTODOXĂ 22 Aprilie

Sf Ier Teodor Sicheotul, episcopul Anastasiopolei; Duminica a 3-a după Paști – a Mironosițelor

Viaţa Sfântului Ierarh Teodor Sicheotul, Episcopul Anastasiopolei

In pământul Galatiei este un sat ce se numeşte Sicheia, sub stăpânirea cetăţii lui Anastasie, care este prima sub stăpânirea Ancirei, ce este departe de Anastasiopolia ca la douăsprezece stadii. De acolo era patria Cuviosului Teodor Sicheotul, care s-a zămislit cu minune în pântecele maicii sale, ce se numea Măria, din bărbat vestit, cu numele Cozma, slujbaş împărătesc, pe vremea împăratului Iustinian cel Mare. Căci atunci când a zămislit maica sa, Măria, în noaptea aceea adormind, a avut o vedenie minunată: a văzut o stea prea mare şi prea luminoasă pogorându-se din cer în pântecele ei. Şi deşteptându-se Măria, a spus aceasta maicii sale Elpidia şi surorii, sale Despina, care vieţuiau lângă dânsa.

După aceea s-a dus la un oarecare părinte înaintevăzător, care în sihăstrie petrecea în linişte ca la şase stadii de la satul acela, şi acea vedenie înfricoşătoare pentru zămislirea ei, i-a spus-o lui. Iar stareţul acela, învăţând-o cu duhovniceşti sfătuiri despre viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, i-a zis: „Pruncul cel ce s-a zămislit în tine, va fi cu adevărat om mare, nu numai înaintea oamenilor, ci şi înaintea lui Dumnezeu; pentru că steaua aceea luminoasă însemnează slavă împărătească, precum socotesc tâlcuitorii de vise cei înţelepţi. însă de tine nu se va spune aşa, adică steaua cea văzută de tine mai înainte nu vesteşte putere împărătească pe pământ, ci slavă de fapte bune şi de darurile lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le va turna în cel zămislit de tine, pentru că voieşte ca pe robii Săi să-i sfinţească în pântecele cel de maică, mai'înainte de naşterea lor".

Aceasta mai înainte proorocind-o Măriei văzătorul stareţ şi din destul învăţând-o, a eliberat-o cu pace. Deci s-a înştiinţat despre aceasta şi Teodosie, episcopul cetăţii lui Anastasie, şi acela asemenea gândea la vedenia aceea, că pruncul ce se va naşte, va fi lumină lumii. Iar Măria întorcându-se de la stareţ, petrecea după sfatul lui cu plăcere de Dumnezeu în întreagă înţelepciune, fără bărbat, împreună cu mama şi cu sora sa.

Iar când s-a împlinit vremea naşterii, a născut Măria pe acest rob al lui Dumnezeu şi botezându-l după obiceiul creştinesc, l-a numit Teodor, care se tâlcuieşte dar al lui Dumnezeu, cu însuşi numele arătând mai înainte, că pruncul acela are să fie pentru lume mare dăruire de la Dumnezeu. Şi făcându-se pruncul de şase ani, dorea maica sa să-l înscrie mai înainte de vreme în rânduiala ostăşească; deci îi gătea lui brâu de aur şi haine de mult preţ, şi alte lucruri de trebuinţă la rânduiala ostăşească. Şi dorea să meargă la Constantinopol, ca acolo să facă ostaş la împărat pe fiul său. Dar i s-a arătat ei în vis Sfântul Mucenic Gheorghe, zicându-i: „Pentru ce la un sfat ca acesta te-ai hotărât pentru fiul tău, o, femeie? Nu te osteni în zadar, pentru că împăratul cel ceresc are trebuinţă de fiul tău!"

Deci deşteptându-se din somn Măria, a început a plânge şi a zice: „S-a apropiat moartea copilului meu", căci i se părea că va muri degrabă. Dar pruncul creştea cu anii şi cu înţelegerea, iar când era de opt ani l-a dat maică-sa la învăţătura cărţii. Şi cu darul lui Dumnezeu învăţa mai bine decât toţi copiii şi era mai iubit decât toţi pentru obiceiurile sale cele bune; pentru că în copilăreştile jocuri avea bărbătească înţelegere, păzindu-se de tot cuvântul de jurământ sau de hulă, şi chiar şi pe ceilalţi copii îi oprea de la acelea, împăcând toate certurile şi bătăile dintre copii.

Era în casa acelor femei, un bărbat bătrân, cu numele Ştefan, temător de Dumnezeu şi dreptcredincios, pe care ca pe un părinte îl cinsteau pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Pe acesta văzându-l copilul Teodor postind până seara în Sfântul Post cel de 40 de zile, şi o mică fărâmitură de pâine cu apă gustând seara, s-a aprins cu dragostea cea dumnezeiască şi a început a urma postirii lui, înfrâ-nându-se şi el tot aşa. Iar când se întorcea de la şcoală la vremea prânzului, îl silea maică-sa să mănânce cu dânşii, dar el nu voia. După aceea, ca să nu fie silit la mâncare, a început a nu se mai întoarce la vremea mesei acasă, ci toată ziua şedea la şcoală până seara. Iar seara mergea mai întâi la biserică împreună cu Ştefan la obişnuita cântare şi se împărtăşea cu Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos Dumnezeul nostru, apoi mergea acasă târziu şi primind o mică bucată de pâine cu apă, se întărea.

Şi îl sileau maică-sa şi ceilalţi casnici ca să mănânce fiertură şi celelalte mâncări, iar el nicidecum nu voia. Şi a rugat maică-sa pş dascăl, ca la vremea prânzului să slobozească pe copil de la şcoală acasă şi să-l silească să mănânce cu dânşii, căci din cauza nemancării era foarte uscat cu trupul. Iar el nu mergea acasă, ci se suia în muntele ce era acolo, unde era biserica Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe. Acolo, Sfântul Mare Mucenic arătându-i-se la vederea ochilor în chip de tânăr preafrumos, îl ducea înăuntrul bisericii; şi se îndeletnicea în biserică Teodor cu citirea cărţilor sfinte, până ce trecea vremea prânzului. Şi iarăşi mergea de la biserică ca şi cum ar fi mers de acasă la şcoală, iar seara, întrebându-l maică-sa pentru ce n-a venit să prânzească, răspundea: „Nu învăţasem stihurile şi pentru aceea m-a oprit". Şi iarăşi ruga maică-sa pe dascăl, ca să lase pe Teodor să prânzească la vremea cea cuviincioasă. Iar dascălul cu jurământ adeverea că după cererea ei cea dintâi, în toate zilele îl slobozea pe Teodor cu ceilalţi copii de la şcoală, la vremea prânzului.

Şi înştiinţându-se maică-sa, cum că Teodor la prânz se suie în munte la biserică, a trimis o slugă să-l aducă cu forţa de acolo şi cu multe certări îl îngrozea să vină să prânzească, iar el, neascultând-o, îşi păzea obişnuita înfrânare. Şi fiind el de zece ani, a năvălit o boală oarecare peste satul acela şi mulţi boleau foarte, iar unii şi mureau. Atunci s-a vătămat de acea boală şi fericitul copil Teodor şi era aproape de moarte, deznădăjduit de ai săi. Deci luându-l aproape mort l-au dus la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, ce era aproape, şi l-au pus în faţa altarului. Iar în vârful bisericii sub cruce era închipuirea feţei Mântuitorului şi dintr-aceea au picat două picături de rouă asupra copilului cel bolnav şi îndată s-a sculat sănătos şi s-a dus acasă, mulţumind lui Dumnezeu. Dormind el nopţile între casnicii săi, când toţi erau cuprinşi de un somn greu, mergea la dânsul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi-l deştepta, zicându-i: „Scoală-te, Teodore, căci luceafărul a răsărit şi a sosit vremea rugăciunii celei de dimineaţă; de aceea să mergem la biserica Sfântului Gheorghe". Iar copilul îndată cu sârguinţă şi cu bucurie se scula.

Deci, la început i se arăta Sfântul Gheorghe în chipul lui Ştefan, cel din casa lor. După aceea în însăşi chipul său i se arăta lui, deşteptându-l în fiecare noapte şi ducându-l la biserică. Iar diavolii, vrând pe cale să îngrozească pe .copil, se prefăceau în lupi şi în diferite fiare şi se repezeau asupra lui. Dar Sfântul Mucenic, mergând înaintea lui şi purtând suliţa în mâini, izgonea acele înfricoşate năluciri şi lui Teodor îi poruncea să nu se teamă. Astfel, fâcându-se acestea în toate nopţile, maică-sa şi celelalte femei deşteptându-se din somn şi pe Teodor neaflându-l în pat, s-au mirat şi au cunoscut că mergea noaptea la biserică. Şi se minunau, cum de cu seară culcându-se să doarmă în mijlocul lor, se scoală nesimţit de nimeni. Deci, se temea maica sa ca nu cumva să-l mănânce fiarele pe copil, căci în acea vreme se auzise că un lup răpeşte nu numai dobitoacele, ci şi pe copiii cei mici. Pentru aceea cu certuri îl îngrozea să nu iasă din casă la biserică mai înainte de răsăritul soarelui, de vreme ce locul acela era pustiu. însă fericitul copil nicidecum nu asculta pe maica sa, ci la obişnuita vreme a nopţii deşteptat fiind de Sfântul Gheorghe, pleca la biserica lui, neştiut de nimeni.

Odată, când se lumina de ziuă, deşteptându-se maica sa şi femeile cele cu dânsa şi pe copilul Teodor neaflându-l în pat, s-au umplut de mânie; şi alergând la biserică, l-au luat de acolo şi apucându-l maica lui de păr, îl trăgea spre casă, bătându-l foarte rău. Şi nu l-au slobozit toată ziua din casă, iar spre noapte l-au legat de pat, ca să nu iasă nicăieri. Şi în acea noapte Sfântul Marele Mucenic Gheorghe s-a arătat în vis maicii lui Teodor şi femeilor celor cu dânsa, având sabia încinsă la coapsă, pe care scoţând-o, le îngrozea cu mânie, zicându-le: „Voi tăia capetele voastre, dacă veţi mai bate pe copilul acesta şi veţi opri venirea lui către mine". Iar femeile deşteptându-se cu spaimă mare din somn, spuneau acea înfricoşată arătare şi îngrozire a mucenicului una alteia, căci toate una şi aceeaşi vedenie văzuseră. Şi îndată dezlegând pe sfântul copil, îl dezmierdau cu cuvinte mângâietoare, ca să nu se mânie pe dânsele că l-au bătut. Şi îl întrebau, cum mai înainte de a se lumina de ziuă merge la biserică, ieşind din casă, şi nu se teme de fiare. Iar el le spunea, cum că în toate nopţile venea la el un tânăr luminos şi îl deştepta şi îl ducea la biserică, apărându-l de năluciri pe cale. Deci, au cunoscut femeile, că Sfântul Mucenic Gheorghe, pe care îl văzuseră în vedenie, i se arată lui şi îl apără. Din acea vreme, întru nimic nu mai opreau pe Teodor, ci l-au lăsat spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, zicând: „Voia Domnului să fie!"

Acest fericit copil avea o soră mică, cu numele Viata, pe care mama lui o născuse din alt bărbat, fiindcă, sfătuind-o rudeniile, se mai măritase încă o dată. Acea copilă îl iubea pe fratele său Teodor şi adeseori îi urma lui ziua, pe când mergea la biserică, şi se ruga cu dânsul împreună şi se sârguia să urmeze vieţii lui. Pentru că Duhul lui Dumnezeu lucra şi într-însa, ca şi în Teodor. Nu departe de casa lor era o biserică a Sfântului Mucenic Emilian, care în acea ţară a Galatiei, în cetatea Ancirei, pe vremea împărăţiei celui fără de lege Iulian Paravatul, a fost răstignit pe cruce după multe munci.

In biserica acelui mucenic intrând fericitul Teodor, petrecea toată noaptea în rugăciune. Iar odată adormind la miezul nopţii, i s-a făcut o astfel de vedenie. I se părea că stă înaintea unui împărat care şedea pe scaun într-o slavă mare, înconjurat de mulţime mare de ostaşi, şi o femeie prea luminată, îmbrăcată în porfiră, era de-a dreapta împăratului; şi l-a auzit pe Acela zicându-i: „Nevoieşte-te, Teodore, ca să primeşti plata cea desăvârşită în împărăţia cerului; iar Eu şi pe pământ te voi face cinstit şi te voi preamări înaintea oamenilor!" Această vedenie i s-a făcut în anul al l2-lea al vieţii lui. Şi din acel ceas cu mai multă dorire către Dumnezeu şi cu dragoste aprinzându-se, a început mai mult a se osteni. Deci s-a închis într-o cămară a casei sale şi a petrecut într-însa de la praznicul sfintei dumnezeieştii Arătări (Botezul Domnului) până la praznicul Duminicii Stâlpărilor, în post şi rugăciune, îndeletnicindu-se cu citirea cărţilor şi vorbind cu însuşi Dumnezeu. Iar mai ales în două săptămâni ale Sfântului Post cel de 40 zile, în cea dintâi şi în cea din mijloc, nu vorbea nimic cu nimeni, ci, petrecând cu adâncă tăcere, îşi adâncea toată mintea sa în Dumnezeu.

Iar după trecerea sfântului şi marelui post, sosind praznicul învierii lui Hristos, urătorul diavol nesuferind să-l vadă pe un îmbunătăţit copil ca acesta, gândea cum l-ar pierde. Şi a meşteşugit un vicleşug într-acest chip: într-una din zile, s-a prefăcut în chipul unui tânăr, Gherontie, care învăţa împreună cu Teodor la şcoală, şi mergând la Teodor, l-a chemat cu el spre răcorire. Şi luându-l, l-a suit pe un deal înalt, ce se numea Tzedrama, şi stând pe o piatră mai înaltă, a început a ispiti pe Teodor, ca şi altădată în pustie pe însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, zicându-i: „De voieşti, o, bunule Teodore, să-ţi arăţi vitejia ta, aruncă-te de aici jos". Iar Teodor a răspuns: „Mă tem, de vreme ce această înălţime este nemăsurată". Zis-a diavolul: „Tu mai mult decât toţi ai fost mai viteaz la şcoală, iar acum te temi de aceasta? Iată eu nu mă tem, ci îndată voi sări jos". Teodor a zis: „Să nu faci aceasta, ca să nu mori căzând". Iar diavolul se întărea, zicând că nici o primejdie nu va pătimi. Teodor a răspuns: „Dacă vei face aceasta tu mai întâi şi te voi vedea întreg, apoi şi eu după tine voi urma". Şi îndată diavolul a sărit din înălţime jos, în acea adâncime fără măsură, apoi stătea acolo în dreptu-i şi chema la sine pe Teodor, ca şi el asemenea să se arunce.

Iar Teodor văzând aceasta, s-a spăimântat şi gândea în sine, cum Gherontie, care mai înainte nu avea niciodată o îndrăzneală ca aceea, a putut să sară jos fără vătămare din aşa înălţime de deal. Gândind el acestea, iar diavolul strigându-l de jos şi chemându-l la sine, îndată s-a arătat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi, apucând de mână pe Teodor, i-a zis: „Vino aici şi urmează-mi! Nu asculta pe ispititorul, care caută sufletul tău! Pentru că acesta nu este Gherontie, ci vrăjmaşul neamului nostru". Atunci a dus mucenicul pe copil în biserica sa, în care zăbovind, au venit la el maica lui şi bunica sa şi îl rugau pe fericitul să se întoarcă acasă, de vreme ce multe rudenii şi prieteni se adunaseră la ei la ospăţ şi-l aşteptau. Iar el ştiind Scriptura, că dragostea acestei lumi este vrăjmaşă lui Dumnezeu, pentru că cel ce voieşte să fie lumii prieten, se face vrăjmaş lui Dumnezeu, nu i-a ascultat, ci dezlegându-şi brâul său cel de aur şi scoţând haina de mult preţ de deasupra şi gherdanul, le-a aruncat, zicând: „Ştiu că vă temeţi să nu le pierd; deci luaţi-le, iar pe mine lăsaţi-mă". Iar el nu a mers.

Şi auzind de un părinte îmbunătăţit, care se numea Glicherie, că este ca la zece stadii de satul lor, într-un loc liniştit, s-a dus la el, voind să se binecuvânteze şi să se povăţuiască de către dânsul. Iar Glicherie, fiind bărbat mai înaintevăzător şi cunoscând că în copil este Duhul lui Dumnezeu, l-a primit cu dragoste şi bucurie. Şi a zis către el, zâmbind: „Fiule, iubeşti chipul monahicesc?" Copilul a răspuns: „îl iubesc foarte mult, părinte, şi doresc cu tărie a mă învrednici aceluia". Şi atunci era secetă mare în părţile acelea şi, ieşind amândoi din chilie, au mers şi au stat înaintea bisericii Sfântului Ioan Botezătorul. Şi a zis Cuviosul Glicherie către fericitul copil Teodor: „Fiule, să plecăm genunchii şi să ne rugăm Domnului, ca milostivindu-Se, să ne dea ploaie şi să adape pământul cel uscat; din acestea vom şti, de suntem în numărul drepţilor".

Aceasta a voit să facă stareţul, nu ca ispitind pe Domnul, ci nădăjduind că sunt bineprimite rugăciunile lui la Dumnezeu. Deci, plecându-şi genunchii, s-au rugat şi îndată cerul s-a acoperit de nori, iar când s-au sculat de la rugăciune, a căzut ploaie foarte mare şi tot pământul s-a adăpat din destul. Iar stareţul umplându-se de bucurie pentru darul Domnului, a zis către Teodor cu dragoste: „De acum, fiule, orice vei cere de la Dumnezeu, toate îţi va da. Pentru că va fi cu tine, întărindu-te ca şi cu vârsta trupească şi cu duhovniceasca vieţuire întru Dumnezeu să creşti din putere în putere; iar tu să-ţi săvârşeşti dorinţa, când va veni vremea".

După aceasta Teodor, luând binecuvântare de la stareţ, s-a întors la casa sa. Şi având l4 ani de la naşterea sa, a gândit să-şi lase casa pentru totdeauna şi să petreacă lângă biserica Sfântului Gheorghe cea din munte. Deci a rugat pe maica sa şi pe casnici să nu-i facă împiedicare la scopul său, nici să-l supere venind la el. Iar rudele n-au îndrăznit să-l oprească, ştiind că Dumnezeu este cu dânsul. Şi ducându-se Teodor, şi-a săpat o peşteră în munte sub altar şi petrecea acolo, intrând totdeauna în biserică şi rugându-se. Şi îi trimitea maica sa pâine curată şi păsări fierte şi prăjite, iar el pe toate acelea le punea pe o piatră lângă drumul bisericii, ca ori păsările, ori fiarele, ori oamenii cei ce treceau pe acolo să le mănânce, iar el se hrănea din prescurile ce se aduceau la biserică, mâncând câte una pe zi, seara.

Era acolo un loc oarecare stăpânit de diavoli, ce se numea Area, fiind departe de acolo ca la şase stadii, despre care se povestea că zeiţa Artemida cea păgână petrecea acolo cu mulţime de diavoli şi nu era cu putinţă nimănui să treacă prin locul acela fără primejdie. Şi mai ales la amiază, în lunile iulie şi august, mulţi oameni se vătămau până la moarte de diavolii aceia. Aceasta auzind-o fericitul tânăr, venea în lunile acelea în toate zilele în acel loc. Şi toată ziua zăbovind acolo, seara se întorcea acasă întreg, nepătimind nici o primejdie de la diavoli, pentru că ei văzându-l venind acolo, fugeau de dumnezeiasca putere. Iar în luna ianuarie, când se făcea praznicul Dumnezeieştii Arătări, Teodor ieşea cu ceilalţi oameni şi clerici la râu, pentru sfinţirea apei. Şi intrând în apă desculţ, stătea nemişcat până la săvârşirea cântării, iar după dumnezeiasca Arătare, se închidea în peşteră şi petrecea în tăcere, fără să iasă până la Duminica Stâlpărilor.

Şi îl iubea bunica lui, Elpidia, mai mult decât pe amândouă fiicele şi se mângâia de o viaţă ca aceea a lui şi îi ducea de mâncare poame şi pâine. Din acestea gusta în toate sâmbetele şi Duminicile şi toţi se minunau de atât de mare dar al lui Dumnezeu, care era în copilul acela atât de tânăr şi preamăreau pe Dumnezeu, zicând: Ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit acestui prunc. Asemenea şi Teodosie, episcopul Anastasiopolei, auzind toate acestea despre Teodor, se bucura şi, lăudându-l înaintea tuturor, zicea: „Pruncul acesta este trimis de la Dumnezeu spre o viaţă ca aceasta".

Intr-un timp oarecare, din supărare, a căzut într-o boală şi dormitând, i s-a arătat Sfântul Marele Mucenic Gheorghe, zicându-i: „Care este pricina bolii tale, fiule?" Iar el, căutând, a văzut pe duhul cel necurat stând departe şi arătând spre dânsul, a zis mucenicului: „Acel necurat şi urât a adus asupra mea această boală!" Iar Sfântul Gheorghe, apucând pe diavol, l-a muncit tare şi l-a izgonit. Iar pe Teodor luându-l de mână, i-a zis: „Scoală-te şi fii sănătos! De acum urâtul şi vicleanul acela nu se va mai arăta înaintea feţei tale!" Şi îndată deşteptându-se Teodor, s-a sculat şi s-a simţit bine şi sănătos.

Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce a dat sfinţilor Săi Apostoli putere asupra duhurilor necurate, ca să le izgonească şi să tămăduiască în popor toate bolile, Acela a dăruit putere şi dar şi acestui iubit al Său tânăr şi a început Teodor a face minuni întru slava lui Dumnezeu. Un om oarecare a adus la dânsul, când era în biserică, pe fiul său îndrăcit, rugându-l ca să-l tămăduiască. Iar Teodor, fiind copil, nu ştia ce să facă şi se lepăda de un lucru ca acesta, iar omul acela, plângând, îi dădu lui Teodor un bici, zicându-i: „Robule al lui Dumnezeu, ia biciul acesta şi, îngrozind, bate pe fiul meu, zicându-i: «Ieşi, duhule necurat, din copilul acesta, în numele Domnului meu!»". Iar fericitul Teodor, precum a fost învăţat de omul acela, aşa a şi făcut. Şi a început diavolul a striga în copil: „Voi ieşi, voi ieşi, dar numai un ceas să mă slăbeşti!"

Şi depărtându-se Sfântul Teodor spre altar, diavolul striga din copil: „O, nevoie, o! Mare este puterea Nazarineanului! Pentru că de când a venit pe pământ, a înarmat asupra noastră pe oameni şi acum acelui neiscusit copil i-a dat putere asupra noastră. O, vai mie, de ce fel de copil sunt izgonit eu! Pentru că nici nu pot suferi darul cel dat lui din cer şi mare primejdie are să fie nouă de la acest copil mic, căci pe mulţi de ai noştri îi va izgoni din trupurile omeneşti. Şi aceasta îmi este mai cumplită primejdie, că începătura stăpânirii celei date lui o începe asupra mea şi nici că îndrăznesc să mă întorc la tatăl meu diavolul, izgonindu-mă de acest mic copilaş. Căci de mi s-ar fi întâmplat mie aceasta de la vreun bărbat bătrân, nu mi-ar fi fost atâta ruşine şi necaz. Blestemată fie ziua când s-a născut acest cumplit copilaş!" Acestea strigându-le diavolul, Sfântul Teodor a luat untdelemn din candelă şi a uns capul pruncului cel îndrăcit, l-a însemnat cu semnul crucii şi a poruncit diavolului, zicându-i: „Ieşi de acum, duhule viclean, şi nu bârfi mai mult!" Iar diavolul cu mare glas a răcnit şi aruncând pe prunc la picioarele lui Teodor, a ieşit; iar pruncul s-a făcut sănătos, cu darul lui Dumnezeu. Această minune a străbătut prin toată partea aceea şi slăveau pe Dumnezeu cei ce auzeau de acea minune.

Şi vrând Teodor să fie următor prin viaţă pustnicească Sfântului Ioan Botezătorul şi Sfântului Ilie Proorocul, se gândea unde s-ar putea depărta de oameni. Şi suindu-se în partea cea mai înaltă a muntelui, umbla împrejurul acelui pustiu şi, văzând undeva o piatră mare, şi-a săpat sub dânsa o peşteră. Apoi a rugat pe unul din clerici, un diacon îmbunătăţit, ca să-i aducă lui câte puţină pâine şi apă la vremea sa şi cu numele lui Dumnezeu l-a jurat să nu spună nimănui despre dânsul. Şi a luat de la clericul acela o haină aspră de lână, pentru că până atunci umbla încă în haine moi date de maica lui, şi s-a închis în peştera sa. Iar după rugămintea lui, clericul i-a astupat uşa cu pământ, lăsându-i numai o ferestruică mică, pe cât îi era cu putinţă ca să-i dea o bucată de pâine şi un vas cu apă.

Astfel închizându-se sfântul, a petrecut doi ani îngropat de viu în pământ şi neştiind nimeni de dânsul, fără numai clericul acela. Iar oamenii din sat, mergând la biserică şi nevăzând pe Teodor, se minunau şi nu se pricepeau unde s-a ascuns. Şi s-a întâmplat în acel timp de a trecut prin satul acela o ceată de ostaşi şi unii socoteau, cum că ostaşii luându-l, l-au dus cu dânşii. Şi au rugat cu toţii pe stăpânitorul acelei părţi, ca să trimită la ostaşi după copil, dar căutându-l cu dinadinsul şi negăsindu-l, au socotit că este mâncat de fiare. Şi plângeau după dânsul maica lui şi toţi casnicii fără de mângâiere, jelindu-se toţi oamenii din satul acela pentru dânsul, ca pentru un mort.

Iar după ce au trecut doi ani, clericul acela, pe de o parte văzând tânguirea maicii sale, iar pe de alta temându-se ca să nu moară Teodor într-o viaţă strâmtorată ca aceea, a spus despre dânsul. Şi alergând cu sârguinţă şi cu bucurie, au deschis peştera şi l-au scos afară ca pe un mort, care, dacă a văzut lumina zilei, a rămas fără glas multă vreme. Iar capul lui era acoperit de răni şi de viermi, încât plângeau casnicii privind la dânsul. Deci l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe şi voia maică-sa să-l ia acasă ca să-l tămăduiască cu doctorii, dar el n-a voit nicidecum, ci petrecea ca şi mai înainte lângă biserica mucenicului şi în puţine zile i s-a tămăduit capul.

Auzind de toate acestea Teodosie, episcopul Anastasiopoliei, s-a dus cu clerul în satul acela, ca să vadă pe robul lui Dumnezeu Teodor; şi văzându-l, s-a minunat de viaţa lui. Apoi, povăţuindu-se de dumnezeiescul Duh, l-a ridicat mai întâi la treapta cea mai de jos a clerului şi după aceea l-a hirotonit şi preot, având optsprezece ani de la naşterea sa, pentru că zicea episcopul despre dânsul: „Vrednic este unul ca acesta să se hirotonească şi mai înainte de vremea cea cuviincioasă, căci în el petrece darul lui Dumnezeu; pentru că şi Sfântul Apostol Pavel a învrednicit de treapta episcopiei pe Sfântul Timotei, fiind tânăr". Iar către Teodor a zis: „Domnul Care te-a învrednicit preoţiei, El te va învrednici şi episcopiei, ca să paşti turma Lui cea cuvântătoare; dar mai întâi să te îmbraci în rânduiala monahicească, să creşti cu credinţa şi cu faptele bune şi să te rogi pentru mine".

Zicându-i aceasta episcopul şi dându-i binecuvântare, s-a dus în ale sale. Iar Fericitul Teodor a început a săvârşi jertfa cea fără de sânge, stând cu vrednicie înaintea Altarului lui Dumnezeu. După aceea, vrând să vadă Sfintele Locuri de la Ierusalim şi găsind un bun însoţitor de călătorie, s-a dus acolo. Şi ajungând la Ierusalim, s-a închinat cu multă osârdie şi cucernicie lemnului Crucii cel făcător de viaţă şi Sfântului Mormânt al Domnului. Apoi a înconjurat şi celelalte sfinte locuri, închinându-se şi rugându-se. A cercetat încă şi pe sfinţii părinţi, care erau acolo zăvorâţi şi în sihăstriile pustiei, şi învrednicindu-se de rugăciunile şi binecuvântările acelora, s-a dus în lavra Sfântului Gheorghe Hozevitul, care era aproape de râul Iordan, în apropiere de biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, unde i s-a făcut arhimandritului în vedenie, înştiinţare de la Dumnezeu despre Teodor.

Deci în acea lavră l-au îmbrăcat în chipul monahicesc, cu porunca lui Dumnezeu, şi l-au slobozit cu binecuvântare la locul său. Iar după ce s-a întors la locul său, a început iarăşi a petrece lângă biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, slujind lui Dumnezeu în cuvioşie şi strălucind ca Moise, cu darul Domnului, cu care fiind dăruit mult, tămăduia toate bolile ce se întâmplau în popoare şi izgonea duhurile cele necurate, ca cel ce avea putere peste dânsele.

Iar bunica lui, Elpidia, mătuşa sa, Despina, şi Viata, sora cea tânără, nu voiau să se despartă de dânsul, ci privind la viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu, se sârguiau după puterea lor să-i urmeze, postind, rugându-se şi făcând milostenie săracilor din osteneala mâinilor lor. Ci nu după multă vreme s-a mutat către Domnul în bună mărturisire mătuşa lui, Despina, pe care îngropând-o, a dus pe sora sa Viata într-o mănăstire de fecioare, fiind de doisprezece ani, şi a făcut-o mireasa lui Hristos. Iar pe fericita Elpidia a lăsat-o într-o casă aproape de el să petreacă până la o vreme. Deci Viata, fecioara lui Hristos, având viaţă sfântă, după trei ani s-a dus fără prihană la cămara Mirelui său Cel fără de moarte şi auzind de sfârşitul ei, fericitul Teodor a mulţumit lui Dumnezeu cu bucurie; iar Elpidia, cu sfatul sfântului, s-a dus într-o mănăstire de femei, care era aproape de biserica Sfântului Mucenic Cristofor. Şi trimitea cuviosul la dânsa pe copilele cele ce se aduceau la dânsul pentru tămăduire, îndrăcite sau bolnave, ca să le povăţuiască Elpidia, cum să se roage şi să postească, şi să le înveţe la tot obiceiul bun.

După ducerea fericitei Elpidia în mănăstire, cuviosul, neavând de la nimeni vreo slujire pentru dânsul, a năimit un lucrător ca să-i slujească. Iar purtarea de grijă a lui Dumnezeu, voind să-l facă vânător de oameni, a început a trimite la dânsul pe unii, spre a vieţui împreună. Mai întâi un oarecare Epifanie, tânăr cu anii, pornindu-se cu dorinţă de Dumnezeu, a venit la dânsul. Şi s-a bucurat cuviosul Teodor, că nu l-a lăsat Dumnezeu singur. Deci a primit pe Epifanie şi l-a îmbrăcat în chipul monahicesc şi l-a povăţuit la o viaţă atât de sfântă, încât avea stăpânire şi asupra diavolilor şi îi izgonea din oameni. După aceea, o femeie dreptcredincioasă care dobândise tămăduire de boala sa cu rugăciunile Cuviosului Teodor, a adus la dânsul pe fiul său cu numele Filumen, tânăr cu anii, însă nu şi cu înţelegerea, ştiind bine a citi şi a scrie. Şi erau trei de o vârstă unul cu altul, robi ai lui Hristos, asemenea cu cei trei tineri de demult din Babilon, având o dragoste şi o osârdie către Dumnezeu, iar în mijlocul lor era şi însuşi Hristos, Care a zis: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.

Iar după câţiva ani, fericitul Epifanie sfârşindu-se întru Domnul, a venit în locul lui Ioan, om sârguitor în fapte bune. în acea vreme au venit la cuviosul nişte oameni de la un sat ce se numea Protomaria şi-l rugau să meargă în satul lor, fiindcă aproape de acel sat era un loc stăpânit de duhuri necurate şi nimeni nu putea să treacă pe la acel loc fără vătămare, nici oameni, nici dobitoace, mai ales la amiază şi după apusul soarelui. Deci a mers robul lui Dumnezeu în acel loc şi poruncind să-i sape o peşteră mică, s-a închis într-însa toată iarna aceea. Şi a petrecut în acel loc în post şi rugăciunile cele obişnuite până la Paşti, iar diavolii nesuferind petrecerea lui de acolo, au fugit izgoniţi ca de o armă, prin rugăciunile sfântului. Şi de multe ori mulţi oameni auzeau glasuri de plângeri diavoleşti, care se tânguiau, căci îi izgonea Teodor. Iar oamenii din satul acela aveau atât de mare credinţă către el, încât mergeau de luau ţărână de la peştera aceea în care petrecea cuviosul şi amestecând-o în mâncare şi băutură, o dădeau la oamenii bolnavi şi la dobitoace ca pe o adevărată doctorie şi toţi dobândeau tămăduire după credinţa lor.

Era în satul acela un om cucernic, cu meşteşugul fierar; aceluia i-a poruncit cuviosul să-i facă o cămăruţă de fier, fără acoperământ, strâmtă, pe cât era cu putinţă unui om să stea într-însa, căci aşa a socotit să-şi afle chinuirea trupului său. De care lucru înştiinţându-se oamenii din satul acela, au adus la fierar multe unelte de fier, ca să fie spre săvârşirea acelui lucru. Şi după ce a făcut cămăruţa aceea, au dus-o pe ea cu cruci în satul Sicheot la cuviosul. Iar el punând-o în peşteră, se închidea într-însa adeseori pentru mult timp. Şi stătea ca un stâlp nemişcat, răbdând toată cum-plirea văzduhului, de vreme ce era fără acoperământ acea cămăruţă. Şi se ardea vara de zăduf, iar iarna îngheţa de răceală şi de frig, căci zăpada şi ploaia îl udau, furtunile şi vânturile îl băteau, dar el petrecea ca o piatră şi ca un diamant tare. O răbdare ca aceea i-a dat Atotputernicul Dumnezeu, care covârşea firea şi mintea omenească, spre mirarea oamenilor şi spre mărirea Sfântului Lui nume cel dumnezeiesc. Şi nu numai închisoarea cămăruţei aceleia de fier şi-a ales de bunăvoie, ci şi tot trupul său cu greutate de fier îşi învelea. Şi se încălţa cu încălţăminte de fier, făcută după măsura picioarelor sale, şi mănuşi de fier de asemenea purta şi în platoşă de fier grea se îmbrăca şi cu un lanţ de fier gros se încingea ca şi cu un brâu. încă şi un toiag de fier greu purta, având în vârf cruce. Şi îşi hotărâse viaţa în acest chip: după praznicul Naşterii lui Hristos, la dumnezeiasca Arătare intra în peşteră, înfăşurându-se cu fiarele acelea grele, şi petrecea acolo până la Paşti, iar după Paşti se închidea în acea cămăruţă de fier.

Cu o greutate de fier ca aceea şi cu închisoarea cea strâmtă de bunăvoie îşi chinuia trupul, ca pe un rob obosindu-l şi pedepsindu-l, ca să nu ridice războaiele cele dinlăuntru. Iar în sfântul şi marele post de 40 de zile, nu gusta nicidecum pâine, ci puţine poame sau legume crude şi acelea numai sâmbăta şi Duminica. Şi îi supusese Dumnezeu fiarele cele sălbatice, care erau în pustia aceea; pentru că un urs înfricoşat venind trei ani de-a rândul, lua hrană din mâinile lui, asemenea şi un lup din pustie venind, se hrănea de dânsul. Şi venind şi ducându-se fiarele acelea, pe nimeni nu vătămau, nici pe oameni, nici pe dobitoace, chiar dacă se întâlneau cu cineva; pentru că aceea era facerea de minuni a lui Dumnezeu, prin care slăvea pe plăcutul Său, care îl proslăvea pe El.

A mers la cuviosul, în cămăruţa în care era închis, un om ce avea tot trupul bolnav, căutând tămăduire prin sfintele lui rugăciuni. Iar el, poruncind aceluia să se dezbrace de hainele sale, a luat apă şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce prin proorocul Elisei ai curăţit pe Neeman Sirianul de stricăciune şi singur prin milostivirea Ta pogorându-Te la noi şi făcându-Te om, cu cuvântul ai tămăduit pe cei stricaţi, caută acum spre noi şi spre apa aceasta şi binecuvântând-o, dă-i putere de tămăduire, ca să poată curaţi de stricăciune pe acest om, care stă înainte, întru preamărirea numelui Tău Celui Sfânt".

Astfel rugându-se şi însemnând apa cu semnul Crucii, a turnat omului pe cap şi pe tot trupul şi îndată s-a curăţit de acea boală şi s-a dus sănătos, lăudând pe Dumnezeu. Asemenea, venind şi un preot, anume Colirie, şi numai haina sfântului pe sine punând-o, îndată a câştigat tămăduire. Nişte minuni ca acestea şi o viaţă ca aceasta a Sfântului Teodor văzând fericita Elpidia, se fericea cu duhul. Deci şi ea a povăţuit pe multe femei spre viaţă plăcută lui Dumnezeu şi spre chipul monahicesc le-a adus, pentru că era foarte îmbunătăţită şi urma nepotului său în nevointele cele duhovniceşti. După aceea, cuvioasa Elpidia s-a apropiat spre sfârşitul său, pe care mai înainte l-a ştiut din descoperirea ce i s-a făcut ei. Şi mergând la cea mai de pe urmă cercetare şi sărutare a cuviosului său nepot, i-a spus vedenia sa, zicând: „Fiul meu şi lumina ochilor mei, am văzut în arătare un tânăr foarte frumos, îmbrăcat în haină luminoasă, având părul în chipul aurului, asemenea Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, precum îl vedem închipuit pe icoană. Acela venind la mine, m-a întrebat despre tine, vrând să ştie de la mine rânduiala cântării de psalmi şi a vieţii tale. Iar eu cu de-amănuntul i-am spus lui, însă el mi-a zis: «Când cântaţi psalmi, ziceţi aceasta: Binecuvântaţi pe Domnul, munţilor şi dealurilor!» După aceea mi-a zis: «Mare dar ai câştigat, o, femeie, învrednicindu-te a vedea pe nepotul tău într-o rânduiala ca aceasta, iar mie, ajutătorului lui, îmi eşti mult datoare. Dar mai ales Stăpânului Cel de obşte şi Ziditorului Dumnezeu, toată mulţumirea I se cuvine, căci pe nepotul tău l-a făcut vrednic a fi în rândul sfinţilor robilor Lui. Deci, tu de acum te odihneşte, pentru că te-ai ostenit până acum»".

Această vedenie spunând-o fericita Elpidia Sfântului Teodor şi dându-i cea de pe urmă sărutare, s-a dus la chilia sa şi îmbol-năvindu-se puţin, s-a mutat către Domnul şi a fost îngropată cu cinste de către cuviosul. Iar după îngroparea ei, a venit cineva de la cetatea Ancira, aducând înştiinţare sfântului, cum că maica lui, Măria, a murit, şi-l sfătuia să trimită ca sa-i ia averea, de vreme ce a murit fără moştenitor. Răspuns-a sfântul: „Nu spui adevărul, căci maica mea n-a murit". Iar acela stăruia, zicând: „Cu ochii mei am văzut-o moartă". Iar el iarăşi a răspuns: „Nu este adevărat! Căci n-a murit maica mea, nici va muri cu sufletul, ci şi acum viază şi va fi vie în veci!" Şi nu s-a îngrijit de averea ce rămăsese după dânsa, ci a postit o săptămână întreagă, făcând rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu pentru sufletul ei.

Petrecând Cuviosul Teodor în peşteră, a mers la dânsul economul bisericii de la Iliopoli şi prin cel ce-i slujea i-a spus rugămintea sa cu lacrimi, zicând: „Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, în necazul ce mi s-a întâmplat! Pe sluga mea am trimis-o, ca să adune veniturile bisericeşti, iar el, toate veniturile adunându-le, a fugit. Iar eu, alergând încoace şi încolo după dânsul şi căutându-l, nu pot să-l aflu. Roagă-te Domnului să mi-l arate, că toată averea mea nu-mi ajunge să plătesc bisericii". Răspuns-a lui sfântul: „De făgăduieşti că pe acel slujitor al tău nu-l vei bate, ci îl vei slobozi şi nimic mai mult de la dânsul nu vei lua, fără numai cele bisericeşti, pe care el le-a luat, apoi te va mângâia Domnul şi-l va da în mâinile tale; iar de nu vei făgădui aşa, apoi nu vei putea să-l afli pe el". Iar economul a făgăduit a nu-l bate pe acela şi nici a-i lua ceva dintre ale lui, ci şi dintre ale sale a-i da, numai să întoarcă averea bisericească. Pentru că zicea: „Eu şi copiii mei vom rămâne goi dacă cu a mea avere voi plăti pentru venitul bisericesc cel răpit". Atunci i-a zis sfântul: „Mergi cu pace la casa ta şi să fii fără grijă, căci nădăjduiesc către Dumnezeu că degrabă te va mângâia". Şi s-a dus economul într-ale sale, bucurându-se şi având neîndoită nădejde în cuvintele cuviosului. Iar fugarul acela, care răpise cele bisericeşti, a stat pe cale aproape de satul ce se numea Nicheia, fiind legat cu rugăciunile cuviosului şi neputând să se ducă mai departe cât de puţin. Deci cu părerea i se arăta lui că fuge degrabă, dar de fapt el stătea pe loc. Şi văzându-l oamenii care se întâmplaseră în calea aceea şi cunoscându-l, l-au prins şi l-au dus la econom. Şi aşa a fost întoarsă toată averea bisericească pe care o luase el. Iar economul şi-a împlinit făgăduinţa şi a slobozit pe acela, nefăcându-i nici o strâmbătate. Apoi a mers iarăşi la cuvios, dându-i mulţumire.

După aceasta un om a adus în ziua Cincizecimii pe femeia sa muncită de diavol şi după ce a certat cuviosul pe duhul cel necurat, acela striga, zicând: „O, pentru ce te mânii asupra mea, mâncă-torule de fier? Oare sunt vinovat? Căci nu de bunăvoie am intrat într-însa, ci fiind trimis de Teodor vrăjitorul, care se numeşte Carapos şi petrece în satul Mazamia". Iar plăcutul lui Dumnezeu, certând cu numele lui Iisus Hristos pe diavolul, l-a izgonit din femeia aceea.

In acelaşi an, în luna iunie, oamenii din satul Mazamia, auzind de minunile făcute de plăcutul lui Dumnezeu, Teodor, au mers la el, rugându-l cu lacrimi să vină la ei, să le izgonească lăcustele care năvăliseră ca un nor asupra ţarinilor şi grădinilor lor. Iar cuviosul, mergând la ei, a intrat în biserica lor şi a petrecut toată noaptea la rugăciune. Iar a doua zi a mers cu rugăciune la ţarini şi, luând trei lăcuste în mâna sa, se ruga Domnului pentru popor. Şi în vremea rugăciunii au murit lăcustele în mâinile lui, iar el, mulţumind lui Dumnezeu, a zis către popor: „Să ne întoarcem la biserică, fiilor, pentru că degrabă ne va arăta Domnul mila sa".

Deci, întorcându-se sfântul la biserică, a săvârşit Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi, a doua zi, oamenii au văzut toată mulţimea lăcustelor moartă. Aceasta văzând cel ce locuia într-acele locuri, mai sus pomenitul vrăjitor Teodor Carapos, s-a pornit cu zavistie asupra sfântului, fiindcă mai dinainte se mâniase asupra lui, pentru izgonirea din femeie a diavolului pe care acel vrăjitor îl trimisese într-însa. Deci mâniindu-se asupra sfântului vrăjitorul acela şi zavistuind asupra puterii lui Dumnezeu celei făcătoare de minuni dintr-însul, a chemat pe diavolii cei de sub mâna lui şi le-a poruncit să meargă şi să muncească pe Teodor Sicheotul până la moarte. Iar aceia dacă s-au dus, n-au putut să se apropie de el, fiindcă avea întotdeauna rugăciunea în gura sa şi-l aşteptau până va adormi. Dar şi dormind sfântul, darul lui Dumnezeu ieşea ca un foc dintr-însul, arzând şi izgonind pe diavoli, care din nou întorcându-se, se repezeau asupra cuviosului; însă iar se întorceau cu ruşine la cel ce i-a trimis.

Deci vrăjitorul acela cu dosădiri îi ocăra, zicându-le: „Cu adevărat nimic nu este puterea voastră, căci dacă nici când dormea, nu v-aţi putut apropia, apoi cum îi veţi face aceluia ceva când este treaz?" Iar diavolii îi ziceau: „Când ne apropiem de el, iese o văpaie de foc din gura lui şi ne arde, încât nu putem suferi". Iar vrăjitorul iuţindu-se cu mai multă mânie şi ros fiind de zavistie, a pus nişte otravă omoratoare într-un peşte şi a trimis peştele acela în dar cuviosului. Iar plăcutul lui Dumnezeu, fiind păzit cu darul lui Hristos, când era vremea mesei cea obişnuită lui, a gustat din peştele acela şi a rămas nevătămat. De acest lucru minunându-se vrăjitorul Teodor Carapos şi cunoscând puterea lui Dumnezeu şi neputinţa diavolilor, s-a umilit cu sufletul şi, mergând la cuviosul, a căzut la picioarele lui cele sfinte, mărturisind păcatele sale cu lacrimi. Şi arzând cărţile sale cele vrăjitoreşti şi lepădându-se de lucrurile satanei, a luat Sfântul Botez şi s-a făcut rob credincios al lui Iisus Hristos.

După ce s-a întors cuviosul în locaşul său, i s-a întâmplat de a căzut într-o boală grea şi aştepta să moară, pentru că a văzut pe sfinţii îngeri venind la el şi socotea că acum vor să-i ia sufletul. Deci plângea şi se tânguia, zicând că nu este gata de ieşire. Şi era deasupra lui icoana Sfinţilor doctori celor fără de plată, Cosma şi Damian. Aceia i s-au arătat în vedenie şi după obiceiul doctoricesc, îi pipăiau venele mâinilor lui şi vorbeau unul cu altul ca şi cum deznădăjduindu-l de viaţă, fiindcă i-a slăbit puterea. Şi au zis către el: „Pentru ce plângi şi te mâhneşti atâta?" Răspuns-a bolnavul: „De vreme ce nu m-am pocăit la Dumnezeu, domnii mei, şi de vreme ce las această mică turmă, neîndreptată încă la calea cea desăvârşită, mai având ea încă nevoie multă de povăţuire". Sfinţii i-au zis: „Dar voieşti să rugăm pe Dumnezeu pentru tine, ca să-ţi lungească vremea vieţii?"

Răspuns-a bolnavul: „De o veţi face aceasta şi de-mi veţi cere vreme de pocăinţă, apoi îmi veţi pricinui mare bucurie şi veţi câştiga plată pentru pocăinţa mea". Iar sfinţii întorcându-se la îngeri, i-au rugat să mai aştepte puţin, până ce vor merge la împăratul Dumnezeu, ca să-L roage pentru Teodor. Iar îngerii făgăduind că vor aştepta, s-au dus sfinţii răbdători de chinuri, Cosma şi Damian, la Atotputernicul împărat, Hristos Dumnezeul nostru, Care a adăugat altădată cincisprezece ani lui Iezechiel, şi rugându-L pentru lungirea anilor lui Teodor, s-au întors degrabă, având între ei un tânăr, asemenea cu acei îngeri, însă cu slava mai luminat. Şi acela a zis către îngeri astfel: „Lăsaţi pe^Teodor între cei vii, pentru că Stăpânul Cel de obşte al tuturor şi împăratul slavei este rugat pentru el şi i-a poruncit ca să fie în trup!" Şi îndată sfinţii îngeri cu acel prealuminat tânăr s-au dus la cer, iar Sfinţii Cosma şi Damian au zis către Teodor: „Scoală-te, frate, şi ia aminte la tine şi la turma ta, căci bunul şi milostivul nostru Stăpân a primit rugăciunile noastre pentru tine şi ţi-a dăruit viaţă, ca să lucrezi nu mâncarea cea pieritoare, ci pe aceea care este în viaţa vecilor şi să aduci mântuirea multor suflete!"

Acestea zicând către el sfinţii doctori, s-au făcut nevăzuţi. Iar Sfântul Teodor venindu-şi în sine, simţindu-se că este cu totul sănătos, s-a sculat îndată. Şi lăuda pe Dumnezeu şi cu mai multă osârdie se sârguia la cântarea de psalmi şi la post, şi cu darul dat lui făcea minuni, tămăduind multe feluri de boli şi izgonind diavolii cu cuvântul. Apoi, străbătând vestea pretutindeni de minunile lui, mulţi se minunau şi lăsându-şi casele, se duceau la dânsul spre călugărie. Iar cei ce câştigau tămăduire de la dânsul de bolile lor, mulţi dintre ei nemaivrând să se lase de el, petreceau la dânsul, slujind trebuinţelor mănăstireşti.

Deci, adunându-se mulţime de fraţi, au zidit o mănăstire aleasă, iar Cuviosul Teodor s-a făcut arhimandrit al mănăstirii sale. Şi deoarece biserica Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe era mică şi nu putea să-i încapă pe toţi la obişnuita cântare, s-a sârguit cuviosul să zidească altă biserică mai mare, în alt loc nu departe de acolo, în numele Sfântului Arhanghel Mihail. Şi a rânduit pe fraţi să vieţuiască acolo, iar pe ucenicul său, Filumen, l-a trimis la episcopul cetăţii lui Anastasie, ca să ia hirotonia preoţiei. Şi punându-l egumen la acea mănăstire, singur se îndeletnicea în linişte. Şi au avut nevoie de un vas de argint, pentru slujirea Sfintei Liturghii, deoarece până atunci în mănăstirea lui se săvârşeau dumnezeieştile Taine în vas de marmură.

Deci cuviosul a trimis un diacon al său la Constantinopol, ca să cumpere acel vas de argint pentru sfinţita slujbă. Dar după ce a cumpărat şi a adus la dânsul acel vas curat, lucrat cu meşteşug ales, sfântul l-a lepădat, nevrând să slujească într-însul, pentru că îl vedea cu ochii minţii că este negru, urât şi netrebnic. Iar diaconul lăuda vasul, că este de argint curat şi bine lucrat. însă cuviosul îi zicea: „Şi eu văd, o, fiule, că vasul este din argint şi bine lucrat, însă are necurăţie nevăzută. Şi de nu mă crezi pe mine, să facem rugăciune, ca să-ţi deschidă Domnul ochii tăi sufleteşti şi vei vedea". Deci, după ce s-a închinat şi s-a rugat, atunci nu numai diaconul acela, ci şi toţi fraţii care erau acolo au văzut că vasul acela era negru ca un cărbune luat din cuptor şi s-au minunat. Iar după ce diaconul a luat vasul în mâini, îndată s-a văzut curat şi luminat, ca mai înainte şi l-a dus la Constantinopol la argintarul de la care îl cumpărase şi i-a spus lui pentru ce l-a lepădat Cuviosul Teodor. Iar argintarul, cercetând despre argintul acela de unde i-a venit lui, şi-a adus aminte că era din podoabele oarecărei desfrânate, din câştigul ei cel spurcat, şi se mira de mai înainte vederea cuviosului şi îşi cerea iertare.

Deci, luând vasul acela, alte vase mai curate a dat în dar pentru trebuinţa bisericii, cerând rugăciunile sfinţilor pentru dânsul. Iar diaconul, aducându-le în mănăstire, a spus părintelui şi fraţilor din ce fel de argint a fost vasul cel dintâi şi minunându-se de mai înainte vederea sfântului, preamăreau pe Dumnezeu.

In acel timp nişte oameni din satul Vuzia, care este supus al lui Gratianopoli, au venit la Cuviosul Teodor pentru o pricină ca aceasta: făcându-şi un pod de piatră peste un râu în satul lor, pe când scoteau piatra din pământ şi ciopleau lespezile au ieşit din groapă mulţime de diavoli, care năvăleau asupra oamenilor şi dobitoacelor şi-i munceau, iar alţii, ca nişte tâlhari şezând pe lângă drumuri, răneau pe cei ce treceau. Deci au rugat pe cuviosul ca să meargă în satul lor şi să izgonească de la dânşii acea ispită diavolească. Şi cuviosul a mers împreună cu dânşii, nădăjduind spre Dumnezeu. Iar când se apropia de satul acela, diavolii cei din oameni, simţind venirea lui, ieşeau strigând împotriva lui: „O, primejdie! Pentru ce, lăsând Galatia, vii aici, mâncătorule de fier? Ştim pentru ce vii, dar nu te vom asculta, precum te ascultă duhurile cele din Galatia, că mai aprinşi şi mai puternici suntem decât ei".

Iar cuviosul, certându-i pe dânşii, le-a poruncit să tacă. Şi a doua zi, adunând poporul, a înconjurat satul cu cruci şi cu litanii, şi suindu-se pe dealul acela, au făcut rugăciuni către Dumnezeu mult timp. Şi îndată diavolii cei ce ieşiseră de acolo, s-au adunat cu puterea lui Dumnezeu în chip de muşte, de şoareci şi de iepuri, pe care izgonindu-i în groapa aceea pe toţi şi pecetluindu-i cu semnul Crucii, a poruncit ca cu pietre şi cu pământ să-i astupe acolo. Astfel a scăpat satul acela de ispita diavolească. încă şi alte case şi sate fiind năpădite de diavoli, în acelaşi chip le-a izbăvit, izgonind din oameni duhurile cele viclene, încât diavolii se cutremurau şi numai de numele aceluia.

Dintre ucenicii cuviosului, mulţi erau vestiţi şi mari bărbaţi în fapte bune. Astfel fericitul Arsenie, închizându-se într-o chilie strâmtă, petrecea în tăcere şi abia a treia zi primea puţină hrană, pâine şi verdeţuri crude sau linte şi apă cu măsură, iar în sfântul post cel de 40 de zile, mânca numai sâmbăta şi Duminica şi atunci doar mâncare uscată. Asemenea viaţă mai petreceau şi alţi doi, Evagrie şi Andrei, care aveau chiliile aproape de Arsenie, de a căror sfântă viaţă Cuviosul Teodor mult se bucura şi mulţumea lui Dumnezeu. Acei trei ucenici sfătuindu-se, să se închine Sfintelor Locuri de la Ierusalim, au rugat pe părintele Teodor, ca să-i libereze cu binecuvântare şi, dându-le drumul, s-au dus. Şi ajungând la Ierusalim, au cercetat toate lavrele cele de primprejur şi mănăstirile sihăstreşti. Deci Evagrie a vrut să rămână acolo şi, intrând în lavra Cuviosului Sava, a vieţuit cu sfinţenie, arătându-se cu lucrul că este ucenic al lui Teodor. Iar Arsenie şi Andrei întorcându-se în Galatia la părintele lor, l-au rugat să le poruncească lor să se ducă la linişte în alte locuri osebite.

Deci Andrei s-a sălăşluit pe un deal, ce se numea Vrian, ca la opt stadii de la mănăstire, cu binecuvântarea părintelui. Iar Arsenie, ducându-se în părţile cele de sus ale Potamiei, şi-a ales un loc departe de locuinţa omenească, în care se spunea că este sălăşluire diavolească. Acolo s-a rugat, zicând: „Dumnezeule, milostiveşte-Te prin rugăciunile părintelui meu Teodor, păzeşte-mă pe mine, păcătosul, apără-mă de năpasta diavolească şi-mi ajută să-Ţi plac în locul acesta". Deci mai întâi şi-a zidit o chiliuţă de lemn şi a iernat într-însa. După aceea a zidit un stâlp înalt şi, petrecând patruzeci de ani pe el cu mare răbdare, s-a dus către Domnul.

Incă şi Elpidie, cu povăţuirea Cuviosului Teodor, nu puţin a sporit în bunătăţi şi după câţiva ani de petrecere lângă părintele său, ducându-se în părţile Răsăritului cu binecuvântare, s-a sălăşluit aproape de Muntele Sinai. Şi vieţuind în tăcere mult timp, s-a săvârşit precum cuvioşii, iar locul acela a fost numit de părinţii din Sinai, „Tăcerea lui Elpidie". încă şi Leontie, ucenicul părintelui nostru Teodor, a fost bărbat minunat în pustnicie, aproape de locul Permatia. El, învrednicindu-se darului proorocesc, spunea mai înainte cele ce aveau să fie. Şi a proorocit despre năvălirea perşilor, precum şi despre uciderea sa de către dânşii, lucru care s-a şi împlinit. Pentru că, nevoind să iasă din chilia sa cea strâmtă şi liniştită, a fost ucis într-însa de perşi. încă şi Teodor, care a postit în Muntele Draconiei, Ştefan cel de lângă râul Psiliei şi alţi mulţi ucenici ai fericitului părintelui nostru Teodor, au strălucit cu fapte bune, unii vieţuind lângă dânsul, iar alţii sălăşluindu-se prin diferite locuri pustii.

Venindu-i dorinţă Cuviosului Teodor să cerceteze iarăşi Sfintele Locuri în Ierusalim, a luat pe doi din ucenicii lui şi s-a dus. în acea vreme în Palestina, în care se află Ierusalimul, era secetă mare şi toţi oamenii şi dobitoacele erau în nevoie mare, căci se uscaseră toate gropile şi cisternele în care îşi adunau apă. Deci oamenii se rugau mult, cerând ploaie de la Dumnezeu şi nu puteau să-şi câştige cererea, căci Domnul păstra acel dar plăcutului Său, Teodor, şi pentru aceasta îl şi adusese în Palestina. Şi erau acolo unii din părţile Galatiei, care ştiau pe Cuviosul Teodor şi facerile lui de minuni. Aceia grăiau adeseori către oameni: „Ştim un sfânt părinte în părţile noastre, care poate numai cu o rugăciune să umple de ploaie toată lumea, precum a umplut-o odată proorocul Ilie".

Iar după ce a sosit cuviosul la Ierusalim şi s-a închinat lemnului Crucii cel de viaţă făcător şi mormântului celui purtător de viaţă al lui Hristos, l-au cunoscut cei din Galatia, care erau acolo. Şi îndată a străbătut vestea despre dânsul în toată Sfânta Cetate şi prin mănăstirile şi prin lavrele de primprejur. Deci, adunându-se mulţime de monahi şi toţi clericii bisericii celei mari, au înconjurat pe sfântul, bucurându-se de venirea lui la dânşii şi l-au rugat în numele patriarhului să ceară de la Domnul ploaie pământului cel uscat. Iar sfântul se lepăda, numindu-se nevrednic şi păcătos. Dar ei grăiau: „Nădăjduim, părinte, că dacă vei amesteca rugăciunile tale cu ale celorlalţi părinţi, Dumnezeu se va milostivi spre noi şi va trimite ploaie pe pământ". Sfântul a zis către dânşii: „Dacă credeţi aşa, apoi să fie după credinţa voastră".

Deci a făcut rugăciune, şi pe când mergea poporul cu crucile, sfântul a grăit către dânşii: „Să vă schimbaţi hainele, o, fiilor, pentru că vă veţi uda; căci degrabă va arăta Domnul mila Sa pentru credinţa voastră". Şi ajungând la un loc afară din cetate, cuviosul a poruncit să stea litia; apoi, ridicându-şi mâinile către cer, a început a se ruga mai cu dinadinsul, şi îndată s-a arătat dinspre apus un nor mic şi într-un ceas a acoperit tot cerul. Iar sfântul, săvârşindu-şi rugăciunea, a poruncit să se întoarcă mai repede litia, ca să nu se ude; şi deodată s-a vărsat o ploaie mare peste măsură şi toţi alergau degrabă în cetate spre biserică, fiindcă se udaseră foarte tare. Iar ploaia n-a stat nicidecum, până ce n-a adăpat tot pământul din destul şi s-au umplut de apă gropile, cisternele şi văile. Iar Cuviosul Teodor, pentru o minune ca aceea temându-se să nu fie slăvit şi cinstit de oameni, s-a ascuns de toţi şi a ieşit din cetate cu amândoi ucenicii săi. Apoi, alergând cu sporire, s-au întors în mănăstirea

Sicheotului din Galatia. încă şi în latura sa, prin multe locuri de primprejur făcea asemenea minuni şi după rugămintea poporului aducea ploi, înmulţea rodurile pământului şi sadurile, potolea pâra-iele cele pornite şi spunea mai înainte cele ce aveau să fie.

Mavrichie voievodul, întorcându-se de la războiul persienesc prin Galatia la Constantinopol şi venind la cuviosul pentru rugăciune şi binecuvântare, el i-a proorocit că degrabă are să fie împărat. După ce s-a împlinit aceea, împăratul Mavrichie a scris către proorocul său, adică către acest sfânt părinte, cerând rugăciuni pentru el şi pentru toată împărăţia lui. A adăugat încă şi aceasta, să ceară de la dânsul ce va voi. Iar Cuviosul Teodor a trimis la dânsul pe fericitul Filumen, scriindu-i să dea ceva pâine la mănăstirea lor, pentru mulţimea săracilor ce veneau la dânşii în toate zilele. Iar împăratul a scris la ispravnicii săi din Galatia, ca în fiecare an să dea grâu la mănăstirea lui Teodor câte şase sute de măsuri; şi a dăruit încă şi bisericii vase de mult preţ.

Văzând Cuviosul Teodor că din zi în zi se înmulţeşte turma sa şi venea la mănăstirea sa mulţime de popor pentru rugăciuni şi pentru tămăduiri, iar biserica Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe fiind foarte mică, a prefăcut-o, zidind-o în chip minunat mai mare. Căci fiind acolo o piatră mare şi neclintită niciodată, i-a poruncit ca singură să se mişte şi să se ducă de la locul său în alt loc. Iar când se aducea var nestins din satul Evarzia, care era aproape, pentru zidirea bisericii, i-a cuprins deodată pe cale un nor de ploaie şi lucrătorii s-au temut să nu se aprindă carele cu var din ploaie şi să le ardă dobitoacele. Atunci cuviosul, prin rugăciune, a despărţit norul în două şi era ploaie mare pe amândouă părţile drumului, iar pe var şi pe care n-a picat nici o picătură, până ce au dus varul la locul zidirii bisericii şi l-au descărcat.

Iar după ce s-a sfârşit biserica, s-a săvârşit episcopul Timotei al cetăţii lui Anastasie, care a fost după Teodosie, şi mergând cetăţenii la arhiepiscopul Pavel al mitropoliei Ancirei, l-au rugat să aleagă episcop al cetăţii lor pe Cuviosul Teodor, arhimandritul lavrei Sicheotul. Şi bucurându-se arhiepiscopul, a trimis după fericitul Teodor, ca să-l aducă cu cinste la dânsul. în acea vreme, cuviosul fiind închis în peştera sa, se liniştea şi se îndeletnicea în obişnuita rugăciune. Iar după ce clerul şi cetăţenii cetăţii lui Anastasie s-au dus la dânsul cu multă rugăminte ca să le fie episcop, el nici nu voia să audă de aceasta. însă ei, deschizând casa cu sila, l-au scos afară chiar nevrând şi, punându-l în careta arhierească, l-au dus la Ancira, bucurându-se şi veselindu-se. Iar fraţii plângând şi tânguindu-se pentru părintele lor, căci se despărţiseră de dânsul, cuviosul a trimis la ei, zicându-le: „Nu vă mâhniţi, fraţilor, şi să mă credeţi, că niciodată nu vă voi lăsa, pentru că nimic nu este pe pământ care să mă poată despărţi de voi".

Deci Cuviosul Teodor a fost pus episcop al cetăţii lui Anastasie de către Pavel, mitropolitul Ancirei, deşi nu voia să primească o dregătorie ca aceasta. Şi pe când a primit scaunul, unui bărbat oarecare i s-a făcut o vedenie în acest chip: o stea luminoasă şi mare s-a pogorât din cer spre biserică şi a luminat cu razele sale nu numai cetatea şi ţara aceea, ci şi toate cetăţile şi părţile de primprejur. Pentru că acest cuvios, fiind pus pe scaunul arhieresc ca o lumină în sfeşnic, cu adevărat s-a arătat a fi lumină lumii, luminând şi spăi-mântând toată partea cea de sub cer cu minunile cele fără de număr şi cu chipul cel minunat al vieţii sale. El cerceta adeseori lavra sa cea de la Sicheot şi mângâia pe fraţi. Iar biserica Sfântului Gheor-ghe cea zidită prin a sa sârguinţă a sfinţit-o. Şi câte minuni mari a făcut în vremea episcopiei sale, nu se pot spune cu de-amănuntul. Pentru că îşi îndoia ostenelile sale, având purtare de grijă cu dinadinsul pentru păstoria sa cea încredinţată. Insă mult se mâhnea pentru că i se tăiase liniştea şi avea totdeauna dorinţă neschimbată în mintea sa, ca să lase episcopia şi iarăşi să se întoarcă la linişte în mănăstirea sa.

Iar după câţiva ani iarăşi a dorit să se închine sfintelor locuri din Ierusalim şi luând pe doi fraţi din mănăstirea sa, pe Ioan arhidiaconul şi pe Martin, s-a dus cu dânşii în cale. Şi înconjurând sfintele locuri din Ierusalim, nu se arăta că este episcop, ci umbla ca un simplu stareţ şi gândea să nu se mai întoarcă întru ale sale, ci să vieţuiască acolo într-o mănăstire, pentru că i se părea că pentru dregătoria episcopiei şi-a părăsit nevoinţa cea monahicească. Deci mergând în lavra Sfântului Sava, a cerut o chilie pentru el şi a petrecut într-însa, liniştindu-se de la praznicul Naşterii lui Hristos, până la Paşti. Iar după Paşti, acei doi fraţi care merseseră cu dânsul, Ioan şi Martin, neîncetat îl supărau să se întoarcă la locul său, însă el nu voia să-i asculte. Iar într-o oarecare noapte i s-a arătat Sfântul Marele Mucenic Gheorghe în vedenia somnului, dându-i în mână un toiag şi zicându-i: „Ieşi degrabă de aici, ca să ne întoarcem în patrie; pentru că nu ţi se cade, ca lăsându-ţi patria, să zăboveşti aici". Zis-a Teodor: „Nu voiesc să merg în patrie, fiindcă nu poftesc episcopie". Zis-a mucenicul: „Eu degrabă te voi slobozi de la episcopie, numai să te întorci, de vreme ce mulţi se mâhnesc după tine". De o vedenie ca aceasta înduplecându-se Teodor, şi-a luat pe amândoi ucenicii şi s-a dus în patria sa.

Iar când se apropia de Galatia, a intrat într-o mănăstire ce i se întâmplase în cale, care se numea Druinia, poruncind împreună călătorilor săi, ca să nu spună de dânsul, cine este. Iar monahii mănăstirii aceleia, de demult auzind de minunile Cuviosului Teodor, doreau să-l vadă. Deci cuviosul, fiind necunoscut monahilor acelora, s-a odihnit în casa de oaspeţi cea mănăstirească, primit fiind de Anichit, primitorul de străini. Şi întrebând pe ucenici despre stareţ cine este, au spus că este din părţi depărtate. Şi şezând cuviosul la masă, a căutat spre ucenicii care mâncau cu poftă, căci erau flămânzi, şi a zis către dânşii: „Cu adevărat, fiilor, mâncăm ca Galatenii". După un ceas iarăşi le-a zis aceeaşi.

Acestea auzindu-le Anichit, grăia întru sine: „Nu cumva din părţile Galatiei este acest stareţ?" Iar după masă culcându-se stareţul după obicei pe pământ spre odihna nopţii, Anichit, luând deoparte pe amândoi ucenicii, cu multe rugăciuni îi supăra să-i spună cine este acest stareţ. Deci i-au spus aceia, că este Teodor, făcătorul de minuni al Sicheotului şi episcopul cetăţii lui Anastasie, şi îndată Anichit alergând, a spus egumenului Ştefan şi fraţilor şi s-au bucurat foarte mult de dânsul, fiindcă de multă vreme doreau ca să-l vadă. Iar după ce a sosit vremea cântării Utreniei, când stareţul mergea la biserică, l-au întâmpinat în uşile bisericii egumenul şi fraţii şi, căzând la picioarele lui cele sfinţite, i s-au închinat ca unui episcop şi făcător de minuni şi cereau binecuvântare. Şi l-au rugat să petreacă cu dânşii câteva zile, ca să se îndulcească de vederea feţei lui celei îngereşti şi să se sature de vorbele cele cu miere curgătoare. Şi a petrecut sfântul la dânşii zile destule. Atunci a străbătut despre dânsul vestea prin toată latura aceea şi mulţi din popor au mers la mănăstire, ducându-şi pe bolnavii lor la cuviosul, iar el, cu darul lui Hristos, pe toţi îi tămăduia.

După aceasta, mergând de acolo Sfântul Teodor la episcopia sa şi îndeletnicindu-se în obişnuitele osteneli păstoreşti, gândea neîncetat cum ar putea lăsa episcopia. Iar fericitul Antioh, vieţuitorul pustiei, l-a sfătuit la aceasta, fiind la dânsul din întâmplare, când se întorcea de la cetatea lui Constantin într-ale sale. Căci acel Antioh a fost trimis din părţile Răsăritului la împăratul Mavrichie, ca să-l roage pentru o cetate ce se numea Sinofrin, ca să o apere de barbari. Şi Antioh era bărbat bătrân, având de la naşterea sa ca la o sută de ani. Şi şaizeci de ani n-a gustat nici vin, nici untdelemn, iar treizeci de ani n-a gustat pâine, decât numai verdeţuri crude cu sare şi cu oţet şi băutura îi era apă. Pe acel fericit părinte, pe când trecea prin părţile Galatiei şi ale cetăţii lui Anastasie, l-a primit Cuviosul Teodor cu bucurie şi cu cinste şi l-a odihnit. Şi mult s-a mângâiat cu dânsul în vorbiri duhovniceşti. Şi grăia fericitul Antioh ucenicilor săi despre Teodor: „N-am văzut un astfel de om sfânt, nici n-am auzit până acum, pentru că mi-a descoperit Domnul viaţa lui".

Asemenea şi Sfântul Teodor a grăit despre Antioh către fraţii săi: „în toată pustia Răsăritului n-am văzut, nici n-am auzit de un astfel de rob al lui Dumnezeu". La acel Cuvios Antioh, Sfântul Teodor a cerut sfat de folos, spunându-i scopul său pentru lăsarea episcopiei. Iar Cuviosul Antioh i-a lăudat scopul şi l-a sfătuit să-şi săvârşească dorirea degrabă.

După ducerea lui Antioh, a fost mâhnit plăcutul lui Dumnezeu de cei ce luau cu nedreptate averile bisericeşti. Şi pe lângă aceia, nişte casnici ai episcopiei care erau vrăjmaşi tăinuiţi ai sfântului, fiind porniţi de vrăjmaşul sufletelor spre zavistie şi urâciune, în taină oarecum i-au dat otravă, cu slobozirea lui Dumnezeu. Şi a zăcut Cuviosul Teodor trei zile fără glas şi stătea nemişcat ca un mort, încât chiar începuse în cetate a străbate vestea despre moartea sfântului. Dar după trei zile i s-a arătat Preasfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi i-a spus pricina bolii lui ce-i venise din otrava cea dată în taină, zicându-i şi pe urătorii cei ce îi dăduseră otravă. Apoi scoţând din basmaua cea din mâini trei grăunţe, i le-a dat lui, zicând: „Mănâncă-le pe acestea, că nu vei mai pătimi de acum nici un rău". Deci mâncând cuviosul grăunţele acelea, şi-a venit în simţiri şi s-a simţit cu totul sănătos. Apoi, sculându-se, a mulţumit lui Hristos Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui. Iar pe acei răi vrăjmaşi nu i-a mustrat, nici n-a spus cuiva de ei, ci a făcut rugăciune către Dumnezeu, ca să nu le socotească lor aceasta ca păcat. Iar către Sfântul Marele Mucenic Gheorghe totdeauna se ruga, ca mai degrabă să-l libereze de episcopie, precum îi făgăduise în vedenie, când din Palestina nu voia să se întoarcă în Galatia.

Nu se cuvine a tăcea şi aceasta, că era rânduit mertic în cetatea lui Anastasie, spre a se da la masa arhierească peste tot anul, din averile bisericeşti, 365 de galbeni. Dintr-acel mertic, Cuviosul Teodor cheltuia numai patruzeci de galbeni la mesele sale cele de peste tot anul, iar pe ceilalţi îi întorcea Sfintei Biserici. Iar darurile ce-i veneau de aiurea, acelea le împărţea milostenie. Şi, vrând ca desăvârşit să lase dregătoria episcopiei, mai întâi cu dinadinsul a făcut către Dumnezeu multă rugăciune în multe zile, ca să nu i se socotească păcat acea socoteală a lui. Şi câştigând înştiinţare de la Dumnezeu pentru slobozirea sa, a adunat tot clerul şi toţi cetăţenii şi le-a zis: „Ştiţi, fraţilor, că voi cu sila scoţându-mă din mănăstire, m-aţi silit să iau jugul acesta al episcopiei. Şi v-am spus atunci, că sunt nevrednic de povăţuirea voastră. Dar voi, neascultându-mă, aţi săvârşit voinţa voastră. Iată, este al unsprezecelea an de când vă mâhnesc şi sunt mâhnit de voi. Deci, vă rog, căutaţi-vă alt păstor, care să vă poată plăcea; căci eu de acum nu pot să vă mai fiu episcop, ci ca un monah prost mă voi întoarce la mănăstirea mea, în care am făgăduit ca în toate zilele vieţii mele să slujesc lui Dumnezeu".

Aceasta zicând, a luat pe arhidiaconul său Ioan, care era din mănăstirea lui, s-a dus la arhiepiscopul Pavel, mitropolitul Ancirei, şi l-a rugat să pună în locul său un alt episcop în cetatea lui Anastasie. Deci a fost mare ceartă între ei, pentru că mitropolitul nu voia de loc să libereze de la episcopie pe fericitul Teodor, zicând că nu este cu putinţă ca să găsească un bărbat ca acela la acea rânduială. Iar Cuviosul Teodor se lepăda foarte, spunându-i că acea sarcină este mai presus de măsura şi puterea lui. Şi a fost nevoie, ca pentru aceea să trimită la Constantinopol, la prea sfinţitul Patriarh Chiriac şi la drept credinciosul împărat Mavrichie. Iar aceia fiind povăţuiţi de Dumnezeu, au scris mitropolitului Ancirei, ca să nu supere pe plăcutul lui Dumnezeu care voieşte să se liniştească, ci să-l libereze, precum pofteşte.

Astfel Cuviosul Teodor, izbăvindu-se de greutatea episcopiei, s-a umplut de negrăită bucurie, văzându-se liber de gâlcevi şi de grijile cele multe. Şi ducându-se la mănăstirea sa, a stat în chilie, liniştindu-se şi petrecând viaţa sa cea obişnuită în nevoinţe pustniceşti. Şi adeseori săvârşea dumnezeieştile slujbe, aducând lui Dumnezeu jertfa fără de sânge. Şi se învrednicea acest plăcut al lui Dumnezeu în vremea Liturghiei, că vedea darul Sfântului Duh, în asemănare de pânză şi în chip de porfiră prealuminată, care se cobora de sus peste sfintele daruri şi le acoperea. Despre acest lucru a spus unuia din cei împreună slujitori ai săi, ieromonahul Iulian, bărbat duhovnicesc şi îmbunătăţit, fiind silit de acela cu stăruitoare rugăminte. Şi când vedea aceea, se umplea de negrăită bucurie duhovnicească şi faţa lui cea cinstită strălucea cu o mare lumină şi se schimba. Iar preoţii şi diaconii care slujeau cu Sfântul Teodor, văzând în faţa lui o dumnezeiască strălucire, se spăimântau.

Odată s-a întâmplat şi aceasta: în şaisprezece zile ale lunii iulie, la pomenirea Sfântului Mucenic Antioh şi hramul aceluia, când arhiereul lui Dumnezeu, Teodor, săvârşea dumnezeiasca Liturghie şi a sosit vremea înălţării Sfintelor Daruri, ridicând el după obicei discul cu Sfântul Agneţ în sus şi strigând: „Sfintele sfinţilor", dumnezeiescul Agneţ singur de sine s-a ridicat sus în văzduh, înălţându-se ca de o nevăzută mână, şi iarăşi s-a lăsat pe disc la locul lui. O minune ca aceasta i-a umplut de spaimă şi de mirare mare pe toţi cei ce erau atunci împrejurul acelui dumnezeiesc prestol. Iar Cuviosul Teodor, vărsând pâraie de lacrimi din ochii săi şi totodată bucurându-se negrăit, preamărea pe Hristos Dumnezeu, Cel ce este adevărat în Preacuratele Taine.

Iar dreptcredinciosul împărat Mavrichie şi preasfinţitul Patriarh Chiriac, vrând să vadă pe Cuviosul Teodor, de care auzeau multe, au scris către dânsul să vină la ei la Constantinopol, ca să se învrednicească de rugăciunile şi de binecuvântarea lui. Iar cuviosul, neputând să nu-i asculte, s-a dus şi a fost primit de toţi cu mare cinste, şi a petrecut în Constantinopol puţină vreme. Şi multe minuni a făcut cu puterea lui Dumnezeu: un prunc orb a luminat, pe o femeie slăbănoagă a ridicat-o din pat, pe mulţi îndrăciţi i-a liberat de muncirea diavolului. Pe una ce-i curgea sânge, a tămăduit-o cu rugăciunea; pe fiul împăratului care era bolnav şi deznădăjduit de la doctori, l-a tămăduit; celor neroditori în însoţire le-a dăruit naştere de fii prin a sa binecuvântare. Şi alte multe minuni preaslăvite făcând acolo şi pe toţi cu darul Domnului veselindu-i, s-a întors la mănăstirea sa. După aceea, mai târziu, a fost chemat a doua oară la Constantinopol, sub împărăţia lui Foca Tiranul, de preasfinţitul Patriarh Toma, care a ţinut scaunul după Chiriac; iar pricina chemării a fost următoarea:

Un lucru preaminunat s-a întâmplat în părţile Galatiei, unde, în nişte cetăţi de acolo făcându-se litanii cu crucile şi purtând cruci mari de lemn, acestea, singure între ele, cu o putere mare, minunată şi neoprită, plecându-se una spre alta, se loveau, se plecau şi se sfărâmau. Acea minune străbătând şi în Constantinopol auzindu-se, preasfinţitul Patriarh Toma a trimis la Cuviosul Teodor, rugându-l să vină la el degrabă. Şi când a mers cuviosul la Constantinopol, a fost primit de toţi cu cinste ca şi mai înainte. Deci luându-l deosebi, preasfinţitul patriarh l-a întrebat despre minunea aceea, ce ar însemna ea? Iar Sfântul Teodor l-a înştiinţat despre acea minune, că adevărată a fost; dar ce ar însemna, nu voia să-i spună, zicând că nu ştie acea taină a lui Dumnezeu.

Atunci preasfinţitul patriarh a căzut la picioarele lui cu mare rugăminte şi cu o mare smerenie ca aceea a lui a silit pe cuviosul să-i spună mai înainte cele ce vor fi. Deci stareţul a zis că acea plecare, lovire şi sfărâmare a crucilor însemnează multe primejdii şi risipiri ce vor veni asupra Bisericii lui Dumnezeu şi asupra împărăţiei greceşti, pe de-o parte de la vrăjmaşii cei dinafară, iar pe de alta de la cei dinlăuntru. Pentru că dinafară are să fie grea năvălire a barbarilor, iar dinlăuntru oamenii cei numiţi cu numele lui Hristos, împărţindu-se în credinţă, vor începe a se izgoni singuri unul pe altul şi a se pierde; de aceea multe biserici ale lui Dumnezeu se vor pustii şi se vor risipi şi toate acelea vor fi repede.

Patriarhul, auzind acestea, s-a spăimântat foarte şi a rugat pe Cuviosul Teodor să se roage Domnului pentru dânsul, ca să-i ia sufletul din trup mai repede, adică mai înainte de a yeni acea risipire, ca să nu vadă nişte primejdii ca acelea, ce au să vină asupra Bisericii. Şi după puţină vreme, zăbovind puţin Cuviosul Teodor în Constantinopol, la biserica Sfântului Ştefan, s-a îmbolnăvit patriarhul şi a trimis la cuviosul, unde era închis şi postea, spunându-i despre boala sa şi-l ruga ca degrabă să-i ceară sfârşitul de la Dumnezeu. Iar sfântul, lepădându-se şi nevrând, patriarhul a trimis la dânsul rugăminte cu dinadinsul, dorind ca mai înainte de năvălirea primejdiilor asupra Bisericii, să se dezlege din trup şi să se ducă către Domnul. Deci chiar nevrând cuviosul, a făcut voia patriarhului, ca să se roage lui Dumnezeu pentru sfârşitul lui şi a trimis la dânsul, zicându-i: „Porunceşti, oare să vin la tine, sau ne vom vedea amândoi acolo, înaintea Domnului nostru?" Patriarhul i-a răspuns prin trimisul acela: „Să nu-ţi laşi liniştea ta, părinte. îmi ajunge că mi-ai zis că ne vom vedea amândoi acolo înaintea Domnului nostru". Şi într-acea zi, preasfinţitul Patriarh Toma, înaintea ceasului Vecerniei, bucurându-se, s-a despărţit de trup şi s-a dus către Domnul.

După sfârşitul patriarhului, Cuviosul Teodor s-a întors la mănăstirea sa şi nu după mulţi ani s-a apropiat şi el de fericitul său sfârşit, făcând multe, mari şi preaslăvite minuni şi proorocind cele ce au să fie. Iar mai înainte de sfârşitul său, de două ori a văzut pe Sfântul Marele Mucenic Gheorghe, arătându-i-se în vedenia somnului. Mai întâi i s-a arătat dându-i un toiag de cale şi-l chema împreună cu el într-o călătorie îndepărtată. După aceea i s-a arătat mergând călare, ducând şi alt cal şi zicându-i: „Teodore, încalecă pe calul acesta şi vino după mine!" Din aceasta, Sfântul Teodor şi-a cunoscut trecerea sa degrabă de la cele pământeşti şi a spus aceasta cu bucurie ucenicilor săi, precum şi vremea sfârşitului său, după praznicul Paştilor, care a şi fost. Iar când se sfârşea, a văzut pe sfinţii îngeri, care veniseră să-l ia şi, zâmbind cu faţă luminoasă, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lor. Şi a fost sfârşitul lui în anul al treilea al împărăţiei lui Iraclie.

Iar viaţa şi minunile lui le-a scris Eleusie, ucenicul lui, cel numit de cuviosul în călugărie Gheorghe. Acesta spunea despre el, că părinţii lui, petrecând mult în însoţire, erau neroditori. Şi rugau pe Cuviosul Teodor, ca prin rugăciunea şi binecuvântarea lui, să poată să fie născători de fii. Iar el, luând brâiele lor, le-a binecuvântat şi, dându-le lor, le-a proorocit dezlegarea nerodirii. Şi au născut pe acest Eleusie, pe care crescându-l, l-au adus la Cuviosul Teodor şi l-au dat lui Dumnezeu spre slujbă. Şi petrecând doisprezece ani lângă el, a văzut singur minunile cele negrăite ale aceluia, pe care le-a şi scris foarte pe larg. Dintre acestea noi, aducând aici pe scurt câteva, pot să ne folosească din destul pe noi, cei ce slăvim pe minunatul Dumnezeu Cel preamărit în ai Săi făcători de minuni, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Duminica a 3-a după Paști – a Mironosițelor

Ev. Marcu 15, 43-47; 16, 1-8

În vremea aceea, a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic cu bun nume, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit aşa curând; şi chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult; şi aflând de la sutaş, Pilat a dăruit lui Iosif trupul mort. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu de in şi pogorând pe Iisus de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria lui Iosie priveau unde L-au pus. Iar după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacob, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să meargă să ungă trupul lui Iisus. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt, zicând una către alta: cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar ridicându-şi ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese răsturnată. Şi intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. El, însă, le-a zis: Nu vă spăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit? A înviat; nu este aici; iată locul unde-L puseseră. Ci duceţi-vă de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că El merge în Galileea mai înainte de voi. Acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus vouă. Dar ele, ieşind din mormânt, au fugit de acolo, căci erau cuprinse de cutremur şi de spaimă, şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau.

Ap. Fapte 6, 1-7

În zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, eleniştii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi. Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei. Şi cuvântul lui Dumnezeu creştea, şi se înmulţea foarte numărul ucenicilor în Ierusalim, încă şi mulţime de preoţi se supuneau credinţei.

Predica Pr. Ilie Cleopa

Vedeți râvna mironosițelor? Bărbăția și tăria credinței lor în Fiul lui Dumnezeu? Vedeți bărbăția acestor sfinte femei? Ucenicii stăteau ascunși și încuiați într-o încăpere de frica iudeilor, iar ele cumpărau giulgiu și miresme să ungă trupul lui Iisus.

Iubiți credincioși,

Dintre marile virtuți care au împodobit viața sfintelor femei mironosițe cele mai alese au fost râvna lor sfântă pentru Hristos, evlavia și bărbăția de suflet. Câtă pază și întărire au pus iudeii și Pilat peste mormântul lui Hristos Mântuitorul nostru, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea și să-L fure! Piatră mare au răsturnat peste Mormântul Domnului, cu peceți au sigilat piatra, ostași tari și înarmați au pus de strajă. Însă toate acestea nu le-au speriat și înfricoșat pe sfintele femei mironosițe. Râvna lor cea mare, sfânta evlavie și bărbăția lor de suflet, au trecut peste toate întăriturile iudeilor, nebăgând seamă de toată paza Mormântului. Un cuget și un gând stăpânea mintea și inima lor: să slujească cu toată credința și evlavia la înmormântarea Preascumpului Mântuitor.

A zis oarecând Solomon: „Femeie bărbat cine a văzut?”. Dar iată aici femei mai bărbați decât bărbații. Bărbații, ucenici ai lui Hristos, s-au ascuns de frica iudeilor. Petru, cel fierbinte și tare în credință, de trei ori s-a lepădat de Domnul, pentru care mai pe urmă „s-a căit și a plâns cu amar” (Luca XXII, 62). Iar femeile care din fire sunt fricoase și neputincioase și care de multe ori se înfricoșează, chiar acolo unde nu este frică, aici, în slujba înmormântării Preasfântului nostru Mântuitor se arată mai tari și mai bărbătoase decât bărbații. Nu se tem de groaza iudeilor, de îndrăzneala ostașilor nu se înfricoșează, nici straja de la Mormântul Domnului nu le tulbură inima.

Ucenicii, bărbați, se tem și se risipesc în toate părțile, cum le proorocise Mântuitorul mai înainte. Sfintele femei se adună. Aceia se ascund, ele ies la iveală, merg la prăvălie și cumpără mir și aromate, ca să ungă trupul cel de viață făcător al lui Hristos. O, fericite femei, cum nu v-ați temut să umblați noaptea singure și cum ați îndrăznit să vă apropiați de acel loc, pe care îl păzeau ostașii împărătești și cum nu v-ați înspăimîntat, ci căutați să prăvăliți pietre, să stricați pecețile, să deschideți mormântul și să ungeți cu arome Trupul Domnului? Aceste isprăvi ale voastre, au pornit din râvna cea sfântă, din evlavia și bărbăția cea mare a sufletelor voastre.

Femei neputincioase erați cu firea, dar nu cu mintea și inima voastră, căci întru nimic nu s-au arătat la voi cele ale neputinței femeiești, ci toate isprăvile voastre mai presus de bărbăția bărbaților s-au suit. Cu adevărat la voi s-a împlinit Scriptura, care zice că: „Puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (II Corinteni XII, 9) și iarăși „Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari” (I Corinteni I, 27; Psalm VIII, 2; Matei XXI, 16). Cu adevărat în inima voastră erau cuvintele Preasfântului nostru Mântuitor care a zis: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă” (Matei X, 28). Și iarăși zice Duhul Sfânt: „Îmbărbătați-vă și să se întărească inima voastră, toți cei ce nădăjduiți în Domnul” (Psalm XXX, 26). Voi mai înainte de Apostoli, fapta Apostolilor ați arătat-o. Voi mai înainte de Sfinții Mucenici, credința și bărbăția de suflet a lor ați lucrat-o.

Ilie, marele prooroc, cu râvnă dumnezeiască pornindu-se, pe Ahab l-a mustrat, iar voi pe cei ce străjuiau Mormântul Domnului i-ați rușinat. Ghedeon, învingând cu trei sute de ostași oarecând, oastea cea numeroasă a Madianiților a sfărâmat-o (Judecători VII, 25). Voi, însă, împreună cu drepții bărbați, Iosif și Nicodim, mai tari decât toate întăriturile iudeilor și ale lui Pilat v-ați arătat și slujitoare neînfricate până la jertfă ați fost, gata a sluji Celui ce a venit să slujească și să-Și dea sufletul Său răscumpărare pentru tot neamul omenesc. Voi, o sfintelor femei, împreună cu Preacurata Fecioara Maria, Maica veșnicului nostru Mântuitor, cu mare râvnă și bărbăție de suflet v-ați îmbrăcat și cea mai timpurie slujbă către Mântuitorul ați arătat. De aceea mai înainte de Apostoli v-ați învrednicit a propovădui Învierea Domnului.

Iubiți credincioși,

Cine sunt acele sfinte femei mironosițe, adică purtătoare de mir, care au urmat lui Hristos împreună cu Apostolii și care s-au învrednicit să fie martore ale patimilor Domnului și să-I ungă sfântul trup cu miresme, cât a stat în mormânt? Sfânta Evanghelie ne amintește pe scurt numele și faptele lor.

Cea dintâi și cea mai plină de râvnă și bărbăție duhovnicească este Maria Magdalena, de loc din cetatea Magdala, Galileea.

Alte sfinte mironosițe sunt: Maria, mama lui Iacob (Marcu XVI, 1) și a lui Iosi (Marcu XV, 47), adică vara Maicii Domnului; Maria lui Cleopa (Ioan XIX, 25) și Salomea, mama fiilor lui Zevedei (Matei XXVII, 56; XXVIII, 1; Marcu XVI, 1; Luca XXIV, 10). ApoiIoana, femeia lui Huza, un ispravnic al lui Irod, Suzana și multe altele care îi slujeau din avutul lor (Luca VIII, 3). Printre mironosițe sunt numărate și cele două surori ale lui Lazăr din Betania, Marta și Maria, unde găzduia adeseori Mântuitorul cu Sfinții Apostoli, în drum spre Ierusalim, sau Galileea.

Care erau virtuțile principale ale acestor femei mironosițe? Mai întâi credeau cu tărie că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel vestit de prooroci, Care a venit pe pământ să mântuiască neamul omenesc. Apoi, duceau o viață curată, sfântă, de rugăciune și post, de înfrânare și milostenie, trăiau în iubire sfântă unele cu altele și cu avutul lor ospătau și odihneau cu dragoste în casele lor pe Iisus și pe sfinții Săi ucenici.

Dar credința și râvna sfintelor femei mironosițe nu se oprea numai aici. Ele nu numai că Îl primeau pe Domnul în casele lor unde Îi spălau picioarele, Îi slujeau la masă și Îl odihneau, ci, mai mult, mergeau cu râvnă după Hristos, erau martore ale minunilor Lui și mărturiseau cu îndrăzneală că El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Cea mai mare bărbăție au dovedit-o însă femeile mironosițe în vremea patimilor Domnului. După ce ucenicii de frică L-au părăsit și Petru s-a lepădat de Hristos, singurele care Îl urmau de departe, erau sfintele femei mironosițe, în frunte cu Maica Domnului, Maria Magdalena, alături de Apostolul dragostei Ioan. Căci dragostea dumnezeiască nu se poate părăsi niciodată.

Curajul și bărbăția sufletului s-au văzut la femeile mironosițe și pe drumul Crucii spre Golgota. Ele, singure cu Sfântul Ioan, Îl petreceau pe Domnul la răstignire, fiind martore ale patimilor Lui. Ele singure se rugau pentru El cu lacrimi și suspine adânci, încât Mântuitorul, milostivindu-se spre ele, le-a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi și pe copiii voștrii... Căci dacă fac acestea cu pomul verde, cu cel uscat ce va fi?”. (Luca XXIII, 28, 31).

Pe Golgota sfintele femei mironosițe, împreună cu apostolul nemuritoarei iubiri, erau, de asemenea, singurii martori ai răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Ele L-au văzut însângerat și căzut sub cruce. Ele L-au văzut dezbrăcat de cămașă și întins pe cruce. Ele au văzut loviturile cuielor în mâinile și picioarele Domnului și au leșinat de durere sub cruce. Ele au auzit cuvintele de hulă ale iudeilor, mărturisirea de pocăință a tâlharilor și rugăciunea zdrobitoare a Mântuitorului: „Eli, Eli, lama sabahtani?”, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. (Matei XXVII, 46).

Femeile mironosițe au văzut întunecarea soarelui, întristarea cerului, învierea morților din morminte și au auzit rugăciunea de iertare a Fiului lui Dumnezeu pentru iudeii ucigași: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!”. (Luca XXIII, 34). Tot ele, aceste femei mai bărbătoase decât apostolii, mai pline de râvnă decât ucenicii, au văzut aruncându-se sorți pentru cămașa lui Hristos, făcută de mâinile Maicii Domnului, și au auzit cuvântul Lui cel mai de pe urmă: „Părinte, în mâinile Tale încredințez Duhul Meu!” (Luca XXIII, 46).

Iată cât de mare era râvna, tăria credinței, și bărbăția sufletului sfintelor femei mironosițe! Nu se temeau de ostașii romani atât de sângeroși. Nu se înfricoșau de furia iudeilor de Dumnezeu netemători, nici nu se înspăimântau cu totul de moartea Domnului pe Cruce, ca cei ce nu au nădejde!

Însă, bărbăția sfintelor femei mironosițe nu s-a terminat pe Golgota. Ele au fost de față și vineri seara, la coborârea Domnului de pe Cruce și, împreună cu Iosif din Arimateea, au cumpărat giulgiu și miresme, au uns trupul Lui cu miresme, L-au înfășurat în giulgiu, L-au pus în mormânt și au prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosie, adică Maica Domnului,priveau unde L-au pus. Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob și Salomeea au cumpărat miresme ca să vină să-L ungă.

Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămînii, adică Duminica, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Și ziceau între ele: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar ridicându-și ochii au văzut că piatra fusese răsturnată, căci era foarte mare. Și intrând în mormânt au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-a pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus. Și ieșind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. Și înviind dimineața, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică), El S-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese șapte demoni. Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu El, adică pe Apostoli,care se tânguiau și plângeau” (Marcu XV, 46-47; XVI, 1-10).

Vedeți râvna mironosițelor? Bărbăția și tăria credinței lor în Fiul lui Dumnezeu? Vedeți bărbăția acestor sfinte femei? Ucenicii stăteau ascunși și încuiați într-o încăpere de frica iudeilor, iar ele cumpărau giulgiu și miresme să ungă trupul lui Iisus. Ucenicii plângeau și se tânguiau de moartea Domnului, iar ele alergau în zori de zi pe Golgota să vadă mormântul. Ei așteptau cu spaimă vești de la Golgota, iar ele intrând în mormânt, au primit vestea, de la Arhanghelul Gavriil, că a înviat Domnul, spunându-le: „Nu mai plângeți!”. Apoi, la porunca lui, s-au întors fugind, și au spus apostolilor că Hristos a Înviat. Nu mai este în mormânt!

Iată câtă bărbăție și credință, câtă tărie și îndrăzneală la aceste femei. Bărbații stau ascunși și ele aleargă la mormânt, intră înăuntru, aduc miresme, se întăresc una pe alta, vorbesc cu îngerii, privesc cele dintâi mormântul de viață și văd giulgiurile așezate alături. Nu se tem de întunericul nopții, nici de ostașii care străjuiau mormântul, nici de moarte, nici de îngeri, de nimic. Dorul lor era unul singur: să-L vadă pe Iisus, să ungă și să sărute sfântul Lui trup. Femeile mironosițe sunt cele dintâi, și cele mai vrednice martore ale răstignirii, morții, Îngropării și Învierii Domnului. Ele sunt primele care vestesc apostolilor și lumii întregi că a înviat Hristos, că moartea, diavolul și iadul au fost biruite și Raiul s-a deschis.

Unde mai sunt acum femei creștine, iubitoare de Hristos, tari în credință și în fapte bune, ca femeile mironosițe din Sfânta Evanghelie? Și totuși numărul sfintelor femei în Biserica creștină s-a înmulțit, întrecînd uneori pe cel al bărbaților.

Să ne gândim la numărul mare al sfintelor mucenițe, precum: Tecla, cea întocmai cu Apostolii; Varvara, care a fost ucisă pentru Hristos de tatăl ei; Ecaterina; Irina; Maria; Sofia cu cele trei fiice ale ei; Fevronia; Tatiana; sau Filoteia de la Argeș. Mare este și numărul cuvioaselor care s-au nevoit prin mănăstiri și pustietăți și au ajuns vase ale Sfântului Duh și făcătoare de minuni. Dintre acestea amintim doar câteva, precum: Maria Egipteanca, Eufrosina, Xenia, Pelaghia, Melania, ca și Cuvioasele Parascheva de la Iași, Teodora de la Sihla și multe altele.

Toate aceste cuvioase sunt mirese ale lui Hristos, ucenice ale sfintelor mironosițe și rugătoare ale Bisericii pentru noi toți.

Iubiți credincioși,

Astăzi este ziua femeilor creștine. Ele sunt urmașele femeilor mironosițe, fiicele Învierii, roabele Domnului, candelele credinței, sufletul familiei. Femeile creștine, credincioasele Bisericii Ortodoxe, mențin, mai mult decât bărbații, flacăra credinței și tradițiile străbune, focul sfânt al rugăciunii și evlavia în casele noastre. Femeile credincioase sunt și mame bune, creștine devotate, soții cinstite și ostenitoare, model în societate. Femeile credincioase sunt întâi la biserică, întâi la rugăciune, la post, la lucru, la milostenie, la citirea cărților bune, la îngrijirea bolnavilor, la toate. Ele mențin căldura duhovnicească a credinței, a dragostei, a răbdării și a împăcării, în biserică, în familie, în societate.

De astfel de mame bune au nevoie astăzi familiile noastre. De astfel de fiice evlavioase are nevoie Biserica lui Hristos. De astfel de femei cinstite și model în toate are atâta nevoie astăzi societatea în care trăim. Sunt destule mame care nu vor să nască copii, nici să le dea o educație creștină bună. Sunt atâtea mame care își ucid majoritatea copiilor, iar puținii pe care îi nasc, nu-i cresc în frica lui Dumnezeu, sau îi lasă de capul lor și ajung să fie o povară pentru familie și o rușine pentru societate.

Mamelor, sunteți mironosițele de azi ale Bisericii lui Hristos. Aduceți Domnului, nu miresme de mult preț, ci credința voastră curată și copii buni, bine educați și credincioși. Vorbiți-le mai mult de Dumnezeu, de sfinți, de Biserică și de înaintași. Nu-i smintiți cu nimic și dați-le să citească cărți bune, cât mai mult. Dumneavoastră puteți contribui cât mai mult la înnoirea duhovnicească a lumii, a Bisericii, a societății. Adăugați untdelemn sfânt în sufletele copiilor dumneavoastră. Dintre ei, vor ieși mâine suflete mari, oameni buni, preoți credincioși, dascăli luminați, creștini model. Viitorul familiei, al copiilor, al Bisericii depinde cel mai mult de dumneavoastră. Să fiți la datorie ca și mamele noastre. Gândiți-vă ce mame sfinte am avut!

Tinere fecioare, păstrați neîntinată pentru Domnul cinstea și buna voastră credință până veți dobândi și voi calitatea de mame în societate și în Biserică. La fel și dumneavoastră văduvelor și bătrânelor mame, supravegheați pe cele tinere, pe copii, pe cei din jur. Nu tăceți! Mamele tinere au nevoie de exemplul și de jertfa voastră, tinerele fecioare au nevoie de sfatul vostru, iar copiii și nepoții, de rugăciunile, de lacrimile și mustrarea voastră.

Începeți toate cu Dumnezeu, cu rugăciunea, cu spovedania regulată și cu mai multă smerenie și răbdare. Mai multe mame bune, mai multe văduve și fecioare cinstite și credincioase, înseamnă pentru ziua de mâine, mai mulți copii în case, mai mulți credincioși la biserici, mai multă pace în familie, mai puține beții, divorțuri și avorturi în lume, mai puține boli și lacrimi pe pământ și mai multe suflete în Rai! Amin.

Hristos a înviat!

ARTE 22 Aprilie

MUZICĂ 22 Aprilie

Yehudi Menuhin

Pascal Bentoiu

Pascal Bentoiu, Piano Concerto Nr. 2 Op. 12:

Fiorenza Cossotto, mezzo-soprană italiană

Glen Campbell, chitarist, vocalist şi compozitor american (The Champs)

Mel Carter, cântăreţ şi actor american

Joshua Rifkin, pianist şi compozitor american (Even Dozen Jug Band)

The Even Dozen Jug Band:

Larry Groce, cântăreţ şi compozitor pop-folk american

Larry Groce

Pete Carr, chitarist şi vocalist american (LeBlanc & Carr)

Peter Frampton, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Humble Pie, Camel)

Paul Carrack, clăpar şi vocalist britanic (Ace, Squeeze, Roxy Music, Mike & The Mechanics)

Arthur Baker, disc jockey şi producător de mix-uri american

Craig Logan, basist britanic (Bros)

Bros - When Will I Be Famous?

Edouard Lalo

Francis Lemarque

ÎNREGISTRĂRI NOI:

FLAUTA MARAVILLOSA - GRANDES EXITOS UNIVERSALES. Selección de Cecil González

Saxophone Cover Popular Songs 2018 - Best Instrumental Saxophone Covers 2018

Mozart - Clarinet Concerto in A major

3 Horas De Música Relajante Hermosa | Música de Saxofón Romántico Instrumental

The Best of Yanni - Yanni Greatest Hits Full Album 2018

POEZIE 22 Aprilie

Veronica Micle

Veronica Micle – biografie

(22 aprilie 1850, Năsăud - 3 august 1889, Mănăstirea Varatec, judeţul Neamţ), poetă

Veronica Micle a fost al doilea copil al cizmarului Ilie Cîmpeanu şi al soţiei acestuia, Ana. La naştere a primit numele mamei, Ana. În 1849, după moartea soţului, Ana Cîmpeanu a trecut în Moldova, stabilindu-se în 1850 la Târgu Neamţ. De aici, în 1853, pleacă la Iaşi.

Studii

Şcoala primară (timp în care îşi schimbă numele din Ana în Veronica) şi Şcoala Centrală de Fete din Iaşi, pe care o absolvă în 1863. Un an mai târziu se căsătoreşte cu Ştefan Micle - profesor la Universitatea din Iaşi. A avut două fete: Virginia, poetă, căsătorită cu Ed. Gruber, şi Valeria, cântăreaţă de operă, sub pseudonimul artistic Hilda. În 1872, la Viena, îl cunoaşte pe M. Eminescu, de care se va ataşa printr-o afecţiune ce îi va marca în chip dureros existenţa. Ştefan Micle moare în 1879, lăsând-o într-o situaţie materială destul de grea. În 1887 se mută la Bucureşti, încercând să-l sprijine sufleteşte pe Eminescu. După moartea poetului, în 1889, se retrage la Mănăstirea Văratec, unde alcătuieşte un album intitulat Dragoste şi Poezie, în care a transcris versuri proprii sau unele din poeziile lui Eminescu, ce i-au fost dedicate, însoţindu-le de comentarii. Veronica Micle moare în acelaşi an şi este înmormântată în incinta acestei aşezări monahale.

În literatură

În literatură, Veronica Micle a debutat în Noul curier român (NCR), în 1872, cu două schiţe, de factură romanţioasă, apărute sub pseudonimul Corina. Versurile, influenţate de Eminescu, le-a publicat înColumna lui Traian, în 1874, iar din anul următor, în Convorbiri literare. A mai colaborat la Familia (din 1879), la Revista nouă şi Revista literară.

Scrieri

Rendez-vous, NCR, I, 1872; Plimbarea de mai în Iaşi, NCR, I, 1872;Poezii, Bucureşti, Halman, 1887; Poezii, prof. I.S. Mugur, Iaşi, Şaraga, 1909; Dragoste şi Poezie, Bucureşti, Socec, f.a., prof. Octav Minar. Traduceri din Lamartine şi Th. Gautier, în Poesii, Bucureşti, Halman.

Informaţiile au fost extrase din lucrarea Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ, de Constantin Prangati, "Editura Crigarux", Piatra-Neamţ, 1999. Mulţumim directorului editurii, dl. Cristian Livescu. Copyright © Ed. CRIGARUX.

Glasul durerii

Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mişcate
Susurând încet şi tainic pe-a lor ramuri clătinate?
Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;
Cine ştie-a lor durere, cine ştie dorul lor.

Şi ascunsă prin frunzişuri, tăinuind a ei fiinţă,
cântă dulcea Filomela, şi-n cântare-i o dorinţă
Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,
Şi divina-i melodie se sfârşeşte c-un suspin.

Iar poetul ce-o aude îşi ia lira şi se duce
Pribegind cu-a sale doruri, şi ca dânsa el atunce
Cu un vers duios şi jalnic spune lumii chinul său
Şi răpit de-a lui simţire el suspină-amar şi greu.

Şi-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalţă
Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec şi dulceaţă,
Nu întrebi, plecând cu jale ochii-n jos înspre pământ
Pentru ce tot cu suspinuri se sfărşeşte orice cânt?

O! de-ai şti tu că pe lume, de când lumea e facută,
Blânda voce-a fericirii este, a fost şi va fi mută,
În viaţă-orice cântare ce cu drag ai asculta
Ai şti că-i glasul durerii şi adânc ai suspina.

Şi cum s-a stins…

Şi cum s-a stins fără de veste
Amorul cel nemărginit
De-ţi pare că e o poveste
Ce alţii ţi-ar fi povestit.

Şi cum mereu în cale lungă
Trec norii peste mări şi ţări,
Astfel simţirile s-alungă
Şi moare dragostea de ieri.

Şi vecinic altă e simţirea
În sân de oameni muritori,
Schimbată e întreagă firea
Din ceas în ceas până ce mori.

Iată de ce gândind la tine
Nu plâng c-amorul tău s-a stins,
Căci astăzi, ştiu atât de bine
Că dorul care te-a cuprins,

Se va sfârşi, fără de urmă,
S-a stinge ca şi cel dintâi,
Iar moartea patimile curmă
Şi-o biată pulbere rămâi.

Drag mi-ai fost...

Drag mi-ai fost, mi-ai fost odată,
Dar ce-a fost n-a fost să mai fie,
Am văzut c-această lume
Făr-de tine nu-i pustie.

Şi luceafărul pe ceruri
Place mult cum străluceşte,
Dar apune şi dispare
Soarele când se iveşte.

El cu discul său cel falnic
Te deşteaptă la viaţă
Şi te face să uiţi iute
Steaua cea de dimineaţă.

Tu luceafăr mi-ai fost mie
Ce în zori de ziuă luce,
Şi-ai apus, - acum la soare
Eu privesc cu mult mai dulce.

Camil Petrescu

Biografie Camil Petrescu

CAMIL PETRESCU
(1894-1957)
Camil Petrescu s-a nascut in Bucuresti la 22 aprilie 1894. A urmat cursurile Colegiului \"Sf. Sava\" si ale Liceului \"Gh.Lazar\", apoi Facultatea de Filosofie si Litere. Debuteaza in revista Facla in 1914. Ia parte, in mod direct, la primul razboi mondial. Dupa razboi e, o vreme, profesor si gazetar la Timisoara. In 1921 il aflam la revista Sburatorul, de al carei cenaclu se disociaza in 1933. Este redactor la \"Revista Fundatiilor Regale\", director al Teatrului National din Bucuresti. In 1948 devine membru al Academiei Romane.

Debutul editorial se petrece in 1923 cu volumul Versuri. Ideea. Ciclul mortii. Fondeaza publicatiile Saptamina muncii intelectuale si artistice si Cetatea literara.

Moare la 14 mai 1957.

Intreaga poetica a romanului camil-

petrescian exprima renuntarea

curajoasa la iluzia cunoasterii

absolute o omului.

(N.Manolescu)

Camil Petrescu, personalitate multilaterala, s-a manifestat creator in cele mai variate directii ale culturii. Cu vadite si temeinice aplicatii spre filosofie, formatia spirituala a scriitorului si-a pus amprenta asupra creatiei sale literare.

A fost preocupat constant de teoretizareaactului creator al literaturii in perioada interbelica.

A adus contributii novatoare in poezie, in tehnica romanului si a teatrului romanesc.

Conceptia sa cu privire la literatura este cuprinsa in numeroase articole, studii, dar mai ales in conferinta Noua structura si opera lui Marcel Proust, aparuta in volumul Teze si antiteze. Camil Petrescu fixeaza o estetica moderna romanului romanesc.

Ceea ce da unitate operei lui Camil Petrescu - acest \"trudnic in ale scrisului\", cum se autodefineste - este aspiratia spre autenticitate. Camil Petrescu este unul dintre promotorii innoirii literaturii. Dupa el, literatura unei epoci trebuie sa fie sincrona cu filosofia si cu celelalte domenii ale cunoasterii. Romanele lui Camil Petrescu impun o noua forma epica, neavind propriu-zis un subiect; in timp ce, pina la el, in literatura noastra dominau romanele sociale, monografice, romanul lui se structureaza pe o pasiune sau pe o idee. Romanul lui Camil Petrescu este unul de observatie a vietii interioare, de analiza psihologica, iar creatorul descrie realitatea in masura in care a cunoscut-o prin experienta directa.

Versuri pentru ziua de atac

Fii gata, prietene soldat, fii gata.
Curăţă-ţi cu grijă arma şi lopata
Şi pune-ţi cruciuliţa la gât, -
Mâine va fi un atac mare
Şi-atât.

De undeva, de departe, ne vor trimite ordine:
Cu raniţa şi arma în spinare,
Pe drumurile ude de ploaie şi-ntuneric
Ne vor purta întreaga noapte
În şoapte.
Târziu ne vor opri în faţa porţii.

În faţa porţii nevăzute-a morţii.

La trei din noapte vom scula din somn
Pe cei ce se lăsară istoviţi în noroi,
Vom aştepta din nou
Noi ordine.
Vom aştepta chinuitor
Şi-apoi pătrunşi de ploaie până la vertebre,
Murdari, încătuşaţi, greoi,
În zorii albicioşi şi umezi de septembre
Când palele de ceaţă se rup peste tufişuri
În şiruri rare vom urca,
Cu paşi definitivi
Colina, după care stăm
Şi dincolo, deodată -
De nepătruns, pătrunzător şi gol
Va sta-naintea noastră câmpul de bătaie.

Unic, imens şi nou
Va sta-naintea noastră câmpul de bătaie.

Surprinşi privim o clipă acest ţinut funest.
Un semn, un gest...
Şi-ncet pornim pe povârnişul gol al morţii
Intrăm, alunecăm pe povârnişul gol şi noroios al morţii.

Prietene soldat,
Cu toate că afară plouă,
Se vor petrece mâine lucruri care-ntrec
Şi mintea şi puterile noastre.
La un pas de sufletele noastre
Mâine
Se va petrece poate ceva nou.
Nu-ţi mai trudi zadarnic mintea,
Prietene soldat.
Mai bine fii gata
Şi-atât.
Curăţă-ţi cu grijă arma şi lopata
Şi pune-ţi cruciuliţa la gât.
Fii gat,
Pregăteşte-ţi frumos sufletul.
Omoară în el -de azi- tot trecutul.
Fă din el un trup de mort
Cu piele de ceară şi vine albastre.
Ghemuit în cort,
Ţi-aprinde iar ţigarea.
Cadavre-s de acum nădejdile noastre...
Nu ştie nimeni...
Nu bănuie nimeni...
O, nimeni nu ştie ce va fi.

Dar mâine pe-nserate
Câţiva, acei ce plasa morţii-o vor răzbate,
În jurul lor cu sete şi groază vor privi.

Prietene soldat, până diseară,
Până la noapte, pune flori de sticlă rece
Pe tot ce-a fost...

Liniştit, liniştit, liniştit.

Nu mai gândi la ce se va petrece
(Nu are, camarade, nici un rost),
Fii liniştit...
Omoară-ţi sufletul cu grijă, şi calm
Ai timp destul.
Aşa a fost să fie,
În zi de toamnă burniţoasă, cenuşie.

O, încă-o dată, ai tot timpul:
Nu te teme.
Diseară ne vor da ceai şi pesmeţi.
Omoară-ţi sufletul de cu vreme
Ca să poţi mânca liniştit.
(Ceaiul e bun ca să nu îngheţi.)
Prietene soldat,
Ucide-ţi sufletul cu grijă:
Restul n-are nici o însemnătate:
De va fi glonţ, sau colţ de schijă,
Până la tine nimic nu va străbate.

(din "Ciclul morţii")

Când vii la mine

Când vii, atât de rar, la mine,
Micuţă frumoasă
Şi neastâmpărată
Ca jocul unei albe sonatine,
Faci toate poznele prin casă.

Cu o neruşinare dumnezeiesc de goală,
Cobori din pat
Şi toate le arunci distrată
Că după tine, casa
Pare devastată de răscoală.

Cu gesturi curgătoare
Şi încete
Dinaintea oglinzii mari cât un perete
Îmi încerci pălăriile pe rând
Surâzând vreunui lăuntric gând.

Făcându-mi cu ochiul,
Cristalul argintiu îţi dedublează frumuseţea.
Ceva mai serioasă,
Dar tot atât de goală,
Îmi răscoleşti sertarele
Şi coală după coală,
Imi cercetezi cu luare-aminte,
Dar absentă,
Manuscrisele.
Adevăru-i că priveşti în ele
Cât eşti de mititică
Aşa cum uneori citeşte
Câte-o pisică gravă şi cu aer studios
(Tu care nu ştii o vorbă româneşte).

Şi pe urmă le arunci pe jos.

Fără frică
Îţi plimbi chemarea frumuseţii
Nesăţios nepăsătoare,
Cum îşi plimbă crinul strălucirea,
Tu cu cât mai mică,
Cu atât mai învingătoare.
Şi când ai obosit
Şi toate-n casă au devenit mai reci,
Vii iar langă mine,
Uitând că te sculaseşi să pleci.
................................

Vezi, Kicsikém mi-e greu să mai aleg
Însă cu-un dram de trudă înţeleg
Cum tu mi-ai răscolit nu numai casa,
Ci cugetul întreg.

Dar iată,
Mi-ai încălcat tot rostul într-atât,
Încât când vrei să pleci de-acum,
Te-ncurci între firele gândirii mele
Ca o pisică prinsă-n firele de lână,
Pe care le-a desfăcut imprudentă,
Jucându-se cu ele.

Şi târziu, când oboseşti,
Rămâi,
Mi-adormi în suflet
Ca un semn închis în carte,
La locul tău,
Micuţă şi cuminte,
Ca un mic păcat de moarte.

Vanitas

Urcând luminos în spirală,
Un strung cu lame de argint
Te-a subţiat din fildeş.

Şi-ntruchiparea ta e o spirală ce se -nalţă...

Dar ce neînsemnaţi
Mai suntem totuşi amândoi...
Suavă Kicsikém...

Sub înstelarea de baldachine,
Dintre noaptea nencepută din trecut

Şi-aceea fără de ştire care vine
Ne-am întâlnit printr-o minune de-ntâmplare
În ceas, cu nefiinţa-asemene,
În omenirea curgătoare
Două trupuri. Gemeni, gemene
Micuţo,
Până la noi
Pământul rodnic a revărsat luminii
Din sânul lui şi-al nopţii
Milioane de rânduri de făpturi, spumă,
Care, după ce ocoliră cu privirea
După mersul soarelui,
Se-ntoarseră în humă.

Iar după noi
Lumi fără număr vor veni
Necontenit un azi va înflori
Şi cine poate bănui
Ce siderale bucurii
Vor înălţa pe cei ce vor veni?

O, Kicsikém
Împinşi, cu ochii-nchişi
Din sânul rodnic al pământului
Ne vom întoarce-n el fără de urmă
Şi-n faţa frumuseţii viitoare,
Din care picurile cad, dar unda nu se curmă,
Slabi şi singuri,
Luptând cu legea năclăită-a humii,
Noi nu avem decât,
Mică şi fragedă,
Iubirea noastră trist surâzătoare,
Şi-atât.

Căci între două lumi,
Noi stăm în noapte,
Ca doi inşi alăturaţi pe-o carte
La lumina unei lămpi
În câmp departe.

TEATRU/FILM 22 Aprilie

Premiera filmului “Piaţa Universităţii–România” (regizor Stere Gulea)

Biografie Stere Gulea

Stere Gulea (n. 2 august 1943, com. Mihail Kogălniceanu, județul Constanța) este un regizor și scenarist român.

Filmografie

Regizor

Apa ca un bivol negru (1970)

· Iarba verde de acasă (1977)

· Castelul din Carpați (1981)

· Ochi de urs (1983)

· Moromeții (1987)

· Piața Universității - România (1991)

· Vulpe - vânător (1993)

· Stare de fapt (1995)

· Hacker (serial TV) (2003) - serial TV

· Weekend cu mama (2009)

· Sunt o babă comunistă (2013)^[1] ^[2]^[3]

Scenarist

· Ochi de urs (1983)

· Moromeții (1987)

· Stare de fapt (1995) - în colaborare cu Eugen Uricaru

Piata Universitatii Romania 1990:

De Camil Petrescu

Biografie Camil Petrescu

n. 9 apr. 1894, Bucuresti - m. 14 mai 1957, Bucuresti.

Prozator, dramaturg, poet, eseist, filosof si publicist.

Fiul ofiterului Camil Petrescu (mort inainte de nasterea scriitorului) si al Anei (n. Cheler/ Keller); crescut de comisarul de politie Tudor Popescu si sotia sa, Maria (prime elemente traumatizante).

Clasele primare la o scoala din Obor, cartierul parintilor adoptivi; cursuri liceale la "Sf. Sava" si la "Gh. Lazar". Din 11 nov. 1913, student al Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti. PETRESCU P. Negulescu si C. Radulescu-Motru il remarca si il incurajeaza. Sub pseud. Raul D., debuteaza la Facla in 1914 (art. Femeile si fetele de azi). Cu acelasi pseud. colaboreaza la Rampa lui N. D. Cocea si la Cronica lui T. Arghezi. Din 1916, cursurile scolii militare la Regimentul 6 "Mihai Viteazul" din Bucuresti (in paralel cu cele universitare). La 1 aug. 1916 se inroleaza ca sublocotenent in armata. Pana la 1 aug. 1917 este ranit de trei ori. Cade prizonier si revine in tara la 10 apr. 1918. Razboiul il supune unor noi experiente traumatizante (ramane pentru tot restul vietii cu auzul slabit). Este perioada scrierii, mereu reluate, a piesei Jocul ielelor. Licentiat in filosofie cu o lucrare de logica (1919). intre 1919 si 1921, prof. la Timisoara: conduce rev. Banatul romanesc. Tara si Limba romana. Intensa activitate politica. Revine la Bucuresti. Pentru scurt timp, in grupul rev. Sburatorul. Scrie si publica febril; art. sale, de o rara vehementa polemica, apar in mai toate rev. vremii, precum si in rev. pe care le-a intemeiat si condus: Saptamana muncii intelectuale (1924) si Cetatea literara (1926). Voi. Versuri in 1923. in 1925, Suflete tari (la Teatrul National din Bucuresti) - oarecare succes. Din motive obiective, dar si ca urmare a unor cronici exagerat de severe, piesa Mioara (1926) cade. Esecul il indreapta spre proza, care il impune definitiv atentiei publice, mai intai cu Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (1930), si apoi cu Patul lui Procust (1933), roman care ii aduce aproape unanima recunoastere a talentului. Pamfletul critic Eugen Lovi-nescu supt zodia seninatatii imperturbabile (1933) marcheaza pragul ultim al rupturii de marele critic. Notele zilnice (1927-1940) il arata ca pe o fiinta hartuita de lipsuri materiale si de complexul propriei infirmitati, inconjurata din toate partile de ostilitate si de atacuri nedrepte (la impresia de coalitie generala indreptata impotriva sa va fi contribuit, fara indoiala, si un nemasurat orgoliu vesnic la panda, vesnic susceptibil si tocmai de aceea atat de usor de ranit). Pana prin 1943, PETRESCU se dedica filosofiei; aprofundeaza studiul fenomenologiei si schiteaza bazele unui "sistem" propriu, de esenta fenomenologica: Substantialismul. Din 1934, colaborator si apoi redactor-sef al Revistei Fundatiilor Regale, unde publica multe dintre cele mai valoroase studii ale sale. Din 1948, membru al Acad. in 1953, publica primul voi. al romanului istoric Un om intre oameni, opera in trei voi. insumand peste 1500 pag., ramasa neterminata. in 1954, Premiul de Stat clasa I si titlul de Laureat al Premiului de Stat pe anul 1953, decorat cu Ordinul Muncii clasa I. in oricare dintre multiplele domenii la care s-a oprit, activitatea sa se situeaza in zona superioara a creativitatii. Cu Ultima noapte si cu Patul lui Procust a modificat profund romanul romanesc.

Teatrul sau reprezinta, dupa I. L. Caragiale, momentul cel mai important din istoria dramaturgiei romanesti: prin intensitatea situatiilor dramatice, prin puritatea opozitiilor care intra in joc, prin forta coplesitoare a personajelor.

Din exterior, opera sa ne intampina printr-o derutanta diversitate: de la articolul politic si cronica literara pana la studiul filosofic, trecand prin creatia originala in toate cele trei genuri literare, spatiul strabatut este impresionant si poate trimite cu gandul la marii oameni ai Renasterii, daca o astfel de apropiere nu ar trezi azi, prin ea insasi, scepticismul; o atat de larga cuprindere este privita mai degraba ca semn al unei superficiale dispersari, decat ca infrigurata incercare de cunoastere si de realizare universala. "S-a vorbit adeseori despre plurivocitatea mea - precizeaza autorul -, dar cred ca nu s-a remarcat esentialul, si anume: ca atentia mea a putut fi orientata spre cele mai felurite zone ale artei si stiintei, unele atat de indepartate de celelalte, dar ca niciodata aceasta atentie nu s-a impartit simultan, iar activitatea nu a fost propriu-zis multipla." Cu alte cuvinte, energia creatoare a fost succesiv indreptata si cheltuita de fiecare data intr-o anumita directie, implinind fiecare posibilitate a naturii sale neobisnuit dotate, dar si construite voluntar de o extraordinara ambitie a performantei si a demonstratiei publice (in acest sens, portretul pe care E. Lovi-nescu i-1 face in Memorii este, fara indoiala, verosimil, daca nu de-a dreptul adevarat, in ciuda desmintirilor revoltate ale scriitorului, din Eugen Lovinescu supt zodia seninatatii imperturbabile). Pe masura ce ne apropiem insa de opera sa, observam ca doar formal activitatea sa este diversa, fiindca ea sta sub semnul unui unic imperativ (VI. Streinu): autenticitatea, cuvant de ordine de atatea ori pronuntat si explicat de PETRESCU insusi. Vocatia autenticitatii il obliga sa caute noi modalitati romanesti. Parerea lui, expusa explicit intr-un celebru eseu-confe-rinta (Noua structura si opera lui Marcel Prousi), este ca fiecare epoca are o anumita structura profunda, identificabila in literatura, filosofie, mod de a trai si de a simti etc., cu alte cuvinte, are ceea ce mai tarziu s-a numit o episteraa. Caracteristicile epistemei modeme sunt, spune el, "morfologia organica, instinctul, inconstientul, inefabilul, unicitatea fenomenului vital ". Dar fiecare dintre aceste caracteristici nu se poate realiza autentic decat daca apartine propriei subiectivitati. Numai plecand de la o constiinta anumita, care nu poate fi decat a celui care a scris, se ajunge la intuitia justa a trairilor si a lumii. Primatul intuitiei (de provenienta bergsoniana, certificat si de tezele fenomenologice) si centrarea naratiunii pe un singur personaj-subiect cunoscator (asa cum o cere si filosofia husserliana) impun folosirea in roman a viziunii "dinauntru". In felul acesta lucrurile dobandesc o fluenta pe care nu o avea realismul mecanicist cauzal al epocii anterioare. (Folosirea unui narator-personaj unic si toate consecintele care decurg de aici sunt singurele apropieri importante ce se pot face intre romanele lui PETRESCU si ale lui Proust, fiindca - in rest - exista numai deosebiri: proza celui dintai se bazeaza pe folosirea unor procedee tipic narative, proza celui de-al doilea face apel la procedee metaforice, construindu-se in detaliu si in ansamblu prin lanturi de asociatii, intelectualizarii unuia i se opune sen-zitivitatea celuilalt, unul declanseaza ample procese de constiinta, celalalt etaleaza ample spectacole ale concretului in inepuizabila lui stralucire). Tot nevoii de autentic i se datoreaza si celebra anticalofilie teoretica a lui P., dublu motivata psihologic: pe de-o parte e teama de a nu falsifica trairea printr-o atentie deosebita acordata stilului (a devenit moneda curenta faptul ca procesuali-tatea ideii camilpetresciene are un alt ritm, mult mai accelerat decat posibilitatea de transcriere a ei: imagine avantajoasa, mitizanta, si de aceea suspecta), iar pe de alta parte e impresia ca stilul "frumos" lasa sa se vada ca fictiunea romanesca nu e decat fictiune. Iata pentru ce romanele sale trebuie sa aiba aspectul unor santiere literare: constructia ansamblului nu renunta, nici cand este definitiv elaborata, la schelaria notelor de subsol, a parantezelor, a referintelor directe si precise la realitatea vremii, fiindca astfel fictiunea se apropie de formal, desi aparent, de datul viu, real, niciodata incheiat, din a carui vitalitate actul literar ar dori sa se impartaseasca. Metoda este cu adevarat moderna; Valery o practica si o teoretiza printre primii: opera nu este niciodata terminata, ci doar abandonata intr-un anumit moment al devenirii ei neintrerupte - abandon salutar insa, de vreme ce, rupta de creatorul ei, creatia dobandeste o existenta proprie, amplificand la nesfarsit impulsul initial care a generat-o (nu se poate sa nu recunoastem aici drama de odinioara a scriitorului, el insusi copil abandonat si adoptat, sortit adica marginalizarii sociale si esecului, a caror victima nu a fost totusi: victorie ce ii va fi dat sentimentul deplinei autarhii, al unei nemasurate increderi in auto-constructie, transferata ulterior asupra operei). Marturisirea principalului editor al scriitorului este graitoare: PETRESCU "adauga, refacea toata cartea {Ultima noapte) la fiecare corectura". Patul lui Procust, cu deosebire, duce pana la capat experienta autentificarii romanului: mozaic de memorii (ale doamnei T. si ale lui Fred Vasilescu), de marturii indirecte (Emilia) si de scrisori (ale lui Ladima), pe care un personaj cu statut literar nesigur ("autorul") le reuneste intr-o scriere la care adauga un nou epilog cu noi marturii (Ciobanoiu si Penciulescu). Totul este dublat de un neobisnuit subsol explicativ, menit si el sa opereze mutatia dinspre fictiune spre real a lumii create, proiect himeric, dar tenace urmarit, asa cum o dovedeste si faptul ca o mare parte a personajelor si evenimentelor de fundal sunt usor de reperat in realitate (directori de teatre, premiere, date topografice si social-politice, reviste etc). Asadar, presiunea autenticitatii stabileste -intre altele - legaturi referentiale acolo unde ar fi trebuit sa intalnim autonomie estetica (inca o data, obsesia autenticitatii isi reveleaza radacinile psihologice in accidentul atat de important al copilariei, aflate sub semnul unui deficit de autentificare). Eforturile scriitorului, constiente sau - mai degraba - inconstiente, se indreapta toate spre implantarea fictiunii in concretul realului, in "adevarul" lui brut, reduta finala mereu luata cu asalt, dar, evident, de necucerit altfel decat la modul metaforic, modul lui ca si cum: fictiunea nu va deveni niciodata cu adevarat adevar. Fantasmele, oricat de patimas traite, nu vor sa prinda contur, omul PETRESCU o stie aceasta perfect din propriile sale experiente si de aceea s-a hotarat sa lupte mai intai cu puterile imaginative, perpetua sursa de deceptii. Imaginatia, tocmai ea, facultatea primordiala a romancierului, se cere cea dintai pedepsita de o instanta de neinduplecat care o controleaza si o contrazice cu brutalitate: datul concret. Nu este intamplator ca personajele sale masculine vor iesi de fiecare data invinse din lupta cu realul mereu altfel decat aparuse in oglinda idealului. Lumea personajului (din romanele, dramele, ba chiar si din poeziile sale: Kicsikem, bunaoara) deriva din doua mari prototipuri, unul masculin, altul feminin. De la Andrei Pietraru, din Suflete tari, la Balcescu, din Un om intre oameni, diferenta nu este de esenta; aceeasi aspiratie catre absolut (erotica, politica sau epistemologica), aceeasi inflexibila dorinta de a transcende limitele, aceeasi dilatare sufleteasca si aperceptiva, aceeasi fidelitate fata de sine si fata de propriile convingeri ii unesc pe toti si - de atatea ori - ii despart net de multiplele aparitii feminine, reflexe si ele ale unei singure figuri centrale. Se intelege ca toti eroii sai masculini, infranti si totusi victoriosi prin chiar nobletea infrangerii, intrezarim chipul orgolios intristat al autorului (care, de fapt, nu a pierdut nici o batalie). Acest lucru nu a scapat unor comentatori si nici nu a fost respins nici chiar de catre scriitor; cand i se spune ca Balcescu pare creat dupa chipul si asemanarea lui, PETRESCU raspunde, nu fara emfaza, ca "orice creatie in arta este autobiografie. Nu in sensul ca incidentele si datele vietii eroului sunt incidentele si datele autorului. Exista «familii de spirite» care au afinitati intre ele si intre care e posibila o adevarata inductie psihologica. " Un punct sigur de convergenta a operei il constituie, cum sugeram mai sus, permanentul joc dintre fenomenul concret si perceptia lui subiectiva. Potrivit doctrinei lui Husserl, cunoasterea ultima nu are loc decat in urma reductiei fenomenologice, cand devine posibil accesul in sfera constiintei transcendentale, la nivelul structurilor noetice. Aceasta modalitate de cunoastere nu este pur formala si nici strict ideala, caci esentele, ideile, nu se afla ipostaziate undeva in afara realului. Structurile noetice si structurile noematice isi corespund: formele si continuturile sunt paralele si unitare, asa incat, intuind formele, intuim germenele profund, aprioric, al datului concret. Or, schema teoretica in care autorul crede cu nestramutata convingere este - in mod paradoxal - contrazisa de fiecare dintre operele sale. (Este curios ca opera se opune cu regularitate, prin "agnosticismul" ei, concluziilor luminoase, rationale ale filosofului P., care se straduieste sa demonstreze, dimpotriva, posibilitatea deplinei cunoasteri: iata inca o contradictie dintre multele contradictii ale personalitatii acestui scriitor.) Nenumarate perturbari pot interveni in procesul de cunoastere. Datul concret nu se confunda cu esenta sa; el are o alta natura decat pare sa aiba. Asa incat personajele acestea insetate de adevar si certitudini se inseala fie pentru ca iau aparenta drept esenta, fie pentru ca - din inexplicabile motive - intuitia lor este din capul locului defectuoasa, fie pentru ca sunt incapabile sa-si revizuiasca o imagine deja cristalizata. Cum s-a spus, drama personajelor sale este o drama a cunoasterii. Ladi-ma, cel mai frapant "caz" de autoiluzionare, vede intr-o vulgara actrita o fiinta plina de talent si farmec, reluand aproape caricatural experienta lui Stefan Gheorghidiu. Ceea ce este intolerabil pentru amandoi nu este atat faptul ca au ratat absolutul iubirii, de care "uita" inexplicabil de repede, ci faptul, primit cu insuportabila uimire, ca ei s-au putut insela intr-un mod atat de grosolan. Descoperirea tardiva a adevarului ii face sa se indoiasca de insasi posibilitatea de a mai cunoaste ceva in alta ordine a realului. Momentul de inautentic pe care l-au trait i-a marcat pentru totdeauna. (Astfel, aceste personaje impartasesc simbolic aceeasi soarta cu a copilului umilit de hotararile destinului care il impinsese sa fie altceva decat era: deposedat de identitate, de sine, de originea sa reala, de "familia" sa, el va trai cu sentimentul unui dureros si perpetuu travesti. Mare parte din creatia sa literara, pe care si-a dorit-o neaparat autentica, poate fi vazuta ca o reverie regresiva a copilului - ce, ascuns, isi retraieste in fiecare nou personaj masculin infrant conditia originara - si, in acelasi timp ca o victorie multipla a adultului-scriitor asupra acestei conditii.) Spre deosebire insa de Ladima, Stefan Gheorghidiu are la indemana o "sansa" de evadare din lumea erosului, prin care el trecuse cu ochii inchisi (de aici, probabil, si titlul Ultima noapte de dragoste), pentru a intra in tenebrele altei lumi, dintru inceput recunoscute ca atare - noaptea razboiului. Aici, cel putin, teroarea ia chipul terorii! Fara a face nici un moment apologia razboiului (dimpotriva!), Stefan Gheorghidiu, soldatul, isi da seama ca are un ascendent asupra sa in ipostaza de amant: aproapele de langa el, aflat in pragul mortii, s-a descoperit in intregime privirii sale, oferindu-se deplin intelegerii, ceea ce nu se intamplase inainte, in existenta conjugala. El insusi se vede in alta lumina, singura adevarata, iar revelatia se extinde acum asupra fiecarui lucru din jurul sau. Daca in Ultima noapte nu cunoastem decat o singura fata a intamplarilor, aceea pe care o inregistreaza un singur personaj, Patul lui Procust multiplica perspectivele, fara sa se abata de la comandamentul unei singure perceptii intr-un timp si un spatiu dat. Reluarile succesive ale acelorasi situatii dau cititorului privilegiul de a afla treptat "adevarul" asupra personajelor si-i permit astfel accesul la identitate. Pentru doamna T. si pentru cititorul primelor pagini, Fred Vasilescu (misteriosul personaj fara nume) este un dandy incapabil de iubire, Don Juan lipsit de orice alte atribute. Parcurgand insa "procesul-verbal" al acestuia, imaginea noastra asupra lui se rastoarna complet, imbogatindu-se enorm (rasturnarile repetate sunt inscrise in derularea interna a romanului). Nici doamna T., nici Fred Vasilescu, desi deopotriva superiori ca fel de a fi si de a gandi, nu pot totusi evita impresia falsa, mistificarea involuntara, urmata, in final, de tulburatoarea dezvaluire a starii de fapt. in ecuatia intuitiei, ceva a ramas pe dinafara sau a fost inadmisibil de mult timp acoperit de valul prejudecatilor. Iar prejudecata poate fi chiar si simplul reziduu de lectura. Asa se intampla in cazul Ioanei Boiu din Suflete tari, cand intre ea si Andrei Pietraru se strecoara clipa de clipa spectrul situatiei stendhaliene din Rosu si negru. Sansa intelegerii dintre cei doi este mereu ratata si mereu regasita, dupa cum Andrei Pietraru se apropie sau se indeparteaza de paradigma mitica a unei fantome, Julien Sorel. Trebuie sa spunem ca prezenta unei istorii straine in drama de mai sus nu reprezinta un accident, opera lui PETRESCU pastrand numeroase urme ale unei intertextualitati asumate. In Suflete tari istoria straina functioneaza ca oglinda interna a textului (mise en abyme), la fel si in Jocul ielelor, unde destinul tatalui (cu mica sa poveste) induce destinul fiului. in alte parti, dialogul textelor ia forma polemicii declarate (autorul nu uita sa reaminteasca in cateva randuri, si in chiar cuprinsul romanului - Tolstoi o facuse si el -, ca literatura de razboi de pana la el se indeparta flagrant de la realitate, fiindca "razboiul e mai ales sinceritate. Nu e teatru, chiar cand e gluma. Nu exista (ca in literatura) tipuri pitoresti"; la fel, in Un om intre oameni dialogul neintrerupt cu alte texte si cu banale evidente este intretinut fie implicit, fie prin didactice note de subsol). Revenind la tensiunea dintre idee si datul concret, ca germene al operei camilpetresciene, observam ca esecul lui Gelu Ruscanu din Jocul ielelor este tot de ordin gnoseologic: ceea ce el a cunoscut (ideea pura, inumana si - de aceea - platoni-ciana) nu este compatibil cu ceea ce exista sau poate exista. Pietro Gralla din Act venetian se inscrie si el in aceeasi constelatie a celor inselati de propria lor credinta; daca Alta a avut sau nu motive sa-1 prefere pe Marcello Mariani, acest lucru, de la un punct incolo, nu mai are nici o importanta. Chiar o comedie cum este Mitica Popescu pleaca de la o situatie bazata pe confuzii, neintelegeri si reciproce derutari intre personaje. Descoperirea unei prapastii de netrecut intre imuabilitatea esentei si vesnica transformare a datului concret, precum si verificarea acestei descoperiri in fiecare dintre operele sale nu l-au impiedicat sa formuleze la un moment dat un punct de vedere "mai complex, pe care noi il numim substantial si care este, asa cum am aratat in termeni strict personali, un conjunct intre esenta si concretul istoric"; de acum incolo incepe constructia "substantialismului" sau, spatiu al ratiunii, unde se impaca, in cele din urma, cele doua taramuri ale realitatii, din tensiunea carora a luat nastere literatura sa. incercarea de a mai scrie, dupa formularea acestei viziuni totalizatoare (al carui rezultat mai important, in plan literar, il reprezinta Un om intre oameni), este, de fapt, un esec impresionant prin insesi proportiile lui. Romanul istoric in trei volume marcheaza, ca structura literara, un recul fata de proza anterioara: spiritul care-1 anima este, din pacate, acelasi cu spiritul pe care intentioneaza sa-1 reinvie - de secol al XlX-lea. Invazia vesteda a tezismului, mult reprimata in Ultima noapte si in Patul lui Pro-cust, este lasata aici in deplina libertate; nici indelungile cufundari in concretul descrierii, nici miile de intamplari cuprinse intre copertile cartii nu o pot stavili. Daca Ultima noapte, Patul lui Procust si dramaturgia se alimenteaza subteran din tensiunea psihica inconstienta -scriitorul retraind in ele teama esecului -, motiv pentru care toate aceste opere s-au si inscris ca remarcabile reusite ale literaturii noastre, filosofia sa si Un om intre oameni sunt rod al efortului constient, linistitor, care spune ca in cele din urma totul se aranjeaza, motiv pentru care, poate - cel putin in privinta ultimului roman -, incercarea s-a sfarsit cu un esec. De aceea, creatia sa literara se poate numara printre actele psihice inca legate de vechea trauma si de manifestarile inconstientului, in timp ce filosofia sa are mai degraba functia de a vindeca si consola. Problematica noua (lumea intelectualului) - e vorba despre primele romane - si noua modalitate de a scrie (nicidecum anticalofila, fara indoiala, de o deplina transparenta si simplitate stilistica, asa cum o cere aceasta arta a confesiunii) indica profunzimea inovarii, in spatiul literaturii noastre, a creatiei sale romanesti. Fara sa lase propriu-zis epigoni, PETRESCU este un deschizator de drumuri in proza noastra reflexiva. Cele zece piese de teatru, drame si comedii (Jocul ielelor, Suflete tari, Dan-ton. Mioara, Mitica Popescu, Act venetian, lata femeia pe care o iubesc, Prof. dr. Omu vindeca de dragoste, Bal-cescu, Caragiale in vremea lui) se circumscriu acelorasi teme, animate de aceeasi patrunzatoare gandire deprinsa cu dialogul nesfarsit al antinomiilor, de nerezolvat intr-o confortabila concluzie. Opozitia fundamentala pe care o vom intalni in aproape toata dramaturgia sa se afla -dupa remarca unui critic - intre "ratiunea pragmatica a exponentilor mediului social dat si ratiunea transcendentala din constiinta eroilor substantiali". Deloc neglijabil atu, spre deosebire de romane, in drame - prin insasi natura constructiei lor nemediate de un narator - fortele aflate in conflict sunt mai echilibrate. Daca in Ultima noapte sau in Patul lui Procust tot ce nu face parte din lumea personalitatilor superioare are statut de obiect, privit adesea cu detasare si dispret lipsit fiind de posibilitatea exprimarii (este cazul figurilor feminine), Jocul ielelor sau Act venetian logica pragmatica (logica celorlalte personaje!) isi aduce propriile argumente, se apara, se justifica: argumente ale omului comun, incapabil - e drept - sa se smulga din labirintul compromisurilor, dar si el inzestrat cu nobletea remuscarii si cu patetismul aspiratiei. Apoi, nici personajele cu vocatia absolutului nu se comporta linear si nu adopta - desi au o perfecta constiinta a propriei lor valori - poze rigide: Andrei Pietraru este sovaielnic, de o excesiva timiditate si slabiciune sufleteasca atata timp cat nu este provocat, dar, "de indata isi revine, instantaneu ca dupa o lege a totului sau nimic, e plin de viata, uneori cu izbucniri naprasnice"; Danton este, in momentele-cheie ale piesei, descurajant de indiferent, ca si cum ar refuza orice incercare de autoaparare, in ciuda titanicei lui vitalitati si a puterii covarsitoare de a convinge prin insasi masivitatea sa fizica, prin cuvant si prin fapta; Gelu Ruscanu, arhanghel neinduplecat al nedreptatii, insensibil la toate argumentele, este dintr-o data infrant de neasteptata revelatie a mortii tatalui sau, "amanunt" in fond exterior conflictului propriu-zis. Din punctul de vedere al echilibrarii celor doua logici (pragmatica/transcendentala), teatrul lui PETRESCU se dovedeste a fi superior prozei sale. in schimb, in dramaturgie opera sa nu mai este aceeasi forta revolutionara: innoirile tin de sfera tramei, ramanand circumscrise domeniului situatiilor dramatice si tipologiei personajelor fara a aduce modificari esentiale conditiilor generale ale reprezentarii, fara a propune - ca limbaj dramatic vorbind - formula unui nou tip de teatru. in sfarsit, poezia sa, halucinant de concreta in Ciclul mortii (starea angoasanta prezenta aici o vom regasi in cea de-a doua parte a Ultimei nopti), abrupta si de o mare concentrare a ideii in Transcendentalia, cuceritoare prin puritatea jocului erotic in Un luminis pentru Kicsikem, este incarcata de "sens existential", amintindu-1 pe G. Calinescu prin erotica "voit prozaica, plina de farmecul maruntisurilor femeii, al oglinzii, al sertarelor haotice, al lenjurilor" (N. Manolescu). Multiplele valente ale scriitorului s-au manifestat si intr-o "epopee" bufa in versuri, de factura carnavalesca, Papuciada. PETRESCU este printre primii nostri scriitori care, prin ce are mai durabil opera lor, apartin in intregime spiritului acestui secol; dar nu fiindca, fapt inevitabil, i s-a integrat, ci fiindca, acolo unde energiile sale creatoare s-au indreptat, el a fost coautor la constructia vremii sale.

OPERA

Versuri. Ideea. Ciclul mortii, Bucuresti, 1923; Suflete tari, Bucuresti, 1925; Teatru: Mioara. Act venetian, piesa intr-un act, Bucuresti, 1929; Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, I-II, Bucuresti, 1930; Transcendentalia. Sapte poeme, Bucuresti, 1931; Danton, Bucuresti, 1933; Patul lui Procust, I-II, Bucuresti, 1933; Eugen Lovinescu supt zodia seninatatii imperturbabile, Bucuresti, 1933; Rapid -Constantinopol - Bioram. Simplu itinerar pentru uzul bucurestenilor, cu doua desene de Th. Sion si 10 reproduceri fotografice documentare, Bucuresti, 1933; Teze si antiteze, Bucuresti, 1936; Modalitatea estetica a teatrului. Principalele concepte despre reprezentatia dramatica si critica lor, Bucuresti, 1937; Suflete tari, Bucuresti, 1937; Husserl, O introducere in filosofia fenomenologica, extras din Istoria filosofiei moderne, III, Bucuresti, 1938; Mioara sau Toata lumea e sincera la 20 de ani, comedie in trei acte, Bucuresti, 1943; Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, Bucuresti, 1946; Patul lui Procust, Bucuresti, 1946; Teatru, I: Suflete tari, Jocul ielelor. Mitica Popescu, II Mioara, Act venetian, Danton, III lata femeia pe care o iubesc, Prof. dr. Omu vindeca de dragoste, Dona Diana, Addenda la falsul tratat, Bucuresti, 1946-1947; Balces-cu, piesa in 3 acte, 15 tablouri. Bucuresti, 1948; Cei care platesc cu viata, nuvela, Bucuresti, 1949; Balcescu, Bucuresti, 1949; Turnul de fildes, nuvele, Bucuresti, 1950; Balcescu, piesa in 3 acte, 15 tablouri, Bucuresti, 1952; Nuvele, Bucuresti, 1953; Un om intre oameni, roman, I-III, Bucuresti, 1953-1957; File de viata. Povestiri, intamplari la scoala de la Sfi Sava, Bucuresti, 1954; Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, Bucuresti, 1955; Un om intre oameni, I-III, Bucuresti, 1955-1959; Nuvele, Bucuresti, 1956; Cara-giale in vremea lui, piesa in trei acte, nouasprezece tablouri, Bucuresti, 1957; Patul lui Procust, pref. de S. Arghir, Bucuresti, 1957; Versuri, cu postfata autorului, Bucuresti, 1957; Un om intre oameni, I-III, Bucuresti, 1955-1959; Teatru, I-IV, studiu introductiv deH. Bratu si V. Moglescu, Bucuresti, 1957-1959; Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, cu o pref. de Ov. S. Crohmalniceanu, Bucuresti, 1960; Balcescu, pref. si note de Zoe Dumitrescu-Busulenga, Bucuresti, 1961; Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, cu o pref. de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1962; Un om intre oameni, I-IV, pref. de Al. Rosetti si L. Calin, Bucuresti, 1962; Opinii si atitudini, antologie si pref. de M. Bucur, Bucuresti, 1962; Patul lui Procust, pref. de I. Oarcasu, Bucuresti, 1963; Teatru, I-II, pref. si tabel cronologic de Ileana Bratu, Bucuresti, 1964; Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, I-II, cu o pref. de PETRESCU Georgescu, Bucuresti, 1965; Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, I-II, cu o pref. de Marian Popa, Bucuresti, 1965 (ed. II, 1968): Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, I-II, pref. de PETRESCU Georgescu, tabel cronologic de Bianca Dumitrescu, Bucuresti, 1966; Teatru, pref. si note de Eugenia Tudor, Bucuresti, 1966; Papuciada, Bucuresti, 1966; Un om intre oameni, I-III, Bucuresti, 1967; Opere, I, ed. ingrijita de Al. Rosetti si L. Calin, Bucuresti, 1968; Patul lui Procust, Bucuresti, 1970; Danton, piesa in 5 acte si 20 de tablouri, Bucuresti, 1970; Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, Bucuresti, 1971; Modalitatea estetica a teatrului, ed. ingrijita de L. Calin, Bucuresti, 1971; Teze si antiteze, eseuri alese, ed. ingrijita, pref. si tabel cronologic de A. Petrescu, Bucuresti 1971; Teatru, cu o pref. de G. Gana, Bucuresti, 1971; Opere, I. Versuri, ed. ingrijita de Al. Rosetti si L. Calin, introducere, note si variante de L. Calin, Bucuresti, 1973; Balcescu, cu o pref. de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1973; Teatru, I-III, studiu introductiv; tabel cronologic si bibliografie de A. Petrescu, Bucuresti, 1973; Patul lui Procust, Timisoara, 1973; Balcescu, postfata si bibliografie de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1973 ; Rapid - Constantinopol - Bioram. Simplu itinerar pentru uzul bucurestenilor, ed. ingrijita, pref. si note de I. Cristoiu, Cluj-Napoca, 1974; Cum am scris "Jocul ielelor", Bucuresti, 1974; Trei primaveri, evocari, marturii si contributii de T.Vianu, Anisoara Odeanu, T. L. Biraescu etc, ed. alcatuita de S. Dima, Timisoara, 1975; Note zilnice (1927-1940), text stabilit, note, comentarii, indice de nume si pref. de M. Zaciu, Bucuresti, 1975; Maxime si reflectii, ed. ingrijita si pref. de A. Petrescu, Bucuresti, 1975; Patul lui Procust, Bucuresti, 1976; Jocul ielelor, pref. si bibliografie de Roxana Sorescu, Bucuresti, 1976; Jocul ielelor, tabel cronologic, pref. si note de E. Zaharia-Filipas, Bucuresti, 1978; Patul lui Procust, Bucuresti, 1978; Documente literare. Din laboratorul de creatie al scriitorului, ed. ingrijita de Al. Bojin si Florica Ichim; Bucuresti, 1979; Opere, II, ed. ingrijita de Al. Rosetti si L. Calin, note si variante de L. Calin, Bucuresti, 1979; insemnari de razboi, ed. ingrijita si cuvant inainte de I. Manole, Bucuresti, 1980; Opere, III, ed. ingrijita de Al. Rosetti si L. Calin, note si variante de L. Calin, Bucuresti, 1981; Teatru, MI, repere istorico-literare alcatuite in redactie de Gr. Patrascu, Bucuresti, 1981; Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, tabel cronologic, pref., note, bibliografie de Sanda Radian, Bucuresti, 1982; Patul lui Procust, pref. tabel cronologic de C. Cublesan, Bucuresti, 1982; Opere, IV, ed. ingrijita de Al. Rosetti si L. Calin, note si variante de L. Calin, Bucuresti, 1982; Opere, V, ed. ingrijita de Al. Rosetti si L. Calin, Bucuresti, 1983; Opere, VI, ed. ingrijita de Al. Rosetti si L. Calin, Bucuresti, 1983; Comentarii si delimitari in teatru, ed., studiu introductiv, note de Florica Ichim, Bucuresti, 1983; Piese de teatru (Act venetian, Danton), postfata de M. Iorgulescu; Bucuresti, 1983; Patul lui Procust, ed. ingrijita de Al. Rosetti si L. Calin, repere istorico-literare intocmite in redactie de Gr. Patrascu, Bucuresti, 1983; Doctrina substantei, studiu introductiv de V Dem. Zamfirescu, ed. ingrijita, note si indice de Florica Icnim si V. Dem. Zamfirescu, Bucuresti, 1988; Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, ed. de M. Dinutz, Galati, 1993; Patul lui Procust, pref., tabel cronologic si referinte critice de C. Trandafir, Galati, 1994; Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, ed. si curriculum vitae de Florica Icnim, Bucuresti, 1995; Patul lui Procust, ed. de O. Ghidirmic, Craiova, 1995; Teatru, ed., postfata si tabel cronologic de Florica Icnim, Bucuresti, 1997; Patul lui Procust, ed. si curriculum vitae de Florica Ichim, Bucuresti, 1997; Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, texte alese, rezumate, schita biografica, nota introductiva, documentar, referinte critice si addenda de Liliana Buruiana-Popovici, Iasi, 1997.Traduceri: Dona Diana (trad. a piesei lui Moreto, El desden corn el desderi). Bucuresti, 1938; D. I. Pisarev, Studii filosofice si politico-sociale, cu o pref. de V. I. Kruj-kov, trad de Tamara Gane, Bucuresti, 1950;

REFERINTE CRITICE

E. Lovinescu, Critice, IX, 1923; idem, Istoria , III, 1927; F. Aderca, Marturia unei generatii, 1929; Perpessicius, Mentiuni, III, IV, V; E. Ionescu, Nu, 1934; idem, in Facla, nr. 1613, 1936; E. Lovinescu, Ist. Ut. rom. cont., 1937; VI. Streinu, Pagini de critica literara, 1938 ; G. Calinescu, Istoria; T. Vianu, Arta; Al. Rosetti, in Gazeta literara, nr. 24, 1957; D. Solomon, Problema intelectualului in opera lui Camil Petrescu, 1958; D. Micu, Romanul romanesc contemporan, 1959; C. Baltazar, Contemporan cu ei, 1962;
B. Elvin, Camil Petrescu, 1962; S. Cioculescu, in Gazeta literara, nr. 3 o, 1964; Ioana Lipovan, in Luceafarul, nr. 24, 1965; S. Cioculescu, Varietati critice, 1966; PETRESCU Georgescu, Polivalenta necesara, 1967; G. Calinescu, Ulysse, 1967; N. Ciobanu, Nuvela si povestirea contemporana, 1967; Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura, I ;
C. Regman, Carti, autori, tendinte, 1967; Al. Piru, in Viata Romaneasca, nr. 4, 1967; Al. Oprea, Miscarea prozei, 1967; C. Ionescu, Amintiri, 1968; N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 24, 1968; L. Petrescu, Realitate si romanesc, 1969; M. Ilovici, Tineretea lui Camil Petrescu, 1969; Al. Georgescu, in Viata Romaneasca, nr. 6, 1970; Marian Popa, Camil Petrescu, 1972; A. Petrescu, Opera lui Camil Petrescu, 1972; Camil Petrescu interpretat de, 1972; Perpessicius, Patru clasici, 1974; Ov. Ghidirmic, Camil Petrescu sau patosul luciditatii, 1975; I. Pop, Transcrieri, 1976; E. Simion, Scriitori, I; L. Calin, Camil Petrescu intre oglinzi paralele, 1976; PETRESCU Tugui, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 3, 1976; Scrisori catre Camil Petrescu, I, 1981; Irina Petras, Proza lui Camil Petrescu, 1981; N. Cretu, Constructori ai romanului, 1982; Al. Paleologu, in Teatrul, nr. 5, 1982; Al. Sandulescu, in Viata Romaneasca, nr. 2, 1982; L. Ulici, in Ateneu, nr. 6, 1982; Camil Petrescu interpretat de, 1984; Ov. S. Crohmalniceanu, Cinci prozatori in cinci feluri de lectura, 1984; L. Leonte, Prozatori contemporarii, 1984; Z. Ornea, Actualitatea; C. Ungurea-nu. Proza; Al. Calinescu, Bibilioteci; M. Angheles-cu, Lectura operei, 1986; Irina Petras, Camil Petrescu. Schite pentru un portret, 1994; G. Dimisianu, Clasici romani din secolele XIX si XX, 1996; M. Muthu, Calcaiul lui Ahile, 1996; C. Baltag, Paradoxul semnelor; L. Petrescu, Poetica postmodernismului, 1996.

Suflete tari

Mitica Popescu - Camil Petrescu:

Cu Ion Lucian

Biografie Ion Lucian

Ion Lucian (n. 22 aprilie 1924, București ^[1] - d. 31 martie 2012, București^[2]) a fost un actor român de comedie în teatru și film, epigramist, director al teatrului Excelsior, societar de onoare al Teatrului Național București.

S-a născut la 22 aprilie 1924. Actorul obișnuia să glumească, afirmând că s-a născut „în aceeași zi cu Shakespeare. E drept că nu în același an, el fiind ceva mai grăbit”.^[3] Părinții săi proveneau din regiunea Moldovei: mama, Ana, era din zona Neamțului, iar tatăl, Gheorghe, din zona Romanului. Ion Lucian a urmat cursurile Liceului „Matei Basarab”, susținând un bacalaureat științific în 1942. În școală a fost un elev silitor, uneori premiant, și, spre dezamăgirea părinților și a profesorilor, a refuzat cariera de inginer și a dat admitere la Academia de Artă Dramatică.^[4]

În 1940, datorită faptului că tatăl său rămăsese să administreze uzinele electrice din Dobrogea, iar banii familiei erau tot mai puțini, Ion Lucian a început să dea meditații la matematici și să realizeze desene colegilor, apoi a făcut figurație la Teatrul Național. Elevii nu aveau voie la acea vreme să frecventeze teatrele și cinematografele, așa că Lucian a dat admitere la Academia de Artă Dramatică în 1941 (când era încă elev în ultimul an de liceu) și a fost admis, deși nu avea bacalaureat, după ce a recitat poezia „Oltul” de Octavian Goga. A frecventat timp de un an liceul și academia, iar în toamna anului 1942, după bacalaureat, a dat concurs (cu dispensă) pentru unul din cele cinci posturi de actor la Teatrul Național și a fost admis, deși erau 163 de candidați. Primul său rol ca actor a fost în piesa Castiliana de Lope de Vega.^[5] I-a avut ca profesori la academie pe Ion Manolescu (pe care-l considera părintele său spiritual), Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Marietta Sadova și Gheorghe Timică, iar actorul George Calboreanu a exercitat o influență puternică în formarea sa etică prin exemplul personal de conștiinciozitate.^[6]

Ion Lucian a fost, pe rând, actor la Teatrul Național București (1942-1945), Teatrul de Operetă Alhambra (1945-1947), Teatrul Municipal din București (1947-1952), Teatrul Actorului de film „C. Nottara” (1952-1956), Teatrul Municipal din București (1956-1960) și Teatrul de Comedie (1960-1964), director fondator al Teatrului „Ion Creangă” (1964-1972), actor la Teatrul de Comedie (1972-1990), director fondator și actor al Teatrului Excelsior (1990) și societar de onoare la Teatrul Național (cumul cu Excelsior) (din 2002).

A fost internat pe 11 martie 2012 la Spitalul de Urgență Floreasca din București cu suspiciune de bronhopneumonie și anemie.^[7] Pe 31 martie 2012, soția actorului, Paula Sorescu-Lucian, și unele surse medicale au confirmat decesul acestuia la ora 21.15 (UTC+3).^[8]^[9]

Activitate teatrală

În cursul carierei sale a interpretat numeroase roluri, mai ales în comedii, dintre care cele mai importante au fost Guliță în Coana Chirița, Hlestacov în Revizorul, Tristan în Câinele grădinarului, Nae Girimea în D-ale carnavalului, Bulinger în Șweik în al II-lea război mondial, Jean în Rinocerii, Mr. Jourdain în Burghezul gentilom, avarul în Harpagon, Mosca în Volpone ș.a. A jucat, de asemenea, în piese puse în scenă la operetă și la teatrul de revistă.^[10]

S-a remarcat și ca autor dramatic. Piesa de debut, Din cauza unui punct, a fost jucată, pe rând, la Teatrul Municipal, Studioul C.I. Nottara și Teatrul de Comedie și Televiziune. Prima piesă pentru copii, Cocoșelul neascultător, a fost scrisă în patru nopți la comanda Luciei Sturdza Bulandra, și s-a jucat timp de 17 ani în diferite teatre din România. A mai scris Mușchetarii …Măgăriei Sale, Drumul e liber, Snoave cu măști, Cenușăreasa, Nemaipomenitele aventuri ale lui Nils ș.a.^[11]

Prozatorul și dramaturgul Alecu Popovici, care i-a succedat la conducerea Teatrului „Ion Creangă” (1974-1983), îl descria astfel: „Ion Lucian! Așa, cu ochi ca ai lui, ca niște farfurioare de ceai, mi-i imaginam, în copilărie, pe dulăii din Amnarul lui Andersen. Ochi atotștiutori, exprimând, demonstrând, înduioșând, amuzând, o voce „unicat”, o eleganță scenică de „veche gardă”, o precizie a compoziție de o tehnică ireproșabilă. Ironic, dar și „melo”, violent și sarcastic, Ion Lucian e unul din actorii cei mai interesanți, mai complecși, mai moderni în disponibilitățile sale artistice”.^[12]

Profesii exercitate

· Actor distins cu titlul de „Artist emerit” și cu numeroase premii naționale

· Regizor, director de scena, cu activitate națională și internațională

· Scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România

· Membru al Societații Autorilor și Compozitorilor Dramatici de la Paris (S.A.C.D.)

· Profesor la Academia de Teatru și Film - 1952-1956

· Profesor la Universitatea Hyperion - 1998-2012.

Distincții

· titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne (1964) „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”^[13]

· Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[14]

· Ordinul Muncii clasele I și a II-a

· Ordinul Meritul Cultural clasa I

· Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii”^[15]

· Societar de onoare al Teatrului Național (2002)

· Ofițer al Legiunii de Onoare – Franța (2004)^[16]^[17]

Afilieri la organisme naționale și internaționale

· Membru al Uniunii Scriitorilor din România

· Membru al Soc.Autorilor și Comozitorilor Dramatici din Franța

· Membru al Biroului Executiv al Asociației Internaționale de Teatru Pentru Copiii și Tineret (1965-1990)

· Membru de onoare al Asociației Internaționale de Scout Boys

Premii

· Premiul Național UNITER pentru întreaga activitate 2001

· Premiul Național UNITER pentru întreaga cariera dedicată tânarului public 2002

· Premiul pentru interpretare Brașov 1982

· Premiul pentru interpretare Bacău 1983

· Premiul pentru cel mai bun spectacol Israel 2002

Funcții

· Director fondator al Teatrului Ion Creangă 1964-72

· Director fondator al Teatrului Excelsior 1990

· Director artistic al Festivalului International Piata-Neamț

Piese scrise și jucate

· Din cauza unui punct

· Cocoșelul neascultător

· Mușchetarii …Măgăriei Sale

· Drumul e liber

· Snoave cu măști

· Cenușăreasa

· Nemaipomenitele aventuri ale lui Nils

Traduceri jucate

· “L’ Etourdi”(Molière),

· “Il Bugiardo” (Goldoni),

· “Un fil a la patte” (Georges Feydeau),

· “Celimare, bien amie” (Labiche),

· “Le souper” (Brissvile)

Volume tipărite

· “Fantezii pe teme umoristice”,

· “Stelute de umor”,

· “Le petit coq” 1975 (Paris)

Regizor (director de scenă) invitat

· Bruxelles,

· Paris,

· Montreal,

· Roma,

· Osaka,

· Tel-Aviv,

· Caen

Roluri

Perioada 1942-45 – Teatrul Național București - 74 de roluri dintre care:

· Gulita din “Coana Chirița“ de T. Mușatescu după Vasile Alecsandri

· Poetul Tulipă din “Mioara“ de Camil Petrescu

· Simon Bliss din “Familia Bliss” de Noel Coward

· Jaques din “Silvette” de V. Eftimiu

· Nicolas și Scarciafico din “Prințesa îndepartata” de Ed. Rostand

· Tânarul din “O vară la moșie” de Guido Bondi

· Magnasco din “Astă seară se joacă fără piesă” de Pirandello

· Hlestacov din “Revizorul” de Gogol

· Florindo din “Mincinosul” de Goldoni

· Mickey din “Fascinație”

Teatrul Municipal

· Boby 2 din “Insula” de M. Sebastian

· Valentin din “Nu se știe niciodată” de G. B. Shaw

· Svadea din “Liubov Iarovaia”

· Marinarul șchiop din “Uraganul” de B. Belloțerkovski

· Bufonul Tuchstone și Le Beau din “Cum vă place” de W. Shakespeare

· Andrei din “Dragoste pentru 3 portocale” după C. Gozzi

· Tristan din “Căinele grădinarului”de Lope de Vega

Personaje importante din:

· “La telefon Tamirul” de Al. Galici

· “Cu pâine și sare” de Lascăr Sebastian

· “Pace pe pamânt” de Sklar și Matz

· “Vadul nou” de L.Demetrius

· “Fetița și ursul” de Surinov

Grădina Boema (Teatrul Papagalul)

· Nepotul din “Puricele în ureche”, Feydeau

· Rolul principal din “Bani peșin“, adaptare de Sergiu Milorian

Studiourile Hunnia Budapesta

· Mircea din filmul “Două lumi și o dragoste”, regia V. Gertler, 1945

Teatrul de Operetă 1945-47

· Gustl din “Țara surâsului”

· Tony din “Prințesa Circului”

Teatrul Municipal 1956-58 Regia artistică la:

· “Cocoșelul neascultător” (și rolul ursului) de Ion Lucian

· “Harap Alb“, după Ion Creangă, de Dan Nasta

· “Momente și schițe” de I. L. Caragiale

Studioul actorului de film Nottara Roluri principale în:

· “Mincinosul” de Goldoni, rolul Lelio și regia artistică

· “Fotoliul 16” de Rozov, rolul Sudakov

· “Nud cu vioara” de Noel Coward

· “Iașii în carnaval” de Vasile Alecsandri

· “Patriotica Română” de Mircea Ștefănescu

· “O felie de lună” de Aurel Storin

· “Familia” (viața lui Lenin. Procurorul Necliudov)

· „Mușchetarii Măgariei Sale” de Ion Lucian (și regia)

· Regia la “Nota zero la purtare” de O. Sava și Stoenescu

Teatrul de Comedie 1960-64

· “Celebrul 702” de Al. Mirodan

· Jean din “Rinocerii” de Eugen Ionesco

· Frații Bullinger (rol dublu) din “Sweik în al II-lea război mondial” de B. Brecht

· Fairchild din “Gally Gay“ de B. Brecht

· Mr. Jourdain și Harpagon din “Moliere la Comedia”

· Reporterul din “Procesul d-lui Caragiale“ de M. Ștefănescu

1964 - 1972 Director - fondator Teatrul Ion Creangă

· Regia dramatizării “Harap-Alb” după I.Creangă

· Rolul “Ursul” și regia “Cocoșelul neascultător” varianta I.Creangă

· Rolul „Ursul” și regia “Mușchetarii ...Măgăriei–Sale“ de Ion Lucian

· Rolul “Bătrânul dresor” din “Poveste neterminată” de A. Popovici

· Regia și diferite roluri în “N-ați văzut dvs. Un tată ?” de Ed. Jurist și I. Mustață

· Regia și roluri diferite în „Cinci săptămâni în...balcon” de Ed. Jurist și I. Mustață

· Regia dramatizării “Cei trei mușchetari” de Alex. Dumas

· Rolul Pantalone din “Regele Cerb” de Carlo Gozzi

· Regia spectacolului “Răs și lacrimi” după Carlo Gozzi

· Rolul Izmail și regia “Toate pânzele sus!” de Guido Bondi după R. Tudoran

· Regia “Nota zero la purtare” de O. Sava și V. Stoenescu, versiunea I. Creangă

· Rolul Profesorul și regia “Aterizare forțată” de Frigyesy

· Regia și rolul Dobre din “Drumul e liber” de Ion Lucian și V. Puicea

· Rolul Bodnârescu din “Eminescu și Veronica” de A. Bocancea

· Regia la “Romeo și Janette” de Anouilh

· Regia la “Salut voios!”de Jurist și Mustață

· Rolurile “Viciile” - Șeful trupei, Zapciul, Cârciumarul, Cucoana, Boierul, Tâlharul 5

· Moartea din “Snoave cu măști” de Ion Lucian și V. Puicea

· 1974 - Rolul Mosca din “Volpone”, Teatrul de Comedie

· Rolurile Mr.Jourdain și Harpagon din spectacolul “Moliere“

· Rolul principal din “Camera de alături“, Teatrul Național

· Regia artistică “Pinocchio” Roma – Italia

· Rolul Cristinoiu din “Opinia publică”, Teatrul de Comedie

· “Viciile” (opt roluri) din “Snoave cu măști” la Theatre Gros Cailloux Caen-Normandie, Franța

· “Opus 1... singur“, one-man show (24 de roluri), Teatrul de Comedie

1979 Regie “Muschetarii... Magariei-Sale“ de Ion Lucian

1980 Rolul Producatorului din “Cinema“, Teatrul de Comedie

1981 Rolul Tatălui din “Turnul de fildeș“ de Rozov, Teatrul de Comedie; Vandergelder din “Petitoarea“, Teatrul de Comedie; Regia, “Snoave cu Masti“, Teatrul din Oradea

1982 “Imaginile sunt imagini“ de Eugen Ionescu, rolul tatălui și regia spectacolului; “Strigoiul din Kitahama“ de Kobo Abe, Teatrul de Comedie; Regia “Marry Poppins“, Teatrul Național Timișoara; Rolul principal din “Pepere L’ amoral“ de Brigitte Sarthou, Theatre L’Ille de France, Paris, Franța

1983 Regia “Cocoselul neascultator“, Osaka, Japonia; Regia “Haina cu doua fete“, Teatrul Național Timișoara; Regia “Cocoșelul neascultător“; Regia și rolul principal din “Les contes“ de Eugen Ionesco, Theatre L’Ile de France, Paris

1984 Rolul Georges-Onica Vlasca din “patriotica Romana“, Teatrul de Comedie; Rolul Mosului din filmul “Rămășagul“ de Ion Popescu-Gopo; Regia “Cenușăreasa“, Teatrul Valah din Giurgiu

1986 “Viciile“ (opt roluri) din “Snoave cu măști“ (în limba japoneză, pentru turneul din Japonia, 170 zile)

1987 Regia si rol in “Cenușăreasa“, pentru turneul din Japonia, 120 de zile

1988 Regia “Trei gemeni venețieni“, Teatrul Valah din Giurgiu; Regia și rolul Generalului din “Scaiul“, Teatrul de Comedie

1989 Regia „Hoțul sentimental” de Tudor Popescu, T.E.S.

1990 Înființarea Teatrului Excelsior; Regia și rolul principal, Tatăl, în „ Nu treziți un copil care visează” de E. Ionesco; Regia „Celimare-le bien aime” Teatrul L. S. Bulandra; Rolul principal din „Protest” de V. Havel, Teatrul de Comedie

1991 Regia „Lovește-l pe aproapele tău”, Teatrul din Botoșani. Rolul „Omelette” din „Căsătoria” de Gogol

1992 Cadâr, din „Ianche, Tache și Cadâr”, Compania Radu Beligan. Pepere (rolul titular) din Pepere Lamoral și regia, Teatrul EXCELSIOR

1993 „Stăpânul universului”, rol principal în serialul american Time Warrior Stud. Castel. Regia și rol principal în „Are tata fată mare” de M.Maxi- Teatrul C.Tănase

1994 Premiile G. Timică și Al. Giugaru pentru activitate. Regia și rol „Fratele” din „Doctorul minune” de H. Popescu, Teatrul C. Nottara. „Maiorul” din „Jocul de-a vacanța”, film TVR

1994 Fouche din „Supeul” de Brissville, Teatrul Odeon

1995 Rolurile principale din „Acvarium” și „Trafic” de L. Calaferte

1996 Regia „Nebuniile iubirii” de Dan Tărchilă, Teatrul din Buzău

1997 Regia „Scaiul” Teatrul din Brașov Regia și rolul Al.Willis din „Băieții de aur” de Neil Simon Regia și rolul principal din „Balul de cristal” Teatrul C. Tănase Tatăl din „Caut dog dalmațian!” Producție teatrală TVR

1998 Regia și rol principal din „Ah!bacalaureatul!” Teatrul din Buzău Regia și rol principal din „ Vin americanii” Teatrul C. Tănase

1999 One man- show „Le grenier” spectacol special pentru sărbătoarea francofoniei în Bretagne. Regia la „Aladin și lampa fermecată”, Teatrul Excelsior. Trahanache din „Scrisoarea pierdută”, Teatrul Național București

2000 Regia „Nota zero la purtare”, Teatrul C. Tănase. Regia „Uite tata,nu e tata!”, Teatrul Evreesc de Stat. Taus din „Ceasornicăria Taus”, Teatrul Mundi

2001 Ion Creangă din „Prosta omenească” Teatrul Excelsior Regia la „Băieții de aur” cu trupa IDISHSPIEL din Tel-Aviv ( premiată ca „cel mai bun spectacol al anului) Regia”Frumoasa și besta” Teatrul Excelsior Premiul UNITER pentru întreaga activitate

2002 Premiul UNITER pentru întreaga activitate pentru copii și tineret Iorgu Langada din „Escu...” Teatrul de Comedie Marele preot din „Legenda ultimului împărat”Teatrul Național

2003 Tatăl din „Iubire” de L.Barta Teatrul Național

2004 Regia „Val-Vârtej și vasul fantomă” de O.Sava Teatrul Excelsior

Regia și text „Inimă de piatră” după W.Huff, Teatrul Excelsior Rolul „Maiorul „din „Jocul de-a vacanța” Teleplay TVR Regia „Dr.Minune „ de H.Popescu Teatrul Nottara 1995 Rolul principal din „Don – Juan din Ramat-Gan”, Tel-Aviv-Israel Taus din „Ceasornicăria Taus” de Gelu Naum, Teatrul Mundi ^[18]

Filmografie

· Rămășagul (1985) - moșneagul

Ce inseamna sa fii onest (teatru radiofonic) - comedie,romantic:

Branislav Nušić - "Doctor in filosofie":

Cu Jeanine Stavarache

Biografie Jeanine Stavarache

Studii

1966 - absolventă a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, București, Facultatea de Teatru, Secția Actorie, clasa prof. Radu Beligan, Elena Negreanu

Activitate profesională

Din 1980 actriță la Teatrul Odeon
1968 – 1983 actriță la Teatrul "Ion Creangă" București
1966 - 1967 actriță la Teatrul Național Timișoara

Roluri în teatru

Teatrul Odeon

Jeanne în Când Isadora dansa de Martin Sherman, regia Răzvan Mazilu

Floarea în Micul Prinţ după Antoine de Saint-Exupery, regia Carmen Lidia Vidu

Karola în joi.megaJoy de Katalin Thuroczy, regia Radu Afrim

Renee Pelagie în Marchizul de Sade de Doug Wright, regia Beatrice Rancea

Pacienta în Veronika se pregăteşte să moară după Paulo Coelho, regia Gelu Colceag

Actor ambulant în Arden din Feversham dureroasa şi adevărata tragedie a domnului Arden din Feversham, Autor englez anonim din secolul XVI, regia Dragoș Galgoțiu

Guste în Îngerul albastru după "Profesorul Unrat" de Heinrich Mann, regia Răzvan Mazilu

Sabina în Nuntă cu răpiri după Nunta de A.P. Cehov şi Frumoasele Sabine de Leonid Andreev, regia Beatrice Bleonţ

Suzuki, Tov. Chin în M... Butterfly de David Henry Hwang, regia Ada Lupu

Therese în Cumetrele de Michel Tremblay, regia Petre Bokor

Ludmila în Retro de Alexandr Galin, regia Gelu Colceag

Cordelia în Regele Lear de W. Shakespeare, regia Mircea Marin

Angela în Aşteptam pe altcineva de Paul Ioachim, regia Tudor Mărăscu

Lina în Să nu-ţi faci prăvălie cu scară de Eugen Barbu, regia Sanda Manu

Sașa în Serenadă târzie de Alexei Arbuzov, regia Geta Vlad

Olguța în Hotel "Zodia Gemenilor" de Valentin Munteanu, regia Tudor Mărăscu

Omul maimuță în Woyzeck de Georg Buchner, regia Alexa Visarion

Doina în Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă de Tudor Popescu, regia Dinu Cernescu

Catinca în Cum s-a făcut de-a rămas Catinca fată bătrână de Nelu Ionescu, regia Eugen Todoran

Gianina în Echipa de zgomote de Fănuș Neagu, regia Alexa Visarion

Otilia, Gina în Opinia publică de Aurel Baranga, regia Geta Vlad

Colaborări

Teatrul Ion Creangă - București

Mai în Cine se teme de crocodil de Al. Popovici, regia Olimpia Arghir

Neli în Băiatul cu floarea de Tudor Popescu, regia Cornel Todea

Teatrul African de Valentin Silvestru, regia Petre Bokor

Rol titular în Acțiunea Codalbu regia Ianis Veakis

5 roluri în Povești de H.C. Andersen, regia Andrei Brădeanu

Ducesa nebună în Alice în țara minunilor de Luis Caroll, regia Valeriu Moisescu

Veronica tânără în Emin și Veronica de E. Busuioceanu, regia Marieta Sadova

Domnița Ralu în Iancu Jianu de Al. Mitru, regia Ianis Veakis

Păpușa în Păpușa cu piciorul rupt de V.I. Popa, regia Ileana Cârstea

Ursitoarea în Snoave cu măști de Ion Lucian, regia Ion Cojar

Albinuța în Roata morii de G. Scripca, regia B. Dumitrescu

Loredana în Frumoasa Loredana de A. Bârsan și G. Panko, regia Ion Lucian

Ximena în Cidul de Corneille, regia N.Al. Toscani

Pantera în Poveste neterminată de Al. Popovici, regia Ion Cojar

Angella în Regele cerb de Carlo Gozzi, regia N. Al. Toscani

Teatrul Național Timișoara

Tanți în Nu sunt turnul Eiffel de E. Oproiu, regia Ianis Veakis

Colombina în Mincinosul de Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur

Arina în io, Mircea Voievod de Dan Tărchilă, regia Marieta Sadova

Teatrul Țăndărică

Contesa în Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais, regia Felix Alexa

Baghera în Cartea Junglei de R. Kipling, regia Mihai Lungeanu

Cenușăreasa în Cenușăreasa de Frații Grimm, regia Silviu Purcărete

Capra în Un lup, capra și trei iezi de Monica Patriciu și George Marcu, regia Gavril Pinte

Alte colaborări

Maria Magdalena în Don Juan moare ca toți ceilalți de Theodor Mazilu, regia Renato Giordano

Curve de lux de R. Iftimovici, regia Mihai Lungeanu (Compania Particulară Maxim)

Filme și emisiuni de radio și televiziune

COMEDIA GAMELOR regia Andrei Brăceanu și Richard Oshanitzky
FANTOMELE SE GRĂBESC regia Cristu Poloxis
VÂNĂTOARE DE LILIECI regia Daniel Bărbulescu
SINGURATECUL DE PE PLANETA ALBASTRĂ regia Romeo Staver
EL, ESTE OMUL regia Romeo Staver
PEUR BLANCHE - Atlantis Film
LES AMANTS - Atlantis Film
Colaborări cu SRTV - spectacole de teatru, divertisment

Premii

Premiul pentru debut pentru rolul Arina din IO, MIRCEA VOIEVOD de Dan Tărchilă, regia Marieta Sadova
Premiul I de interpretare la Festivalul Cântarea României pentru spectacolele CINE SE TEME DE CROCODILI și CEI TREI GRĂSANI (1979)
Premiul Festivalului Salvo Randone, Sciacca, Sicilia pentru DON JUAN MOARE CA TOȚI CEILALȚI de Theodor Mazilu

Micul Prinț: https://youtu.be/JhoOpYBcuBU.