MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
JOI 21 FEBRUARIE 2019

Bună dimineața!

RELIGIE ORTODOXĂ 21 Februarie

Sf Cuv Timotei; Sf Ier Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei

În această lună, ziua a douăzeci şi una, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Timotei, cel din Simboli.

Acest fericit, intrând de mic în viaţa monahală şi stingându-şi cu totul săltările patimilor cu multă înfrânare şi cu neîncetate rugăciuni şi ajungând mai presus de patimi, s-a arătat vas vrednic al Sfântului Duh, rămânând până la sfârşitul vieţii sale în feciorie şi sufleteşte şi trupeşte. El nu a îngăduit niciodată să vină înaintea lui vreo femeie; ci aflându-se în munţi şi locuind în pustietăţi îşi uda sufletul cu roua lacrimilor. Pentru aceasta a luat şi darul tămăduirilor; căci şi demonii din oameni a alungat, şi toate celelalte boli a tămăduit. Astfel vieţuind şi ajungând la bătrâneţi bune, şi-a săvârşit viaţa, mutându-se către Domnul. Sfântul Cuvios Timotei († începutul sec. IX) – Sfântul Cuvios Timotei a intrat de mic în Mănăstirea Simvoli de la baza muntelui Olimp, din Asia Mică. A fost ucenicul cuviosului Teoctist, povăţuitorul lui Platon mărturisitorul şi a altor monahi apărători ai Ortodoxiei. Trăind în munţi şi pustietăţi, se nevoia în post, înfrânare şi rugăciuni, şi a fost înzestrat de Dumnezeu cu darul tămăduirii bolnavilor şi cu putere asupra darurilor necurate. A trăit în sihăstrie până la adânci bătrâneţi.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Eustaţiu, patriarhul Antiohiei celei mari.

Acest mărturisitor Eustaţiu a trăit pe vremea lui Constantin cel Mare. Învăţător fiind, prin cuvântul înţelepciunii sale, Eustaţiu a trimis razele dreptei credinţe în toată lumea. A fost de faţă la cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea fiind unul dintre cei 318 purtători de Dumnezeu părinţi. Astfel, fiind adânc cunoscător al dogmelor dreptei credinţe, a înfruntat pe arienii ce se încercau să despartă firea dumnezeiască zicând că Fiul este doar o făptură şi-L înstrăinau în felul acesta de părintească cinste. Pentru îndrăzneala şi râvna dumnezeiască ce avea pentru ajutorarea dreptei credinţe, a fost pizmuit de Eusebiu al Nicodimei şi de Teognis al Niceei şi de Eusebiu al Cezareii, şi de toţi ceilalţi care erau părtaşi ai hulelor lui Arie, sau mai vârtos zicând ai nedumnezeirii Fiului. Pentru aceasta făcându-se că merg să-l vadă, pe când se găseau în drum spre Ierusalim, au ajuns la Antiohia, unde se găsea sfântul Eustaţiu şi făcând sfat l-au caterisit.Dar pentru ca să se arate că l-au caterisit cu pricină binecuvântată, au cumpărat cu daruri multe pe o femeie desfrânată ca să facă năpastă sfântului.

Aceasta venind cu un copil de curând născut, a mers înaintea adunării lor, mărturisind că a rămas însărcinată de pe urma lui Eustaţiu şi a născut acel copil. Iar ei cercând pe femeie să adeverească vina numai cu jurământul, îndată l-au judecat şi l-au scos pe sfânt din scaun şi au înduplecat şi pe împărat să-l izgonească. Astfel sfântul Eustaţiu a fost trimis în Tracia, în cetatea lui Filip Macedoneanul, unde s-a şi săvârşit din viaţă. Cât priveşte femeia aceea care l-a năpăstuit, căzând în boală grea, a mărturisit tot vicleşugul ce s-a făcut asupra sfântului, şi a spus pe nume pe fiecare dintre cei ce au îndemnat-o să mărturisească împotriva lui, şi că fiind amăgită şi îndemnată a făcut pâra aceea cu cuvinte de către dânşii şi cu bani. Şi a mai spus că dacă a jurat cu vicleşug, nu a spus totuşi nici un fel de minciună; căci pruncul a fost făcut cu adevărat cu un Eustaţiu, care însă era fierar şi care trăise cu dânsa.

După o sută de ani, pe vremea împărăţiei lui Zenon, au fost ridicate sfintele lui moaşte şi au fost trimise la Antiohia. Atunci a ieşit înainte toată mulţimea cetăţii, cale de vreo optsprezece mile, şi l-au primit cu cântări, cu lumină şi cu tămâieri. Pe sfântul Eustaţiu l-a cinstit cu laude şi dumnezeiescul Gură de Aur.

Sfântul Ierarh Eustaţie, Arhiepiscopul Antiohiei († 345) – Sfântul Eustaţiu era originar din Sid (Pamfilia, Asia Mică). El a fost mai întâi episcop în Bereea Siriei (Alep) şi de aici a devenit Arhiepiscop al Antiohiei şi a păstorit între anii 324-330. A fost unul dintre cei mai învăţaţi şi vrednici ierarhi ai Bisericii creştine din veacul său. Miriam, regele Gruziei, a rugat pe împăratul Constantin cel Mare să-i trimită preoţi şi meşteri de zidit Biserici. Acesta l-a trimis pe Eustaţie însoţit de mulţi preoţi şi cu multe daruri. Astfel, în grădina împărătească din Mithet, Eustaţie a zidit o Biserică măreaţă cu hramul „Sfinţii Apostoli”, după asemănarea Bisericii „Sfinţii Apostoli” înălţată de Constantin cel Mare în Constantinopol. Apoi a sfinţit pe preotul Ioan ca episcop al Iviriei, sub ascultarea canonică a Antiohiei.

Eustaţiu s-a arătat unul dintre cei mai aprigi luptători împotriva arianismului. Se spune că el a fost episcopul care a ţinut în faţa împăratului Constantin cel Mare cuvântul de deschidere a Sinodului I Ecumenic şi a prezidat şedinţa. După sinod, Eustaţiu a luat măsuri energice împotriva ereticilor arieni, atât în eparhia sa, cât şi în întreaga Sirie. Se înţelege astfel de ce episcopii arieni Eusebiu de Nicomidia, Teognis de Niceea, Teona din Marmarica şi alţii au început să-i aducă tot felul de acuzaţii. Au mers până acolo încât au plătit o femeie desfrânată să jure că are un copil cu Sfântul Eustaţie. Acea femeie s-a îmbolnăvit grav la scurt timp şi a recunoscut că acel copil pe care îl are nu este al Sfântului Eustaţiu. Pentru această învinuire Sfântul a fost depus din scaun şi exilat la Traianopolis în Tracia şi apoi la Filipi, împreună cu mai mulţi preoţi şi diaconi, unde au şi trecut la Domnul la scurt timp. În anul 487 sfintele sale moaşte au fost aduse în Antiohia de Calandion, patriarhul de atunci al cetăţii.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ISTORIE PE ZILE 21 Februarie

Evenimente

·         1411: Teologul reformator ceh Jan Hus este excomunicat de Papa Grigore al XII-lea, dupa ce a luat pozitie impotriva Indulgentelor papale. Jan Hus (1369 – 6 iulie 1415) teolog reformator ceh, născut la Husinec, Boemia, ars pe rug pentru ideile sale anti-papale. Prin scrierile sale, Jan Hus a contribuit mult la dezvoltarea limbii cehe literare.

·         1431: A început procesul Ioanei d'Arc. Ioana d’Arc (Ioana de Arc, Fecioara din Orleans; în franceză: Jeanne d’Arc; n. 6 ianuarie 1412 – d. 30 mai 1431) este una din figurile emblematice ale Franței și sfântă a Bisericii Catolice dar și foarte controversată întrucât unii autori au considerat că era schizofrenică (auzea voci). A fost supranumită de naționaliștii francezi Fecioara din Orleans și i s-a atribuit faptul că, în urma unor viziuni, Dumnezeu i-a spus să elibereze pământurile Franței care erau dominate de Anglia după Războiul de 100 de ani (1337–1453).

·         1440 – Se constituie Confederația Prusaca. A fost o organizație formată la Kwidzyn de un grup de 53 de nobili și clerici și 19 orașe din Prusia. În 1454, liderul Confederației, Johannes von Baysen (Jan Bażyński), a cerut în mod oficial regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei, ca Prusia sa fie încorporată în Regatul Poloniei. A urmat ”Razboiul de treisprezece ani”, încheiat cu înfrângerea Cavalerilor Teutoni în 1466 și a doua Pace de la Thorn. Ordinul Teutonic a pierdut controlul in vestul Prusiei, iar Prusia, a devenit o provincie a Poloniei, cu unele drepturi de autonomie locala.

·         1543 – Bătălia de Wayna Daga. In Etiopia, o armata  formata din  etiopieni și portughezi  a  învins o armată a otomanilor din Somalia condusă de imamul Ahmad ibn al Ghazi Ibrihim. Potrivit tradiției, Ahmad a fost ucis de un mușchetar portughez si ca după ce soldații imamului au aflat de moartea lui, au fugit de pe câmpul de luptă.

·         1605: Ștefan Bocskay este proclamat principe al Transilvaniei, în urma alegerii sale de către Dieta de la Miercurea Nirajului. “În Transilvania situația fu atât de instabilă, iar Ungaria se afla și ea sub jug nemțesc, până când Domnul l-a urnit din căpitănia sa orădeană pe Ștefan Bocskay, care i-a extirpat pe nemți din Transilvania /.../ Bocskay, cu ajutorul turcilor, i-a scos pe nemți și din Ungaria. Principe foarte bun, el făcu multe lucruri mari în chiar puțină vreme; a restabilit libertățile, atât lăuntrice, cât și din afară, ale Ungariei și Transilvaniei; a pus ca orașele haiducilor să fie bastioane ale unui mare teritoriu împotriva turcilor.” (János Kemeny, Memorii. Scrierea vieții sale, trad. Pap Francisc, Cluj-Napoca, 2002). Ștefan Bocskay (în maghiară István Bocskay) s-a născut la 1 ianuarie 1557 la Cluj. În 1592 este numit comandant al cetății Oradea. În 1595, Bocskay, aliat al împăratului Rudolf II-lea, este numit locotenent general al armatei transilvănene care efectuează campania antiotomană din Muntenia, împreună cu voievozii români Mihai Viteazul și Ștefan Răzvan, sub comanda supremă a principelui Sigismund Báthory. Învinși la Târgoviște și Giurgiu, turcii sunt obligați să se retragă la sud de Dunăre. În luna aprilie 1605, Ștefan Bocskay este ales principe al Ungariei la Dieta de la Szerencs. La 14 septembrie 1605, după o serie de confruntări cu sașii din Transilvania, Bocskay este unanim ales principe de către cele trei națiuni la Dieta de la Mediaș, și instaurat pe tronul princiar. În noiembrie, sprijinul otoman se concretizează în obținerea de către Bocskay a actului (berat) de numire ca principe al Transilvaniei și rege al Ungariei. „Numirea lui Ștefan Bocskay ca rege al Ungariei, importanța și fastul încoronării sale, la care a fost prezent marele vizir, reprezintă aspectul particular și limita superioară a sprijinului politic otoman. Totodată, prezența marelui vizir la încoronare sublinia faptul că, spre deosebire de încoronarea lui János Zápolya (1529), considerată ca un fapt divers pentru un imperiu în ascensiune, noului eveniment i se acordă o importanță deosebită.” (Călin Felezeu , Statutul principatului Transilvaniei în raporturile cu Poarta Otomană (1541-1688), Cluj-Napoca, 1996).. Ștefan Bocskay încheie tratatul de pace de la Viana cu Rudolf al II-lea în 1606. Ulterior, mediază pacea de la Zsitvatorok, între habsburgi și otomani. La 29 decembrie 1606 Ștefan Bocskay încetează din viață, probabil otrăvit, la Cașovia (Kosiče).

·         1613: Mihail I a fost ales țar; începutul dinastiei Romanov în Rusia. Mihail I Fiodorovici Romanov (n. 12 iulie 1596 – d. 13 iulie 1645) a fost primul țar rus din dinastia Romanov. El a fost fiul lui Fiodor Nikitici Romanov (devenit apoi patriarhul Filaret) și al Kseniei. Domnia lui a marcat finalul Timpurilor Tulburi.

·         1808 –  Fara o declarație anterioară de război, trupele rusești trec  granița în Suedia la Abborfors, în estul Finlandei, începând  astfel Razboiul finlandez, în care Suedia va pierde Finlanda, care va fi anexata de  Rusia.

·         1824 – INCREDIBIL ! In Saint John, New Brunswick, Canada, un tânăr de 18 ani a fost spânzurat pentru furtul a 25 de cenţi.

·         1848: A apărut, la Londra, Manifestul Partidului Comunist, redactat de Karl Marx și Friedrich Engels. Manifestul Partidului Comunist, denumit și Manifestul Comunist, este una din cele mai importante scrieri politice din istorie. A fost scris de Karl Marx și Friedrich Engels, și publicat pentru prima oară la Londra, în 21 februarie 1848. În manifest sunt descrise scopurile și programul Ligii Comuniste, prima organizație marxistă din lume. În limba română „Manifestul Partidului Comunist” a apărut pentru prima oară la Iași în 1892, în traducerea lui Panait Mușoiu, din limba franceză, după textul cuprins în cartea lui Mermeix „La France socialiste”.

·         1891 formarea unui nou guvern liberal-conservator în România. Guvernul va fi prezidat de generalul Ion Emanoil Florescu.

·         1907: A intrat în vigoare Legea pentru organizarea Marinei Comerciale.

·         1907: A izbucnit „Răscoala Țărănească din 1907″.  Răscoala țărănească din 1907 a început în data de 21 februarie (8 februarie s.v.) 1907 în Flămânzi, Botoșani și s-a răspândit, în perioada următoare, în toată țara. Răscoala a fost înfrântă de guvern, reprimarea ei de către armată soldându-se cu uciderea unei părți din populația rurală a țării. Principala cauză a fost nemulțumirea țăranilor legată de inechitatea deținerii pământurilor, aflat în mâinile a doar câtorva mari proprietari.

·         1913 –  După Războaiele  Balcanice, Ioannina  a fost încorporată în statul grec.

·         1916:  La Verdun (Franța) a început cea mai distrugătoare bătălie din primul război mondial, soldată cu aproximativ 1 milion de victime; s–a încheiat prin respingerea definitivă, de către armata franceză, a atacurilor germane, la 18 decembrie 1916. S–a încheiat prin respingerea de către armata franceză a atacurilor germane, la 21 iulie 1916. Daca la Marna în 1914 a fost o bătălie în stil clasic, care s-a clarificat in câteva zile, la Verdun a fost prima bătălie care a avut toate caracteristicile războiului de tip nou. Bătălia de la Verdun a dost cunoscută după remarca “Ils ne passeront pas” (Ei NU vor trece). Pentru francezi bătălia de la Verdun a fost, după cea de la Marna, al doilea moment culminant al razboiului. 1916 a început Bătălia de la Verdun, considerată cea mai lungă și cea mai sângeroasa bătălie din cadrul Primului Război Mondial. Clasificată de mulți istorici ca fiind un adevărat măcel, bătălia de la Verdun a intrat în legendă datorită violenţelor incredibile de pe acest front, ce a marcat prin ororile sale o întreagă generație de oameni. Desfăşurată între 21 februarie 1916 şi 19 decembrie 1916, bătălia de la Verdun, a fost numită „Abatorul uman”, deoarece numărul de morţi, răniţi şi dispăruţi în această bătălie a fost enorm, depăşind peste 700.000 de oameni din rândul armatelor combatante. Bătălia a început cu o puternica ofensivă germană împotriva orașului Verdun, unul dintre cele mai importante puncte din linia de apărare franceză şi un important nod de cale ferată, ce era indispensabil pentru linia frontului. La începutul atacului, fortărețele franceze din zona erau slăbite pentru că Marele Comandament Francez mutase o mare parte din trupe în alte zone de pe frontul de vest, astfel că la pornirea ofensivei, armata germană avea peste 140 000 de soldați, ce arau sprijiniți de peste 1200 de tunuri de diferite calibre, pe când francezii dispuneau doar de 50.000 de soldaţi. Cu timpul şi trupele franceze vor fi întărite, iar războiul se va transforma într-un război de așteptare pe poziţii, deoarece fiecărei tabere îi era mai uşor să reziste pe poziţii decât să atace, ținându-se cont că fiecare atac se solda cu pierderi semnificative de ambele părți. Calculele istoricilor estimează că, pentru fiecare kilometru pătrat de teritoriu pierdut sau câştigat în această zonă, s-au pierdut mii de oameni, măcelul continuând până la jumătatea lunii aprilie, când germanii au pierdut peste 120 000 de oameni, iar francezii peste 130 000. La începutul lunii iunie, Germania a lansat un atac masiv asupra pozițiilor franceze, avansând până la câțiva kilometri de Verdun, dar acest atac n-a fost suficient de puternic pentru a schimba soarta războiului, deoarece şi armata germană era epuizată după luptele purtate. La sfârșitul lunii iunie va începe Marea Bătălie de pe râul Somme, care va domina frontul de vest, deși luptele de la Verdun vor continua până în luna decembrie 1916 și va lua viața altor zeci de mii de militari din ambele tabere.

·         1921 Adunarea Constituantă din Republica Democrate a Georgiei adoptă prima constituţie a ţării.

·         1941 – C.I.C. Brătianu, președintele PNL, îi recomandă printr–o scrisoare generalului Antonescu, să nu angajeze România exclusiv de partea Germaniei, ci să lase deschisă şi o altă posibilitate de orientare externa. "Nu putem face politică de aventură şi nu trebuie să construim pe o singură ipoteză. Rezultatul războiului este cel puţin îndoios. România a putut să-şi menţină existenţa tocmai printr-un joc de basculă între marile puteri. Ea trebuie, pe cît posibil, să nu se angajeze prea mult, pentru a-şi menaja viitorul".

·         1941 – Este emisa Ordonanța guvernului maghiar nr. 1440/1941, care anula în Transilvania de N–E ocupată de Ungaria horthystă prin Dictatul de la Viena, reforma agrară românească din 1921.Se anulau, în același timp, și toate achizițiile făcute de români în perioada 1918–1940.

·         1947 – În New York City, Edwin Land prezinta la o reuniune a Societatii de Optica din SUA, primul aparat de fotografiat la minut„Polaroid”.

·         1947: Consiliul de Miniștri a hotărât proclamarea lui Iosif V. Stalin cetățean de onoare al României.

·         1948 – A avut loc Congresul de unificare a Partidului Comunist Român şi a Partidului Social Democrat; în urma acestei unificări s-a creat Partidul Muncitoresc Român, secretar general al Comitetului Central al Partidului fiind ales Gh. Gheorghiu-Dej.
Momentul a însemnat instaurarea în România, pentru o perioadă de 50 de ani, a regimului totalitar.

·         1953 –  Francis Crick  şi James D. Watson descoperă structura ADN-ului  molecular, aceasta fiind poate cea mai importanta descoperire postbelica, o descoperire care a revolutionat stiinta.

·         1960: Liderul cubanez Fidel Castro a naționalizat toate firmele în Cuba.

·         1972: Richard Nixon a devenit primul președinte american care a vizitat China.

·         1972: Lansarea romanului Marele singuratic, de Marin Preda.

·         1973 - Semnarea, la Vientiane, a Acordului de restabilire a păcii şi a înţelegerii naţionale în Laos.

·         1974: A fost adoptată o nouă constituție a Iugoslaviei. Provinciile autonome Kosovo și Voivodina au primit drepturi republicane. Iosip Broz Tito a fost ales președinte al Iugoslaviei pe viață.

·         1991 - Republica Federativă Cehă şi Slovacă a devenit membră a Consiliului Europei.

·         1992 - Vizita, la Bucureşti, a secretarului general al NATO, Manfred Wörner, pentru a participa la ceremonia de inaugurare a Centrului Euro-Atlantic din Capitală.

·         1995 - Ziarul International "Herald Tribune" a reprodus opinia unor oficiali ai Alianţei Nord-Atlantice, potrivit căreia "Armatele fostelor state comuniste dispun de slabe capacităţi de luptă, cu excepţia României care este, paradoxal, una dintre cele mai sărace ţări din estul Europei".

·         1996 - Nouă persoane şi-au pierdut viaţa şi o alta a fost grav rănită în urma prăbuşirii la Baia Mare a unui avion AN-24.

·         1998 - Consiliul Naţional al PL a mandatat Biroul Permanent al partidului să negocieze unificarea liberală într-un singur partid.

·         2000 –  Ziua internaţională a limbii materne, a fost proclamata  de către Conferinţa generală a UNESCO în noiembrie 1999 si este celebrată în fiecare an incepand cu 20  februarie 2000 pentru a promova diversitatea lingvistică şi culturală şi multilingvismul. La origine, a fost Ziua Mișcării pentru Limbă, comemorată în Bangladesh începind din 1952, în amintirea studeților uciși de către poliție, care au militat pentru recunoașterea limbii bengali în Pakistan care cuprindea pe atunci și teritoriul de astăzi al statului Bangladesh.   21 februarie 1952 corespunde zilei de 8 Falgun 1359 din calendarul Bangla. La această dată un grup de studenți de la Universitatea din Dacca au manifestat pentru recunoașterea limbii bengali ca una dintre limbile vorbite pe teritoriul statului Pakistan. Guvernatorul Pakistanului decretase în 1948 ca limba urdu este singura limbă oficială atât în Estul cât și în Vestul Pakistanului. Dar populația din Est (teritoriu devenit ulterior statul Bangladesh), care vorbea în majoritate limba bengali, a inițiat o mișcare de protest care a culminat în 21 februarie 1952 cu manifestația studenților de la Universitatea din Dacca încheiată cu deschiderea focului de către forțele de ordine. Proclamarea Zilei  internaţionalăe a limbii materne  are semnificatia recunoasterii faptului ca limbile sunt cele mai puternice instrumente pentru conservarea şi dezvoltarea constiintei de sine  indivizilor si a popoarelor.

·         2003 -  Primele avioane cu militari americani au aterizat pe aeroportul Mihail Kogalniceanu din judeţul Constanţa. Baza 57 Aeriană de Aviaţie de la Mihail Kogălniceanu a fost folosită de trupe americane pe perioada conflictului din Irak. Pe perioada şederii lor în România, americanii au investit şi cheltuit 22 de milioane de dolari în lucrări de infrastructură şi reparaţii de drumuri.

·         2008 – Este incendiata Ambasada S.U.A. de la Belgrad. 150.000 demonstranţi s-au adunat la Belgrad, în Serbia,  în semn de protest faţă de proclamarea independenţei Kosovo. Un grup de protestatari au incendiat Ambasada Statelor Unite ale Americii. Tomislav Nilolic seful Partidului  Radical Sârb a acuzat Statele Unite şi Uniunea Europeana ca fiind responsabile pentru furtul Kosovo. El a spus: “Noi nu ne vom odihni până când Kosovo nu va reveni sub controlul Serbiei.”
Ambasada a fost evacuata americani de teama escaladarii violenţei. Un corp carbonizat a fost găsit în interiorul ambasadei. Oficialitatile din Statele Unite au afirmat  că acesta nu era un angajat al ambasadei si  nici un diplomat.Se pare că acel cadavru a fost al unui demonstrant care a intrat in cladire.

Nașteri

·         1397: Isabela a Portugaliei, Ducesă de Burgundia (d. 1471)

·         1728: Petru al III-lea Fjodorowitsch (de fapt Karl Peter Ulrich von Schleswig-Holstein-Gottorf; rusă Пётр III Фëдорович, Pyotr III Fyodorovitch; 21 februarie 1728, Kiel – 17 iulie 1762, Ropcha, lângă Sankt Petersburg) a fost împărat al Rusiei pentru șase luni în anul 1762 și din 1739 până în 1762 Duce de Holstein-Gottorf. A fost soțul prințeseiSophie Auguste de Anhalt-Zerbst-Dornburg, mai târziu țarina Ecaterina a II-a. Potrivit celor mai mulți istorici era imatur mental și foarte pro-prusac, ceea ce l-a făcut un lider nepopular. Se presupune că a fost asasinat ca rezultat al conspirației condusă de soția sa, care i-a succedat la tron.
Karl Peter Ulrich de Schleswig-Holstein-Gottorf a fost fiul Ducelui Karl Frederic de Holstein-Gottorp și a soției acestuia Anna Petrovna, o fiică a țarului Peter I.
* 1765: Fulwar Skipwith (n. 21 februarie 1765 – d. 7 ianuarie 1839) a fost un politician și diplomat american, care a fost consulul Uniunii în Martinique, iar ulterior Consulul-General al Statelor Unite în Franța.
Skipwith a avut un rol important în negocierea termenilor tratatului Louisiana Purchase din 1803. În 1810, a fost singurul președinte, purtând de fapt titlul oficial de guvernator, al efemerei republici a Floridei de Vest, iar ulterior a fost senator al legislaturii statului Louisiana.

·         1783: Prințesa Catharina de Württemberg, regină consort a Westfaliei (d. 1835)

·         1794: Antonio de Padua María Severino López de Santa Anna y Pérez de Lebrón (n. 21 februarie 1794 – d. 21 iunie 1876),^[1] cunoscut sub numele de Santa Anna^[2] sau López de Santa Anna, a fost un lider politic mexican, general și președinte al Mexicului. Santa Anna a luptat la început împotriva independenței Mexicului față de Spania, după care a întors armele și a susținut-o. El nu a fost primul caudillo^⁠(d) (lider militar) al Mexicului, dar a fost printre primii.^[3] A ajuns la rangul de general și a fost președinte al țării în mai multe rânduri de-a lungul unei turbulente cariere de 40 de ani. A fost președinte al Mexicului de unsprezece ori de-a lungul unei perioade de 22 de ani.

Santa Anna s-a născut la Jalapa, Veracruz, Nueva España la 21 februarie 1794. Familia sa era una respectată, iar el și părinții săi Antonio López de Santa Anna și Manuela Pérez de Lebrón, făceau parte din clasa medie Criollo^⁠(d). Erau suficient de înstăriți pentru a-și trimite fiul la școală. Tatăl a fost o vreme subdelegat pentru provincia spaniolă Veracruz.

În iunie 1810, la 16 ani, Santa Anna s-a înrolat în regimentul de infanterie Fijo de Veracruz drept cadet, împotriva dorinței părinților săi, care voiau ca el să urmeze o carieră comercială

Santa Anna în uniformă militară.

În 1810, an în care Miguel Hidalgo y Costilla a inițiat prima tentativă a Mexicului de cucerire a independenței față de Spania, Santa Anna s-a alăturat armatei spaniole coloniale. În 1811, Santa Anna a fost rănit în brațul sau mâna stângă de o săgeată^[5] în timpul unei campanii în orașul Amoladeras, din statul San Luis Potosí. În 1813, Santa Anna a luptat în Texas împotriva expediției Gutiérrez-Magee, și la bătălia de la Medina, în care curajul său a fost remarcat. A fost rapid promovat; a devenit sublocotenent în februarie 1812, și locotenent până la sfârșitul anului. După rebeliune, tânărul ofițer a fost martor la politica de contrainsurgență a comandantului său Arredondo, aceea de execuții în masă. Istoricii au speculat că Santa Anna și-ar fi modelat propriile politici și propriul comportament din timpul Revoluției Texane pe baza experienței de sub comanda lui Arredondo.

În următorii ani, în care războiul de independență a ajuns în impas, Santa Anna a ridicat sate pentru cetățenii refugiați în apropiere de Veracruz. Atunci s-a apucat de jocurile de noroc, viciu care l-a urmărit pe parcursul întregii vieți.

În 1816, Santa Anna a fost promovat la rang de căpitan. El a efectuat ocazional campanii împotriva amerindienilor sau de restaurare a ordinii după câte o răscoală. Teritoriul mexican se întindea la acea vreme până în Oregonul de astăzi spre nord și până în Panama la sud. Teritoriul era prea vast pentru a putea fi controlat de Coroana Spaniei.

În 1821, Santa Anna și-a declarat loialitatea față de El Libertador(Eliberatorul): viitorul împărat al Mexicului, Agustín de Iturbide^⁠(d). El s-a remarcat rapid, îndepărtând forțele spaniole din importantul port Veracruz în același an. Iturbide l-a răsplătit cu rangul de general. Santa Anna a exploatat aceste onoruri în folos personal. A achiziționat o mare hacienda și a continuat jocurile de noroc.

În 1838, Santa Anna a avut ocazia de a răscumpăra pierderea Texasului. După ce Mexicul a respins cererile Franței de compensare financiară pentru pierderile suferite de cetățenii francezi, o armată franceză a debarcat la Veracruz, Mexic în Războiul Prăjiturilor. Guvernul mexican i-a dat lui Santa Anna controlul armatei și i-a cerut să apere țara prin orice mijloc găsește de cuvință. El i-a atacat pe francezi la Veracruz. În timpul retragerii mexicane după eșecul atacului, Santa Anna a fost rănit la picior și mână de tunuri. Glezna sa distrusă a dus la amputarea piciorului, pe care a ordonat să fie îngropat cu onoruri militare. În ciuda faptului că în final Mexicul a cedat și a satisfăcut cererile francezilor, Santa Anna s-a folosit de participarea la război pentru a reveni în politica mexicană ca erou.

Santa Anna a utilizat o proteză pentru piciorul pierdut; în timpul Războiului Americano-Mexican, proteza a fost capturată și păstrată de soldații americani, fiind astăzi expusă la Muzeul Militar al Statului Illinois din Springfield. Guvernul mexican a cerut în mod repetat returnarea ei.^[9]

În curând președinția lui Bustamante^⁠(d) a devenit haotică, susținătorii lui cerându-i lui Santa Anna să preia guvernul provizoriu. Santa Anna a devenit președinte pentru a cincea oară, preluând o țară cu visteria goală. Războiul cu Franța slăbise Mexicul, iar poporul era nemulțumit. O armată rebelă, condusă de generalii José de Urrea^⁠(d) și José Antonio Mexía^⁠(d) se îndrepta spre capitală împotriva lui Santa Anna. În fruntea armatei, Santa Anna a zdrobit rebeliunea la Puebla.

Regimul lui Santa Anna a fost mai dictatorial decât prima administrație. Ziarele antisantaniste au fost interzise și disidenții au fost închiși. În 1842, el a condus o expediție militară în Texas, care nu s-a soldat cu niciun câștig, convingând în schimb mulți texani de potențialele beneficii ale unirii cu Statele Unite, vecinul mai puternic.

Încercând să reechilibreze bugetul, Santa Anna a crescut taxele, dar aceasta a dus la creșterea rezistenței. Mai multe state mexicane au încetat să mai trateze cu guvernul central, iar Yucatán și Laredo s-au declarat republici independente. În urma opoziției crescânde, Santa Anna s-a retras de la putere. Temându-se pentru viața sa, a încercat să fugă, dar în ianuarie 1845 a fost prins de un grup de amerindieni lângă Xico^⁠(d). Aceștia l-au predat autorităților, iar Santa Anna a fost încarcerat. Viața i-a fost cruțată, dar dictatorul a fost exilat în Cuba.

* 1801: John Henry Newman (21 februarie 1801, Londra - 11 august 1890, Edgbaston) a fost un teolog britanic convertit la catolicism, în 1845, cardinal al Bisericii Catolice.

Student la Universitatea din Oxford, el a devenit preot în Biserica Anglicană. Lucrările sale despre Sfinții Părinți îl conduc la analizarea rădăcinilor creștine ale anglicanismului. Acest studiu progresiv îl conduc la apărarea independenței anglicanismului față de statul britanic, sub forma unor « manifeste ». Astfel, ia naștere Mișcarea de la Oxford, Newman fiind unul dintre principalii actori ai mișcării. Continuând cercetările, ajunge să se convertească la catolicism, pe care îl vede, de acum încolo, drept confesiunea cea mai fidelă rădăcinilor creștinismului.

Teolog specialist în cristologie,^[10] John Henry Newman este una dintre figurile majore ale catolicismului britanic, împreună cu Henry Edward Manning și Ronald Knox. El a exercitat o influență considerabilă aupra tuturor intelectualilor catolici, îndeosebi asupra autorilor veniți din Anglicanism. Pentru Xavier Tilliette, el apare ca «o mare personalitate aparte, un fel de lumânare pascală în Biserica Catolică a secolului al XIX-lea».^[11] Operele sale, dintre care Gramatica Asentimentului și Apologia Pro Vita Sua, constituie referințe constante la scriitori ca G. K. Chesterton, Evelyn Waugh sau Julien Green, dar și pentru teologi și filosofi ca Avery Dulles, Erich Przywara și Edith Stein, care a tradus în germană lucrarea sa Ideea de Universitate.

A fost beatificat de Biserica Catolică la 19 septembrie 2010.

·         1805 – S-a nascut Timotei Cipariu, filolog și lingvist român; (d.3 septembrie 1887). Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică – d. 3 septembrie 1887, Blaj) erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi).

* 1808: Prințul Frederick Charles Augustus de Württemberg (germanăFriedrich Karl August Prinz von Württemberg)^[1] (21 februarie 1808 – 9 mai 1870) a fost general în armata Württemberg și tatăl regelui Wilhelm al II-lea de Württemberg.^[1] Frederic a fost membru al familiei regale de Württemberg și Prinț de Württemberg

·         1817: José Zorrilla, dramaturg spaniol (d. 1893)
* 1835: Matei Vlădescu (n. 2 februarie 1835 București - d. 23 ianuarie 1901, București) a fost un politician și general român, erou al Războiului de Independență al României și ministru al apărării naționale

1854 - absolvent al Școlii Militare din București.

A lucrat împreună cu reprezentanții Statului-Major din Austria la realizarea primelor hărți militare ale României. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza este numit atașat militar pe lângă misiunea franceză care a redactat regulamentele tactice și administrative ale armatei române.

În plan politic a desfășurat o importantă actitvitate politică în calitate de senator

În timpul Războiului de Independență de la 1877, a condus, în calitate de colonel, trupe ale armatei române la Vidin și Plevna.

În 1883 a fost ridicat la gradul de General de Brigadă.

5 noiembrie 1889 - 15 februarie 1891 a avut funcția de Ministru al Războiului,

În anul 1892 este numit Șef al Statului Major Regal și Șef al Casei Regale.

În anul 1893 este ridicat la gradul de General de Divizie.

·         1836 – S-a nascut compozitorul francez Leo Delibes, novator al muzicii de balet şi precursor al esteticii muzicale moderne (opera "Lakmé", baletul "Coppelia") (m.15.01.1891). Prima sa compoziție de balet „La source” (Izvorul), îi va aduce primul mare succes. În anul 1870 urmează Coppélia – baletul său cel mai popular – apoi Sylvia (în 1876). Cu opera „Le Roi l’a dit” (1873) cunoaște succes la Opéra-Comique din Paris, iar în 1881 opera Lakmé (prezentată în premieră tot la Opéra-Comique), va înregistra un triumf copleșitor. În 1881 este numit profesor de compoziție la Conservatorul din Paris, unde îi va succeda lui Henri Reber. Delibes moare la Paris în ziua de 16 ianuarie 1891.

·         1844: Charles-Marie Widor, compozitor francez (d. 1937)

·         1860 – S-a nascut scriitorul și jurnalistul ceh Karel Matěj Čapek-Chod; (d. 1927).

·         1864: Virgil Onițiu, prozator, publicist român (d. 1915)

·         1865: Anton Bacalbașa (n. 21 februarie 1865, Brăila - d. 1 octombrie 1899) a fost ziarist, prozator și traducător român, creatorul personajului literar Moș Teacă. Împreună cu Ion Luca Caragiale a editat prima serie (1893) a revistei umoristice "Moftul român".

A făcut parte din mișcarea muncitorească și a colaborat la "Contemporanul" și la publicațiile socialiste Emanciparea, Drepturile omului.

Anton Bacalbașa, fiul serdarului Costache Bacalbașa, fost polițai al orașului, s-a născut la Brăila. Considerat "unul dintre cei mai mari poeți ai prozei gazetărești" a fost și un poet liric. Înainte să devină umoristulplin de vervă și de spirit și polemistul redutabil care a fost stimat până și de adversarii săi^[1], creatorul lui Moș Teacă și apropiatul colaborator al lui Caragiale la Moftul român, și-a făcut debutul, în 1880, la Literatorul lui B. Florescu, Al. Macedonski și Th. Stoenescu, cu poezii lirice care vădeau resursele impresionante ale talentului său (vezi între altele La Rosmersholm).
Anton Bacalbașa a fost și întemeietorul revistei Adevărul literar.

A susținut valabilitatea artei cu tendință și a argumentat inconsistența conceptului "artă pentru artă".

A publicat de asemenea în ziare socialiste (până în 1895): "Emanciparea", "Literatorul", "Mesagerul Brăilei", "Dezrobirea", "Democrație socială", "Munca", "Lumea nouă", "Drepturile omului".^{[2]:p. 49}

Ales în 1894 în Consiliul General al P.S.D.M. din România.

·         1866 – S-a nascut August von Wassermann, medic și bacteriolog german; (d.16 martie 1925). Este cunoscut pe plan mondial pentru descoperirea, în 1906 a reacției ce-i poartă numele.
* 1875: Jeanne Louise Calment (n. 21 februarie 1875, Arles – d. 4 august1997) a fost o femeie din Franța. A fost persoana cea mai longevivă din lume, conform actelor de naștere autentice, trăind 122 de ani și 164 de zile. A trăit întreaga sa viață la Arles, Franța, supraviețuind fiicei și nepotului ei cu câteva decenii. Durata vieții ei a fost complet documentată prin studiu științific.

Calment s-a născut la Arles la 21 februarie 1875.^[2] Tatăl ei, Nicolas Calment (28 ianuarie 1838 – 22 ianuarie 1931), a fost constructor de nave, iar mama, Marguerite Gilles (20 februarie 1838 – 18 septembrie 1924), provenea dintr-o familie de morari. Jeanne a avut un frate mai mare, François, (25 aprilie 1865 – 1 decembrie 1962). Unii membrii apropiați ai familiei au trăit de asemenea peste medie: fratele ei a trăit 97 de ani, tatăl ei a murit cu 6 zile înainte să împlinească 93 de ani, și mama ei a trăit 86 de ani.

Potrivit lui Calment, ea l-a întâlnit pe Vincent van Gogh când el a intrat în magazinul unchiului ei ca să cumpere pânză. L-a găsit "murdar, prost îmbrăcat și dezagreabil".^[3]

Calment la vârsta de 40 de ani, în 1915

În 1896, la vârsta de 21 de ani, ea s-a căsătorit cu vărul ei de gradul al doilea, Fernand Nicolas Calment, un proprietar bogat de magazin. Bunicii lor paterni erau frați, deci aveau același nume, și bunicile paterne erau de asemenea surori.^[4] Averea lui a făcut posibil ca Jeanne să nu trebuiască să lucreze; în schimb ea a avut un stil de viață prin care și-a urmat hobbi-urile: tenis, ciclism, înot, role, pian și operă.^[2] Fernand a murit în 1942 la vârsta de 73 de ani după ce a suferit de o criza de intoxicație alimentară.^[5]

Singurul lor copil, o fiică pe nume Yvonne Marie Nicolle Calment (20 ianuarie 1898 – 19 ianuarie 1934), a avut la rândul ei un fiu, Frédéric Billiot. Yvonne a murit de pneumonie, cu o zi înainte să împlinească 36 de ani. Jeanne l-a crescut pe nepotul ei, Frédéric, care avea 8 ani.^[6] Frédéric a devenit doctor și a murit la 36 de ani într-un accident de mașină în 1963.^[2][4]

În 1965, la vârsta de 90 și fără moștenitori, Calment a semnat un acord de a-și vinde apartamentul avocatului ei André-François Raffray, printr-un contract pe viață. Raffray, pe atunci în vârstă de 47 de ani, a fost de acord să-i plătească lunar 2.500 de franci până la moartea ei. Raffray a sfârșit prin a plăti lui Calment echivalentul a mai mult de 180.000 de $, care a fost mai mult decât dublu valorii apartamentului. După ce Raffray a murit de cancer la vârsta de 77 de ani, în 1995, văduva lui a continuat să-i plătească Jeannei Calment rata până la moartea acesteia.^[2] În toți acești ani, Calment obișnuia să spună că ea "a concurat cu Matusalem".^[7]

Un film documentar despre viața ei, intitulat Beyond 120 Years with Jeanne Calment, a fost lansat în 1995.^[8] La 21 februarie 1997, la sărbătorirea a 122 de ani, s-a anunțat că n-o să mai aibă apariții publice, sănătatea ei deteriorându-se grav. A murit la 4 august în același an din cauze necunoscute.^[8]

Atât înainte cât și după moartea lui Calment, au existat mai multe pretenții că ar fi depășit vârsta ei însă nici unul dintre ei nu au putut dovedi și, prin urmare, Calment continuă să dețină recordul pentru cea mai în vârstă persoană care a trăit vreodată.

·         1876 - S-a născut compozitorul Teodor Teodorescu (m.20.09.1920).

·         1885: S-a nascut Sacha Guitry, actor, regizor, scriitor francez de origine rusă; (d. 1957).
* 1893: Sfântul Glicherie Tănase (n. 21 [S.V. 1892] februarie, Mihoveni, județul Suceava — 15 [S.V. 1985] iunie, Mănăstirea Slătioara, județul Suceava) a fost un cleric român, fondatorul și al 2-lea mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi.

S-a născut la 9 februarie 1892, în satul Mihoveni, nu departe de Suceava, în familia țăranilor Nicolae și Rahila. El a fost botezat în cinstea Sfântului Gheorghe.

Rămânând orfan de părinți la 7 ani, după ce i-a murit tatăl și a fost părăsit de mamă, a rămas sub îngrijirea fratelui tatălui, Ilarion Tănase, care de mic a cultivat în Gheorghe credința în Dumnezeu.

De mic copil, Gheorghe dorea să devină călugăr, și, în anul 1916, la vârsta de 25 de ani, a fost primit la Mănăstirea Cetățuia din Iași. După puțin timp el este tuns în monahism cu numele Glicherie, ca ulterior să fie fost hirotonit drept ieromonah în catedrala mitropolitană din Mănăstirea Neamț.

Pentru ca să conducă schitul, i-a venit în ajutor ierodiaconul David Bidașcu, cu care ulterior s-a împrietenit.

În octombrie 1924, Biserica Ortodoxă Română a trecut oficial la calendarul gregorian, ziua de 1 octombrie devenind 14 octombrie, dar ieromonahul Glicherie, ierodiaconul David și doisprezece locuitori ai schitului Procrov au refuzat să se supună deciziei Sfântului Sinod a Bisericii Românești și au continuat să oficieze slujbele conform calendarului vechi. În curând, la schit a ajuns o scrisoare a ieromonahului Arsenie Cotea, care îndemna toți ortodocșii români să se împotrivească reformei calendaristice, pe care o considera o capitulare în fața catolicismului.

Vlădica Mănăstirii Neamț, episcopul Nicodim Munteanu, l-a invitat la el pe ieromonahul Glicherie. Episcopul Nicodim a încercat să-l convingă să nu se împotrivească reformei calendaristice, promițându-i în schimb că-l va face stareț asupra schitului de alături, Vovidenia. După ce Sfantul Glicherie și Cuviosul David s-au sfătuit, ei au respins propunerea, ei retrăgându-se la Râpa lui Coroi, ce se afla în apropierea schitului Sihla. Acolo ei au construit un bordei, unde și-au petrecut iarna. La primăvara anului 1926, ei au ridicat un sălaș cu trei camere, dintre care una a fost folosită drept capelă.

Cu trei zile înainte de moarte, Sfantul Ierarh Glicherie i-a chemat la el pe frații din mănăstire și toți credincioșii din satul Slătioara și și-a luat rămas bun. A murit la 15 iunie 1985 la vârsta de 93 de ani. El a fost îngropat în biserica mănăstirii Slătioara.

La 12 iunie 1997 mormântul lui a fost deschis, de unde au fost luate moaștele sale.

În anul 1999, conform deciziei Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi, mitropolitul Glicherie a fost canonizat. Canonizarea a avut loc în mănăstirea Slătioara, în prezența a unei mulțimi numeroase pe data de 15/28 iunie 1999.

În același an, conform deciziei Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, el a fost introdus în numărul sfinților a Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, ca „Sfântul Glicherie, Mărturisitorul Român”.

·         1893 - S-a născut Andreas Segovia, celebru interpret spaniol al muzicii clasice la chitară (m. 2 iunie 1987). Segovia spunea ca a “salvat”chitara din mainile cantaretilor tigani de flamenco, pentru a-i reda locul in salile de concert cu repertorii clasice.

·         1900 - S-a născut arheologul Gheorghe Cantacuzino (m.22.10.1977).

·         1903: Anaïs Nin, scriitoare americană de origine franceză (d. 1977)

·         1903: Raymond Queneau, poet și scriitor francez (d. 1976)

·         1906 - S-a născut pictorul Paul Miracovici (m.15.11.1975).

·         1907: Wystan Hugh Auden (n. 21 februarie 1907 - d. 29 septembrie 1973) a fost un poet englez, considerat printre cei mai importanți și influenți scriitori ai secolului al XX-lea.

Auden s-a născut în York și și-a petrecut copilăria la Harborne, Birmingham, unde tatăl său dr. George Auden era inspector medical școlar pentru Birmingham și profesor de Sănătate publică la Universitatea din Birmingham. De la vârsta de opt ani Auden a fost intern al mai multor școli, prima dată în Surrey și mai târziu în Norfolk, dar se întorcea la Birmingham în vacanțe. A urmat colegiul Christ Church, la Universitatea Oxford, dar numai până în anul trei. După Oxford, a trăit un an la Weimar Berlin, în a cărui atmosferă tolerantă își putea exprima deschis homosexualitatea.

Revenind în Anglia a predat la două școli de băieți, din 1930 până în 1935. Cea mai importantă și unde a fost cel mai fericit a fost Downs School, lângă Great Malvern. Aici a petrecut trei ani și a scris câteva dintre cele mai frumoase poezii ale primei perioade, printre care: "This lunar beauty"; "Lay your sleeping head, my love"; "Fish in the unruffled lakes"; și "Out on the lawn I lie in bed".

Auden s-a căsătorit cu Erika Mann, fiica lesbiană a marelui romancier german novelist Thomas Mann, în 1935, pentru a-i furniza un pașaport britanic ca să poată ieși din Al treilea Reich. Nu au trăit niciodată împreună, dar în anii următori s-au întâlnit ca prieteni și nu s-au deranjat niciodată ca să divorțeze.

Auden s-a stabilit în Statele Unite ale Americii în 1939 și a devenit cetățean naturalizat în 1946. Această mutare din Anglia, tocmai când începuse cel de Al Doilea Război Mondial, a fost considerat de mulți o trădare și, ca urmare, reputația sa de poet a avut de suferit. După mai mulți ani petrecuți în Statele Unite ale Americii, a revenit în Europa în vara anului 1948, prima dată în Italia apoi în Austria; în ultimul an al vieții s-a mutat definitiv de la New York la Oxford; a fost profesor de poetică la Universitatea Oxford din 1956 până în 1961 și, deoarece susține doar trei cursuri în fiecare an, a petrecut numai câteva săptămâni la Oxford în perioada profesoratului. Iubitul său de o viață și tovarăș a fost poetul Chester Kallman. A murit la Viena în 1973.

·         1911: Szilárd Ignác Bogdánffy (n. 21 februarie 1911, Feketetó, comitatul Torontal, azi Crna Bara, Banatul de Nord - d. 2 octombrie 1953, închisoarea Aiud) a fost episcop romano-catolic auxiliar de Satu Mare și Oradea, ce a fost deținut politic de la 14 februarie 1949 până la sfârșitul vieții. A fost beatificat în data de 30 octombrie 2010, în Bazilica Sf. Maria din Oradea

Szilárd Bogdánffy s-a născut la data de 21 februarie 1911 în localitatea Feketetó din Banatul de Nord (pe atunci în comitatul Torontal din Ungaria, astăzi în Serbia), unde tatăl său îndeplinea funcția de învățător.

A fost botezat în data de 6 martie 1911 în biserica parohialǎ din Csóka, naș de botez fiindu-i chiar preotul paroh. A primit la botez numele de Szilárd, forma maghiară de la Constantin, prenumele preotului paroh, și Ignác, prenumele tatǎlui.

În anul 1920 întreaga familie s-a mutat în Cruceni, unde tatăl lui Szilárd Bogdánffy a primit un nou post de învățător.

În 1925 s-a mutat la Timișoara, împreună cu părinții săi. Au locuit în cartierul Elisabetin, pe strada Romulus.

În anul 1925 s-a înscris la studii la Gimnaziul Piarist din Timișoara, iar în anul 1929 s-a înscris la Seminarul Teologic din Oradea. A fost hirotonit ca diacon la 5 februarie 1934. Apoi a fost hirotonit preot romano-catolic în Catedrala din Oradea, la 29 iunie 1934, de către episcopul István Fiedler.

În perioada 1935-1939 a fost profesor la Gimnaziul Catolic din Oradea și duhovnic la Mănăstirea Ursulinelor din același oraș.

Bogdánffy a fost citat în anul 1939 de către serviciile secrete românești ca unul dintre membrii cu sarcini importante în organizarea și activitatea Organizației de Autoapărare din Valea lui Mihai, organizație care milita pentru rezistența comunității maghiare împotriva încercărilor de românizare.^[2]

În octombrie 1939 a fost arestat, iar la 21 decembrie 1939 a fost trecut peste graniță împreună cu alți 35 de deținuți, dintre care 14 preoți romano-catolici.^[3] Bogdánffy fusese denunțat de un elev al său, pe nume Ludovic Sahy, pe care l-a sfătuit să rupă legăturile cu organizația șovină la care aderase. Ulterior, episcopul a subliniat că elevul său a efectuat denunțul doar pentru că, arestat în aceeași zi, spera să-și ușureze astfel situația la anchetă.^[4]

În perioada septembrie 1940-iunie 1943 a efectuat studii de doctorat în filosofie și dogmatică la Universitatea Pázmány Péter din Budapesta, obținând titlul de doctor în teologie la 26 iunie 1943. Teza sa de doctorat a avut titlul „Apocaliptica sinoptică”. Reîntors în România, în anul 1944, a fost numit profesor la Gimnaziul Catolic „Szent József” din Oradea. În aprilie 1947 a fost ridicat la rangul de canonic al Catedralei Episcopale din Oradea și numit vicar episcopal.

A fost consacrat în clandestinitate ca episcop-auxiliar de Satu Mare și Oradea la 14 februarie 1949, la vârsta de 38 ani, în Capela Nunțiaturii Apostolice din București, de către episcopul Gerald Patrick O'Hara de Savannah, Georgia, (SUA), regent al Nunțiaturii Apostolice din România.

Autoritățile comuniste au încercat, prin toate mijloacele, să-l convingă să „colaboreze”.^[5] Pentru că n-a fost de acord să-și trădeze semenii, Bogdánffy a ajuns în închisoarea securității din Oradea (3 septembrie 1949).^[5] În anul 1951 a fost transferat la Jilava, trimis apoi la muncă silnică în mina de plumb de la Sighetul Marmației și mutat un an mai târziu în lagărul de exterminare de la Capul Midia.^[5] În anul 1953 a fost condamnat de tribunalul militar din Oradea la 12 ani de muncă silnică și dus în celula 120 a închisorii Aiud, unde a supraviețuit doar o lună.^[5]

Episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru l-a amintit în memoriile sale drept blând și modest. Pentru disponibilitatea sa de a-i ajuta pe ceilalți a fost supus la torturi și izolat la „neagra” (celulă pentru un singur deținut, fără ferestre și fără posibilitatea așezării pe orizontală), unde rezistența umană era încercată la limitele extreme ale supraviețuirii.^[6]

Szilárd Bogdánffy a murit în închisoarea din Aiud la 2 octombrie 1953, la vârsta de 42 ani.

La 27 martie 2010 Papa Benedict al XVI-lea a aprobat promulgarea decretului privitor la martirajul episcopului Szilárd Bogdánffy, la propunerea Congregației pentru Cauzele Sfinților.^[7] Beatificarea a avut loc în data de 30 octombrie 2010 la Oradea. În cadrul ceremoniei, arhiepiscopul Angelo Amato, prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților, a dat citire decretului de beatificare. Celebrarea liturgică a fost prezidată de cardinalul Péter Erdő, primatul Ungariei, la invitația lui László Böcskei, episcop romano-catolic de Oradea, în Bazilica Sf. Maria. Episcopul Bogdánffy este primul martir pentru credință al Bisericii Romano-Catolice din România, din timpul prigoanei comuniste, care a fost ridicat la cinstea altarelor.^[1]Sărbătoarea sa a fost fixată pentru ziua de 3 octombrie, în fiecare an.

Duminică, 31 octombrie 2010, papa Benedict al XVI-lea i-a anunțat pe credincioșii adunați în Piața Sfântul Petru din Romacu privire la beatificare (în limba italiană): „Ieri, în catedrala din Oradea Mare în România, cardinalul Peter Erdö l-a proclamat fericit pe Szilárd Bogdánffy, episcop și martir. În 1949, când avea 38 de ani, el a fost consacrat episcop în clandestinitate și apoi arestat de regimul comunist din țara sa, România, fiind acuzat de conspirație. După patru ani de suferințe și umiliri, a murit în închisoare. Aducem mulțumiri lui Dumnezeu pentru acest eroic păstor care a pășit pe urmele Mielului până la sfârșit! Mărturia sa să-i mângâie și să-i întărească pe toți cei care și astăzi sunt persecutați din cauza Evangheliei.

* 1911: Liviu Deleanu (născut Lipe Kligman; pe 8 februarie 1911, Iași - d. 12 mai 1967, Chișinău) a fost un poet român de etnie evreu.

Liviu Deleanu s-a născut la 8 februarie 1911, la Iași.

Liviu nu-și iubea copilăria, zicea că a fost foarte grea, fară bucurii și jocuri copilaresti („unica mea jucărie a fost o papușă de cârpe”). Era un copil frumos, cu bucle mari, aurii, lăsate pe umeri. Mama îl purta ca pe o fetiță. A trăit în frig și în foame.

Îi placea foarte mult să citească. Citea tot ce-i nimerea sub mînă. Mama îi dădea cîte un leu să-și cumpere un covrig și el strîngea leul, ca să-și poată cumpăra unica revistă pentru copii.

În orașul natal intră la studii la gimnaziu, dar, din lipsă de surse, este nevoit să abandonaze.

Pleacă la București, unde se angajează ca litograf, apoi corector la o tipografie.

Literatura o „îmbrățișează” de la o vîrstă destul de fragedă: la doar 15 ani redactează revistele „Prospect” și „Vitrina literară”.

Poezia timpurie a lui L.Deleanu, cum ar fi volumul „Oglinzi fermecate”, apărut în 1927, este influențată de marii scriitorii moderniști, ca Charles Baudelaire, George Bacovia, Ion Pillat.Urmează placheta „Ceasul de veghe” (1937), înalt apreciată de G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent”; versurile din acest volum sunt pline de compătimire pentru martirii războiului civil din Spania.

Anul 1940 înseamnă pentru L. Deleanu, în afară de faptul că îi apare al treilea volum de versuri „Glod alb”, un eveniment care îi va marca destinul literar din continuare: poetul s-a refugiat în Basarabia.

În timpul războiului din 1941 – 1945 poetul plăsmuiește o serie de cîntece inspirate („Cîntec scris pe patul armei”, „Cantec scris pe lat de palos” etc.).

După război activează în domeniul literaturii pentru copii: „Poezii pentru copii” (1947), „Mi-i drag să meșteresc” (1955), „Bucurii pentru copii”(1956), „Licurici” (1961) ș.a.

La poezia pentru adulți se întoarce în 1952, cînd apare cartea „Vremuri noi”, poemul „Krasnodon” (ulterior intitulat „Tinerețe fără moarte”) și basmul dramatic „Buzduganul fermecat”.

Talentul liric al lui Liviu Deleanu s-a manifestat din plin în cărțile „Dragostea noastră cea de toate zilele” (1966) și postumele „Cartea dorului” (1968) și „Destăinuire” (1970).

Lui Liviu Deleanu îi aparțin și traducerile din I. Krylov, A.Puskin, N.Nekrasov, M. Lermontov, A. Tvardovskij, K. Simonov, S. Marsak, K. Cukovskij ș.a. Versurile sale, la rîndul lor, sunt traduse în mai multe limbi și sunt reeditate în Moldova și peste hotarele ei.

Poetul s-a stins din viață la 12 mai 1967 la Chișinău.

Actualmente, numele lui Liviu Deleanu îl poartă o stradă și un liceu din municipiul Chișinău, sectorul Buiucani.

Liviu Deleanu este autorul textului original al cântecului Sanie cu zurgălăi compus de Richard Stein în 1936.

·         1914 - S-a născut juristul Vasile Gionea, membru de onoare al Academiei Române.

·         1921: John Rawls (n. 21 februarie 1921, Baltimore, SUA – d. 24 noiembrie 2002, Lexington, Massachusetts, SUA) a fost un filozof american, profesor de filosofie politică la Harvard și autorul lucrărilor: A Theory of Justice (1971), în care se fundamentează doctrinar bazele statului-providență și a liberalismului egalitarist (social), prin concilierea economiei de piață cu asistențialismul, a libertății personale cu echitatea ajutorului acordat celor aflați în nevoie, a economiei keynesiene cu liberalismul; Political Liberalism, Justice as Fairness: A Restatement (Principiile revizuite ale Justiției formulate de John Rawls prevăd că fiecare persoană are dreptul irevocabil de a reclama o schemă adecvată și totală de libertăți fundamentale, valabilă și pentru toți ceilalți. Inegalitățile sociale și economice trebuie să satisfacă două condiții: mai întâi ele vor fi legate de funcții și poziții deschise tuturor conform principiului egalității corecte de oportunități și, în al doilea rând, ele vor fi în special în beneficiul celor mai dezavantajați membri ai societății.), dar și The Law of Peoples. O idee interesantă ce se regăsește în această din urmă lucrare este "excepția în caz de maximă urgență".

Este considerat de către mulți drept cel mai important filosof politic al secolului XX.

·         1924: Robert Mugabe, președinte al Zimbabwe

·         1933 - S-a născut Nina Simone, interpretă de muzică soul, una dintre cele mai cunoscute voci ale Americii (m. 21 aprilie 2003)

·         1937: Harald al V-lea al Norvegiei (n. 21 februarie 1937, Asker) este regele Norvegiei. A urcat pe tronul Norvegiei după moartea tatălui său, Olav al V-lea, la data de 17 ianuarie 1991.

S-a născut în 1937 la reședința prințului moștenitor de la Skaugum, Asker, în apropiere de Oslo. A fost primul prinț moștenitor născut pe pământ norvegian după nașterea regelui Olav al IV-lea în 1370. Este fiul regelui Olav al V-lea (care pe atunci era doar prinț moștenitor) și al Prințesei Märtha a Suediei.

Fiind strănepotul regelui Angliei Eduard al VII-lea, Harald se află în ordinea succesiunii la tronul britanic. Regele Harald al V-lea este înrudit cu mai mulți monarhi europeni: este unchiul regelui Filip al Belgiei și al Marelui Duce Henric de Luxemburg, și este văr de gradul doi cu regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit și cu regina Margareta a II-a a Danemarcei. În calitatea sa de rege al Norvegiei, Harald este și șeful Bisericii Norvegiei.

Prințul Moștenitor Harald

Prințul Harald s-a născut la Skaugum la 21 februarie 1937. Tânărul prinț a fost botezat la capela regală a Palatului Regal din Oslo la 31 martie 1937 de episcopul Johan Lunde.

În 1940 întreaga familie regală a trebuit plece de la Oslo din cauza invaziei germane. Călătoria dramatică spre nord a fost marcată de încercările repetate ale naziștilor de a-l ucide pe regele Haakon al VII-lea prin bombardare. Acesta a considerat că este mai sigur ca familia sa să se despartă. Regele și Prințul Moștenitor Olav au rămas în Norvegia, iar Prințesa Moștenitoare a plecat în Suedia cu cei trei copii (Prințul Harald și surorile sale mai mari, Prințesa Ragnhild și Prințesa Astrid). Au ajuns în Suedia în noaptea de 10 aprilie, însă, deși Prințesa Märtha era suedeză, au întâmpinat probleme la frontieră. În cele din urmă lor li s-a permis să rămână în Suedia, însă ulterior Regele Haakon și prințul moștenitor Olav au fost refuzați.^[1]

La 17 august Prințesa Moștenitoare și copiii au plecat în SUA la bordul navei American Legion.^[1] Harald, mama și surorile sale au locuit la Washington în timpul războiului,^[2] în timp ce tatăl și bunicul său au stat la Londra împreună cu guvernul norvegian în exil. Unul dintre momentele notabile pe care și le amintește din acea perioadă este că a stat în spatele lui Franklin D. Roosevelt când a depus jurământul celui de-al patrulea mandat la Casa Albă în 1945. Aceste experiențe din copilărie se întrevăd într-o urmă de accent american atunci când vorbește în engleză.^[3] La sfârșitul războiului, în 1945, prințul Harald s-a întors în Norvegia împreună cu familia.

În 1955 Harald a absolvit liceul la Oslo, iar în toamna aceluiași an și-a început studiile la Universitatea din Oslo. Mai târziu, a intrat la Școala de Cavalerie pentru Ofițeri și apoi la Academia Militară norvegiană, pe care a absolvit-o în 1959. În 1960 Harald a intrat la Colegiul Balliol, Oxford unde a studiat istorie, economie și politică.^[3] În timpul studenției sale la Oxford, a fost pasionat de vâsle. În 1960 a vizitat Statele Unite cu ocazia aniversării a cincizeci de ani de la înființarea Fundației americano-scandinave.

Doi regi: Juan Carlos I al Spaniei și Harald al V-lea al Norvegiei.

Prințul Moștenitor Harald a participat la Consiliul de Stat pentru prima dată la 27 septembrie 1957 și a depus jurământ pe Constituția Norvegiei la 21 februarie 1958. În același an a fost pentru prima oară regent în absența Regelui.

După o relație de nouă ani, Harald s-a căsătorit cu Sonja Haraldsen la Oslo la 29 august 1968, o căsătorie care a stârnit multe controverse la vremea respectivă, Sonja nefiind dintr-o familie nobilă. Împreună au doi copii: Prințesa Märtha Louise și Prințul Moștenitor Haakon al Norvegiei.

Regele conduce Consiliul de Stat, are întâlniri săptămânale cu prim-ministrul și cu ministrul de externe, primește trimișii străini și deschide sesiunea parlamentară, iar conform constituției norvegiene, el numește guvernul. De asemenea, regele Harald călătorește mult prin Norvegia și face vizite oficiale în alte țări.

Pasionat de navigație,^[4] Harald a reprezentat Norvegia în proba de yachting la Jocurile Olimpice de la Tokyo din 1964,^[5] la Jocurile Olimpice de la Mexico City din 1968^[3] și la Jocurile Olimpice de la Munchen din 1972. Prințul Moștenitor a purtat drapelul norvegian la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice din 1964. După ce a devenit rege, a participat împreună cu Prințul Moștenitor Haakon la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Lillehammer din 1994. De asemenea, regele a reprezentat Norvegia la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Torino și de la Beijing.

Cu echipajul de navigație a câștigat la Campionatul Mondial medalii de bronz, argint și aur în 1988, 1982 și respectiv 1987. În iulie 2005, regele și echipajul de pe vasul Fram XV au câștigat medalia de aur la Campionatul European din Suedia. În 2007 la Campionatul Mondial regele a obținut locul șase.^[6]

De două ori în ultimii ani, regele Harald nu și-a putut îndeplini îndatoririle regale, fiind spitalizat și în convalescență: din decembrie 2003 până la mijlocul lunii aprilie 2004 din cauza unui cancer la vezica urinară și din aprilie până în iunie 2005 ca urmare a unei stenoze aortice. Prințul Moștenitor Haakon a fost regent în aceste perioade.

·         1943 - S-a născut scriitoarea Luminiţa Petru.

* 1943: David Lawrence Geffen (n. 21 februarie 1943, Brooklyn, New York) este un magnat american, producător- executiv de film și filantrop.

Părinți: Batya Volovskaya, Abraham Geffen Frați/surori: Mitchell Geffen Studii: New Utrecht High School, Santa Monica College, Brooklyn College, University of Texas at Austin Premii: Premiul Tony pentru cel mai bun musical, mai multe

·         1944: Lajos Sătmăreanu, numit și Ludovic Sătmăreanu, născut Lajos Szatmári, (n. 21 februarie 1944, Salonta) este un fotbalist de etnie maghiară din România, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970, performanță pentru care a fost decorat în martie 2008 cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a.^[1][2]

După retragerea din activitatea de fotbalist a lucrat ca antrenor la nivelul grupelor de juniori.

·         1945 - S-a născut Paul Newton, basist britanic (Uriah Heep).

·         1949 - S-a născut Jerry Harrison, chitarist, clăpar, vocalist şi compozitor american (Talking Heads).

·         1950 - S-a născut prozatorul Ovidiu Dunăreanu.

·         1952: Ludovic Abiței, politician român
* 1955: Alexandru Leșco (n. 21 februarie 1955, Coșernița, Florești, Republica Moldova) este un politician român-moldovean, luptător pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova în cadrul conflictului din Transnistria. El a fost arestat în Tiraspol în iunie 1992, alături de alți membri ai așa-numitului Grup Ilașcu de forțele separatiste transnistrieneși condamnat la 12 ani de închisoare. A fost acuzat de crime de război și terorism. La 9 decembrie 1993, curtea supremă transnistreană, a cărei autoritate nu este recunoscută internațional, l-a găsit vinovat pe Leșco vinovat de uciderea unui demnitar al republicii separatiste cu scopul de a genera teroare și de utilizarea neautorizată a munițiilor și explozibililor. Alexandru Leșco a fost eliberat după ispășirea condamnării, la 2 iunie2004. A primit cetățenia română în timpul detenției în Transnistria.

Alexandru Leșco, eliberat după 12 ani de detenție, a declarat la ieșire: "Pentru mine, cauza românească rămâne aceeași. Eu am fost condamnat pe nedrept. Așa am considerat atunci și de aceasta sunt convins și acum. Nu pot să spun că regret amarnic acești ani. Am stat pentru poporul român și limba noastra românească" ^[1].

La data de 3 iulie 2007, președintele României, Traian Băsescu, i-a decorat la Palatul Cotroceni pe Andrei Ivanțoc, Alexandru Leșco și Tudor Petrov Popa cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler. El a menționat "dragostea de țară, eroismul, dorința de a te sacrifica pentru poporul tău", de care ai dat dovadă cei trei patrioți.^[2]

În data de 2 august 2010 membrii "Grupului Ilașcu" au fost decorați de președintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, cu "Ordinul Republicii"

* 1955: Ioan Rus (n. 21 februarie 1955, Urișor, Cluj) este un politician social-democrat român, membru al PSD, fost ministru de interne în guvernul Năstase (din 2003 a cumulat și funcția de vicepremier al guvernului, în același cabinet), și fost ministru al transporturilor în guvernul Ponta. A canditat la alegerile locale din 2004 din partea PSD pentru funcția de primar al municipiului Cluj, funcție deținută în acel moment de Gheorghe Funar, clasându-se pe primul loc în primul tur de scrutin, dar pierzând în al doilea tur în fața lui Emil Boc, care a obținut 56,26% din voturi.

* 1960: Plamen Oreșarski (bulgară Пламен Василев Орешарски; n. 21 februarie 1960) este un politician bulgar care a fost premier al Bulgariei între 2013 și 2014.

·         1961 - S-a născut Constantin Lăcătuşu, sportiv de performanţă, alpinist, primul român care a escaladat Everestul, în anul 1994, în cadrul expeditiei "Everest 94". La 16.11.2001, a pornit, alături de alpinistul Michael Hodges, într-o expediţie avînd ca scop escaladarea celui mai înalt vîrf din Antarctica, Mount Vinson (4897 m), şi care încheia proiectul "Top 7", ce urmărea cucerirea celor mai înalte vîrfuri ale celor şapte continente.

·         1961 - S-a născut Bob Colin Day, vocalist britanic (Allisons).

·         1961 - S-a născut Ranking Rogers, baterist şi vocalist britanic (The Beat, General Public).
* 1962: Charles Michael „Chuck” Palahniuk (n. 21 februarie 1962, în Pasco, Washington) este un scriitor american de ficțiune și jurnalist independent. El este cunoscut publicului în primul rând pentru controversatul roman Fight Club, câștigător a numeroase distincții și ecranizat în 1999, avându-i pe Brad Pitt, Edward Norton și Helena Bonham Carter în rolurile principale.
* 1964: Evgheni Ghermanovici Vodolazkin (n. 21 februarie 1964, Kiev) este un istoric literar și scriitor rus, specialist în literatura rusă veche.

A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Naționale Taras Șevcenko din Kiev (1986). În același an a fost admis la studii postuniversitare la Institutul de Literatură Rusă al Academiei de Științe a URSS (Casa Pușkin), Departamentul de literatură veche, condus de academicianul D.S. Lihaciov. În următorii trei ani, a scris o teză despre traducerea Cronicii bizantine a lui Gheorghe Аmartol, iar din 1990 lucrează acolo pe postul de cercetător științific.^[1]

A obținut în anul 2000 titlul științific de doctor în filologie cu teza de doctorat: „Istoria lumii în literatura Vechii Rusii (pe baza textelor cronografice din secolele XI—XV)”.

În 2015 a scris textul „Dictarea totală”.^[2]

Locuiește în Sankt-Petersburg; este căsătorit cu Tatiana Rudi

* 1974: Iván Campo Ramos (n. 21 februarie 1974) este un fost fotbalist spaniol. Inițial fiind fundaș, el s-a reprofilat în mijlocașîn ultimii săi ani de joc.
* 1977: Branislav Angelovski (în macedoneană Бранислав Ангеловски) (n. 21 februarie 1977, în Bitola) este un handbalist macedonean care joacă pentru clubul românesc HC Dobrogea Sud și pentru echipa națională a Macedoniei.^[1] Angelovski evoluează pe postul de coordonator de joc.
* 1978: Jörg Fiedler (n. 21 februarie 1978, Leipzig, Germania) este un scrimergerman specializat pe spadă
* 1978: Kim Ha-neul (Hangul: 김하늘, născută pe 21 februarie 1978) este un model celebru și actriță din Coreea de Sud. Numele ei, "Ha-neul", înseamnă cer în coreeană. Ea și-a început cariera ca model pentru compania de îmbrăcăminte STORM.
* 1978: Park Eun Hye (născută 21 februarie 1978) este o actriță sud-coreeană.
* 1978: Dorel Zaharia este un jucător român de fotbal retras din activitate
* 1979: Carlos "Carly" Colón, Jr. (n. 21 februarie 1979) este un wrestlerportorican, mai cunoscut sub numele de ring Carlito'. A activat în promoția WWE și ocazional în World Wrestling Council, unde a câștigat de 10 ori titlul de WWC Universal Heavyweight Champion. Mai este cunoscut sub numele "Traficantul de mere".

·         1980: Jigme Khesar Namgyel Wangchuck (འཇིགས་མེད་གེ་སར་རྣམ་རྒྱལ་དབང་ཕྱུག་^[1]; n. 21 februarie 1980) este al cincilea rege al Bhutanului și capul dinastiei Wangchuck.^[2] A devenit rege la 14 decembrie 2006 și a fost încoronat oficial la 6 noiembrie 2008.

La deschiderea sesiunii parlamentare din 20 mai 2011, regele a anunțat logodna sa cu Jetsun Pema, o tânără în vârstă de 21 de ani, născută la Thimphu la 4 iunie 1990. Cei doi s-au căsătorit la 13 octombrie 2011 la Punakha Dzong.

* 1980: Levan Korgalidze (n 21 februarie 1980) este un fotbalist internațional georgian care în prezent evoluează la echipa FC Metalurgi Rustavi
* 1980: Vladîslav Vasîlovîci Tretiak (în ucraineană Владислав Васильович Третяк, n. 21 februarie 1980, Kiev) este un fost scrimer ucrainean specializat pe sabie, laureat cu bronz la individual la Jocurile Olimpice din 2004 de la Atena și cu argint pe echipe la Campionatul Mondial din 2006.
* 1981: Floor Jansen (Pronunție în olandeză: /flɔr ˈjɑnsɛn/;n. 21 februarie 1981, Goirle, Olanda) este o cântăreață și compozitoare de origine olandeză. Ea este faimoasă datorită carierei muzicale alături de After Forever. După ce Anette Olzon a părăsit trupa Nightwish în 1 octombrie 2012, Floor a fost anunțată drept noua vocalistă a trupei pentru restul tour-ului Imaginareum.
Floor avea șaisprezece ani când s-a alăturat formației Apocalypse (numele formației After Forever la început) în 1997. Trei ani mai târziu, formația a lansat primul lor album, Prison of Desire. Abilitatea acesteia de a cânta muzică clasică cât și muzică rock a făcut-o renumită în scena metalului. După ce Maek Jansen a părăsit formația în 2002, aceasta s-a ocupat de partea vocală și de versurile melodilor. Floor a început să studieze la Dutch Rock Academy în 1999 iar trei ani mai târziu a intrat la conservator. A studiat Teatrul Muzical și opera un an. Mai târziu a început să predea un curs numit Wanna Be a Star?!. Visul ei e să cânte într-un teatrul muzical. Trei albume ale compozitorului și multi-instrumentistului Arjen Anthony Lucassen includ vocea lui Floor. Ea a cântat o melodie pe Universal Migrator Part 1: The Dream Sequencer, a făcut un număr de contribuții în proiectul Star One, și joacă rolul Ω în albumul 01011001 de la Ayreon, și a cântat ca și vizitator alături de formația Nightmare.
După ce After Forever s-a destrămat, Floor a început un nou proiect alături de Jorn Viggo Lofstad (Pagan's Mind , Jørn Lande).^[1] Pe 16 iunie 2009, Floor a anunțat prin siteul MySpace că a început să formeze o nouă formație, ca și rezultat al proiectului său cu Jorn Viggo Lofstad. În 17 octombrie 2009 a anunțat prin intermiedul siteului MySpace că formația se numește ReVamp, care este formată din fostul keyboardist After Forever Joost van den Broek, din chitaristul Waldemar Sorychta și Voodoocult
* 1983: Adam Johansson (n. 21 februarie 1983, Jönköping) este un fundaș suedezde fotbal. Din anul 1995 evoluează la clubul IFK Göteborg.
* 1984: Karina Nose (能瀬 香里奈 Nose Karina^?) (n. 21 februarie 1984, Shōwa-ku, Nagoya, Prefectura Aichi), cunoscută ca Karina (香里奈 Karina^?), este un fotomodel și acțrită japoneză. Ea este una dintre cele mai frumoase femei japoneze
* 1984: David Odonkor (n. 21 februarie 1984, Bünde, Germania de Vest) este un fost fotbalist internațional german.
* 1985: Georgios Samaras (în greacă Γεώργιος Σαμαράς; n. 21 februarie 1985) este un fotbalist grec care evoluează la clubul arab Al-Hilal.
* 1987: Ellen Philpotts-Page (n. 21 februarie 1987), cunoscută ca Ellen Page, este o actriță canadiană. Page a fost nominalizată atât la Premiile Globul de Aur cât și la Premiul Oscar la categorie Cea mai Bună Actriță pentru rolul ei din filmul Juno.

Este cunoscută și pentru rolurile din Hard Candy, Smart People sau pentru rolul lui Katherine "Kitty" Pryde în X-Men: Ultima înfruntare. A atras atenția în Canada pentru roluri ca cele din Pit Pony și Marion Bridge ce i-au adus premii dar și pentru prestațiile din Trailer Park Boysși ReGenesis.

În 2008 , Page a fost nominalizată pentru lista celor mai influente 100 de persoane realizată de revista Time și s-a clasat pe locul 86 în topul celor mai sexi femei din lume , top realizat de revista FHM.

* 1988: Harlem-Eddy Gnohéré (n. 21 februarie 1988,^[1] Paris, Franța) este un fotbalist francez care în prezent este sub contract cu FCSB.
* 1990: Chika Aoki (青木千佳 Aoki Chika^?), n. 21 februarie 1990, Prefectura Fukui) este o scrimeră japoneză specializată pe sabie.
* 1991: Riyad Mahrez (în arabă: رياض محرز; Sarcelles, Franța, 21 februarie 1991) este un fotbalist algerian născut în Franța, care joacă ca mijlocaș la Manchester City și reprezintă echipa de fotbal a Algeriei.
* 1992: Philip Anthony Jones (n. 21 februarie 1992) este un fotbalist care joacă pentru Manchester United și pentru echipa națională a Angliei
* 1992: Dmîtro Pundîk (ucraineană Дмитро Пундик; n. 26 aprilie 1992) este un scrimer ucrainean specializat pe sabie, laureat cu argint pe echipe la Campionatul European de Scrimă din 2010 și cu aur pe echipe la Universiada de vară din 2011. A fost numit maestru al sportului, clașă internațională în Ucraina.^[1]

Sora sa mai mare, Halîna, este și ea o sabreră, care a fost laureată cu aur pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 2008. Au început să practice scrima împreună când erau copi

* 1993: Andrada Preda (născută Maior Pașca, pe 21 februarie 1993, în Baia Mare)^[2] este o handbalistă din România legitimată la CS Minaur Baia Mare^[3], unde joacă pe postul de extremă stânga.
* 1996: Sophie Turner (n. 21 februarie 1996)^[1] este actriță engleză, cunoscută mai ales pentru rolul lui Sansa Stark în serialul de pe HBO, Game of Thrones, care i-a adus o nominalizare Young Artist Award.^[2] A mai jucat în filme de televiuziune ca The Thirteenth Tale (2013), thrillerul Another Me (2013) și Barely Lethal (2015).

Decese

·         1437 – Regele Scotiei James I ( n.1394), fiul regelui Robert al III- lea și al Annabellei Drummond, este asasinat. A urcat pe tron in anul 1406.

·         1513: Papa Iulius al II-lea (n. 5 decembrie 1443, Albisola Superiore, Republica Genova – d. 21 februarie 1513, Roma, Statele Papale^[1]), pe numele civil Giuliano della Rovere, a fost un papă al Romei.

A fost unul din precursorii Renașterii. I-a încredințat lui Michelangelopictarea plafonului Capelei Sixtine.

A întemeiat Garda Elvețiană. Pe 22 ianuarie 1506 s-a așezat la Roma prima formațiune a gărzii, alcătuită din 150 de soldați veniți din cantonul Uri.

A fost primul papă care a contractat "boala franceză" (adică sifilisul), de la un prostituat din Roma. La slujba din Vinerea Mare, în anul 1508, nu a putut șă-și arate picioarele pentru a fi sărutate de credincioși, deoarece erau pline de leziuni sifilitice.^[2]

A fost înmormântat în Biserica San Pietro in Vincoli (en:San Pietro in Vincoli).

* 1575: Claude a Franței (12 noiembrie 1547 - 21 februarie 1575) a fost a doua fiică a regelui Henric al II-lea al Franței și a soției acestuia, Caterina de Medici.

Claude a fost crescută alături de sora ei Elisabeta, viitoare regină a Spaniei și de cumnata ei, Maria Stuart.

S-a căsătorit la vârsta de 11 ani, la 19 ianuarie 1559 cu Carol al III-lea, Duce de Lorena. Claude a fost victimă a trăsăturilor nesănătoase pe care Caterina le-a transmis copiilor ei (cu excepția Margaretei), și a suferit de cocoașă și malformație la un picior.

Această foarte discretă prințesă a fost favorita mamei ei. Adesea ea părăsea Nancy, capitala Lorenei, pentru a locui împreună cu mama ei în inima Franței. De asemenea, Caterinei de Medici îi plăcea să-și viziteze fiica în Lorena.

Claude a murit la naștere în 1575.

Claude și Carol au avut următorii copii:

• Henric al II-lea, Duce de Lorena (1563–1624) căsătorit cu Margerita Gonzaga
• Cristina (1565–1637), căsătorită cu Ferdinando I de' Medici, Mare Duce de Toscana
• Charles (1567–1607), Cardinal de Lorena și episcop de Metz (1578–1607), episcop de Strasbourg (1604–1607)
• Antoinette (1568–1610), căsătorită cu John William, Duce de Jülich-Cleves-Berg
• Anne (1569–1676)
• Francisc al II-lea, Duce de Lorena (1572–1632) căsătorit cu Christina de Salm
• Caterina (1573-1648), stareță de Remiremont
• Elisabeta Renata (1574–1635), căsătorită cu Maximilian I, Elector de Bavaria
• Claude, 1575-1576.

·         1677 – A murit filosoful olandez Baruch Spinoza; (n.24 noiembrie 1632). Baruch Spinoza, latinizat: Benedictus de Spinoza (n. 24 noiembrie 1632, Amsterdam – d. 21 februarie 1677, Haga) a fost un renumit filosof evreu olandez de origine sefardă cu strămoși de proveniență portugheză (d’Espinosa). Spinoza a fost un raționalist și unul din reprezentanții panteismului în timpurile moderne. Gândirea lui a fost influențată de scrierile lui Thomas Hobbes și René Descartes, însă – spre deosebire de concepția dualistă a acestuia din urmă – Spinoza a avut o reprezentare monistă a lumii, întreaga existență reducându-se la ceea ce el a numit „Substanță”.

·         1730: Papa Benedict al XIII-lea (n. 1649)
* 1741: Jethro Tull (n. 30 martie 1674 – d. 21 februarie 1741) a fost un pionier englez al agriculturii, inventator al semănătorii, invenție prin care a avut un rol decisiv în crearea saltului semnificativ al Marii Britanii în domeniul agricol, mișcare cunoscută sub numele de British Agricultural Revolution- Revoluția agricolă britanică.
Este inventatorul semănătorii mecanice moderne și a unui anumit tip de plug modern. La vremea sa, ambele fuseseră tractate de cai.
* 1788: Johann Georg Palitzsch (n. 11 iunie 1723, Dresda – m. 21 februarie1788) a fost un astronom german, devenit celebru pentru că a fost primul care a observat reîntoarcerea cometei Halley, în ziua de Crăciun 1758. Natura periodică a acestei comete fusese prevăzută de Edmond Halleyîn 1705, însă acesta din urmă murise fără să fi putut verifica previziunea sa.

Crescut pentru a deveni fermier sub autoritatea unui tată strict, Johann Georg Palitzsch a studiat în secret astronomia din cărțile pe care și le procura, îndeosebi Vorhof der Sternwissenschaft (în română: Curtea astronomiei) de Christian Pescheck. A învățat latina și, la vârsta de 21 de ani a moștenit ferma, fapt care i-a permis să-și construiască propria grădină botanică, o bibliotecă, un laborator și un muzeu. A fost susținut de diverși donatori, între care viitorul rege al Angliei. Dar războiul dintre Prusia și Austria a pus capăt ambițiilor sale.

La moartea sa, a lăsat o bibliotecă de 3.500 de cărți, în parte constituite din copii manuscrise ale operelor științifice pe care nu putuse cumpăra din cauza costului lor.

·         1790 - A murit Iosif al II-lea, împărat al Austriei (1764-1790), fiul reginei Maria Theresa (n.13.03.1741).

·         1824: Eugène de Beauharnais (3 septembrie 1781 – 21 februarie 1824) a fost un general francez, prinț al familiei imperiale franceze, vicerege al Italiei, Duce de Leuchtenberg, Mare Duce de Frankfurt, Prinț de Eichstätt, Prinț de Veneția. A fost fiul lui Alexandre de Beauharnais și al lui Joséphine de Beauharnais, fiu adoptiv al lui Napoleon I și moștenitor prezumptiv al coroanei imperiale franceze până la nașterea „Regelui Romei”.
Fiu al vicontelui Alexandre de Beauharnais, primul soț al viitoarei Împărătese Joséphine, Eugène îmbrățișează cariera armelor în 1797, ca aghiotant al tatălui său adoptiv, în timpul primei campanii din Italia. Îl însoțește apoi pe Bonaparte în campania din Egipt. În 1802, la doar 21 de ani, devine colonel al vânătorilor călare din Garda Consulară. După proclamarea Imperiului și a Regatului Italiei, prințul Eugène devine vicerege al Italiei (7 iunie 1805). Pe 14 ianuarie 1806 se căsătorește cu fiica regelui Bavariei, Augusta-Amélie (1788 - 1851). Eugène continuă totuși să servească ca general și face toate marile campanii ale Imperiului, remarcându-se în timpul celei de-a Cincea Coaliții și campaniei din Rusia. În timpul celei de-a Șasea Coaliții, Eugène apără cu îndârjire regatul italian împotriva austriecilor dar este nevoit să încheie un armistițiu după abdicarea Împăratului Napoleon. Grație socrului său, obține apoi titlul de Duce de Leuchtenberg și principatul Eichstätt. Moare prematur de apoplexie, la doar 43 de ani^[1]

·         1846: Împăratul Ninkō (japoneză 仁孝天皇; 16 martie 1800 – 21 februarie1846) a fost al 120-lea împărat al Japoniei,^[1] potrivit ordinii tradiționale de succesiune.^[2] A domnit din 31 octombrie 1817 până în 21 februarie 1846
* 1876: Marea Ducesă Maria Nicolaievna a Rusiei (rusă Мария Николаевна) (18 august 1819 – 21 februarie 1876) a fost fiica împăratului Nicolae I al Rusiei și sora împăratului Alexandru al II-lea. A fost Ducesă de Leuchtenberg și președintele Academiei Imperiale a Artelor din Sankt Petersburg.

Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei

Marea Ducesă Maria Nicolaevna s-a născut la 18 august 1819 la Krasnoye Selo în apropiere de St. Petersburg. A fost prima fiică și al doilea copil din cei șapte.^[1] Părinții ei, Țarul Nicolae I al Rusiei și împărăteasa Alexandra Feodorovnanăscută Prințesa Charlotte a Prusiei, erau devotați unul altuia și copiilor lor.

Erau părinți calzi și afectuoși și evitau să fie prea indulgenți.^[1]Seara, Alexandra Feodorovna juca jocuri cu copiii ei, ghicitori și șarade,^[2] în timp ce Țarului îi plăcea să cânte cu ei. Frații au crescut într-o familie unită și au rămas în relații apropiate toată viața.

Maria Nicolaevna a fost crescută împreună cu surorile sale, Olga și Alexandra.^[1] Camerele lor situate la parterul Palatului de Iarnă erau modeste și lipsite de lux. Fetele făceau plimbări în orice anotimp iar doctorii le controlau dietele. Educația Mariei era supravegheată de liberalul și poetul Vasili Zhukovski, care fusese profesorul de rusă al Alexandrei Feodrorovna.^[1] Maria și surorile ei au luat lecții de dans, muzică și desen.^[1]

Din 1835, Marea Ducesă Maria a fost membru activ al societății patriotice, care a fost fondată de împărăteasa Elisabeta Alexeievna.^[2]Ocazional membrii societății se întâlneau în camera Mariei de la Palatul de Iarnă.^[2]

Marea Ducesă Nicolaevna a fost remarcată pentru personalitatea ei formidabilă, inteligența ei și caracterul puternic.^[3] Sora ei Marea Ducesă Olga a scris în jurnal că Maria a fost "atentă și generoasă cu săracii dar nu putea suporta constrângerile.^[3] Ea este de o sută de ori mai virtuoasă decât mine, mai dinamică decât toți noi șapte"

Maria Nicolaevna a fost curajoasă și inventivă, aprecia noutatea și era aproape indiferentă la opinia societății.^[3] Era plină de viață, energetică, talentată și impulsivă.^[3] Semăna atât fizic cât și la caracter cu tatăl ei. Ca și el, părea serioasă și severă.

Maria Nicolaevna nu voia să părăsească Rusia prin căsătorie sau să-și schimbe religia

În 1837 regele Ludwig I al Bavariei și-a trimis nepotul de frate, Maximilian, Duce de Leuchtenberg, să ia parte la manevre de cavalerie în Rusia. Maximilian era singurul fiu al lui Eugène de Beauharnais și nepot al împărătesei Josephine. Era frumos, bine educat și interesat de preocupări culturale.

Un an mai târziu, în octombrie 1838, a făcut a doua vizită. Cu înfățișarea lui plăcută și manierele sale, a impresionat-o pe Maria Nicolaevna după cum a notat în jurnal Marea Ducesă Olga: "În patru zile a devenit destul de clar că Max și Maria au fost făcuți unul pentru celălalt".^[4]

Nu a fost o căsătorie de dorit pentru fiica unui împărat al Rusiei. Maximilian avea un rang mic ca membru al unei ramuri secundare a Casei de Bavaria. De asemenea era romano-catolic nu ortodox iar familia lui, în special mama sa era împotriva acestei căsătorii.^[5] Maximilian a fost ultimul Leuchtenberg - linia Beauharnais, iar mama sa s-a temut că descendenții lui, crescuți în credința ortodoxă, ar fi complet rusificați. Ea a spus istoria va da vina pe fiul ei.^[5]

În plus, familia Bonaparte era un dușman înverșunat al Rusiei. Cu toate acestea, țarul a acordat permisiunea pentru căsătorie, cu condiția ca fiica sa să nu plece din Rusia pentru a trăi în străinătate. Având în vedere că ducele de Leuchtenberg nu a fost un membru al unei familii domnitoare, a fost ușor pentru el să-și stabilească reședința la Sankt Petersburg.

Nunta a avut loc la 2 iulie 1839 la Palatul de Iarnă.^[6] Ceremonia a fost descrisă în detaliu de marchizul de Custine, care a vizitat St Peterburg în acea perioadă. El a admirat-o pe Marea Ducesă pentru grația ei, dar i-a displăcut ducele de Leuchtenberg.^[7] Nicolae I nu a scutit nici o cheltuială pentru nunta fiicei sale și festivitățile au durat timp de două săptămâni.^[7] Cuplul a rămas în Rusia, unde au fost crescuți cei șapte copii ai lor.

În ziua căsătoriei, Țarul Nicolae I s-a decis să-i prezinte Mariei palatul ei. A ales un loc din centrul orașului St. Petersburg strategic poziționat vizavi de catedrala St. Isaac, pe malurile râului Moika și destul de aproape de Palatul de Iarnă pentru ca Țarul să-și poată vizita fiica zilnic.^[8] [9]Nici o cheltuială nu a fost cruțată în amenajarea lui pentru tânărul cuplu.

Palatul a fost terminat până la sfârșitul lui 1844 și a fost numit Palatul Mariinski, după Maria Nicolaevna. În timp ce palatul lor era în construcție, Maria a născut trei copii. Cuplul a trăit la Palatul Vorontzov așteptând finalizarea propiei lor reședințe.^[10]

Ducesă de Leuchtenberg

Marea Ducesă împreună cu fii ei Nicolae și Serghei.

Marea Ducesă a jucat un rol important în decorarea casei, afișând gustul ei pentru eleganță. Deoarece Maria Nicolaevna avea probleme de circulație la picioare, Palatul Mariinski a fost proiectat cu o scară fără trepte instalată în aripa dreaptă și care conecta toate cele trei etaje de camerele principale. Palatul a fost umplut cu opere de artă și relicve de familie unele dintre ele moștenite de la împărăteasa Josephine. Maria a organizat baluri, spectacole și concerte. De asemenea, Maria Nicolaevna a avut un conac, Sergievka, cumpărat de la familia Narishkin și dat ei ca un cadou de nuntă. Situat la vest de Peterhof, vila Sergievka a devenit refugiul de familie favorit. Ducesa și soțul ei și-au petrecut luna de miere acolo și între anii 1839 și 1842 au comandat arhitectului Stackensneider să-l reconstruiască.

Marea Ducesă și soțul ei aveau înclinații artistice și erau activi în cauze caritabile și artistice. Soțul Mariei a devenit bine cunoscut ca om de știință în Rusia.^[11] Era interesat de știință și a studiat tehnologia minieră; a fost membru al Academiei de științe. În 1844 Nicolae I l-a numit șeful departamentului din industria minieră. În 1843 a fost numit președintele Academiei de Arte. Maria a fost mândră de realizările soțul ei numindu-l savant.

Totuși, la sfârșitul anilor 1840, cuplul a plutit în derivă. Au avut vieți separate și amândoi au avut relații extraconjugale. Maximilian a devenit afemeiat în timp ce Maria a început o relație pe termen lung cu contele Gregori Alexandrovici Strogonov. Zvonurile de la curte atribuie paternitatea fiului ei George amantului ei. Ducele de Leuchtenberg s-a îmbolnăvit de tuberculoză în timpul expediției miniere din Urali. Eforturile de îmbunătățire a stării sale de sănătate prin călătoriile în țările cu climă mai caldă, nu au avut succes și a murit la 1 noiembrie 1852.

Maria Nicolaevna a fost un pasionant colecționar de artă iar după decesul soțului ei l-a înlocuit ca președinte al Academiei de arte. De atunci, Maria Nicolaevana s-a dedicat colecției ei chiar și cu mai mare ardoare.^[9] Din cauza stilului de viață, finanțele ei au intrat în declin în special după moartea tatălui ei. Alexandru al II-lea, deși apropiat de sora lui, i-a acordat un buget strict.

Marea Ducesă Maria Nicolaevna

Maria Nicolaevna s-a recăsătorit în 1854 cu contele Grigori Stroganov (16 iunie 1824 – 13 martie 1879). A fost o căsătorie morganatică și ținută în secret în timpul vieții tatălui ei. Oficial căsătoria a avut loc la 16 noiembrie 1856, după decesul lui Nicolae I. Anna Tyutcheva a comentat: "Fostul Țar ar fi trimis-o pe Mașa la mânâstire și l-ar fi exilat pe conte în Caucaz", însă mult mai gentilul Țar Alexandru, ca noul cap al familiei, a preferat să se prefacă că nu știe de căsătoria secretă.^[12]

Sora ei Olga a descris-o ca fiind mai talentată decât toți frații și surorile dar lipsită de simțul datoriei. Maria și-a implorat fratele să-i recunoască a doua căsătorie și să-i permită să trăiască în Rusia dar el nu a permis asta; în schimb i-a sugerat să trăiască în străinătate în timp ce el va pretinde în continuare că nu știe de căsătorie.^[12] El nu a putut recunoaște căsătoria ei și a acordat o atenție deosebită copiilor ei din prima căsătorie, care trăiau în Sankt Petersburg, fără mama lor.^[12]

În 1862, Maria Nicolaevna s-a stabilit la Florența la Villa Quarto, care aparținea lui Jérôme Bonaparte și l-a numit consilierul ei pe pe pictorul și colecționarul Karl Liphard. Aproape zilnic au vizitat muzee, colecții private și dealeri de antichități.^[9] În Italia, Marea Ducesă a fost zeloasă în achiziția de picturi, sculpturi și mobilă pentru reședințele ei.^[13]

Marea Ducesă a suferit probabil de varice sau de un fel de boală osoasă astfel că până la sfârșitul zilei a devenit invalidă.^[14] A murit la 21 februarie 1876 la Sankt Petersburg la vârsta de 56 de ani.

După decesul ei, colecția de artă a Mariei Nicolaevnei a fost împărțită între copiii în viață: Prințul Nicolae, Prințul Eugene, Prințul George, Prințesa Maria, Prințesa Eugenia și sora lor vitregă, contesa Elena Strogonova. În 1884, fiul ei, Nicolae Duce de Leuchtenberg, a montat o expoziție la Academia de Arte din St. Petersburg cu fosta colecție a Marii Ducese. În 1913, la Muzeul Ermitaj a fost organizată o altă expoziție. După revoluție, colecția a fost dispersată iar astăzi poate fi privită la muzee din Moscova, Sankt Petersburg, Viena și Statele Unite.^[13] Trei dintre fiii Mariei și ai Ducelui de Leuchtenberg au locuit la Palatul Mariinski până în 1884, când a fost vândut pentru a acoperii datoriile familiei.^[15] Astăzi, Palatul găzduiește Adunarea Legislativă din Sankt Petersburg.

* 1894: Gustave Caillebotte (n. 19 august 1848, Paris, Franța – d. 21 februarie 1894, Gennevilliers, Franța) a fost un pictorfrancez, membru al mișcării impresioniste, deși stilul său era mai apropiat de realism decât a celorlalți impresioniști.

* 1904: Sava Henția (n. 1 februarie 1848, Sebeșel, Imperiul Austriac – d. 21 februarie 1904, Sebeșel, Austro-Ungaria) a fost un pictor realist, grafician, muralist și ilustrator de carte român. A făcut studiile la Școala de Belle Arte din București unde i-a avut ca profesori pe Gheorghe Tattarescu și Theodor Aman. A urmat cursurile de pictură la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts de la Paris sub îndrumarea pictorului Alexandre Cabanel. Cele mai bune aspecte pe care le-au dat mișcările artistice de la sfârșitul secolului al XIX-lea pot fi întâlnite la o seamă de artiști care au îmbinat propriile calități profesionale, umane și de meșteșug cu concepțiile sănătoase despre rosturile artei. Un loc însemnat în rândurile lor îl ocupă Sava Henția care în mod similar pictorilor Mișu Popp sau Constantin Lecca, a fost la origini ardelean și s-a format ca pictor la București, ca mai toți oamenii de cultură ai acelor timpuri. Înscriindu-se în tendințele vremurilor în care s-au intensificat schimburile culturale dintre Ardeal și România, se poate spune că Sava Henția și-a adus contribuția la cristalizarea conștiinței naționaleromânești.

Aspirant devotat către marile compoziții, a realizat alegorii cu tematică mitologică sub influența stilistică a lui Pierre Prud'hon, cu umbre catifelate din care se detașează scăldate într-o lumină argintie, nuduri adolescentine pline de senzualitate. A realizat la Paris alegoriile Psyche părăsită de Amor și Aurora, lucrări care au rămas ca documente certe de îndrumări în pictura românească. Modul de execuție, sensibilitatea, carnalitatea senzuală și împlinită mascată de o boare argintie a luminii lunii aflată în crepuscul, cu motive preluate de la marele magician francez de la sfârșitul secolului al VIII-lea, nu au avut șanse de a se perpetua în opera unui alt artist român, așa cum nu au fost repetate nici măcar în opera lui Sava Henția.

A participat la Războiul de Independență (1877-1878), timp în care a pictat numeroase scene de campanie, fiind considerat un adevărat reporter de război. Din acea perioadă au rămas desenele Soldat călare, Trecerea Dunării la Corabia, Lângă Lagărul din Calafat. Alte desene au devenit ulterior compoziții executate în acuarelă și ulei, între care se remarcă lucrările Întâlnirea și Transport de provizii pe front. Ca și ceilalți pictori participanți la campania din 1877, Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmári și G.D. Mirea, el a avut rolul de a nota scene de luptă și din viața oștenilor în vederea pictării de compoziții istorice ulterioare. Cea mai importantă compoziție de război a lui Sava Henția este cea intitulată Lagărul, cunoscută și sub numele de Bivuac. Lucrarea este una din cele mai însemnate compoziții de acest gen care s-au făcut în România în secolul al XIX-lea. Alte lucrări importante care l-au definit ca reporter de război au fost: În tabără, Gara de mărfuri, Cai la conovăț, Turc cu narghilea, Vânzători de covoare.

Sava Henția a abordat pictura cu tematică istorică, cele mai reprezentative creații au fost: Ostașii lui Mihai Viteazul izgonind pe turci la Giurgiu, portretul lui Tudor Vladimirescu, Intrarea triumfală a lui Traianîn Sarmisegetuza, Legenda meșterului Manole, Moartea lui Ștefan cel Mare, Ștefan cel Mare după bătălia de la Codrii Cosminului și Sacrificiu roman.

Tematica socială prezentă și ea în opera artistului se remarcă în tablourile în care pictorul a înfățișat oameni ai străzii, cerșetori și copii săraci. În plus, Sava Henția a realizat picturi din care transpare pitorescul iarmaroacelor și al îngrămădirilor comerciale rurale. Reprezentative sunt: acuarela Bâlciu în Brebu ce este o îmbinare dintre peisaj, care are și o valoare documentară a epocii, și pitorescul scenei de gen; Vedere din Câmpina, Mahala din Herăstrău, O mahala din București și Târgul Moșilor.

Portretele au fost pentru Sava Henția una din direcțiile definitorii pe care a mers în desfășurarea stilului realist pe care l-a practicat. După perioada în care a fost pictor corespondent al Războiului din 1877, Henția a pictat cu preponderență portrete până la sfârșitul vieții. Se știe că el a debutat ca un bun portretist de factură realistă în reprezentarea omului, deziderat pe care nu l-a părăsit în întreaga sa carieră. După întoarcerea din Franța a făcut o serie de portrete, cu precădere cele din perioada 1877 - 1884: Femeia cu scrisoarea, portretul doctorului Marcovici, al generalului Carol Davila și cel mai reușit, al soției acestuia. D-na Davila este înfățișată în costum național cu o maramă de borangic care pune în evidență grația și feminitatea. Aceste portrete subliniază resursele pe care artistul le avea la îndemână pentru a înfățișa personajele atât ca fizionomii cât și ca imagini purtătoare de stări sufletești.

În pictura murală, Sava Henția s-a remarcat prin picturile pe care le-a făcut la Casa Vernescu, Casa Berceanu, picturile murale de la biserica din Brebu, Milcov, Răhău și Vințu de Jos, Săsciori, Mănăstirea Cernica și biserica din cimitirul de la Sebeș, Alba.

A realizat peisaje și naturi moarte. Prin stilul său realist, Henția a fost pregătit pentru surprinderea realității tactile a lucrurilor și Natura moartă cu pești poate sta cu mare cinste alături de cele mai reușite creații ale lui Ion Andreescu. Genul naturilor moarte a rezultat în mod firesc din pasiunea pe care artistul o avea pentru vânătoare și pescuit, sporturi care-i ofereau cu predilecție astfel de teme.

Datorită accentelor realiste ale operei sale, artistul a avut un succes relativ în timpul vieții. Pictura lui a fost considerată o reflexie a reproșului adus sistemului social de atunci și care adesea avea caracter de satiră. Nu în ultimul rând, din cauza consumatorilor de artă care nu aveau un interes pentru forme diversificate în varietatea nemărginită a artei, publicul nu a fost prea încântat de creațiile lui Sava Henția. Modelele uzitate de Nicolae Grigorescu au influențat puternic gustul în aprecierea lucrărilor unitare aflate în faza finală de execuție, ele fiind singurele care erau unanim acceptate. O pictură ca a lui Henția, mai puțin strălucită în retorica ei imediată, dar având calitatea de a fi mai adevărată și mai convingătoare, nu a fost înțeleasă. Ion Frunzetti a considerat că posteritatea datorează artistului Sava Henția o repunere în valoare a creației care a fost vitregită de către moda epocii în care a trăit și ea merită o așa zisă reabilitare. Posteritatea, în opinia biografului, trebuie să-i studieze opera și s-o facă cunoscută, prin simplul fapt că realismul pictorului și marele interes pe care l-a manifestat pentru înfățișarea oamenilor poate să-l definească ca un precursor.

·         1912: Émile Lemoine, matematician francez (n. 1840)
* 1912: Osborne Reynolds (n. 23 august 1842, Belfast – d. 21 februarie 1912, Somerset) a fost un un om de știință britanic (originar din Irlanda), matematician, fizician și inginer, specializat în dinamica fluidelor.

A dat o explicație completă a discordanței înregistrate între datele experimentale și cele teoretice disponibile la acea dată, punând în evidență existența a două regimuri de mișcare a fluidelor: laminar și turbulent. Studiile sale experimentale, devenite clasice, au contribuit decisiv la clarificarea problemelor legate de viscozitatea fluidelor și de curgerea în regim turbulent.

De numele său este legat Numărul Reynolds (Re), o mărime adimensională folosită în mecanica fluidelor pentru caracterizarea unei curgeri, în special a regimului de mișcare: laminar, tranzitoriu sau turbulent.

De asemenea, studiile sale referitoare la transferul de căldură dintre solide și lichide au dus la inovații în proiectarea cazanelor de încălzire și a condensatoarelor termice.

* 1919: Prințul Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen^[1][2] (germană Karl Anton Friedrich Wilhelm Ludwig Prinz von Hohenzollern-Sigmaringen^[1][2]) (1 septembrie 1868^[1][2] - 21 februarie 1919^[1][2]) a fost membru al Casei de Hohenzollern-Sigmaringen.^[1][2] Karl Anton a fost al treilea și cel mai mic copil al lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al soției lui Infanta Antónia a Portugaliei.^[1][2]

Karl Anton a fost fratele mai mic al regelui Ferdinand I al României

La 28 mai 1894 la Bruxelles, Karl Anton s-a căsătorit cu Prințesa Joséphine Caroline a Belgiei, fiica Prințului Filip de Flandra și a soției lui Prințesa Maria de Hohenzollern-Sigmaringen

Karl Anton și Joséphine Caroline au avut patru copii:^[1][2]

• Prințesa Stephanie Josephine Karola Philippine Leopoldine Marie de Hohenzollern (8 aprilie 1895 – 7 august 1975)
• Prințesa Marie Antoinette Wilhelmine Auguste Viktoria de Hohenzollern (23 octombrie 1896 – 4 iulie 1965)
• Prințul Albrecht Ludwig Leopold Tassilo de Hohenzollern (28 septembrie 1898 – 30 iulie 1977)
• Prințesa Henriette Leopoldine Wilhelmine of Hohenzollern (29 septembrie 1907 – 3 octombrie 1907)

* 1920: Afonso Henriques de Bragança, Prinț Regal al Portugaliei (31 iulie1865 – 21 februarie 1920) a fost prinț portughez al Casei de Bragança-Saxa-Coburg și Gotha, fiu al regelui Luís I al Portugaliei și al soției sale, Maria Pia de Savoia.

Dom Afonso a avut o carieră militară. A fost general în armata portugheză și anterior a fost inspector-general de artilerie. Trecutul său militar exemplar i-a permis să fie ales să comande forțele militare la Goa, la sfârșitul secolului al XIX-lea, când a fost Vicerege al Indiei.

Performanța sa în India a motivat nominalizarea sa la funcția de conetabil al Portugaliei. În primele luni ale anului 1890, logodna sa cu Arhiducesa Valerie de Austria a fost dată publicității, însă mai târziu ea a refuzat să se căsătorească cu el, sub influența mătușii ei, Arhiducesa Maria Theresa de Austria, din ramura miguelistă a dinastiei Bragança.

Când amenințările asupra vieții fratele său, regele Carlos, i-au fost aduse la cunoștință, el a adoptat obiceiul de a purta zi și noapte un revolver, fiind gata să-și apere familia ori de câte ori ar fi fost necesar. De asemenea, el a cerut nepotului său, Luís Filipe de Bragança, să poarte o armă asupra sa.

D. Afonso, conducator.

Dom Afonso a fost un iubitor de curse de automobile, el fiind responsabil pentru primele curse cu motor din Portugalia, unde a fost unul dintre primii șoferi. După proclamarea Primii Republicii Portugheze în 1910, Afonso a plecat în exil în străinătate, mai întâi în Gibraltar cu nepotul său, regele detronat, Manuel al II-lea, și apoi în Italia cu mama sa, regina Maria Pia. A trăit la Torino, și, după moartea mamei sale, s-a mutat la Roma, și, în cele din urmă, la Napoli.

Suferind, ca și mama lui, de debilitate mentală și emoțională după atacul feroce din 1908 asupra familiei lor, Afonso de Bragança s-a căsătorit, la Roma la 26 septembrie 1917, cu o văduvă care divorțase de două ori, moștenitoarea americană Nevada Stoody Hayes.

În 1917, pretendentul portughez Manuel al II-lea trăia în Anglia cu soția sa cu care era căsătorit de patru ani, Augusta Victoria de Hohenzollern-Sigmaringen, dar cu care nu avea copii. Regaliștii erau reticenți cu privire la perspectivele unui moștenitor legitim și anxietatea lor s-a dublat la vestea căsătoriei lui Afonso cu o femeie de rând, mai ales cu o astfel de reputație dubioasă.

În Portugalia, căsătoria morganatică nu era recunoscută. Copiii legitimi ai lui Afonso și Nevada nu ar fi putut moșteni tronul Portugaliei. Aproape la fel de deranjantă era perspectiva că atât Manuel cât și Afonso nu ar fi putut produce un moștenitor. În acest caz, pretenția la tronul portughez ar fi fost a unui descendent al lui Miguel I, regele absolutist.

Dom Afonso a fost al patrulea soț al americancei Nevada Stoody Hayes. Ei nu s-au putut căsători religios în Italia, unde regele Italiei, Victor Emanuel al III-lea, la fel ca Papa, a ales să nu recunoască validitatea căsătoriei făcută la Roma. Ea l-a convins pe Alfonso să se căsătorească din nou la Madrid, unde un ofițer consular al Republicii portugheze a ținut ceremonia civilă, fără martori, familie sau prieteni.^[1]

Prințul a încercat în prealabil să obține aprobarea regelui pentru căsătoria lui, dar el a constatat că nepotul său și restul familiei regale s-au opus vehement. După căsătorie, alocația i-a fost tăiată de către Manuel al II-lea și Dom Afonso, respins, de asemenea, de rudele sale din Italia, a început să trăiască în obscuritate. În cele din urmă a murit singur, la Napoli, la 21 februarie 1920, la vârsta de 54 de ani. Doar un singur servitor portughez a rămas cu el până la sfârșit.

* 1926: Heike Kamerlingh Onnes (pronunție neerlandeză: /ˈɔnəs/; n. 21 septembrie 1853, Groningen, Țările de Jos^[8] – d. 21 februarie 1926, Leiden, Țările de Jos^[8]) a fost un fizicianolandez, profesor universitar la Leiden, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1913.
Heike Kamerlingh Onnes a avut contribuții în termodinamică și electricitate. Este întemeietorul laboratorului criogenic din Leiden în 1882, unde a atins pentru prima oară temperaturi apropiate de zero absolut și a ajuns să lichefieze heliul în anul 1908. A studiat fenomenul opalescenței critice împreună cu W.H. Keesom, și a descoperit în anul 1911, fenomenul supraconductibilității.

·         1938 – A murit George Ellery Hale, astronom american, inventatorul telescopului Hale; (n. 29 iunie 1868).

·         1941 – A murit Frederick Banting medic canadian, laureat al Premiului Nobel; (n. 1891).

·         1958: Duncan Edwards (n. 1 octombrie 1936 — d. 21 februarie 1958) a fost un fotbalist englez. Născut în Dudley, West Midlands, a semnat cu Manchester United în iunie 1952 ca amator, devenind profesionist pe 1 octombrie 1953
* 1960: Edwina Cynthia Annette Mountbatten, Contesă Mountbatten de Burma (28 noiembrie 1901 – 21 februarie 1960)^[1] a fost soția Lordului Mountbatten, ultimul vicerege al Indiei britanice.
Edwina Cynthia Annette Ashley s-a născut în 1901 ca fiica cea mare a lui Wilfrid Ashley (mai târziu baron Mount Temple), membru al Parlamentului și a soției acestuia, Amalia Mary Maud Cassel. Mama ei era fiica unui magnat internațional, Sir Ernest Joseph Cassel, prieten și finanțator privat al viitorului rege Eduard al VII-lea. Cassel a fost unul dintre cei mai puternici și bogați oameni din Europa. Și-a pierdut soția iubită (Annette Mary Maud Maxwell), pentru care s-a convertit de la iudaism la romano catolicism. De asemenea, și-a pierdut unicul copil, Amalia. După această pierdere a plecat pe mare și a lăsat mare parte din vasta lui avere Edwinei, nepoata sa cea mare.

Bunicul ei a murit în 1921, lăsându-i 2 milioane de £ (astăzi 65,8 milioane £), domeniile Broadlands, Hampshire și Casa Brooke din Londra într-o vreme când salariul viitorului ei soț era de 610 £ pe an. Lordul Louis Mountbatten a întâlnit-o prima dată în 1920, când ea era un membru de frunte al societății londoneze.

Ashley și Mountbatten s-au căsătorit la 18 iulie 1922 la catedrala St. Margaret. Au fost prezenți familia lui Louis Mountbatten, faimoasa familie regală britanică. Prințul de Wales de atunci și viitorul rege Eduard al VIII-lea a fost cavaler de onoare. Cuplul a avut două fete: Patricia (născută la 14 februarie 1924) și Pamela (născută la 19 aprilie 1929).

Lady Mountbatten a trăit o viață privilegiată aproape în totalitate dedicată căutării plăcerii. Pentru o perioadă destul de mare de timp a fost plecată pe mare în timpul anilor 1930, când timp de patru luni nimeni nu a avut nici o idee unde este. Janet Morgan, biografa lui Lady Mountbatten, a scris: "Edwina Ashley s-a căsătorit cu Lordul Louis ('Dickie') Mountbatten în 1922 la vârsta de 20 de ani după două decade de frivolitate. Nemulțumindu-se cu două fiice bine-crescute și cu un 'băiat entuziast' de soț, ea s-a refugiat în amanți și a declanșat scandaluri.

Ocazional, Lady Mountbatten a călătorit împreună cu cumnata soțul ei, Lady Milford Haven, ale căror legături bisexuale sunt probabil mai bine documentate decât cele atribuite Edwinei. Împreună cu Nancy Cunard, ea a fost suspectat că ar fi fost amanta actorul american Paul Robeson, deși ea a câștigat procesul împotriva ziarului care a imprimat povestea, ea mărturisind că nici nu a întâlnit pe acel bărbat. Totuși, ea a avut o relație reală cu starul de cabaret Leslie Hutchinson. Aventura lor a dus la ostracizarea lui socială și i-a distrus cariera profesională.

În timpul când soțul ei a fost vicerege al Indiei, au existat zvonuri că Edwina a avut o aventură cu Jawaharlal Nehru, care a devenit primul premier al Indiei în timpul staționării lor acolo, și că perechea ar fi reluat legătura la vizitele ulterioare ale lui Nehru în Anglia. Afirmația a fost făcută de Richard Hough în 1980, biograful Lordului Mountbatten în Hero of Our Times. Aventura a fost negată de familia Mountbatten deși au fost admise legături deschise ale cuplului. Ginerele Lordului Mountbatten și fost aide-de-camp naval, Lordul Brabourne, citând corespondența extinsă conservată între soacra lui și Nehru a făcut public acest lucru la 12 februarie 2003 în periodicul de știri indian "The Pioneer": "Philip Ziegler și Janet Morgan [biografi ai lui Louis și Edwinei Mountbatten] sunt singurii doi oameni care au văzut scrisorile în afara familiei, și nici unul dintre ei nu crede că a existat ceva fizic."

Catherine Clement, autoarea cărții Edwina and Nehru: A Novel a declarat într-un interviu în "Times of India" ca "Edwina în scrisorile sale către Lordul Mountbatten a scris că relația ei cu Nehru a fost în cea mai mare parte platonică. În cea mai mare parte nu întotdeauna".^[3] Fiica lui Mountbatten, Pamela, a recunoscut aventura cu Nehru susținând că relația a fost non-fizică.

Lady Mountbatten a murit în somn la vârsta de 58 de ani din cauze necunoscute, la Jesselton, Borneo de Nord. În conformitate cu dorințele ei, Lordul Mountbatten i-a împrăștiat cenușa pe mare în largul coastei Portsmouth la 25 februarie 1960; Nehru a trimis două distrugătoare indiene să însoțească corpul ei; Geoffrey Fisher, arhiepiscopul de Canterbury, a oficiat

·         1965 – Liderul radical al populatiei de culoare din America, Malcolm X a fost asasinat. Malcolm X (născut Malcolm Little; 19 mai 1925 – 21 februarie 1965) (cunoscut și sub numele Hajji Malik El-Shabazz) a fost un preot musulman american de culoare și purtător de cuvânt pentru Nation of Islam. Pentru admiratorii săi a fost un avocat curajos pentru drepturile negrilor, un om care a pus sub acuzare albii din America în termenii cei mai aspri pentru crimele sale împotriva americanilor de culoare; insa adversarii l-au acuzat de propovaduirea rasismului și a violenței. El a fost numit unul dintre cele mai mari și mai influente personalitati afro-americane din istorie.

·         1969 - A murit compozitorul şi dirijorul Constantin Silvestri (n.31.05.1913).

* 1969: Vasile Lăzărescu (n. 1 ianuarie 1894 Jadani, astăzi Cornești, județul Timiș - d. 21 februarie 1969, Mănăstirea Cernica) a fost un mitropolit român.

A urmat școala elementară în localitatea natală, liceul în Timișoara și Facultatea de Teologie din Cernăuți unde a obținut doctoratul în 1919. A urmat studii de Pedagogie și Filozofie la Universitățiile din Budapesta, Viena și Cernăuți

Vasile Lăzărescu a fost ales profesor de dogmatică, apologetică și morală la Institutul Teologic „Andreian” din Sibiu (1920-1924), Academia Teologică din Oradea (1924-1933) și redactor al foii eparhiale „Legea românească" (1925-1931).^[1]

A intrat în cler ca preot celibatar, apoi s-a călugărit în 1928.

La 21 octombrie 1933 a fost ales episcop al Caransebeșului, iar la 12 iunie 1940 episcop al Timișoarei, din 1947 devenind arhiepiscop și mitropolit al Banatului.

Închis de autoritățile comuniste la Mănăstirea Cernica, Vasile Lăzărescu și-a găsit sfârșitul la 21 februarie 1969, în condiții încă neelucidate.^[1] S-ar impune scrierea pe viitor a unei monografii-album despre personalitatea sa, inițiată eventual de instanțele eclesiastice românești.

* 1969: Itzik Manger (se citeste: Mangher) (în idiș: איציק מאַנגער), n. 30 mai1901, Cernăuți, Austro-Ungaria - d. 21 februarie 1969, Ghedera, Israel) a fost un poet și dramaturg evreu de limbă idiș, originar din Bucovina, care s-a intitulat „bard popular”, văzător și „meșter croitor” al cuvântului scris.

Manger a trăit și creat în România și Polonia, mai apoi s-a refugiat din cauza primejdiei naziste în Franța și apoi în Anglia, de unde a emigrat în ultimii ani ai vieții în Israel.

·         1972: Georgi Adamovici, poet rus (n. 1892)
* 1980: Aldo Andreotti (n. 15 martie 1924,^[1][2] Florența, Italia – d. 21 februarie1980,^[1][2] Pisa, Italia) a fost un matematician italian, cu contribuții importante la geometria algebrică, teoria funcțiilor de variabile complexeși teoria ecuațiilor cu derivate parțiale.

·         1984 – A murit Mihail Șolohov, scriitor rus, laureat al Premiului Nobel (n.11 mai 1905).; Mihail Alexandrovici Șolohov (n. 11 mai 1905 – d. 21 februarie 1984), a fost un scriitor cazac, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1965. Motivația Juriului Nobel: „…pentru forța artistică și integritatea cu care a dat expresie, în epica Donului, unei etape istorice din viața poporului rus.”
* 1986: Mart Stam (n. 5 august 1899, Purmerend – d. 21 februarie 1986, Zürich) a fost un arhitect, designer de scaune și planificator urban olandez.

Stam a studiat la Școala regală pentru studii avansate din Amsterdam, pentru ca apoi să lucreze într-o firmă de arhitectură ca proiectant în 1922. În 1923, în Zurich, a fondat revista ABC Beitrage zum Bauen(Contribuții la construcții) împreună cu arhitectul Hans Schmidt, cu viitorul director al Bauhaus, comunistul elvețian Hannes Meyer, și cu rusul El Lissitzky.

În 1927, Stam a devenit unul din membrii fondatori olandezi, alături de Gerrit Rietveld și Hendrik Petrus Berlage, ai Congresului internațional al arhitecturii moderne, organizație profesională a arhitecților cunoscută sub acronimul CIAM.

Stam a fost unul din rarii arhitecții secolului 20 cu extrem de multe relații. Nu întâmplător, cariera sa s-a intersectat cu multe momente importante ale arhitecturiisecolului 20, așa cum au fost designarea de mobilier la Bauhaus, expoziția din 1927 dedicată habitatului uman, Weißenhofsiedlung (Locuințele de la Weißenhof), "Van Nelle Factory", o construcție industrială din Rotterdam, realizată de Leendert van der Vlugt și Mart Stam, care a marcat un important moment al modernismului, clădirile realizate pentru proiectul caselor lui Ernst May, asocierea cu idealistica Brigadă din mai din Rusia, respectiv cu reconstruirea Germaniei după cel de-al doilea război mondial.

·         1991 - A murit psihologul Vasile Pavelescu; contribuţii în domenii precum: problema personalităţii şi afectivitătii, statutul ştiinţific al psihologiei, învăţarea şcolară ş.a. ;membru al Academiei Române. (n.1900).

·         1991: Margot Fonteyn, balerină și coregrafă britanică (n. 1919)

·         1992 - A murit Constantin Th. Botez, istoric şi eseist, cercetător al arhivelor (n.11.03.1929).

* 1993: Inge Lehmann ForMemRS (n. 13 mai 1888 – d. 21 februarie 1993) a fost o geofiziciană si seismologă daneză ce a descoperit existența nucleului intern al Pământului^[4][5]
* 1997: Josef "Jupp" Posipal (20 iunie 1927 – 21 februarie 1997) a fost un jucător de fotbal german de origine română, care a făcut parte din echipa care a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal din 1954

·         2004 - A murit generalul de brigadă Ion Ştefan Eremia, autorul unui roman satiric anticomunist pentru a cărui scriere, dar şi pentru tentativa (eşuată) de a-l trimite spre a fi publicat la Paris a fost „răsplătit” cu închisoarea de către Gheorghiu-Dej („Guliver în Ţara Minciunilor”) (n.05.08.1913).

* 2004: William John Charles, CBE (27 decembrie 1931 – 21 februarie 2004), cunoscut ca John Charles, a fost un fotbalist galez. Considerat de mulți cel mai mare fotbalist galez din toate timpurile^[1], putea să joace și atacant și fundaș. De atunci a fost inclus în Football League 100 Legends și în Football Hall of Fame.
* 2005: Zdzisław Beksiński (n. 24 februarie 1929, Sanok - d. 21 februarie 2005, Varșovia) a fost un pictor cunoscut pentru tablourile sale cu trupuri descompuse și fanteziile sexuale sado-masochiste.

·         2006 - A murit Angelica Rozeanu, prima campioană mondială la simplu din istoria tenisului de masă românesc (n.15.10.1921).

* 2007: Arawa Kimura (8 iulie 1931 - 21 februarie 2007) a fost un fotbalist japonez.
* 2010: Valeriu Cușnerenco (n. 22 martie 1937, Constanța – 21 februarie 2010, Constanța), cu pseudonimul de scriitor Valeriu Cușner, a fost un scriitor și critic literar român.
A absolvit Liceul Mircea cel Bătrân în anul 1954. În 1960 a absolvit Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic Iași. În perioada 1952-1960 a practicat fotbalul de performanță (întâi ca junior la formația Locomotiva PCA - în prezent Farul Constanța – apoi, ca senior, la Știința Iași). A lucrat ca inginer proiectant în Constanța.
A făcut parte în 1970 din grupul de scriitori liberi, condus de poetul Radu Crișan. În acel grup se afla și poetul Horia Agarici (celebrul aviator care „vânase bolșevici”), precum și Paul Andreescu (în prezent este șeful Filialei din Constanța a Asociației Foștilor Deținuți Politici). Colaborări cu poeme, cronici literare, eseuri și proză la reviste de cultură: Contemporanul, Ideea Europeană, Luceafărul, Cronica Fundației Internaționale Mihai Eminescu (toate din București), Axioma (Ploiești), 13 PLUS (Bacău), Bucovina Literară (Suceava), Steaua, Adevărul, Orașul, Făclia, Cetatea Culturală(toate din Cluj), Memento (Timișoara), Turd΄Art (Turda), Oglinda literară (Vrancea), Spații Culturale (Râmnicu Sărat) și la revistele de cultură din Constanța: Tomis, Marea Noastră și EMEL (Ideal). Colaborări la revista Conexiuni-New York(Romanian Monthly Magazine), Agero (Stuttgart), precum și la revista multilingvă Qirim Cultural Association of Canada.
* 2016: Pascal Bentoiu (n. 22 aprilie 1927, București - d. 21 februarie 2016, București) a fost un compozitor, muzician și muzicolog român, doctor honoris causa al mai multor universități din țară și străinătate
A studiat compoziția în particular cu Mihail Jora. A urmat cursurile Facultății de Drept din București (1945 - 1947) și apoi s-a înscris la Conservatorul din București (în septembrie 1947) însă nu a putut continua studiile din cauza taxelor exorbitante stabilite de regimul comunist pentru copiii personalităților din România interbelică.

După o perioadă în care a activat ca cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor din București (1953-1956), Pascal Bentoiu s-a dedicat în întregime vocației de compozitor. A fost secretar al Secției de muzică simfonică, muzică de cameră și operă din cadrul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1968-1973), fiind primul președinte al acesteia ales după Revoluția română din 1989. Pascal Bentoiu a făcut parte din jurii ale unor concursuri de prestigiu.

Este cel mai reputat expert în muzica compozitorului român George Enescu. A analizat toate lucrările acestuia și a completat unele dintre partiturile rămase neterminate: Simfoniile nr. 4 și 5, poemul simfonic Isis, Trioul cu pian în la minor. Este autorul celei mai importante cărți referitoare la opera muzicală a lui George Enescu, Capodopere enesciene (tipărită și în limba engleză, în Statele Unite ale Americii, și în limba germană, în Germania).

În calitate de muzicolog, Pascal Bentoiu a scris mai multe cărți, zeci de articole și studii în revistele de specialitate, a participat la sute de emisiuni de radio și de televiziune. A susținut zeci de conferințe, prelegeri, cursuri de măiestrie, în țară și în străinătate.

Pascal este fiul avocatului Aurelian Bentoiu^[5]; este fratele scriitoarei Marta Cozmin și cumnatul scriitorului Alexandru Miran. A fost căsătorit cu scriitoarea Annie Bentoiu. Fiica lor este soprana și profesoara Ioana Bentoiu, stabilită în Elveția.

Sărbători

·        * Calendarul ortodox: Sf Cuv Timotei; Sf Ier Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei

·        *  În calendarul romano-catolic: Sf. Petru Damiani, episcop și învățător al Bisericii (1007-1072). Petru Damiani (în latină Petrus Damianus, în italiană Pier Damiani, n. 1007, Ravenna, d. 22 februarie 1072, Faenza), a fost un prelat italian din secolul XI, la început eremit, pustnic, reformator, care devine ulterior episcop și apoi cardinal, fiind declarat doctor al Bisericii de papa Leonțiu XII, în 1828.

·        *  În calendarul greco-catolic: Sf. Timotei, cuvios († secolul al VIII-lea); Sf. Eustațiu, patriarhul Antiohiei († 338)

• Ziua internațională a limbii materne (UNESCO). Ziua internaţională a limbii materne, a fost proclamata de către Conferinţa generală a UNESCO în noiembrie 1999 si este celebrată în fiecare an incepand cu 21 februarie 2000 pentru a promova diversitatea lingvistică, culturală şi multilingvismul.
  La origine, a fost Ziua Miscării pentru Limbă, comemorată în Bangladesh începind din 1952, în amintirea studeților uciși de către poliție, care au militat pentru recunoașterea limbii bengali în Pakistan care cuprindea pe atunci și teritoriul de astăzi al statului Bangladesh. 21 februarie 1952 corespunde zilei de 8 Falgun 1359 din calendarul Bangla. La această dată un grup de studenți de la Universitatea din Dacca au manifestat pentru recunoașterea limbii bengali ca una dintre limbile vorbite pe teritoriul statului Pakistan. Guvernatorul Pakistanului decretase în 1948 ca limba urdu este singura limbă oficială atât în Estul cât și în Vestul Pakistanului. Dar populația din Est (teritoriu devenit ulterior statul Bangladesh), care vorbea în majoritate limba bengali, a inițiat o mișcare de protest care a culminat în 21 februarie 1952 cu manifestația studenților de la Universitatea din Dacca încheiată cu deschiderea focului de către forțele de ordine. Proclamarea Zilei internaţionalăe a limbii materne are semnificatia recunoasterii faptului ca limbile sunt cele mai puternice instrumente pentru conservarea şi dezvoltarea constiintei de sine indivizilor si a popoarelor.

ARTE 21 Februarie

INVITAȚIE LA BALET 21 Februarie

Leo Delibes

Leo Delibes - Coppelia, Ballet 

Cu Margot Fonteyn, balerină și coregrafă britanică

'The Sleeping Beauty' - Sadlers Wells Ballet (Royal Ballet) : 

INVITAȚIE LA OPERĂ 21 Februarie

Lakme

"Lakmé" - Opera by Leo Delibes § Summer Opera Festival "Opera under the Stars": 

MUZICĂ 21 Februarie

Leo Delibes, compozitor şi critic muzical francez

The Best of Delibes: 

Charles-Marie Widor, compozitor francez

Compozitorul Teodor Teodorescu

Corul Bisericii Barboi - "Raurel de ploaie" (Teodor Teodorescu): 

Andreas Segovia, celebru interpret spaniol al muzicii clasice la chitară

Nina Simone, interpretă de muzică soul

NINA SIMONE - Greates Hits Full Album | Best songs of Nina Simone: 

Paul Newton, basist britanic (Uriah Heep)

URIAH HEEP The Best Of...

Jerry Harrison, chitarist, clăpar, vocalist şi compozitor american (Talking Heads)

Constantin Silvestri

Bob Colin Day, vocalist britanic (Allisons)

Ranking Rogers, baterist şi vocalist britanic (The Beat, General Public)

 ÎNREGISTRĂRI NOI:

Mandolin Music from 18th-Century Paris - Les Galanteries:

The Best of Chopin

Bach - Cantata ''Jesu, der du meine Seele'' BWV 78

POEZIE 21 Februarie

Raymond Queneau

Biografie

Raymond Queneau (Le Havre, 21 februarie 1903 în Normandia - † 25 octombrie 1976) este un scriitor francez modern. Este cunoscut mai ales ca fiind autor al romanului Zazie dans le métro (fr. „Zazie în metrou”) și drept cofondator al Oulipo, un grup de autori care îi include pe Italo Calvino, Georges Perec ­și Harry Mathews.

Queneau a studiat limbile clasice, filosofia ș­i psihologia la Sorbona, și a făcut parte din mișcarea suprarealistă din (1924 până prin 1930). Când se va produce ruptura de această mișcare, se va lansa în studierea « nebuniei literare », lucrând la o Enciclopedie a științelor inexacte (care-i va fi refuzată de editori, dar din care va rezulta romanul Copii din Limon publicat în 1938).

După un voiaj în Grecia în 1932, începe să reflecteze asupra rupturii dintre limbile vorbite și cele scrise, destul de evidentă în limba greacă modernă, și pe atunci incipientă în limba franceză. Își va fixa aceste idei într-un articol despre « néo-français », și va reveni asupra teoriei în romanele sale, cum sunt pasajele despre faimosul « doukipudonktan » cu care începe romanul Zazie. Acum termină primul său roman, Le Chiendent, care va fi publicat în 1933. (Cu această ocazie a fost creat premiul literar Prix des Deux-Magots). A trăit din jurnalistică, și începând cu 1938 a lucrat la Editura Gallimard, unde a fost pe rând traducător din limba engleză, membru al Comitetului de lectură și director al Enciclopediei Pleiade. A mai făcut parte din Academia Goncourt, din College de Pataphysique ­și din juriul Festivalului de Film de la Cannes.

În anul 1947 au fost publicate faimoasele sale Exerciții de Stil. acum începe să utilizeze și pseudonimul Sally Mara. Acest pseudonim i-a servit și atunci când a publicat (Suntem întotdeauna prea buni cu femeile), care urmează experimentelor lui Vernon Sullivan sau Boris Vian, și care l-a ajutat să evite cenzura.

După Eliberare a frecventat cercul din Saint-Germain-des-Prés. Poemul său Si tu t'imagines, aranjat muzical Joseph Kosma la inițiativa lui Jean-Paul Sartre, a devenit un hit în interpretarea lui Juliette Gréco. Celelalte poeme au fost interpretate de les Frères Jacques. A compus dialoguri pentru mai multe comedii muzicale sau filme (printre care și Domnul Ripois realizat de René Clément cu Gérard Philipe în rolul principal).

Intră în Collège de ’Pataphysique în 1950, drept Satrape, și este ales în Académie Goncourt în 1951.

În 1959 publică Zazie în metrou, roman care îl va duce pe Queneau în centrul atenției marelui public. Regizorul Louis Malle, unul dintre vârfurile mi­șcării cinematografice Nouvelle Vague, va ecraniza acest roman un an mai târziu. Îndrăgostit de matematici și de științe exacte (era membru al Société mathématique de France din 1948), Raymond Queneau a știut să aplice regulile algebrei în construcția propriilor sale opere. Cu ocazia unui colocviu, în timpul celebrelor decade de la Cerisy, va fonda în 1960, cu François Le Lionnais, un grup de cercetare literară și științifică care va deveni l'Oulipo ( abreviere după Ouvroir de Littérature Potentielle) din care se vor desprinde mai apoi alte grupuri mai mici, Ou-X-Po (Oupeinpo, Outrapo, Oubapo, etc.).

Raymond Queneau a murit pe 25 octombrie 1976.

Operă

Prozatorul Raymond Queneau a scris peste 15 romane, dintre care cele mai cunoscute publicului român sunt "Zazie în metrou", "Suntem mereu prea buni cu femeile", "Florile albastre" ș­i faimoasele "Exerciții de stil". printre scrierile sale cele mai importante figurează și Le Chiendent, Les Enfants du Limon, Un Rude Hiver, Pierrot mon ami, Loin de Rueil, Exercices de style, le recueil Si tu t'imagines, Le Dimanche de la vie, Zazie dans le Métro, Cent mille milliards de Poèmes, Les Fleurs Bleues…

Publicarea operelor sale complete a început în anul 1989, în colecția Bibliothèque de la Pléiade.

Opere

Romane

·         Le Chiendent (1933)

·         Gueule de pierre (1934)

·         Les Derniers Jours (1936)

·         Odile (1937)

·         Les Enfants du Limon (1938)

·         Un rude hiver (1939)

·         Les Temps mêlés (Gueule de pierre II) (1941)

·         Pierrot mon ami (1942)

·         Loin de Rueil (1944)

·         On est toujours trop bon avec les femmes (1947)

·         Saint-Glinglin (1948)

·         Le Journal intime de Sally Mara (1950)

·         Le Dimanche de la vie (1952)

·         Zazie dans le métro (1959)

·         Les Fleurs bleues (1965)

·         Le Vol d'Icare (1968)

Poezie

·         Chêne et chien (1937)

·         Les Ziaux (1943)

·         L'Instant fatal (1946)

·         Petite cosmogonie portative (1950)

·         Cent Mille Milliards de Poèmes (1961)

·         Le Chien à la mandoline (1965)

·         Courir les rues (1967)

·         Battre la campagne (1968)

·         Fendre les flots (1969)

·         Morale élémentaire (1975)

Eseuri și articole

·         Bâtons, chiffres et lettres (1950)

·         Pour une Bibliothèque Idéale (1956)

·         Entretiens avec Georges Charbonnier (1962)

·         Bords (1963)

·         Une Histoire modèle (1966)

·         Le Voyage en Grèce (1973)

·         Traité des vertus démocratiques (1993)

Diverse

·         Exercices de style (1947)

·         Contes et propos (1981)

·         Journal 1939-1940 (1986)

·         Journaux 1914-1965 (1996)

·         Lettres croisées 1949-1976, André Blavier, Raymond Queneau, correspondance présentée et annotée par Jean-Marie Klinkenberg (1988)

Traduceri

·         Le Mystère du train d'or d'Edgar Wallace, en 1934 (sous le nom de Jean Raymond)

·         L'ivrogne dans la brousse (The palm wine drinkard), d'Amos Tutuola, en 1953

Balada în proverbe din timpuri stravechi

E necesar de toate pentru-a crea o lume

Ne trebuie batrîni cu pas sovaitor,

Sînt necesare miliarde de secunde

Iar lucrurile toate le fa la timpul lor.

În martie soseste primavara

În alta luna se va secera

La fine de-an e-o anumita zi

Dupa toamna iarna se va ivi.

Rotunda-i piatra care se rostogoleste

Berbecii tunsi se congeleaza-n vînt

Între pavaje iarba creste

Si iata cîte neplaceri mai sînt.

În giulgiu alb se-mbraca si copacii

Galben e soarele ce se tarîste

Zapada dup-un timp frumos apare

Iarna dupa toamna soseste.

Cînd esti batrîn nu mai esti tînar

Iar dintii ti-i pierzi la sfîrsit

Dupa ce-ai mîncat vei tine postul

Nimeni nu e niciodata multumit.

De jocurile din copilarie îti este tare dor

La telefon vorbesti grabit

Plîngi ca un caiman

Dupa toamna vine iarna an de an.

Mesaj

Printe! Toate astea sînt un balamuc

Si mai rau e daca te-ai gîndit

Moartea e mereu în joc

Iarna vine dupa toamna negresit.

Strada Paul Verlaine

Am uneori un vis ciudat, patrunzator

c-o strada alba, din staniu, foarte cunoscuta,

ambele trotuare tresar ca o aripa

în timp ce drumul, cu toata greutatea-i, se ridica în zbor.

Parîurile se retrag în iazul plumbuit

pe care îl înghite o gura larga, mare,

la fiecare capat cîte-un sotron apare

pe care nu-l va trece nici un individ.

Sub un cer de titan un acoperis hoinarea

Si-ncet se deplasa de-asupra unei case

În care-un animal îmi pare sora mea

Calma, în ambianta incerta, artificioasa

aceasta strada un farmec vinetiu si nazuros avea

de-a se misca fara a pierde nimic din tot ce putea sa miroase.

Drumuri

Exista

strazi ca niste tuburi

altele par niste arcuri

Sînt bulevarde caraghioase

altele par podoabe pretioase

pe care se-nsiruie masini

mai sînt si piete poligonale

unele chiar infernale

mai sînt si magistrale în forma de cîrnat

pe altele alearga carabusii

Sînt si canale ca-n Venetia

insule ca-n Frize din Olanda

poduri fundaturi sau cheiuri

drumuri sosele alei

vai ce ce ce varietate în diversitatea

orasului Paris

Wystan Hugh Auden

Biografie

Wystan Hugh Auden (n. 21 februarie 1907 - d. 29 septembrie 1973) a fost un poet englez, c onsiderat printre cei mai importanți și influenți scriitori ai secolului al XX-lea.

Auden s-a născut în York și și-a petrecut copilăria la Harborne, Birmingham, unde tatăl său dr. George Auden era inspector medical școlar pentru Birmingham și profesor de Sănătate publică la Universitatea din Birmingham. De la vârsta de opt ani Auden a fost intern al mai multor școli, prima dată în Surrey și mai târziu în Norfolk, dar se întorcea la Birmingham în vacanțe. A urmat colegiul Christ Church, la Universitatea Oxford, dar numai până în anul trei. După Oxford, a trăit un an la Weimar Berlin, în a cărui atmosferă tolerantă își putea exprima deschis homosexualitatea.

Revenind în Anglia a predat la două școli de băieți, din 1930 până în 1935. Cea mai importantă și unde a fost cel mai fericit a fost Downs School, lângă Great Malvern. Aici a petrecut trei ani și a scris câteva dintre cele mai frumoase poezii ale primei perioade, printre care: "This lunar beauty"; "Lay your sleeping head, my love"; "Fish in the unruffled lakes"; și "Out on the lawn I lie in bed".

Auden s-a căsătorit cu Erika Mann, fiica lesbiană a marelui romancier german novelist Thomas Mann, în 1935, pentru a-i furniza un pașaport britanic ca să poată ieși din Al treilea Reich. Nu au trăit niciodată împreună, dar în anii următori s-au întâlnit ca prieteni și nu s-au deranjat niciodată ca să divorțeze.

Auden s-a stabilit în Statele Unite ale Americii în 1939 și a devenit cetățean naturalizat în 1946. Această mutare din Anglia, tocmai când începuse cel de Al Doilea Război Mondial, a fost considerat de mulți o trădare și, ca urmare, reputația sa de poet a avut de suferit. După mai mulți ani petrecuți în Statele Unite ale Americii, a revenit în Europa în vara anului 1948, prima dată în Italia apoi în Austria; în ultimul an al vieții s-a mutat definitiv de la New York la Oxford; a fost profesor de poetică la Universitatea Oxford din 1956 până în 1961 și, deoarece susține doar trei cursuri în fiecare an, a petrecut numai câteva săptămâni la Oxford în perioada profesoratului. Iubitul său de o viață și tovarăș a fost poetul Chester Kallman. A murit la Viena în 1973.

Auden a scris o cantitate considerabilă de critică literară și eseuri și este coautor al unor piese dramaturgice alături de prietenul său Christopher Isherwood, dar este cunoscut, în primul rând, ca poet. Opera sa este caracterizată printr-o varietate excepțională, de la forme tradiționale riguroase, la forme originale, totuși complicate, ca și măiestria tehnică și verbala pe care Auden și-a etalat-o indiferent de formă. Parțial i se datorează meritul de a fi re-introdus anglo-saxona metrul accentual în poezia engleză. O temă de controversă este în ce măsură Auden și-a revizuit poeme în ediții succesive, eliminând unele poezii foarte cunoscute din ediții „selective”, deoarece a considerat că poeziile respective nu mai sunt sincere sau corecte. An area of controversy is the extent to which Auden reworked poems in successive publications, and dropped several of his most well-known poems from "collected" editions because he no longer felt they were honest or accurate. În prefața la volumul lui Auden intitulat „Poeme alese” (Selected Poems), Edward Mendelson susține că acest lucru este de fapt o afirmare a crezului lui Auden în puterea și importanța poeziei. „Poeme alese” include unele dintre versurile pe care Auden le-a respins și versiuni timpurii ale altora pe care le revizuise ulterior.

Înainte de a trece la anglicanism (o varietate mai protestantă de anglicanism decât anglo-catolicismul părinților săi), Auden s-a interesat de controversele politice de stânga ale vremurilor și unele dintre cele mai importante opere ale sale reflectă aceste preocupări, cum ar fi "Spania", un poem despre Războiul civil din Spania și "1 Septembrie 1939", despre izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial (ambele au fost ulterior repudiate de Auden și excluse edițiile selective).

Poemul său ironic de dragoste Auden's ironic love poem Funeral Blues (inițial scris pentru a fi cântat de prietena sa soprana Hedli Anderson) a fost citit emoționant în filmul din 1994 "Patru căsătorii și o înmormântare" (Four Weddings and a Funeral).

Auden a fost considerat ca făcând parte dintr-un grup de scriitori cu idei asemănătoare, grup care îi includea Edward Upward, Christopher Isherwood, Louis MacNeice (cu care a colaborat la în 1936 la "Scrisori din Islanda" (Letters from Iceland), Cecil Day-Lewis și Stephen Spender, cu toate că după vârsta de 24 de ani Auden a încetat a se considera ca făcând parte din vreun grup.

De asemenea a colaborat cu compozitori, scriind un libret pentru Benjamin Britten și, împreună cu Chester Kallman, un libret pentru Igor Stravinsky și alte două pentru Hans Werner Henze.

Versuri

·         Poeme (1930)

·         Oratorii (1932)

·         Privește străine (1936)

·         Deocamdată (1945)

·         Scutul lui Achile (1955)

·         Omagiu lui Clio (1960)

·         Epoca neliniștii.O eglogă barocă (1947)

Teatru în versuri

·         Câinele de sub piele (1935)

·         Ascensiunea lui F-6 (1936)

·         Pe graniță (1938)

Eseuri și aforisme

·         Mâna vopsitorului (1962)

Blues funerar

Aruncaţi telefonul şi opriţi ceasornicele, iute,
Daţi câinelui un os baban să nu mai latre-n curte,
Trageţi capacul la pian şi-n surdina marşului funebru
Chemaţi bocitoarele, şi scoateţi afară sicriul negru.

Aeroplanele să-înşire din cercuri largi de fum
Litere pe cer, scriind mesajul: El este Mort de-acum.
Puneţi mătasea doliului la gât alb de porumbei,
Iar poliţiştii să poarte mănuşi negre-n trafic şi pe-alei.

A fost Nordul şi Sudul meu, a fost Estul şi Vestul,
Zilele de lucru, duminicile – şi tot restul,
Amiaza, noaptea, poezia mea ştiută pe de rost,
Credeam că dragostea-i eternă. Am fost prost.

Să n-aud de stele, suflaţi în lampa lor pentru vecie,
Demontaţi soarele şi băgaţi luna la cutie,
Goliţi oceanele, strângeţi pădurea – ‘geaba se dă brează –
Pentru că din clipa asta nimic nu mai contează.

Cel care iubeşte mai mult

Privind pe cer la stele, ştiu că o fac degeaba,
Din partea lor, eu pot să mă deplasez la naiba,
Dar, pe pământ indiferenţa e-o altă socoteală,
Trebuie să ne ferim atât de om cât şi de fiară.

N-ar fi aiurea ca aştrii să se consume pentru noi
Din dragoste, când noi nu le-o putem întoarce înapoi?
Că două inimi nu iubesc la fel – s'a spus demult,
Prefer atunci, din doi, eu să iubesc mai mult.

Admirator de stele, cum mă cred, şi care
Stele nu dau pe mine-o para nefolositoare,
Nu pot, acum când le văd sus să spun că ar fi
Din ele una ce mi-a lipsit pe timp de zi.

De-ar fi să dispară toţi aştrii sau să moară,
Aş învăţa să mă holbez la bolta goală
Şi să simt că bezna de catran e minunată,
Deşi, s-ar putea, să nu simt chiar de prima dată.



Liviu Deleanu

Biografie

Liviu Deleanu (născut Lipe Kligman; pe 8 februarie 1911, Iași - d. 12 mai 1967, Chișinău) a fost un poet român de etnie evreu.

Liviu Deleanu s-a născut la 8 februarie 1911, la Iași.

Liviu nu-și iubea copilăria, zicea că a fost foarte grea, fară bucurii și jocuri copilaresti („unica mea jucărie a fost o papușă de cârpe”). Era un copil frumos, cu bucle mari, aurii, lăsate pe umeri. Mama îl purta ca pe o fetiță. A trăit în frig și în foame.

Îi placea foarte mult să citească. Citea tot ce-i nimerea sub mînă. Mama îi dădea cîte un leu să-și cumpere un covrig și el strîngea leul, ca să-și poată cumpăra unica revistă pentru copii.

În orașul natal intră la studii la gimnaziu, dar, din lipsă de surse, este nevoit să abandonaze.

Pleacă la București, unde se angajează ca litograf, apoi corector la o tipografie.

Literatura o „îmbrățișează” de la o vîrstă destul de fragedă: la doar 15 ani redactează revistele „Prospect” și „Vitrina literară”.

Poezia timpurie a lui L.Deleanu, cum ar fi volumul „Oglinzi fermecate”, apărut în 1927, este influențată de marii scriitorii moderniști, ca Charles Baudelaire, George Bacovia, Ion Pillat.Urmează placheta „Ceasul de veghe” (1937), înalt apreciată de G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent”; versurile din acest volum sunt pline de compătimire pentru martirii războiului civil din Spania.

Anul 1940 înseamnă pentru L. Deleanu, în afară de faptul că îi apare al treilea volum de versuri „Glod alb”, un eveniment care îi va marca destinul literar din continuare: poetul s-a refugiat în Basarabia.

În timpul războiului din 1941 – 1945 poetul plăsmuiește o serie de cîntece inspirate („Cîntec scris pe patul armei”, „Cantec scris pe lat de palos” etc.).

După război activează în domeniul literaturii pentru copii: „Poezii pentru copii” (1947), „Mi-i drag să meșteresc” (1955), „Bucurii pentru copii”(1956), „Licurici” (1961) ș.a.

La poezia pentru adulți se întoarce în 1952, cînd apare cartea „Vremuri noi”, poemul „Krasnodon” (ulterior intitulat „Tinerețe fără moarte”) și basmul dramatic „Buzduganul fermecat”.

Talentul liric al lui Liviu Deleanu s-a manifestat din plin în cărțile „Dragostea noastră cea de toate zilele” (1966) și postumele „Cartea dorului” (1968) și „Destăinuire” (1970).

Lui Liviu Deleanu îi aparțin și traducerile din I. Krylov, A.Puskin, N.Nekrasov, M. Lermontov, A. Tvardovskij, K. Simonov, S. Marsak, K. Cukovskij ș.a. Versurile sale, la rîndul lor, sunt traduse în mai multe limbi și sunt reeditate în Moldova și peste hotarele ei.

Poetul s-a stins din viață la 12 mai 1967 la Chișinău.

Actualmente, numele lui Liviu Deleanu îl poartă o stradă și un liceu din municipiul Chișinău, sectorul Buiucani.

Liviu Deleanu este autorul textului original al cântecului Sanie cu zurgălăi compus de Richard Stein în 1936.

TEATRU/FILM 21 Februarie

INTRUSUL - MARIN PREDA

Tapaj nocturn - Marc Gilbert Sauvajon 1982

Micutele pasarele - Eugene Labiche 1984

Franz Baum - Vrajitorul din Oz

Peripetiile unui om de afaceri - Salom Aleihem

SFATURI UTILE 21 Februarie

24 de moduri de a slabi fara dieta

(de poziționat la loc vizibil!)

1.Timpul pentru masa

Pentru a slabi fara dieta, una dintre reguli este ca mesele sa fie luate incet, nu in graba, iar mancarea sa se mestece bine. Acesta este unul dintre aspectele de baza ale slabirii fara un plan complicat de dieta. Fiecare muscatura va fi savurata. Ideal ar fi ca portiile sa fie mici. In scurt timp, hormonii vor fi cei care vor declansa senzatia de satietate. Mancatul pe fuga blocheaza semnalele acestor hormoni, iar sentimentul de saturatie va fi amanat, fapt ce va cauza supraalimentarea.

2. Somnul si numarul scazut de kilograme

Persoanele care consuma in mod constant 2500 de calorii si dorm o ora in plus ar putea slabi aproximativ 7 kilograme pe parcursul unui an, conform studiilor. Rezultatele variaza de la un individ la altul, dar exista dovezi clare ca somnul insuficient creste apetitul.

3. Mai multe portii de legume

Daca o persoana consuma trei portii de legume pe parcursul unei seri, va manca mult, se va satura, fara sa se ingrase. Majoritatea modurilor de a slabi fara diete speciale presupun consumul de fructe si legume. Bogate in fibre si cu un continut ridicat de apa, acestea contin putine calorii si nu ingrasa. Ideal ar fi sa fie gatite fara adaos de grasime, sa se condimenteze cu suc de lamaie si plante aromatice, mai degraba decat sa fie servita cu sosuri bogate in grasimi sau alte dressinguri.

4. Supa slabeste

Cei care mananca o supa pe zi se vor satura mai repede si nu se vor ingrasa. Supa trebuie consumata la inceputul unei mese pentru a diminua apetitul si a ajuta la instalarea senzatiei de saturatie. Se poate consuma o supa cu un continut scazut de sodiu, cu legume proaspete sau congelate - care se vor fierbe. Nu este recomandata supa crema, care poate fi bogata in grasimi si calorii.

5. Cerealele integrale

Cerealele integrale, cum ar fi orez brun, orz, ovaz, hrisca, grau integral, ar putea face parte din planul de slabire fara dieta. Acestea contin putine calorii si contribuie la scaderea nivelului de colesterol. Cerealele integrale sunt prezente in multe produse: vafe, coaja de la pizza, unele tipuri de briose, paste si paine din grau integral.

6. Premiu: un articol de imbracaminte

Un articol de imbracaminte pe care o persoana si l-a dorit de ceva timp: o fusta, pantaloni, etc. ar putea reprezenta premiul pentru pierderea a cateva kilograme. Important este sa se aleaga un produs vestimentar putin mai stramt, astfel incat sa impulsioneze scaderea in greutate.

7. Evitarea mezelurilor grase la micul dejun

Bacon sau slanina de la micul dejun ar trebui transferate in componenta mesei de pranz. Aceasta mutare simpla economiseste circa 100 de calorii care poate duce la o scadere de pana la 5 kilograme pe parcursul unui an. Exista diverse combinatii de sandwich-uri care pot contine putine calorii: cu branza degresata, rosii, ardei rosu, etc.

8. O felie sanatoasa de pizza

Alegerea unor toppinguri vegetale pentru pizza in loc de cele cu carne ar putea duce chiar si la scaderea a 100 de calorii din componenta unei mese. Alte trucuri pentru ca felia de pizza sa nu ingrase: branza va fi degresata sau va contine foarte putina grasime, nu se va folosi grasime, doar, eventual un strop de ulei de masline.

9. Evitarea zaharului

Daca o bautura dulce este inlocuita cu apa minerala sau un suc fara zahar s-ar putea evita consumul chiar si pana la 10 lingurite de zahar. Pentru aroma sau distractie se poate adauga lamaie sau capsuni congelate. Zaharul din bauturile racoritoare se absoarbe cu usurinta si ofera senzatia de plenitudine. Intr-un studiu, o parte din subiecti au consumat 450 de calorii din totalul zilnic sub forma de jeleuri, iar cealalta parte sub forma de bauturi dulci acidulate. Cei din ultima categorie au luat mai mult in greutate, aproximativ 1.5 kilograme in patru saptamani.

10. Pahare inalte si subtiri

Folosirea unui pahar inalt si subtire in locul unuia scurt poate ajuta la diminuarea numarului de calorii consumate zilnic, fara vreo dieta speciala. Cum este posibil? Specialistii considera ca reperele vizuale ii pot da unei persoane senzatia ca va consuma mai multe sau mai putine lichide.

11. Limitarea consumului de alcool

Atunci cand o persoana consuma primul pahar de alcool, acesta ar trebui urmat de o bautura racoritoare cu un numar scazut de calorii (apa minerala, de exemplu), in loc sa treaca la urmatorul pahar de bautura alcoolizata (cocktail, bere, vin, etc.). Alcoolul are mai multe calorii per gram (7) decat carbohidratii (4) sau proteinele (4). Ingrasa, de asemenea, si rontaitul de chips-uri, alune sau alte alimente care insotesc bauturile alcoolice, in cantitati excesive.

12. Ceai verde

Consumul de ceai verde poate fi o strategie potrivita pentru pierderea in greutate. Unele studii sugereaza ca acesta stimuleaza arderea temporara a caloriilor prin actiunea fitochimicalelor numite catechine. Cel putin, se va obtine o bautura racoritoare fara prea multe calorii.

13. Relaxarea – Yoga

Femeile care practica yoga tind sa cantareasca mai putin decat altele, potrivit unui studiu. Care este cauza? Aceasta tehnica de relaxare implica o anumita abordare in luarea meselor. De exemplu, chiar daca o persoana va avea o farfurie plina cu mancare, in fata, va manca putin, fara sa se simta pe deplin satula. Cercetatorii considera ca relaxarea, calmul si dezvoltarea constiintei dezvoltate prin intermediul yoga pot ajuta oamenii sa reziste in fata tentatiilor alimentare.

14. Mese luate acasa

Pentru ca o persoana sa-si mentina silueta ar trebui sa manance mese gatite acasa, cel putin cinci zile pe saptamana. Suna descurajator? Gatitul poate fi mai usor decat crede oricine. Alimentele semipreparate sau cele special concepute pentru ca mesele sa se serveasca rapid ar putea fi potrivite in aceste sens: carne macra tocata de vitel, salata verde deja spalata, legume taiate, conserve de fasole, somon la gratare, fasii de pui, etc.

15. Pauza de... masa

Majoritatea oamenilor fac o pauza in timp ce mananca, de obicei, spre finalul mesei, atunci cand si pun furculita deoparte pentru cel putin cateva minute. In aceste momente ar fi indicat sa nu se rontaie suplimentar. Se va termina, eventual, mancarea din farfurie si fiecare se va bucura de conversatie. De fapt, acesta ar putea fi un semnal ca stomacul este plin, dar nu burdusit.

16. Guma de mestecat

Guma de mestecat fara zahar, cu aroma puternica ar putea fi o alternativa atunci cand apare pofta de a rontai snackuri sau alte gustari. Daca dupa o zi de lucru cina ar putea fi luata la o petrecere, in fata televizorului sau a calculatorului s-ar putea face excese. Aroma gumei de mestecat ar putea fi mai puternica decat cea a multora dintre produsele alimentare, incat acestea nici macar nu mai au gust bun.

17. Farfurii mai mici

Un studiu a demonstrat ca persoanele care au ales sa serveasca masa in farfurii mai mari, au mancat mai multa mancare. Ca atare, farfuriile mai mici sunt potrivite pentru cei care vor sa slabeasca. Astfel, ar putea fi diminuat numarul caloriilor cu 100-200 intr-o zi, iar numarul de kilograme ar putea sa scada cu pana la 10 intr-un an. Cercetatorii afirma ca nici o persoana nu a simtit nevoia sa manance mai multe alimente, atata timp cat farfuriile mici erau deja pline.

18. Mancare portionata corespunzator

In general, majoritatea oamenilor incearca sa portioneze in mod echilibrat, mancarea pe care o consuma la o masa. Specialistii considera ca acest lucru poate deveni un automatism, o rutina, in timp. Se pot face, de exemplu, mici pachetele/portii cu gustari sanatoase care se pot servi la ora mesei.

19. Regula 80-20

Multi oameni au tendinta sa manance pana nu mai pot face acest lucru, dar locuitorii din Okinawa si-au format obiceiul de a se ridica de la masa atunci cand stomacul lor este plin in proportie de 80%. Aceasta strategie naturala de slabire poarta denumirea de hara hachi bu.

20. Masa luata la restaurant

Se stie deja ca mesele luate la restaurant, de cele mai multe ori, ingrasa. Pentru mentinerea sub control a numarului de calorii sau a portiilor pot fi luate urmatoarele masuri:
- comandarea unui aperitiv ca o masa;
- impartirea aperitivului cu un prieten;
- servirea portiilor in farfurii mici;
- jumatate din mancarea comandata va fi luata la pachet, pentru a se consuma acasa.
Pentru o alimentatie sanatoasa, aperitivul poate fi completat cu o salata cu legume, care ar putea ocupa jumatate de farfurie.

21. Sos rosu

Sosurile pe baza de rosii au mai putine calorii decat sosurile care au la baza smantana. Totusi, dimensiunea portiei de alimente la care se adauga sosul, este importanta. O portie de paste nu trebuie sa depaseasca o ceasca, de exemplu.

22. Fara carne

Mesele vegetariene ajuta, in mod cert, o persoana sa slabeasca. Deseori, acestea fac parte din dietele recomandate pentru scaderea numarului de kilograme. Vegetarienii cantaresc cu pana la 20% mai putin decat consumatorii de carne. Desi exista mai multe explicatii pentru acest lucru, totusi, legumele au un rol important. Mancarea de fasole, mazarea, lintea dar si altele de acest gen, au putine calorii si se remarca printr-un continut ridicat de fibre, important in procesul digestiei.

23. Mai mult de 100 de calorii arse in fiecare zi

Se pot pierde pana la 5 kilograme intr-un an, fara dieta, prin arderea unui surplus de 100 de calorii, in fiecare zi. In acest scop poate fi incercata una din urmatoarele activitati:
- mers pe jos, timp de aproximativ 20 de minute;
- gradinarit, timp de 20 de minute;
- curatarea gazonului timp de 20 de minute;
- curatenie in casa timp de 30 de minute;
- sarituri timp de 10 minute.

24. Aprecieri

Atunci cand o persoana face mici progrese si adopta obiceiuri sanatoase, care o vor ajuta sa slabeasca, trebuie apreciata. O manichiura, o haina noua sau chiar o felie mica dintr-o prajitura cu branza pot fi recompense pe masura.

COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC – TRADIȚII ȘI MODERNISM 21 Februarie

Zona Făgăraș

 

Portul popular din Țara Făgărașului

La 40 km de Brașov, în zona istorică a Țării Făgărașului, se desfășoară comuna Șinca, compusă din localitățile Șinca Veche, Bucium, Ohaba, Perșani și Vâlcea. Zona este bogată sub aspect istoric și cultural, în Șinca Veche turiștii vizitând așezământul cu biserici rupestre, plasat pe lista celor mai vechi monumente feudale românești, iar în Ohaba ființând cea mai veche moară de apă, funcțională, din întreg ținutul. Bucium, un sat tipic ardelenesc, cu porțile unite și curțile interioare generoase, reprezintă, pentru cei care doresc să se relaxeze, departe de forfota orașului, destinația ideală.

Foto: Cristian Niculescu

Ajungând pe aceste plaiuri am poposit în vizită la familia Ghircoiaș, pentru a afla de la Doina și Diana-Teodora câteva informații despre arta tradițională, talentul și munca necesare pentru a realiza costume populare românești. Doamna Doina Ghircoiaș este artist popular atestat, de peste 10 ani, în cadrul Complexului Național Muzeal ASTRA, din Dumbrava Sibiului. „Noi, meșterii populari, suntem pe cale de dispariție…“ consideră gazda noastră. Puțini au rămas cei care realizează creații populare autentice și tocmai de aceea, dânsa onorează orice invitație primită, chiar dacă vine de la Focșani sau de la Mediaș, acceptând să lucreze acolo, în fața privitorilor, pentru a demonstra că este însăși creatoarea obiectelor vestimentare prezentate. Încă din urmă cu 25 de ani, atunci când s-a măritat, dânsa știa să coasă, însă ajungând în casa soțului, a fost încântată de costumele create de bunica acestuia și așa a învățat să creeze, la rândul ei, elemente de port popular. Faptul că știa să coasă deja a fost un atu, însă a trebuit să capete o anumită experiență, realizând mai întâi pentru membrii familiei diferite ii sau cămăși.

Costumele realizate de doamna Ghircoiaș pot fi din toate zonele României, însă cele căutate sunt, în special, din regiunea Ardealului (Sibiu – Alba Iulia – Țara Făgărașului). În această parte a țării portul popular este mai sobru, lipsit de culoare, având doar motive brodate cu negru pe pânza albă. Chiar și în Ardeal portul diferă un pic în funcție de regiune, ia fiind bogat ornată cu negru în zona Făgărașului, la Sibiu având doar câteva modele verticale. Portul popular este creat de la zero, singurul element pe care Doina și Diana îl achiziționează fiind ghemul cu fire de bumbac, cumpărat de la Tălmaciu (în apropiere de Sibiu). Ghemele, de 10 g fiecare, sunt apoi fierte în moare (zeamă de varză) pentru a le „împietri“, adică pentru a împiedica vopseaua să se scurgă în material la prima spălare. Fiecare element al costumului popular este țesut direct în război, cu model cu tot.

Foto: Cristian Niculescu

Membrii familiei Ghircoiaș urzesc, întind pe război și țes toate aceste costume. Iată, care este întreg procesul de realizare, așa cum îl prezintă gazda noastră: „Întâi încep cu urzirea pânzei pe urzitoare, apoi o iau jos și o întind pe război. După ce s-a întins pe război, o dau prin ițe și prin spată, leg firele și introduc modelul.“ La țesut trebuie două persoane, una stând în față pentru a țese, lucrând cu suveica și cealaltă în spate, alegând modelul. În general, o cămașă bărbătească sau o ie este lucrată de doamna Doina într-o săptămână, dacă pânza este gata și dacă lucrează zi de zi. Programul zilnic se desfășoară, în felul următor: La ora 07:00 dimineața este trezirea, la ora 08:00 se finalizează hrănirea animalelor din curte (vacuță, purcel, păsări etc.), iar până la ora 08:30 membrii familiei servesc micul dejun. După aceea începe programul de lucru, care se termină, de obicei, la ora 10:00 seara.

Foto: Cristian Niculescu

Portul popular poate fi încheiat (cusut la încheieturi) cu mașina sau manual, numărând fir pe fir. Personal, nu am sesizat diferența dintre cusătura de mașină și cea de mână, aceasta din urmă fiind impecabilă. De altfel, majoritatea clienților doresc ca totul, la un costum popular, să fie cusut de mână. Fustele albe sunt plisate, în pliuri înguste și dese, folosind mașina de călcat. Pe viitor, își doresc să achiziționeze și o mașină de plisat.

O perioadă, Doina Ghircoiaș a lucrat în comerț, însă de când a început să aibă grijă de copii, datorită volumului de muncă crescut, a renunțat și s-a dedicat în totalitate lucrului în casă, realizând costume populare, dar și gătind. Căci, am uitat să amintesc, dar dânsei îi place în mod deosebit să gătească, această îndeletnicire, fiind totodată hobby și meserie. La evenimentele din localitate, botez, nuntă sau înmormântare, realizează meniul pentru invitați, fiind obișnuită să gătească și pentru 200-300 de persoane. Atunci când afli că o cămașă sau o ie din bumbac este realizată în totalitate manual, persoana lucrând la ea aproape 15 ore pe zi, timp de o săptămână, consideri că prețul trebuie să fie unul pe măsura efortului depus. Astfel de creații pleacă de la prețul de 500 de lei, un costum complet putând să ajungă la 2.000 de lei. „Dacă văd că îi place clientului și îi zâmbesc ochii, mai las din preț“, afirmă încântată doamna Ghircoiaș.

Arta populară și creatorii săi, nu ar trebui să fie pe cale de dispariție, ci din contră, să reziste timpului, asimilând cât mai mulți discipoli și iubitori de frumos. Prin articolele noastre și prin vizitele făcute acestor maeștri încercăm să păstrăm vie atenția cititorilor noștri către ramuri meșteșugărești și creații care în trecut erau din plin apreciate de către predecesori.

GÂNDURI PESTE TIMP 21 Februarie