MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MARȚI 29 IANUARIE 2019

Bună dimineața, prieteni!
De două ori pe zi, la 6.00 și la 18.00 merg la spital pentru tratament cu injecții, iar de 4 ori pe zi, acasă pun câte o picătură în fiecare ochi!

RELIGIE ORTODOXĂ 29 Ianuarie

Aducerea moaștelor Sf Sfințit Mc Ignatie Teoforul; Sf Mc Filotei

Sfântul Ignatie de Dumnezeu purtătorul sau Teoforul, fiind dus în Roma, din porunca împăratului Traian (98 -117), precum se scrie în viaţa lui, şi de fiare fiind mâncat pentru Hristos, au rămas oarecare oase ale lui, care credincioşii, cei ce erau atunci acolo, mai întâi le-au pus cu cinste în Roma, la un loc însemnat; apoi, în vremea împărăţiei aceluiaşi Traian, le-au adus în Antiohia, spre apărarea cetăţii, spre tămăduirea bolnavilor, spre veselia a toată turma lui, şi spre slava lui Hristos Dumnezeu, pentru Care a pătimit cu osârdie.

Sfintul Mucenic Filotei – Acest sfânt mucenic a pătimit pentru Mântuitorul Iisus Hristos în Samosata (Siria). În urma supliciilor la care a fost supus, a primit cununa muceniciei mărturisind până în ultima clipă credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ISTORIE PE ZILE 29 Ianuarie

Evenimente

·         904: Papa Sergius al III - lea (n.cca. 860 – 14 aprilie 911), urca pe tronul pontifical. A fost papă într-o perioadă de  violență și dezordine în Italia centrală, iar pontificatul său a fost descris ca fiind “sumbru și rușinos”. Odata cu papa Sergiu al III-lea, numit și „sclavul tuturor viciilor”, a început o perioadă de gravă corupție și imoralitate a Papalității, ulterior denumită de istorici „pornocrație” (904–963)

·         1595: Are loc premiera piesei Romeo şi Julieta de  William Shakespeare. Romeo şi Julieta este o tragedie scrisa de William Shakespeare, care are sursa într-o poveste publicata de Masuccio Salerno. Este povestea lui Romeo Montague (Romeo Montecchi) şi a  Julietei Capulet (Capuleti Giulietta), doi copii ai unor familii rivale din orasul Verona din nordul Italiei, care se îndragostesc şi se decid să moară împreună.

·         1616: Navigatorul olandez Willem Cornelis Schouten (n. 1567 - m. 1625) a fost primul explorator care a ocolit Capul Horn, în expediția pentru căutarea unui nou drum spre Oceanul Pacific.

·         1676: Feodor al III-lea devine Țar al Rusiei.

·         1814: Franța învinge Rusia și Prusia în Bătălia de la Brienne.

·         1845: „Corbul" (The Raven), de Edgar Allan Poe, este publicat pentru prima dată în „New York Evening Mirror". Edgar Allan Poe (n. 19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts – d. 7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland), a fost unul dintre marii  scriitori americani, poet, romancier, nuvelist și critic literar, precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică. A dus o viață de boem și a sfârșit tragic în mizerie, opium și alcoolism, dar tocmai din acest infern al existenței sale s-au născut multe dintre creațiile ce aveau să impună literaturii universale norme de evaluare estetică necunoscute până atunci. În cei patruzeci de ani ai unei vieți halucinante, scriitorul a izbutit să publice multe volume de versuri, de proză, estetică și teorie literară, făcând dovada unei forțe de creație extraordinare.

·         1856: Regina Victoria a înființat ordinul Crucea Victoria, inițial pentru a-i distinge pe militarii britanici cu merite deosebite în Războiul Crimeei.

·         1886: Germanul Karl Friederich Benz (1844-1929 a fost brevetat pentru fabricarea primului automobil funcționabil din lume, alimentat cu benzină. Vehiculul atingea o viteza maxima de 15 kilometri pe oră. Inventatorul a botezat maşina sa – Mercedes.

·         1891: Liliuokalani este proclamată regină a Hawaii; va fi ultimul monarh al Hawaii. Va fi inlaturata de la putere doi ani mai târziu, de invadatorii americani. Liliuokalani (n.2 septembrie 1838  – d. 11 noiembrie 1917) (numită și Lydia Kamakahea, a fost ultma regină a Insulelor Hawaii. Liliuokalani a fost educată într-o școală a misionarilor americani, unde a invatat printre altele engleza și a fost  convertită la relgia  Bisericii congregaționalistă. Ea a trăit la curtea regelui hawaianez Kamehameha IV. (1834 – 1863). Trebuia să se căsătorească cu prințul Lunalilo, dar il  va alege ca soț pe americanul de origine croată John Owen Dominis. Liliuokalanil devine regină, deoarece regele David Kalākaua, fratele ei, nu a avut  urmași. Ajunsă pe tron ea va întemeia mai multe școli, căutând să sprijine educația femeilor băștinașe în stilul european.

·         1896: Doctorul Emile Grubbe a utilizat pentru prima oară radiațiile pentru a tratata cancerul de sân al pacientei sale Rose Lee din Chicago.

·         1916: Germania a efectuat primul raid aerian de bombardament cu aparate „Zeppelin” deasupra Parisului, in timpul primului razboi mondial.Un dirijabil german a aruncat  17 bombe asupra Parisului. 26 de persoane au murit in urma acestui atac aerian ,care va fi ultimul de acest gen folosit de germani. Avioanele vor înlocui în curând zeppelinele.

·         1918: în România, se formează un nou guvern în frunte cu generalul Alexandru Averescu. Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.

·         1923: Consiliul de Miniștri a aprobat statutul Uniunii Generale a Industriașilor din România (UGIR).

·         1947: URSS semnează Tratatul de pace cu România (după a doua conflagrație mondială).

·         1949: Marea Britanie recunoaște statul Israel.

·         1950: La Johannesburg (Africa de Sud) izbucnesc primele tulburări provocate de politica rasială a Africii de Sud.

·         1981: S-a dat în exploatare cel mai mare pod de pe Siret, în zona hidrocentralei Galbeni.

·         1990: Sub numele de Mineriada din ianuarie 1990 sunt cunoscute evenimentele care au avut loc în perioada 28-29 ianuarie 1990, în București. După manifestația din 28 ianuarie organizată de partidele istorice (PNL și PNȚ-CD) și alte organizații civice, autoritățile au făcut apel la mineri să vină în București pentru „restabilirea ordinii”. Au fost semnalate incidente violente între mineri și locuitori ai Capitalei, iar ortacii, sub coordonarea forțelor de ordine și a liderilor FSN au organizat raiduri, percheziții și rețineri ilegale la sediile unor partide istorice și organizații care militau pentru democrație. În urma incidentelor cu forțele de ordine, dar și cu muncitorii și revoluționarii aduși la contramanifestație de liderii Frontului Salvării Naționale, unii dintre manifestanți au fost răniți. S-au făcut și rețineri dintre cei care au participat la miting. Minerii sosiți în București, în 29 ianuarie 1990 au participat, împreună cu forțele de ordine și lideri FSN la percheziții și arestări ilegale la sediile unor partide și organizații civice aflate în opoziție cu cei care preluaseră puterea după căderea lui Nicolae Ceaușescu.

·         2002: În Discursul despre Starea Națiunii, președintele american George W. Bush a declarat guvernele Irakului, Iranului și Coreei de Nord drept „Axa răului”.

·         2004 - Guvernul a înfiinţat Agenţia de Intervenţii şi Salvare Navală.

·         2012: Horia Tecău câștigă finala de dublu mixt la Australian Open.

Nașteri

·         1688: Emanuel Swedenborg, filosof, om de știință suedez (d. 1772)

·         1749: Christian al VII-lea (n. 29 ianuarie 1749 - 12 martie/13 martie 1808) a fost rege al Danemarcei și al Norvegiei, Duce de Schleswig și Holstein din 1766 până la moartea sa. A fost fiul lui Frederick al V-lea al Danemarcei și a primei lui soții, Louise a Marii Britanii, fiica regelui George al II-lea al Marii Britanii.

Ca deviză el și-a ales: "Gloria ex amore patriae" ("Slavă, prin dragostea de patrie").

Christian copil

Christian s-a născut în primele ore ale dimineții de 29 ianuarie 1749 în apartamentul reginei de la Palatul Christiansborg, reședința regală din Copenhaga. A fost singurul fiu al regelui Frederic al V-lea al Danemarceiși a soției acestuia, Prințesa Louise a Marii Britanii. A fost botezat câteva ore mai târziu în aceeași zi. Nașii lui au fost: regele Frederic al V-lea (tatăl lui), regina-mamă Sophie Magdalene(bunica paternă), Prințesa Louise(mătușa lui) și Prințesa Charlotte Amalie (mătușa lui).^[1]

Mama lui, regina Louise, a murit la doar 27 de ani, în 1751, la doi ani după nașterea sa. Anul următor, tatăl său s-a recăsătorit cu Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel.

Toate înregistrările din acele timpuri sunt de acord că el a avut o personalitate ambițioasă și un talent considerabil, dar a fost prost educat, terorizat sistematic de către un tutore brutal, Christian Ditlev Frederik Reventlow, contele von Reventlow, și desfrânat fără speranță. El pare să fi fost inteligent și cu siguranță a avut perioade de claritate, dar a suferit de probleme emoționale severe, posibil schizofrenie după cum a susținut în cartea lui medicul Viggo Christiansen, Bolile mintale ale lui Christian al VII-lea (1906).

A devenit rege după decesul tatălui său la 14 ianuarie 1766, cu câteva săptămâni înainte de a împlini vârsta de 17 ani. Christian a fost prost educat și sistematic terorizat de un guvernator brutal, Detlev Greve zu Reventlow. Cu toate că părea a fi inteligent și avea certe perioade de claritate, Christian suferea de severe probleme mentale, posibil de schizofrenie.

După căsătoria de la 8 noiembrie 1766 cu verișoara sa Caroline Matilda de Wales, sora regelui George al III-lea al Marii Britanii, Christian s−a abandonat exceselor în special depravării. În 1767 a început o relație cu curtezana Støvlet-Cathrine. A declarat public că n-o poate iubi pe Caroline Matilda, deoarece „este demodat să-ți iubești soția”. În cele din urmă s-a scufundat într-o stare de stupoare mintală. Simptomele din această perioadă au inclus paranoia, automutilarea și halucinațiile. Neglijata Caroline a început o relație cu Johann Friedrich Struensee, regent al Danemarcei.

În 1772, mariajul regelui cu Caroline s-a terminat printr-un divorț. Struensee a fost arestat și executat în același an. Christian a semnat arestarea lui Struensee cu indiferență, sub presiunea mamei sale vitrege, Juliana Maria de Braunschweig-Wolfenbüttel. Carolinei i s-a retras titlul regal însă nu și copiilor. În cele din urmă aceasta a părăsit Danemarca și a trăit în exil. A murit de scarlatină la 11 mai 1775 la vârsta de 23 de ani.

Mariajul a produs doi copii, viitorul Frederick al VI-lea al Danemarcei și Prințesa Louise Augusta. Se crede că Louise a fost fiica lui Struensee - compararea portretelor celor doi susține acest lucru.

Începând cu anul 1772, Christian a fost rege numai nominal. Din 1772 până în 1784 Danemarca a fost condusă de mama vitregă a lui Christian, Juliana Maria de Braunschweig-Wolfenbüttel, fratele său vitreg Prințul Frederick al Danemarcei și de politicianul danez Ove Høegh-Guldberg. Din anul 1784, fiul său Frederick al VI-lea al Danemarcei a domnit permanent ca prinț regent. Această regență a fost marcată de reforme liberale însă și de începutul dezastrelor cauzate de războaiele napoleoniene.

Marie s-a născut la Biebrich, Ducatul de Nassau, ca al optulea copil și a patra fiică a lui Wilhelm, Duce de Nassau și a primei lui soții, Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen (1794–1825). Marie a fost sora Prințesei Therese de Nassau-Weilburg și a lui Adolf, Mare Duce de Luxemburg și sora viregă a Prințesei Elena de Nassau și a reginei Sofia a Suediei și Norvegiei.

La 20 iunie 1842, la Biebrich, Marie s-a căsătorit cu Hermann, Prinț de Wied (1814–1864), fiul cel mare a lui Johann August Carl, Prinț de Wied și a Prințesei Sophie Auguste de Solms-Braunfels. Cuplul a avut trei copii:

• Prințesa Elisabeta de Wied (29 decembrie 1843 – 3 martie 1916) căsătorită cu Carol I al României; a avut o fiică care a murit la vârsta de trei ani.
• Wilhelm, Prinț de Wied (22 august 1845 – 22 octombrie 1907) căsătorit cu Prințesa Marie a Țărilor de Jos; a avut copii.
• Prințul Otto de Wied (22 noiembrie 1850 – 18 februarie 1862)

Potrivit scriitoarei și socialistei germane Marie von Bunsen (1860–1941), Prințesa Marie a avut o relație cu politicianul Franz von Roggenbach (1825–1907) cu care e posibil să fi făcut o căsătorie morganatică după decesul soțului ei.Christian a murit în 1808 la vârsta de 59 de ani la Rendsburg, Schleswig de anevrism cerebral.

·         1782 - S-a născut Daniel Francois Esprit Auber, compozitor şi pedagog francez (m.12.05.1871).

·         1810: Ernst Kummer, matematician german (d. 1893)
* 1825: Prințesa Marie de Nassau (germană Prinzessin Marie Wilhelmine Friederike Elisabeth von Nassau; 29 ianuarie 1825 – 24 martie 1902) a fost al optulea copil și a patra fiică a lui Wilhelm, Duce de Nassau. A fost soția lui Hermann, Prinț de Wied și mama Elisabetei, regină a României.

* 1833: Carl Frederik Peder Aagaard (n. 29 ianuarie 1833,^[1][2] Odense, Danemarca^[3] – d. 2 noiembrie 1895,^[1][4][2] Copenhaga, Danemarca^[3]) a fost un pictor peisagist danez și artist decorativ. Multe dintre picturile lui s-au concentrat asupra locurilor frecventate de turiști.

·         1838: Edward Williams Morley, chimist și fizician american (d. 1923)

·         1843: S-a nascut William McKinley, al 25-lea președinte al SUA (d. 1901). Acest politician american născut în Niles, Ohio, a devenit cel de-al 25-lea presedinte al Statelor Unite (1897-1901). A fost victima unui atentat în Detroit pe 6 septembrie 1901 si a decedat din cauza rănilor primite, opt zile mai târziu, pe 14 septembrie 1901. În timpul preşedinţiei sale, S.U.A. au anexat Puerto Rico, Guam şi Filipine. In onoarea sa, cel mai inalt munte din America de Nord, in Alaska, inalt de 6200 metri, a prmit numele Mc Kinley. A fost succedat de Theodore Roosevelt.
* 1850: Prințesa Marie de Schwarzburg-Rudolstadt (germană Prinzessin Marie von Schwarzburg-Rudolstadt; n. 29 ianuarie 1850 – d. 22 aprilie1922) a fost a treia soție a lui Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg. A fost mama Prințului Hendrik, consort al reginei Wilhelmina a Țărilor de Jos și tatăl reginei Juliana.
Prințesa Marie de Schwarzburg-Rudolstadt primul copil al Prințului Adolph de Schwarzburg-Rudolstadt și a soției acestuia, Prințesa Matilda de Schonburg-Waldenburg, s-a născut la Raben Steinfeld, pe atunci în marele ducat Mecklenburg-Schwerin.

La 4 iulie 1868 la Rudolstadt, Schwarzburg-Rudolstadt, Marie s-a căsătorit cu Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg fiu al lui Paul Friedrich, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin.^[1] Anterior, Frederic Francisc mai fusese căsătorit de două ori: în 1849 cu Prințesa Augusta Reuss de Köstritz care a murit în 1862 și în 1864 cu Prințesa Anne de Hesse și de Rin care însă a murit la mai puțin de un an după căsătorie.

În momentul căsătoriei lor, Frederic Francisc avea 45 de ani iar Marie 18. Împreună au avut patru copii.^[2]

• Elisabeta (1869–1955) căsătorită cu Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg (1852–1931)
• Friedrich Wilhelm (1871–1897)
• Adolf Friedrich (1873–1969)
• Hendrick (1876–1934) căsătorit cu regina Wilhelmina a Țărilor de Jos, tatăl reginei Juliana a Țărilor de Jos.

Marie a murit în 1922 la Haga. Era la Haga pentru a-l felicita pe Prințul Hendrik pentru împlinirea vârstei de 46 de ani. Dricul regal a dus corpul de la Palatul Noordeinde la gară. Sicriul a mers apoi cu trenul în Germania, unde prințesa a fost înmormântată.

* 1854: Alexandru N. Ciurcu (n. 29 ianuarie 1854, Șercaia, Comitatul Făgăraș - d. 22 ianuarie 1922, București^[1]) a fost un inventator și publicist român, care a experimentat principiul motorului cu reacție

Alexandru Ciurcu s-a născut la data de 29 ianuarie 1854 în Șercaia din comitatul Făgăraș (în actualul județ Brașov), tatăl său fiind Neculai Ciurcu, participant la Revoluția de la 1848 din Transilvania, iar mama: Polixenia.

A fost căsătorit cu Speranța (născută Chirilov/Kirilov), dar aceasta a murit la numai 21 de ani, imediat după ce familia a fost expulzată din țară (1886). De la aceasta îi rămâne însă o fiică, botezată Adela, în memoria surorii sale decedate. Ulterior s-a căsătorit cu Julietta Ecaterina.

Unul dintre verii săi a fost medicul Sterie N. Ciurcu, ce și-a făcut doctoratul în 1877 la Viena și care și-a desfășurat activitatea la Viena începând cu 1886. Militant recunoscut pentru cauza națională a românilor din imperiu și editor al unor reviste românești, a fost întemnițat de autoritățile habsburgice în 1916, la intrarea României în război, și a murit în închisoare. A fost decorat cu Ordinul „Coroana României”

Alexandru Ciurcu a urmat liceul la Brașov, luând bacalaureatul în anul 1872. A urmat la Universitatea din Viena studii de drept, între anii 1873 - 1876. În paralel, Alexandru Ciurcu a urmat și cursuri tehnice.

Ambarcațiunea lui Alexandru Ciurcu și Just Boisson înainte de experimentul de la 13 august 1886. Alexandru Ciurcu este a doua persoană de la dreapta spre stânga.

La expoziția aviatică de la Paris din 1881 fusese prezentat un aerostat propulsat cu ajutorul unui motor electric. Alexandru Ciurcu și Just Buisson propun ca în locul motorului electric să se utilizeze un motor cu reacție și chiar obțin un prim brevet din Franța prin care se prevede posibilitatea zborului cu reacție. Pentru a demonstra viabilitatea propunerii lor, cei doi prieteni au proiectat și construit un motor bazat pe forța de propulsie generată de combustia unor gaze într-o cameră de combustie de mici proporții. Motorul consta dintr-un recipient de 2 litri, care avea un orificiu cu diametrul de 3 mm. Prin combustia gazelor presiunea din interiorul recipientului se ridica la 10 – 15 atmosfere.

Alexandru Ciurcu a încercat să-i intereseze pe experții Ministerului de Război al Franței cu privire la noua tehnologie. La data de 13 august1886, cei doi inventatori au experimentat motorul lor pentru prima oară în public montându-l pe o barcă și navigând pe Sena în contra curentului. Un grup de experți ai acestui minister au participat la această primă experiență a motorului. Această experiență este considerată a fi prima dată când o ambarcațiune a fost propulsată de un motor cu reacție.

Ilustrație a experimentului din 13 august 1886 a ambarcațiunii lui Alexandru Ciurcu și Just Buisson (după revista La Nature, 1887).

Gravură reprezentând cel de-al doilea experiment al lui Ciurcu și Buisson, efectuat la 16 decembrie 1886. Comparația cu ilustrația anterioară arată modul în care se dezvoltase instalația de propulsare cu reacție în intervalul dintre cele două experimente (după revista La Nature, 1887).

Un articolul din revista La Nature prezintă descrierea experimentului de către Gustave Maurouard, directorul Fabricii de praf de pușcă de la Sevran-Livry, care asista din partea Ministerului de Război la experiență:

„Imaginați-vă o rachetă pentru artificii montată orizontal, la spatele unui vehicul, de exemplu al unei ambarcațiuni sau sub nacela unui balon, astfel încât gazul produs prin arderea puternică, dar lentă a încărcăturii de praf exploziv să poată scăpa liber în atmosferă la spatele vehiculului. Imaginați-vă acum că această rachetă este montată în interiorul țevii unui tun, îndreptat și el spre spatele vehiculului. În momentul aprinderii rachetei, gazul va fi evacuat cu forță prin gura tunului. Aceasta va produce o reacție în interior și un recul al tunului în direcție opusă celei în care gazele sunt evacuate în partea din spate.
Dacă, de exemplu, tunul ar fi montat pe o ambarcațiune, forța de recul ar fi transmisă ambarcațiunii, determinând avansarea acesteia, datorită exclusiv forței jetului format de gazul evacuat. Ambarcațiunea înaintează fără a utiliza nici elice, nici roți cu zbaturi, nici vâsle. Singura diferență este că, în locul tunului, inventatorii au utilizat un cilindru în interiorul căruia ard un amestec combustibil brevetat pe care l-au creat și care poate arde într-un spațiu închis, producând o cantitate mare de gaz, fără a lăsa reziduuri solide. Cilindrul are un mic orificiu, îndreptat spre partea din spate a vehiculului, având rolul de a controla gazele evacuate din cilindru.
Deschiderea orificiului poate fi modificată în timpul funcționării printr-o vană fluture reglabilă manual, astfel încât să micșoreze sau să mărească deschiderea prin care sunt evacuate gazele. Forța gazelor evacuate produce un zgomot mare și ambarcațiunea se mișcă continuu în sens opus celui în care sunt evacuate gazele.
Dispozitivul este de fapt o rachetă care zboară și care antrenează obiectul de care este atașată. Inventatorii au reușit să înainteze pe Sena împotriva curentului pentru o durată de 12 – 15 minute. ”

— Gustave Maurouard, La Nature, 1887. ^[6]

Inventatorii și-au brevetat invenția, obținând brevetul francez cu nr. 179001/12 octombrie 1886 pentru Ambarcațiune cu reacție – Motor cu reacție. Ulterior invenția a fost brevetată și în Germania (Nr. 39964/1886), Regatul Unit (Nr. 8182/1887), Belgia (Nr. 77755/1887), Italia (Nr. 21863/1887) și S.U.A. (1888)

Reprezentare a exploziei motorului cu reacție realizat de Alexandru Ciurcu și Just Buisson, la 16 decembrie 1886
După revista La Nature, 1887

Alexandru Ciurcu și Just Buisson au construit un al doilea motor mai puternic, cu un recipient mai mare, care urma să mărească presiunea din interiorul cilindrului și viteza de ieșire a gazelor. Experimentarea acestei noi mașini, la data de 16 decembrie 1886, s-a terminat printr-un dezastru: mașina a exploadat omorându-i pe Just Boisson și pe un asistent al inventatorilor, care se afla la cârma ambarcațiunii, iar ambarcațiunea s-a scufundat. Alexandru Ciurcu, care a reușit să scape înotând până la mal, a fost acuzat de ucidere din culpă, dar a fost achitat. Marele public nu a considerat că accidentul se datora faptului că cei doi inventatori se jucau cu explozivi puternici. Ciurcu a avut dificultăți în a explica faptul că motorul se baza pe un principiu fizic complet diferit, cel al forței de reacțiune provocate de un jet de gaze, nu al unei forțe provocate de o explozie.

Gaston Tissandier, editorul revistei La Nature, care era și el inventator, l-a încurajat pe Ciurcu să-și continue experimentările. Tissandier dovedea o înțelegere pentru Ciurcu, deoarece avusese și el un accident în timpul unui experiment științific. În anul 1875, el efectuase un zbor cu un balon ajungând la altitudinea record pentru acele vremuri de 8.500 m. Cei doi coechipieri ai săi, Joseph Crocé-Spinelli și Théodore Sivel au murit din cauza presiunii scăzute a aerului; Tissandier supraviețuise, dar își pierduse auzul. El aflase astfel că progresul științific poate uneori fi plătit cu viața cercetătorilor.

Alexandru Ciurcu s-a asociat cu Emil Sarrau și Paul Vieille, inventatorul prafului de pușcă alb. De data aceasta au montat aparatul pe o drezină de cale ferată. Experiența, efectuată în anul 1888 pe sectorul de cale ferată Sevran-Livry (lângă Paris) a fost reușită. Eliminând posibilitatea de a utiliza abur sub înaltă presiune sau aer comprimat, inventatorii s-au concentrat asupra utilizării unui amestec exploziv cu ardere lentă pentru a produce presiunea. Camerele de combustie utilizate erau executate din bronz.

Totuși ideile inventatorilor erau prea avansate pentru posibilitățile tehnologice ale vremurilor: inventatorii căutau să utilizeze tehnologia mașinilor cu aburi pentru a aplica principiile motoarelor cu reacție. Greutatea motoarelor este probabil elementul care a determinat oprirea experiențelor. În plus, pericolul de explozie nu putea fi eliminat. A fost nevoie de jumătate de secol până la realizarea în anul 1943 a primelor motoare cu reacție utilizabile în mod practic.

În anul 1889, la Paris, a organizat primul pavilion românesc în cadrul unei expoziții universale, la Expoziția Universală de la Paris

În anul 1890, Alexandru Ciurcu a părăsit Parisul și s-a întors la București. Aici și-a reluat fosta profesie, fiind numit director al ziarului Timpul (1890-1900). El și-a continuat activitatea publicistică și mai târziu, lucrând pentru diferite ziare. A deținut funcția de președinte al Sindicatului ziariștilor. De tehnică nu s-a mai ocupat niciodată.

·         1857 - S-a născut Leon C. Cosmovici, naturalist, membru corespondent al Academiei Române (m.21.07.1921).

·         1860: Anton Pavlovici Cehov, scriitor rus (d. 1904). De o sută de ani spectacole după piesele sale sunt prezente, practic, în fiecare stagiune pe afișele teatrelor din intreaga lume. Între 1897 și 1901, piesele sale de teatru (Unchiul Vania, Trei surori) sunt publicate și reprezentate. În 1901, se căsătorește cu actrița Olga Knipper (1868 – 1959). În 1903, finalizează piesa Livada de vișini. A suferit de de tuberculoză pulmonară iar in 1904, boala i se agravează și, la 2 iulie, moare în sanatoriul de la Badenweiler, în Germania. Cu un caracter foarte modest, care l-a insoțit de-a lungul vieții, Anton Cehov nu și-a imaginat niciodată ce dimensiuni ar putea capăta reputația sa postum.

·         1862 - S-a născut compozitorul britanic Frederick Delius (m.10.06.1934).

·         1866 -  S-a născut scriitorul francez Romain Rolland, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura în anul 1915 ("Jean-Christophe", "Danton") (m.30.12.1944). Motivatia Juriului Nobel:  „ca un omagiu adus înaltului idealism al creației lui literare și dragostei de adevăr cu care a descris diferite tipuri umane.” Între 1904 – 1914  a publicat  romanul-fluviu în 10 volume Jean-Christophe , cea mai importantă operă a lui , (distins cu Grand Prix de l’Académie française în 1913). Situându-se pe poziții pacifiste, condamnă războiul (izbucnit în 1914) în culegerea de articole Au-dessus de la mêlée (Deasupra învălmășelii) (1915). Donează Crucii Roșii internaționale suma de bani ce-i revine in urma castigarii Premiului Nobel. In anii urmatori apar romanele sale Colas Breugnon (1919), Pierre et Luce (1920), Clérambault (1920) precum și cel de-al doilea roman-fluviu al său L’Âme enchantée (Inimă vrăjită, 1922-1933).

·         1867: Vicente Blasco Ibañez, scriitor spaniol (d. 1928). Cele mai cunoscute titluri ale sale sunt: “Arroz y tartana” (Orez si tartana); “La barraca” (Casa blestemata); “Entre naranjos” (Printre Portocali); “Cañas y barro” (Trestie si noroi); “Sangre y arena” (Nisipuri insangerate) și “Los cuatro jinetes del Apocalipsis” (Cei patru calareti ai Apocalipsului). A murit la Menton, Franța,  la vârsta de 61 de ani, la reședința sa Fontana Rosa (numită, de asemenea, Casa Scriitorilor, dedicată lui Cervantes, Dickens și Shakespeare) pe care a și-a construit-o.

·         1871 - S-a născut Gheorghe Brăescu, prozator, membru al cercului Sburătorul (m.15.03.1949).

·         1873:  S-a născut chimistul Petru Bogdan, unul dintre fondatorii învăţământului de chimie-fizică din România. Petru Bogdan și-a desfășurat activitatea la Universitatea din Iași, fiind cel care a înfiintat și condus, din 1913  prima catedră de chimie fizică din țară. Decan al Facultății de Științe în 1925, între anii 1926 – 1940 a fost, alternativ, rector și prorector al Universității ieșene, în timpul rectoratului său construindu-se, printre altele, aripa nouă a Universității. Între 1941 și 1944 a fost directorul Fundației Regale „Ferdinand I”. Ca o recunoaștere a activității sale științifice, Universitatea din Nancy (Franța) i-a acordat în 1924 titlul de „doctor honoris causa”, iar Academia Română l-a ales printre membrii ei titulari 1926. A fost directorul Fundatiei Regale Ferdinand I. Dintre numeroșii săi studenți și discipoli, ale căror studii și cercetări le-a îndrumat, printre cei mai cunoscuți s-au numărat Horia Hulubei, Alexandru Cișman, Radu Cernătescu și Raluca Ripan, Tudor Ionescu, Cezar Parteni sau C. Mihul. Prieten din tinerețe cu Garabet Ibrăileanu, Dumitru D. Pătrășcanu, C. Stere, Mihai Carp, Mihail Sadoveanu, G. Topîrceanu, a făcut parte din prima grupare a revistei Viața Românească, ocupîndu-se de rubrica de știință a revistei. A decedat la data de  28 martie 1944.

* 1873: Prințul Luigi Amedeo de Savoia-Aosta, Duce de Abruzzi (Luigi Amedeo Giuseppe Maria Ferdinando Francesco di Savoia-Aosta; 29 ianuarie 1873 - 18 martie 1933), a fost prinț italian, alpinist și explorator. Este cunoscut pentru explorările arctice și pentru expedițiile montane în special pe Muntele Saint Elias (Alaska-Yukon) și K2 (Pakistan-China). De asemenea, a servit ca amiral italian în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
* 1876: Harvergal Brian (născut William Brian, 29 ianuarie 1876- d. 28 noiembrie 1972) a fost un compozitor englez de muzică clasică.

Brian a dobândit un stătut legendar pentru multele sinfonii pe care le-a scris.La sfârșitul vieții 32 de sinfonii erau semnate de el, un număr neobișnuit pentru un compozitor de la Mozart și Haydn încoace. Mai interesant este faptul că ele a terminat 14 dintre sinfoniile lui la 80 și 90 de ani.

Mai este recunoscut pentru creativitatea sa persistentă în ciudă neglijenței care și-a acordat-o în o mare parte a vieții. Chiar și acum, nici-o creație de a sa nu se poate spune că este interpretată cu regularitate, dar puțini dintre compozitori, care au picat în neglijență după o perioadă de succes, au continuat în aceiași manieră ambițioasă de a crea compoziții cât mai elaborate.

* 1880: William Claude Dukenfield (29 ianuarie 1880^[1] – 25 decembrie 1946), mai bine cunoscut ca W. C. Fields, a fost un actor american, comic, jongler și scriitor.

* 1880: Philibert Jacques Melotte (n. 29 ianuarie 1880, Camden Town – d. 30 martie 1961) a fost un astronom britanic, născut din părinți belgieni care emigraseră în timpul Războiului franco-prusac din 1870.

În 1908, el a descoperit la Observatorul Regal Greenwich al optulea satelit al lui Jupiter, cunoscut astăzi sub numele de Pasiphae, dar care în epocă era cunoscut ca « Jupiter VIII », numele definitiv nefiindu-i atribuit decât în 1975.

Asteroidul 676 Melitta, singurul pe care l-a descoperit, nu-i poartă numele, ci este forma dialectală atică a limbii grecești vechi melissa, „albină”. Se pare totuși că asemănarea între acest nume și numele descoperitorului nu este întâmplătoare.

În 1915, a publicat un catalog de 245 roiuri de stele.^[1] Unele roiuri ale cerului înstelat, care nu figurează în cataloagele cele mai cunoscute ca Messier sau NGC, sunt uneori desemnate prin numărul lor în catalogul lui Melotte, ca roiul deschis situat în constelația Părul Berenicei, denumit adesea Melotte 111.

Melotte este și codescoperitor al galaxiei Wolf-Lundmark-Melotte, abreviată WLM.

Melotte a primit medalia Jackson-Gwilt din partea Royal Astronomical Society în 1909.

·         1881:  Lajos Ady, scriitor, istoric literar, pedagog maghiar (d. 1940)

·         1884 - S-a născut lingvistul George Giuglea, membru al Academiei Române (”Elemente străvechi în limba română”, ”Din literatura populară de astăzi a Basarabiei”) (m.07.04.1967).

* 1887: Prințul August Wilhelm Heinrich Günther Viktor al Prusiei (29 ianuarie 1887 – 25 martie 1949) a fost al patrulea fiu al kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei și a primei lui soții, Ducesa Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein.

Kaiserul Wilhelm al II-lea, Augusta Viktoria împreună cu familia. Prințul August Wilhelm stă la piciarele tatălui său (centru).

S-a născut la Potsdamer Stadtschloss când bunicul său era încă Prinț Moștenitoral Prusiei. Și-a petrecut tinerețea împreună cu frații săi în Palatul Nou din Potsdam iar școala la Prinzenhaus în Plön. Mai târziu, a studiat la universitățile din Bonn, Berlin și Strasbourg. A primit doctoratul în științe politice în 1907 "într-o manieră extrem de dubioase", cum îl descrie un autor.

Prințul August Wilhelm s-a căsătorit cu verișoara sa, Prințesa Alexandra Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg(1887 – 1957) la 22 octombrie 1908 la Berlin. Cuplul și-a planificat să-și stabilească reședința la Palatul Schönhausen din Berlin dar s-au răzgândit atunci când tatăl lui a decis să-și părăsească fiul la Vila Liegnitz din Sanssouci Park. La data de 26 decembrie 1912 s-a născut singurul lor copil, Prințul Alexandru Ferdinand al Prusiei (a murit la 12 iunie 1985). Reședința lor din Potsdam a devenit loc de întâlnire pentru artiști și cărturari.

În timpul Primului Război Mondial, August Wilhelm a fost admnistrator (Landrat) al districtului Ruppin. Ajutorul său personal, Hans Georg von Mackensen, cu care a fost prieten apropiat din adolescență, a jucat un rol important în viața sa.

Aceste "tendințe pronunțat homofile" au contribuit la eșecul căsătoriei sale cu prințesa Alexandra Victoria. Ei nu au divorțat formal din cauza opoziției tatălui lui August Wilhelm, kaiserul Wilhelm al II-lea.

După sfârșitul războiului, cuplul a divorțat în mod oficial în martie 1920. Wilhelm August a primit custodia fiului lor. După divorțul său și căsătoria prietenului său Hans Georg von Mackensen cu Winifred von Neurath, fiica lui Konstantin von Neurath, August Wilhelm a trăit o viață retrasă la casa sa din Potsdam. A luat lecții de desen cu profesorul Arthur Kampf iar vânzarea picturilor i-au garantat o sursă suplimentară de venit.

August Wilhelm s-a alăturat grupului naționalist al veteranilor "Stahlhelm". În anii următori legăturile sale cu naționalist socialiștii au crescut. În cele din urmă, spre disconfortul familiei sale și împotriva dorinței tatălui său, s-a alăturat NSDAP la 1 aprilie 1930. În noiembrie 1931 a fost acceptat în SA cu rangul de "Standartenführer".

·         1890: (S.V.) Boris L. Pasternak, poet, prozator și traducător rus, laureat al Premiul Nobel pentru Literatură (d. 1960). Intre cele mai importante opere ale sale se numara: Vremea începuturilor, Pe deasupra barierelor, Anul nouă sute cinci, Locotenentul Schmidt, A doua naștere, Doctor Jivago (1957).

·         1893: Marțian Negrea, compozitor și muzicolog român (d. 1975). Marțian Negrea (n. 29 ianuarie 1893, în Vorumloc, astăzi Valea Viilor, județul Sibiu – d. 13 iulie 1973, București), a fost un compozitor român.

·         1895 - S-a născut Paul Constant (Paul Constantinescu), poet şi prozator (m.09.11.1918).

·         1895: Dumitru D. Roșca, filosof român, membru al Academiei Române (d. 1980)

·         1900 - S-a născut compozitorul Iuliu Mureşianu (m.15.02.1956).

* 1903: Nicolae (Nicoale) Popoviciu (n. 29 ianuarie 1903, Biertan, comitatul Târnava Mare - d. 20 octombrie 1960, Mănăstirea Cheia), doctor în teologie, a fost profesor universitar, scriitor și episcop ortodox al Episcopiei de Oradea din 1936 până în 1950.

Nicolae Popoviciu urmează clasele primare la Biertan, la Școala săsească de aici, în limba germană.

Învață apoi la Liceul din Dumbrăveni, Școala Normală din Sibiu și Liceul ”Andrei Șaguna” din Sibiu, între anii 1923-1927.

În anul 1925 izbutește ca, urmând o veche tradiție românească, să călătorească măcar o dată în viață la Locurile Sfinte din Palestina și Egipt.

Studiile universitare le urmează la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți, unde se distinge prin cultură, viață cuvioasă și inteligență. Ca urmare devine bursier la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Atena între anii 1927-1928 și al Facultății de Filosofie din München între anii 1928-1930. De asemenea urmează cursuri la Tübingen, Leipzig și Breslau, între 1930-1932, ca parte a doctoratului pe care îl susține cu mult succes în 1934 la Cernăuți.

În această perioadă, la 1 septembrie 1929, este hirotonit diacon. Fiind celibatar acest gest însemna angajarea către monahism. La 23 noiembrie 1934 diaconul Nicolae Popoviciu este hirotonit preot de către mitropolitul Nicolae Bălan.

Nicolae Popoviciu cunoștea foarte bine, în afara limbii sale materne (limba română), și limbile germană, greacă veche, greacă modernă, franceză, latină și ungară.

Ca urmare a pregătirii sale deosebite, a calităților dovedite și a vieții curate, între 1932-1936, Nicolae Popovici a fost numit profesor de teologie dogmatică și apologetică, omiletică și limba greacă la Academia Teologică Ortodoxă din Sibiu.

Nu rămâne mai mult timp profesor universitar deoarece este chemat la o slujire mai înaltă, fiind ales pe 28 aprilie 1936 ca episcop al Oradei (sau Oradiei, după o formă mai veche a toponimului). Dorința de a fi pus în această poziție înaltă și grea fusese formulată încă de anteriorul episcop al Oradei, Roman Ciorogariu.

Tuns în monahism la Sfânta Mânăstire Cozia, este hirotonit arhiereu pe 1 iunie 1936, în Catedrala Mitropolitană din Sibiu și înscăunat la Oradea pe 28 iunie același an^[1].

Va rămâne în acest scaun cinci ani de zile, muncind uimitor de mult și fiind un adevărat păstor al Bisericii lui Hristos. Una din roadele lucrării sale a fost căsătoria a peste 12.000 de orădeni care trăiseră până atunci în concubinaj și o mare îndreptare a moralității orașului. 20 dintre bisericile și casele parohiale ortodoxe ale orașului, construite din lemn, în mare parte vandalizate încă în vremea primului război mondial, au fost înlocuite cu biserici din piatră. Episcopul Nicolae Popoviciu a combătut în predicile sale libertinajul, desfrânarea, alcoolismul, ura dintre nații și numeroase alte patimi, militând pentru curăție, bună înțelegere între oameni, respect reciproc, hărnicie, credință, dragoste de țară etc. Începe demersurile pentru ridicarea Catedralei Ortodoxe din Oradea. Construiește la Beiuș un internat de fete. Instituie un sistem de ajutorare a celor loviți de calamități și nenorociri fiind, asemenea episcopului Pavel Șerpe din București, foarte apropiat de oamenii săraci.

Ca parte a luptei sale pentru buna înțelegere între oameni, în 1938 episcopul Nicolae Popoviciu a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la Congresul Internațional al ”Alianței pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică”, desfășurat la Faris Bad-Larvik (Norvegia). Aici episcopul orădean a susținut o comunicare despre minoritățile din România.

Între 1 aprilie 1940 și 25 martie 1941, episcopul Nicolae Popoviciu devine și locțiitor al scaunului Episcopiei de Timișoara, atunci reînființată. În această calitate a organizat-o și înzestrat-o chiar din fonduri personale. Printre altele, lui i se datorează reședința episcopală și o clădire pentru Consiliul Eparhial, în centrul orașului Timișoara.

Ocuparea Ardealului de Nord de către Ungaria hortistă aduce și ocuparea Oradei. Episcopul Nicolae Popoviciu este reținut și brutalizat de autoritățile ungare de ocupație, apoi expluzat forțat peste hotarul creat de Hitler, Mussolini și Horty.

O vreme, episcopul Nicolae Popoviciu merge în Transnistria, intrată în administrație românească (de la Nistru la Bug), după august 1941. Astfel, el avea să facă parte din prima echipă de misionari de peste Nistru, cea a clericilor ortodocși ardeleni. Este vorba de 53 de preoți și episcopi care, sub îndrumarea mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, va desfășura în Transnistria și Basarabia o frumoasă lucrare pastoral-misionară. La aceasta iau parte și episcopii Andrei al Aradului, Vasile al Timișoarei și Veniamin al Caransebeșului.

Curând însă episcopul Nicolae Popoviciu se va întoarce la păstoriții săi din Crișana. Își așează scaunul arhieresc la Beiuș. Aici, printre altele, se ocupă mult de sprijinirea acelora dintre supraviețuitorii Holocaustului săvârșit de unguri în nord-vestul Transilvaniei care izbuteau să se refugieze în România. Ca întotdeauna, românii, evreii, slavii sau țiganii scăpați din masacrele și persecuțiile hortiste sunt în egală măsură ocrotiți de episcopul Oradei.

Atunci când poate, în vara anului 1942, Nicolae Popoviciu vine din nou în Transnistria, împreună cu protopopul Aurel Mușet, preotul militar Ion Croitoru, preotul profesor Cornel Sava și diaconul Aurel Dărăban, secretar eparhial. Ierarhul ardelean a vizitat și a oficiat slujbe la o serie de biserici refăcute de români; a făcut panihide la Catedrala Ortodoxă din Odesa, în memoria celor uciși în atentatul din 21 octombrie 1941, la cimitirul din Valea Dalnicului-Vacarjani și la Bereșani; a vizitat 31 unități militare și 20 de spitale de campanie, unde a rostit rugăciuni de vindecare, încurajând răniții; a sfințit bisericile din Jura și Popencu (jud. Râbnița); a asistat la Congresul Studenților Moldoveni din Transnistria, ținut la Tiraspol; a răspuns invitației ”Școlii de cultură românească pentru învățătorii moldoveni”, din același oraș, unde a rostit două discursuri: ”Raportul dintre știință și credință” și ”Crezul nostru național”. A împărțit 12.000 cărți de rugăciuni și tot atâtea iconițe.

De asemenea a fost în mijlocul soldaților, de câte ori a putut, și după 23 august 1944.

Revenit la Oradea, a fost primit cu foarte multă bucurie și a început să lucreze la refacerea bisericilor și caselor parohiale pângărite sau distruse de hortiști.

Totodată însă începe și o puternică luptă pentru a apăra țara și biserica de influențele comuniste. Atât în predici și în sfătuirile cu oamenii, cât și în lucrările administrative și alegerile bisericești, ierarhul Nicolae al Oradei mărturisește neîncetat credința ortodoxă și opoziția față de ateism, față de ideea luptei de clasă, a urii între clase, a prigonirii oamenilor din motive religioase ori sociale etc. Demască repetat abuzurile bolșevice și susține că un sistem întemeiat pe nedreptate, violență și ură nu va putea dura, prezicând căderea comunismului nu doar în România, ci în întreaga lume.

Prima consecință este opoziția categorică a comuniștilor față de dorința membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a-l alege patriarh. În 1945 candidatul cu cel mai mare sprijin în Sinod era episcopul Oradei, Nicolae Popoviciu. Totuși, față de presiunile extreme ale ocupanților sovietici și colaboraționiștilor comuniști, ierarhul ardelean sprijină - și își convinge și susținătorii să îl sprijine - pe Iustinian Marina.

Între anii 1947-1948 a fost ultimul președintele al Asociației Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA).^[2]

În 1949, după ce fuseseră deja îndepărtați mulți episcopi ortodocși români, vine rândul pentru Nicolae Popoviciu și Nicolae Colan, care urmau a fi mutați forțat. Opoziția Sfântului Sinod față de acest gest amână acțiunea.

Deși amenințat fățiș, arhiereul orădean merge mai departe în lupta împotriva ateismului, a distrugerii țării și oamenilor sub cizma sovietică. Preotul Olimp Căciulă, bibliotecar la institutul Teologic a spus: ”A vorbit ca un mare ierarh. S-a ridicat cu îndrăzneală și curaj la nivelul Sf. Vasile cel Mare. Probabil, personal, și-a făcut rău politicește. A spus însă lucruri care trebuiau spuse”. Preotul Alexandru Teodorescu din comuna Podu-Rizii, Dâmbovița, a afirmat: ”A vorbit ca și Hristos; preoților le venea să se ducă să-l îmbrățișeze. Cu astfel de vlădici, comuniștii nu vor reuși să distrugă Biserica”.

Pus sub urmărire permanentă de autorități, episcopul Nicolae Popoviciu era o țintă ce trebuia eliminată. Dragostea poporului și a clerului față de un om de maximă onestitate, a cărui dragoste față de cei nevoiași întrecea chiar și mărimea uriașei sale culturi teologice și laice, era însă un scut greu de străpuns. Rezistența anti-comunistă din Ardeal, activă din Maramureș până în Banat, ar fi putut fi alimentată extrem de mult de un gest violent față de un asemenea om. Ca urmare, persecuția se declanșează prin nenumărate controale gestionare și administrative realizate de organului statului, având ca scop blocarea activităților episcopiei și mai ales a lui Nicolae Popoviciu. Autoritățile impuseseră, de altfel, un om al lor, colaboraționistul Andrei Coman, fost greco-catolic și formal trecut la ortodocși, omul serviciilor secrete, drept vicar al arhiereului de la Oradea. Prin intermediul acestuia pe de-o parte culegeau informații din interior asupra lucrării creștine și anti-comuniste a ierarhului Nicolae și, pe de altă parte, executau presiuni permanente pentru a-i schimba atitudinea.

Față de cele întâmplate, Sinodul pune în discuție în toamna lui 1950 caterisirea lui Andrei Coman pentru: defăimarea episcopului (can. 55 Apostolic), nesupunere față de episcop (can. 8 IV) și conspirație împotriva chiriarhului său (can. 18 IV, 34 Trulan). Autoritățile de stat se opun total. În schimb cer demiterea ierarhului Nicolae Popoviciu ca singură alternativă la arestarea lui. Documentele consemnează situația și în această formă:

Pe 2 octombrie 1950, Justinian era chemat de Groza și Dej. Cu prim-ministrul a stat de vorbă de la 7 dimineața până la 12:30. Patriarhul a reluat ulterior discuțiile cu cei doi: ”Situația lui Popovici e mai gravă decât bănuiam. Niciodată nu l-am văzut pe premier atât de supărat; a zbierat pur și simplu la mine. Mi-a spus limpede că, dacă Sinodul nu-l îndepărtează pe Popovici din fruntea eparhiei Oradea, îl va aresta. Dacă nu l-a arestat până acum, aceasta a făcut-o pentru a nu știrbi prestigiul Bisericii...”^[3].

Ca urmare se hotărăște demiterea lui și încarcerarea la o mânăstire. La plecarea de la Oradea episcopul este brutalizat de comuniștii orădeni care luaseră parte la înlăturarea sa. Temându-se de orice apropiere între Rezistența anticomunistă și arhiereul Oradei, comuniștii impun închiderea lui la Mănăstirea Cheia, aflată într-o zonă foarte bine controlată de trupele sovietice de ocupație și de cele comuniste.

Desigur, nici aici episcopul Nicolae Popovici nu a avut parte de liniște. Era urmărit permanent de către agenții și provocatorii trimiși de Securitate, „care vor să discute cu el, dar se ferește, iar unuia i-ar fi spus în față să plece că este agent”, precum se exprima la 7 iulie 1953 față de informatorul „Marcu”. Chiar un călugăr din mănăstire, informator al Securității, avea să-i spună: „Prea Sfințite, păziți-vă de mine, fiindcă eu sunt pus de Securitate ca să raportez tot ce faceți în mănăstire, cu cine stați în contact, cine vă vizitează. Faceți în așa fel ca să vă feriți, să nu vă văd eu”. De asemenea, era șicanat cu percheziții ale Securității, mai ales în chilia în care locuia. Având domiciliul obligatoriu impus de regimul comunist, Popovici era obligat ca, de fiecare dată, când părăsea mănăstirea, să anunțe organele locale de miliție, ceea ce nu făcea, motiv pentru care era urmărit îndeaproape. Este acuzat de sprijinire a rezistenței din munți, anchetat, hărțuit. I se fac percheziții repetat în chilie. Se încearcă până și otrăvirea lui, prin aceeași agenți comuniști infiltrați în mânăstire.

După zece ani de persecuții, prigoane, domiciliu forțat, călătorii sub supraveghere, tentative de otrăvire și numeroase alte suferințe, episcopul Nicolae Popovici trece la cele veșnice în 20 octombrie 1960, la mânăstirea în care era închis sub supraveghere, fiind înmormântat în localitatea sa natală, Biertan.

Episcopul Nicolae Popoviciu face parte dintre episcopii ortodocși postbelici propuși pentru canonizare, fiind socotit ierarh martir de mulți clerici și credincioși.

·         1910 - S-a născut scriitorul francez Henri Queffelec.
* 1913: Victor Mature (n. 29 ianuarie 1913 – d. 4 august 1999) a fost un actor american de film.

·         1924 - S-a născut Marcelle Ferron, pictorita franceză (m.19.11.2001).

·         1926: S-a nascut  jurnalistul si omul de televiziune roman Tudor Vornicu; (d. 1989). Tudor Vornicu a fost șef al Redacției Actualități a Televiziunii Române, ulterior realizând și emisiuni de succes, rămase în arhiva televiziunii: „De la A ...la infinit”, „Magazin duminical”, „Fotograme din realitate”, „Studio A”, „Mozaic”. A realizat o serie de interviuri scurte, remarcabile, cu Nichita Stănescu, care au fost difuzate la emisiunea de duminică „Mozaic duminical”.

A fost, timp de mai mulți ani, director de programe al televiziunii publice.

A obținut Premiul special al juriului ACIN 1988 pentru întreaga activitate și pentru contribuția deosebită adusă la crearea unei școli a documentarului românesc de televiziune. De asemenea, a primit Marele premiu „Antena de chihlimbar” la Festivalul Internațional de Programe Muzicale de la Sopot 1978 pentru „Ocolul lumii în 20 de melodii”.

·         1926: S-a nascut Abdus Salam, fizician pakistanez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, în 1979, împreună cu Sheldon Lee Glashow și Steven Weinberg, pentru studiile efectuate contribuțiile aduse de aceștia în domeniul teoriei unificate a interacțiunilor slabă și electromagnetică între particule elementare; (d.21 noiembrie  1996)

·         1930 - S-a născut Derek Bailey, compozitor şi muzician de avangardă american, iniţiatorul experimentelor electronice în Europa, considerat iniţiatorul aşa numitelor "improvizaţii totale".

·         1931: Ferenc Mádl, președintele Ungariei (2000- 2005)

·         1933 - S-a născut Sacha Distel, cântăreţ de succes şi compozitor francez. Printre melodiile care l-au făcut celebru se numără: „La belle de ma vie”, „Toute la pluie tombe sur moi”, „Scoubidou” (m.23.01.2004).

·         1933 - S-a născut Frank Virtue (Virtuoso), chitarist american (The Virtues).
* 1935: Luboš Kohoutek (29 ianuarie 1935 la Zábřeh în Moravia, Republica Cehoslovacă, azi Republica Cehă) este un astronom ceh.

Kohoutek s-a interesat de astronomie încă din liceu. A studiat fizica și astronomia la universitățile din Brno și din Praga, studii terminate în 1958. Apoi a început să lucreze la Institutul de Astronomie al Academiei Cehoslovace de Științe, unde a publicat un catalog, citat adesea: „Catalog al nebuloaselor planetare galactice” (1967) (titlul original, în engleză: Catalogue of Galactic Planetary Nebulae, 1967).

Kohoutek a obținut un post permanent la observatorul din Hamburg-Bergedorf. După înăbușirea Primăverii de la Praga de către trupele Tratatului de la Varșovia (cu excepția României), din august 1968, Kohoutek a hotărât să rămână în Republica Federală Germania (1970). Descoperirile sale din anii 1970 l-au făcut foarte cunoscut în Mass Media. Mai târziu, Kohoutek a lucrat în observatoare din Spania și în Chile, studiind nebuloasele planetare. S-a pensionat în 2001. Kohoutek a publicat 162 de articole științifice.

Kohotek este cunoscut mai cu seamă pentru descoperirile sale comete, dintre care cometele periodice 75D/Kohoutek și 76P/West-Kohoutek-Ikemura, cât și celebra și tulburătoarea « Cometă Kouhotek » (C/1973 E1), cu perioadă lungă.

A descoperit și numeroși asteroizi, între care asteroidul Apollo, 1865 Cerber.

Asteroidul 1850 Kohoutek a fost denumit în onoarea sa.

·         1937 - S-a născut Bobby Scott, pianist şi compozitor de jazz/pop american.

·         1938 - S-a născut regizorul Leonard Popovici-Mihăilescu. A realizat peste 600 de spectacole radiofonice.

·         1939 - S-a născut scriitorul Mircea Popa.

* 1940: Katharine Juliet Ross (n. 29 ianuarie 1940)^[2] este o actriță și autoare americană.
Tatăl ei, Carroll Thompson Allen, a fost funcționar la Biroul Federal de Investigații (FBI) iar mama Patricia Howell a fost învățătoare. Familia Allen se mută de mai multe ori pânâ la urmă se stabilesc în regiunea orașului Washington D.C.. Allen a studiat artă și design la universitățile: Fashion Institute of Technology in New York City, George Washington University și University of Maryland. În 1973 joacă în piesa de teatru "Saint", cariera în domeniul cinematografiei a început în 1978 cu filmul "OT: Animal House".
* 1941: Arménio Vieira (n. 29 ianuarie 1941, Praia, Republica Capului Verde) este un scriitor, poet și ziarist capverdian. Și-a început activitatea în anii 1960 colaborând cu SELÓ, Boletim de Cabo Verde, Vértice (Coimbra), Raízes, Ponto & Vírgula sau Fragmentos. A primit Premiul Camões în 2009, cel mai important premiu literar pentru limba portugheză.

·         1943 - S-a născut Mark Wynter (Terry Lewis), cântăreţ britanic.
* 1944: Susana Giménez (pe numele întreg María Susana Giménez Aubert, n. 29 ianuarie 1944, Buenos Aires, Argentina) este o actriță argentiniană de film.

·         1946: Irina Nicolau, etnolog român (d. 2002)

·         1947 - S-a născut David Byron, vocalist şi compozitor britanic (Uriah Heep).

·         1947 - S-a născut Linda Buck, laureată a Premiului Nobel pentru Medicină pe anul 2004 (alături de Richard Axel).

·         1948 - S-a născut Bill Kirchen, vocalist, chitarist şi compozitor american (Commander Cody & His Lost Planet Airmen).

·         1949 - S-a născut prozatorul şi dramaturgul Aurel Andrei ("Cazul profesorului Roşatu", "Teatru pentru mai tîrziu").

* 1950: Jody David Scheckter, (n. 29 ianuarie 1950), este un om de afaceri, un fost pilot de Formula 1, campion mondial în 1979.

·         1952 - S-a născut Tommy Ramone (Tom Erdely), baterist american (Ramones).

·         1953: Mihai Lungeanu, regizor român de teatru

·         1953: Dan Marcoci, regizor român

* 1953: Teresa Teng, Teng Li-Chun sau Deng Lijun (n. 29 ianuarie 1953 - d. 8 mai 1995) a fost o cântăreață de muzică pop din Taiwan. Ea a fost cunoscută pentru cântecele ei populare și balade romantice. Ea a înregistrat cântece în chineză, taiwaneză, cantoneză, japoneză, indoneziană și engleză. Teresa Teng a murit în 1995 în timp ce era în vacanță în Thailanda.

·         1954: Oprah Winfrey, actriță și gazdă de talk show american

·         1956: S-a nascut cunoscutul actor roman de teatru si film, realizator tv. Florin Calinescu. Florin Călinescu (n. 29 aprilie 1956, Timișoara) este un actor român, director al Teatrului Mic și realizator de emisiuni de televiziune. A fost căsătorit cu Ana-Maria (Anmary) Călinescu (28 februarie 1958 – 28 februarie 2005) până la moartea acesteia.

* 1956: Matei Vișniec (n. 29 ianuarie 1956, Rădăuți) este un poet și dramaturg român, activ în acest moment în Franța, cunoscut în special pentru scrierile sale în limba franceză. A studiat istoria și filozofia la Universitatea din București și a fost membru fondator al Cenaclului de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu.

Copilăria și-a petrecut-o la Rădăuți și la Costileva, sat locuit de etnici huțuli. Tatăl său era contabil, iar mama învățătoare. Familiei sale i s-a confiscat pământul pe care-l deținea și îl lucra.

De mic, viitorul dramaturg observă că trebuie să adopte la școală și mai târziu în viața activă o ideologie despre care știa că nu era nici pe departe perfectă. Această diferență între realitate și modul în care este înfățișată, cum ar fi spus tatăl său contabil, între vorbă și faptă, va fi o sursă de inspirație pentru multe dintre piesele sale. În perioada 1965- 1975 va urma cursurile școlii primare și ale liceului în orașul natal. Acum va publica primele poeme în revista școlii, "Lumina", apoi în revista "Cutezătorii" unde este prezentat de poetul Virgil Teodorescu. În luna octombrie 1972 se va produce debutul literar național, printr-o serie de poeme publicate în revista Luceafărul.

Din copilăria într-un oraș în genul acelora „în care nu se întâmplă nimic”, cum spunea Minulescu, i-a rămas o amintire de neuitat: spectacolul circuluiîn turneu la Rădăuți. Spectacolul plin de culori, pe scenă, în direct, i-a trezit gustul pentru reprezentația teatrală. Atmosfera orașului natal din perioada copilăriei sale îi va inspira ideea piesei Angajare de clown.

În septembrie 1987, va obține o viză turistică pentru o călătorie în Franța și Grecia, iar la Paris o fundație literară din Franța (La Fondation pour une Entraide Intellectuelle Européenne) îi oferă o bursă literară. În timp ce se află la Paris, piesa sa, "Caii la fereastră", este interzisă la Teatrul Nottara din București, cu o zi înainte de premieră, astfel că la începutul lui octombrie autorul cere azil politic în Franța.

În perioada octombrie 1987 - august 1988, autorul trăiește primele luni de exil parizian, are întâlniri cu membrii proeminenți ai emigrației române (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Virgil Tănase, etc.), ia cursuri intensive de limba franceză, timp de o lună și jumătate locuiește într-un cămin de muncitori imigranți, apoi este găzduit într-un cămin al organizației umanitare "Secours Catholiques". În tot acest timp, frecventează intens teatrele pariziene, începe traducerea propriilor sale piese în limba franceză.

În lunile august 1988 - octombrie 1989, locuiește la Londra unde lucrează ca jurnalist la Secția Română de la RADIO BBC, unde are un contact benefic cu teatrul anglo-saxon și scrie o piesă în limba engleză - The Pit (Groapa).

În luna octombrie 1989, demisionează de la BBC pentru a-și începe studii doctorale în Franța. O bursă de studii de 2 ani îi permite să trăiască la Cetatea Internațională Universitară de la Paris (Cité Internationale Universaitaire) și să scrie o teză despre "Rezistența culturală în Europa de răsărit sub regimurile comuniste". Imediat, va obține prima diplomă franceză - DEA (Diplôme d'Etudes Approfondies); concomitent, începe să scrie piese de teatru direct în limba franceză. După aceea, se va dedica teatrului și activității de jurnalist la Secția Română de la RADIO FRANCE INTERNATIONALE. Începe o bogată activitate de jurnalist. Viața poate fi privită doar prin prisma cruzimii ce se degajă din «ultimele știri» pe care trebuie să le transmită publicului la postul de radio unde este angajat la Paris (RFI).Creația sa literară găsește aici surse de inspirație, de exemplu în războiul din Bosnia (Du sexe de la femme comme champ de bataille dans la guerre en Bosnie), dar apare și pericolul de a nu mai crea, de a nu avea alte subiecte, pe care l-a depășit, însă, întotdeauna.

Din 1992, piesele lui Matei Vișniec se joacă în străinătate: Les chevaux à la fenêtre, în Franța la Teatrul Les Celestins des Lyon, în regia lui Pascal Papini, și Petit boulot pour vieux clown, la Bienala de Teatru din Bonn. Ulterior, 20 de piese i-au fost jucate în Franța (Théâtre de l'Est Parisien, Théâtre du Guichet Montparnasse, Théâtre du Rond-Point, Studio des Champs-Elysées, etc.). Matei Vișniec este al doilea dramaturg român care reușește să se impună în lumea selectă și extrem de conservatoare a teatrului francez, după Eugène Ionesco. Din 1992, va fi prezent cu una sau mai multe piese la fiecare ediție a Festivalului Internațional de teatru de la Avignon, prestigios festival de teatru din Franța și unul din cele mai mari din lume.

* 1960: Gia Marie Carangi (n. 29 ianuarie 1960 - d. 18 noiembrie 1986) a fost un fotomodel american din perioada anilor 1970-1980. Carangi este considerată de mulți ca fiind primul supermodel,^[1][2] deși acest titlu a mai fost atribuit și altora,^[3][4][5] precum Twiggy, Janice Dickinson, Dorian Leigh și Jean Shrimpton. Modelul Cindy Crawford a fost mai târziu denumită “Baby Gia”, datorită asemănării cu Gia Carangi.

Carangi a apărut pe copertele unor celebre reviste de modă, inclusiv ediția din aprilie 1979 a revistei British Vogue, ediția din aprilie 1979 și august 1980a revistei Vogue Paris, ediția din august a revistei American Vogue, ediția din ianuarie 1981 a revistei Vogue Italia și în mai multe numere din Cosmopolitan, între anii 1979 si 1982.^[6] În această perioadă ea a mai apărut în diverse camapanii de publicitate pentru case de modă ca Armani, Christian Dior, Versace și Yves Saint Laurent.^[6]

După ce a devenit dependentă de heroină, cariera lui Carangi în modă s-a ruinat foarte repede. Mai târziu ea s-a infectat cu HIV, fapt ce a dus la moartea ei la vârsta 26 de ani din cauza unor complicații cauzate de HIV/SIDA. Carangi este considerată ca fiind una dintre primele femei faimoase, care au murit din cauza SIDA. Despre moartea ei nu s-a discutat foarte mult, astfel că puțini din industria modei știau despre asta.

În anul 1998, pe canalul de televiziune HBO a fost lansat un film biografic despre viața lui Gia Carangi, Gia, având-o în rolul principal pe Angelina Jolie.

* 1960: Rodica Paraschiv (n. 29 ianuarie 1960) este un deputat român, ales în 2016. Fost prefect al Judetului Prahova.

·         1961 - S-a născut Eddie Jackson, basist şi vocalist american (Queensryche).

* 1962: Oana Pellea (n. 29 ianuarie 1962 în București) este o o actriță română de teatru și film.

Oana Pellea s-a născut la 29 ianuarie 1962 în București. Este fiica Domnicăi Mihaela, născută Policrat, și a actorului român Amza Pellea (7 aprilie 1931 — 12 decembrie 1983).

Actrița a studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, actualul UNATC și a terminat studiile în promoția 1984, la clasa prof. Sanda Manu. Colegii săi de promoție au fost Carmen Trocan, Mioara Ifrim, Luminița Stoianovici, Răzvan Popa, Cristian Rotaru, Adrian Păduraru și Claudiu Istodor. Din clasa condusă de Olga Tudorache, colegii de generație au fost Carmen Tănase, Bogdan Gheorghiu, Carmen Ciorcilă, Marina Procopie, Radu Duda, Mihai Verbițchi, Patricia Grigoriu și Dan Bădărău.

Majestatea Sa Regele Mihai I al României i-a acordat Oanei Pellea decorația Crucea Casei Regale a României la 25 Octombrie 2012.

Academia Română i-a acordat Oanei Pellea premiul Aristizza Romanescu pentru cariera teatrală și cinematografică la 16 decembrie 2010.

Oana Pellea a primit de două ori titlul de cea mai bună actriță de teatru din România. Oana Pellea a câștigat de două ori premiul Uniunii Oamenilor de Teatru din România (UNITER) pentru cea mai bună actriță și i s-a acordat premiul Fundației Culturale Române pentru Carieră Internațională Remarcabilă.

Oana Pellea a primit numeroase premii internaționale pentru rolul principal din Stare de fapt, regia Stere Gulea, inclusiv premiile pentru Cea mai bună Actriță la Festivalul de Film de la Geneva, premiul Orașului Geneva, la Festivalul Filmului Politic de la San Marino și la Festivalul Internațional de Film "Vulturul de Aur" din Batumi, Georgia. Munca sa cinematografică a inclus "Unde la Soare e frig" al lui Bogdan Dreyer, la fel ca și filmele regizate de Alexandru Tatos, Dan Pița, Stere Gulea și Ion Popescu Gopo

În perioada 1984–1987 a fost actriță la Teatrul din Piatra Neamț. A jucat la Teatrul Bulandra din 1987 până în 1999 și a participat la numeroase turnee din America de Nord, America de Sud, Japonia și Europa. Din 1999, Oana Pellea este liber profesionistă. Performanțele sale notabile au inclus, printre altele, rolurile Mașei din Trei surori a lui Cehov, al lui Lucius din "Iulius Cezar" de W. Shakespeare — pentru care i-a fost acordat Premiul Criticii Internaționale pentru „Cea mai bună actriță”. Alte roluri importante în teatru: Julieta din Mefisto a lui Klaus Mann, Catarina din producția lui Mihai Măniuțiu, Îmblânzirea Scorpieidupă Shakespeare și Drussila din Caligula a lui Albert Camus, Timpul din Poveste de iarnă a lui Shakespeare, în regia lui Aleaxandru Darie.

Cariera Oanei Pellea cuprinde peste 50 de roluri importante în teatru și 20 în film.

În 2006 a jucat alături de Clive Owen în filmul "Children of men", în regia lui Alfonso Cuaron (OSCAR 2013) , produs al studiourilor Universal Picture. Acest film a fost realizat în întregime la Londra și a fost nominalizat pentru premiile Oscar la 3 categorii.

În 2007 a fost distribuită în producția britanică "I really hate my job", regia Oliver Parker.

În 2007 a fost distribuită în producția americană "Fire and Ice", regia Jean-Christophe Comar ("Pitof").

Este prezentă, într-un rol important, în distribuția filmului "Biblioteque Pascal", în regia lui Szabolcs Hajdu [1].

Oana Pellea joacă în româna, franceza, engleza și italiana, participând la numeroase producții internaționale, inclusiv producția româno-franceză "Ioana d'Arc-Extrase dintr-un dosar" și producția teatrală francezo-canadiană, în regia lui Marc Doré Mă tot duc, aici alături de Mihai Gruia Sandu.

Oana Pellea a avut onoarea de a reprezenta România la mai multe festivaluri internaționale de teatru inclusiv la festivalul anual al Uniunii Teatrelor Europene, Festivalul Klang Bogen de la Viena, Festivalul Internațional Francofon din Franța și Festivalul Americilor din Canada. Face parte din Jurii internaționale de film.

Începând cu stagiunea 2004-2005, joacă la teatrul Bulandra în spectacolul "Scaunele", la Teatrul Foarte Mic în spectacolul "Mă tot duc" și la teatrul Metropolis în "Buzunarul cu pâine".

La 13 mai 2009, Oana Pellea a primit Marele Premiu al Festivalul Comediei Românești "FestCO", ediția a VII-ea pentru "Cel Mai Bun Spectacol" cu piesa "Buzunarul cu Pâine" de Matei Vișniec, traducerea Virgil Tănase. Titlul piesei în franceză este "Du pain plein les poches".

În iunie 2009 a apărut prima carte semnată Oana Pellea la editura Humanitas: "Jurnal 2003-2009". ^[1]

"Jurnal 2003-2009" devine Cartea cea mai bine vândută a Editurii Humanitas cu peste 15.000 de exemplare cumpărate în mai puțin de trei luni (august 2009), iar în octombie (același an) "Jurnalul" ajunge la un tiraj record de 32.000 de exemplare

În martie 2010 Oana Pellea revine pe scena Teatrului Bulandra cu rolul Tanti Roz din Oscar și Tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmidt.

În noiembrie 2011 joacă în Vocea Umană de Jean Cocteau în regia Sandei Manu, la Teatrul Metropolis, rol pentru care este nominalizată la premiul UNITER pentru cea mai buna acriță.

2014 premiera spectacolului N(AUM) în regia Mariana Cămărășan. Spectacol invitat la festivaluri din țară și din străinătate. Se joacă la Teatrul Mignon din București.

2015 premiul Omul Anului la secția Actor, premiu oferit de Ziarul Cotidianul.

Filmografie:

• 2018: Moromeții 2 - Fiica
• 2018: Triplusec - Diriginta
• 2018: Noua viață a lui Kron- film Disney: Cârciumăreasă (voce versiunea română)
• 2015: The Gambler - Sophie Schwartz
• 2014: Uniți, salvăm - Ioana Constantinescu
• 2010: Biblioteque Pascal, regia Szabolcz Hajdu
• 2008: Fire and Ice: Cronica Dragonilor - regina Rimini
• 2007: Cu un pas înainte, regia Bogdan Tiberiu Dumitrescu
• 2007: I Really Hate My Job, regia Oliver Parker, Rita
• 2007: Youth Without Youth / Tinerețe fără tinerețe
• 2006: Children of Men, regia Alfonso Cuaron, Marichka
• 2005: Păcatele Evei, regia Adrian Batista
• 2006: Fehér tenyér, Mom: aka White Palms (International: English title)
• 2004: Camera ascunsă, Pusi: aka Never Enough (International: English title)
• 2003: Haute tension, Alex's Mother: aka Switchblade Romance (International: English title) (UK: DVD box title) aka High Tension (USA)
• 1995: Stare de fapt' - Alberta Costineanu
• 1994: Nostradamus, Landlady: aka Nostradamus - Prophezeiungen des Schreckens (Germany)
• 1993: Vulpe - vânător :aka Fox: Hunter (International: English title: informal literal title)
• 1992: Visul / Visul - Portret Liviu Ciulei (1992) - ea insasi
• 1991: Unde la soare e frig aka Da, wo die Sonne kalt ist (Germany: alternative title) aka Where It Is Cold in the Sun (International: English title: informal literal title)
• 1990: Cine are dreptate? - Lidia Dumitru
• 1990: François Villon - Poetul vagabond - coproducție franco-germano-română, 2 serii
• 1989: Maria Mirabela în Tranzistoria - mama fetițelor
• 1989: With Love, Rita (TV)
• 1984: Acasă
• 1984: Der Mann mit dem Ring im Ohr
• 1983: Faleze de nisip
• 1983: Râdeți ca-n viață
• 1982: Concurs

·         1962: Dragoș Șeuleanu, fost director al Societății Române de Radiodifuziune, vicepreședinte la Camera de Comerț și Industrie a României

·         1962: Dorinel Ursărescu (n. 29 ianuarie 1962) este un politician român, fost membru al Parlamentului României. În legislatura 2004-2008, Dorinel Ursărescu a fost ales pe listele PNL și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Croația, Republica Franceză-Adunarea Națională, Republica Franceză-Senat și Republica Serbia. În legislatura 2012-2016, Dorinel Ursărescu a fost ales pe listele PNL dar a devenit deputat independent din septembrie 2014. În cadrul activității sale parlamentare, Dorinel Ursărescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Arabă Egipt și Muntenegru.
* 1962: Olga Tokarczuk (n. 29 ianuarie 1962, Sulechow) este o scriitoare poloneză, eseistă, autoare de scenarii, poetă, psihologă, laureată a Premiului Literar Nike (2008).

Olga Tokarczuk a fost crescută în Sulechow, ulterior venind cu părinții în Kietrz, unde a terminat liceul C.K. Norwid.

A absolvit psihologia la Universitatea din Varșovia. În timpul studiilor a avut grijă ca voluntar de persoanele bolnave psihic. După studii a lucrat ca psihoterapeut în centrul de sănătate mintală din Wałbrzych. După ce primele opere literare și-au câștigat popularitatea, a renunțat să mai lucreze și după ce s-a mutat în Nowa Ruda și-a consacrat scrierile. În prezent locuiește în Krajanów din jurul orașului Nowa Ruda în Sudet; peisajul și cultura acestor împrejurări apar in câteva dintre operele sale. Predă versuri în proză pentru Studiul Literar- Artistic la Universitatea Jagiellonă din Cracovia.

A fost coorganizatorul Festivalului de Povești, în timpul căruia autori de scurte forme literare din Polonia și străinătate își prezintă operele. Din 2008 își continuă activitatea de compunere a scrierii sale la Universitatea Opole. Olga Tokarczuk face parte din partidul Zieloni 2004 și este membru al redacției „Critica politică”.

* 1963: Octave pe numele său real Octavian Teodorescu (născut la 29 ianuarie1963)^[1] este un muzician, compozitor, orchestrator, cantautor, producător muzical, interpret, multi-instrumentist (chitări, clape, instrumente programabile) din București, România. Pionier al muzicii electronice și utilizării computerelor și sintetizatoarelor în muzică în România,^{[2][3][4][5][6][7]} susținător al Mișcării Rock Românești,^{[8][9][10][11]}promotor timpuriu al fenomenului Internet Multimedia și implicațiile acestora ca suport mediatic pentru muzică.^[12][13][14] Muzica lui poate fi identificată ca o sinteză complexă de Electronic Symphonic Rock^[15] cu accente Science Fiction.^[16]

Primul succes consacrat este albumul "Secretul Piramidelor" lansat în 1992 ce face parte dintr-o trilogie ce mai include "La Porțile Iubirii" publicat în 1993 și "Dulce Libertate" apărut în 1994. Întreaga lucrare (102 minute) apare integral pe un dublu CD (primul de acest gen din România) lansat în 1995.^[17][18] În 1996 urmează "I Se Spunea Visătorul", un album conceput (ca noutate la vremea respectivă) integral cu ajutorul computerelor și sintetizatoarelor.^[19] A fost primul artist român care a lansat un CD-ROM Multimedia parte a unui proiect internet numit Free Music Online în 1999.

·         1963 - S-a născut Roddy Frame, chitarist şi compozitor britanic (Aztec Camera).
* 1963: Robert William "Bob" Howard (29 ianuarie din 1963)^[1] este un wrestler profesionist american, mai cunoscut sub numele de Hardcore Holly. Holly este cunoscut pentru munca sa în World Wrestling Entertainment, unde a stat timp de 15 ani. În realizările sale se numără șase centuri ca Campion Hardcore, trei centuri Campion Mondial în Perechi și o centură ca Campion Mondial în Perechi din NWA

·         1966: Romário de Souza Faria (n. 29 ianuarie 1966, Rio de Janeiro), mai bine cunoscut ca Romario, este un fost jucător de fotbal brazilian care a ajutat Brazilia să câștige Campionatul Mondial din 1994, fiind unul dintre cei mai prolifici atacanți din lume. Între 2007 și 2008 a fost jucător-antrenor al echipei Vasco da Gama. După retragere, a intrat în politică, fiind ales deputat al statului Rio de Janeiro în Congresul Braziliei.
* 1969: Ovidiu Komornyik (n. 29 ianuarie 1969^[1], Dej)^[2] este un cântăreț, compozitor și textier de muzică ușoară român. În 1990 a participat la Festivalul de la Mamaia, iar un an mai târziu a fost laureat cu premiul I al festivalului Internațional București și a obținut Premiul II la secțiunea interpretare în cadrul festivalului de la Mamaia.
* 1969: Wagner Lopes (n. 29 ianuarie 1969) este un fost fotbalist japonez.
* 1969: Motohiro Yamaguchi (n. 29 ianuarie 1969) este un fost fotbalist japonez.
* 1970: Heather Joan Graham (n. 29 ianuarie 1970) este o actriță americană. Considerată pe larg un sex simbol, ea apare adesea în liste de „Cele mai frumoase” și „Cele mai sexy femei” ale diferitor reviste.

Heather Graham s-a născut pe 29 ianuarie 1970, în Milwaukee, Wisconsin, fiind cea mai mare din cei doi copii ai familiei. Familia sa este „în trei sferturi” de origine irlandeză, cu cei de pe linia tatălui său fiind din Comitatul Cork.^[2][3] Sora sa mai mică, Aimee Graham, de asemenea este actriță și scriitoare. Mama lor, Joan (născută Bransfield), este învățătoare și autoare de cărți pentru copii.^[4] Tatăl lor, James Graham, este fost agent FBI.^[5] Heather și sora sa au fost educate după valori tradiționale catolice.^[6] Familia sa și-a schmbat des locul de trai înainte de a se stabili în Agoura Hills, California, pe când Heather avea 9 ani.^[7]

După absolvirea liceului, Graham a intrat la University of California at Los Angeles (UCLA), unde a studiat limba engleză timp de doi ani.^[6] Ea s-a retras de la UCLA pentru a continua să profeseze ca actriță cu orar full-time, în pofida obiecțiilor părinților săi.

·         1973: Cătălin Radu Tănase, jurnalist român

* 1974: Mălina Olinescu (n. 29 ianuarie 1974, București – d. 12 decembrie2011, București) a fost o solistă de muzică pop din România.

Mălina Olinescu s-a născut pe data de 29 ianuarie 1974, la București.^[1]A absolvit Liceul de Filologie „Iulia Hașdeu”. Provenea dintr-o famile de artiști, mama, Doina Spătaru, cântăreață consacrată și rudă cu solistul Dan Spătaru, iar tatăl, Boris Olinescu, un actor apreciat în anii 1960. Mălina a iubit muzica și a început să cânte încă de la vârsta de 5 ani, participând apoi la numeroase festivaluri împreună cu corul școlii gimnaziale.

Începând cu anul 1993, după terminarea liceului, Mălina, a cântat în programele unor cluburi din București.

În 1995 a participat la Festivalul de muzică ușoară Aurelian Andreescu, secțiunea interpretare, unde câștigă premiul I.

În anul 1996, a făcut parte dintr-o echipă de cântăreți talentați, numită „Școala Vedetelor”, într-un show de televiziune foarte apreciat și urmărit, împreună cu care solista a realizat și numeroase concerte în întreaga țară. Această perioadă a fost pentru cântăreață rampa de lansare în lumea muzicală și șansa ei de a câștiga un public din toate categoriile de vârstă.

În 1996 a participat la Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia, unde a obținut premiul III la secțiunea „Interpretare”.

În 1997, în cadrul aceluiași festival, a obținut împreună cu compozitorul Adrian Romcescu, premiul I la secțiunea „Șlagăre”, cu melodia „Mi-e dor de tine”. De altfel, 1997 a fost un an încununat de succese pentru cântăreață, aceasta câștigând și premiul I la secțiunea „Interpretare” a Festivalului Cerbul de Aur.

În 1998, împreună cu Adrian Romcescu, a câștigat Selecția Națională Eurovision și a reprezentat România la Birmingham, în Anglia, cu melodia Eu cred, clasându-se pe locul 22 din 25, cu șase puncte. Tot în același an a câștigat și premiul al III-lea, împreună cu colegul și compozitorul Adrian Despot, la secțiunea „Creație” a Festivalului Mamaia, cu piesa „Pot să zbor”.

În 2000 a moderat alături de Petre Magdin emisiunea „Întâlnirea de la miezul nopții”, TVR.

Mălina Olinescu a murit în noaptea de duminică spre luni, la vârsta de 37 de ani. S-a sinucis, aruncându-se de la etajul șase al blocului în care locuia, în zona Gării de Nord din București. Călin Geambașu, bun prieten al artistei, a declarat că aceasta s-ar fi sinucis după despărțirea de iubitul ei, Sebastian Truță, acum Lead Tester la Electronic Arts.^[2] A fost înhumată la Cimitirul Sfânta Vineri

·         1975: Radu Lambrino, politician roman
* 1980: Kereskényi Gábor (n. 29 ianuarie 1980) este un deputat român, ales în 2012. În 2016, Kereskényi Gábor a fost ales primar al municipiului Satu Mare.
* 1982: Adam Mitchel Lambert (n. 29 ianuarie 1982, Indianapolis, Indiana) este un cântăreț, compozitor și actor american, devenit cunoscut datorită participării la concursul de talent American Idol, unde s-a clasat pe locul doi.^[4] În 2014 Lambert a început un turneu alături de formația Queen.

În mai 2009 acesta a fost finalist la a opta ediție a concursului American Idol.^[6] În noiembrie 2009 a lansat albumul de debut „For Your Entertainment”. Albumul a ajuns pe locul 3 în Billboard 200 în decembrie același an. În Statele Unite s-au vândut 198 000 de copii în prima săptămână.

Adam Lambert a avut primul concert solo în 27 februarie 2010 la Fantasy Springs Resort Casino în Indio, California. Va susține un turneu în Statele Unite ale Americii în vara lui 2010 împreună cu Allison Iraheta și Orianthi. Este și compozitor. În prezent, Adam Lambert pregătește un nou album, după ce în mai 2012 a ajuns pe primele locuri în topuri cu albumul său "Trespassing".

Adam a realizat încă din copilărie faptul că vrea să fie un artist complet. După mai mulți ani în care s-a antrenat în domeniul teatrului muzical și a fost plecat în turneu jucând în musicalul de pe Broadway, "Wicked", el spune că i-a dat seama că vrea mai mult. Așa că a decis să facă următorul pas pentru a-și împlini visul și a participat la audițiile pentru "American Idol", cel mai vizionat show TV din America.

Adam a atras atenția încă din primele episoade ale sezonului 8. Atât juriul cât și publicul au remarcat la început doar machiajul negru din jurul ochilor, coafurile excentrice și alegerile vestimentare îndrăznețe, dar Adam era mai mult de atât. Vocea puternică și interpretarea unică a unor cântece populare au făcut din el unul dintre favoriți. Chiar și cel mai dur membru al juriului, Simon Cowell, i-a spus că este un star.

Spre surprinderea multora, Adam a ieșit pe locul doi în finala din mai 2009, pierzând în fața lui Kris Allen, însă acest lucru nu i-a oprit ascensiunea. După anunțarea rezultatelor, revista People l-a numit pe Adam "cel mai sexy rocker", iar revista Rolling Stone l-a avut pe copertă. Apoi, el a lansat și mult așteptatul său album de debut, "For Your Entertainment".

În luna noiembrie a anului trecut, notorietatea lui Adam a cunoscut o mare ascensiune. În timpul recitalului de la American Music Awards 2009, rockerul a șocat audiența, dansând provocator și sărutându-se pe scenă cu un chitarist. După trecutul său atât de marcat de orientarea sexuală, mai multe canale au anulat aparițiile televizate ale lui Adam.

Lambert alaturi de Brian May in timpul unui concert Queen + Adam Lambert din 2014

El spune că nu a fost ceva intenționat, ci doar s-a lăsat dus de muzică. Legat de acest incident, Adam Lambert nu are regrete. "Ei, poate aș fi cântat puțin mai bine", glumește el. Dacă ar trebui, rockerul spune că ar repeta figura. Sărutul l-ar face mai întâi la repetiții, pentru a le oferi celor de la canalul ABC șansa de a decide dacă vor sau nu să difuzeze așa ceva.

De când a pășit prima oară pe scena de la "American Idol", viața lui Adam s-a schimbat în multe privințe. El spune că cea mai mare diferență este nivelul de notorietate. Oricât ar încerca să petreacă o zi obișnuită, însă pentru că nu mai este un anonim, nu are cum. Fără falsa modestie, Adam spune că îi place acest lucru, când oamenii îl abordează pe stradă, îl salută și îi spun cât de mult îi apreciază muzica.

La sfârșitul anului trecut rockerul a trecut printr-o periadă mai grea, tocmai datorită faimei pe care a căpătat-o. Lua totul prea în serios, până când și-a zis că trebuie să înceteze. "Pe măsură ce mă apropiam de sfârșitul anului, mi-am dat seama că asta e o ocazie pe care o ai o dată în viață. Trebuie să mă bucur de această perioadă. Mi-am împlinit visul", spune Adam.

Cu banii pe care i-a câștigat din muzică i-a cumpărat mamei sale o casă în Los Angeles iar el se bucură de stabilitatea financiară pe care a câștigat-o, închiriind un apartament. Pe ce îi place unui personaj atât de controversat să își cheltuie banii? Pe haine excentrice, desigur. Adam fuge de tot ce poate fi încadrat în categoria "banal".

* 1985: Raul Costin (n. 29 ianuarie 1985 în Mogoșoaia) este un fotbalist român care joacă pentru Concordia Chiajna.
* 1985: Gladstone Pereira della Valentina, sau simplu Gladstone(n. 29 ianuarie 1985 la Vila Velha, Espírito Santo), este un fotbalist brazilian care a evoluat la FC Vaslui. Postul său în teren este cel de fundaș central.
* 1985: Rag'n'Bone Man nume real Rory Charles Graham (n. 29 ianuarie1985,^[1][2] Warrington, Anglia, Regatul Unit^[1]) este un cântăreț-compozitor englez. Cunoscut după primul său hit single "Human" - lansat în 2016, iar albumul său de debut, numit și Human - lansat în februarie 2017.
* 1988: Jessica Iskandar (n. 29 ianuarie 1988, Jakarta) este o actriță și model din Indonezia.
Chika, porecla ei, a început cariera de model lume. Anterior, el a fost o școală model de la John Casablanca. După ce a încercat turnare în unele agenții, Chika primit rolul personajului Kara în filmul Dealova în 2005. Chika a jucat, de asemenea, în filmul de scurt metraj Diva (2007). În prezent, ea este prezentator "Dahsyat" în RCTI din martie 2011. De asemenea, ea a jucat în "Campur-Campur" în antv.
* 1989: Ludmila Andone (n. 29 ianuarie 1989) este o fotbalistă din Republica Moldova care joacă pe poziția de mijlocaș la clubul FC Noroc Chișinău.^[1] Ea este și componentă a echipei naționale de fotbal feminin a Republicii Moldova.
* 1989: Adriana Gabriela Crăciun (născută Țăcălie, pe 29 ianuarie 1989, în Slatina) este o jucătoare de handbal din România care evoluează la clubul ASC Corona 2010 Brașov, pe postul de intermediar dreapta. În trecut, Crăciun a făcut parte din echipa națională a României, cu care a participat la Campionatul Mondial din 2013^[3] și la Campionatele Europene din 2012 și 2014^[1].

În luna martie 2017, Crăciun a semnat un contract cu echipa franceză Fleury Loiret HB, la care va evolua începând din vara aceluiași an

* 1989: Selim Ben Djemia (n. 29 ianuarie 1989, Thiais), este un fotbalist tunisian, care evoluează pe postul de fundaș central la clubul din țara sa de origine, Sfaxien.

* 1989: José Lionn Barbosa de Lucena, cunoscut ca Lionn (n. 29 ianuarie 1989, Fortaleza, Brazilia) este un fotbalist aflat sub contract cu CFR Cluj.

* 1989: Andrei Lungu (n. 29 ianuarie 1989) este un fotbalist român care în prezent joacă la clubul din Liga 1,FC Voluntari pe postul de mijlocaș defensiv.

* 1990: Saša Balić (Sârbă chirilică: Саша Балић ; n. 29 ianuarie 1990, Kotor) este un fotbalist muntenegrean, care evoluează pe postul de fundaș stânga la clubul de fotbal Zagłębie Lubin.
* 1990: Grzegorz Krychowiak ([ˈɡʐɛɡɔʐ krɨˈxɔvʲak]; n. 29 ianuarie 1990) este un fotbalist profesionist polonez care joacă pentru clubul englez West Bromwich Albion pe postul de mijlocaș defensiv, împrumutat de Paris Saint-Germain.
* 1990: Daisuke Suzuki (n. 29 ianuarie 1990) este un fotbalist japonez.

Decese

·         757: Generalul Un Lushan (703-757),  liderul unei  revolte împotriva  împăratului  Yan din dinastia Tang, proclamat împărat în 757, este ucis de propriul fiu, An Qingxu.

·         1119: A murit Papa Gelasiu al II-lea (născut Giovanni Caetani cca.1060). A fost papa al Romei în perioada 24 ianuarie 1118 – 28/29 ianuarie 1119. Numele său înseamnă “cel vesel” (greacă).

·         1342: Louis I, Duce de Bourbon (n. 1279)

·         1601: Louise de Lorraine-Vaudémont (n. 30 aprilie 1553 la Castelul Nomeny— d. 29 ianuarie 1601, Moulins) se trage din casa de Vaudémont, ramură mai tânără a casei de Lorraine și este verișoară cu familia ducilor de Guise. A fost regină a Franței din 1575 până în 1589, în urma căsătoriei sale cu Henric al III-lea al Franței, fiul Caterinei de Medici și al lui Henric al II-lea al Franței.Verișoară a ducelui Carol al III-lea de Lorraine, este primul copil al lui Nicolas de Lorraine, conte de Vaudémont și duce de Mercoeur. Este cea mai mare dintre cei patrusprezece copii ai tatălui său. Nu avea decât un an când a murit mama sa, Marguerite d'Egmont. L-a întâlnit prima oară pe Henric al III-lea la Nancy în 1573, în timpul călătoriei acestuia spre Polonia, unde urma să fie încoronat rege. La Nancy era prevăzută o oprire de trei zile la sora sa, Claude de Valois. Doi ani mai târziu, când Henric al III-lea constrâns de rolul său trebuia să-și aleagă o soție, a ales-o pe Louise de Lorena împotriva voinței mamei sale, Caterina de 'Medici. Pe 15 februarie 1575 s-a celebrat căsătoria acesteia cu regele Franței Henric al III-lea, în catedrala de la Reims. Louise nu a reușit să-i dea un urmaș lui Henric al III-lea, care a fost asasinat în 2 august 1589, de către călugărul Jacques Clément. Moartea lui Henric al III-lea, a însemnat sfârșitul dinastiei de Valois și începutul dinastiei de Bourbon succesorul său pe tronul Franței fiind Henric al IV-lea. După moartea soțului, a îmbrăcat doliul alb al reginelor pentru tot restul vieții, astfel a fost supranumită regina albă. Verișoara ducelui Carol al III-lea de Lorraine, a fost cea de-a patra fiică a ducelui Nicolas de Lorraine, conte de Vaudémontși duce de Mercoeur și a lui Margaret de Egmont, descendentă a unei mari familii din Țările de Jos. Dintre cei patru copii din prima căsătorie a ducelui de Lorraine, a fost singura care a supraviețuit, fratele și surorile sale murind în timpul copilăriei. Cea de-a doua soție a ducelui, Jeanne de Savoie-Nemours, a fost o mamă plină de atenții, care s-a ocupat de educația sa și a introdus-o la curtea din Nancy la vârsta de zece ani. În schimb cea de-a treia soție a tatălui său, Catherine de Lorraine-Aumont, doar cu trei ani mai mare decât ea, a fost de o răutate demonstrată față de ea și frații săi vitregi. La douăzeci de ani, înaltă, subțire, blondă cu pielea albă, ochi căprui voalți de o lejeră miopie, cu un profil elegant și fin, Louise de Lorainne era o tânără de o frumusețe delicată, dar apărea rar în public, fiind ținută închisă de către familie. Avea o sănătate precară. 

Louise de Lorraine c. 1575

În timp ce se găsea la curtea verișorului său Carol al III-lea, în toamna anului 1573, a fost notată de Henric de Anjou, de puțin ales rege al Poloniei. Acesta se oprise la sora sa Claude de Valois, ducesă de Lorena. Henric a notat asemănarea cu Maria de Cléves, soția prințului de Condé, de care era foarte îndrăgostit în acea vreme. La puțin timp după întoarcerea din Polonia, devenit rege al Franței cu numele de Henric al III-lea, a aflat de moartea Mariei de Cléves, cu care dorea să se căsătorească, după anularea căsătoriei care o lega de prințul de Condé. Henric a refuzat o căsătorie aranjată de mama sa Caterina de Medici, care l-ar fi vrut căsătorit cu o prințesă străină și și-a amintit de tânăra dulce și modestă întâlnită în Lorena, care prin asemănarea fizică îi amintea de Maria. În ianuarie 1575, Henric a trimis doi emisari în Lorena, Philip Hurault de Cheverny, viitorul său cancelar și Michel Du Guast, duce de Montgauger, pentru a o cere în căsătorie. Louisa, care era plecată într-un pelerinaj la Saint-Nicolas-de-Port, nu era prezentă când au ajuns emisarii regelui, iar tatăl său a acceptat fără să aștepte întoarcerea ei pentru a o consulta. La întoarcerea sa din pelerinaj, la aflarea veștii că regele vrea să o ia de soție, în primul moment a crezut că este vorba de o glumă. Această căsătorie surprinzătoare pentru un rege, a uimit întreaga țară, deoarece Louisa aparținea unei ramuri tinere a casei de Guise, fiind de rang inferior și nepotrivită pentru a deveni regina Franței. Henric al III-lea se temea că o femeie dominantă l-ar fi făcut să-și piardă libertatea. A ales-o pe Louise, pentru că era convins că va fi o soție blândă și rezervată. Această decizie a dezamăgit-o și preocupat-o pe Caterina de Medici. Regina mamă se temea că partidul catolic al familiei de Guise, familie căreia îi aparținea și Louisa, va deveni prea puternic, dat fiind că și fiica sa Claude era căsătorită cu un membru al casei de Guise, ducele de Lorena. Dar curând, regina mamă a sfârșit prin a aprecia dulceața și smerenia norei sale.În 13 februarie 1575 a avut loc încoronarea lui Henric al III-lea la Reims. Două zile mai târziu a avut loc nunta cu Louisa. Henric a dorit să se îngrijească personal de îmbrăcămintea, coafura și machiajul miresei. Mereu nemulțumit de rezultat, a reînceput lucrul de mai multe ori, astfel încât ceremonia a trebuit amânată pentru după-amiază. Louise dulce și virtoasă, a fost devotată mereu soțului, de care era profund îndrăgostită, în pofida greutăților, probelor, infidelității și morții. Era o persoană pioasă și foarte simplă. A suferit teribil din cauza conflictului dintre casa de Guise, casa de Lorena și în mod particular fratele său Philip-Emanuel de Lorena, duce de Mercoeur și soțul său, în timpul războaielor religioase. Dragostea pentru soțul său a rezistat zvonurilor unei posibile anulări a căsătoriei în mai 1584. Henric s-a atașat imediat de soția sa și chiar dacă i-a fost deseori infidel, nu a neglijat-o niciodată. Cuplul era foarte unit, iar Henric o încuraja mereu când o vedea cum suferă din cauza sterilității ei. A avut numeroase avorturi (se pare că în mai 1575 a avut un avort spontan, care probabil a împiedicat-o să aibe copii) și cu toate pelerinajele, rugăciunile în public și private, cuplul nu avut copii. Totuși cuplul nu s-a dat bătut și în perioada 1579-1586, pelerinajele s-au multiplicat, în special la Chartres și tratamente termale, în speranța de a avea un moștenitor. După moartea lui François, Duce de Anjou, fratele lui Henric, care însemna sfârșitul casei de Valois, Louise era foarte deprimată din cauza sterilității sale. Chiar dacă i se puteau reproșa infidelitățile, Henric o iubea sincer pe Louise, care i-a fost mereu aproape și a fost foarte importantă în viața emotivă și spirituală a suveranului. Era o intimitate aproape unică într-un cuplu regal. Ea i-a fost alături în numeroase ceremonii și sărbătoriri oficiale. Făra a interveni direct în politică, ea a fost prezentă la Consiliul regelui în 2 decembrie 1576. A fost prezentă la primirea ambasadorilor, a influențat sesiunea de deschidere a Statelor generale și a fost prezentă când Henric a pus prima piatră a viitorului Pont-Neuf. În timpul războiului dintre monarhie și Liga Catolică, în 12 mai 1588, extremiștii catolici au provocat o insurecție împotriva coroanei: a fost Ziua baricadelor. Regina mamă, o bolnavă Caterina de Medici, a decis să fie purtată în oraș împreună cu Louise, pentru a liniștii mulțimea furioasă. În realitate, era o tactică pentru a-i permite lui Henric al III-lea să fugă din Paris împreună cu miniștrii săi.După asasinarea soțului său de către călugărul Jacques Clément la 1 august 1589, disperată și cu inima frântă, a îmbrăcat doliul alb al reginelor pentru tot restul vieții, ceea ce a făcut să fie numită regina albă. În 1589 primește titlul de ducesă de Berry.

Mormântul reginei Louise la Saint-Denis

A încercat să reabiliteze memoria soțului său, excomunicat de papă după asasinarea cardinalului de Guise. În 6 septembrie 1589, la o lună după moartea lui Henric al III-lea, i-a cerut lui Henric al IV-lea să se facă justiție. În 1 octombrie 1589 a cerut Sfântului Scaun la Roma, restabilirea memoriei lui Henric al III-lea. În 20 ianuarie 1594, în cursul unei ceremonii la Mantes, regina văduvă a venit să-i ceară solemn lui Henric al IV-lea, să se facă dreptate. Louise a trăit unsprezece ani la castelul Chenonceau, moștenit de la Caterina de Medici. A mutat camera sa de dormit la etajul doi, unde a pus să se vopsească pereții în negru. Mobilierul era sărăcăcios din cauza doliului. Decorații negre și argintii au fost făcute pe pat și ferestre. Foarte credincioasă a instituit un convent de călugărițe de clauzură la mansarda castelului. A suferit grave restricții economice, în particular când Gabrielle d'Estrées a vrut să pună mâna pe castel, apelând la creditorii Louisei și Caterinei. A lăsat moștenire castelul Chenanceau nepoatei sale, unica fiică a fratelui său, Françoise de Lorraine(soția lui César de Bourbon, duce de Vendôme, fiul ilegitim a lui Gabrielle d'Estrées și a lui Henric al IV-lea). Louise a murit la castelul Mills în 29 ianuarie 1601 și toate bunurile sale au fost împărțite sau au servit pentru plata datoriilor. În testamentul său a reafirmat fidelitatea sa față de soțul său și i-a cerut lui Henric al IV-lea, să-i promită că soțul său va fi înmormântat la basilica Saint-Denis. În septembrie 1603 o bulă papală a ordonat construirea unei mănăstiri de călugări capucini la Paris, pentru înmormântarea reginei albe care a avut loc în 20 martie 1608. Resturile sale se odihnesc la basilica Saint-Denis. Pusă în umbră de alte femei la curte, contemporanii i-au lăudat calitățile și au fost de acord că Henric al III-lea, nu putea să aleagă o soție mai bună printre toate prințesele Europei.

·         1676: Alexei Mihailovici (în rusă: Алексей Михайлович, 9 martie 1629 (stil vechi) – 29 ianuarie 1676(stil vechi)) a fost țarul Rusiei în perioada 1645 – 1676. În ajunul morții sale, Țaratul Rusiei avea aproximativ 8.100.000 de km².

Născut la Moscova la 9 martie 1629 ca fiu al țarului Mihail și a Evdokia Streșnieva, Alexei a accedat la tron la vârsta de 16 ani după decesul tatălui său la 12 iulie 1645. Educația lui s-a desfășurat sub supravegherea boierului Boris Morozov, un adept al culturii occidentale. Când a devenit țar, fiind prea tânăr pentru a domni, l-a numit pe Morozov în fruntea guvernului său.

Politica externă a lui Morozov a fost pacifistă. El a asigurat un armistițiu cu Polonia și a evitat cu grijă complicațiile cu Imperiul Otoman. Politica sa internă a fost scrupulos echitabilă și a vizat ameliorarea sarcinilor publice prin limitarea privilegiilor comercianților străini și desființarea a multor birouri inutile și costisitoare de judecată. Obiectivul premierului a fost să-i găsească o soție țarului. La data de 17 ianuarie 1648, Morozov l-a căsătorit cu Maria Miloslavskaia, fiica ministrului de finanțe. Zece zile mai târziu Morozov a devenit cumnatul țarului după ce s-a căsătorit cu sora Mariei, Ana.

Țarul Alexei Mihalovici

Morozov era foarte nepopular; în general detestat de moscoviși a fost acuzat de vrăjitorie. În mai 1648 moscoviții s-au ridicat împotriva lui în ceea ce s-a numit Rebeliunea Sării; s-au adunat în fața Kremlinului și au cerut să le fie predați consilierii nepopulari. Au dat foc caselor celor pe care voiau să-i linșeze iar focul s-a întins pe cuprinsul Moscovei provocând mari pagube. Tânărul țar a trebuit să-l demită pe Morozov și să-l exileze la mănăstirea Kirillo-Belozerski. Suferind de separarea forțată, Alexei a trimis multe scrisori mentorului său și a îndemnat paznicii săi să se poarte civilizat cu el.

În 1653, slăbiciunea Poloniei care tocmai ieșise din revolta de la Khmelnytsky, l-a încurajat pe Alexei să încerce s-o anexeze. La 1 octombrie 1653 Adunarea Pământului s-a întâlnit la Moscova și a aprobat războiul cu Polonia; în aprilie 1654 armata a fost binecuvântată de patriarh.

Campania din 1654 a fost un triumf neîntrerupt și zeci de orașe inclusiv fortăreața de la Smolensk au căzut în mâinile rușilor. În vara anului 1655, o armată suedeză condusă de regele Carol al X-lea a invadat Polonia și a cucerit Varșovia. Rușii, fără opoziție, și-au însușit rapid aproape tot ceea ce nu a fost deja ocupat de suedezi. Din fericire pentru Polonia, țarul și regele Suediei s-au certat pe repartizarea prăzii, iar la sfârșitul lunii mai 1656, Alexei încurajat de către împăratul habsburgic și a altor inamici a Suediei, a declarat război.

Alexei a fost incapabil să cucerească Riga de la suedezi, deși armatele lui au ocupat zone întinse din Letonia, Estonia și Finlanda. În noiembrie 1658 a încetat acordul de încetare a focului dintre Polonia și Rusia. Știind că nu putea învinge și Polonia și Suedia, Alexei a semnat un armistițiu cu suedezii în decembrie 1658. Polonezii au încheiat pacea cu Suedia prin Tratatul de la Oliva în mai 1660. Prin tratatul de la Kardis cu Suedia (iunie 1661) rușii au renunțat la toate teritoriile suedeze pe care le cuceriseră. Războiul cu Polonia a continut până în 1667, timp în care rușii au pierdut teren în Bielorusia și Lituania dar și-au păstrat controlul asupra părții de est a Ucrainei.

În cele din urmă, extenuați de războaie și amenințați de o invazie tătară și o revoltă internă, polonezi au acceptat începerea negocierilor cu Rusia. Prin tratatul de la Andrusovo (semnat la 11 februarie 1667) și cu o valabilitate de treisprezece ani și șase luni, Rusia a câștigat Smolensk-ul și alte teritorii, inclusiv părți din Ucraina aflate la est de Nipru, în timp ce polonezii au păstrat restul Ucrainei și Bielorusia. Kiev-ul avea să rămână în posesia rușilor până în 1669 dar când s-a împlinit termenul Alexei a refuzat să-l cedeze. Polonia a cedat Kievul Moscovei în 1868.

Când regele Carol I al Angliei a fost decapitat de parlamentari sub conducerea lui Oliver Cromwell în 1649, ultragiat, Alexei a rupt relațiile diplomatice cu Anglia și a acceptat refugiații regaliști în Moscova. De asemenea, el a interzis comercianții englezi în țara sa și a oferit asistență financiară pentru "văduva neconsolată a gloriosului martir regele Carol I"

Prima soție a lui Alexei

Prima soție a lui Alexei a născut 13 copii în 21 de ani de căsătorie: cinci fii și opt fiice. În 1669 soția lui Alexei, Maria, a murit la scurt timp după ce a născut cel de-al treisprezecelea copil. În 1670, moștenitorul lui Alexei, țareviciul Alexei, a murit înainte să împlinească 16 ani. Copiii lui Alexei și ai Mariei au fost:

• Țareviciul Dmitri Alexeevici (1648–1649)
• Țarevna Evdokia Alexeevna (1650–1712)
• Țarevna Marfa Alexeevna (1652–1707)
• Țareviciul Alexei Alexeevici (1654–1670)
• Țarevna Anna Alexeevna (1655–1659)
• Țarevna Sofia Alexeevna (1657–1704)
• Țarevna Ecaterina Alexeevna (1658–1718)
• Țarevna Maria Alexeevna (1660–1723)
• Feodor al III-lea (1661–1682)
• Țarevna Feodosia Alexeevna (1662–1713)
• Țareviciul Simeon (1665–1669)
• Ivan al V-lea (1666–1696)
• Țarevna Evdokia Alexeevna (1669–1669)

Țarul s-a recăsătorit cu Natalia Narîșkina, pupila prietenului și consilierului său apropiat Matveviev. Căsătoria a avut loc în ianuarie 1671 și a fost privită cu reproș de familia Miloslavski din care făcuse parte fosta țarină Maria. La 30 mai 1672, Natalia l-a născut pe Petru, care a devenit un copil robust și sănătos spre deosebire de frații lui vitregi Feodor și Ivan, a căror sănătate era precară. Copiii lui Alexei și ai Nataliei au fost:

• Petru (1672–1725)
• Țarevna Natalia Alexeevna (1673–1716)
• Țarevna Feodora Alexeevna (1674–1677)

·         1696: Țarul Ivan al V-lea al Rusiei (n. 1666)

·         1820: George al III-lea (George William Frederick; 4 iunie 1738 – 29 ianuarie1820) a fost rege al Regatului Unit și rege al Irlandei din 25 octombrie1760 până la unirea acestor țări la 1 ianuarie 1801; după această dată a fost rege al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei până la moartea sa.

Concomitent a fost Duce și prinț elector de Brunswick-Lüneburg până la promovarea sa ca rege al Hanovrei la 12 octombrie 1814. A fost al treilea monarh britanic al Casei de Hanovra dar spre deosebire de precedenții, el s-a născut în Marea Britanie și a vorbit engleza ca limba natală.^[1] Niciodată nu a vizitat Hanovra.^[2]

Lunga domnie a regelui George al III-lea a fost marcată de o serie de conflicte militare care au implicat regatele sale, mare parte a Europei și părți din Africa, America și Asia. La începutul domniei sale, Marea Britanie a învins Franța în Războiul de șapte ani, devenind puterea dominantă europeană în America de Nord și India. Totuși, multe colonii americane au fost pierdute curând în Războiul American de Independență. O serie de războaie împotriva revoluționarilor și a Franței lui Napoleon într-o perioadă de peste 20 de ani, a dus în cele din urmă la înfrângerea lui Napoleon în 1815.

În ultima parte a vieții, George al III-lea a suferit temporar și în cele din urmă permanent de o boală mintală. S-a sugerat că a suferit de porfirie. După o recidivă finală în 1810, s-a stabilit regența și fiul cel mare al lui George al III-lea, George, Prinț de Wales, a condus ca Prinț Regent. La moartea lui George al III-lea, Prințul Regent i-a succedat tatălui său ca regele George al IV-lea.

George s-a născut la Londra la Casa Norfolk. A fost nepotul regelui George al II-lea, și fiul lui Frederic, Prinț de Wales și al Augustei de Saxa-Gotha. Cum prințul George s-a născut prematur cu două luni mai devreme și era posibil să nu supraviețuiască, a fost botezat în aceeași zi de Thomas Secker, care era atât episcop de Oxford^[3] O lună mai târziu, a fost botezat public la Casa Norfolk, tot de Secker. Nașii săi au fost: Frederic I al Suediei (reprezentat de Lordul Baltimore), unchiul său, Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg(reprezentat de Lordul Carnarvon) și de mătușa sa, Sophia Dorothea de Hanovra (reprezentată de Lady Charlotte Edwin).^[4]

Familia s-a mutat la Leicester Square, unde George și fratele său mai mic Prințul Eduard, Duce de York și Albany, erau educați împreună de profesori particulari. Scrisori ale familiei arată că el știa să citească și să scrie atât în engleză cât și în germană și făcea observații cu privire la evenimentele politice ale timpului, de la vârsta de opt ani.^[5]

A fost primul monarh britanic care a studiat știința sistematic. În afară de chimie și fizică, lecțiile sale au inclus: astronomie, matematică, franceză, latină, istorie, muzică, geografie, comerț, agricultură și drept constituțional, împreună cu sport și activități sociale, cum ar fi dansul și echitația. Educația sa religioasă a fost cea a Bisericii Anglicane.^[6]

Bunicul lui George, regele George al II-lea, l-a displăcut pe Prințul de Wales și a avut un interes scăzut pentru nepoții lui. Cu toate acestea, în 1751 Prințul de Wales a murit pe neașteptate de la o leziune pulmonară și George a devenit moștenitorul tronului. El a moștenit unul dintre titlurile tatălui său și a devenit Duce de Edinburgh. Acum mai interesat de nepotul său, trei săptămâni mai târziu, regele l-a numit pe George Prinț de Wales^[7] (titlul nu este dobândit automat)

În primăvara anului 1756, cum George se apropia de celebrarea a 18 ani, regele i-a oferit un sediu măreț la Palatul St James dar George a refuzat oferta, ghidat de mama sa și de confidentul ei, Lordul Bute, care mai târziu a devenit prim ministru.^[8] Mama lui George a preferat să-l păstreze pe George acasă unde ea îl putea îmbuiba cu valorile ei morale stricte.

Când bunicul său a murit brusc la 25 octombrie 1760, cu două săptămâni înainte de a împlini 77 de ani, George i-a succedat ca regele George al III-lea. Căutările pentru o mireasă potrivită s-au intensificat. La 8 septembrie 1761, George al III-lea s-a căsătorit în capela palatului St James cu ducesa Sophie Charlotte de Mecklenburg-Strelitz. George nu-și văzuse mireasa până-n ziua nunții.^[11]

Două săptămâni mai târziu ambii au fost încoronați la Westminster Abbey. În mod remarcabil, George nu a avut nici o amantă (în contrast cu bunicul și cu fiii acestuia) iar cuplul a avut o căsnicie fericită.^[1][12] Împreună au avut 15 copii — 9 fii și 6 fiice. În 1762, George a achiziționat Casa Buckingham pentru refugiul familiei.^[13] Alte reședințe erau: Palatul Kew și Castelul Windsor. Palatul St. James era dedicat pentru uz oficial. Nu a călătorit excesiv și și-a petrecut întreaga viață în sudul Angliei.

George al III-lea în ultimii ani ai vieții.

La sfârșitul anului 1810, la înălțimea popularității sale^[29], dar deja aproape orb, cu cataractă și cu dureri reumatice, George al III-lea a devenit periculos de bolnav. În opinia sa, boala a fost declanșată de stresul suferit la moartea fiicei sale preferate, Prințesa Amelia.^[30] El a acceptat că este nevoie de Actul de Regență din 1811,^[31] iar Prințul de Wales a fost regent pentru restul vieții regelui George al III-lea. La sfârșitul anului 1811, George al III-lea a devenit nebun permanent și a trăit în izolare la Castelul Windsor până la moartea sa.^[32]

Spencer Perceval a fost asasinat în 1812 (singurul prim ministru britanic care a avut o astfel de soartă) și a fost înlocuit de Lordul Liverpool. Liverpool a supervizat victoria britanică în războaiele napoleoniene. Congresul de la Viena a dus la câștiguri semnificative teritoriale pentru Hanovra, care a fost ridicat de la rangul de electorat la cel de regat.

În acest timp sănătatea lui George s-a deteriorat. A suferit de demență, a devenit orb și surd. Era incapabil să știe sau să înțeleagă că a fost declarat rege al Hanovrei în 1814 sau că soția sa a murit în 1818.^[33] După Crăciunul din 1819 a vorbit fără sens timp de 58 de ore iar ultimele câteva săptămâni din viața sa nu a putut să meargă.^[34] A murit la Castelul Windsor la 8:38 p.m. la 29 ianuarie 1820, la șase zile după moartea celui de-al patrulea fiu al său, Ducele de Kent.

Fiul său favorit, Frederic, Duce de York, a fost lângă el.^[35] George al III-lea a fost înmormântat la 16 februarie la Castelul Windsor.^[36][37]

George a fost succedat de doi dintre fiii săi: George al IV-lea și William al IV-lea. Ambii au murit fără să lase moștenitori legitimi în viață, lăsând tronul nepoatei lor, Victoria, ultimul monarh al Casei de Hanovra și singurul copil legitim al Ducelui de Kent.

George al III-lea a trăit 81 de ani și 239 de zile și a domnit 59 de ani și 96 de zile: a avut atât viața cât și domnia cea mai lungă față de orice predecesor al său. Numai nepoata sa, regina Victoria, și stră-stră-strănepoata Elisabeta a II-a i-au doborât recordul.

·         1837: A murit ucis intr-un duel, poetul rus Aleksandr Puskin.  Aleksandr Sergheevici Pușkin (n. 6 iunie, S.V. 26 mai, 1799, d. 10 februarie, S.V. 29 ianuarie, 1837) a fost un poet și dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus și fondatorul literaturii ruse moderne. Pușkin a fost inițiatorul folosirii dialectului local în poeziile și piesele sale, creând un stil propriu de amestec al narațiunii cu teatrul, idila și satira—asociate cu literatura rusă și influențând major scriitorii ruși care i-au urmat. Intre cele mai importante lucrari ale sale se numara romanul “Boris Godunov”, „Dama de Pica”, si o colectie de poeme care au incantat generatiile care i-au urmat. În dimineaţa zilei din 27 ianuarie 1837 Puskin  a fost provocat la duel de Georges d’Anthes, pentru ca i-ar fi  curtat soţia, Natalie Gonciarova. Poetul a fost grav rănit in duel şi a murit in ziua de 29 ianuarie.
* 1844: Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (germană Ernst Anton Karl Ludwig Herzog von Sachsen-Coburg und Gotha) (n. 2 ianuarie 1784 - d. 29 ianuarie 1844) a fost duce de Saxa-Coburg-Saalfeld iar din anul 1826, primul suveran al ducatului de Saxa-Coburg și Gotha.
A fost fiul cel mare al lui Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a celei de-a doua soții, Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf. Fratele său mai mic Leopold Georg Christian Frederick a fost ales primul rege al Belgiei iar sora sa mai mică, María Luisa Victoria a devenit Ducesă de Kent și mama viitoarei regine Victoria.

Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha

La 10 mai 1803 a fost proclamat în grabă adult din cauza agravării bolii tatălui său și a fost obligat să ia parte la guvernarea ducatului. Când tatăl său a murit în 1806, el i-a succedat la tronul ducatului de Saxa-Coburg-Saalfeld ca Ernest al III-lea, dar nu a putut prelua guvernarea oficială deoarece ducatul era ocupat de trupele lui Napoleon și era sub administrație franceză.

Numai după pacea de la Tilsit (1807) ducatul de Saxa-Coburg-Saalfeld s-a reunit. Acest lucru s-a întâmplat prin presiunea Rusiei, deoarece sora lui, Juliane, era căsătorită cu fratele țarului rus.

Ernest a fost general prusac și a participat la luptele împotriva lui Napoleon. A luptat în bătăliile de la Auerstedt (1806), Lützen și Leipzig (1813). După înfrângerea lui Napoleon în Bătălia de la Waterloo, Congresul de la Viena din 9 iunie 1815 i-a acordat o suprafață de 21,4 km2 cu 25.000 de locuitori în jurul capitalei St. Wendel. În 1819 țara sa a primit numele de Principatul de Lichtenberg. A vândut-o Prusiei în 1834.

Moartea în 1825 a ultimului duce de Saxa-Gotha-Altenburg, unchiul soției sale Louise, a dus la o rearanjare a ducatelor. În acel moment Ernest era în proces de divorț cu Louise și din această cauză celelalte ramuri au obiectat ca el să primească Gotha. La 12 noiembrie 1826 au ajuns la un compromis: Ernest a primit Gotha și a cedat Saalfeld către Saxa-Meiningen. Astfel a el a devenit Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha.

La 3 iulie 1817, la Gotha, Ernest s-a căsătorit cu Prințesa Louise de Saxa-Gotha-Altenburg. Împreună au avut doi copii:

• Ernest al II-lea August Herzog Duce de Saxa-Coburg și Gotha
• Franz August Carl Albrecht Emanuel, mai cunoscut sub numele de Albert, Prinț Consort, soțul reginei Victoria a Regatului Unit.

Căsănicia a fost nefericită din cauza infidelităților lui Ernest iar cuplul s-a despărțit în 1824. Louise a fost obligată să-și părăsească cei doi copii și a murit la vârsta de 30 de ani.

La 23 decembrie 1832, la Coburg, Ernest s-a recăsătorit cu nepoata sa, Ducesa Maria de Württemberg, fiica surorii sale, Antoinette. Nu au avut copii. Prin căsătorie, Maria care era verișoara primară a lui Albert i-a devenit și mama vitregă.

Ernest a avut și trei copii nelegitimi:
—Cu Sophie Fermepin de Marteaux:

1. Berta Ernestine von Schauenstein (n. 26 ianuarie 1817 - d. 15 august 1896), s-a căsătorit cu vărul ei primar Eduard Edgar Schmidt-Löwe von Löwenfels, fiul nelegitim al surorii tatălui ei, Juliane.

—Cu Margaretha Braun:

1. Ernst Albert Bruno von Bruneck (d. 1838).
2. Robert Ferdinand von Bruneck (d. 1856), numit în 1856 Freiherr von Bruneck.

* 1844: Luisa Carlotta de Neaple și Sicilia (Luisa Carlota Maria Isabella; 24 octombrie 1804 – 29 ianuarie 1844), Prințesă a celor Două Sicilii, Infantă a Spaniei, a fost fiica regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Isabella a Spaniei.

Luisa Carlotta s-a născut la Palatul Portici și a fost copilul cel mare al regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Isabella a Spaniei. Bunicul matern a fost regele Carol al IV-lea al Spaniei. Luisa Carlotta a avut 11 frați și surori inclusiv pe regele Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii.

La 12 iunie 1819 la Madrid, Luisa Carlotta s-a căsătorit cu unchiul matern, Infantele Francisco de Paula al Spaniei. EL era cu zece ani mai mare decât Luisa Carlotta și împreună au avut 11 copii:

• Francisco de Asís (1820–1821)
• Isabella (1821–1897), căsătorită cu Ignacy Gurowski, un conte polonez.
• Francisco de Asís, Duce de Cádiz (1822–1902), căsătorit cu regina Isabela a II-a a Spaniei
• Enrique Maria Fernando, Duce de Sevilla (1823–1870)
• Louisa (1824–1900)
• Duarte Felipe (1826–1830)
• Josefina (1827–1920)
• Theresa (1828–1829)
• Fernando (1832–1854)
• Maria Cristina (1833–1902), căsătorită cu Sebastian Gabriël de Bourbon, strănepot al regelui Carol al III-lea al Spaniei
• Amelia (1834–1905), căsătorită cu Prințul Adalbert de Bavaria, fiul cel mic al regelui Ludwig I de Bavaria.

Luisa Carlotta a murit la Madrid la vârsta de 39 de ani.

* 1860: Stéphanie, Mare Ducesă de Baden (28 august 1789 – 29 ianuarie1860) a fost soția lui Karl, Mare Duce de Baden.

A fost bunica maternă a regelui Carol I al României și străbunica paternă a regelui Ferdinand al României.

Portret al Marii Ducese Stephanie de Baden.

Născută la Versailles la începutul Revoluției franceze, Stéphanie a fost strănepoata lui Claude de Beauharnais (1680–1738) și Renée Hardouineau (1696–1744) care s-au căsătorit în 1713. Fiul lor cel mare a fost François de Beauharnais, marchiz de la Ferte-Beauharnais (1714–1800) care a servit ca guvernator al Martinicăi. Fiul cel mic a fost Claude de Beauharnais, Conte de Roches-Baritaud (1717–1784), care a fost bunicul patern al Stephaniei.

Claude s-a căsătorit în 1753 cu Marie Anne Françoise Mouchard (1738–1813), cunoscută între poeți ca Fanny de Beauharnais. Fiul lor cel mare a fost Claude de Beauharnais, al 2-lea Conte de Roches-Baritaud(1756–1819). În 1783 al 2-lea Conte s-a căsătorit cu Claude Françoise de Lezay (1767–1791). Din căsătorie a rezultat nașterea lui Alberic de Beauharnais (1786–1791) și a Stephaniei. Tatăl ei s-a recăsătorit în 1799 cu Suzanne Fortin-Duplessis (1775–1850) cu care a avut o fiică, Joséphine de Beauharnais, marchiză de Quiqueran-Beaujeu (1803–1870).

Soarta familiei ei va fi definită de către o altă Joséphine. La data de 13 decembrie 1779 Alexandre, Viconte de Beauharnais, văr primar cu tatăl ei, s-a căsătorit cu Joséphine Tascher de la Pagerie. La data de 23 iulie 1794, Alexandre a fost ghilotinat. Josephine a avut aventuri cu mai multe figuri influente ale Directoratulului francez, inclusiv cu Paul Jean François Nicolas Barras. Mai târziu o va prezenta pe noua sa favorită lui Napoleon Bonaparte. Curând Napoleon a început să-i facă curte iar la 9 martie 1796 s-au căsătorit.

Generalul Napoléon era acum tatăl vitreg al copiilor lui Joséphine: Eugène de Beauharnais și Hortense de Beauharnais, veri de gradul doi cu Stephanie. După încoronarea lui Napoleon ca împărat al Franței la 2 decembrie 1804, ca membră a noii familii imperiale, Stephanie avea reședința la Palatul Tuileries. Noul statut i-a permis să trăiască o viață luxoasă.

Ca o consecință a eforturilor lui Napoleon pentru a asigura o alianță cu Prințul-elector de Baden, Stephanie a trebuit să părăsească Franța. Napoleon nu avea un moștenitor legitim propriu. A adoptat-o pe Stephanie și a numit-o "prințesă franceză". Căsătoria a avut loc la Paris, la 8 aprilie 1806. La 25 iulie 1806, noul ei socru a devenit Mare Duce de Baden.

La 10 iunie 1811, Karl Ludwig Friedrich i-a succedat bunicului său la tronul ducatului de Baden. El și Marea Ducesă Stephanie au avut patru copii:

• Prințesa Luise Amelie Stephanie de Baden (5 iunie 1811 – 19 iulie 1854). S-a căsătorit la 30 noiembrie 1830 cu Gustav, Prinț de Vasa.
• Prințesa Josephine Friederike Luise de Baden (21 octombrie 1813 – 19 iunie 1900). S-a căsătorit la 21 octombrie 1834 cu Karl Anton.
• Prințul Alexander de Baden (1 mai - 8 mai 1816)
• Prințesa Marie Amelie Elisabeth Karoline de Baden (11 octombrie 1818 – 8 octombrie 1888). S-a căsătorit la 23 februarie 1843 cu William Alexander Anthony Archibald Douglas-Hamilton, al 11-Christian s-a născut la Castelul Gottorp ca al patrulea fiu al lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și al soției acestuia, Louisei Caroline, Prințesă de Hessen. A fost numit după Prințul Christian al Danemarcei (mai târziu regele Christian al VIII-lea), care a fost și nașul său.
  Prin mama sa, Christian era strănepotul regelui Frederic al V-lea al Danemarcei, stră-stră-strănepotul regelui George al II-lea al Marii Britaniiși descendent al altor monarhi. Prin tatăl său, Christian era membru al unei ramuri a Casei de Oldenburg și prinț de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, familie care a condus Danemarca timp de secole (era descendent direct pe line masculină al regelui Christian al III-lea al Danemarcei) și descendent al Contesei de Oldenburg, mama regelui Christian I al Danemarcei. Tatăl său a fost șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck, o ramură mai mică a Casei de Oldenburg.
  La 6 iunie 1825, Ducele Friedrich Wilhelm a fost numit Duce de Glücksburg de către cumnatul său Frederic al VI-lea al Danemarcei; și-a schimbat titlul în Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a fondat lina Glücksburg. A crescut în Danemarca și a fost educat la Academia Militară din Copenhaga.lea Duce de Hamilton.

·         1870: Leopold al II-lea de Toscana (italiană Leopoldo Giovanni Giuseppe Francesco Ferdinando Carlo, germană Leopold Johann Joseph Franz Ferdinand Karl; 3 octombrie 1797 – 29 ianuarie 1870) a fost penultimul Mare Duce de Toscana (1824–1859).

Portret al tânărului Leopold

Născut la Florența, Leopold al II-lea a fost al doilea fiu al lui Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana și a Prințesei Luisa de Neapole și Sicilia. Bunicii materni au fost Ferdinand I al celor Două Sicilii și Maria Carolina a Austriei. Fratele său mai mare, Francesco, a murit la vârsta de cinci ani, așa că Leopold a devenit moștenitor al Marelui Ducat la vârsta de doi ani.

În 1799 și-a însoțit tatăl în exil la Viena, apoi în principatele pe care le-a primit drept compensații pentru pierderea Marelui Ducat, Salzburg și Würzburg. S-a întors în Toscana cu tatăl său la 15 septembrie 1814, după prima abdicare a lui Napoleon, bine primit de către supușii săi pentru politica tatălui său, care nu a efectuat epurări asupra celor care au colaborat cu guvernul francez.

Tânărul moștenitor al tronului a fost iubit de toscani pentru caracterul lui informal, și chiar a fost poreclit cu afecțiune "Broncio", datorită buzei inferioare ușor proeminentă care-i conferea un aer trist (când, de fapt, tânărul prinț nu era lipsit de umor) și "Canapone" pentru părul lui decolorat.

La 16 noiembrie 1817 Leopold s-a căsătorit cu Maria Anna Carolina de Saxonia, de care a fost foarte atașat și cu care a avut trei fiice. În timpul ceremoniilor de nuntă, tatăl lui Leopold s-a simțit atras de sora proaspetei lui nurori, Maria Ferdinanda, cu care mai târziu s-a și căsătorit.

A succedat tatălui său la 18 iunie 1824. Și-a dovedit imediat dorința de a fi un suveran independent, sprijinit în acest sens de ministrul Vittorio Fossombroni, care a contracarat o manevră a ambasadorului austriac de a-l influența pe neexperimentatul Mare Duce.

În primii douăzeci de ani de domnie, el s-a dedicat dezvoltării interne a statului. Deși întotdeauna a fost sub influența austriacă, a refuzat să adopte metodele austriece de guvernare, a permis o măsură corectă de libertate a presei, și a permis multor exilați politici din alte statele să locuiască netulburați în Toscana.

S-a angajat în reducerea impozitului pe carne, a unui plan de lucrări publice, la extinderea portului din Livorno, construcția de drumuri noi, dezvoltarea activităților turistice și exploatarea minelor Marele Ducat. Din punct de vedere politic, Toscana a fost în acei ani cel mai blând și tolerant stat italian.

În 1832 a murit Marea Ducesă Maria Anna Carolina. Pentru a asigura succesiunea Toscanei, Leopold s-a căsătorit în anul următor cu Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii.

În 1839 și 1841 Leopold al II-lea a permis să se desfășoare "Congresul de știință italien" la Pisa și Florența, în ciuda amenințărilor guvernului austriac și a protestelor papale. În același timp, guvernul Marelui Ducat a planificat o puternică dezvoltare a rețelei feroviare.

A rămas în inima florentinilor (cel puțin până în anul 1849) comportamentul admirabil al Marelui Duce în timpul marelui potop din 3 noiembrie 1844, când suveranul a deschis ușile Palatului Pitti persoanelor sinistrate și s-a implicat personal în efortul de ajutorare cu bărci, a vizitat zonele cele mai îndepărtate afectate de dezastru.

·         1874: A murit Eudoxiu Hurmuzachi, om politic si istoric român; (n.1812).  Eudoxiu baron de Hurmuzachi (sau Eudoxius Freiherr von Hormuzaki), a fost ales in 1861  membru în dieta Bucovinei și Reichsratul austriac. La 20 februarie 1873 a primit tilul de baron de la împaratul austriac Francisc Iosif I pentru meritele sale ca mareșal al Bucovinei. Împreună cu frații săi, Eudoxiu va deveni una dintre figurile importante ale renașterii naționale românești din Bucovina.

* 1893: 

·         1899 - A murit pictorul francez de origine engleza Alfred Sisley, unul dintre creatorii impresionismului francez (n.1939).

·         1901: Regele Milan I al Serbiei (n. 1855)

·         1906: Christian al IX-lea al Danemarcei (8 aprilie 1818 – 29 ianuarie 1906) a fost rege al Danemarcei din 16 noiembrie 1863 până în 29 ianuarie1906.Christian s-a născut la Castelul Gottorp ca al patrulea fiu al lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și al soției acestuia, Louisei Caroline, Prințesă de Hessen. A fost numit după Prințul Christian al Danemarcei (mai târziu regele Christian al VIII-lea), care a fost și nașul său.

Prin mama sa, Christian era strănepotul regelui Frederic al V-lea al Danemarcei, stră-stră-strănepotul regelui George al II-lea al Marii Britaniiși descendent al altor monarhi. Prin tatăl său, Christian era membru al unei ramuri a Casei de Oldenburg și prinț de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, familie care a condus Danemarca timp de secole (era descendent direct pe line masculină al regelui Christian al III-lea al Danemarcei) și descendent al Contesei de Oldenburg, mama regelui Christian I al Danemarcei. Tatăl său a fost șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck, o ramură mai mică a Casei de Oldenburg.

La 6 iunie 1825, Ducele Friedrich Wilhelm a fost numit Duce de Glücksburg de către cumnatul său Frederic al VI-lea al Danemarcei; și-a schimbat titlul în Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a fondat lina Glücksburg. A crescut în Danemarca și a fost educat la Academia Militară din Copenhaga.

Ca tânăr, el a încercat fără succes să obțină mâna verișoarei sale de gradul trei, Victoria a Regatului Unit. La Palatul Amalienborg din Copenhaga, la 26 mai 1842, s-a căsătorit cu Louise de Hessen-Kassel(sau Hessen-Cassel), nepoata regelui Christian al VIII-lea al Danemarcei.

În 1847, cu binecuvântarea marilor puteri ale Europei, a fost ales ca moștenitor prezumtiv la tronul regatului danez, după dispariția, din cauze naturale, a unei mari părți a dinastiei iar Frederic al VII-lea părea a nu putea avea copii. O justificare a acestei alegeri a reprezentat-o soția lui Christian (ca nepoată a regelui Christian al VII-lea ea era mai aproape de moștenirea tronului decât soțul ei).

În timp ce Danemarca a adoptat Legea Salică, acest lucru a afectat pe urmașii lui Frederic al III-lea al Danemarcei, care a fost primul monarh ereditar al Danemarcei (înainte de el, regatul a fost oficial electiv).

După decesul lui Frederic al VII-lea, Christian îi succede la 15 noiembrie 1863. Danemarca a intrat imediat într-o criză legată de posesia și statutul a două provincii din sudul Danemarcei, Schleswig și Holstein.

În noiembrie 1863 Frederic de Augustenburg a pretins ducatele gemene ca succesiune după regele Frederic. Sub presiune, Christian a semnat Constituția din noiembrie, un tratat prin care Schleswig făcea parte din Danemarca. Acest lucru a dus la al doilea război Schleswig între Danemarca și o alianță prusacă-austriacă în 1864. Rezultatul războiului a fost nefavorabilă Danemarcei și a condus la încorporarea Schleswig în Prusia în 1865. Holstein a fost, de asemenea, încorporat în Prusia în 1865, ca urmare a conflictului care a continuat între Austria și Prusia.

Christian și Louise au avut șase copii:

Portret	Nume	Naștere	Deces	Soț	Copii
	Frederic al VIII-lea al Danemarcei	3 iunie 1843	14 mai 1912	Prințesa Lovisa a Suediei	Christian al X-lea al Danemarcei Haakon al VII-lea al Norvegiei Prințesa Louise Prințul Harald Prințesa Ingeborg Prințesa Thyra Prințul Gustav Prințesa Dagmar a Danemarcei
	Alexandra a Danemarcei	1 decembrie 1844	20 noiembrie 1925	Eduard al VII-lea al Regatului Unit	Prințul Albert Victor, Duce de Clarence și Avondale George al V-lea al Regatului Unit Louise, Prințesă Regală și Ducesă de Fife Prințesa Victoria a Regatului Unit Maud, regină a Norveegiei Prințul Alexander John de Wales
	George I al Greciei	24 decembrie 1845	18 martie 1913	Marea Ducesă Olga Constantinovna a Rusiei	Constantin I al Greciei Prințul George al Greciei și Danemarcei Marea Ducesă Alexandra Georgievna a Rusiei Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Marea Ducesă Maria Georgievna a Rusiei Prințesa Olga a Greciei și Danemarcei Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințul Christopher al Greciei și Danemarcei
	Dagmar a Danemarcei	26 noiembrie 1847	13 octombrie 1928	Țarul Alexandru al III-lea al Rusiei	Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei Marele Duce Alexandru Alexandrovici al Rusiei Marele Duce George Alexandrovici al Rusiei Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei Marele Duce Mihail Alexandrovici al Rusiei Marea Ducesă Olga Alexandrovna a Rusiei
	Thyra a Danemarcei	29 septembrie 1853	26 februarie 1933	Ernst August de Hanovra, Duce de Cumberland	Marie Louise, Prințesă Maximilian de Baden Prințul George William de Hanovra și Cumberland Alexandra, Mare Ducesă de Mecklenberg-Scherwin Prințesa Olga de Hanovra și Cumberland Prințul Christian de Hanovra și Cumberland Ernest Augustus, Duce de Brunswick
	Prințul Valdemar al Danemarcei	27 octombrie 1858	14 ianuarie 1939	Prințesa Marie de Orléans	Aage, Conte de Rosenborg Prințul Axel al Danemarcei Erik, Conte de Rosenborg Viggo, Conte de Rosenborg Margaret, Prințesă René de Bourbon-Parma

·         1918 -  A murit chimistul şi medicul Constantin I. Istrati, membru şi preşedinte al Academiei Române (1913-1916) (n.07.09.1850).

·         1928 - A murit scriitorul spaniol Vincente Blasco Ibanez (n.28.01.1867).
* 1934: Fritz Haber (n. 9 decembrie 1868; d. 29 ianuarie 1934) a fost un chimist evreu-german (botezat ca luteran), laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1918). Printre meritele sale se numără sinteza amoniacului din elementele componente.

·         1939: William Butler Yeats, poet englez, laureat al Premiului Nobel (n. 1865)
* 1948: Prințul Aimone de Savoia-Aosta, Duce de Aosta (Aimone Roberto Margherita Maria Giuseppe Torino; 9 martie 1900 - 29 ianuarie 1948) a fost prinț italian din Casa de Savoia și ofițer al marinei regale italiene. Al doilea fiu al Prințului Emanuele Filiberto, Duce de Aosta a primit titlul de Duce de Spoleto la 22 septembrie 1904.

A moștenit titlul de Duce de Aosta la 3 martie 1942 după decesul fratelui său, Prințul Amedeo, într-un lagăr de prizonieri de război britanici în Nairobi.

La 18 mai 1941, a fost nominalizat de vărul său, regele Victor Emanuel al III-lea al Italiei, să-și asume conducerea Statului Independent al Croației, un stat marionetă al Germaniei naziste^[1][2] în Iugoslavia ocupată.^[3] El a acceptat în mod oficial, dar a refuzat să-și asume domnia în opoziție cu anexarea italiană a regiunii Dalmația,^[4] și, prin urmare, este menționat în unele surse ca rege desemnat.^[5][6][7][8]

Mai multe surse se referă la el ca Tomislav al II-lea, rege al Croației (numit după regele medieval croat regele Tomislav) și șeful Statului Independent al Croației în timpul primilor doi ani (1941-1943).^{[9][10][11][12][13]} A demisionat la 31 iulie 1943,^[14][15][16] în mod oficial a renunțat la toate drepturile titlul său croat la 12 octombrie 1943, la o lună după capitularea Italiei

Prințul Aimone Roberto Margherita Maria Giuseppe Torino de Savoia-Aosta s-a născut la Torino ca al doilea fiu al Prințului Emanuele Filiberto, Duce de Aosta (fiul cel mare al lui Amadeus I al Spaniei) și a Prințesei Hélène de Orléans (fiica lui Filip, conte de Paris și a Prințesei Isabela de Orléans). Străbunicul său patern era regele Victor Emanuel al II-lea al Italiei.

La 22 septembrie 1904, el a primit titlul de Duce de Spoleto pe viață.^[18]La 1 aprilie 1921, Prințul Aimone a devenit membru al senatului italian. Prinții din Casa de Savoia deveneau membri ai senatului la împlinirea vârstei de 21 de ani în timp ce-și câștigau dreptul de vot la 25 de ani.^[19]

În 1929, la 20 de ani după ce unchiul său, Ducele de Abruzzi, a încercat să escaladeze K2 în Karakorum, Prințul Aimone a condus o expediție în Karakorum. Un membru al expediției a fost Ardito Desio. Din cauza eșecului escaladării lui K2 cu 20 de ani mai înainte, expediția Prințului Aimone s-a concentrat pe munca științifică.^[20][21]

După o legătură romantică cu infanta Beatriz a Spaniei, fiica regelui Alfonso al XIII-lea, ^[22] el s-a căsătorit la 1 iulie 1939 la Florența cu Prințesa Irene a Greciei și Danemarcei, fiica regelui Constantin I al Greciei și a Prințesei Sofia a Prusiei.

În 1947, după referendumul din 1946 care a hotărât nașterea Republicii Italia, Prințul Aimone s-a mutat în America de Sud.^[23] A decedat pe 29 ianuarie 1948 în reședința sa temporară dintr-un hotel din cartierul Recoleta din Buenos Aires, Argentina.^[24] Fiul său Prințul Amedeo a devenit noul Duce de Aosta.

·         1962: A murit violonistul austriac Friedrich “Fritz”  Kreisler,considerat drept unul dintre cei mai mari violoniști din toate timpurile.; (n.2 februarie 1875).

·         1963:  A încetat din viaţă poetul american Robert Lee Frost (n. 26 martie 1874). Este foarte apreciat pentru descrierile realiste ale vieții rurale și arta limbajului colocvial american. Opera sa implică adesea peisaje ale vieții rurale în Noua Anglie în prima parte a secolului XX. Un poet popular și adesea citat, Frost a fost cinstit adesea în timpul vieții sale, primind patru Premii Pulitzer pentru Poezie.
* 1967: Ion Buzdugan (născut Ivan Alexandrovici Buzdâga, n. 9 martie 1887, Brânzenii Vechi, județul Bălți, Imperiul Rus - 29 ianuarie 1967, București, RSR) a fost un folclorist, poet, publicist și traducător român din Basarabia, membru și secretar al Sfatului Țării.^[1]

Ion Buzdugan a fost un poet important al Basarabiei și un mare patriot. Dacă obținerea independenței acestei provincii românești (de la 24 ianuarie 1918) poate fi socotită opera sa de obște, Unirea Basarabiei cu Patria Mamă nu s-ar fi putut face fără intervenția puternicei personalități a lui Ion Buzdugan.

Născut într-o familie de țărani răzeși, Ion Buzdugan a studiat agronomia la Nijni Novgorod, literele și dreptul la Universitatea din Moscova și a absolvit seminarul pedagogic de la Camenița ^[2]. Fiind ofițer în armata rusă în timpul Primului Război Mondial, Ion Buzdugan a dat în vileag încercarea de asasinare a regelui Ferdinand pe care o pregăteau militarii ruși în forfota bolșevică de la Socola 

În 1917 - 1918 Ion Buzdugan devine unul din fruntașii mișcării naționale din Basarabia. În calitate de secretar al Sfatului Țării la 27 martie 1918 Ion Buzdugan semnează Actul Unirii Basarabiei cu România ^[2]. Proclamând Unirea, el ținea mâna dreaptă pe Biblia lui Șerban Cantacuzino, pentru a dovedi, în modalitatea sacră a jurământului, latinitatea limbii pe care o vorbeau deopotrivă românii din stânga și din dreapta Prutului. După Unirea și-a luat licență în drept la Universitatea din Iași și doctor în economie politică la Universitatea din Cernăuți ^[2].

Fiind deputat de Bălți în Parlamentul României pe parcursul a 14 ani, din 1918 până în 1932, membru al Guvernului^[2], Ion Buzdugan a contribuit substanțial la prosperarea economică și culturală a orașului și județului Bălți. Ion Buzdugan numit cu pietate de către Nicolae Iorga „excelent român” este autorul a mai multor volume de versuri ^[4]. În spectrul vast al activității sale politice și culturale se înscrie și colaborarea lui Ion Buzdugan la multiple publicații din Basarabia, cât și întreaga țară: „Sfatul Țării”, „Moldova de la Nistru”, „Viața Basarabiei”, „Pagini basarabene”, „Convorbiri literare”, „Cuvântul literar”, „Neamul Românesc”, „România” etc.
Din numărul imens de versuri ale poetului se desprinde și oda orașului Bălți „Cetatea Bălților” piblicată în „Almanahul orașului și județului Bălți”.

În 1940 se refugiază la București. În anii postbelici, când tot mai mult i-a fost marginalizată creația literară, se ocupă de traduceri. Rămâne unul dintre cei mai importanți tălmăcitori ai lui Alexandr Pușkin și Serghei Esenin și cel dintâi traducător al poeților simboliști ruși: Valeri Briusov, Konstantin Balmont, Aleksandr Blok etc.

Îmbolnăvindu-se grav, a fost internat la Institutul Oncologic (Filantropia) din București. Se stinge din viață la 27 ianuarie 1967.

* 1987: Prințesa Maria del Pilar a Bavariei (Maria del Pilar Eulalia Antonia Isabella Ludovika Franziska Josepha Rita Euphrasia von Wittelsbach; 13 martie 1891 – 29 ianuarie 1987) a fost singura fiică și al treilea copil al Prințului Ludwig Ferdinand al Bavariei și a soției acestuia, Infanta María de la Paz a Spaniei.
* 1989: Maitreyi Devi (n. 1 septembrie 1914 — d. 29 ianuarie 1989) a fost o poetă și romancieră născută în statul indian Bengalul de Vest. A fost fiica filosofului Surendranath Dasgupta.

Versurile ei au fost elogiate de Rabindranath Tagore, a cărui protejată literară a fost.

În 1929, Maitreyi Devi l-a întâlnit pe viitorul scriitor român Mircea Eliade, care studia sanscrita cu tatăl ei și era găzduit de acesta. Legătura de dragoste dintre cei doi a fost sursa de inspirație a romanului eliadesc Maitreyi^[1]. Maitreyi a fost neplăcut surprinsă de această relatare și a scris propria sa versiune a întâlnirii: Na Hanyate, în limba bengali, sau Dragostea nu moare, în românește. În această lucrare, Maitreyi dezminte alegațiile de natură sexuală din romanul lui Eliade.

·         1994 - A murit scriitorul Valentin Şerbu ("Fantastica deltă", "Provinciale","Expediţia") (n.20.07.1933)

·         1996: A murit Marian Hudac, actor de comedie (teatru: „Ondine”, „Bădăranii”, „Coana Chiriţa”); (n.20.09.1934).

·         2001 - Vicepreşedintele PNL Horia Rusu şi-a pierdut viaţa în urma unui accident rutier produs în localitatea Tălmaciu, din judeţul Sibiu. (n. 18 septembrie 1952)

·         2003 - A încetat din viaţă actorul Matei Gheorghiu, societar de onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti şi interpretul unor roluri importante în "Citadela sfărâmată" şi "Numele trandafirului".

* 2003: Lee Yoo-Hyung (21 ianuarie 1911 - 29 ianuarie 2003) a fost un fotbalistjaponez.
* 2004: Augustin Deac (n. 9 august 1928, Giurtelecu Șimleului — d. 29 ianuarie2004, București) a fost un istoric din România, promotor al unor teze protocroniste.

Augustin Deac s-a născut într-o familie greco-catolică. A urmat școala elementară din Giurtelecu Șimleului. A absolvit facultatea de istorie și arheologie a Universității din Cluj, fiind asistent al academicianului Constantin Daicoviciu. A obținut titlul de doctor la București. A fost cercetător principal la Institutul de Istorie și Studii Politice din București. A ținut cursuri la mai multe facultăți și a colaborat la numeroase publicații.

Augustin Deac a publicat peste 40 de lucrări științifice de referință.^[1] A adus în România textul microfilmat al codicelui din Rohoncz.

·         2006 - A murit tenorul Ludovic Spiess, fost ministru al Culturii şi director al Operei Naţionale din Bucureşti (n.13.05.1938). A avut o carieră densă, deși destul de scurtă, pe care a completat-o în plan socio-politic, fiind Directorul Festivalului Internațional “George Enescu” în anul 1991, Ministru al Culturii în Guvernul Stolojan (1991-1992), director al Operei Române din București între 2001-2005 și Președintele Comitetului Național Român pentru UNICEF. Ca ministru al culturii în guvernul Stolojan, a redeschis Castelul Peleș vizitatorilor, amenajându-l ca muzeu, și a organizat centre culturale românești la Viena, Budapesta, Veneția și New York. Ludovic Spiess are numeroase înregistrări la Electrecord dar și în străinătate la case de discuri precum: Decca, Philips, EMI, Intercord, RCA sau Ariola. Rolul său favorit a fost Rodolfo din Boema. A murit de infarct în timpul unei partide de vânătoare în județul Teleorman. Între hobyurile lui Spiess s-au regăsit vânătoarea, pescuitul, ping-pongul, gătitul și colecțonatul pipelor.

* 2017: Ruslan Barburoș (n. 15 noiembrie 1978, Chișinău, RSS Moldovenească, URSS – d. 29 ianuarie 2017,^[1] Chișinău, Moldova) este un fost fotbalist internațional moldovean, care a jucat pe postul de atacant.^[4] În prezent este antrenor la clubul de futsal și fotbal pe plajă CS Joker-Tornado Chișinău^[5] și la naționala Moldovei de fotbal pe plajă

Sărbători

·         Aducerea moaștelor Sf. Sfintit Mc. Ignatie Teoforul; Sf Mc Filotei; (calendar creștin-ortodox)

·         Sf. Valeriu, ep. (calendar romano-catolic)

·         Sf. Ignatiu Teoforul, ep. (Aducerea moaștelor sale la Const., sec V) (calendar greco-catolic)

·         Ziua invenției automobilului

ARTE 29 Ianuarie

INVITAȚIE LA OPERĂ 29 Ianuarie

Daniel Francois Esprit Auber /// Manon Lescaut: 

Daniel Francois Esprit Auber /// Fra Diavolo ( The Inn of Terracina ): 

Daniel-François-Esprit Auber - Gustave III, ou Le bal masqué: 

MUZICĂ 29 Ianuarie

Daniel Francois Esprit Auber, compozitor şi pedagog francez

Compozitorul britanic Frederick Delius

The Very Best of Frederick Delius: 

Compozitorul Iuliu Mureşianu

Iuliu Muresianu: Concertino pentru fagot si orchestră: 

Derek Bailey, compozitor şi muzician de avangardă american

Marțian Negrea

Martian Negrea Ghetarul Scarisoara

Sacha Distel

Fritz Kreisler, violonist şi compozitor american

Kreisler: 2 hours of Perfection - 37 short pieces: 

Frank Virtue (Virtuoso), chitarist american (The Virtues)

Bobby Scott, pianist şi compozitor de jazz/pop american

Mark Wynter (Terry Lewis), cântăreţ britanic

David Byron, vocalist şi compozitor britanic (Uriah Heep)

Bill Kirchen, vocalist, chitarist şi compozitor american (Commander Cody & His Lost Planet Airmen)

Tommy Ramone (Tom Erdely), baterist american (Ramones)

Eddie Jackson, basist şi vocalist american (Queensryche)

Octav Teodorescu (Octave), instrumentist şi copozitor de muzică rock

Roddy Frame, chitarist şi compozitor britanic (Aztec Camera)

Ludovic Spiess

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Baroque Music Collection - Vivaldi, Bach, Corelli, Telemann...

Calming Relaxing Instrumental Music 2019 – Romantic Love Songs Piano Music – Best Piano Cover 2019

POEZIE 29 Ianuarie

Edgar Allan Poe Biografie Nascut la Boston dintr-o familie de actori, Edgar Poe ramane orfan de ambii parinti la varsta de 3 ani si este adoptat de familia John Allan, un negustor instarit din Richmond/Virginia, primind numele de Edgar Allan Poe. Dupa studii secundare in Liverpool (Anglia) si in Richmond, se inscrie in 1825 la Universitatea din Virginia, pe care este nevoit sa o paraseasca dupa un an, lipsit de mijloace materiale si inglodat in datorii, in urma unei vieti extravagante, ceea ce a dus la un conflict cu tatal sau adoptiv. Poe incearca sa faca o cariera militara, dar este exclus din academia militara din West Point pentru acte deliberate de indisciplina. In aceasta perioada publica fara prea mult succes primele sale poezii. In 1833 inregistreaza primul succes cu povestirea "Manuscris gasit intr-o sticla" (A MS. Found in a Bottle), castigand concursul organizat de revista Saturday Visitor din Baltimore. Se stabileste in Baltimore, dupa ce se casatorise in 1836 cu verisoara lui, Virginia Clemm.  Devine redactor principal al revistei Southern Literary Messenger, dar pierde postul dupa scurt timp datorita exceselor sale alcoolice. Aparitia nuvelei "Povestea lui Arthur Gordon Pym" (The Narrative of Arthur Gordon Pym) atrage atentia publicului si a criticilor, Poe devine editor asistent la revista Burton's Gentlemen's Magazine, trece dupa un an la revista Graham's Magazine, unde publica numeroase articole, povestiri si eseuri, aducandu-i reputatia unui critic competent si sever. In 1839 apare in doua volume un ciclu de nuvele "Povestiri ale Grotescului si Arabescului" (Tales of the Grotesque and Arabesque), apreciate de public dar fara succes material. In ianuarie 1845 publica in revista Evening Mirror celebrul sau poem "Corbul" (The Raven), care a provocat o adevarata senzatie. Imbolnavirea si moartea sotiei sale Virginia in 1847 ii accentueaza insa abuzul de bauturi alcoolice, Poe duce o existenta tot mai dezorganizata, care ii precipita ruina fizica si spirituala. Hotarat sa se recasatoreasca, imbibat cu opium si alcool, a plecat sa-si aduca fosta soacra la nunta, dar nu a mai ajuns la destinatie. Dupa o disparitie de cateva zile, in ziua de 3 octombrie 1849 este gasit cazut pe un trotuar in orasul Baltimore,   in stare de confuzie mintala. Moare patru zile mai tarziu intr-un spital din Baltimore, la 7 octombrie 1849, cauza mortii - ca intr-o poveste de suspans de E. A. Poe - a fost rabia (turbare). CORBUL

Într-un miez de noapte crîncen, pe cînd - ostenit şi lînced -
Meditam peste vechi tomuri - o, uitat e tîlcul lor! -
Mi-a părut, ca-n vis, că bate cineva la uşă: „Poate
E vreun oaspe ce se-abate pe la mine-ntîmplător,
Da, un oaspe care bate-n uşa mea, încetişor."
                                                  Mi-am şoptit, încrezător.

Gîndul, vai, mă mai petrece spre acel Dechemvre rece
Cînd tăciunii păreau stafii alungite pe covor.
Zorii-i aşteptam cu sete: nici un tom vreun leac nu-mi dete
Ca să uit de moartea fetei, căreia-i spuneau Lenore
Înşişi îngerii - frumoasa, luminoasa mea Lenore,
                                                  Dusă-n vecii vecilor!

Purpuriile perdele, cu foşninde catifele,
Mă făceau, ca niciodată, în adînc să mă-nfior,
Încît repetam într-una, pentru-a potoli furtuna
Inimii, zvîcnind nebună: „E vreun oaspe doritor
Să-l primesc la mine-n casă, - vreun prieten trecător.
                                                  De ce-aş fi bănuitor?"

Cînd mi-am mai venit în fire, spus-am fără şovăire:
„Domnule, sau poate Doamnă, să mă ierţi, eu te implor:
Somnul îmi dădea tîrcoale, cînd bătaia dumitale
Se-auzi, atît de moale şi atît de-nşelător,
C-am crezut că mi se pare..." Şi-am deschis, netemător,
                                                 Beznei ce pîndea-n pridvor.

Uluit ca de-o minune, am scrutat acea genune,
Plin de vise cum n-aş crede c-a visat vreun muritor,
Însă liniştea cumplită a rămas, ca-nmărmurită.Doar o vorbă-abia şoptită se-auzi prin ea: LENORE,
Iar ecoul îmi întoarse şoapta stranie LENORE -
                                                 Ce se stinse-ncetişor.

Întorcîndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,
Auzii că bate iarăşi, parcă mai stăruitor.
„Ale-oblonului zăbrele sînt de vină, numai ele!
Ia să văd, şi tainei grele adîncimea să-i măsor,
Liniştindu-mi pentru-o clipă sufletul fremătător....
                                                 E doar vîntul, vuitor."

Am deschis oblonu-n pripă şi, cu foşnet de aripă,
Un corb falnic din vechimea sfîntă, a intrat în zbor
Şi, de mine făr' să-i pese, cu-aerul unei crăiese
Sau al unui crai, purcese şi se-opri, impunător,
Pe un bust al zeei Pallas, aşezat peste uşcior, -
                                                Şi rămase - negru nor.

Pasărea abanosie-mi smulse din stenahorie
Tristul suflet, ce surîse văzînd chipul gînditor:
„Deşi creasta ţi-este cheală, tu eşti plin de îndrăzneală,
Corb cumplit din vremi de fală, - spune-mi, ce nume sonor
Ţi s-a dat pe Ţărmul Nopţii, corbule rătăcitor?"
                                               Corbul spuse: NEVERMORE.

M-a uimit peste măsură ăst cuvînt la cobe-n gură
Deşi nu prea avea noimă, - însă cărui muritor
I-a fost dat vreodat' să vadă cum o pasăre - de pradă
Sau de rînd - vine să şadă peste-al uşii lui uşcior,
Pe un bust al zeei Pallas şi, cu glas croncănitor,
                                               Îi răspunde NEVERMORE?

Proţăpit pe-acea statuie, doar atît putea să spuie,
Sufletul parcă turnîndu-şi în cuvîntul izbitor.
Alte vorbe nu-i ieşiră. Penele-i încremeniră.
Atunci buzele-mi şoptiră: „Va pleca şi el în zori,
Ca atîţia alţi prieteni şi nădejdi de viitor."
                                              Corbul spuse: NEVERMORE!

Uluit de potriveală, mi-am zis: „Fără îndoială
C-a deprins această vorbă auzind vreun bocitor
Care, urgisit de soartă, şi-a jelit nădejdea moartă
Pînă cînd, cu vocea spartă, a ajuns, răzbit de dor,
Să repete în neştire un refren apăsător -
                                              Trista vorbă NEVERMORE!"

Cum a corbului vedere încă-mi mai făcea plăcere,
Mi-am tras jilţul lingă uşă, chiar sub bustul sclipitor.
Cufundat în catifele şi în gîndurile mele,
Încercai să aflu-n ele ce vrea corbul cobitor -
Pasărea aceasta sumbră, care croncăne de zor
                                           Numai vorba NEVERMORE?

Chinuit de întrebare, căutam o dezlegare
Sub ai cobei ochi de pară, mistuit de focul lor.
Stînd cu capul dat pe spate, pradă perinei bogate
Cu luciri catifelate, îmi spuneam încetişor,
Că EA n-o să mai dezmierde perina cu-al ei căpşor
                                           Niciodată, NEVERMORE!

Îmi păru că-n aer suie o mireasmă de căţuie
Clătinată de arhangheli - călcau parcă pe covor!
Şi strigai: „Nenorocite! Prin heruvi, Domnu-ţi trimite
Vrăjile-ndelung rîvnite ca să uiţi de-a ta Lenore!
Soarbe vrăjile acestea, ca să uiţi de-a ta Lenore !
                                          Corbul spuse: NEVERMORE!

Diavole, sau zburătoare! dar proroc, pe cît se pare,
Iadul te-a trimis, ori vîntul, pe-acest ţărm îngrozitor,
În chilia mea pustie, unde Groaza-i pururi vie,
Deşi-o rabd cu semeţie,- spune-mi, dară, te implor,
Oare-n Galaad se află vreun balsam vindecător?"
                                         Corbul spuse: NEVERMORE!

„Diavole, sau zburătoare! dar proroc, pe cît se pare,
Te conjur pe Dumnezeul nostru drag, al tuturor:
Inima-mi avea-va parte, în Edenul de departe,
Să îmbrăţişeze-n moarte pe sfinţita-n veci Lenore, -
Pe-acea fată care poartă numele-ngeresc Lenore?"
                                        Corbul spuse: NEVERMORE!

„Corb sau demon! Piei odată cu-a ta vorbă blestemată!
Te întoarce în Tărîmul Nopţii, înspăimîntător!
Să nu-ţi uiţi vreo pană-n casă, mărturie mincinoasă
Ca şi vorba ta! Mă lasă! Singur să rămîn mi-e dor!
Ia-ţi din inima mea pliscul lung şi rău-prevestitor!"
                                        Corbul spuse: NEVERMOREI

Şi de-atunci, stă ca o stană, făr' să-şi mişte nici o pană,
Pe-albul bust al zeei Pallas, aşezat peste uşcior.
Cu-ai săi ochi ce scînteiază, pare-un demon ce visează,
Cînd a lămpii mele rază-i zvîrle umbra pe covor.
Şi, legat de-această umbră, nu se mai avîntă-n zbor
                                         Al meu suflet, NEVERMORE!

Alexander Pușkin

Biografie

Aleksandr Sergheevici Pușkin (rusă: Александр Сергеевич Пушкин, n. 6 iunie, S.V. 26 mai, 1799, d. 10 februarie, S.V. 29 ianuarie, 1837) a fost un poet și dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus și fondatorul literaturii ruse moderne. Pușkin a fost inițiatorul folosirii dialectului local în poeziile și piesele sale, creând un stil propriu de amestec al narațiunii cu teatrul, idila și satira — asociate cu literatura rusă și influențând major scriitorii ruși care i-au urmat.

Născut la Moscova, pe 6 iunie (26 mai, stil vechi) 1799, Pușkin se trăgea dintr-o familie de nobili de viță veche.^[4]Tatăl lui Pușkin, Sergei Lvovici Pușkin (1767–1848), era descendentul unei distinse familii nobile rusești, cu strămoși din secolul al XII-lea. Mama lui Pușkin, Nadejda (Nadia) Ossipovna Hannibal (1775–1836) avea strămoși, pe linia bunicii paterne, din nobilimea germană și scandinavă. Ea a fost fiica lui Ossip Abramovici Gannibal (1744–1807) și a soției lui, Maria Alexeievna Pușkina, iar bunicul ei patern, adică străbunicul lui Pușkin, un paj ridicat în rang de către Petru cel Mare, a fost Abram Petrovici Gannibal, născut în Eritreea.

În octombrie 1811 viitorul poet s-a înscris la școala nou înființată la Țarskoe Selo^[5], (azi orașul Pușkin) unde va studia până în 1817, când se stabilește la Petersburg și devine membru activ al cercului literar „Lampa verde”.^[6]La vârsta de cincisprezece ani publică primul poem.

În 1820 vede lumina tiparului primul său poem, Ruslan și Ludmila.^[7] Poetul devine incomod din pricina popularității și scrierilor lui antidespotice - manuscrisul Odă a Libertății. Ca urmare, în același an (1820), pentru a evita deportarea în Siberia, se mută la Chișinău unde va locui până în 1823.

După o călătorie de vară în Caucaz și în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: Prizonierul din Caucaz și Fântâna din Bahcisarai.^[8]

În 1823 se mută la Odessa, unde intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până în 1826. Cu ajutorul anumitor autorități, reușește să-i facă o vizită Țarului Nikolai I pentru o petiție cu privire la eliberarea lui, pe care o și obține. Tot atunci (1823), începe să lucreze la marele său roman în versuri, Evgheni Oneghin care va aduce triumful realismului în literatura rusă.^[9]

În revolta din decembrie 1825 la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unor insurgenți o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare Pușkin intră imediat sub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu-i interzis să călătorească sau să publice. În acest timp scrie drama Boris Godunov, pe care însă nu reușește să o publice decât cinci ani mai târziu.

În 1831 se căsătorește cu Natalia Goncearova. Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curții. Soția lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de țar, care pentru a-l umili îi oferă cel mai neînsemnat titlul de la curte.^[10]

În 1837, înglodat în datorii și în mijlocul zvonurilor despre relația amoroasă a soției lui cu aventurierul francez d’Anthes, pe 27 ianuarie Pușkin îl provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma duelului, amândoi bărbații sunt răniți, dar Pușkin mortal. Două zile mai târziu, Rusia îl pierdea pe cel mai important poet și dramaturg romantic al secolulului al XIX-lea. Guvernul, temându-se de o eventuală demonstrație politică, a mutat desfășurarea funeraliilor într-un loc mai ferit, permițând participarea unui grup foarte restrâns de rude și prieteni apropiați.^[11]

Pușkin a avut patru copii cu Natalia: Maria (născută în 1832, care este considerată un prototip pentru Anna Karenina), Aleksandr (născut în 1833), Grigori (născut în 1835) și Natalia (născută în 1836), cea din urmă s-a căsătorit, morganatic, cu un membru al familiei regale din Nassau, anume cu Nikolaus Wilhelm de Nassau și a devenit Countesă de Merenberg.

Opera literara

Poeme ·         Ruslan și Ludmila (1820) ·         Gavriiliada (1821) ·         Prizonierul din Caucaz (1822) ·         Frații haiduci (1822) ·         Fântana din Bahcisarai (1824) ·         Țiganii (1827) ·         Contele Nulin (1825) ·         Poltava (1829) ·         Căsuța din Colomna (1829) ·         Andjelo (1833) ·         Călărețul de aramă (1833) Basme ·         Povestea cu popa și argatul său Balda (1830) ·         Povestea ursoaicei (1830) ·         Povestea țarului Saltan, a feciorului său Gvidon-voevod viteazul și a frumoasei crăiese Lebăda (1831) ·         Basmul cu pescarul și peștișorul (1833) ·         Basmul cu domnița adormită și cei șapte voinici (1833) ·         Basmul cocoșelului de aur (1834) Romane în versuri ·         Evgheni Oneghin (1832)

Alexandr Puskin - Careta vietii

Desi purtând o grea povara,
Careta luneca usor.
Brav vizitiu, cu barba rara,
Ne poarta timpul parca-n zbor.

Trântiti în pernele caretii,
Preabucurosi de-orice-ntâmplari,
Strigam: -"Hai mâna-n...!"
Satui de somn si desfatari.

Dar scade râvna la amiaza.
Ne-a zdruncinat acest proclet.
Costise, râpi ne baga-n groaza.
Strigam: -"Nebune, mai încet!"

Careta-n zbor întins ne poarta.
Spre seara ne-am obisnuit.
Ajungem motaind la poarta-
Iar timpu-alearga nesfârsit. 

Alexandr Puskin - Dimineata de iarna

Ce zi frumoasa! Ger si soare.
Iubita mea, mai dormi tu, oare?
Deschide ochii larg si sari
Din somnul dulce. Iata zorii.
Acum în calea Aurorii
Ca Steaua Nordului rasari.

Aseara viscolea într-una.
Arar iesea pe ceruri luna
Din nouri, si-o asemanam
Cu-o palida, galbuie pata.
Iar tu stateai îngândurata...
Si-acuma... uita-te pe geam:

Albastru-i cerul, si covoare
De nea se-ntind lucind la soare.
Copacii în padure-s goi
Si negri. Brazii verzi se-mbraca
În stravezie promoroaca,
Si râu-i sclipitor de sloi.

Pluteste-odaia-ntr-o lumina
De chihlimbar, si soba plina
Trosneste. E placut aici;
Visarea lânga foc e buna...
Dar dac-as spune-acum sa puna
Pe roib la sanie?... Ce zici?

Pe pârtii sa zburam, departe,
Pe unde calu-o sa ne poarte
Atât de zbuciumat în frâu:
Pe câmpul cu zapada groasa,
Si prin padurea ieri stufoasa;
Si pe la mult iubitul râu. 

Paul Constant (Paul Constantinescu), poet şi prozator

Paul Constant (pseudonim al lui Paul Constantinescu; 29 ianuarie 1895, Craiova - 9 noiembrie 1981, Sibiu) este un poet şi prozator. Era unul dintre numeroşii copii ai Eufrosinei şi ai meşterului plăpumar Dumitru Constantinescu. După absolvirea Şcolii su­perioare de comerţ „Gh. Chiţu" din Craiova, se angajează la o bancă de credit (1912-1913). Plictisindu-se curând de viaţa anostă de amploiat, pleacă în satul Gârcov (judeţul Romanaţi), ca învăţător suplinitor (1914-1915). Luat la armată, din 1915 se instruieşte la Şcoala Militară de Ofiţeri din Bucureşti, dar ezită, la încheierea stagiului, să urmeze o carieră ostăşească. Nu se înveşniceşte nici în funcţia de contabil la Percepţia din Caracal (1918-1919). Demisionează şi îmbracă uniforma de ofiţer la garnizoana din Fălciu (1919-1920), de unde se mută la Şcoala de Cavalerie din Sibiu, stabilindu-se, în 1921, în acest oraş. Se pensionează cu gradul de colonel.

Era încă elev când, în 1911, îşi vede publicată o schiţă umoristică în „Veselia". Cu versuri, proză, articole avea să mai colaboreze (semnând şi cu pseudonimele Silex şi Tudor Praştie) la „Adevărul literar şi artistic", „Romanaţul", „Braşovul literar şi artistic", „Acţiunea", „Pagini literare", „Familia", „Ramuri", „Universul literar", „Vremea", „Scrisul bănăţean" şi altele, printre care „Tribuna", „Astra" şi „Transilvania". În asociere cu Şt. N. Ricman scoate la Caracal periodicul „Vremea" (până în 1931 figurând numai el ca director), iar cu Eugen Constant, la Sibiu, „Provincia literară" (1932-1934) şi „Armonia literară". A contribuit la întemeierea grupării sibiene „Thesis" (1931). Alături de Şt. N. Ricman, Fr. Iosif, V. Enescu, semnează o monografie a judeţului Romanaţi. Ca profesor de administraţie şi legislaţie militară, a întocmit, singur sau în colaborare, manuale didactice. O piesă, Colivia cu sticleţi, i-a fost jucată la teatrul din Sibiu (1946); alte comedii, uşurele, au rămas în manuscris.

În volumul Poezii (1926), editat împreună cu fraţii lui, Eugen şi Savin, poemele lui Constant sunt grupate sub titlul Litanii pentru cei uitaţi. E aici un lirism estompat, în care, fără stridenţe, dar şi fără culoare, sunt plânşi cei necăjiţi, suferinzi, înfometaţi, lipsiţi de un adăpost şi de o mângâiere. În deriva tristă a soartei lor, „gloata de epave" (un vagabond, un cerşetor etc.) păstrează, sfielnic, „fărâme de nădejdi". Tristeţea sporeşte în Ceasuri ostenite (1930), preschimbându-se în durere şi deznădăjduire. De fapt, se accentuează poza, aceea a unui „suflet înrăit şi păcătos". Hazlii, dar nu din cale-afară, sunt „schiţele şugu­beţe" ale lui Constant (Măşti pentru muzeu, 1931, În litera legii, 1933, Zugrăveli, 1935, Mărturisirea unui inculpat, 1935, Oameni cu cioc, 1939).

Volumele Măşti pentru muzeu (1970) şi Colivia cu sticleţi (1977) au o factură antologică. „Tărăşeniile", de un comic minor, se petrec într-un târguşor amorţit, înecat în plictis, unde doar câte o gâlceava, vreun adulter sau nesfârşita trăncăneală de la berărie par să împrăştie, pentru moment, monotonia. Şi totuşi, bârfa, scandalul, ofensele care duc la pălmuiri sonore nu alungă „tirania unei vieţi idioate". Totul se precipită spre farsă. Sinuciderile, bineînţeles, nu izbutesc, duelurile pe chestiuni de onoare au rezolvări burleşti, iar procesele, la tribunal, sunt lovite de caraghioslâc. Mici dezastre caricaturale provoacă „încurcala", confuzia, care, luxând stereotipii, declanşează în schimb o stare de nervi de un rizibil crescător. Tot necazul cu hazul lui.

Grozave îngrijorări stârneşte, în cazarmă, iminenţa unei inspecţii. Speriaţi să nu greşească, zeloşii maiori şi căpitani o cam scrântesc. Temându-se să nu fie daţi afară din slujbă, obscurii „impiegaţi" trăiesc şi ei într-un stres continuu şi orice ieşire din obişnuit îi alarmează. De altfel, în orăşelul searbăd, o întâmplare cât de măruntă poate lua imprevizibile proporţii. Arhivari cu nasul veşnic în hârţoage, contabili tipicari, grefieri umili, medici escroci, magistraţi flecari, cucoane cu pretenţii formează, cu metehnele şi apucăturile lor de un ridicol care, uneori, mai că înduioşează, pestriţa societate din mediul cenuşiu unde au loc asemenea nostime pătăranii „din vremea gramofonului". Cu exersat simţ de observaţie, Constant şarjează pentru a-şi distra cititorul, dar, forţând nota, unele situaţii apar ca fiind trase de păr.

Acţiunea romanului Mia (1936; Premiul Academiei Române) se desfăşoară tot într-un colţ de provincie. Foiesc şi aici eternii slujbaşi năclăiţi în rutină, veştejindu-se în „sfoiagul scriptelor" şi tocându-şi timpul în glume insipide şi inepte cancanuri. Dând din coate şi pândind oportunităţile care convin lipsei lui de scrupule, tuciuriul Sofronie Lăzărescu se cocoaţă din treaptă în treaptă, ajungând cogeamite deputat. Nimeni şi nimic nu-l mai clinteşte apoi pe şarlatan, chiar dacă, dezmeticiţi într-un târziu, fraieriţii sar să-l demaşte. Arivistul, încă o „mască" pentru „muzeul" pe care Constant şi-l dorea vizitat măcar pe timp urât.

Cu o documentare minuţioasă, dar şi cu o economicoasă investiţie de fantezie, Constant alcătuieşte trei romane cu haiduci şi cu panduri, plasate în vremea lui Caragea: Iancu Jianu (1940), Haiducii (1957), Tudor Vladimirescu (1960). Dominat de un maniheism ireductibil, naratorul pune în stare de conflict două tabere: jefuitorii, încărcaţi de grele păcate, şi masa de nevoiaşi, care printre vaiete şi blesteme îndură necurmatele silnicii. Din ura mocnită creşte „volbura mâniei" şi din cătun în cătun se întinde un „duh al răzvrătirii". Împotriva „câinilor de boieri" se ridică haiducii, olteni aprigi, care dau norodului speranţa izbăvirii. Însă vremurile sunt încă potrivnice, şi dacă legendarul Iancu Jianu şetrarul se dă prins până la urmă, resemnându-se să devină un gospodar potolit, slugerul Tudor, pornit să schimbe „rânduiala", cade ucis mişeleşte. Epicul vioi, deşi fără suflu, ticsit cu o puzderie de amănunte ce aspiră să imprime naraţiunii un colorit de epocă, este servit de un limbaj care se vrea cronicăresc, şi în mimetismul lui e de o plasticitate căutată, arhaizant peste măsură.

Povestiri istorice „din zilele revoluţiei din 1848", din vremea răscoalei de la 1907 şi mai de demult conţin volumele Stâlpi de foc (1967), Primăvară, focuri şi gloanţe (1973), Volburi peste veacuri (1973). Lăsându-se în voia unui tendenţionism vârtos, prozatorul strecoară sugestia că în revoltele năpăstuiţilor contra boierimii lacome şi „îndobi­tocite" sălăşluieşte „acel duh al comunismului" ce va să vină. Istorisirile sunt incolore, figurile desprinse din file de letopiseţ nu au contur, singurul merit al acestor evocări fiind acela că ele încearcă să resuscite, pentru cei tineri, crâmpeie de istorie.

Opera

• Litanii pentru cei uitaţi, în Eugen, Paul şi Savin Constant, Poezii, Craiova, 1926;

• Ceasuri ostenite, Caracal, 1930;

• Măşti pentru muzeu, Caracal, 1931;

• În litera legii, Sibiu, 1933;

• Zugrăveli, Craiova, 1935;

• Mărturisirea unui inculpat. Schiţe pentru timp urât, Sighişoara, 1935;

• Râia, Craiova, 1936;

• Oameni cu cioc, Craiova, 1939;

• Iancu Jianu, Bucureşti, 1940; ediţia Bucureşti, 1969;

• Haiducii, Bucureşti, 1957;

• Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1960;

• Stâlpi de foc, Bucureşti, 1967;

• Măşti pentru muzeu, Bucureşti, 1970;

• Primăvară, focuri şi gloanţe, Bucureşti, 1973;

• Volburi peste veacuri, Bucureşti, 1973;

• Colivia cu sticleţi. Întâmplări din vremea gramofonului, îngrijită şi prefaţă de G. Nistor, Timişoara, 1977.

Matei Vişniec

Biografie

Matei Vişniec este născut în 1956 în România. Copilăria şi-a petrecut-o la Rădăuţi. Tatăl era contabil iar mama învăţătoare. Familia sa a avut experienţa dureroasă de a i se fi confiscat pamântul pe care-l deţinea şi îl lucra. De mic observă că trebuie să adopte la şcoala şi mai târziu în viaţa activă o ideologie de care ştia că nu este chiar aşa de perfectă şi de adevarată. Această diferenţă între realitate şi modul în care este înfăţişată realitatea, cum ar fi spus tatăl său contabil, între scriptic şi faptic, va fi inspiratoarea multora din piesele sale.

Din copilărie într-un oraş în genul acelora "în care nu se întâmplă nimic" cum spunea Minulescu i-a rămas o amintire de neuitat: spectacolul circului în turneu la Rădăuţi. Spectacolul plin de culori, pe scenă, în direct, i-a trezit gustul pentru reprezentaţia teatrală. Îi va inspira ideea piesei Angajare de clovn Se mută apoi la Bucureşti unde are acces la toate bibliotecile, toate formele de scriere, la literatura clasică şi modernă. Sensul invers nu era valabil, cenzura îi interzice unele texte, limitându-i creaţia. Piesele scrise între 1977 şi 1987 au fost cenzurate şi circulau pe ascuns, doar poemele îi erau publicate. După 1989 devine autorul cel mai jucat în România, în Bucureşti şi în provincie, la radio şi la televiziune. În octombrie 1996, Teatrul Naţional din Timişoara organizează un festival "Matei Vişniec" cu 10 din piesele sale, prezentate de către 12 trupe teatrale. Este specificat şi în manualele şcolare.

Din 1987 trăieşte în străinătate. În Parisul visat de atâţia români este la început inhibat de o limbă pentru care trebuie să se întoarcă la şcoală pentru a-i învăţa declinările şi conjugările.

Din 1992 piesele lui Matei Vişniec se joacă în străinătate, "Les chevaux à la fenêtre", în Franţa şi "Petit boulot pour vieux clown", la Bienala de Teatru din Bonn. Ulterior, 20 de piese au fost jucate în Franţa (Théâtre de l'Est Parisien, Théâtre du Guichet Montparnasse, Théâtre du Rond-Point, Studio des Champs-Elysées...)

Începe o bogată activitate de jurnalist. Viaţa poate fi privită doar prin prisma cruzimii ce se degajă din Ťultimile ştiriť pe care trebuie să le transmită publicului la postul de radio unde este angajat la Paris. Creaţia sa literara găseste aici surse de inspiraţie, de exemplu în războiul din Bosnia (Du sexe de la femme comme champ de bataille dans la guerre en Bosnie) dar apare şi pericolul de a nu mai crea, de a nu avea alte subiecte.

Acum ştiu de ce 

Din buzunarele mortului s-au scurs
două fire subţiri de sînge
da, omul acesta îşi ţinea în buzunare
două păsări mici pe care le-a strivit în cădere

acum se ştie de ce omul acesta
îşi ţinea toată ziua mîinile în buzunare
ori de cîte ori se ducea în parc să se plimbe
umerii îi tremurau gîtul i se umplea de
sudoare

noi îl salutam el răspundea liniştit şi tandru
uneori mai schimbam cîte o vorbă
el, cu mîinile în buzunare, frămînta
gîtul celor două păsări

acum se ştie de ce omul acesta
nu-şi ridica niciodată pălăria acum
se ştie de ce întotdeauna
se temea de ploaie

Automatul de limonadă 

Eu sînt automatul de limonadă
iată, am ajuns la conştiinţa de sine
sînt viu, domnilor, nu rîdeţi
prin meditaţii şi exerciţii subtile
am ajuns ceea ce sînt

dar am o singură întrebare
este adevărat că în partea opusă a străzii
se află o gaură neagră, imensă
care înghite mii de ace cu gămălie
în fiecare secundă?

această întrebare mă tulbură
poate că mai sînt lucruri pe care
nu le înţeleg eu, domnilor
am avut o copilărie grea şi întunecată

Calul îl veghează plin de tristeţe 

Eram singur în mijlocul străzii
sub burta calului meu
eram întins pe caldarîm
iar calul meu se uita la mine, se mira
nu mă mai văzuse niciodată mort

trecătorii întorceau cîte puţin capul
priveau cu coada ochiului şi spuneau
ce frumos, călăreţul a murit
iar calul îl veghează plin de tristeţe

dar nu era aşa calul meu
mă adulmeca doar nelămurit
încerca să mă atingă cu botul său umed
trecătorii îşi spuneau ce frumos
călăreţul a murit iar calul
încearcă să-l îndrepte cu faţa în sus

dar nu era aşa, calul meu
s-a plictisit repede de tăcerea mea
şi m-a părăsit acolo, pe caldarîm
a luat-o încet de-a lungul străzii

TEATRU/FILM 29 Ianuarie

Romeo si Julieta de William Shakespeare -- regia artistică_ Mihai Zirra: http://youtu.be/Ni3hVB5Q1aA.

Anton Pavlovici Cehov

Chibritul suedez - A.P.Cehov: http://youtu.be/PF8hiMj3k2Y.

Cu Oana Pellea (teatru: "Visul unei nopţi de vară", "Îmblînzirea scorpiei"; film: "Vulpe vînător", "Stare de fapt")

Biografie Oana Pellea

Oana Pellea (n. 29 ianuarie 1962 în București) este o o actriță română de teatru și film.

Oana Pellea s-a născut la 29 ianuarie 1962 în București. Este fiica Domnicăi Mihaela, născută Policrat, și a actorului român Amza Pellea (7 aprilie 1931 — 12 decembrie 1983).

Actrița a studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, actualul UNATC și a terminat studiile în promoția 1984, la clasa prof. Sanda Manu. Colegii săi de promoție au fost Carmen Trocan, Mioara Ifrim, Luminița Stoianovici, Răzvan Popa, Cristian Rotaru, Adrian Păduraru și Claudiu Istodor. Din clasa condusă de Olga Tudorache, colegii de generație au fost Carmen Tănase, Bogdan Gheorghiu, Carmen Ciorcilă, Marina Procopie, Radu Duda, Mihai Verbițchi, Patricia Grigoriu și Dan Bădărău.

Majestatea Sa Regele Mihai I al României i-a acordat Oanei Pellea decorația Crucea Casei Regale a României la 25 Octombrie 2012.

Academia Română i-a acordat Oanei Pellea premiul Aristizza Romanescu pentru cariera teatrală și cinematografică la 16 decembrie 2010.

Oana Pellea a primit de două ori titlul de cea mai bună actriță de teatru din România. Oana Pellea a câștigat de două ori premiul Uniunii Oamenilor de Teatru din România (UNITER) pentru cea mai bună actriță și i s-a acordat premiul Fundației Culturale Române pentru Carieră Internațională Remarcabilă.

Oana Pellea a primit numeroase premii internaționale pentru rolul principal din Stare de fapt, regia Stere Gulea, inclusiv premiile pentru Cea mai bună Actriță la Festivalul de Film de la Geneva, premiul Orașului Geneva, la Festivalul Filmului Politic de la San Marino și la Festivalul Internațional de Film "Vulturul de Aur" din Batumi, Georgia. Munca sa cinematografică a inclus "Unde la Soare e frig" al lui Bogdan Dreyer, la fel ca și filmele regizate de Alexandru Tatos, Dan Pița, Stere Gulea și Ion Popescu Gopo

În perioada 1984–1987 a fost actriță la Teatrul din Piatra Neamț. A jucat la Teatrul Bulandra din 1987 până în 1999 și a participat la numeroase turnee din America de Nord, America de Sud, Japonia și Europa. Din 1999, Oana Pellea este liber profesionistă. Performanțele sale notabile au inclus, printre altele, rolurile Mașei din Trei surori a lui Cehov, al lui Lucius din "Iulius Cezar" de W. Shakespeare — pentru care i-a fost acordat Premiul Criticii Internaționale pentru „Cea mai bună actriță”. Alte roluri importante în teatru: Julieta din Mefisto a lui Klaus Mann, Catarina din producția lui Mihai Măniuțiu, Îmblânzirea Scorpiei după Shakespeare și Drussila din Caligula a lui Albert Camus, Timpul din Poveste de iarnă a lui Shakespeare, în regia lui Aleaxandru Darie.

Cariera Oanei Pellea cuprinde peste 50 de roluri importante în teatru și 20 în film.

În 2006 a jucat alături de Clive Owen în filmul "Children of men", în regia lui Alfonso Cuaron (OSCAR 2013) , produs al studiourilor Universal Picture. Acest film a fost realizat în întregime la Londra și a fost nominalizat pentru premiile Oscar la 3 categorii.

În 2007 a fost distribuită în producția britanică "I really hate my job", regia Oliver Parker.

În 2007 a fost distribuită în producția americană "Fire and Ice", regia Jean-Christophe Comar ("Pitof").

Este prezentă, într-un rol important, în distribuția filmului "Biblioteque Pascal", în regia lui Szabolcs Hajdu [1].

Oana Pellea joacă în româna, franceza, engleza și italiana, participând la numeroase producții internaționale, inclusiv producția româno-franceză "Ioana d'Arc-Extrase dintr-un dosar" și producția teatrală francezo-canadiană, în regia lui Marc Doré Mă tot duc, aici alături de Sandu Gruia.

Oana Pellea a avut onoarea de a reprezenta România la mai multe festivaluri internaționale de teatru inclusiv la festivalul anual al Uniunii Teatrelor Europene, Festivalul Klang Bogen de la Viena, Festivalul Internațional Francofon din Franța și Festivalul Americilor din Canada. Face parte din Jurii internaționale de film.

Începând cu stagiunea 2004-2005, joacă la teatrul Bulandra în spectacolul "Scaunele", la Teatrul Foarte Mic în spectacolul "Mă tot duc" și la teatrul Metropolis în "Buzunarul cu pâine".

La 13 mai 2009, Oana Pellea a primit Marele Premiu al Festivalul Comediei Românești "FestCO", ediția a VII-ea pentru "Cel Mai Bun Spectacol" cu piesa "Buzunarul cu Pâine" de Matei Vișniec, traducerea Virgil Tănase. Titlul piesei în franceză este "Du pain plein les poches".

În iunie 2009 a apărut prima carte semnată Oana Pellea la editura Humanitas: "Jurnal 2003-2009". ^[1]

"Jurnal 2003-2009" devine Cartea cea mai bine vândută a Editurii Humanitas cu peste 15.000 de exemplare cumpărate în mai puțin de trei luni (august 2009), iar în octombie (același an) "Jurnalul" ajunge la un tiraj record de 32.000 de exemplare

În martie 2010 Oana Pellea revine pe scena Teatrului Bulandra cu rolul Tanti Roz din Oscar și Tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmidt.

În noiembrie 2011 joacă în Vocea Umană de Jean Cocteau în regia Sandei Manu, la Teatrul Metropolis, rol pentru care este nominalizată la premiul UNITER pentru cea mai buna acriță.

2014 premiera spectacolului N(AUM) în regia Mariana Cămărășan. Spectacol invitat la festivaluri din țară și din străinătate. Se joacă la Teatrul Mignon din București.

2015 premiul Omul Anului la secția Actor, premiu oferit de Ziarul Cotidianul.

Filmografie:

• 2018: Moromeții 2 - Fiica
• 2018: Triplusec - Diriginta
• 2018: Noua viață a lui Kron- film Disney: Cârciumăreasă (voce versiunea română)
• 2015: The Gambler - Sophie Schwartz
• 2014: Uniți, salvăm - Ioana Constantinescu
• 2010: Biblioteque Pascal, regia Szabolcz Hajdu
• 2008: Fire and Ice: Cronica Dragonilor - regina Rimini
• 2007: Cu un pas înainte, regia Bogdan Tiberiu Dumitrescu
• 2007: I Really Hate My Job, regia Oliver Parker, Rita
• 2007: Youth Without Youth / Tinerețe fără tinerețe
• 2006: Children of Men, regia Alfonso Cuaron, Marichka
• 2005: Păcatele Evei, regia Adrian Batista
• 2006: Fehér tenyér, Mom: aka White Palms (International: English title)
• 2004: Camera ascunsă, Pusi: aka Never Enough (International: English title)
• 2003: Haute tension, Alex's Mother: aka Switchblade Romance (International: English title) (UK: DVD box title) aka High Tension (USA)
• 1995: Stare de fapt' - Alberta Costineanu
• 1994: Nostradamus, Landlady: aka Nostradamus - Prophezeiungen des Schreckens (Germany)
• 1993: Vulpe - vânător :aka Fox: Hunter (International: English title: informal literal title)
• 1992: Visul / Visul - Portret Liviu Ciulei (1992) - ea insasi
• 1991: Unde la soare e frig aka Da, wo die Sonne kalt ist (Germany: alternative title) aka Where It Is Cold in the Sun (International: English title: informal literal title)
• 1990: Cine are dreptate? - Lidia Dumitru
• 1990: François Villon - Poetul vagabond - coproducție franco-germano-română, 2 serii
• 1989: Maria Mirabela în Tranzistoria - mama fetițelor
• 1989: With Love, Rita (TV)
• 1984: Acasă
• 1984: Der Mann mit dem Ring im Ohr
• 1983: Faleze de nisip
• 1983: Râdeți ca-n viață
• 1982: Concurs

Concurs (1982) film de Dan Pita (full): http://youtu.be/3lyN185u2Sg.

Cu Florin Călinescu, director al Teatrului Mic din Bucureşti (film: "E pericoloso sporgersi", "Prea tîrziu")

Biografie

 Nascut pe 29 aprilie 1956 actorul a fost mult apreciat pentru rolurile lui din teatru si film . A terminat Institutul de Arta teatrala si Cinematografica "Ion Luca Caragiale" si a debutat in film in 1981 in drama "Lumini si umbre" 

Dupa evenimentele din 1989 a fost realizatorul multor emisiuni Tv: Sport, Pro tv si Tele 7 ABC, Realitatea, ProTv etc. a intrat in politica candidand pentru postul de senator din partea PNL, a devenit directorul Teatrului Mic, 2005 si in 2007, actorii Teatrului Mic l-au acuzat pe regizor ca a adus pe scena teatrului „modelul Vacanta Mare“ prin montarea piesei „Razboi cu Troia nu se face“ si au cerut demiterea lui Florin Calinescu....

Ce face Politica din Om!  

Anmary, actrita Ana-Maria Calinescu , cu care Florin are doi copii, LUCA si PETRU ce studiaza in Marea Britanie, si au jucat impreuna la Teatrul Mic de la sfirsitul anilor ‘80 pina in 1996, cind doctorii i-au depistat maladia (cancer la gat ) si (potrivit unor surse din teatrul condus de Calinescu, Ana-Maria a disparut dintre noi chiar in ziua cind implinea 47 de ani si 27 de ani de casnicie). Actorii care au lucrat cu Ana-Maria Calinescu, de-a lungul timpului, si-o amintesc ca un om foarte discret si un adevarat profesionist. Cristian Iacob i-a fost coleg in "Don Quijote" de Mihail Bulgakov. "Era un etalon al blindetei", a povestit Iacob. "Un om care nu vorbea deloc urit, nu numai ca nu vorbea urit de cineva, dar nici macar nu vorbea trivial vreodata. Un om discret si sincer. Tin minte ca juca Chelareasa, asta a fost oricum singura data cind am jucat impreuna. A fost un coleg minunat. Am stat la vorbe multe si frumoase cit am lucrat impreuna", a mai spus Cristian Iacob. In acelasi spectacol, unul dintre colegii Anei-Maria Calinescu a fost Claudiu Istodor. "Am cunoscut-o pe Ana-Maria Calinescu in scoala", a povestit el. "Era cu doi ani mai mare decit mine, ea a terminat in 1982 si eu in ‘84". 
Prima data a jucat intr-un film, "Dreptate in lanturi" a lui Dan Pita, unde facea un rol foarte bun. Este despre haiducul Pantelimon (Ovidiu Iuliu Moldovan era actorul principal), iar ea era sotia lui", a adaugat Istodor. 

Actrita s-a ascuns de presa in toti anii de celebritate ai sotului ei si a ramas departe de ochii curioriosilor chiar si in aceste ultimele zile.

In prezent om politic, ( in 2008 a candidat pentru fotoliul de senator de Arges), om de televiziune(1996 - 2000 realizator de emisiuni ProTv., 2001 - 2003 directorul Televiunii 7 ABC, 2003 directorul cotidianului "Stirea zilei, 2003 - 2004 realizatorul emisiunii "Procesul Etapei", 2005 - 2007 realizatorul emisiunii "Om de la Om"...) si om de afaceri ( prin achizitionarea a unui pachet de 51% din firma FULMED din MEDIAS, proprietar de restaurant, afaceri in domeniul Optic...)s-a transformat din actor in un alt om, un om ce vrea sa-si implineasca visurile si face totul pentru asta.

Mason sau nu, actorul e de neclintit în convingerile sale. Spune că viaţa lui a ajuns în punctul în care nu-l mai lasă să fie atent la comedie; cu toate acestea, se amuză de etichete ca „tiranul“ de la Teatrul Mic, pentru că simţul umorului i-a rămas intact. 

De ce nu mai joaca? Iata-i raspunsul dat in cotidianul Adevarul :" În general, eu am făcut comedie. Dar în viaţă apar necazurile... cu soţia mea, cu maică-mea... încet, încet nu mai e o viaţă care să te mai lase să fii atent la comedie şi la artă. Nu cred că o să mai revin vreodată. Trăiesc, respir, merg din colo-ncoace, dar comedie de dimineaţă până seara nu ştiu dacă îmi mai vine să fac."

Clipa de singuratate: http://youtu.be/Y2DV2aVIRlU.

Cu Marian Hudac, actor de comedie (teatru: „Ondine”, „Bădăranii”, „Coana Chiriţa”)

Biografie

Actorul de comedie Marian Hudac s-a nascut la 20 septembrie 1934 in Bucuresti.

Cariera:

Dupa absolvirea liceului, in 1952, a fost admis la Institutul de Teatru si Cinematografie din Bucuresti dar a fost eliminat din cauza dosarului, caci avusese o ruda care nu iubea comunistii.

A trebuit sa se angajeze si a lucrat intr-o uzina, si-a facut stagiul militar, a fost iar strungar din nou, pana cand a reusit sa intre la teatru. 

A absolvit in 1961 Universitatea de Arta Teatrala si Cinematografica la clasa profesorului Fintesteanu, avandu-i ca asistenti pe Sanda Manu, Dem Radulescu si Alex Lungu. A fost repartizat la Teatrul National din Bucuresti si a jucat aici pana la sfârşitul vieţii. A interpretat numeroase roluri in piese ca: Un fluture pe lampa de Paul Everac, D 

anton de Camil Petrescu, Cyrano de Bergerac de Edmond de Rostand (Cyrano), Nu te joci cu dragostea de Alfred de Musset (Parintele Blasius), O scrisoare pierduta de I.L. Caragiale (Farfuridi), Sosesc diseara de Tudor Musatescu, Jocul de-a vacanta de Mihail Sebastian, Castiliana de Lope de Vega, Imblanzirea scorpiei de W. Shakespeare, Zbor deasupra unui cuib de cuci de Dale Wasserman, Tartuffe de Molière, etc.

A apărut la televiziune in numeroase scheciuri si scenete, precum si in programele speciale de revelion. A avut mare succes cu La doctor, jucata împreuna cu Marin Moraru, Un vânător vânat, cu Radu Stoenescu, Hoţul, cu Virgil Ogăşanu, Vreau o bască!, etc, precum si in adaptări pentru televiziune ale unor spectacole de teatru cum a fost Nu-ti platesc, o adaptare a piesei Non ti pago de Eduardo De Filippo.

A jucat in lung metrajele Răpirea fecioarelor (1968), in rolul lui Hrisanti, Tufă de Veneţia (1976), Grabeste-te încet (1981), Invisible: The Chronicles of Benjamin Knight (1994), ca Pig Man, in filmele pentru televiziune Sosesc de la Paris (1977), Hangita (1983), in Cucoana Chirita si Chirita in Iaşi.

Marian Hudac a fost casatorit cu balerina Marina Hudac. 

A murit la 29 ianuarie 1996, la 62 de ani.

Cucoana Chirita HQ: https://youtu.be/I93_5c_V9MQ.

Cu Matei Gheorghiu, "Citadela sfărâmată" şi "Numele trandafirului"

Citadela sfarimata film complet HD: https://youtu.be/2jWX0Q_DOGI.

Feliks Falk - Actritele

SFATURI UTILE 29 Ianuarie

CÂTEVA CUVINTE DESPRE PLOMBE DENTARE

   Dr. Gabriela Stefan, medic specialist stomatologie generala, Policlinica „Sf. Maria" Iasi: „Exista mai multe motive posibile pentru o astfel de  situatie * de exemplu, la persoanele stresate care scrasnesc din dinti, obturatiile cedeaza in timp Sau poate obturatia, fiind prea mare, nu are aderenta pe peretii dintilor. Salivatia abundenta este un alt motiv pentru ca se interpune intre materialul folosit la plombarea dintelui si acesta din urma. Orice cabinet ar trebui sa ofere o garantie de 6 luni pentru obturatii. Asta inseamna ca orice problema aparuta in acest interval, legata de dintele asupra caruia s-a facut interventia, va fi rezolvata gratuit de catre medic. Teoretic, plombele au durabilitatea normala de 8-15 ani. Dar, de multe ori apar probleme deoarece nu se practica o igiena dentara corecta si constanta: aceasta inseamna spalatul corect pe dinti de 3 ori pe zi plus  vizite periodice la stomatolog. Trebuie  sa ne spalam pe dinti de cel putin de trei  ori pe zi, astfel incat sa nu lasam resturile alimentare sa actioneze asupra dintilor. Atentie la alimentatie. Alimentele colorate (vin rosu cafea, ceai) schimba culoarea plombelor, iar alimentele foarte dure (covrigi, seminte, alune, nuci) le pot disloca. Cele mai eficiente miscari la un periaj corect sunt cele de sus in jos, urmate de o clatire abundenta. Dintii si suprafetele dentare trebuie periate timp de 3 pana la 5 minute. Si gingiile si limba trebuie periate consecvent, asa cum ne periem si dintii, pentru ca bacteriile raman cantonate si pe aceste suprafete. Atentie: 80% dintre problemele dentare tin de igiena incorect efectuata; restul de alimentatie, mediul in care traim si muncim (de exemplu, brutaii, patiserii, cofetarii, cei din industria chimica, in general cei care lucreaza in medii cu tot felul de pulberi sunt predispusi la carie dentara)".

-----

Tipurile de plombe 

* Plombele pot fi de amalgam, din rasini de compozite, din ionomeri de sticla, din aliaje de aur sau plombe inlay si onlay.

* Plombele de amalgam sunt  cele mai accesibile si de durata (15 ani) dar au dezavantajul ca nu redau dintelui aspectul natural. Provoaca rar reactii alergice.

* Plombele din rasini de compozite sunt de culoarea dintelui si au in componenta un amestec plastic umplut cu sticla. Au o durata de viata de aproximativ 8-10 ani. Pot provoca sensibilitate dentara datorita absorbirii nervilor in dentina tubulara.

* Plombele din ionomeri de sticla pot fi folosite doar acolo unde dintii nu sunt supusi unor presiuni ridicate datorita ocluziei. Emana o cantitate mica de flour favorabila pentru dintii sensibili. Nu rezista la fracturi si de aceea se folosesc doar in cazul plombarii frontale sau a radacinilor dentare.

* Plombele din aliaj de aur sunt rezistente la uzura, fracturare, coroziune sau matuire. Nu ofera aspectul natural al dintelui, dar sunt bio-compatibile si protejeaza dintii opusi.

* „Inlay"-urile si „Onlay"-urile sunt plombe albe din portelan, rezistente, solide, de culoarea dintelui. Se folosesc cand un dinte este prea afectat pentru o obturatie obisnuita dar nici nu are nevoie de o coroana. Sunt special facute pentru suprafata de frecare a molarilor.

-----

Cum imi albesc o plomba care s-a innegrit?

Plombele de amalgam sau din rasini nu pot fi albite. Cel mai bine este ca acea plomba sa fie inlocuita. Asta dupa ce s-a facut o albire prealabila pentru a asigura o culoare imbunatatita a dintilor naturali. 

Sucul care îți arde grăsimea din jurul taliei (Agenda Ta De Sanatate)

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 29 Ianuarie

1.  Suna soneria. Sotia disperata se roaga:
- Doamne, fa sa dispara amantul, iar sotul sa nu stie nimic. La care un glas din inalturile cerului spune:
- Bine, fie... te scap... dar cand o sa mori o sa ti se traga de la apa. Sotia a fost bucuroasa ca a scapat de amant, gandindu-se ca in ceea ce priveste apa va avea grija si se va feri. Peste un timp apare o oferta de nerefuzat pentru o croaziera pe mare, impreuna cu toate prietenele ei. Se duce femeia in excursie, cand deodata incepe o furtuna. Femeia iar se roaga:
- Doamne, stiu ca mi-ai spus ca o sa mor din cauza apei... dar acum, gandeste-te... sunt atatia oameni nevinovati... pentru mine o sa omori toti oamenii de pe acest vas? La care glasul raspunde:
- De-ai sti de cati ani ma chinui sa va adun pe toate...

2.  Bula era in pat cu noua lui cucerire.
La un moment dat Bula ii spune:
– Draga mea, cred ca este timpul sa facem si noi dragoste! De cand ne cunoastem nu am facut amor deloc, au inceput sa urle hormonii in mine de atata nerabdare!
Ea se uita frumos la el si ii spune:
– Sigur ca da! Sunt pregatita, dar vreau sa aud cele trei cuvinte magice de la tine, si o sa ma ai toata noaptea!
Bula cand aude spusele fetei isi da repede pantalonii jos si spune:
– STAI PE SPATE!

GÂNDURI PESTE TIMP 29 Ianuarie

Misterul zâmbetului muzei lui Da Vinci, Mona Lisa, DEZLEGAT de cercetătorii britanici

Cercetătorii britanici care au examinat tablourile Mona Lisei și cel al ”Frumoasei Principese” susțin că au descoperit secretul din spatele zâmbetului creat de celebrul pictor Leonardo da Vinci, conform tabloidului Daily Mail.

Astfel, studiul specialiștilor dezvăluie că în tabloul Giocondei, pictat în secolul XV, da Vinci ar fi folosit un truc inteligent pentru a-i păcăli pe cei care privesc pictura.

Practic, amestecul de culori folosit de Leonardo da Vinci ar fi fost creat astfel încât forma gurii să se schimbe în funcție de unghiul din care este privit tabloul. 

Astfel, dacă cel care privește tabloul se află în fața acestuia, zâmbetul Mona Lisei nu poate fi sesizat, însă dacă privitorul își schimbă poziția, poate vedea, indirect, un mic zâmbet, arată cercetările realizate de Universitățile Sheffield Hallam și Sunderland.

Tehnica utilizată se numește ”sfumato” și poate fi observată în ambele tablouri, susțin cercetătorii. 

"Întrucât zâmbetul dispare de îndată ce privitorul încearcă să îl ”prindă”, am numit această iluzie vizuală "zâmbet imposibil de prins", au explicat cercetătorii universității Sheffield Hallam, Alessandro Soranzo și Michelle Newberry, într-o lucrare publicată în revista Vision Research.

Lisa Gherardini (1479 - 1542), cunoscută şi sub numele Lisa del Giocondo, s-a căsătorit cu un bogat comerciant de mătase din Florenţa. Ea este considerată de mulţi experţi modelul după care a fost realizat celebrul portret al Giocondei, expus la Muzeul Luvru din Paris, chiar dacă identitatea modelului nu a fost niciodată stabilită oficial.

Celebrul tablou rămâne învăluit de mister şi inspiră, din acest motiv, ipoteze dintre cele mai diverse. Câţiva cercetători italieni au afirmat, la un moment dat, că un bărbat tânăr a servit drept model pentru portretul Giocondei, o teorie întâmpinată cu mult scepticism de experţii de la Luvru.

Portretul Mona Lisei este o pictură în ulei realizată pe un panou din lemn de plop, între anii 1503 şi 1505, şi reprezintă un bust, probabil cel al florentinei Mona Lisa del Giocondo.

Gioconda este unul dintre puţinele tablouri atribuite în mod cert artistului Leonardo da Vinci.