luni, 25 februarie 2019

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MARȚI 26 FEBRUARIE 2019

Bună dimineața!


RELIGIE ORTODOXĂ 26 Februarie

Sf Ier Porfirie, episcopul Gazei; Sf Mc Fotini Samarineanca

Sf Ier Porfirie, episcopul Gazei

Sfântul Ierarh Porfirie, Episcopul Gazei – A fost copilul unor oameni înstăriţi din Tesalonic. Aceştia l-au crescut în dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. 

Avea un simţ artistic deosebit, desăvârşindu-se în învăţătura Sfintei Scripturi. Toate acestea i-au fost de folos în propovăduirea cuvântului Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cât şi în disputele cu păgânii şi ereticii. La vârsta de 25 de ani s-a călugărit şi apoi s-a dus în deşertul Scitiei, din Egipt. După cinci ani de sihăstrie a călătorit la Ierusalim şi s-a închinat la Sfântul Mormânt al Domnului. Alţi cinci ani a stat într-o peşteră lângă Iordan. Porfirie vroia să urmeze întru totul asprimea vieţii marilor părinţi ai pustiei. Din cauza multor eforturi pe care le-a făcut peste puterile sale şi a posturilor, s-a îmbolnăvit grav. Astfel, Porfirie a fost nevoit să-şi părăsească peştera şi să se ducă din nou la Ierusalim, de data aceasta pentru sănătatea sa. Nu numai că s-a tămăduit, dar a dobândit şi un ucenic, anume Marcu, care era caligraf. Patriarhul Ilarie al Ierusalimului apreciind darurile sufleteşti ale monahului Porfirie l-a hirotonit preot şi i-a încredinţat paza şi îngrijirea Sfintei Crucii a Domnului. În anul 396, când Porfirie împlinise trei ani în slujirea preoţească, scaunul episcopal din oraşul Gaza a rămas liber prin mutarea la Domnul a episcopului Enea. Mitropolitul Ioan al Cezareei l-a rugat pe patriarhul Ierusalimului să îl trimită pe Porfirie, pentru că avea să îl întrebe despre unele lucruri din Sfânta Scriptură. Patriarhul i-a dat binecuvântare pentru a pleca în Cezareea, dar numai pentru şapte zile. Porfirie l-a încredinţat pe ucenicul său Marcu de plecare, spunându-i că i-a fost descoperit de Dumnezeu că va ajunge păstor peste multe suflete. Plecând au mai luat cu ei şi pe tânărul Varuh. În Cezareea au fost aşteptaţi de Mitropolitul Ioan şi de oamenii din Gaza. A doua zi a fost hirotonit episcop, iar în miercurea următoare era în Gaza cu însoţitorii săi. Pe durata păstoririi sale, Sfântul Porfirie a apărat credinţa creştină în faţa păgânilor reuşind să-i convertească pe aceştia şi să transforme templele lor în Biserici. 

Toate acestea le-a făcut şi cu ajutorul darului primit de la Dumnezeu de a face minuni. După 24 de ani şi 11 luni de păstorire, Sfântul Porfirie s-a mutat cu pace la Domnul, în al 67-lea an al vieţii sale pământeşti.

Viaţa Sfintei Mucenițe Fotini Samarineanca

   Sfânta marea muceniţă Fotinia este femeia samarineancă despre care povesteşte Evanghelistul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, în Sfânta Evanghelie, că a vorbit cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos la puţul lui Iacov şi a crezut în El. Iar după înălţarea Domnului la cer şi după pogorârea Sfântului Duh peste dumnezeieştii Apostoli, în ziua Cincizecimii (Rusalii) s-a botezat de către Sfinţii Apostoli, împreună cu doi fii ai ei şi cu cinci surori, urmând lor şi propovăduind credinţa întru Hristos din loc în loc şi din ţară în ţară, întorcând pe mulţi slujitori de idoli de la păgânătate, făcându-i creştini.

    În zilele lui Neron, păgânul împărat al Romei, s-a pornit mare prigoană asupra creştinilor şi după mărturisirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, prigonitorii căutau pe ucenicii lor şi pe toţi cei ce credeau în Hristos sârguindu-se în deşert a şterge din lume numele lui Hristos. Însă nu ştiau nebunii, căci cu cât prigoneau credinţa cea întru Hristos, cu atât mai mult se întărea şi se lăţea; căci precum a zis Domnul: "Porţile iadului nu o vor birui pe dânsa".

    În acel timp Sfânta Fotinia, împreună cu fiul ei cel mai mic, se aflau în Cartagina, cetatea Africii, şi propovăduiau cu îndrăzneală Evanghelia lui Hristos. Iar Victor, fiul ei cel mai mare, era ostaş în armata romană şi fiindcă a făcut mari vitejii şi biruinţe în războiul pe care l-au avut romanii împotriva arabilor, care supărau şi prădau locurile lor, împăratul Neron l-a făcut stratilat şi voievod a toată Italia; şi, neştiind că este creştin, l-a trimis să muncească pe creştinii care se aflau acolo. Iar Sebastian, ducele Italiei, auzind aceasta din urmă a zis către Victor: "Eu ştiu prea bine, o, voievodule, că tu eşti creştin precum şi maica ta şi Iosi, fratele tău, sunt creştini, următori şi ucenici ai Apostolului Petru. Însă te sfătuiesc să faci ceea ce ţi-a poruncit împăratul, adică să munceşti pe creştini, ca să nu-ţi primejduieşti viaţa". Iar voievodul Victor a zis: "Eu voiesc să fac voia lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, Împăratul cel ceresc şi fără de moarte. Iar de porunca pe care mi-a dat-o Neron împăratul, ca să muncesc pe creştini, nici nu voiesc să aud, dar să o mai împlinesc". Ducele a zis: "Eu te sfătuiesc ca pe un prieten adevărat ceea ce îţi este ţie de folos; căci dacă vei şedea pe divan şi vei cerca să afli pe creştini şi îi vei munci, vei face plăcerea împăratului şi vei dobândi şi banii creştinilor. Pe lângă această, te mai sfătuiesc să vesteşti şi maicii tale şi fratelui tău, să nu mai propovăduiască la arătare pe Hristos şi să nu mai înveţe pe pagini a se lepăda de credinţa lor părintească, ca să nu te primejduieşti din cauza lor".

    Sfântul Victor a zis către dânsul: "Să nu-mi fie a face aceasta care zici, adică să chinuiesc vreun creştin, sau să iau ceva de la dânsul, sau să sfătuiesc pe maica mea sau pe fratele meu să nu mai propovăduiască că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Dar şi eu sunt şi voiesc să fiu propovăduitor al lui Hristos, precum sunt şi aceia, şi las să vedem răul care ni se va face". Ducele a zis: "Eu frate te sfătuiesc cele ce-ţi sunt de folos, iar tu socoteşte ce vrei să faci". După ce a zis, îndată a orbit şi, căzând la pământ, a rămas mut de durerile cele cumplite ale ochilor; apoi, ridicându-l cei ce stăteau de faţă, l-au pus pe pat şi a rămas trei zile fără glas, neputând grăi nicidecum. Iar în a patra zi a strigat cu glas mare: "Unul este cu adevărat Dumnezeu, Dumnezeul creştinilor!" Iar Victor, intrând la dânsul, a zis: "Pentru ce ţi-ai schimbat aşa deodată părerea ta, o! Sebastiane?". Ducele a zis către dânsul: "Căci mă cheamă Hristos la dânsul o! preadulcele meu Victor". Deci îndată a învăţat de la dânsul credinţa în Hristos şi s-a botezat; apoi cum a ieşit din apa botezului, îndată şi-a căpătat lumina ochilor şi a preamărit pe Dumnezeu. Văzând ceilalţi slujitori de idoli această preaslăvită minune, s-au înfricoşat ca să nu pătimească şi ei, necrezând în Hristos, ceea ce a pătimit ducele, au alergat toţi la Victor şi, învăţând credinţa în Hristos, s-au botezat.
    Trecând puţină vreme, a ajuns cuvântul acesta la Roma, până la urechile lui Neron, că Victor, stratilatul Italiei, şi Sebastian, ducele, propovăduiesc ca Petru şi Pavel şi că ceilalţi apostoli şi aduc pe mulţi păgâni la credinţa în Hristos; apoi că Fotinia, mama stratilatului, împreună cu Iosi, un alt fiu al ei, au fost trimişi de dânsul în Cartagina să facă asemenea. Împăratul, auzind acestea, s-a aprins de mânie şi îndată a trimis ostaşi în Italia ca să aducă la Roma toţi creştinii care se aflau acolo, bărbaţi şi femei, cărora li se arătase Domnul mai înainte şi le zisese: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi vă voi odihni; deci nu vă temeţi, căci Eu sunt cu voi şi Neron va fi biruit împreună cu diavolii, prietenii săi". "După aceea a zis către Victor: "De aici înainte numele tău va fi Fotinos, căci prin tine se vor lumina mulţi şi vor crede în Mine; iar tu întăreşte cu cuvintele tale pe Sebastian, spre mărturisire, căci fericit şi bine-i va fi celui ce se va nevoi până la sfârşit".
    Acestea zicând Domnul către dânşii, S-a înălţat la ceruri. S-a descoperit încă şi Sfintei Fotinia şi i s-au arătat toate cele ce trebuia să urmeze. De aceea, Sfânta Fotinia îndată a şi pornit din Cartagina împreună cu mulţime de creştini şi s-a dus la Roma; toată cetatea Romei, auzind-o propovăduind cu mare îndrăzneală pe Hristos, s-au tulburat, zicând: "Cine este aceasta care vine aici cu mulţime?". Apoi a venit la Roma şi Fotinos, fiul ei, împreună cu Sebastian ducele, fiind aduşi de ostaşii care fuseseră trimişi de împărat.
    Dar Sfânta Fotinia a apucat şi a venit mai înaintea lui Neron, împreună cu Iosi fiul ei, şi cu cealaltă mulţime. Văzându-i Neron i-a întrebat: "Pentru care pricină aţi venit la noi?". Sfântă a răspuns: "Am venit să te învăţăm să crezi în Hristos". Slujitorii împăratului au zis: "Au venit din Italia Sebastian, ducele, şi Victor, stratilatul". Neron a zis: "Să vie înăuntru". Şi venind ei, a zis către dânşii: "Ce am auzit despre voi?". Sfinţii au răspuns: "Câte ai auzit despre noi, o! împărate, toate sunt adevărate". Neron, uitându-se la dânşii sălbatic, le-a zis: "Vă lepădaţi de Hristos, ori voiţi să muriţi de moarte rea?". Sfinţii, ridicându-şi ochii la cer, au zis: "Să nu fie vreodată, o! Hristoase, Împărate, ca să ne lepădăm de Tine şi să ne despărţim de credinţa cea întru Tine şi de dragostea Ta!". Neron a întrebat: "Cum vă numiţi voi?". Sfânta Fotinia a răspuns: "Eu m-am numit Fotinia de Iisus Hristos, Dumnezeul meu, iar surorile mele, cea dintâi care s-a născut după mine se numeşte Anatoli, a doua Fotos, a treia Fotis, a patra Paraschevi, a cincea Chiriachi; iar fiii mei, cel dintâi se numeşte Victor, care s-a numit de Domnul meu Fotinos, şi cel de-al doilea, care este cu mine, se numeşte Iosi". Neron a zis către dânşii: "Toţi v-aţi unit şi v-aţi învoit ca să fiţi munciţi pentru Nazarineanul şi să muriţi pentru El?" Sfânta Fotinia a răspuns: "Aşa ne bucurăm noi toţi, ne veselim şi voim să murim pentru dragostea Lui".
    Atunci tiranul a poruncit să li se zdrobească încheieturile mâinilor cu ciocane de fier; iar slujitorii lui Neron, răpind pe sfinţi, i-au dus la locul de tortură; şi şi-a întins fiecare mâinile, apoi au început să li le zdrobească cu ciocanele şi, de la al treilea ceas din zi până la al şaselea, s-au schimbat de trei ori cei care îi băteau; iar mucenicii lui Hristos n-au simţit nicidecum muncirea lor, nici s-au zdrobit cât de puţin mâinile lor. Auzind aceasta, Neron s-a cutremurat de preaslăvită minune şi a poruncit să li se taie mâinile. Dar, îndată slujitorii răpind pe Sfânta Fotinia, legându-i mâinile, au lovit de mai multe ori cu săbiile, deasupra pe nicovală, nereuşind nimic; iar mai ales aceia care le loveau, au slăbit şi au căzut ca nişte morţi. Dar sfânta a rămas nevătămată şi mulţumea lui Dumnezeu, zicând: "Domnul îmi este ajutor şi nu mă voi teme, de ce-mi va face mie omul".
    Deci a început împăratul a se nedumeri şi a gândi ce să facă să biruiască pe mucenici şi să-i aducă la voia sa. De aceea a poruncit ca pe bărbaţi să-i bage într-o temniţă întunecoasă, iar pe Sfânta Fotinia, împreună cu cele cinci surori ale ei, să le pună într-o cameră de aur, cu masă de aur, scaune de aur, bani mulţi înaintea lor, podoabe de aur, îmbrăcăminte şi brâie de aur. Apoi a poruncit şi Domninei, fiica sa, să se ducă şi ea în camera aceea cu toate roabele ei şi să se unească cu sfintele, socotind deşertul la minte căci cu amăgiri ca acestea va întoarce şi va răsturna credinţa lor. Căci poruncea sfintelor că, dacă se vor lepăda de credinţa în Hristos, le va da mângâiere, desfătare şi o dragoste ca aceasta şi le va dărui toate acelea ce se aflau în cameră şi multe altele; apoi le va învrednici de mare dragoste şi cinste. Dar s-a amăgit vicleanul, căci sfintele, ca nişte cugetătoare de cele cereşti, au defăimat toate acelea ca pe nişte gunoaie şi n-au voit nici măcar să se uite la ele.
    Privind Sfânta Fotinia la fiica împăratului, Domnina, a zis către ea: "Bucură-te, mireasa Domnului meu!". Iar Domnina a zis şi ea către dânsa: "Bucură-te şi tu, doamna mea, făclia lui Hristos!". Auzind Sfânta Fotinia pe Domnina pomenind numele lui Hristos s-a bucurat foarte şi a mulţumit lui Dumnezeu, a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o. Apoi învăţând-o credinţa lui Hristos, cum şi pe cele 100 de roabe ale ei, le-a botezat pe toate; iar pe Domnina a numit-o Antusa. Şi îndată fericită Antusa a poruncit Ştefanidei, celei mai mari peste 100 de roabe ale ei, să dea săracilor toate podoabele cele de aur şi banii care se aflau în cămara de aur.
    Neron, înştiinţându-se de aceasta, a suspinat din adâncul inimii şi mâniindu-se foarte, îndată a poruncit să ardă un cuptor şapte zile şi să arunce într-însul pe Sfânta Fotinia şi pe toţi cei uniţi cu dânsa, bărbaţi şi femei; şi făcând ostaşii după porunca lui, au stat mucenicii trei zile în cuptor. După aceea, socotind tiranul că acum vor fi arşi în cuptorul cel de foc, a poruncit să deschidă gura cuptorului şi, dacă vor afla acolo oasele ucenicilor, să le arunce în râu. Şi deschizând ostaşii gura cuptorului, au aflat pe toţi sfinţii întregi şi nevătămaţi, slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeu. Deci au rămas uimiţi de preaslăvita minune că nu s-a apropiat focul de dânşii. Auzind aceasta, toţi locuitorii cetăţii Roma s-au minunat, slăvind şi ei pe Dumnezeu.
    Dar tiranul, auzind de o minune ca aceasta, a poruncit să-i adape cu otrăvuri aducătoare de moarte. Deci a fost chemat Lambadie, vrăjitorul, care a pregătit otrăvurile, dând mai întâi otravă Sfintei Fotinia, care, luând-o, a zis către vrăjitor: "Nu se cădea nouă a lua această otravă a ta nicidecum, nici a o bea, fiindcă şi tu eşti necurat; dar pentru ca să cunoşti tu, o! împărate, şi tu, o! vrăjitorule, puterea Hristosului meu, iată, eu mai întâi o beau, în numele Domnului Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, şi pe urmă o vor bea toţi cei ce sunt împreună cu mine". Bând toţi mucenicii otrava, au rămas nevătămaţi, cu puterea lui Hristos, ca şi cum n-ar fi băut nimic. Iar vrăjitorul, văzând toate acestea, s-a spăimântat şi, căutând la Sfânta Fotinia, a zis: "Am pregătit o otravă puternică şi de o veţi bea şi pe aceasta şi, nu veţi păţi nimic, voi crede şi eu în Dumnezeul vostru". Şi aducând-o, a dat-o lor şi, bând-o, toţi mucenicii au rămas nevătămaţi. Văzând vrăjitorul aceasta, a rămas uimit şi îndată adunând toate cărţile sale vrăjitoreşti, le-a aruncat în foc şi le-a ars; apoi, crezând în Hristos, s-a botezat, numindu-se din botez Teoclit. Iar împăratul, înştiinţându-se de aceasta, a poruncit ostaşilor şi răpindu-l din mijlocul sfinţilor, l-au scos afară de zidurile cetăţii Roma şi i-au tăiat capul cu sabia. Şi aşa, fericitul Teoclit, mai înainte decât ceilalţi, a luat cununa muceniciei.
    Atunci Neron cel fără de lege a poruncit să le taie venele tuturor sfinţilor, împreună cu ale marei muceniţe Fotinia. Şi când ostaşii le tăiau venele mucenicilor, ei batjocoreau şi râdeau de împărat şi de zeii lui, ca de nişte neputincioşi. Iar tiranul, văzând pe mărturisitori, că întru nimic nu socotesc muncile acestea, a poruncit să topească plumb şi să-l amestece cu pucioasă şi, când va clocoti, să-l toarne în gura Sfintei Fotinia şi pe spatele celorlalţi sfinţi. După ce slujitorii au îndeplinit porunca împăratului şi au vărsat pe spatele mucenicilor plumbul clocotind, toţi sfinţii au strigat: "Mulţumim Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, căci cu plumb clocotit ai răcorit inimile noastre ca şi cum ar fi fost însetate de o mare arşiţă". Iar Neron, auzind aceasta, s-a spăimântat şi a poruncit să-i spânzure şi să strujească fără milă trupurile lor şi să le ardă cu făclii aprinse; dar cu cât îi muncea mai mult, cu atât se împuterniceau în dumnezeiescul dar şi proslăveau pe Dumnezeu.
    Iar ticălosul şi deşertul de minte Neron, socotind că va birui pe sfinţi cu muncile, a poruncit să amestece cenuşă cu oţet tare şi să-l toarne în nasurile lor şi, aceasta făcându-se, sfinţii mucenici au zis că li se pare mai dulce decât mierea şi fagurul. Iar tiranul s-a mâniat foarte şi a poruncit de a oprit pe sfinţi şi i-a închis într-o temniţă întunecoasă şi necurată, plină de şerpi veninoşi. Dar sfinţii lăudau şi slăveau pe Dumnezeu, iar fiarele cele otrăvitoare, din temniţă, toate au murit şi duhoarea cea rea s-a prefăcut în mireasmă neasemănată, iar întunericul s-a prefăcut în lumină prea strălucită. Apoi Domnul nostru Iisus Hristos a stat în mijlocul sfinţilor şi a zis către dânşii: "Pace vouă!" Apoi, apucând de mâna pe Sfânta Fotinia a ridicat-o sus şi a zis: "Bucuraţi-vă totdeauna, căci Eu cu voi sunt în toate zilele vieţii voastre". Şi îndată, cu cuvântul Domnului, s-au deschis ochii mucenicilor şi, văzând pe Domnul, s-au închinat Lui; iar El, binecuvântându-i, a zis: "Îmbărbătaţi-vă şi vă întăriţi". Apoi s-a suit la cer. Iar din trupurile sfinţilor au ieşit ca nişte solzi şi s-au făcut sănătoşi, aşa cum erau mai înainte. Dar urgisitul de Dumnezeu Neron a poruncit că sfinţii să rămână în temniţă trei ani, ca să pătimească acolo înăuntru tot felul de chinuri şi aşa să moară cu moarte rea.
    Iar după trei ani, având împăratul un slujitor al său închis în temniţa aceea, a trimis oamenii săi ca să-l scoată. Deci, ducându-se trimişii în temniţă, au văzut pe mucenici că erau vii şi sănătoşi şi au spus împăratului că galileenii care au fost orbiţi de el, acum văd şi sunt sănătoşi, iar temniţa este plină de lumină şi de bună mireasmă negrăită, încât s-a făcut ca o casă sfânta, spre slava lui Dumnezeu; iar acolo aleargă mulţime de oameni şi cred în Dumnezeul lor şi sunt botezaţi de dânşii.
    Auzind acestea, Neron şi-a ieşit din minţi şi, trimiţând ostaşi, i-a adus înaintea sa şi a zis: "Au nu v-am poruncit vouă să nu mai propovăduiţi în numele lui Hristos? Deci cum îl propovăduiţi în temniţă? Pentru aceasta eu voiesc să pun asupra voastră multe şi grele munci". Iar sfinţii au zis: "Orice voieşti fă, dar noi nu vom înceta a vesti pe Domnul nostru Iisus Hristos, cum că este Dumnezeu adevărat şi făcătorul tuturor". Dar cu aceasta s-a aprins tiranul la mânie şi a poruncit să răstignească pe sfinţi cu capetele în jos şi să strujască trupurile lor trei zile, până se vor dezlega încheieturile lor. Făcând aceasta, sălbaticii şi neomenoşii slujitori i-au spânzurat şi i-au lăsat alte patru zile, punând străjeri să-i păzească. După aceea, ducându-se să vadă dacă mai trăiesc încă, cum i-au văzut spânzuraţi au orbit. Iar îngerul Domnului, pogorându-se din ceruri, a dezlegat pe sfinţi şi, sărutându-i, i-a făcut sănătoşi de toate rănile lor. Atunci Sfintei Fotinia, făcându-i-se milă de orbirea slujitorilor, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru ei şi îndată şi-au luat iarăşi lumină ochilor lor şi crezând în Hristos, s-au botezat.
    Înştiinţându-se tiranul de acestea, a poruncit să jupuiască pielea de pe Sfânta Fotinia şi în vremea ce o jupuiau, sfânta cântă: "Doamne, cercetatu-m-ai şi M-ai cunoscut". După ce au jupuit pielea ei, au aruncat-o în râu, iar pe sfânta au aruncat-o într-un puţ sec. Dar la ceilalţi mucenici: Sebastian, Fotinos şi Iosi, le-au tăiat mădularele cele născătoare şi le-au aruncat la câini; i-au jupuit şi pe ei de piele şi-au aruncat-o în râu, iar pe dânşii i-au aruncat într-o baie veche. Apoi pe cele cinci surori ale Sfintei Fotinia, punându-le înaintea lui, a poruncit să le taie mai întâi sânii, după aceea le-a jupuit şi pe ele de piele. Însă, când s-au pus slujitorii să jupoaie şi pe Sfânta Fotida, ea nu a primit să fie ţinută de cineva; ci a stat singură cu mare vitejie şi bărbăţie, şi au jupuit pielea de pe trupul ei, încât s-a minunat şi tiranul de răbdarea ei. După acest chin, prea înrăutăţitul a găsit şi o altă tortură pentru ea, grea şi pierzătoare, căci a poruncit şi a plecat două vârfuri de copaci, care erau în grădina lui, şi au legat pe Sfânta Fotida de cele două vârfuri. Apoi le-a slobozit îndată şi sfânta s-a rupt în două părţi şi astfel şi-a dat sfântul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu. Atunci a poruncit pierzătorul să taie şi pe ceilalţi mucenici cu sabia. Iar pe fericită Fotinia, scoţând-o din puţul acela, a închis-o în temniţă.
    Dar ea, fiindcă a rămas singură şi nu s-a încununat cu cununa mărturisirii împreună cu ceilalţi mărturisitori, se mâhnea şi rugă pentru aceasta pe Dumnezeu, care s-a arătat ei şi, pecetluind-o cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci de trei ori, a făcut-o sănătoasă de toate rănile ei. Şi după multe zile, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu, şi-a dat în mâinile lui cinstitul şi sfântul ei suflet. Şi astfel s-au dus toţi către Dumnezeu cel dorit de dânşii şi au dobândit împărăţia cerului, căreia dea Dumnezeu ca şi noi să ne învrednicim prin rugăciunile lor. Amin.



ISTORIE PE ZILE 26 Februarie

Evenimente
·         364 –  Valentinian I este proclamat împărat al Imperiului Roman. Valentinian are mari merite în întărirea granițelor de pe Rin și Dunărea mijlocie, respingând atacurile alamanilor în Gallia (368), ale francilor și saxonilor la Rin, ale sarmaților și quazilor la Dunăre. A fost constant preocupat de îmbunătățirea administrației și legislației, de limitarea abuzurilor și a fiscalității excesive. Adept al ortodoxismului nicean, manifestă în același timp toleranță față de cultele păgâne. În 367  l-a numit pe fiul său minor Grațian coîmpărat. Valentinian are mari merite în întărirea granițelor de pe Rin și Dunărea mijlocie, respingând atacurile alamanilor în Gallia (368), ale francilor și saxonilor la Rin, ale sarmaților și quazilor la Dunăre. A fost constant preocupat de îmbunătățirea administrației și legislației, de limitarea abuzurilor și a fiscalității excesive. Adept al ortodoxismului nicean, manifestă în același timp toleranță față de cultele păgâne. În 367  l-a numit pe fiul său minor Grațian coîmpărat.
·         1266 – Batalia de la Benevento: O armată condusă de Charles, conte de Anjou, învinge trupele  germano-siciliene comandate de regele Manfred al Siciliei. Manfred este ucis în luptă, iar Papa Clement al IV-lea il  investeste pe Charles, rege al Siciliei si Neapolelui.
·         1423 – Dan II-lea, domnul Munteniei, îi înfrînge pe turcii veniți sa-l reînscauneze pe tronul tarii, pe Radu II-lea Prasnaglava (Chelul). La începutul anului 1423 o puternică armată condusă de Radu Praznaglava trece Dunărea, dar este înfrântă la 26 februarie 1423 de Dan al II-lea. În cursul aceluiaşi an Radu îl atacă din nou pe Dan, de data aceasta cu succes, dar toamna Dan se întoarce cu sprijin militar unguresc şi se înscăunează din nou ca voievod al Ţării Româneşti, dar pentru scurt timp. Ultima informaţie despre Dan al II-lea este din data 31 ianuarie 1431, când el confirmă braşovenilor privilegiul comercial pe care îl primiseră de la Mircea cel Bătrân. Nu se ştie exact când s-a încheiat ultima domnie a lui Dan al II-lea, doar că în vara anului 1431 pe tronul Ţării Româneşti se afla un alt voievod şi anume, Alexandru Aldea, un alt fiu al lui Mircea cel batran, care l-a alungat pe Dan al II-lea cu sprijinul lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei. La începutul anului  1423  o puternică armată condusă de Radu Praznaglava trece Dunărea, dar este înfrântă la 26 februarie  1423 de Dan al II-lea. În cursul aceluiaşi an Radu îl atacă din nou pe Dan, de data aceasta cu succes, dar toamna Dan se întoarce cu sprijin militar unguresc şi se înscăunează din nou ca voievod al Ţării Româneşti, dar pentru scurt timp. Ultima informaţie despre Dan al II-lea este din data 31 ianuarie 1431, când el confirmă braşovenilor privilegiul comercial pe care îl primiseră de la Mircea cel Bătrân. Nu se ştie exact când s-a încheiat ultima domnie a lui Dan al II-lea, ci doar că în vara anului 1431 pe tronul Ţării Româneşti se afla un alt voievod şi anume,  Alexandru Aldea, un alt fiu al lui Mircea cel Batran, care l-a alungat pe Dan al II-lea cu sprijinul lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei.

·         1794: Palatul regal Christianborg din Copenhaga este distrus de un incediu. Reconstrucția a durat până în 1828 dar clădirea nu a mai fost folosită ca reședință regală, devenind sediul al Parlamentului danez.
·         1806 – Imparatul Napoleon aproba construirea Arcului de Triumf din Paris. Arhitectul francez Jean-Francois Chalgrin începe lucrarea la Arcul de Triumf comandat de Napoleon în cinstea Marii Armate constructie cu  dimensiuni monumentale: 50 de metri înălţime şi 45 metri lăţime. Lucrarea a fost  întreruptă de căderea Imperiului şi se va relua în 1825. În 1836, Arcul de Triumf a fost în cele din urmă  terminat şi inaugurat, de către regele Frantei, Louis-Philippe.
·         1815. Napoleon Bonaparte a evadat de pe Insula Elba, unde fusese exilat cu un an în urmă. În timpul celor trei sute de zile (din mai 1814 până pe 26 februarie 1815), Napoleon a domnit peste „un regat de operetă”, conform studiului introductiv semnat de Jean Tulard, al volumului Napoleon în Insula Elba - 300 de zile de exil a autorului Guy Godlewski şi citat pe nouveau-monde.net. Este una dintre cele mai cuprinzătoare lucrări ce tratează perioada petrecută de Napoleon pe Insula Elba, acolo unde fusese exilat după trădarea mareşalilor săi, înfrângerea din „Bătălia Naţiunilor” de la Leipzig de coaliţia formată din Prusia, Austria, Rusia, Suedia, Anglia şi Spania, urmată de abdicarea de la cârma Imperiului, după o încercare nereuşită de suicid. La sugestia Ţarului Alexandru I, lui Napoleon i se acordase conducerea insulei Elba, precum şi o rentă anuală de două milioane de franci francezi iar fostul conducător a jumătate de continent organizează cu minuţiozitate guvernarea celor 220 de kilometri pătraţi câţi măsoară insula, pe care trăiau şi câteva mii de „supuşi”. În cele câteva luni petrecute la cârma noului său „regat”, Napoleon desfăşoară o activitate febrilă, sub supravegherea sa derulându-se activităţi de irigaţii, plantare de măslini, asanări, construirea de drumuri şi fântâni, pentru ca, la 300 de zile după ce pusese piciorul pe insulă, să o părăsească, începând aventura celor 100 de zile încheiate cu dramatica înfrângere de la Waterloo şi exilarea sa pe îndepărtata insulă Sf. Elena, unde pe 5 mai 1821 îşi va sfârşi astfel zilele unul dintre cei mai mari strategi ai istoriei recente. Plictisit şi îngrijorat în acelaşi timp că noua conducere franceză (în Franţa revenise la putere monarhia, în persoana regelui Ludovic XVIII) nu îşi va respecta angajamentele financiare în ceea ce privea exilul său, existând inclusiv zvonuri că va fi mutat undeva în Atlanticul de Sud, pe micuţa insulă Sf. Elena, Napoleon şi-a pregătit fuga de pe Insula Elba cu săptâmâni înainte. Una din versiunile referitoare la fuga lui Napoleon de pe Insula Elba avansează ideea că acesta a profitat de organizarea unui bal mascat pentru a fugi, coborând cu ajutorul unei scări de frânghie faleza abrubtă a Palatului Mulini. Cealaltă versiune, susţinută de istorici şi detaliată în lucrarea lui Sandro Foresi Napoleone pover’uomo, aparută în 1941, este că Napoleon şi-a pregătit cu grijă evadarea, cu săptămâni înainte de seara de 26 februarie 1815, când părăseşte insula la bordul bricului său L’Inconstant. Aparenta resemnare a fostului împărat pare-se că a înşelat vigilenţa lui Cambell, ofiţerul englez însărcinat cu supravegherea sa, în vreme ce Napoleon îşi construia cu atenţie un plan de evadare şi de recucerire a imperiului pe care îl construise în mai puţin de cincisprezece ani, de la momentul loviturii de stat din 1799 când s-a proclamat Prim Consul al Republicii, fiind încoronat Împărat al Franţei cinci ani mai târziu. Până la mijlocul lunii februarie 1815, dispune revopsirea bricului L’Inconstant în culorile inamicilor englezi şi aprovizionarea acestuia cu arme, muniţii şi provizii. Pregătirile erau atât de puţin discrete „că până şi orbii ar fi putut să le vadă şi până şi cei mai idioţi ar fi înţeles ce se petrece”, notează Foresi, citat pe iledelbe.net. În seara zilei de 26 februarie 1815, profitând de absenţa de pe insulă a lui Cambell (plecat în Italia să îşi viziteze amanta), la adăpostul nopţii, micuţul convoi porneşte spre Franţa pe un traseu fără ocolişuri şi înşelând navele franceze pe lângă care trece în următoarele două zile. Pe 20 martie 1815, la mai puţin de o lună de la curajoasa sa evadare de pe Insula Elba, Napoleon Bonaparte întră în Paris, fără să fi tras nici măcar un foc de armă. La momentul plecării sale şi după ce şi-a luat la revedere fără cuvinte de la mama sa, care îl urmase în exil, Napoleon a trebuit să treacă printr-o mulţime entuziasmată, noteaza Foresi, care încerca să îi sărute veşmintele şi mâna. Conform datelor furnizate de acelaşi istoric, Napoleon le-a spus: Mă voi întoarce prieteni!, şi a părăsit Insula Elba unde nu va mai reveni niciodată. În fiecare an, pe data de 5 mai (aniversarea morţii lui Napoleon Bonaparte), în biserica Reverenda Misericordia din Portoferraio (cea mai importantă aşezare de pe Insula Elba), se celebrează o mesă în amintirea acestuia şi, pe tot parcursul lunii mai au loc evenimente comemorative, conferinţe sau evocări ale celor 300 de zile în care Napoleon a fost suveranul micuţei insule ce aparţine astăzi regiunii Toscana din Italia. A urmat epopeea celor 100 de zile incheiata prin infrangerea de la Waterloo si exilul in insula Sf.Elena, unde a murit în condiții neclare câțiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821).
·         1848: Este proclamată a doua republică franceză.
·         1861: Împăratul Franz Joseph promulgă Patenta din Februarie, constituția "erei liberale" a Imperiului Austriac (1860-1867). Franz Joseph al Austriei  (n. 18 august 1830, Viena – d. 21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916. Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului. Patenta din Februarie (germană Februarpatent) a fost așezământul constituțional al Imperiului Austriac, promulgat de împăratul Franz Joseph în data de 26 februarie 1861. La baza Patentei din Februarie stă Diploma din Octombrie, care a pus capăt regimului neoabsolutist instaurat după reprimarea Revoluției de la 1848. Documentul reiterează autonomia țărilor din imperiu și stabilește componența și competența Consiliului Imperial (Reichsrat) de la Viena. Astfel, Reichsratul era format din 343 de reprezentanți, cu număr fix de locuri pentru fiecare țară din imperiu. Ducatului Bucovinei îi reveneau cinci mandate, iar Marelui Principat al Transilvaniei 27 de mandate
·         1866 – (10 martie 1866 – stil nou) încep lucrările Conferinței de la Paris a celor șapte mari puteri europene, convocată pentru a discuta problema Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei, principate a căror unire nu fusese recunoscută decît pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Concomitent cu abdicarea forțată a primului domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei, Alexandru Ioan Cuza, la conducerea statului român unitar, s-a instalat o locotenență domnească formată din trei reprezentanți ai conspirației anticuziste: Nicolae Golescu, Lascar Catargiu și Nicolae Haralambie. A fost instituit și un nou guvern în frunte cu I. Ghica. Se vehicula insistent ideia istaurării unui domnitor de origine străină care putea opri rivalitatea dintre pretendenții autohtoni la domnie, precum și ar fi avut susținerea necesară pentru a scoate noua formațiune statală, România, de sub vasalitatea Porții Otomane. Situația dificilă pe plan intern și extern a României din acea perioadă impunea acțiuni rapide de consolidare a statalității. Participarea României la Conferința de la Paris pe problema Principatelor Unite ale Moldovei și Vlahiei (așa era tratată România în exterior) din data de 26 februarie 1866 – 25 mai 1866 (10 martie 1866 – 4 iunie 1866 pe stil nou) urma să consolideze statalitatea pe plan extern dar a fost un eșec. În urma unor îndelungate dezbateri, marile puteri au decis ca să se renunțe la ideea de înscăunare a unui principe străin în Principate, stabilind ca Unirea să fie din nou hotărîtă de noi adunări legislative ale celor două principate constituatne în parte (Moldova și Valahia), toate în conformitate cu condițiile inițiale ale Conventiei de la Paris (1856). Dintre delegații Guvernului român în cadrul Conferinței de la Paris (1866), ce nu au reușit schimbarea cursului dezbaterilor, au fost: Vasile Boerescu, L.Steege, Ștefan Fălcoianu. În cadrul negocierilor Turcia, susținută de Austria a propus chiar intervenția armată în România, aceasta însă fiind respinsă de majoritatea celorlate puteri.

·         1876 – Japonia si Coreea semneaza un  tratat care acordă cetățenilor japonezi drepturi de extrateritorialitate, deschizând trei porturi pentru comerțul japonez, și se pune capat  statutului Coreei de vasalitate fata de China.
·         1891: S-a înființat Societatea Arhitecților Români. La 26 februarie 1891 un numar de arhitecti au constituit prima lor organizatie profesionala –  Societatea Arhitectilor din Regatul Romaniei.  Dupa obtinerea personalitatii juridice, SAR reuseste pana in primul razboi mondial includerea profesiei in nomenclatorul meseriilor, infiintarea unei scoli (deocamdat? private) de arhitectura, editarea revistei „Arhitectura” si discutarea in Parlament a unor acte normative privind exersarea meseriei de arhitect.  In perioada interbelica, a continuat organizarea interna in conditiile cresterii si modernizarii sectorului imobiliar. Acum s-a emis un regulament pentru concursuri, s-a format Corpul arhitectilor atestati, s-a deschis primul Salon oficial de arhitectura, s-a inaugurat sediul propriu. Subiecte (inclusiv limitarea concurentei straine)  prezente pe ordinea de zi a mai multor congrese, alaturi de implicarea in viata internationala a profesiei. Membri ai SAR au participat la congresele de la Amsterdam, Roma, Paris, unii participand si ca proiectanti la diverse expozitii internationale (afirmandu-se la Paris si New York). Dupa al doilea razboi mondial (care a afectat si profesia), administratia comunista desfiinteaza birourile private de arhitectura si Societatea Arhitectilor. Arhitectii care au putut evita represiunile regimului au primit in 1952 dreptul sa se reorganizeze in cadrul Uniunii Arhitectilor (din RPR, apoi din RSR, in fine din Romania). Fara arhitecti era imposibila reconstructia socialista a oraselor si satelor. Concentrarea arhitectilor intr-o organizatie controlabila, a constituit pentru putere, pe langa etatizarea industriei constructiilor, formarea marilor institute de proiectare,  finantarea din fonduri publice a programelor industriale si de locuire colectiva, una din parghiile construirii asa numitei „societati socialiste multilateral dezvoltate”.

·         1914: HMHS Britannic, sora vaporului RMS Titanic, este lansată în Belfast.
·         1927 - Înfiinţarea, la Bucureşti, pe lîngă Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, a Institutului de Igienă şi Sănătate Publică.

·         1935 – Dictatorul nazist german  Adolf Hitler semnează un decret secret  prin care autoriza înfiinţarea aviatiei de razboi (Reich Luftwaffe), al treilea serviciu militar german, alături de armata terestra  şi marina militara a Reich-ului. Primul comandant al fortei aeriene militare germane reinfiintate a fost Hermann Goring. Hitler a ordonat reinfiintarea Luftwaffe, deşi Tratatul de Pace de la Versailles  incheiat la sfarsitul primului razboi mondial era  în vigoare si interzicea Germaniei inarmarea. Nici Franţa, nici Regatul Unit şi nici Liga Naţiunilor nu au făcut nimic pentru a impiedica Germania să ia o astfel de hotarare sau sa comita alte încălcări ale tratatului.
·         1939 – Razboiul civil din Spania: Armata generalului Franco alunga trupele comuniste din orasul Barcelona.
·         1952: Primul ministru Winston Churchill al Marii Britanii anunță că națiunea sa deține bomba atomică.
·         1980: Egiptul și Israel stabilesc relații diplomatice.
·         1988: Declarația guvernului SUA prin care anunță hotărârea de a retrage României, începând cu data de 3 iulie 1988, clauza națiunii celei mai favorizate; în replica, guvernul român declară că renunță la clauza națiunii celei mai favorizate în relațiile cu SUA.
·         1991 - Este dat publicităţii Raportul OECD (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică). Se specifică faptul că guvernele ţărilor membre ale acestei organizaţii ar putea fi nevoite să acorde noi ajutoare financiare României.
·         1992 - S-a deschis, la Bucureşti, secţia consulară a ambasadei Republicii Moldova în România.
·         1993: A fost înregistrat primul atentat cu bombă la baza unuia din cele două turnuri ale ansamblului arhitectural "World Trade Center"; 5 victime.
·         1993 - Crearea Adunării Parlamentare a Cooperării Economice a Mării Negre (APCEMN).
·         1993 - La Braşov, se desfăşoară Congresul Partidului Naţional Liberal. Este ales ca preşedinte Mircea Ionescu-Quintus.


·         1999 - România participă la reuniunea de constituire a forţei de pace, de garantare a eventualei reglementări politice din Kosovo (KFOR). La reuniune, care a avut loc la Cartierul general al NATO din Europa, de la Mons (Belgia), au participat 12 ţări membre ale Alianţei. Baza Forţei se va afla în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM).
·         2001 –  Sfidand protestele internationale, talibanii  din Afganistan au dinamitat două statui uriaşe ce-l reprezentau pe Buddha în Bamiyan, monumente stravechi, declarate de UNESCO  parte a patrimoniului cultural al omenirii. Mullahul  Mohammed Omar, liderul talibanilor la putere in Afganistan, a emis un decret care declara statuile  ca fiind  o insultă pentru Islam şi a ordonat distrugerea acesteia. 
·         2006 –  Ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Torino, Italia. Jocurile celei de-a XX-a Olimpiade de iarnă s-au desfășurat la Torino, Italia între 10 februarie și 26 februarie 2006. A fost pentru a doua oară când Italia a găzduit Jocurile Olimpice de iarnă, după ce a găzduit ediția a VII-a în 1956 la Cortina d’Ampezzo, și pentru a treia oară când a găzduit o ediție a Jocurilor Olimpice (în 1960 a găzduit la Roma Jocurile celei de-a XVII-a Olimpiade). 20.000 de voluntari s-au angajat în organizarea jocurilor (selectați din peste 40.000), care s-au ocupat de primirea atleților, spectatorilor și a jurnaliștilor, precum și pregătirea locurilor de desfășurare a competițiilor.
·         2015 – Biserica protestanta a Angliei o hirotonește pe Libby Lane ca prim episcop de sex feminin din istoria acestei tari. Elizabeth Jane Holden „Libby” Lane (nascuta in  1966) este  prima femeie numita episcop de Biserica Angliei, după Sinodul general  in care s-a  votat în luna iulie 2014, permisiunea data femeilor de a  devini episcopi. Consacrare ei a avut loc la 26 ianuarie 2015. In 1990, Lane s-a căsătorit cu George Lane si are doi copii.




Nașteri

·         1564: Christopher “Kit” Marlowe (botezat la 26 februarie 1564 - d. 30 mai1593) a fost un dramaturg, poet și traducător englez din epoca elisabetană. Cel mai însemnat autor de tragedie din această perioadă înainte de Shakespeare, Kit Marlowe este cunoscut pentru deosebitul său vers alb, pentru personajele sale care au cucerit publicul, precum și pentru propria-i moarte.

Marlowe a fost botezat la biserica St George's Church, Canterbury
A fost botezat la biserica St. George, Canterbury, pe 26 februarie 1564. A fost fiul unui pantofar prosper din Canterbury, numit John Marlowe și al Katherinei. Marlowe a fost un elev excepțional și la cinsprezece ani a primit o bursă la King’s School în Canterbury, una dintre cele mai vechi școli din Marea Britanie; și-a continuat studiile la Corpus Christy College, Cambridge, cu bursă și a primit licența în arte în 1584. În 1587, universitatea a ezitat să-i acorde doctoratul, datorită unui zvon cum că s-ar fi convertit la religia romano-catolică și că intenționa să meargă la școala engleză din Reims pentru a se pregăti de preoție.
Însă doctoratul i-a fost acordat la timp, atunci când Consiliul de Stat a intervenit pentru el, elogiindu-l pentru "comportament loial" și pentru "bune servicii" în slujba reginei. Natura serviciilor lui Marlowe nu a fost specificată de Consiliu, dar scrisoarea lor pentru autoritățile de la Cambridge a provocat multe speculații și în special aceea că Marlowe ar fi operat ca și agent secret. Nici o dovadă directă nu susține această teorie, deși Marlowe a servit, în mod evident, Guvernul într-o anumită măsură.
Dido, regina Cartaginei pare a fi prima operă dramatică existentă a lui Marlowe, scrisă probabil la Canterbury cu Thomas Nashe.
Prima piesă a lui Marlowe jucată pe scena din Londra a fost Tamerlan cel Mare (1587), povestea despre cuceritorul Tamerlan (Timur), care se ridică de la condiția de păstor umil pentru a purta război cu regii lumii. A fost una din primele piese cunoscute engleze în care s-a folosit versul alb și, alături de Tragedia spaniolă a lui Thomas Kyd, este considerată începutul perioadei de maturitate a teatrului elisabetan. Tamerlan cel Mare a fost un succes și a urmat curând și Tamerlan Partea II.
Evreul din Malta, care descrie răzbunarea barbară a unui evreu maltez față de autoritățile orașului, redă un prolog transmis de un personaj reprezentându-l pe Machiavelli. Este, de asemenea, o piesă complexă datorită faptului că evreul Baraba este portretizat în mod constant cu simpatie (pe când creștinii par a fi zugrăviți cu antipatie), iar în uneltirile sale permanente, Baraba este adesea legat de autorul însuși.
Eduard al II-lea este o piesă istorică engleză despre detronarea regelui homosexual Eduard al II-lea de către baronii nemulțumiți și de către regina Franței.
Masacrul de la Paris este o piesă scurtă, schițată, portretizând evenimentele din preajma masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu, din 1572, un eveniment pe care protestanții englezi îl invocă adesea ca fiind cel mai negru exemplu de trădare catolică. De asemenea prezintă un personaj tăcut, "agentul englez", care se presupune că l-ar fi întruchipat pe Marlowe însuși și chiar ar fi fost jucat de acesta. Această piesă (alături Faust) se crede că ar fi fost ultima piesă a lui Marlowe și este privită ca și cea mai periculoasă, fiind vorba despre monarhi și politicieni în viață (acest lucru fiind considerat act de trădare în acel timp) și adresându-se chiar reginei Elisabeta I, în ultima scenă.
Tragica istorie a doctorului Faust, bazată pe Cartea lui Faust germană (Faustbuch), recent publicată, a fost prima versiune dramatică a legendei lui Faust (povestea omului de știință care are legături cu diavolul.)
Deși versiuni ale Pactului diavolului se pot regăsi în secolul IV, Marlowe deviază în mod semnificativ de la acesta, prin aceea că el creează un erou incapabil să-și ardă cărțile sau căruia nu-i poate fi anulat contractul de către un zeu milos la sfârșitul piesei. Protagonistul lui Marlowe este, în schimb, sfâșiat de demoni și târât în iad în țipete. Doctor Faust reprezintă o problemă textuală pentru cercetători, deoarece a fost foarte editată (și probabil cenzurată) și rescrisă după moartea lui Marlowe. Există astfel două versiuni ale piesei: versiunea (in-quatro) din 1604, cunoscută de asemenea ca și textul A și versiunea (in-quatro) din 1616 sau textul B. Se crede că textul A este textul cel mai reprezentativ din opera lui Marlowe și se crede că a fost scos din hârtiile îmbâcsite, din copiile manuscriselor necorectate și îngrămădite, sugerând astfel că era neterminat la data asasinării lui Marlowe.
Piesele lui Marlowe aveau un succes enorm, datorat, în mare parte, și fără îndoială, prezenței pe scenă a impozantului Eduard Alleyn. El era neobișnuit de înalt pentru acea perioadă și rolurile de arogant ale lui Tamerlan, Faust și Baraba au fost scrise probabil pentru el. Piesele lui Marlowe erau baza repertoriului companiei lui Alleyn, “The Amrial Men”, de-a lungul anilor 1590.
Marlowe a scris de asemenea și poezie, incluzând, după cât se pare, și o epopee minoră, Hero and Leander (publicată cu o continuare de George Chapman în 1598), poezia lirică The Passionate Shepherd to His Love (Pasionatul păstor iubitei lui) și traduceri din Amoruri (Ovidiu) și prima carte din Farsalia lui Lucan.
Cele două părți ale piesei Tamerlan au fost publicate în 1590; toate celelalte piese ale lui Marlowe au fost publicate postum. În 1599 apar traducerile din Ovidiu.
La începutul lui mai 1593 au fost lipite câteva manifeste despre amenințarea Londrei de către refugiații protestanți din Franța și Olanda care s-au stabilit în oraș. Unul dintre acestea Pamfletul Biserica daneză, scris în vers alb, conținea aluzii la câteva din piesele lui Marlowe și a fost semnat "Tamerlan". Pe 11 mai, Consiliul de Stat a ordonat arestarea celui responsabil de acest pamflet. A doua zi, colegul lui Marlowe, Thomas Kyd, a fost arestat. Locuința lui Kyd a fost cercetată și s-a găsit un fragment dintr-un opuscul eretic. Kyd a declarat, probabil sub tortură, că acesta îi aparținea lui Marlowe. Cu doi ani înainte ei lucraseră împreună pentru un patron aristocrat, probabil Ferdinando Stanley, Lord Strange, și Kyd a declarat că atunci, pe când împărțeau același atelier, documentul s-a rătăcit printre hârtiile lui. Arestarea lui Marlowe a fost ordonată pe 18 mai. Marlowe nu era la Londra, ci stătea la Thomas Walsingham, vărul lui Sir Francis Walsingham, secretar principal al reginei Elisabeta în anii 1580, un om adânc implicat în spionajul de stat. Oricum, el s-a prezentat, așa cum se cuvenea, în fața Consiliului de Stat pe 20 mai și i s-a cerut să facă zilnic prezența în fața Domniilor lor, până când i se va dicta altfel. Pe 30 mai, Marlowe a fost asasinat.
La vremea aceea circulau diverse versiuni asupra morții lui Marlowe. Francis Meres spune că Marlowe a fost înjunghiat mortal de către un servitor de la un bordel, un rival de-al său în iubirile sale desfrânate, drept pedeapsă pentru epicurismul și ateismul său. În 1917, în Dicționarul Biografiei Naționale, Sir Sidney Lee a scris că Marlowe a fost ucis într-o luptă cauzată de beție și acest fapt este și azi adesea luat ca și realitate.
Faptele au ieșit la iveală abia în 1925, când savantul Leslie Hotson a descoperit raportul coronerului asupra morții lui Marlowe la Oficiul de Evidență a Populației. Marlowe și-a petrecut întreaga zi împreună cu trei bărbați, Ingram Frizer, Nicholas Skeres și Robert Poley într-o casă (nu într-o tavernă așa cum se spune adesea, chiar și în unele biografii) în Deptford, casă deținută de văduva Eleanor Bull.
Toți trei erau angajați ai familiei Walsingham. Skeres și Poley au ajutat la prinderea conspiratorilor în complotul Babington. Frizer era un servitor de-al lui Thomas Walsingham. Martorii au declarat că Frizer și Marlowe s-au certat asupra manifestului, schimbând "tot felul de cuvinte răutăcioase". Mai târziu, pe când Frizer stătea la masă între ceilalți doi, iar Marlowe stâtea întins pe canapea, Marlowe a înșfăcat pumnalul lui Frizer și l-a atacat. În lupta ce a urmat, conform raportului coronerului, Marlowe a fost înjunghiat accidental deasupra ochiului drept, murind pe loc. Instanța a decis că Frizer a acționat în autoapărare și într-o lună a fost iertat. Marlowe a fost înmormântat într-un loc nemarcat în curtea bisericii St. Nicholas, Deptford, pe 1 iunie, 1593.
Moartea lui Marlowe este considerată de unii asasinat din următoarele motive:
1. cei trei oameni care erau cu el în cameră când a murit aveau legături atât cu serviciile secrete de stat, cât și cu lumea interlopă londoneză. Frizer și Skeres au fost de asemenea cunoscuți ca și cămătari și șarlatani, așa cum arată înregistrările de la curte. Casa lui Bull avea, de asemenea, "legături cu rețeaua de spioni a stăpânirii".
2. povestea cum că ei ar fi avut o ieșire de o zi la Deptford este considerată neplauzibilă. De fapt, ei au petrecut întreaga zi zăvorâți împreună, cufundați adânc în discuții. De asemenea, Robert Poley aducea corespondența confidențială reginei, aflată în palatul ei din Nonsuch, Surrey, dar, în loc să livreze corespondența, și-a petrecut întreaga zi cu Marlowe și cu ceilalți doi.
3. pare o coincidență prea mare că moartea lui Marlowe a avut loc la doar câteva zile după ce a fost arestat pentru erezie.
4. modul în care a fost arestat Marlowe sugerează cauze mult mai profunde decât ar indica o simplă acuzație de erezie. El a fost eliberat în ciuda probelor prima facie. Astfel, pare probabil că s-a intenționat ca investigația să fie în primul rând un avertisment pentru politicienii de la “Școala Nopții” și/sau că a avut legătură cu o luptă puternică chiar în cadrul Consiliului de Stat.
5. diferitele incidente care conduc la legăturile avute cu Consiliul de Stat, precum și faptul că patronul său era Thomas Walsingham, văr al doilea al lui Sir Francis, care era implicat activ în serviciile secrete.
Din aceste motive, precum și din altele, unii cred că au fost mai mulți factori care au contribuit la moartea lui Marlowe decât cei care au ieșit la iveală la anchetă. Este de asemenea posibil ca el să nu fi fost ucis deloc și ca moartea lui să fi fost înscenată. Oricum, pe baza informațiilor existente nu este posibil să se tragă nici o concluzie definitivă asupra a ceea ce s-a întâmplat sau de ce. Există teorii diferite și cu grade de probabilitate diferite. De vreme ce concluziile trebuie să se bazeze doar pe documente scrise și de vreme ce este probabil ca informațiile cruciale despre moartea lui să nu fi fost niciodată notate în scris, este puțin probabil să fie vreodată cunoscute circumstanțele complete ale morții lui.
Marlowe este adesea descris astăzi ca și homosexual. Unii cred că problema dacă un elisabetan era homosexual sau nu, în sens modern, este anacronă; pentru elisabetani ceea ce azi este adesea numit homosexual/bisexual era mai degrabă recunoscut ca simplu act sexual decât ca orientare și identitate sexuală.
Două documente sugerează faptul că Marlowe a fost homosexual.
  • Cea mai elocventă este declarația lui Richard Baines, un informator care a făcut o listă lungă de acuzații împotriva lui Marlowe după arestarea acestuia în Flushing. Majoritatea acestor acuzații au în vedere ateismul lui Marlowe, dar Baines a pretins, de asemenea, că Marlowe a spus "toți cei care nu iubesc tutunul și băieții sunt nebuni."
  • În 1593, colegul de cameră și prietenul lui Marlowe, Thomas Kyd a fost întemnițat și interogat după ce în camera lui au fost găsite documente ateiste. Afirmând că hârtiile aparțin lui Marlowe, Kyd a întocmit mai târziu o listă, detaliind câteva dintre "opiniile monstruoase" ale lui Marlowe, ceea ce includea și afirmația lui Marlowe că "Hristos l-ar fi iubit cu o dragoste extraordinară pe Sfântul Ioan."
Pe lângă asta a mai fost scos în evidență și faptul că nu există nici o dovadă a vreunui mariaj sau a vreunei partenere a lui Marlowe.
Unii savanți susțin că dovezile sunt neconcludente și că notele despre homosexualitatea lui Marlowe ar putea fi doar simple zvonuri exagerate scornite după moartea sa. David Bevington și Eric Rasmussen descriu dovezile lui Baines drept "mărturie neverosimilă" și fac următorul comentariu: "Acestea și alte afirmații trebuie discreditate pentru exagerarea lor și pentru că au fost produse în circumstanțe legale care ar putea fi privite ca și vânătoare de vrăjitoare." De asemenea s-a menționat că mărturiile lui Kyd au fost făcute sub tortură și astfel pot avea o legătură mică cu realitatea.
·         1587 – S-a nascut compozitorul italian Stefano Landi; (d. 1639). A scris cea mai veche opera pe un subiect istoric: Sant’Alessio  (1632).
·         1715: Claude Adrien Helvétius, filosof francez (d. 1771)
* 1746: Arhiducesa Maria Amalia a Austriei (26 februarie 1746 – 18 iunie1804) a fost Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla prin căsătorie. Maria Amalia a fost fiica împărătesei Maria Terezia și a împăratului Francisc I. A fost sora mai mică a lui Iosif al II-lea, Împărat Roman și sora mai mare a lui Leopold al II-lea, Împărat Roman, Mariei Carolina, regină a Neapolelui și a Mariei Antoinette, regină a Franței.

Maria Amalia, de Jean-Etienne Liotard
A fost al optulea copil al împărătesei Maria Tereza și a împăratului Francisc I. Născută la palatul imperial Hofburg, ea a crescut la curtea vieneză a habsburgilor. Ca și frații ei, ea avea întrevederi dese cu mama ei. Maria Amalia, ca toate surorile ei, a fost educată în principal pentru a fi o soție ideală, a luat lecții de artă și cum să fie ascultătore, cuminte și reprezentativă.[1] Din cauza vârstei ei și de faptul că frații au fost educați separat pe sexe, ea a fost practic crescută ca un copil singur. Programul de educație ales de împărăteasa Maria Tereza pentru copii ei includea cursuri de dans, spectacole de teatru, povești, pictură, ortografie, educație civică, un pic de matematică și învățarea limbilor străine. Fetele au fost, de asemenea, instruitei în artizanat și în conversație. Lecții de pian a primit - ca frații și mama ei - de la Georg Christoph Wagenseil.
Nu a avut relații bune cu mama ei, de fapt s-a spus că din toate fiicele ei, Maria Tereza a avut cea mai proastă relație cu Amalia.[1] Când și-a făcut debutul în viața socială a Vienei, a avut succes datorită frumuseții ei. Una din picturile ei, Sf. Tereza și copilul Iisus, încă există într-o colecție particulară.
Maria Tereza și ministru ei Kaunitz au urmărit obiectivul ambițios de a îmbunătăți relațiile politice din Austria cu alte țări și poziția Austriei în Europa. Legăturile de familie au fost adesea supuse la consolidarea influenței politicii externe și, prin urmare, Maria Tereza a dezvoltat de timpuri planuri de căsătorie pentru cei 13 copii care au supraviețuit. În teama constantă față de Frederic cel Mare al Prusiei, ea și-a concentrat planurile de căsătorie în special pentru extinderea legăturilor cu familia Bourbonilor care domneau atunci în Franța, Spania, Napoli, Sicilia și Parma în speranța că astfel va îmbunătăți comunicarea dintre Habsburgi și Bourboni.
La vârsta de 22 de ani s-a îndrăgostit de tânărul și frumosul Prinț Karl de Zweibrücken. Ministrul Kaunitz și Maria Tereza au refuzat propunerea de căsătorie de la nesemnificativul prinț și au promis-o pe arhiducesă Ducelui Ferdinand de Parma, care era un nepot al regelui francez Ludovic al XV-lea. Când Maria Amalia a fost informată de către mama sa despre planificata căsătorie cu Ferdinand de Bourbon-Parma, a reacționat cu plâns convulsiv și comportament sfidător. Ea a sperat până în ultima clipă că Maria Tereza o va lăsa să-și aleagă soțul, așa cum sora ei mai mare Maria Cristina s-a căsătorit din dragoste în 1766. Totuși, căsătoria Mariei Cristina a fost un favor special făcut de împărăteasă, și acest lucru lucru nu s-a mai repetat în cazul nici unui alt copil. La momentul aranjării căsătoriei, Ducele de Parma avea numai 17 ani.

Maria Amalia, de Alexander Roslin
Împotriva dorinței ei, Amalia s-a căsătorit cu Ferdinand de Parma (1751–1802). Căsătoria a fost susținută de viitorul împărat Iosif al II-lea (fratele mai mare al Mariei Amalia), a cărui primă iubită soție a fost sora lui Ferdinand, Prințesa Isabella Maria de Parma.
A părăsit Austria la 1 iulie 1769 acompaniată de fratele ei Iosif și s-a căsătorit cu Ferdinand la 19 iulie la palatul ducal din Colorno. La doi ani după sosirea ei la Parma, Maria Amalia l-a eliberat din funcție pe Du Tillot, ministrul soțului ei, și l-a înlocuit cu spaniolul Jose del Llano recomandat de regele Carol al III-lea al Spaniei. Nici Ducele nu-l plăcea pe Du Tillot cu care avea relații tensionate înainte de venirea soției sale. O scrisoare de la Ludovic al XV-lea al Franței către nepotul său din mai 1769 atestă acest lucru, în care el și-a sfătuit nepotul să nu-l disprețuiască pe ministrul său, care i-a servit pe părinții săi și, în plus, "nu mai era nimeni să-l înlocuiască", a declarat regele francez.
Amalia va rămâne în mare măsură înstrăinată de mama ei, cu excepția unei scurte reconcilieri în 1773, când s-a născut fiul ei; Maria Tereza a avut numeroase încercări de reconciliere cu fiica sa. Ducesa a rezistat în fața eforturilor mamei ei de a o controla de departe. Când sora ei mai mare, Arhiducesa Maria Cristina, a vizitat Parma în 1775, ea a spus mamei lor că Amalia și-a pierdut frumusețea și strălucirea. Maria Tereza a comandat pictorului Johann Zoffany portretul nepoților ei din Parma.
Maria Amalia ținea corespondență cu surorile ei mai mici, regina Maria Antoaneta a Franței și regina Maria Carolina de Neapole și Sicilia. Pe lângă corespondență, cele trei surori au schimbat portrete și daruri. De fapt, una din ultimele scrisori ale Mariei Antoaneta din timpul detenției sale a fost scrisă în secret surorii sale, Maria Amalia.
Când Napoleon Bonaparte a invadat Italia și soțul ei a murit, Maria Amalia a fost numită șeful Consiliului de Regență din Parma de muribundul Ferdinand; regența a durat doar câteva zile. La 22 octombrie 1802 francezii au expulzat-o din Parma iar ea și-a stabilit reședința la Praga, la Castelul Praga, unde a și murit în 1804. Corpul ei a fost înmormântat la cripta regală de la Catedrala Sf. Vitus din Praga în timp ce inima ei a fost dusă la Viena și plasată în urna cu nr. 33.
Ea și Ferdinand au avut nouă copii:
* 1750: Karl Ferdinand Schmid (n. 26 februarie 1750, Eisleben - d. 1 aprilie1809, Wittenberg) a fost un jurist german, teoretician al dreptului și sistemului legislativ, specialist în jurisprudență.
Născut ca fiu al lui Johann Christian Schmidt, a studiat școala elementară, secundară în liceul în orașul natal, pentru ca apoi să studieze dreptul, începând cu 1766, la universitățile din Leipzig și Wittenberg, pe care a absolvit-o la 12 ianuarie1778 ca licențiat și doctor în drept. În același an, a obținut și o poziție de Magister Legens ca profesor (la 20 aprilie 1778) și apoi a absolvit și cursurile de filozofie obținând gradul de Magister.
·         1802: Victor Hugo (n. , birthhouse of Victor Hugo[*], Franța – d. , Paris, Franța) a fost un poet, dramaturg și romancier francez.
Scriitor romantic, a fost pair al Franței din 1845, senator al Parisului și membru al Academiei Franceze din 1841. Printre operele sale cele mai cunoscute se numără Mizerabilii și Notre-Dame de Paris.
Victor-Marie Hugo a fost al treilea și ultimul fiu al lui Joseph Léopold Sigisbert Hugo (1773–1828) și Sophie Trébuchet (1772-1821). S-a născut în anul 1802 la Besançon în regiunea Franche-Comté. Deși a locuit în Franța cea mai mare parte a vieții lui, din 1851 până în 1870 a fost exilat și a locuit în Belgia, în Jersey și Guernsey.
Copilăria lui Victor Hugo a fost marcată de o serie de evenimente deosebite: căderea și revenirea Primei Republiciși apariția primului imperiu sub Napoleon I. Acesta s-a proclamat împărat la doar 2 ani după ce Victor Hugo s-a născut iar până ca el să împlinească 18 ani, Dinastia Bourbon a fost restaurată.
Tatăl lui Victor Hugo era republican, ateu și ofițer în armata lui Napoleon, pe care îl stima enorm, iar mama sa era catolică și regalistă.
În ciuda dorințelor mamei sale, Victor Hugo s-a îndrăgostit și logodit în secret cu iubita lui din copilărie, Adèle Foucher(1803-1868), dar abia după moartea mamei sale Hugo s-a căsătorit cu Adèle, în 1822. Cuplul a avut cinci copii: Lèopold (născut în 1823), care a murit la o vârstă foarte fragedă, Lèopoldine (1824), Charles (1826), François-Victor (1828) și Adèle (1830).
Primele opere ale lui Victor Hugo au fost profund influențate de François-René de Chateaubriand. Victor Hugo a publicat primul său roman, Han din Islanda, în 1823, la numai 21 de ani.

Poeme, ode și balade

  • 1822: Ode și poezii diverse ("Odes et poésies diverses")
  • 1829: Orientalele ("Les Orientales")
  • 1831: Frunze de toamnă ("Les Feuilles d'automne")
  • 1835: Cântecele crepusculului ("Les Chants du crépuscule")
  • 1837: Vocile lăuntrice ("Les Voix intérieures")
  • 1840: Razele și umbrele ("Les Rayons et les Ombres")
  • 1853: Pedepsele ("Les châtiments") - capodoperă a poeziei satirice franceze
  • 1856 - 1857: Contemplațiile ("Les Contemplations")
  • 1859 - 1883: Legenda secolelor, două volume - capodoperă a poeziei franceze

Drame și tragedii

  • 1827: Cromwell - cu celebra-i Prefață
  • 1830: Hernani ("Hernani ou l'honneur castillan")
  • 1831: Marion Delorme
  • 1832: Regele petrece ("Le roi s'amuse")
  • 1835: Angelo
  • 1837: Ruy Blas - capodopera sa dramatică
  • 1843: Burgravii ("Les Burgraves")

Romane

  • 1818: Bug-Jargal
  • 1823: Han din Islanda ("Han d'Islande")
  • 1829: Ultima zi a unui condamnat la moarte ("Le Dernier Jour d'un condamné"), un adevărat rechizitoriu pentru abolirea pedepsei capitale
  • 1831: Notre-Dame de Paris
  • 1834: Claude Gueux
  • 1862: Mizerabilii ("Les Misérables")
  • 1866: Oamenii mării ("Les Travailleurs de la mer"), dedicat locuitorilor insulei Guernsey
  • 1869: Omul care râde ("L'homme qui rit"), roman filozofic ce condamnă aristocrația și monarhia
  • 1874: Anul '93 ("Quatrevingt-treize'")

Pamflete

  • 1852: Napoleon cel mic ("Napoléon le Petit")
  • 1877: Istoria unei crime ("Histoire d'une crime")
  • 1859: Legenda secolelor ("La Légende des siècles"), ciclu de poeme prin care este înfățișată istoria omenirii

Studii

  • 1864: William Shakespeare
·         1808: Honoré Daumier (n. 26 februarie 1808, Marseille - d. 10 februarie 1879, Valmondois) a fost un pictor, sculptor, caricaturist și litograf francez. Daumier a lăsat în urma sa lucrări plastice din mai multe categorii de opere. În timpul vieții, cariera de grafician și caricaturist va umbri creația sa în domeniul picturii și al sculpturii. După moartea sa, va fi recunoscut ca unul dintre marii pictori ai secolului al XIX-lea.
Honoré Victorin Daumier s-a născut la Marseille, în ziua de 26 februarie1808, fiu al lui Jean-Baptiste Daumier - de meserie geamgiu, mai târziu funcționar de bancă - și al lui Cécile Catherine Philip. Nașul său de botez era un pictor pe atunci cunoscut - Joseph Lagrange. În anul 1820, familia Daumier se mută la Paris. Tânărul Honoré întrerupe școala și devine curier la un notar, anul următor vânzător într-o librărie. În clipele libere învață să deseneze. Primele lecții le ia de la pictorul Alexandre Lenoir, fost elev al lui Louis David. La atelierul lui Lenoir rămâne doar pentru puțin timp, preferă să studieze copiind la Louvreoperele marilor maeștri, în special Rembrandt, Rubens, Tiziano, pictorii spanioli și sculptură greacă.
În anul 1822, Daumier execută primele sale litografii, tehnică abia introdusă în Franța, și se bucură de succes. Daumier se angajează la o editură specializată în arta grafică. Dobândește îndemânare în acest domeniu și, între anii 1829-1830, colaborează la revista "La Silhouette", una dintre primele publicații săptămânale ilustrate din Franța. Aici îi cunoaște pe caricaturiștii Paul Gavarni (1804-1866) și Henri Monnière (1805-1877), precum și pe scriitorul Honoré de Balzac.
·         1829: Levi Strauss, creatorul jeans–ilor (d. 1902). Inventatorul  ”blugilor”, Loeb Strauss a fost născut 26 februarie 1829 în Buttenheim în Bavaria, Germania, într-o familie de negustori evrei. La moartea tatalui sau Jakob, mama lui Rebecca decide să vândă proprietatea şi să se alăture celui de-al doilea fiu mai  mare care s-a stabilit în New York. Loeb în 1853 devine cetatean american la 18 ani si isi americanizeaza numele, devenind Loeb Levi, şipleaca  la San Francisco în tânărul stat din Californ unde se ocupa cu vânzarea ustensile de bucătărie, şei, haine de blană, corturi şi prelate pentru prospectorii de aur. El a observat curând că tinerii nu aveau pantaloni solizi şi a folosit  stocul său de panza de cort  pentru îmbrăcăminte. Acest material a fost vopsit albastru din Genova, care minerii apoi pronunta “jeen lui”. Foarte repede, “Levi’s” a capatat  o reputaţie indestructibila. El a fondat o mica fabrica de textile, care a devenit o afacere înfloritoare în următorii douăzeci de ani.
* 1840: Eugene Schuyler (n. 26 februarie 1840, Ithaca, New York – d. 16 iulie1890, Veneția) a fost un savant, scriitor, explorator și diplomat american, primul ambasador al Statelor Unite ale Americii în România, după recunoașterea independenței acesteia.[1] A studiat limba română și a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Schuyler a fost printre primii trei americani care a obținut titlul de doctor în filozofie la o universitate americană și primul traducător american al operelor lui Ivan Turgheniev și Lev Tolstoi. Eugene Schuyler a fost primul diplomat american care a vizitat Asia Centrală țaristă, și, în calitate de consul-general american la Constantinopol, a jucat un rol-cheie în mediatizarea atrocităților turcești comise în Bulgaria în timpul răscoalei din 1876. A fost, de asemenea, primul ambasador american în Serbia și Grecia.
·         1842: Nicolas Camille Flammarion (n. 26 februarie 1842, Montigny-le-Roi, Haute-Marne – d. 3 iunie 1925, Juvisy-sur-Orge, Essonne) a fost un astronom și scriitor francez.
Camille Flammarion este autorul a cincizeci de cărți, inclusiv:
  • Les Habitants de l’autre monde ; révélations d’outre-tombe publiées par Camille Flammarion, communications dictées par coups frappés et par l'écriture médiumnique au salon Mont-Thabor, médium mademoiselle Huet, chez Ledoyen, libraire éditeur, Paris. 1862 en littérature
  • La Pluralité des mondes habités, 1862 [1]
  • Les Mondes imaginaires et les mondes réels, 1864 [2]
  • Des Forces naturelles inconnues ; à propos des phénomènes produits par les frères Davenport et par les médiums en général, Étude critique par Hermès (pseudonyme de l’auteur), Didier et Cie, Paris, 1865 [3]
  • Les Mondes célestes, 1865
  • Les Merveilles célestes - Lectures du soir à l'usage de la jeunesse, 1865 [4]
  • Études et lectures sur l’astronomie, 9 volume, 1866 - 1880 [5][6]
  • Dieu dans la nature, 1866 [7]
  • Contemplations scientifiques, 1870
  • Voyages aériens, 1870
  • L’Atmosphère, 1871
  • Récits de l’infini, 1872
  • Histoire du ciel, 1872
  • Récits de l’infini, Lumen, histoire d’une comète, 1872
  • Dans l’infini, 1872
  • Vie de Copernic, 1873
  • Les Terres du ciel, 1877
  • Atlas céleste, 1877
  • Cartes de la Lune et de la planète Mars, 1878
  • Catalogue des étoiles doubles en mouvement, 1878
  • Astronomie sidérale, catalogue des étoiles doubles et multiples, 1879
  • Astronomie populaire, 1880 [8]
  • Les Merveilles célestes, 1881 [9]
  • Les Étoiles et les curiosités du ciel, 1881 [10]
·         1846 – S-a nascut legendarul Buffalo Bill pe numele sau adevarat William Cody (m. 10 ianuarie 1917 în Denver, Colorado). Buffalo Bill a fost o figură mitică a epopeeii cuceririi a Vestului Americii. După o viaţă aventuroasă, el devenit o legendă datorită scriitorului Ned Buntline care i-a povestit aventurile.  
·         1861: Nadejda Krupskaia, revoluționară marxistă, soția lui Lenin (d. 1939). Nadejda Krupskaia (26 februarie 1869 – 27 februarie 1939), s-a căsătorit cu liderul bolsevicilor Vladimir Ilici Lenin  in 1898. A fost membră a factiunii  bolșevice a Partidului social-democrat al muncii din Rusia,  încă de la început. După victoria revolutiei bolsevice  a fost numită adjunct al lui Anatoli Lunacearski, Comisarul poporului pentru educatie.
* 1869: Prințul Albert, Duce de Schleswig-Holstein (Albert John Charles Frederick Arthur George; 26 februarie 1869 – 27 aprilie 1931) a fost nepot al reginei Victoria. A fost al doilea fiu al Prințesei Elena a Regatului Unit (care a fost fiica reginei Victoria), și a soțului acesteia, Prințul Christian de Schleswig-Holstein.
·         1877: Carel Steven Adama van Scheltema, poet olandez (d. 1924)
·         1880: Apcar Baltazar (ortografiat și Abgar Baltazar) (n. ,[1]București, România – d. ,[1] București, România) a fost un pictor, critic de artă, eseist, grafician, muralist, decorator de teatru, ceramist, ilustrator de carte și creator de afișe și de costumeromân, de origine armeană. A fost un reprezentant de seamă al stilului Art Nouveau în România.
Și-a făcut studiile la Școala de Belle Arte din București și l-a avut ca profesor pe Alexandru Tzigara-Samurcaș care i-a fost un îndrumător foarte apropiat. Acesta l-a determinat să se ocupe cu arta decorativă și cu arta veche românească și l-a ajutat să devină redactor la revista Convorbiri Literare la care Samurcaș se afla în grațiile conducătorilor junimiști ai publicației. Aplecarea lui Baltazar spre studiul monumentelor de artă medievală s-a datorat exclusiv lui Tzigara-Samurcaș, care prin prelegerile sale de istoria artelor, le-a insuflat studenților dragostea pentru trecutul și vestigiile României.
Pictorul Baltazar a expus în mod constant, an de an, în cadrul expozițiilor pe care Tinerimea artistică le-a organizat. Ținând cont de evantaiul generos al preocupărilor artistice pe care le-a avut, care se regăsesc de altfel și în mod tipic la majoritatea reprezentanților curentelor care au format Art Nouveau-ul, Apcar Baltazar a întrunit însușirile „artistului orchestră” prin abordarea pe lângă pictură a afișului, a ilustrației de carte, a costumului, a decorului de teatru, a frescei, a ceramicii pictate și chiar a sculpturii. Din cauza vieții scurte pe care a avut-o, activitatea sa în unele din domeniile artistice anterior enumerate s-a redus uneori doar la proiecte. El a fost foarte preocupat de relația dintre artă și industrie, acest lucru ducând printr-o consecvență și pasiune rar întâlnită la o viziune modernă și predominantă a Art Nouveau-ului, fapt unic în România în acea epocă. Cei mai autorizați critici de artă au considerat cu unanimitate că Apcar Baltazar s-a dovedit a fi fost unul din cei mai mari coloriști români, acesta străduindu-se să reprezinte cu multă pasiune decantarea efectelor de lumină, prin numeroase modalități de expresie și procedee tehnice.
În domeniul picturii, Apcar Baltazar a ezitat să-și aleagă din curentele existente în epocă un curent anume. El a șovăit între mai multe direcții, lăsându-se dirijat în cadrul acestora pentru scurte momente de timp și de aceea el a lăsat în urmă o operă care oferă un spectacol din cele mai eclectice din pictura românească. Întreaga creație poate fi catalogată pe trei mari direcții: realismul secolului al XIX-lea, impresionism și postimpresionism. Adept al impresionismului în unele lucrări de gen sau în peisajele pe care le-a realizat, Apcar Baltazar s-a înscris de fapt pe o linie de ripostă contra acestuia. Procedeul pe care l-a urmat pentru depășirea esteticii specifice impresionismului nu a fost unul prea uzitat în epocă. Se poate spune că decorativismul, cloazonismul și sintetismulsunt caracteristicile capitale ale operelor pe care le-a realizat. Se poate vorbi și de un freschism dacă se ține seama și de analiza cromaticii cu tonuri palide, delicate, pastelate, clorotice de o intensitate deficitară. Pictura lui Apcar Baltazar este caracterizată de o desconsiderare a preciziei, de o nerespectare a realității obiectelor, de o mai puțină finisare a detaliului și în general de o neglijare accentuată a formei. El a împins mult mai departe acreditarea non-finitului decât au făcut-o în operele lor Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian sau Ion Andreescu. Creațiile sale sunt îndeobște foarte sumare și aspectul de schiță transpare în mai toate peisajele pe care le-a realizat. De aceleași elemente definitorii sunt caracterizate și picturile de gen, excepție făcând doar proiectele de artă decorativă unde linia se impune cu o precizie remarcabilă.
Referitor la tematica istorică, în opera lui Apcar Baltazar se cunoaște că artistul i-a acordat o importanță deosebită și ambițiile lui l-au determinat să creeze mari proiecte pentru lucrări monumentale executate pe pânze de mari dimensiuni. El dorea să evoce și să glorifice trecutul glorios prezent în istoriografia românească. Adeseori, el a renunțat să picteze evenimente cruciale din istoria poporul român și s-a oprit la evenimente mărunte sau chiar asupra vieții de tip patriarhal a omului de rând. Nu l-au preocupat virtuțiile eroice, ci s-a aplecat asupra celor estetice, folclorice și etnice. Astfel, artistul a avut preocupări retrospectiviste și a simțit nevoia pentru reprezentări estetizante, decorativiste, care în vechile compoziții romantice, neoclasice sau academiste nu-și aveau locul. Se poate constata că vechile compoziții care se încadrau în geometria regulată (trapez, piramidă) au fost abandonate, în locul lor fiind prezente asimetriile, unghiuri de vedere insolite și fragmentarismul, totul fiind centrat ca țintă spre decorativism.
Dacă în pictura de gen, Baltazar a folosit o manieră impresionistă prin care s-a preocupat de observarea detaliilor oferite de natură și, dacă în pictura istorică artistul s-a dovedit a fi un savant determinat să reconstituie amănuntul trecutului, în lucrările de inspirație mitologică pictorul a fugit de banal și de trivialitatea specific burgheză, pentru a crea imagini dorite a fi monumentale și sublime în stilul lui Edward Burne-Jones, Gustave Moreau, Arnold Böcklin sau Puvis de Chavannes.
Artistul s-a afirmat de asemenea, ca unul din cei mai fervenți militanți pentru prezervarea și protejarea artei medievale din România. Preocupările sale în acest domeniu au îmbrăcat mai multe aspecte. În primul rând, el a nutrit un mare interes pentru vestigiile trecutului. În al doilea rând, a fost îngrijorat de tratamentul deficitar la care erau expuse acestea. Această atitudine a fost una responsabilă și vizionară pentru acele timpuri, în care opinia publică nu conștientiza valorile culturale pe care trecutul le-a lăsat în acest spațiu plin de frământări. În mod asemănător altor artiști ca Nicolae Tonitza, Theodor Pallady și Ștefan Luchian, pictorul a fost angrenat în zugrăvirea unor lăcașuri de cult ortodoxe. Astfel, el a pictat Biserica din Drăcșani, Teleorman și a restaurat pictura murală executată de Gheorghe Tattarescu la Biserica Oțetari din București(vezi secțiunea Controverse, incertitudini).
Acest pictor a fost cel mai devotat și mai dotat din artiștii români din primul deceniu al secolului al XX-lea, în contribuțiile pe care le-a avut în domeniul artei decorative. În mod deosebit fața de colegii lui de breaslă care au acționat mai mult sau mai puțin intuitiv, el a fost preocupat până la obsesie de perspectiva creării unui stil autentic românesc în acest domeniu. A urmărit cu ardoare toate curentele și teoriile existente atunci în vogă și a criticat adesea soluțiile inadecvate pe care le-au adoptat alții și a propus în același timp principii de urmat. În abordarea decorațiunilor pentru vasele de ceramică, Apcar Baltazar s-a inspirat din olăritul tradițional românesc și a militat pentru realizarea în România a unei ceramici naționale care să fie bazată pe artă.
Apcar Baltazar a avut un aport și în domeniul teoriei și criticii de artă. Activitatea de comentator de artă și cronicar plastic, precum și studiile comparative pe care le-a făcut despre folclorul popoarelor au consemnat intrarea lui în rândul artiștilor culți cu un larg orizont.
A decedat din cauza unui stop cardiac în data de 26 septembrie 1909, astfel că întreaga sa carieră artistică a fost derulată pe o perioadă de circa șapte ani de activitate.



·         1889: Mariska Ady, poetă maghiară (d. 1977)
* 1900: Jean Negulesco (Ioan Negulescu după starea civilă, n. 26 februarie1900, Craiova - d. 18 iulie 1993, Marbella din Spania) a fost un pictor, regizor de film, scenarist și producător de film originar din România.
Talentul pentru artă se arată timpuriu, când tânărul Jean Negulescu, cercetaș voluntar în rândurile Crucii Roșii în timpul Primului Război Mondial, schițează un portret al lui George Enescu. Jean Negulescu se hotărăște să devină pictor atunci când maestrul George Enescu, căruia i-a plăcut desenul, îl cumpără cu un preț ridicat. Cu toate că începuse să ia lecții de pictură la București, tatăl său îl trimite la Paris să studieze economia și artele.
Pentru o vreme frecventează cursurile "Academiei Julian", neglijând însă total științele economice, și, în consecință, nu mai primește bani de acasă. Pentru a-și asigura existența în capitala Franței, muncește seara în restaurante, spălând vasele, în timp ce ziua, copiază operele marilor maeștri în muzee, cópii pe care le vinde ieftin. În acest timp se împrietenește cu unii din artiștii avangardei pariziene precum Brâncuși, Modigliani, Pascin, Soutine și alții.
De asemenea, frecventează cercul dadaiștilor în frunte cu Tristan Tzara, și el originar din România, care exercită o puternică influență asupra picturii sale. În mijlocul anilor douăzeci, se mută în sudul Franței, unde zugrăvește peisajele Rivierei.
În 1927 se căsătorește cu o tânără americană și se mută la New York, unde își organizează o expoziție cu picturile sale. În 1929 divorțează și se stabilește în California. Este un moment hotărâtor în viața sa, căci acum se lansează la Hollywood în lumea filmului, începe să semneze: Negulesco. Scrie scenarii și este asistent de regie la filmele "Captain Blood" și "A Farewell To Arms", acesta din urmă după romanul "Adio arme" al lui Ernest Hemingway. Felul său de a lucra l-a impresionat pe Benjamin Glaser, care-l angajează la studiourile "Paramount Pictures" pentru trei ani, întâi ca scenarist colaborator, apoi ca director adjunct și în sfârșit ca regizor. Regizează primul film de lung metraj, "Singapore Woman"("Femeia din Singapore") pentru studiourile "Warner Brothers" în 1941, dar abia trei ani mai târziu, în 1944, înregistrează un succes remarcabil cu filmul "The Mask of Dimitrios" ("Masca lui Dimitrios"), bazat pe subiectul unui roman de Eric Ambler. În 1948, filmul "Johnny Belinda" are un succes extraordinar, interpreta principală, Jane Wyman primind premiul Oscar ca cea mai bună actriță. Urmează drama "Three Came Home" ("Trei se întorc acasă", 1950) bazat pe un fapt real din timpul războiului, cu Claudette Colbert, comedia "How to Marry a Millionaire" (Cum să te căsătorești cu un milionar) cu Marilyn Monroe, primul film pe ecran lat (Cinemascop), apoi în același sistem de ecran lat filmul "Daddy Long Legs" (1954) cu Fred Astaire. Jean Negulesco intră în studiourile "20th Century-Fox", unde continuă să lucreze până în anul 1970, când realizează ultimele sale filme, "Hello Good-bye" și "The Invincible Six" ("Cei șase invincibili").
Jean Negulesco a fost membru al "Academy of Motion Picture" și a fost distins cu "Silver Tray" de către "International Executive Service Corporation" și cu "The Laurel Award" pentru întreaga sa producție regizorală. A fost membru de onoare în "American-Romanian Academy of Arts and Sciences" și în anul 1983 i s-a decernat Diploma de Onoare a Academiei. În 1984 și-a publicat memoriile sub titlul "Things I Did and Things I Think I Did" ("Lucruri pe care le-am făcut și lucruri pe care cred că le-am făcut"). Jean Negulesco a murit în urma unui atac cardiac la 18 iulie 1993 în Marbella (Spania).
Filmografie:
* 1903: Jean Moscopol (nume real: Ioan Moscu, n. 26 februarie 1903, Brăila – d. 1980, New York)[1]) a fost un cântăreț român de muzică ușoară ce s-a făcut cunoscut publicului în perioada interbelică.
S-a născut la Brăila, la 26 februarie 1903. Părinții lui erau greci: mama, Terpsihore, era din Constanța, în timp ce tatăl său, Lascăr, era de prin Mesembria (azi Nesebar în Bulgaria), dar se stabilise la Brăila. Numele său real era Ioan Moscu. Se spune că talentul l-ar fi moștenit de la cea care l-a născut, mama sa având voce de soprană. Încă din primii ani de viață, micul Moscu a fost atras de muzică.
Institutorul Calinicos a fost primul care i-a descoperit înclinațiile muzicale și l-a îndrumat să studieze chitara. Ulterior, profesorul Costia l-a dus la Biserica "Buna Vestire", unde dirijorul Gherasim l-a primit cu mare bucurie, dându-i posibilitatea să se afirme pe post de sopran. Cursurile liceale le-a urmat la Galați, la Liceul Pelarinos. Cu mare ușurință a învățat cinci limbi străine.
După absolvirea liceului a luat drumul Bucureștiului, unde s-a înscris la Universitatea Politehnica București. Ocazional cânta la renumitul restaurant din acea perioadă, Zissu, lucrând totodată ca și muncitor practicant la Întreprinderea Optică "Lares". Conducerea acesteia l-a trimis la Berlin la specializare. Plecarea în Germania i-a picat "mănușă". Fără să stea pe gânduri, s-a înscris la University of the Arts|Berlin University of the Arts, secția muzică.
După revenirea în țară s-a întors la Brăila, hotărât să-și perfecționeze studiile muzicale s-a înscris la Conservatorul Lyra, secția de canto, la clasa profesorilor Umberto Manao și Jean Andrian. S-a angajat apoi la Agenția maritimă „M. Embiricos et Co.” din Brăila, ca funcționar. În 1924 s-a mutat la București, unde s-a angajat la secția devize a Băncii „Chrissoveloni”, apoi s-a înscris la Facultatea de Aeronautică. Muzica era în continuare marea lui pasiune. Și-a întemeiat o mică orchestră. Cânta la banjo și glăsuia cu mare talent. Participa și la concursurile organizate de Institutul Electronic și Radiofonic, clasându-se de fiecare dată pe primele locuri.
În 1929, fiind cu prietenii la Barul "Zissu", n-a rezistat tentației de a cânta și el câteva melodii. Șeful orchestrei, Alfred Pagony, l-a redescoperit astfel pe fostul student, care cânta din când în când la „Zissu” cu ani în urmă. Fascinat de fluieratul lui și de vocea pătrunzătoare, i-a propus un duet și un salariu atrăgător. Tot el i-a schimbat și numele de scenă, spunându-i Jean Moscopol.
Cei doi au cântat împreună doar un an. Pagony și-a deschis apoi propriul bar pe Strada Academiei. La barul „Zissu” de pe Calea Șerban Vodă, Jean Moscopol făcea epigrame pe moment celor de la masă.
Înainte de a ajunge faimos, Jean Moscopol nu era decât un modest funcționar de bancă la „Chrissoveloni”. Cânta pentru amici dar mai ales la seratele unui club al cărui membru era, numit „Sparta”. Pe la începutul lui 1929, aflându-se în vizită la un prieten care lucra la casa „Pathe”, Moscopol începe să fluiere cum numai el știa. Directorul casei „Pathe”, aflat și el la acea reuniune, este entuziasmat și îi înregistrează câteva plăci fluierate care imitau naiul. Tot în acea perioadă de început înregistrează și prima placă cântată, cu melodia „Balada fumului de țigară”.
Jean Moscopol era însă doar la început de drum și plăcile sale au fost repede uitate. Faima sa crește odată ce părăsește banca și începe să cânte seară de seară la barul „Zissu”. Era atât de popular încât oamenii veneau doar ca să-l audă pe el.
La Parlophon înregistrează în jur de 10 discuri care au un succes fulgerător. Norocul îi surâde din nou când în toamna anului 1929 sosește la București un reprezentant al His Master's voice din Londra.
Acesta îl aude cântând la „Zissu” și îi face repede o ofertă. Tentat nu atât de bani, ci de posibilitatea de a-și înregistra muzica pe un suport de foarte bună calitate, Moscopol acceptă. Se urcă în avion cu destinația Viena. Aici înregistrează o serie de plăci care îl fac cunoscut, căci de atunci începe cu adevărat cariera sa muzicală.
În 1928 i-au apărut primele discuri la Casele Homocord și Parlophon. Anul următor, celebra Casă de discuri His Master’s Voice îl invita la Viena, pentru înregistrări. La revenirea în țară a continuat să cânte la „Zissu”, cu orchestra Alexandru Leoar, alături de care a debutat la posturile de radio din București. A luat lecții de canto de la profesorul Jean Walidosky. În urma unui examen a devenit artist profesionist, urcând ulterior pe scena Teatrului de Revistă „Alhambra”, unde a interpretat operetele: „Alhambritta” și „Lăsați-mă să cânt”.
În 1931, Casa His Master’s Voice l-a angajat definitiv. A plecat la Berlin, unde a înregistrat noi discuri pentru gramofon și a cântat în celebrul bar Ciro.
La întoarcerea în țară, patronii de restaurante se „băteau” să-l aibă în program. Moscopol a preferat să cânte la Colonade și la bomboneria Lafayette. A acceptat mai apoi să cânte la Lother Park și Vișoiu, până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, când a participat la toate concertele organizate în scop filantropic.
În 1931 a făcut un turneu prin țară cu Ion Manolescu, actor la Teatrul Național. Din acest an a devenit artistul exclusiv al Casei londoneze de discuri „His Master's Voice”, a căror calitate este și astăzi de necontestat. De-a lungul anilor, a înregistrat pe discuri de gramofon peste 300 de cântece, de facturi diverse, românești și străine.
În 1932 a plecat la Berlin, unde a imprimat discuri cu orchestre celebre ca Honlgsberg, James Kok, si a luat lectii de canto cu profesorul Korst. I s-a propus să ramână în Germania, dar s-a intors. Cânta în localuri selecte și la radio. Succesul lui era răsunator. Se acompania la foarte multe instrumente: pian, banjo, piculină, chitară. Și avea o vervă nemaipomenită. Se masca, era „viu”, distra lumea, îi încânta pe toți cu fluierăturile lui, intercalate în cântec. Când venea să concerteze la Brăila, publicul își aducea pentru spectacol scaune de acasă”...
În 1932, la Berlin, Jean Moscopol a luat lecții de canto cu profesorul Korst și a imprimat discuri cu orchestre celebre precum Honigsberg și James Kok. În timpul celui de-al doilea război mondial a devenit membru al Societății Compozitorilor din România.
A fost cooptat și în distribuția filmului-document „O noapte furtunoasă”, dupa piesa de teatru a lui Ion Luca Caragiale, unde Jean Moscopol a făcut figurație, interpretând rolul șansonetistului care cânta la Grădina de vară "Union". Filmul a fost realizat în condiții deosebite în Bucureștiul camuflat, într-un studio de înregistrări în care, după ce se filma o scenă, decorurile erau dărâmate, pentru a se face loc unui nou decor pentru scena următoare[2].
În Bucureștii de odinioară, în special în perioada interbelică, existau localuri pentru toate buzunarele și orchestre pe măsură. Ca să aibă cât mai mulți clienți, patronii de restaurante își angajau o orchestră faimoasă și un cântăreț aflat la mare căutare, îndrăgit de public, cu un repertoriu care atrăgea atenția.
Jean Moscopol era foarte cunoscut și apreciat. Românii îi ascultau cântecele înregistrate pe discurile Columbia, His Master’s Voice, Homocorde și Parlophon, care i-au făcut cele mai multe înregistrări. Au scris special pentru el compozitori precum Ion Vasilescu – „Noapte bună, Mimi”, Elly Roman – „Tu nu mai ești a mea”. Deopotrivă, la conceperea textelor, dar și a muzicii a contribuit și Jean Moscopol, alături de Ionel Fernic și de mulți alți textieri sau compozitori renumiți ai vremii.
Jean Moscopol poate fi considerat cel mai demn continuator al marelui Constantin Tănase, care a avut destule accente împotriva societății în care a trăit. Artistul este militant, implicat în social și în politic.
După primul război mondial, Micul Paris, așa cum era supranumit Bucureștiul, avea o dulceață a plăcerilor. Erau celebre restaurantele, bodegile, berăriile, localurile pentru toate gusturile și toate buzunarele. Acea vreme, în care bucuria era activată și de sfârșitul războiului, îi făcea pe români să benchetuiască cu plăcere, să cânte și să se bucure. În acești ani au apărut marii cântăreți emblemă: Maria Tănase, Ioana Radu, Grigoraș Dinicu, Rodica Bujor sau Ion Luican.
Balcanicii au orientalul lor, știința lor de a se bucura, plăcerile culinare, puterea lor de a asculta cântăreții de local. Despre acest timp vorbea criticul muzical George Sbârcea:
„București, oraș al cântecului sub ceruri largi de vară… București a dăruit, prin compozitorii și interpreții săi, melodii în care se răsfrânge un ciob din sufletul nostru, al tuturor. Bucurie și îngândurare, amieze și nopți laolaltă, cântecele Bucureștilor de odinioară reflectă totul, cu candoarea simplității. Toate răsunau pretutindeni, înviau din pâlnia patefoanelor, se înălțau spre bolta teatrelor de revistă și făceau bucuria tineretului epocii.”
 Deși era un bărbat admirat de femei, Jean Moscopol n-a fost căsătorit niciodată. Acesta primea numeroase scrisori de amor de la admiratoare. Singurul document de căsătorie pe care a rămas înscris numele său este certificatul de cununie al surorii sale, unde a fost martor. După cununia religioasă a acesteia, eveniment datat la 1 decembrie 1946, anul următor, Moscopol a luat drumul pribegiei.
Marele interpret Gică Petrescu a afirmat în 1993 despre Jean Moscopol că:
„George Enescu a spus că nu există muzică ușoară și muzică grea, ci numai muzică bună și proastă. Jean Moscopol făcea muzică bună. Cred că el, Moscopol, a fost un Maurice Chevalier al muzicii românești. Era un senior al cântecului, de o eleganță perfectă, sufletească și vestimentară!”
 După încheierea celui de-al doilea război mondial Moscopol s-a împotrivit sistemului politic instaurat la București. Pe vremea în care românii învățaseră să tacă pentru a nu ajunge la închisoare sau la canal, Jean Moscopol s-a așezat ca un ghimpe împotriva mai marilor vremii. A compus balade și cuplete anticomuniste în care îi îndemna pe români să nu-și piardă speranța. Nu ierta pe nimeni. A scăpat ca prin minune nearestat.
A luat drumul pribegiei în 1947, plecând la Paris, ajutat de actrița Elvira Popescu. Din Franța a plecat la scurt timp în Germania, unde a fost colaborator al postului de radio Europa Liberă. În țară, cenzura a vrut să-l taie din amintire și de aceea au rămas foarte puține documente despre el. În cele din urmă, artistul s-a stabilit la New York, unde a trăit până la sfârșitul vieții. N-a uitat nici o clipă plaiurile natale.
Chiar dacă unele piese au fost cântate și la București, imprimările au fost posibile abia în Statele Unite. Iată ce ne-a destăinuit Vasile Manta:
„Și asta e o poveste. În anii ’70, ziaristul Aristide Buhoiu l-a găsit pe Moscopol în Diaspora Română la New York, la Biserica Sfântul Dumitru, și s-a ocupat de înregistrarea acestor piese. În 1993, ele s-au lansat și la București. Dar cred că era destul de târziu, pentru că regimul comunist din România încercase să-l șteargă din conștiința națională. Ar trebui studiat de tineret, poate că așa sentimentul patriotic nu ar pieri. El era un mare patriot. Dumnezeu l-a salvat! A avut zile. Pe vremea aceea, rușii te ucideau. Închisoarea era închisoare. N-a fugit din țară. A plecat cu acte în regulă. L-a ajutat marea Elvira Popescu.”
* 1907:  Shiro Teshima (26 februarie 1907 - 6 noiembrie 1982) a fost un fotbalistjaponez.
* 1909: Talal I bin Abdullah (în arabă طلال بن عبد الله Ṭalāl ibn `Abd Allāh; n. 26 februarie 1909 - d. 7 iulie 1972) a fost al doilea rege al Iordaniei din 20 iulie 1951 și până când a fost obligat să abdice în favoarea fiului sau Hussein din motive de sănătate (presupuse a fi o suferință de schizofrenie[1]) la 11 august 1952.
Familia lui Talal revendică succesiunea directă din profetul musulman Mahomed.
 Talal s-a născut la 26 februarie 1909 la Mecca, aflată pe atunci în Imperiul Otoman, fiind fiul lui Abdullah și al primei sale soții Musbah.
A fost educat în particular, înainte de a se înscrie la Academia Militară Regală britanică de la Sandhurst pe care a absolvit-o în 1929 când a devenit sublocotenent în Regimentul de Cavalerie al Legiunii Arabe. Regimentul său a fost atașat unui regiment britanic din Ierusalim și Artileriei Regale din Bagdad.[2]
Talal a urcat pe tronul iordanian după asasinarea tatălui său, Abdullah I, la Ierusalim. Fiul lui, Hussein, care își însoțea bunicul la rugăciunea de vineri a scăpat de atentat. La 20 iulie 1951, prințul Hussein a călătorit la Ierusalim pentru rugăciunea de vineri la moscheea Al-Aqsa împreună cu bunicul lui, regele Abdullah I. Un extremist palestinian, de teamă că regele va negocia pace cu nou-înființatul stat Israel, a deschis focul asupra lui Abdullah și a nepotului său. Abdullah a murit, dar tânărul Hussein, de 15 ani, a supraviețuit.
În scurta sa domnie, s-a ocupat de scrierea unei constituții liberale pentru Regatul Hașemit al Iordaniei, prin care guvernul și miniștrii erau responsabili colectiv respectiv individual în fața parlamentului. Constituția a fost ratificată la 1 ianuarie 1952. Regele Talal a acționat și pentru a normaliza relațiile dintre țara sa și statele arabe vecine Egipt și Arabia Saudită.
Talal a murit în Turcia, la Istanbul la 7 iulie 1972 și a fost înmormântat în Mausoleul Regal din palatul Raghadan din Amman.
* 1910: Elemér Kocsis (n. 26 octombrie 1910 - 6 octombrie 1981) a fost un fotbalist român de naționalitate maghiară, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 din Uruguay. Ulterior a antrenat echipa Avântul Reghin.
* 1912: Iuliu Bodola (Gyula Bodola; n. 26 februarie 1912, Brașov; d. 12 martie1993[1], Budapesta) a fost un fotbalist român cu origini maghiare, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la campionatele mondiale de fotbal din 1934 (Italia) și 1938 (Franța), precum și pentru echipa națională de fotbal a Ungariei (1940-1948).
* 1913: Leonte Tismăneanu (născut Leonid Tisminețki; n. 26 februarie 1913, Soroca - d. 1981, Otopeni) a fost un militant comunist român evreu, născut în Gubernia Basarabia, în acea vreme, parte a Imperiului Țarist.[1]
Tismăneanu a devenit membru al Partidului Comunist din România în anul 1933, și, în aceeași perioadă, a cunoscut-o pe cea care i-a devenit după un timp soție, Hermina Marcusohn, șefă a celulei Frontului Studențesc Democrat.[2]
În anii 1930 Leonte Tismăneanu a fost, pe rând, secretar al Uniunii Tineretului Comunist din sectorul 2 al Bucureștiului, apoi activist comunist la Brăila și Galați. După o perioadă de șase luni petrecută în închisoare, ca deținut politic, s-a întors la Soroca, unde a deținut funcția de secretar regional al P.C.d.R. Apoi, a revenit la București, în sectorul 3, iar în 1935 a fost exmatriculat din facultate din cauza activismului său comunist și condamnat la închisoare împreună cu Grigore Preoteasa, fiind acuzați că au deținut documente ilegale (comuniste). La anchetarea acestui caz, Tismăneanu a refuzat să colaboreze cu Siguranța Statului.
După ispășirea condamnării Leonte Tismăneanu a plecat în Spania, urmând-o pe Hermina Marcusohn, pentru a se înrola în Brigăzile Internaționale de voluntari care luptau în Războiul Civil Spaniol alături de trupele regimului republican de la Madrid. Evocând acea epocă, Vladimir Tismăneanu a făcut următoarea mărturisire: „Tatăl meu, care atunci se numea Leonid Tisminețki, și-a pierdut brațul drept la vârsta de 24 de ani, în 1937, în timpul uneia dintre cele mai sângeroase bătălii din Războiul Civil (și-a schimbat numele în Leonte Tismăneanu în 1948, la cererea unor înalți activiști de partid). Printre românii care au lucrat în spitalul Brigăzilor Internaționale au fost dr. Shuli Brill și infirmierele Sanda Sauvard, Galia Burcă, Elisabeta Luca și Hermina Marcusohn (mama mea)”.[3]
În aceeași ordine de idei, în extrasul din Lista comuniștilor români răniți în Spania, document întocmit de Comitetul voluntarilor români de la Paris, la 20 martie 1939, se preciza: „[Leonid Tisminețki:] Muncitor tipograf, 25 de ani, născut în Basarabia (Soroca). În Spania, se află de un an. Are brațul amputat. Membru PCR. A fost de mai multe ori arestat și bătut. A fost în închisoare. Are o mamă bătrână, văduvă”
După încheierea războiului civil din Spania, Leonte Tismăneanu s-a refugiat împreună cu soția sa în URSS și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a lucrat în capitala URSS în calitate de redactor la secția română a postului de radio "Moscova", fiind coleg cu Leonte Răutu, Ana Pauker și Vasile Luca.[5]
Vladimir Tismăneanu a evocat la începutul anilor 1990 faptul că părinții săi „au ajuns la Moscova, au început să vadă (...) Maică-mea a dat la Medicină, tata la Franceză. Au fost chemați atunci de secretarul general al P.C.d.R. de la Moscova – care era pe vremea aceea, până în ’41, când a venit Ana Pauker, Boris Ștefanov. A dispărut și el după aceea, în împrejurări ciudate. I-a preluat pe ai mei și a insistat să lucreze la Radio "Moscova". Mama pe post de crainic, tata ca redactor”
După revenirea în România, în martie 1948, Leonte Tismăneanu a fost numit redactor-șef al Editurii de Stat pentru Literatură Politică (înființată în octombrie 1944 și devenită ulterior Editura Politică). În aceeași perioadă, a devenit șef al catedrei de marxism-leninism la Universitatea (pe atunci numită "C.I. Parhon") din București, precum și șef de catedră la Școala de științe sociale "Andrei A. Jdanov". În 1949, Leonte Tismăneanu a devenit membru în cadrul redacției revistei Pentru pacea trainică, pentru democrație populară, care se edita la Praga.
Către sfârșitul anilor ’50, Leonte Tismăneanu a intrat în conflict cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiind anchetat pentru "fracționism" și opinii "antipartinice", și a fost exclus din PMR în mai 1960.[7]
A fost reprimit în PMR în anul 1964 și i s-a oferit o funcție de redactor în cadrul Editurii Meridiane. În documentul pe care l-a redactat în vederea reprimirii sale în PMR, Leonte Tismăneanu și-a prezentat următoarele date biografice:
- 1939-1941: a urmat cursurile Institutului de limbi străine de la Moscova;
- 1941-1948: „redactor și crainic la postul de radio [„Moscova”] – responsabil pentru emisiunea în limba română”[8]
- 1948: a revenit în țară, fiind încadrat în aparatul C.C. al P.M.R., la Direcția de Propagandă și Agitație;
- 1952: a fost numit director adjunct al Editurii de Stat pentru Literatură Politică, șef al catedrei de marxism la Universitatea „Constantin I. Parhon”;
- la o dată neprecizată: a devenit șef al catedrei de Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice la Școala superioară de științe sociale „A. A. Jdanov”;
- în momentul înființării revistei comuniste internaționale „Probleme ale păcii și socialismului” (Pentru pacea trainică, pentru democrație populară), a fost numit, pentru scurt timp, reprezentantul Partidului Muncitoresc Român în redacția publicației respective;
- 1958: pentru atitudinea sa „fracționistă” își pierde funcția pe care o avea la Editura de Stat pentru Literatură Politică;
- din 1959, a fost șeful Secției culturale la Sfatul popular al raionului „Tudor Vladimirescu”, apoi secretar al Comitetului raional pentru Cultură și Artă;
- mai 1960: a fost exclus din partid deoarece, în discuțiile purtate cu Grigore Cotovschi, s-a pronunțat împotriva hotărârilor luate de conducerea partidului în privința industriei românești, criticând dezvoltarea cu precădere a industriei grele și „adoptând teza antileninistă asupra dezvoltării egale și paralele a sectoarelor A și B”. De asemenea, în discuțiile cu Grigore Cotovschi, Leonte Tismăneanu a împărtășit „părerile și calomniile antipartinice ale acestuia” și a interpretat documentele Congresului al XX-lea al P.C.U.S. „în favoarea reabilitării grupului antipartinic – fracționist, îndeosebi a lui Ana Pauker”.[9]
Informațiile respective au fost confirmate parțial de fiul lui Leonte Tismăneanu, Vladimir, care a menționat într-una dintre lucrările sale astfel: „În 1957 s-a făcut un efort de a reînființa o instituție internațională pentru consultații și colaborare la nivel teoretic între partidele comuniste. Astfel, a fost fondată la Praga revista, publicată lunar, „Problemele păcii și socialismului” (cunoscută și sub numele de „World Marxist Revue”), primul redactor-șef al acesteia fiind ideologul sovietic Alexei Rumianțev, membru al C.C. al P.C.U.S. Reprezentantul francez era Jean Kanapa, inițial un fanatic doctrinar stalinist, ulterior una dintre principalele voci ale eurocomunismului.
În prima fază, reprezentantul comuniștilor români a fost tatăl meu, Leonte Tismăneanu, la vremea aceea șef al Catedrei de socialism științific de la Universitatea din București și director adjunct al Editurii Politice (directorul editurii era Valter Roman. Între redactori au avut loc discuții aprinse cu privire la noul program al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia (1958) și la recentele divergențe chinezo-sovietice. Tatăl meu a fost rechemat de la Praga în septembrie 1958, acuzat de fracționism și exclus din partid în 1960”.[10] În cursul ședinței de excludere din partid, Leonte Tismăneanu a suferit un infarct și a fost dus imediat la spital.[11], spune Vladimir Tismăneanu
Leonte Tismăneanu nu a menționat în autobiografia sa faptul că, imediat după plenara C.C. a P.M.R din iulie 1958, a pierdut postul de șef al catedrei de Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice de la Școala superioară de științe sociale „A. A. Jdanov”, ca urmare a desființării acelei școli de partid
Problema reabilitării foștilor „fracționiști” ai partidului a fost discutată și rezolvată parțial în cursul ședinței Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 18 februarie 1964. Cu acel prilej, Gheorghe Gheorghiu-Dej a atras atenția că mecanismul de reprimire în partid a unui fost membru al P.M.R. nu era pus la punct și a solicitat Comisiei Controlului de Partid și Direcției Organizatorice a C.C. a P.M.R. să găsească o soluție la acea problemă.
Discuțiile de la reuniunea respectivă au avut loc astfel:
„Tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej: Avem de la Comisia Controlului de Partid propunerile de reprimire în partid a tov. Coțoveanu Iacob, acela care a fost la sindicat și ambasador în China, a fost amestecat în niște chestiuni din acestea; Pricop Gheorghe și Tismăneanu Leonte. Noi, la Secretariat, am aprobat.
În Secretariat noi am mai ridicat o problemă pe care vreau s-o ridic și aci (sic!) la Biroul Politic, ca să clarificăm situația celor pe care îi reprimim în partid. A fost exclus din partid pentru abateri, dar el a fost membru de partid de la data, până la data cutare. De la data excluderii a trecut o perioadă, în sfârșit ne gândim să-l reabilităm, se înscrie în partid. De la data de când a fost exclus și până ce se reînscrie are o întrerupere. Să se găsească o soluție pentru a menționa lucrul acesta. El pentru această perioadă a fost exclus, pentru perioada anterioară el n-a avut nici o vină, a desfășurat activitate, a fost membru de partid, și-a văzut de treabă. Cred că s-ar putea găsi o soluție. Nu știu, să fie menționat în cartea de evidență că a fost membru de partid de la data de, până la data de, când a fost exclus și că s-a reînscris în partid. Trebuie găsită o formalitate. Altfel, ei spun că au fost membri de partid până la data cutare, când au fost excluși. Cine are dreptul să mă scoată în afara partidului pentru perioada aceea?!
Propun ca Comisia Controlului de Partid, împreună cu Direcția Organizatorică să găsească o formulare potrivită. Reprimirea acestora aprobăm.
Tov. Gheorghe Apostol: La Pricop și Tismăneanu, la sfârșitul referatului, se spune să se menționeze în cartea de evidență că în perioada cutare și cutare au fost membri de partid, iar la Coțoveanu nu se spune.
Tov. Dumitru Coliu: Asta nu este important, mai important este ce spune tovarășul Gheorghiu-Dej (...)
Tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej: Dacă plenara [C.C. a P.M.R.] a dat sancțiunea, atunci plenara s-o ridice. Dacă Biroul Politic este de acord, atunci la o plenară să facem propuneri. Biroul Politic a aprobat”.[13][14]
În conformitate cu cele discutate în ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 18 februarie 1964, cei trei „ilegaliști” comuniști și foști „fracționiști” au fost reprimiți în partid în aceeași zi și li s-a recunoscut, totodată, vechimea în cadrul partidului, astfel: Leonte Tismăneanu, 27 de ani (1933-1960); Iacob Coțoveanu, 13 ani (1945-1958); Gheorghe Pricop, 24 de ani (1934-1958).[15]
După reprimirea în partid Leonte Tismăneanu a continuat să creadă în idealurile comuniste pentru care a luptat în Spania și apoi a militat în cursul celui de-al doilea război mondial.
S-a stins din viață în februarie 1981, în urma unui atac de cord suferit într-un spital din localitatea Otopeni, în apropiere de București.
Leonte Tismăneanu a fost descris de fiul său, Vladimir, ca fiind „un leninist fanatic și dur”, în timp ce alții l-au caracterizat ca fiind „unul dintre tartorii ideologici” ai perioadei staliniste
* 1916: Jackie Gleason (n. 26 februarie 1916 - d. 24 iunie 1987) a fost un comediant, actor și muzician american, cunoscut pentru rolul său din The Honeymooners și pentru The Jackie Gleason Show. A câștigat un premiu Tony și un Peabody.
* 1916: Nicolae Tomaziu (n. 26 februarie 1916, Păltiniș, județul Botoșani[1] - d. 26 octombrie 2017, Iași [2]) a fost cel mai vârstnic deținut politic al lagărelor comuniste din România și ultimul supraviețuitor care a muncit la Canalul Dunăre-Marea Neagră.[3] În 1947 a protestat alături de mai mulți studenți împotriva regimului și a fost arestat pentru uneltire împotriva ordinii sociale. După 7 ani de închisoare la Aiud, Văcărești și Canalul Morții,[4] în 1954 a fost eliberat. În anul 1957 s-a căsătorit cu Magdalena, o pictoriță ce a avut și ea probleme cu autoritățile. Împreună au construit o casă la Codlea, unde au locuit până în 2001, când soția a decedat. Din anul 2014 s-a retras la Mănăstirea Caraiman.[5]
În anul 2016 a fost decorat de Președintele României, Klaus Iohannis, cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de cavaler
* 1918: Theodore Sturgeon (n. 26 februarie 1918 ca Edward Hamilton Waldo; d. 8 mai 1985) a fost un scriitor american de science fiction.
Este cel mai faimos pentru romanul științifico-fantastic More Than Human (1953). Slow Sculpture (publicată de revista Galaxy, februarie 1970) — a câștigat Premiul Hugo și Premiul Nebula pentru cea mai bună povestire. If All Men Were Brothers, Would You Let One Marry Your Sister? (1967) a fost nominalizată pentru Premiul Nebula din 1967 pentru cea mai bună nuvelă. The Man Who Learned Loving a fost nominalizată pentru Premiul Nebula din 1969 pentru cea mai bună povestire
Sturgeon s-a născut sub nunele Edward Hamilton Waldo în Staten Island, New York în 1918. Numele său a fost schimba legal în Theodore Sturgeon—nefiind un pseudonim—la vârsta de 11 ani după ce mama sa a divorțat și s-a recăsătorit cu William Dicky ("Argyll") Sturgeon.
A vândut prima sa povestire în 1938 către ziarul McClure Syndicate, care a cumpărat multe dintre primele sale lucrări (nefantastice); prima povestire fantastică a fost "Ether Breather" în Astounding Science Fiction, în 1939.
·         1919 - S-a născut poetul Constant Tonegaru ("Planetarii", "Steaua Venerei") (m.10.02.1952).

·         1921 - S-a născut Betty Hutton (Betty June Thornberg), cântăreaţă americană.
·         1924 - S-a născut Silvio Varviso, dirijor elveţian, şef de orchestră la Opera Regală din Stockholm (1965-1972), director general al Operei de Stat din Stuttgart (1972-1978).
* 1925: Nicolae Dinculeanu (n. 26 februarie 1925, Padea, Dolj) este un matematician american de origine română, membru de onoare al Academiei Române (din 2003).[1] Profesor universitar la București și la Gainesville (Florida), are contribuții importante în analiza matematică, teoria măsurii și integrării, teoria ergodică, spații de funcții, procese stochastice.
Urmează școala primară în satul natal, ca în 1943 să fie absolvent al Liceului militar din Craiova În 1943 și 1945 a urmat Școala de Artilerie din Pitești.
În perioada 1946 - 1950 frecventează Politehnica, secția Electrotehnică și obține titlul de inginer electrician. Simultan a urmat și Facultatea de Matematică și Fizică a Universității din București, secția Matematică. În 1965 obține doctoratul în matematică la Universitatea din București. [1]
În perioada 1951 - 1955 este asistent la Institutul de Construcții din București.
Între 1950-1976 ocupă succesiv postul de asistent, lector, conferențiar și profesor la Universitatea din București. Concomitent a activat și în cadrul Institutului de Matematică al Academiei ca director adjunct (1965-1975).
Începând cu 1966, predă cursuri speciale la Universitatea din Ottawa. Matematician român stabilit în S.U.A. (1976), Professor Emeritus Florida University.

·         1926 - S-a născut istoricul Gheorghe Platon, membru al Academiei Române, membru fondator al Fundaţiilor "Nicolae Iorga", "Nicolae Titulescu", "A.D.Xenopol". Personalitate de marcă a ştiinţei istorice româneşti contemporane, Gheorghe Platon s-a născut la 26 februarie 1926, la Buhuşi, judeţul Bacău. Istoria modernă a României a constituit obiectul de studiu al academicianului, cercetare concretizată în peste 300 de titluri de monografii, manuale, articole, culegeri de documente, la care se adaugă 250 de recenzii şi articole. În 1985 a consacrat istoriei moderne a românilor o sinteză, prima de acest gen în istoriografia recentă. Timp de o jumătate de secol s-a dedicat nu doar studiului istoriei, ci şi formării de noi generaţii de dascăli şi cercetători. Gheorghe Platon a fost membru al Consiliului Naţional al Istoricilor din România, al Societăţii de Ştiinţe Istorice, al Comisiei de Istorie a Relaţiilor Internaţionale de la Milano, membru fondator al fundaţiilor „N. Iorga”, „N. Titulescu”, „A.D. Xenopol” şi preşedinte al părţii române a Comisiei mixte româno-polone a Academiei Române. Membru corespondent (13 noiembrie 1990) şi membru titular (31 mai 1993) al Academiei Române. Academicianul Gheorghe Platon a fost director onorific al Bibliotecii Academiei Române, Filiala Iași până în anul 2003. A donat toate lucrările care îi aparţin pe măsura apariţiei acestora. De asemenea, a cerut sprijinul colegilor din sistemul academic şi universitar ieşean pentru îmbogăţirea colecţiilor bibliotecii. După încetarea din viaţă, în anul 2006, o parte din biblioteca personală a profesorului, însumând 2485 de titluri, ne-a fost donată, în anul 2007, de către fiul domniei sale, profesorul universitar Alexandru-Florin Platon.

·         1928 – S-a nascut  in localitatea  Vacherie, in statul  Louisiana, muzicianul american de R&B  si rock and roll  Antoine Dominique “Fats” Domino Jr. Dintre compozitiile interpretate cunoscute in intreaga lume amintim:”Blueberry Hill”.Este unul dintre pionierii muzicii  rock. A fost inscris in Hall of Fame Rock and Roll in anul 1986.
·         1930 - S-a născut Chic Hetti, vocalist american (The Playmates).
·         1930: Lazar Berman, pianist rus (d. 2005)
·         1932:  Johnny Cash (n. 26 februarie 1932 – d. 12 septembrie 2003) a fost un solist vocal, chitarist și compozitor american de muzică country, considerat a fi unul dintre cei mai influenți muzicieni americani ai secolului XX. Cash a fost cunoscut datorită vocii sale grave, joase de bariton, sunetul și senzația unui “tren de marfă” pe care o crea trupa sa Tennessee Three, precum și pentru atitudinea și stilul său de îmbrăcăminte întunecat, ce i-a câștigat renumele de “Man in Black” (“Omul în negru”). El își începea concertele cu tradiționala introducere: “Hello, I'm Johnny Cash!” (“Bună, sunt Johnny Cash!”).
Majoritatea muzicii lui Cash, în special cea de la sfârșitul carierei sale, evoca teme triste, de suferință morală și de salvare. Printre piesele sale de referință se numără: “I Walk the Line”, “Folsom Prison Blues”, “Ring of Fire”, “Get Rhythm”, “That Old Wheel” (un duet cu Hank Williams Jr.), “Cocaine Blues” și “Man in Black”. El a înregistrat de asemenea și câteva piese cu conținut comic precum: “One Piece at a Time”, “The One on the Right Is on the Left”, “Dirty Old Egg-Sucking Dog”, “A Boy Named Sue”, un duet cu June Carter intitulat “Jackson”, precum și diferite piese “de tren” cum ar fi “Rock Island Line” și “Orange Blossom Special”.
De-a lungul carierei sale de aproape 50 de ani, Cash a vândut peste 90 de milioane de albume și a ajuns să ocupe “o poziție de vârf în istoria muzicii”.
·         1935 - S-a născut artistul plastic Napoleon Tiron.

 * 1935: Azzedine Alaïa (عز الدين عليّةPronunție în franceză: /aze'din ala'ja/, pronunție: Alaya: n. ,[1][2] Tunis, Protectoratul Francez al Tunisiei[*][3] – d. ,[3] Paris, Franța[3]) a fost unul dintre cei mai reprezentativi designeri haute couture, de origine tunisiană, a cărui carieră a luat avânt în anii 1980.
Azzedine Alaia s-a născut în Tunis, Tunisia, pe 26 februarie 1935. În drumul spre design, modă și carieră a fost inspirat de sora lui geamănă și de mătusă lui: „Îmi amintesc de mătușa mea, care era dansatoare, și era atât de elegantă. Se îmbrăca în stil european. Avea o croitoreasă care făcea copii după ținute Dior. Îmi amintesc foarte bine o haină a ei roșie, cu catarame, și cu revere din astrahan. Îmi aduc aminte că, atunci când ieșeam cu ea pe strada, oamenii o aplaudau. Iar apoi am fost fascinat de hainele Dior și Balenciaga, pe care le vedeam în reviste. Și mă tot întrebam cum funcționa totul: taliile marcante, umerii rotunjiți, cusăturile? Cum era să fii în spatele acestor capodopere? Îmi doream să înțeleg tot ce se afla în spatele unei haine.”
Un francez, prieten al familiei lui Azzedine, îi punea la dispoziție acestuia editoriale de modă și copii ale revistelor Vogue. A intrat mai apoi și a studiat la Școala de Arte Frumoase (École des Beaux-Arts) din Tunis, unde s-a pregătit pentru a deveni sculptor. Studiile de sculptură l-au condus spre creațiile sculpturale și proporțiile care l-au consacrat: „Am învățat anatomie, proporții și echilibru. Acum, când trebuie să-mi ajustez creațiile pe modele, este ca și cum aș lucra în lut.”
* 1936: Bent Løfqvist-Hansen (n. 26 februarie 1936 în Copenhaga) este un fost fotbalist danez care a jucat pe postul de atacant.
·         1940: S-a născut Alexandru Repan, actor român de teatru și film. Actorul Alexandru Repan a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul National  Serviciul Credincios   în grad de Cavaler, alături de alți actori,„pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”.

 * 1940: Mihai Olos (n. 26 februarie 1940, Ariniș, Maramureș — d. 22 februarie2015, Amoltern, Germania) a fost un artist plastic român contemporan[1], integrând în opera sa elemente de experiment[2] (happening), desen, pictură, sculptură, artă digitală.
Al doilea fecior al în familiei, Mihai Olos s-a născut în satul Ariniș(Ardihat), Maramureș, zona (sub) Codru, zonă cu puternice tradiții etno-folclorice. Tatăl său, Mihai, căruia i se spunea în sat Mihaiu Florii Vilii, era localnic din moși-strămoși, țăran și negustor de vite (tușer). Pe linie maternă, Mihai tatăl îl avusese de unchi pe George Pop de Băsești. Avea prieteni din toate părțile țării, care îl căutau și acasă, viitorul artist fiind de față la discuțiile lor. Pentru că a refuzat să intre cu pământul în gospodăria colectivă, i se confiscă pământul din hotar și i se interzice să facă negoț pe motiv de speculă. Mama sa, Ana – „artista familiei”, din neamul Borșa, familie țărănească de origine voevodală – se trăgea din Poiana Codrului (Iegheriștea tânără), zonă renumită pentru păduri și arta cioplitului, unde copilul Mihai va petrece multe veri.  De la mama sa și de la femeile cu care se întâlneau la șezătorile din sat viitorul artist s-a familiarizat, a deprins să înțeleagă și să aprecieze variatele forme ale artei populare. Copilăria fericită în cadrul familiei și a satului în care tradițiile strămoșești se păstraseră vii, este brusc curmată de moartea mamei în 1950.
Absolvind primele șapte clase la școala din Ariniș, în 1953 pleacă la Baia Mare, unde era deja elev fratele său mai mare, Vasile. Se înscrie la Liceul „Gheorghe Șincai” și neavând drept la bursă, se întreține singur din meditații, iar în vacanțe fiind curier la ziarul local și achizitor la tabăra de vară. După liceu, este învățător suplinitor în Țara Oașului – zonă etnografică ce va lăsa o adâncă amprentă asupra sa. Acolo întâlnește intelectuali ascunși la marginea țării din pricina persecuțiilor politice. În 1959 pleacă la Cluj și se înscrie la Insitutului pedagogic pentru învățători, ca apoi să se transfere la Institutul pedagogic de 3 ani, secția de pictură (absolvită în 1963), unde îl are profesor pe pictorul de artă monumentală Coriolan Munteanu. În perioada studenției, pe lângă marile personalități trăind în Cluj, ca Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga etc., cunoaște numeroși tineri pictori sau poeți din generația sa, care îi vor fi prieteni mai apoi. La Institutul „Ion Andreescu” consultă albume de artă modernă și audiază conferințele ținute de critici de artă printre care și Petru Comarnescu, viitorul său susținător.
După absolvirea institututlui în 1963, devine profesor de desen la Școala Populară de Artă din Baia Mare, centru artistic cu veche tradiție, unde în conducerea filialei erau pe atunci sculptorul Geza Vida, pictorița impresionistă Ligia Agricola și graficanul Paul Erdös, care impun o orientare spre arta oficială, de propagandă a regimului. Alți membri ai centrului fiind mai vârstnicul Andrei Mikola, Iosif Balla, Alexandru Șainelic, Traian Hrișcă etc., alăturându-li-se absolvenții de la București Nicolae Apostol și Ilie Cămărășan în 1965. Pe parcurs, vor veni și alți absolvenți de la Cluj și București.
Programul de după amiază la Școala Populară de Artă îi permite să lucreze în timpul liber. Pictează și desenează, dar neavând atelier, se implică mai mult în viața literară, frecventând cenaclurile din oraș și județ, scriind și publicând poezii și desene în ziarul local, în suplimentul lui literar, în antologii locale și revistele din țară. După căsătoria sa cu Ana, asistentă la Insitutul pedagogic local, i se repartizează, în 1965, o locuință și unul din atelierele de la colonia pictorilor, având astfel posibilitatea să lucreze mai intens. Urmărind îndeaproape activitatea colegilor săi, publică interviuri, recenzii, glose de artă și articole despre folclor. Va da și numeroase interviuri care vor apărea în diferite reviste din țară. Participă la expozițiile județene (la care expusese și ca student) și are primele sale expoziții personale la Baia Mare, Borșa, București (v. 2). Călătorește deseori la București unde are prieteni și cunoaște numeroși artiști plastici, printre care sculptorul Ion Vlasiu, pictorul Constantin Dipșe, la fel și poeți importanți ca Ion Papuc, Gheorghe Pituț, Nichita Stănescu, Ion Horea. La expozițiile din capitală, este remarcat de Petru Comarnescu, devenit principalul său susținător, și de alți critici și istorici de artă români (Ion Frunzetti, Nicolae Argintescu-Amza, Olga Bușneag, Constantin Prut, Alexadra Titu etc., iar mai târziu, Mihai Drișcu. V. bibliografia) . Cu ocazia Colocviului Brâncuși din 1967, prezentat de Petru Comarnescu, îi va cunoaște și pe cei mai imprortanți brâncușologi străini, între care Carlo Giulio Argan, Palma Buccarelli (reîntâlniți apoi la Roma) și pe Carola Giedeon Welcker, pe care o va vizita mai târziu acasă la ea în Elveția.
Remarcat în țară încă de la primele sale expoziții de critici importanți, inclus în cărți de referință precum Pictura românească în imagini de Marin Mihalache (1970),  Dicționarul artiștilor contemporani  contemporană a lui Octavian Barbosa (1975), iar apoi în Dicționarul de artă modernă a lui Constantin Prut (1982) și în 13 pictori contemporani  de Alexandra Titu (1983), călătoriile și contactele sale cu personalități din Occident și din țară au ca efect  supravegherea sa îndeaproape de către organele de securitate locale. Așa cum s-a văzut în secțiunile „Efemeristul” și „Oșanul” ale dosarului său de urmărire expus la expoziția retrospectivă de la Muzeul Național de Artă Contemporană (mai 2016 – noiembrie 2017), e înconjurat de informatori, corespondența sa e cenzurată, convorbirile telefonice înregistrate și transcrise. Pentru a i se minimaliza importanța și contracara influența, se încearcă discreditarea lui, de pildă într-un articol de Romulus Zaharia apărut în cotidianul local, privarea de mijloace de susținere a familiei care are de acum trei copii, prin  concedierea sa de la Muzeul Județean în 1984, ceea ce îl obligă să recurgă la realizarea obiecte artizanale (de ex. mărțișoare, ilustrate, cravate etc.) care să fie vândute la magazinul Fondului Plastic din localitate.
După călătoriilor sale în străinătate unde a avut ocazia de a vedea ce perspective au artiștii de valoare, situația sa de acasă i se pare din ce în ce mai lipsită de orizont. Schimbarea de perspectivă se vădește și în lucrările sale din seria de picturi intitulată „Mătrăguna”, pe o temă de magie folclorică, tratată și de Mircea Eliade (o parte expuse  în 1982, la Muzeul Literaturii Române), reflectând o viziune formală nouă, pe de o parte, sub influența expresionismului german, pe de altă parte oglindind propria criză artistică din care încearcă să se salveze prin creație. Nu e de mirare că Olga Bușneag și-a intitulat recenzia le expoziție „Infernul în iarbă”.
Situația sa materială înrăutățindu-se recurge la realizarea unor lucrări ce nu necesită o investiție financiară. În 1984 participă la un simpozion de la fabrica „Faimar” din Baia Mare, realizând din ceramică variante bi-  și tridimensionale, de diferite mărimi, ale modulului său, dar și o serie de obiecte pictate, la și fel o lucrare decorativă de dimensiuni mai mari reprezentând structura Orașului Universal. Apoi, în urma articolelor sale despre modă, realizează o serie de rochii cu materiale pictate de el  și cusute la mașină de el însuși, repectând croiul costumelor populare. Prezentarea lor nu se bucură de niciun ecou local, astfel că se cumpără doar două sau trei rochii dintre cele predate la galeria de artă locală.
Desenatul cu tuș negru pe blocuri mici de hârtie devine o activitate permanentă, ceea ce va duce la realizarea unei ample expoziții, acoperind întregul spațiu al clădirii centrale din Colonia pictorilor: „desemnul continuu”.
Cu ocazia plecării în Germania din 1988, pregătește o expoziție cu picturi și sculpturi în lemn care va fi deschisă la Nijmegen, Olanda, cu primul catalog cuprinzător și tipărit în condiții excelente, cu prefață a directorului muzeului, Hans Van den Grinten. Astfel că în iarna lui 1989, nu este în țară în timpul evenimentelor din decembrie 1989.
La întoarcerea în țară după expoziția din Olanda, va încerca să se implice în politică, alăturându-se prietenilor săi ca susținător al reînviatului Partid Național Țărănesc Creștin și Democrat. Dar este dezamăgit și descurajat de evenimentele din țară. În urma unor tracasări locale, se decide să se stabilească în Germania. După divorțul în 1993 de prima soție, se va căsători cu d-na Helga Fessler. Nu renunță însă la cetățenia română și  își păstrează atelierul său de la Colonia pictorilor din Baia Mare, contribuind în continuare cu lucrări la expozițiile de artă  regionale. Parcticipă la diferite expoziții din țările învecinătate,  ca de pildă la Vác în Ungaria sau la Murska Sobota în Slovenia, unde este primit ca unul dintre cei mai reprezentativi artiști contemporani. Cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, i se organizează o expoziție aniversară la Baia Mare și o amplă expoziție la Muzeul Bruckental din Sibiu. Se stinge din viață la 22 februarie 2015 la reședința sa din Amoltern, satul Endigen, unde este și înhumat. Extensiva expoziția retrospectivă organizată de echipa de la MNAC din București  (mai 2016 – octombrie 2017) a fost primul prilej de a oferi o vedere de ansamblu asupra operei sale polimorfe și să-i asigure începutul unei recunoașteri ca un artist important nu doar în contextul artei plastice românești, ci și în galeria artei contemporane
·         1943 - S-a născut Paul Cotton, chitarist şi vocalist american (Poco).
* 1943: Charles P. (Chuck) Thacker (n. , Pasadena, SUA – d. ,[1][2] Palo Alto, SUA) a fost un informatician american.
Thacker a absolvit fizica la Universitatea California, Berkeley în 1967 și s-a alăturat „proiectului Genie” la aceeași universitate în 1968. Butler Lampson, Thacker, și alții au plecat de acolo și au format Berkeley Computer Corporation, unde Thacker a proiectat procesorul și sistemele de memorie. Deși BCC nu a avut succes comercial, grupul de ingineri de acolo a stat la baza Laboratorului de Sisteme de Calcul de la Xerox Palo Alto Research Center (PARC).[3]
Thacker a lucrat la PARC în anii 1970 și în anii 1980, fiind lider de proiect pentru proiectul calculatorului Xerox Alto, a fost coinventator al tehnologiei de rețele locale Ethernet, și a contribuit la multe alte proiecte, inclusiv la realizarea primei imprimante laser.
În 1983, Thacker a fondat Centrul de Cercetări în Sisteme (SRC) la Digital Equipment Corporation (DEC), și în 1997, s-a alăturat Microsoft Research și a ajutat la înființarea Microsoft Research Cambridge la Cambridge, Anglia.
Întors în Statele Unite, Thacker a proiectat hardware-ul pentru Tablet PC, pe baza experienței acumulate cu Dynabook la PARC.
ACM i-a acordat Premiului Alan Mathison Turing pe anul 2009 pentru realizarea Alto și pentru contribuțiile aduse Ethernetului și proiectului Tablet PC.
·         1945 - S-a născut Mitch Ryder (William Levise), cântăreţ şi compozitor american (Detroit Wheels).
·         1945 - S-a născut Bob "Bear" Hite, vocalist şi muzicuţist american (Canned Heat).
·         1947: Irina Gărdescu, actriță româncă

·         1947 - S-a născut Sandie Shaw (Sandra Goodrich), cântăreaţă britanică.
·         1953 - S-a născut Jim Crichton, basist, clăpar şi compozitor canadian (Saga).
·         1954 - S-a născut Michael Bolton, cântăreţ şi compozitor american.
* 1954: Recep Tayyip Erdoğan (pronunțat: [ɾeˈd͡ʒep tɑjˈjip ˈæɾdo(ɰ)ɑn]; n. ,[1] Kasımpaşa[*], Istanbul, Turcia) este al 12-lea președinte al Turciei, fost prim-ministru al Turciei între 2003 și 2014 și fost președinte al Partidului Dreptății și Justiției Adalet ve Kalkınma Partisi, abreviat AKP. În trecut a mai ocupat și funcția supremă la primaria generală din Istanbul când a candidat din partea partidului Prosperității (Refah Partisi ce îl avea ca presedinte pe controversatul Necmettin Erbakan)
Erdoğan s-a născut în cartierul Kasîmpașa din Istanbul, Turcia dupa ce s-a mutat familia lui din Rize. La 11 august 2004 într-o vizită pe care o face în Georgia, Erdogan afirma: „și eu sunt georgian, familia mea a emigrat din Batum la Rize și era o familie georgiană”. De asemenea, în 2007 într-o emisiune de la postul TV NTV, Erdogan afirma, însă că este turc. Erdoğan provine dintr-o mare familie musulmană, care este stabilită în jurul orașului Trabzon. Erdoğan și-a petrecut prima parte a copilăriei la Rize, unde tatăl său lucra în cadrul Gărzii de Coastă turcești. Familia sa a revenit la Istanbul când Erdoğan avea 13 ani. Ca adolescent, a fost nevoit să vândă pe străzile din Istanbul limonadă și covrigi cu susanpentru a câștiga un ban în plus. A făcut liceul de predicători musulmani (Istanbul Imama hatip lisesi) pe care l-a absolvit în 1973.
Primele clase de școală le-a urmat la școala Piyale Pașa. După absolvirea școlii religioase în 1973 (în limba turcă Imam hatip okulu) a studiat managementul la Universitatea Marmara, în cadrul Facultății de Economie și Științe Administrative.
În 1969, la vârsta de 15 ani, jucând fotbal, a obținut 1.000 de lire în urma transferului la clubul Camialtı Spor, devenind fotbalist profesionist, ulterior transferându-se la clubul de fotbal Istanbul Elektrik Tramvay ve Tünel (IETT). În 1976 Erdoğan a devenit campion în cadrul acestui club, când au câștigat trofeul. A continuat fotbalul la echipa Erokspor. Astăzi stadionul din Kasimpasa unde a activat și ca fotbalist îi poartă numele.
După lovitura de stat militară din 12 septembrie 1980, Erdoğan a decis să se ocupe de politică.
În 1977 a cunoscut-o pe Emine Gulbaran (născută în 1955 în Siirt) și la 4 iulie 1979 s-a căsătorit cu ea. Au doi fii (Ahmet Burak și Necmetin Bilal) și două fiice (Esra și Sümeyye).
* 1954: Ernst August, Prinț de Hanovra, Duce de Brunswick și Lüneburg(Ernst August Albert Paul Otto Rupprecht Oskar Berthold Friedrich-Ferdinand Christian-Ludwig Prinz von Hannover Herzog zu Braunschweig und Lüneburg Königlicher Prinz von Großbritannien und Irland;[2] n. 26 februarie 1954) este șeful casei de Hanovra[3][4], o ramură mai tânără a Casei de Welf, și pretendent la tronul fostului regat de Hanovra și a ducatului de Brunswick. Este al treilea soț al Prințesei Caroline de Monaco, sora Prințului Albert al II-lea de Monaco. Are o avere estimată în 2010 la 5 miliarde £
Ernst August s-a născut la Hanovra, fiind fiul cel mare al lui Ernest Augustus al IV-lea, Prinț de Hanovra (1914–1987) și al primei lui soții, Prințesa Ortrud de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (1925–1980). A fost botezat Ernst August Albert Paul Otto Rupprecht Oskar Berthold Friedrich-Ferdinand Christian-Ludwig.[1] Ca moștenitor pe linie masculină al regelui George al V-lea de Hanovra (și deci descendent al regelui George al III-lea al Marii Britanii) Ernst August este șeful Casei de Hanovra.
Titlul de Prinț al Marii Britanii și Irlandei a fost acordat ad personamtatălui său și fraților tatălui său de către regele George al V-lea al Regatului Unit la 17 iunie 1914.[6] Tatăl său a fost deposedat de acest titlu prin Actul de la 30 noiembrie 1917 emis de regele George al V-lea.[7]
La 29 august 1931, bunicul său Ernest Augustus, Duce de Brunswick, ca șef al Casei de Hanovra, a declarat reluarea formală, pentru sine și urmașii săi dinastici, de utilizare a fostului său titlu princiar britanic ca al doilea titlu pretins.[8]
Ernst August este, de asemenea, strănepot al ultimului împărat german Wilhelm al II-lea. Până la căsătoria cu Prințesa Caroline, a fost al 385-lea în ordinea succesiunii la tronul britanic. După căsătoria cu Caroline, care este romano-catolică, a fost exclus din ordinea succesiunii până în 2015, când s-a modificat legea succesiunii la tronul britanic, permițându-le persoanelor căsătorite cu romano-catolici să rămână în ordinea succesiunii. Copiii lui sunt de asemenea în ordinea succesiunii la tronul britanic, nefiind catolici.
De asemenea, Ernst August este nepot de soră al Fredericăi de Hanovra(1917–1981), Regina Greciei, și deci văr primar cu Constantin al II-lea al Greciei și cu sora acestuia, Regina Sofía a Spaniei.
Ernst August s-a căsătorit de două ori:
  • în 1981 cu Chantal Hochuli (n. 2 iunie 1955 la Zürich). Au divorțat în 1997. Au doi fii:
  • în 1999 cu Prințesa Caroline de Monaco, care era însărcinată la vremea respectivă cu fiica lor:
    • Prințesa Alexandra Charlotte Ulrike Maryam Virginia (n. 20 iulie 1999)
În septembrie 2009 s-a scris în presa franceză și engleză că Ernst August s-a despărțit de soția sa Caroline, care s-a întors la Monaco
·         1955: Virgil Popescu, compozitor român

·         1958: Michel Houellebecq, scriitor francez
·         1961 - S-a născut John Jon (John Andrew Foster), vocalist britanic (Bronski Beat).
·         1962: Elena Cârstea, compozitoare, textieră și interpretă româncă de muzică ușoară

 * 1962: Liviu Nedelcu (n. 26 februarie 1962, Petrești, Bacău) este un pictor român contemporan.
Liviu Nedelcu s-a născut pe 26 februarie 1962 în localitatea Petrești, județul Bacău. În anul 1985, a absolvit Facultatea de Arte din Iași, secția pictură, clasa profesorului Dan Hatmanu. În anul 2006, obține titlul de doctor în arte vizuale al Universității de Vest Timișoara.
- 2016, Muzeul Național al Salutului „Dimitrie Gusti”, Sala Focșa, București - 2016, Galeriile de Artă Focșani - 2014, Muzeul Național de Artă al Moldovei - 2013, Galeriile Căminul Artei – București; - 2012, Muzeul de Artă Vizuală, Galați, Galeriile de Artă, Focșani - 2011, Focșani, Galeriile de Artă - 2010, Focșani, Galeriile de Artă; Galeriile Căminul artei, București; Muzeul de artă, Bacău - 2009, Muzeul Vrancei - 2008, Muzeul Vrancei - Focșani; Galeria Alianța artelor - Cluj - 2006, Galeriile Senso – București - 2006, Muzeul Mixt - Tecuci - 2005, Focșani, Galeriile de Artă - 2003, ART point-Gallery-București - 2003, Focșani, Galeriile de Artă - 2002, Focșani, Galeriile de Artă - 2002, Galeriile de Artă Cupola- Iași - 2002, Centrul Cultural Internațional George Apostu - Bacău - 2002, Muzeul de Artă, Bacău - 2000, 2001, Focșani, Galeriile de Artă - 1998, București - Muzeul Național Literaturii Române - 1997, Bacău - Galeriile de Artă - 1997, Focșani - Galeriile de Artă - 1986, 1987, 1989,1990,1993, Focșani, Galeriile de Artă
Constantin Prut: „Pictorul dezvoltă un bogat evantai de procedee plastice, adaptate comunicării unor urgențe ale orizontului profund și, în același timp, unui proiect conceptual care răspunde unor exigențe culturale pe care și le asumă. Existența unui nivel profund al senzației, care poate atinge uneori intensități expresioniste, este vizibilă în tușele spontane, în accentele cromatice care însoțesc conturarea formei. Astfel de accente nu au de cele mai multe ori un rol constructiv direct, ci privesc doar o descărcare energetică, susținând un discurs care se desfășoară în paralel cu construcția figurativă. Această structură figurativă poate viza un sistem de trimiteri cu caracter istoric sau se concentrează asupra unor evocări autobiografice. Câteodată, discursul pur pictural este dublat de inscripții, titluri, numele unor personaje, fragmente de gânduri, ceea ce amplifică și adâncește elaborarea conceptuală a tabloului.”[1]
Alexandra Titu: „Ciclul Abstract, căruia i-a integrat și lucrări din subciclul Cuiburi aduce în pictura lui Liviu Nedelcu un plus remarcabil de concretețe materială, o densitate a traseului cromatic la care participă atât consistența suportului pigmentar, cât și intensitatea- armonică - a culorii. Raporturile între tonurile de roșu, tonurile de albastru, secondate de alb, sunt uneori extinse pe suprafețe ample în economia compoziției, și de trasee de un negru intens, și la care participă uneori și alte culori verde, orange, galben, brunuri calde. Dinamismul gestual susține o tramă narativă la fel de consistentă, deși lipsită de suportul explicit al unei „istorii”, confruntarea, continuitatea dintre mișcarea energic-deschisă, angajând spațiul, și nuclee care convertesc această mișcare, uneori curbilinie spre o circularitate aproape închisă, cu tensiuni de tridimensionalitate (cuiburile, sau simple aluzii la nod sau centru) generând, un centru spațial și de condensare temporală
·         1963 - S-a născut Bernie Bremond, saxofonist şi vocalist australian (Johnny Diesel & The Injectors).
* 1967: Kazuyoshi Miura (n. 26 februarie 1967) este un fotbalist japonez.
·         1973: ATB, pe numele său real André Tanneberger (n. 26 februarie 1973, Freiberg, Saxonia, Germania) este un DJ german, muzician și producător de muzică trance, dance, chill out. Conform revistei de specialitate din lumea DJ-ilor, DJ Magazine, ATB se afla pe locul 11 în 2009 și 2010[3], iar în 2011 s-a poziționat pe locul 15 în același top,[4] și pe locul 1 în topul celor mai buni DJ ai momentului conform "The DJ List"
* 1974: Sébastien Loeb (Pronunție în franceză: /sebastjɛ̃ lœb/; n. 26 februarie 1974) este un pilot francez de raliuri și curse. El a evoluat pentru Citroën World Rally Echipa în Campionatul Mondial de Raliuri (WRC) și e cel mai de succes pilot din istoria WRC, câștigând campionatul mondial de un număr record de nouă ori consecutiv. El deține o serie de alte câteva recorduri WRC, printre care cele mai multe victorii, cele mai multe finișuri pe podium și cele mai multe puncte.
* 1974: Irina Vlah (n. 26 februarie 1974, Comrat) este o politiciană și juristă din Republica Moldova, care din 15 aprilie 2015 îndeplinește funcția de guvernator (bașcan) al UTA Găgăuzia (Gagauz-Yeri). Ea este prima femeie care a juns în funcția de bașcan al autonomiei găgăuze.[2]
Irina Vlah a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova începând cu anul 2005, fiind aleasă de fiecare dată pe listele Partidului Comuniștilor.
* 1977: James Wan (n. 26 februarie 1977)[2] este un regizor, scenarist și producător de film australian.[3]
Wan este cunoscut pentru regizarea filmului horror Puzzle mortal (2004) și pentru crearea marionetei Billy din franciză. De asemenea, el a regizat Liniște mortală și Condamnare la moarte (ambele în 2007), Insidios(2011), Trăind printre demoni și Insidious: Capitolul 2 (ambele în 2013), Furios și iute 7 (2015), Trăind printre demoni 2 (2016) și Aquaman(2018).
* 1979: Radu Doicaru (n. 22 februarie 1979, Mangalia) este un jucător de fotbalromân care evoluează la clubul Callatis Mangalia.
* 1980: Júlio César da Silva e Souza (n. 26 februarie 1980 în Itaguaí) este un fotbalist brazilian care evoluează la clubul de fotbal Gaziantepspor.
* 1981: Miguel Tavares Veigna Pina (n. 26 februarie 1981, Lisabona, Portugalia), cunoscut ca Miguel este un fotbalist portughez care în prezent este liber de contract.
* 1982: Li Na (n. 26 februarie 1982, Wuhan, China) este o jucătoare profesionistă de tenis din Asia,fost număr 2 în Clasament WTA.
* 1982: Nathaniel Joseph „Nate” Ruess (n. 26 februarie 1982) este un cântăreț și cantautor american. Este vocalistul trupei Fun
* 1983: Képler Laveran Lima Ferreira (n. 26 februarie 1983, Maceió, Brazilia), cunoscut ca Pepe, este un fotbalist portughez, care joacă pe post de fundaș central.
* 1984: Sheyi Emmanuel Adebayor (născut 26 februarie 1984) este un jucător de fotbal născut în Togo, din părinți nigerieni, care joacă pentru İstanbul Bașakșehir FK și Echipa națională de fotbal a Togoului
* 1984: Beren Saat Doğulu (n. 26 februarie 1984), este o actriță din Turcia.
Beren Saat a trăit în Ankara până la rolul ei din Türkiyenin Yildizlari. Mai târziu, s-a mutat la Istanbul cu mama ei. Are un frate mai mare. Vorbește atât engleza cât și spaniola. În timpul liber, îi place să joace tenis sau să danseze.[1] La 29 iulie 2014, s-a căsătorit cu cântărețul turc Kenan Doğulu în Los Angeles.
·         1985: Sanya Richards, atletă americană
* 1985: Fernando Llorente Torres (în spaniolă [ferˈnando ʎoˈɾente ˈtores]; n. 25 februarie 1985) este un jucător de fotbal spaniol legitimat la echipa Tottenham Hotspur din Premier League. Acționează pe postul de atacant.
* 1986: Ignacio "Nacho" Monreal Eraso (pronunție în spaniolă: /ˈnatʃo monreˈal eˈɾaso/; n. 26 februarie 1986) este un fotbalist spaniol care evoluează la Arsenal în Premier League și la echipa națională de fotbal a Spaniei, pe poziția de fundaș.
* 1986: Georg Niedermeier (n. 26 februarie 1986, München) este un fotbalistgerman.
* 1986: Paul Cătălin Tincu (n. 26 februarie 1986) este un jucător de fotbal româncare este liber de contract.
* 1988: Olga Calpajiu, cunoscută și sub numele de Olga Kent (n. 26 februarie1988, Tighina, RSS Moldovenească) este un fotomodel și actrițămoldoveană,[1][2] cunoscută mai ales în rândul publicului italian pentru rolul Galinei în serialul Vacanze di Natale a Cortina (2011).
* 1989: Gabriel Antoine Obertan (n. 26 februarie 1989, Pantin, Franța) este un fotbalist aflat liber de contract.
* 1989: Alba Rico Navarro (născută pe 26 februarie 1989, în Elda, Alicante) este o actriță și cântăreață spaniolă. Ea este cunoscută pentru rolul Naty din serialul Disney „Violetta”. Este împreună cu un artist din Violetta (Fagundo Gambande=Maxi).
Și-a început cariera de actriță la vârsta de 14 ani. În Spania, a jucat în numeroase piese de teatru, inclusiv în La gasolinera, pentru care a fost recompensată cu titlul de cea mai bună actriță la festivalul Alegria din 2010
* 1991: Marie-Florence Candassamy (n. 26 februarie 1991, Franța) este o scrimeră franceză specializată pe spadă, vicecampioană europeană la individual în 2014 și pe echipe în 2016
* 1993: .Jesé Rodríguez Ruiz (n. 26 februarie 1993), cunoscut simplu ca Jesé (pronunție în spaniolă: /xeˈse/), este un fotbalist spaniol care evoluează la Paris Saint-Germain pe poziția de atacant, momentan împrumutat clubului Stoke City FC.
* 1996: Malcom Filipe Silva de Oliveira (n. 26 februarie 1996, São Paulo) este un fotbalist brazilian care evoluează la clubul FC Barcelona, pe postul de atacant.



Decese

·         420 – Moare sfantul Porfirie  (nascut in anul 353 la Tessalonic – decedat in anul 420). A fost episcop in Gaza si Palestina. Este un sfant crestin sarbatorit in 26 februarie.
·         724 – A murit califul Yazid bin Abd al-Malik (Yazid al II- lea, n. 687). A  fost  al nouălea calif  Umayyad. Potrivit istoricului persan medieval Muhammad ibn al-Tabari Jarir, Yazid a venit la putere  la moartea lui Umar al II- lea  la 10 februarie 720 si a ramas pe tron panain anul 724 cand a murit de tuberculoza. A fost succedat de fratele sau Hišām.
·         738 – A murit Sfântul Ioan de Dailam, calugar creștin nestorian, fondator al  mai multor  mănăstiri din Mesopotamia și Persia.
·         1561: Jorge de Montemayor, scriitor spaniol
* 1625: Anna Vasa a Suediein (poloneză Anna Wazówna; 17 mai 1568 – 26 februarie 1625) a fost o prințesă suedeză și poloneză. A fost fiica regelui Ioan al III-lea al Suediei și a reginei Catherine Jagellon. A avut o relație apropiată cu fratele ei, Sigismund al III-lea Vasa, rege al Poloniei (1587–1632) și rege al Suediei (1592–99). Crescută în religia catolică, Anna s-a convertit la luteranism în 1584, lucru care a transformat-o într-o mireasă neeligibilă pentru regalitatea europeană catolică și a rămas necăsătorită.
Anna a fost al doilea copil, și cel mai mic al Ducelui Ioan al Finlandei și a Catherinei Jagellon, sora regelui Sigismund al II-lea August. S-a născut la Eskilstuna imediat după ce familia ei a fost eliberată din captivitate. Tatăl ei a urcat pe tronul Suediei în 1569 sub numele de Ioan al III-lea. La fel ca și fratele ei Sigismund, Anna a fost crescută în religia catolică de către mama lor.[1]
În 1577 s-a discutat despre aranjarea unei căsătorii între Anna și un arhiduce austriac, ori Matia ori Maximilian al II-lea, însă planul a devenit imposibil după convertirea ei la un an după decesul mamei sale. Potrivit tradiției, convertirea a fost inspirată în 1583 când mama ei aflată pe patul de moarte și care se temea de Purgatoriu, a fost mângâiată de duhovnicul ei iezuit care a asigurat-o că purgatoriul nu există și că era folosit doar pentru a-i avertiza pe oamenii obișnuiți și simplii la minte. Regina l-a îndepărtat pe iezuit însă Annei i-a displăcut falsitatea romano-catolicismului.
După moartea mamei sale, mătușa maternă regina Anna Jagiellon a sugerat ca ea să fie trimisă în Polonia pentru a fi crescută acolo dar a fost refuzată de Ioan al III-lea. Ea a avut propria ei curte, supravegheată de fosta doamnă de onoare a mamei sale, Karin Gyllenstierna.
În 1587, când ea avea 19 ani, fratele ei Sigismund a fost ales rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei sub numele de Sigismund al III-lea. Mătușa ei a repetat invitația pentru Anna și de data asta tatăl ei și-a dat acordul de dragul lui Sigismund. Anna a plecat cu Sigismund în Polonia la 12 septembrie 1587 și a fost prezentă la încoronare. În timpul șederii la curtea poloneză a fost privită negativ prin celebrarea maselor luterane la curtea ei.[1]

Anna Vasa a Suediei
În 1589 Anna l-a însoțit pe Sigismund la întâlnirea cu tatăl lor la Reval, în Estonia suedeză. Ea a fost prezentă în timpul sesiunilor furtunoase ale Riksråd, unde regele Ioan a insistat ca Sigismund să abdice de la tronul polonez și să se întoarcă în Suedia. Consilierii suedezi au protestat la această idee și furios Ioan a promis să-i persecute.[1] Erik Sparre i-a cerut Annei să intervină ca mediator și să-l calmeze pe tatăl ei.[1] În timp ce Sigismund s-a întors în Polonia, Anna și-a urmat tatăl în Suedia, unde și-a petrecut următorii trei ani.
În 1592, Anna a revenit în Polonia pentru a participa la nunta fratele ei cu Anne de Austria. Anna Vasa nu era plîcută de curtea poloneză din cauza religiei ei și a influenței asupra regelui Sigismund; a fost bînuită că a sprijinit planul tatălui ei, plan care a eșuat, de a aranja o căsătorie protestantă pentru Sigismund cu Christina de Holstein-Gottorp.[1] Arhiepiscopul a fost atât de provocat de religia ei luterană că i-a amenințat pe Anna și Sigismund cu excomunicarea. Cumnata ei Anne de Austria a împiedicat orice persecuție în acest sens.[1] În iulie 1593 ea și-a ținut noua nepoată, Anna Maria, la botez.
Cardinalul Andrew Báthory a propus o căsătorie a ei cu Prințul Transilvaniei. Totuși, Anna s-a logodit cu vărul primar al tatălui ei, contele Gustav Brahe, fiul lui Per Brahe cel Bătrân și viitor general al Poloniei.[1] El fusese crescut la curtea regală iar ea se îndrăgostise de el de copil. Cuplul s-ar fi întâlnit în casa surorii lui Brahe.[1] S-a spus că Brahe plănuia să obțină tronul prin căsătoria cu Anna.[1] În 1589, Brahe a venit în Polonia, fratele ei Sigismund nefiind împotriva ideii căsătoriei. Deși nu era cea mai dorită căsătorie, Anna a respins alți pretendenți. Timpul a trecut fără ca o căsătorie să aibă loc. Nici o explicație nu a fost găsită în sursele istorice.
În noiembrie 1592, fratele ei Sigismund a urcat pe tronul Suediei după moartea tatălui lor. În septembrie 1593 Anna s-a întors în Suedia alături de fratele ei, regele Sigismund, și cumnata ei, regina Anne. A fost privită cu neîncredere de trimisul papal Germanico Malaspina.[1] În timpul revoltei scandaloase dintre catolici și protestanți în timpul serviciului de inmormantare al muzicianului polonez Sowka la Riddarholmskyrkan în noiembrie 1593, propriul ei preot Olaus Simonis a participat de partea protestantă. În februarie 1594, când Anna și-a vizitat unchiul Carol, Duce de Södermanland, la Uppsala, au participat la predica anti-catolică a lui Ericus Schepperus.[1] Sigismund avea planuri de a o face pe Anna regentă în Suedia în timpul șederii sale în Polonia, totuși planul a fost respins de Ducele Carol, care a reușit Consililul să-l numească pe el.
În 1594, Sigismund s-a întors în Polonia în timp ce Anna a rămas în Suedia. După înfrângerea lui Sigismund în Bătălia de la Stångebro în 1598, ea a părăsit Suedia pentru Polonia, unde și-a petrecut restul vieții.
* 1666: 
·         1723: Thomas d'Urfey, scriitor englez (n. 1653)
·         1834 - A murit Alois (Aloys) Senefelder, inventatorul german al procedeului „litografiere” (1796) (n.06.11.1771).
·         1857 - A murit scriitorul german Joseph von Eisendorff (n.10.03.1788).
·         1918: Pietro Blaserna, matematician și fizician italian (n. 1836)
·         1927 - A murit Cristache Ciolac, lăutar român (n.1870).

·         1931: Otto Wallach, chimist german, laureat al Premiului Nobel (n. 1847)
* 1933: Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei (rusă Александр Михайлович Aleksandr Mihailovits) (13 aprilie 1866 – 26 februarie 1933) a fost membru al familiei imperiale ruse, ofițer naval, autor, explorator, cumnat al Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei.
Marele Duce Alexandru s-a născut la Tbilisi, Georgia. Tatăl lui Alexandru era Marele Duce Mihail Nicolaievici, care era fiul cel mic al ȚaruluiNicolae I al Rusiei iar mama sa era Marea Ducesă Olga Feodorovna (Cecily de Baden). Prin mama sa, Marele Duce Alexandru era strănepot al regelui Gustav al IV-lea Adolf al Suediei, ultimul suedez Mare Duce al Finlandei. În familie era cunoscut sub numele de "Sandro".
Marele Duce Alexandru a fost ofițer naval. În tinerețe a vizitat Japonia și imperiul Braziliei în numele impereiului rus.

Sandro și Xenia la Balul Mascat din 1894.
S-a căsătorit cu verișoara sa primară Marea Ducesă Xenia Alexandrovna, fiica cea mare a Țarului Alexandru al III-leala 6 august/25 iulie (stil vechi) 1894. După Revoluția rusă din 1917, el și familia lui împreună cu împărăteasa-mamă au fost salvați din Crimeea și îmbarcați pe nava britanică Marlborough.
Alexandru a trăit la Paris și și-a scris memoriile, Once a Grand Duke publicate în 1933. De asemenea, el și-a petrecut timpul ca oaspete al viitorului împărat etiopian Ras Tafaro. A vorbit de ce a fost invitat îb Etiopia în continuarea biografiei sale, Always a Grand Duke.
A murit la 26 februarie 1933 la Roquebrune, Franța. Soția sa Xenia a murit la Hampton Court Palace în 1960.
Împreună Alexandru și Xenia au avut șapte copii:
·         1940 – A murit Nicolae Tonitza, pictor, grafician şi critic de artă român; (n.1886).




 * 1959: Prințesa Alexandra, a 2-a Ducesă de Fife (Alexandra Victoria Alberta Edwina Louise; 17 mai 1891 – 26 februarie 1959) a fost membră a familiei regale britanice, nepoată a regelui Eduard al VII-lea. Alexandra și sora ei mai mică, Maud au fost singurele nepoate pe linie feminină ale unui suveran britanic care au primit titlul de "prințesă a Marii Britanii și a Irlandei de Nord".

Prințesa Alexandra, ca. 1910.
Tatăl Alexandrei a fost Alexander Duff, Duce de Fife, fiul lui James Duff, al 5-lea Conde de Fife și a soției lui, Lady Agnes Hay. La două zile după căsătoria cu Louise, Prințesă Regală în 1889, fiica Prințului de Wales (mai târziu regele Eduard al VII-lea), a fost numit Duce de Fife și marchiz de Macduff.
Alexandra s-a născut la East Sheen Lodge, Richmond la 17 mai 1891. În momentul nașterii sale era a cincea în linia de succesiune la tronul britanic. Alexandra și sora sa au fost un caz unic printre prințesele britanice; ambele erau descendente atât a regelui William al IV-lea (prin metresa sa Dorothy Jordan) cât și a nepoatei lui William, regina Victoria, care i-a succedat deoarece acesta nu a avut moștenitori legitimi.
La 5 noiembrie 1905, regele Eduard al VII-lea a declarat-o pe mama ei Prințesă Regală. A ordonat ca nepoatele sale, Lady Alexandra Duff și Lady Maud Duff să devină Prințese al Marii Britanii și Irlandei și să urmeze ca rang imediat după membrii familiei regale. Prințesele au deținut titlul și rangul nu de la tatăl lor, Ducele, ci din voința regelui (bunicul lor).
În jurul anului 1910, s-a logodit în secret cu Prințul Christopher al Greciei, fiu al regelui George I al Greciei și al reginei Olga Constantinovna a Rusiei. Logodna s-a sfârșit când părinții au aflat de legătură; tatăl Prințului Christopher era fratele mai mic al bunicii materne a Prințesei Alexandra.
La 22 ianuarie 1912, tatăl Alexandrei a murit iar ea i-a succedat la conducerea Ducatului devenind Ducesă de Fife și Contesă de Macduff.

Prințesa Arthur de Connaught împreună cu singurul ei copil, Alastair.
La 15 octombrie 1913, Prințesa Alexandra s-a căsătorit cu Prințul Arthur de Connaught la Palatul St. James din Londra. Prințul Arthur de Connaught era singurul fiu al Prințului Arthur, Duce de Connaught și Strathearn, care era al treilea fiu al reginei Victoria și deci fratele mai mic al regelui Eduard al VII-lea. Cei doi tineri erau verișori primari.
În timpul Primului Război Mondial, Prințesa Arthur de Connaught a servit ca soră medicală la spitalul St. Mary din Paddington. Când Prințul a fost numit Guvernator-General al Uniunii Africii de Sud în 1920, și-a acompaniat soțul la Pretoria și a lucrat la spitalele locale. După ce cuplul s-a întors în Marea Britanie, ea a continuat cu îndatoririle regale și cu munca de caritate.
Alexandra a murit la casa ei din Londra în 1959. Cum singurul ei fiu a murit în 1943, Ducatul de Fife a trecut nepotului ei, James James George Alexander Bannerman Carnegie, singurul fiu al surorii sale, Prințesa Maud, Contesă de Southesk
·         1962 - A murit istoricul Silviu Dragomir, membru al Academiei Române (n.13.03.1888).

·         1969 – A murit psihiatrul german Karl Jaspers; (n. 1883). Karl Theodor Jaspers (n. 23 februarie, 1883), a fost un filozof și un psihiatru german, care a avut o influență majoră asupra teologiei, psihiatriei și filozofiei moderne.
·         1971 – A murit marele actor francez de comedie Fernandel (Fernand Joseph Désiré Contandin); (n.8 mai 1903).
·         1974: Tivadar Ács, scriitor, jurnalist și istoric maghiar (n. 1901)
·         1982 - A murit regizorul japonez de film Tienosuke Kinugasa, laureat al Premiului Oscar în anul 1954 (n.01.01.1896).
·         1991: Dimitrie Ioan Mangeron, matematician român, membru corespondent (1990) al Academiei Române (n. 1906)

·         1999 – A murit istoricul român Cristian Popişteanu. Cristian Popişteanu  s -a născut la 25 decembrie 1932, în Bucureşti. A absolvit în 1959 Institutul de Relaţii Internaţionale din Bucureşti. În 1968 şi-a susţinut doctoratul cu tema „România şi Antanta Balcanică“. A lucrat la Radio România, în redacţia revistei Lumea şi ca redactor la revista Magazin istoric, al cărei redactor şef devine din 1971 pînă în 1999. A fost membru al Asociaţiei Române de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale, al International Association for European Contemporary History (Strasbourg), al Comitetului Naţional Român pentru Studii Sud-Est Europene, al American Historical Association, al International Press Institute (Viena), al Consiliului Euro-Atlantic Român, preşedinte fondator al Fundaţiei Culturale Magazin Istoric şi cofondator al European Association of Historians (Roma). A participat la Congresele Mondiale ale istoricilor de la Bucureşti (1980), Stuttgart (1985), Madrid (1990), Montreal (1995). A fost corespondent de presă la Paris, în timpul evenimentelor din mai 1968, şi la Praga, în august 1968. Dupa Revolutia din 1989  a fost consilier al prim-miniştrilor Petre Roman şi Theodor Stolojan.

·         2000:  Giovanna a Italiei, soția regelui Boris al III-lea al Bulgariei (n. 1907)
·         2013: Naarghita, cântăreață română (n. 1939)





Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Ier Porfirie, episcopul Gazei; Sf Mc Fotini Samarineanca
·         În calendarul romano-catolic: Sf. Alexandru, episcop
·         În calendarul greco-catolic: Sf. Porfiriu, episcop († 420)



ARTE 26 Februarie

INVITAȚIE LA OPERĂ 26 Februarie

Cea mai veche operă:
S. Landi - Sant'Alessio: 



Stefano Landi La Morte di Orfeo,Stubbs:



MUZICĂ 26 Februarie
Jean Moscopol


Betty Hutton (Betty June Thornberg), cântăreaţă americană




Silvio Varviso, dirijor elveţian
Conductor Silvio Varviso, 



Chic Hetti, vocalist american (The Playmates)
The Playmates: 



Lazar Berman, pianist rus




Johnny Cash
Johnny Cash - The Very Best of Johnny Cash (Not Now Music) [Full Album]: 



Paul Cotton, chitarist şi vocalist american (Poco)
Poco: 



Mitch Ryder (William Levise), cântăreţ şi compozitor american (Detroit Wheels)




Bob "Bear" Hite, vocalist şi muzicuţist american (Canned Heat)
Canned Heat: 



Sandie Shaw (Sandra Goodrich), cântăreaţă britanică
SANDIE SHAW 



Jim Crichton, basist, clăpar şi compozitor canadian (Saga)
Saga: 



Michael Bolton, cântăreţ şi compozitor american




Virgil Popescu, compozitor






John Jon (John Andrew Foster), vocalist britanic (Bronski Beat)
Bronski Beat 



Elena Cârstea, compozitoare, textieră și interpretă româncă de muzică ușoară




Bernie Bremond, saxofonist şi vocalist australian (Johnny Diesel & The Injectors)
Johnny Diesel & the Injectors 




Naarghita, cântăreață română de muzică indiană


ÎNREGISTRĂRI NOI:

Murray Perahia plays Bach Concertos BWV 1044, 1050, 971

Werner Jacob spielt Bach


Best Piano Instrumental Music 2018 – Sweet Piano Love Song Listen & Feel, Relax, Sleep, Spa, Healing


ARPA MARAVILLOSA PARA RELAJARSE. Selección de Cecil González


VENEZUELA Y SU MUSICA TRADICIONAL - INSTRUMENTAL Selección de Cecil González





POEZIE 26 Februarie

Victor Hugo

Când intră copilaşul...
Când intră copilaşul e râs şi bucurie
Şi dulcea lui privire se oglindeşte vie
          În ochii tuturor.
Şi cea mai tristă frunte şi mai împovărată
Se descreţeşte, pruncul curat când se arată
          Zâmbind gânguritor.

De-i primăvara-n floare sau de-i noiembrie-afară -
Şi ne-ncălzim cu toţii la flacăra sprinţară
          În sobă scăpărând,
Copilu-aduce viaţa cu el, ne luminează
Şi-l alintăm şi râdem, iar mama-l priveghează
          Cum calcă, tremurând.

Ades privind în sobă al flăcării răsuflet
Vorbim de cer, de ţară, poeţi, sau de vreun suflet
          Ce-şi nalţă ruga sus.
Când intră el, adio şi patrie, şi slavă
Şi toţi poeţii lumii! Şi vorba noastră gravă
          Zâmbind, i s-a supus.

O, dacă aurora, când noi visăm în noapte
Şi ascultăm cum unda prin trestii plânge-n şoapte
          Şi-aprinde-al ei fanar,
Lumina ei deodată deşteaptă vii fanfare
De clopote şi păsări ţâşnesc din zare-n zare
          Pe-al câmpului chenar.

Tu, prunc, eşti aurora, iar sufletul meu parcă
E-un câmp cu flori ce-n viaţă să-şi dăruie încearcă
          Miresmele lui vii;
Sunt codrul, ale cărui crengi sumbre noduroase,
Ţi-mpărtăşesc doar ţie dulci murmure duioase
          Şi raze aurii.

Frumoşii-ţi ochi, cu-atâtea lumini suave, sfinte,
Mânuţa ta curată şi veselă, cuminte,
          Nu ştiu să facă rău;
N-ai bălăcit în mâlul lumescului coclaur
Copil bălai, sfânt înger frumos, un nimb de aur
          Purtând pe capul tău!

Eşti, printre noi, columba tronând pe arca sfântă;
Picioru-ţi încă tânăr, prin ţărnă nu se-mplântă.
          Porţi aripi de azur;
Întreaga lume-ţi pare că e-o-ntrebare vană,
În trup şi-n suflet totul e fără de prihană.
          Nimic nu ai impur!

Cât de frumos e pruncul zâmbind cu voie bună;
În buna lui credinţă vrea parcă tot să-ţi spună
          Prin lacrimile lui.
Uimit, privirea dulce în jurul lui rotindu-şi
Şi sufletul lui fraged, şi gura dăruindu-şi
          În sărutări, oricui.

Prieteni, fraţi şi înşişi duşmani fără tăgadă
Fereşte-i pretutindeni în viaţă să nu vadă.
          O, domne sfânt şi viu
Nici cuib fără de păsări, nici stup făr’ de albine
Nici vară fără pajişti cu roşii flori, divine.
          Şi nici cămin pustiu.

În româneşte de Lazăr Iliescu

Din volumul „Frunze de toamna”, 1831


Surpa-n al mării aprig val...
Surpa-n al mării aprig val
Un izvoraş, din stânci semeţe.
Oceanul – navelor fatal –
Îi zise: „Ce vrei, plângăreţe?”

Furtună, groază-mi sunt de-un neam
Şi scapăt unde-ncepe cerul.
Imens sunt, ce nevoie am
De-un d-al-de tine, prichindelul?”

Şi-a zis izvoru-nspre titan:
„Îţi dau – neglorios, tăcut –
Doar ce-ţi lipseşte  - vast ocean –
Un pic de apă de băut!”

În româneşte de Tudor George

Din volumul „Contemplaţiile” , 1856


Dojană

Căţeaua mea, neîndoielnic, la minte e destul de-ntreagă.
Ne-ntorceam. Ea, spre mângâiere, sub mâna-mi capul gros şi-l bagă.
Are, se vede, presimţirea c-o s-o mustrez. Tace chitic.
O trag oleacă de ureche. Mă uit urât la ea şi-i zic:
– De ce te porţi urât, frumoaso, făcându-mă de râs în lume?
Când te dedai la fapte rele pe care le consideri glume?
Alergi, te zbengui, latri, urli, te tăvăleşti printre boscheţi
Şi nu o dată bagi copiii şi câinii lor în sperieţi.
Nu-ţi iese un cocoş în cale să nu scoţi sufletul din el
De-mi vine în pământ să intru când te comporţi în acest fel.
Îmi e ruşine, zău, de oameni, deşi, ştiu, ai şi calităţi:
Credinţa şi deşteptăciunea de ce nu vrei să le arăţi?
Afectuoasă, rezervată, aşa cum eşti acum acasă
Aş vrea să fii şi la plimbare, când brusc devii capricioasă!


Poetul Constant Tonegaru

Biografie
Fiul unui ofiter de marina, poet veleitar.

Studii liceale neterminate. 

Lucrator la Directia Generala PTT, Oficiul liniilor Bucuresti I (1939-1943). Pus in disponibilitate din ratiuni bugetare, e functionar diurnist dactilograf la Ministerul Culturii Nationale si al Cultelor. Duce o viata boema. Dupa debutul din ziarul Expresul din Braila (1942), colaboreaza la Bacaul, Preocupari literare, Kalende, Revista "Cercului literar", Caiet de poezie (suplimentul Revistei Fundatiilor Regale). In 1945, i se decerneaza Premiul scriitorilor tineri al Fundatiilor Regale. Singurul voi. antum: Plantatii (1945); in 1969, B. Cioculescu ingrijeste si publica o cuprinzatoare ed. postuma a versurilor lui TONEGARU Eseurile si art. au ramas risipite in reviste.

T. indica despartirea poeziei interbelice de cea postbelica, fiind in egala masura un continuator si un precursor, un "Per Gynt al poeziei" (Ion Vartic" class="navg">Ion Vartic), cautandu-si identitatea si inventand identitati lirice ce-si vor gasi cristalizarea mai tarziu. Bacovia, Topirceanu, Minules-cu, E. Botta, Nina Casian, L. Dimov, E. Brumaru,M. Sorescu sunt cuprinsi in experientele acestui poet cu o personalitate ce nu se lasa fixata intr-o formula. Gustul auto-proiectiei in tinuturi exotice nu este numai o tema a poeziei lui T., ci si un semn al incapacitatii sale de a se stabili ca prizonier al unui loc sau al unei tendinte. Al. Piru are dreptate sa considere ca ceea ce ii lipseste este aptitudinea de a se lua in serios, dar greseste, poate, crezandu-1 lipsit de inteligenta autoironiei. Dimpotriva, ea este prezenta in cel mai inalt si mai grav grad; o inteligenta ironica si autoironica atoateaneantizatoare, careia numai faptul vital al exprimarii poetice ii scapa. Dar putem concorda, din nou, cu criticul, cand conchide: "Cine se uita mai de aproape vede ca in dosul vorbariei cu veleitati umoristice se ascunde un poet elegiac de tip minor, cantaret al boemei sale". Poezia lui TONEGARU a ramas, prin disparitia prematura a omului, intr-o ipostaza "pre-tonegariana", daca se poate spune asa. In Pasarea neagra atmosfera de grotesc si ludic a unei imagini de balci, sintaxa "dimoviana" ("Pe panza era zugravit undeva Edgar Poe/O lichea iti vorbea despre el:/ - Edgar Poe? betiv american nascut in cutare si mort in spital, / a fost poate si gangster, /dar precis a redactat Graham s Magazine") este amestecata, imediat, cu versuri de o fluenta minulesciana, dupa cum tot de la poetul Romantelor pentru mai tarziu ar putea veni si sugestia exotica, aici cu un adaos original de ironie: "Duminica oamenii sunt destepti, se plimba pe bulevarde, merg la cinematograf, / cate unii la balci vin sa vada tigri de Bengal/ nascuti captivi la Husi sau Focsani, / si corbul din poema de peste ocean." Sensibilitatea sa poetica provine, mai degraba, din romantism decat din experiente moderne postsimboliste, dar un romantism al unui altfel de eu demiurgic: unul ironic care nu se poate incanta de sine fara sa-si rada de sine, unul descoperindu-si ipostazele demonic-negative. TONEGARU ramane suspendat ironic intre angelic si demonic. Problematica eului in criza morala si existentiala este insa substratul ce unifica poezia sa, o criza neluata insa nici ea foarte in serios, daca il exceptam, intre critici, pe Vladimir Streinu, in recenzia sa la debutul lui TONEGARU in volum: "Noul poet, desi abia in formatie, opune epocii un individualism sumbru, burlesc totodata si, se intelege, fantezist. Poezia sa merge mai intai in sensul protestului liric: protesteaza direct, pe cale de manifest, ca deriziune a stilului vremii, manifest lansat insa din lumea cealalta de spiritul unui revolutionar-poet de la 1789: «Cetateni, /baricadati drumul cu sens unic/si demonstrati omul robot/si insumi semnez, /Eu, /cavaler al ordinului Lancea lui Don Quijote»". Acest spirit este, in primul rand, necontemporan cu formele de viata ale revolutiei la care a participat; revolutionar inalterabil, el si-a pierdut, in loc de umbra, epoca, si de aceea, spirit cazut deodata din ascensiunea la cer, isi denunta identitatea: "dar de atata navigatie am uitat sa ma recomand. /Sunt Peter Schlemil. Altfel/si intreb respectuos, prescurtat, cu onor, /pe planeta tirania mai trimite oameni la abator?". Poezia lui T., ne asigura tot Vladimir Streinu, irita cenzura vremii si era de natura sa irite orice cenzura politica. Dar protestul poetului nu-si propunea decat sa avertizeze ca "moartea libertatii individuale prin dictatura «sensului unic», adaugata la excesul de masinism este insasi moartea poeziei». Criza morala si existentiala a eului poetic este expresia-ultimatum a unei rele prevestiri. Daca la companionii sai de generatie, Dirnitrie Stelara sau Geo Dumitrescu, protestul lua forma anarhica a boemei in spirit, necristalizandu-se intr-o reala epifanie a luciditatii, la TONEGARU numai formula poetica nu se cristalizeaza, nu si formula spiritului sau. Acesta ramane constant el insusi in impotrivirea la dictaturile posibile ale "sensului unic", impotrivindu-se pana si aceleia mai inefabile a propriei sale personalitati. Refugiile sale in exotic nu mai sunt minulesciene decorativiste pe muchia de cutit a kitsch-ului, ci modalitati de aparare a fiintei morale si a eului poetic intr-un climat neprielnic, modalitati, in ultima instanta amenintate: "O problematica individuala de intemnitat comanda din adanc, pentru intaia data mai real in lirica noastra, aceasta aspiratie, in evantai planetar, la exotism, la libertatea personala" (Vladimir Streinu). Concluziile acestui critic ce asista la nasterea poetului sunt si ele de o rara acuitate: "In masura in care exista, lirismul exotic e numai mijlocul instinctului de libertate de a se celebra". Interesant este ca, mai tarziu, conotatiile protestatare ale acestei poezii premonitorii au decazut in ochii criticii. Chiar daca redescoperirea poetului, la sfarsitul deceniului sapte, a fermecat prin tonalitatea inca proaspata a frondei, el va fi receptat mai ales intr-un plan pur estetic, fie in sensul simbologiei sale acvatic-astrale (identificata de acelasi Vladimir Streinu), fie in sensul pozitiei sale de tranzit intre doua epoci lirice. Eugen Simion face sinteza acestor interpretari, inventariind temele, motivele si procedele retorice ale poeziei lui T., polemizand discret cu ideea "caracterului cosmic al inspiratiei" sale (sustinuta de Vladimir Streinu, de asemenea). "Dar C. Tonegaru, ca toti poetii trecuti prin cura de dezintoxicare lirica a avangardismului, arata suspiciunea cea mai mare fata de mitologiile existente si supune in chip constant universul unui proces de desacralizare. Cand luna, insingurarea, moartea si alte simboluri romantice intra in raza fanteziei lui, tendinta este de a le persifla, traducand adesea sublimul si tragicul in viziuni umoresti". Altminteri, inventarul este riguros: poet de tranzitie pe care poeticul il fascineaza la fel de mult ca si ironizarea sa ("Poezia lui are inca inima), poet al metamorfozei, instabil, preferand si in imagistica registrul fluid (ceata, negura, aburul, fumul), poet al reveriilor exotice ("un matein, un adevarat Pantazi al generatiei lui"), maritime si astrale ("Faptul inedit este ca poetul pastreaza si in aceste clipe de expansiune planetara o ironie cordiala ce-1 fereste sa intarzie in patetism. Poemul are atunci mai multe tonalitati si autorul zburda pe deasupra ritmurilor, facand felurite gesturi comice"), precursor al unor aspecte semnificative ale liricii de azi (anatomismul nichitastanescian, metafizicul derizoriu sorescian, viziunile oniriste dimoviene etc). Nici un critic de azi nu a depasit aceasta faza a interpretarii pentru a propune un sens al viziunilor tone-gariene ca totalitate. Vladimir Streinu propunea sensul protestului unei libertati personale ce se simtea amenintata. Gandul criticului era insa prea conjunctural, lasand sa-i scape o nota esentiala, anistorica, a acestui lirism de fronda care mai tarziu, de asemenea neinteles, va cunoaste o resurectie in cateva volume ale lui Mircea Dinescu. In "neseriozitatea" lui organica, lirismul lui TONEGARU anunta o criza a poeziei insasi, nepregatita sa-si asume tragicul conditiei umane intr-un secol care, prin razboi, a inclinat brusc spre tragedie. Criza morala si existentiala a eului uman si cea a eului poetic vor cunoaste multa vreme o desincronizare. Intr-un strat, poate nici macar constientizat, al poeziei sale, TONEGARU anunta aceasta situatie. Dupa un avangardist steril sub raportul comunicarii profunde cu omul real, dupa o experienta istorica ce repune in termeni radicali dreptul omului la o conditie umana rationala, poezia lui TONEGARU implica (fara sa fie) o incercare de negare a poeticii traditionale cu alte mijloace decat avangarda, incercare pe care o face cu mijloacele traditiei insa, subminandu-si forta de persuasiune. Un D. Stelara va incerca o solutie mai radicala, consumata insa in viata mai mult inca decat in poezie: solutia martiriului boem. Geo Dumitrescu va renunta in curand la experienta inceputa. Aceasta generatie este, intr-adevar, "pierduta", dar in sensul pierderii, poate, a unei sanse a poeziei: sansa accederii la sentimentul tragic al existentei istorice. 



OPERA

Plantatii, Bucuresti, 1945; Steaua Venerii, ed. ingrijita si prefatata de B. Cioculescu, Bucuresti, 1969.

REFERINTE CRITICEC. Regman, Carti, autori, tendinte, 1967; VI. Streinu, Pagini, I; M. N. Rusu, Utopica, 1969; Al. Piru, Panorama; M. Tomus, in Steaua, nr. 1, 1970; P. Constantinescu, Scrieri, V; I. Serbu, Vitrina cu amintiri, 1973; E. Simion, Scriitori I; I. Vartic, Spectacol interior, 1977; Oct. Soviany, in Echinox, nr. 8-9, 1978; B. Cioculescu, in Romania literara, nr. 1, 1979; idem, in Manuscriptum, nr. 1, 1979; idem, in Viata Romaneasca, nr. 2, 1979; VI. Streinu, Poezie si poeti romani, 1983; M. Mihaies, in Familia, nr. 10, 1983; idem, in Romania literara, nr. 23, 1984; I. Pop, Jocul; Gh. Grigurcu, in Romania literara, nr. 23, 1987; idem, De la Mihai Etninescu..:, I. R. Rosianu, in Cronica, nr. 2, 1997.

Februarie mistic

Din umbra învelita cu vata
pomii în larg
au de sticla câte-o cravata.

Tot mereu gloria, nu stiu cine, 
pe departari si zapezi vag
se aude ca vine.

N-am la îndemâna-un ochian
dar dupa mersul care cuteaza treapta
pe claviaturi la dreapta
trebuie sa fie neaparat un pian.

E însa 13 din luna Februarie, 
domnule Vladimir Streinu, 
nasterea mea când m-a salutat

Luna rosie cum e rubinu'
si de-atunci am ramas
ca vântul prin paduri despuiate
numai glas.

Mult vorbaret strig, scriu, oricum;
deopotriva femeia cu pisica însala, 
durata noastra este o îndoiala, 
caci noi suntem cenuse putina si mult fum.

Cu inima de creta dau îndemn
si unde bat în locuri parasite
lasa viitorimii semn.

Pâna totul ajunge o colina, 
cerul cu gauri de site
presara pe dânsa faina.

Deci mâine, mâine dintr-o pâine voi creste
si-mi voi asculta trilul prin flora
care astazi dospeste.

În scorburi mierea a înghetat cu cea din urma roua, 
ma îndoiesc daca se-ntoarce ora
când Soarele sclipeste ca o potcoava noua.

Mi-aduc vocea sa sterg
numele ce mi l-am scris pe pamânt, 
Februarie e numele meu întreg, 
un cântec subtire, un vânt. 

Femeia cafenie

Femeia pe care la Braila am iubit-o
într-o camera de hotel
purta pantofi verzi din piele de sarpe
si avea nasul turtit. Era o mulatra.
Cum venise aici, habar n-am.
parintii, bunicii purtasera poate odata
în nari un inel.

Gura îi era ca o ventuza.
Sânii fierbinti ca niste pâini.
Ochii tulburi.
Îmi era trupul claviatura pentru dânsa.
Numai mâinile îi erau reci, 
reci de gheata
si degetele cu vârfuri rotunde
alunecau pe mine ca boabe de struguri.

Îmi soptea:
- La Peru mi-a fost amant un spaniol.
La Santa Clava avea plantatii de zahar.
Un altul cu favoriti în U.S.A.
cincizeci de puturi cu petrol la Smakover, 
dar amorul pentru pielea mea cafenie
s-a lichidat cu doua destupari de pistol.

Am iubit la Braila o mulatra.
M-a iubit?...M-a mintit?
Vedea - cine stie - în mine un altul?
Avea sâni fierbinti si mâini reci de gheata.
Era prin noiembrie. Pe Dunare dospea ceata.
În port la lumini de fanare
robii descarcau un vapor de lignit. 

Stradivarius

Cine a batut în noapte lucitoare cuie
sa-si prinda haina plina de lumina?
Pe apa mortii catre sursa lina
viori cu gâtul ridicate suie.
Buna dimineata în struna ta - Cine poate întelege
calatoria cu valuri la subtioara?
Ce lege nestiuta va culege
struna usoara?
Nu vine nimeni nu mai pleaca
si-n asteptare mesterul tâmplar
din cercuri de tulpina mai ciopleste oleaca
pentru auz un proaspat madular.
Ceva cum e antena de albina ori furnica
prin care cugetul de-a dreptul sa patrunda, 
cu vântul sparte la muchii se despica
miezul sa apara tânar frematator de unda.
Tot prin cântare a trecut la pas
prin toamna-vara timp nedefinit
marele - voinicul - contrabas
spre locul calm de odihnit.
Suntem matrozi desprinsi din lumea întreaga
o stea patata cu pamânturi rare, moi, 
face podoaba cu vechi locuri din vetre, de la noi, 
sa înfloreasca pânze, corabia dezleaga. 




TEATRU/FILM 26 Februarie

 Cu Jean Negulesco 

 Biografie
Jean Negulesco(Ioan Negulescu după starea civilă, n. 26 februarie1900, Craiova - d. 18 iulie 1993, Marbella din Spania) a fost un pictor, regizor de film, scenarist și producător de film originar din România.
Talentul pentru artă se arată timpuriu, când tânărul Jean Negulescu, cercetaș voluntar în rândurile Crucii Roșii în timpul Primului Război Mondial, schițează un portret al lui George Enescu. Jean Negulescu se hotărăște să devină pictor atunci când maestrul George Enescu, căruia i-a plăcut desenul, îl cumpără cu un preț ridicat. Cu toate că începuse să ia lecții de pictură la București, tatăl său îl trimite la Paris să studieze economia și artele.
Pentru o vreme frecventează cursurile "Academiei Julian", neglijând însă total științele economice, și, în consecință, nu mai primește bani de acasă. Pentru a-și asigura existența în capitala Franței, muncește seara în restaurante, spălând vasele, în timp ce ziua, copiază operele marilor maeștri în muzee, cópii pe care le vinde ieftin. În acest timp se împrietenește cu unii din artiștii avangardei pariziene precum Brâncuși, Modigliani, Pascin, Soutine și alții.
De asemenea, frecventează cercul dadaiștilor în frunte cu Tristan Tzara, și el originar din România, care exercită o puternică influență asupra picturii sale. În mijlocul anilor douăzeci, se mută în sudul Franței, unde zugrăvește peisajele Rivierei.
În 1927 se căsătorește cu o tânără americană și se mută la New York, unde își organizează o expoziție cu picturile sale. În 1929 divorțează și se stabilește în California. Este un moment hotărâtor în viața sa, căci acum se lansează la Hollywood în lumea filmului, începe să semneze: Negulesco. Scrie scenarii și este asistent de regie la filmele "Captain Blood" și "A Farewell To Arms", acesta din urmă după romanul "Adio arme" al lui Ernest Hemingway. Felul său de a lucra l-a impresionat pe Benjamin Glaser, care-l angajează la studiourile "Paramount Pictures" pentru trei ani, întâi ca scenarist colaborator, apoi ca director adjunct și în sfârșit ca regizor. Regizează primul film de lung metraj, "Singapore Woman"("Femeia din Singapore") pentru studiourile "Warner Brothers" în 1941, dar abia trei ani mai târziu, în 1944, înregistrează un succes remarcabil cu filmul "The Mask of Dimitrios" ("Masca lui Dimitrios"), bazat pe subiectul unui roman de Eric Ambler. În 1948, filmul "Johnny Belinda" are un succes extraordinar, interpreta principală, Jane Wyman primind premiul Oscar ca cea mai bună actriță. Urmează drama "Three Came Home" ("Trei se întorc acasă", 1950) bazat pe un fapt real din timpul războiului, cu Claudette Colbert, comedia "How to Marry a Millionaire" (Cum să te căsătorești cu un milionar) cu Marilyn Monroe, primul film pe ecran lat (Cinemascop), apoi în același sistem de ecran lat filmul "Daddy Long Legs" (1954) cu Fred Astaire. Jean Negulesco intră în studiourile "20th Century-Fox", unde continuă să lucreze până în anul 1970, când realizează ultimele sale filme, "Hello Good-bye" și "The Invincible Six" ("Cei șase invincibili").
Jean Negulesco a fost membru al "Academy of Motion Picture" și a fost distins cu "Silver Tray" de către "International Executive Service Corporation" și cu "The Laurel Award" pentru întreaga sa producție regizorală. A fost membru de onoare în "American-Romanian Academy of Arts and Sciences" și în anul 1983 i s-a decernat Diploma de Onoare a Academiei. În 1984 și-a publicat memoriile sub titlul "Things I Did and Things I Think I Did" ("Lucruri pe care le-am făcut și lucruri pe care cred că le-am făcut"). Jean Negulesco a murit în urma unui atac cardiac la 18 iulie 1993 în Marbella (Spania).
Filmografie:

Cu Alexandru Repan
Biografie
Actorul Alexandru Repan s-a născut la 26 februarie 1940, in Bucureşti, tatal era austriac, mama unguroaica.

Cariera:

A absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universitatii Bucureşti in 1961 si Institutul de Arta Teatrală si Cinematografie in 1965, la clasa profesorilor Mony Ghelerter si Zoe Anghel.

A jucat pe scena Teatrului Barbu Ştefănescu Delavrancea, apoi la Teatrul Nottara. Printre zecile de spectacolele in care a apărut se numără Antigona de Jean Anouilh, Execuţie în direct de Arthur Miller, Richard al III-lea nu se mai face de Matei Vişniec, Special sânge de : Guy Foissy, Vino la pod, iubita mea! (Edmond A’Gwynn), Variaţiuni enigmatice de Eric-Emmanuel Schmitt, Hora iubirilor de Arthur Schnitzler, Blues de Arthur Miller, etc. 

A susţinut recitaluri de poezie, a jucat pe scene din străinătate, a regizat spectacole ca Vino la pod, iubita mea!, Underground după Azilul de noapte de Maxim Gorki, Badaranii de Carlo Goldoni, Petrecere într-un pian cu coadă etc. 

Din 1990 a început sa predea actoria la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografie, devenit apoi Universitatea Naţionala de Arta Teatrala si Cinematografica I.L. Caragiale.

Pe marele ecran a debutat in 1962, cu filmul Vacanţa mare, urmat de numeroase alte producţii româneşti si străine.

Alexandru Repan este căsătorit si are doi fii.

Filmografie:

2010 La soluzione migliore- Profesorul Dumitrescu
2008 Un pas înainte (serial TV)- Peter Dinescu 
2007 Tinereţe fără tinereţe -Dr. Chavannes 
2006- Vocea inimii
2006 White Palms- Repan 
2005 Amantul marii doamne Dracula (serial Tv) 
2004 Sindromul Timisoara 
2002- Entre chiens et loups 
2002 Break of Dawn -Kalhine 
2002 Amen- Primul Cardinal 
2000 Manipularea 
2000 Nici o întâmplare (scurt) 
1999 Faimosul paparazzo
1999 Le record (film TV) 
1998 Vertiges (serial TV)- Profesorul Mangin 
1993 Trahir- Inspector 
1993 Polul Sud
1989 The White Lace Dress
1989 Dreptatea
1989 Momentul adevarului
1988 Batalia din umbra
1988 Hanul dintre dealuri
1987 Colierul de turcoaze
1987 Masca de argint - Troianov
1987 Vulcanul stins 
1986 Luminile din larg 
1984 Circari la Polul Nord
1984 Horea 
1983 Saltimbancii 
1983 Râdeţi ca-n viata 
1983 Fram (serial TV) 
1982 Vlad Tepes 
1982 Calculatorul marturiseste 
1982 Lumini si umbre: Partea II (serial TV) 
1981 Lumini si umbre: Partea I (serial TV) 
1980 Burebista 
1979 Am fost 16 
1978 Bratele Afroditei 
1977 Aurel Vlaicu 
1977 Războiul de Independenta
1976 Casa de la miezul noptii 
1975 Muschetarul român 
1973 Cantemir- Dimitrie Cantemir 
1972 Pentru ca se iubesc 
1972 Ciprian Porumbescu 
1971 Mihai Viteazul- Contele Viventini 
1964 Casa neterminata
1962 Vacanta la mare 

Suflete tari - 

Rinocerii (Teatru radiofonic) – Fantezie: 


Cu Irina Gărdescu
Biografie
Irina este fata actorului Nicolae Gărdescu. A debutat în film cu rolul principal din La patru pași de infinit, film regizat de Francisc Munteanu[1], impresionând prin dezinvoltura și naturalețea sa. Apoi, renunță la studii și joacă în filme.[2]
După 1975, împreună cu mama și sora sa a părăsit țara și s-a stabilit în Statele Unite ale Americii.[3] Actualmente, locuiește și activează în Franța, având propria sa afacere.
A fost invitată specială a Festivalului de film Transilvania[4] unde a participat la prezentarea specială a filmului său de debut, La patru pași de infinit unei audiențe a festivalului clujean. În interviuri a menționat că, deși nu urmărește a se întoarce la film, nu exclude posibilitatea dacă i se oferă „un rol interesant.
Irina Gărdescu s-a întors după patru decenii în România în 2015.

Diva anilor ’70 a fost marea iubire a lui Ion Dichiseanu, iar ea a declarat că l-a revăzut în urmă cu puțin timp. “L-am revăzut de curând: a fost o mare, mare surpriză. Nici nu mai ştiam dacă ne recunoaştem! L-am găsit neschimbat. El era foarte tandru, foarte plăcut, un actor de mare talent, un actor complet”, a spus Irina Gărdescu.
Diva a fost căsătorită timp de 25 de ani cu un francez, iar în prezent locuiește în Franța și conduce o afacere de producţie şi distribuţie de articole de lux. Actrița a mărturisit că nu mai e interesată să joace în filme, dar nu exclude posibilitatea. Publicul românesc a adorat-o mai ales în rolul Rossanei Viventini, în „Mihai Viteazul”, unde a lucrat alături de două legende: Sergiu Nicolaescu și Amza Pellea.
Filmografie
·         La patru pași de infinit (1964)
·         Gaudeamus igitur (1965)
·         Ultima noapte a copilăriei (1966) - Mina
·         Cerul începe la etajul III (1967) - Ana
·         Pokolrév (1969)
·         Castelul condamnaților (1969) - Eva
·         Mihai Viteazul (1971) - contesa Rossana Viventini
·         Puterea și adevărul (1971)
·         Adio, dragă Nela (1972)
·         Trei scrisori secrete (1974)[7]
·         Mușchetarul român (1975) - Anca
·         Dimitrie Cantemir (1975) - Anca






Rapit de pirati - Robert Louis Stevenson


Egoistul - Francoise Dorin





COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC – TRADIȚII ȘI MODERNISM 26 Februarie

ZONA ARAD





Portul popular feminin
Pe cap se punea un cerc cu oglinzi cumpărat, în general, de la Pâncota sau Arad, iar părul era împletit în două cozi şi legate la spate sub forma unui coc sau era făcută o singură coadă numită „chică” şi legat jos cu „pană” (un ornament).
Această a doua aranjare se făcea de obicei la marile sărbători, fiind considerată cea mai elegantă şi o purtau de obicei fetele mari.
La femei, părul era împletit „în două cozi” care erau legate în „conci”. Acestea ţinea baticul ridicat, ceea ce era un semn al căsătoriei.
La sărbători şi duminica, la biserică, femeile tinere îşi împleteau şuviţe de păr care erau peste tâmple şi se numeau „julufi”. În restul zilelor, pieptănătura era simplă.
Fetele după ce se măritau purtau „cot pe cap”, în urechi aveau cercei, iar la gât se punea zgardă şi salbă.
La Şicula, salba era construită din trei rânduri de bani de argint cu tazle, pe bani fiind gravat pe faţă chipul Mariei Tereza, iar pe verso chipul lui Iosif al II-lea.
Zgarda era realizată din mărgele viu colorate şi se făcea acasă de fetele şi nevestele ce o purtau, fie era cumpărată de la Ineu sau Pâncota.
Femeile purtau spătoi, ţesut în război şi cusut cu acul, cu mâna, iar pe mâneci avea modele cu „trei ocoale”. Acestea erau motive geometrice.
La „pumnari” dominau culorile roşu şi albastru, la tinere, iar la femeile mai în vârstă negrul.
Pe piept, uneori erau ţesute diferite modele, alteori erau simple. Aceste spătoaie erau făcute din „pânză cu chinar” ţesută.
Pânza cu chinar este o pânză ţesută în dungi şi rezultă din „învârstarea” urzelii cu un fir mai gros, folosit la anumite intervale.
Această pânză apare doar în bazinul Crişului Alb, fiind utilizată în mod special la Ineu, Bocsig şi Şicula.
Poalele erau croite din 6 laţi de pânză ca şi spătoaiele. Se terminau cu tazle sau cipcă. Puteau fi colorate sau în alb. La Şicula poalele erau colorate mai ales în partea inferioară, cu modele în roşu la fete şi femeile tinere şi negru cele mai în vârstă.
Pe la jumătate, poalele erau cusute cu cipcă, iar la bază erau croite şi aveau „colţi de mătase”. Acest tip de poale se  numeau „poale cu lanţ”. În faţă femeile îşi puneau „zadie” sau „cârpa dinainte”. În faţă se lega cu două „frâmbii”, iar în partea de jos avea manele, „alesătură în degete”.
Aceste modele în Şicula se numeau „jură”, roată după care era cusută cipca.
Portul de lucru era mai simplu şi, în general la Şicula, ca în toată zona Ţării Crişurilor şi Sătmar, la muncile din câmp şi pe acasă se purtau rochii albe, fără alesături şi cusături. La fel era şi cârpa dinainte (şorţ) şi spătoiul.
Mai târziu au apărut şi rochiile şi „cârpele dinainte” din mătase groasă sau subţire pentru sărbători.
Hainele de sărbători erau cumpărate, cele de lucru erau făcute numai din cânepă, spre deosebire de cele de gală, care erau şi din bumbac.
După cap, peste spătoi, se punea „cot de lin sau mătase”.
Pe timp de iarnă se purta „cojoc cu oglinzi” sau şubă, făcută la şubarul satului sau cumpărată de la piaţă, de la meşterii din Sârbeşti.
Aceasta avea modele pe piept şi la pumnari, cu „roate”, cu colţi” şi cu „şinore”.
În picioare se purtau cisme roşii la fete şi bordo sau negre la femei mai în vârstă. Acestea erau făcute la cismar, dar cele mai vechi încălţăminte au fost „opincile”, cismele apărând în portul popular la sfârşitul secolului XIX. La Ineu şi în satele din jur s-au purtat „cizme roşii ineuăneşti”.
Vara, la lucru, se umbla desculţ.
Costumul popular bărbătesc
Şi la bărbaţi, costumul de sărbătoare diferea de cel de lucru. Astfel, la sărbători, pe cap se punea „clop cu pană” vara, iar iarna se punea „cuşmă” (căciula), acestea fiind cumpărate.
Cămaşa, aleasă uneori în asortare cu cea femeiască, prin modelele create pe ea, era brodată la guler. În Şicula, la guler şi la pumnari erau modele realizate cu acul. Modelele de pe piept se numeau tazle, iar la guler şi pumnari erau „bumbi de plev” sau de sticlă. Peste cămaşă se punea „zobonul”, din pliş negru, făcut la croitor.
La Şicula era „zobon cu goambe şi toroambe”. Aceste ornamente erau pe piept. În loc de pantaloni se purtau „izmene” din pânză. Acestea erau largi, din 5 – 8 laţi, deci 2,5 – 4 laţi „cracu”. Laţii erau prinşi laolaltă prin „cheie”, lucrată cu acul. Cheia avea o lăţime de 3 – 4 cm în zona Ineului şi era pe verticală, în partea exterioară a cracului. Izmenele erau asortate cu cămaşa, având modele similare.
În timpul iernii, în loc de izmene, care erau largi, se purtau „cioarecii”. Aceştia erau din lână, ornamentaţi cu una sau mai multe dungi colorate pe verticală. În portul bărbătesc, pentru protejarea izmenelor largi, a apărut în faţă şorţul alb de pânză. La Şicula aceasta se numeşte „cârpă creaţă”, era alb cusut cu mătase colorată.
În partea inferioară purta denumirea de jură şi era cusută cipcă pe părţile laterale şi jos.
Cămăşile erau scurte şi largi, iar izmenele erau largi pentru a asigura o bună aierisire a corpului în timpul verilor călduroase la muncile câmpului.
Iarna se purta şuba, făcută din postav, iar în picioare bărbaţii purtau cizme sau opinci. La lucru, în loc de ciorapi, bărbaţii purtau „obdele” (în loc de ciorapi).
După al Doilea Război Mondial au început să se poarte, vara, în toată zona, „ştrafele” (şlapi). Aceste încălţăminte se făceau la cizmar, care era venit în sat din „Ţara Beiuşului”. Ca şi în cazul încălţămintelor la femei, cele mai vechi erau opincile.
Cizmele la bărbaţi au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi s-au generalizat la începutul secolului al XX-lea.
Portul de lucru la bărbaţi, ca şi la femei, era simplu, se evita folosirea ornamentelor.
Portul popular la copii
La copiii până la vârsta de 10 – 11 ani, portul era simplu, purtau pe ei o cămaşă lungă din cânepă, până la genunchi vara şi erau desculţi.
Iarna purtau pe sub cămaşă „cioareci”, iar în picioare „cioci” făcuţi cu acul. După ce treceau de acestă vârstă, începeau să poarte haine ca ale maturilor.
Pieptănătura era simplă la bărbaţi şi băieţii mai mici, fie erau tunşi foarte scurt, fie aveau cărare pe o parte, fie părul dat peste cap. Bărbaţii bătrâni aveau părul până la umeri.
Copii când mergeau la şcoală aveau „străicuţă de lână”, în care aveau tăbliţa şi griflu pentru scris.


SFATURI UTILE 26 Februarie

REMEDII NATURISTE PENTRU BĂTĂTURI
Ce este batatura?
·         reprezinta ingrosarea stratului cornos (superficial) al pielii, ca o reactie de aparare la o supra-solicitare de tip mecanic: hiper-presiune, frecare cu incaltamintea, mers indelungat, eforturi mari, greutate excesiva;
·         batatura reprezinta “sistemul imunitar” al pielii, o reactie fireasca de aparare in fata unei agresiuni permanente (frecarea permanenta a unei zone tegumentare de un obiect exterior);
·         batatura (ingrosarea pielii) protejeaza astfel tesuturile de dedesubt de o agresiune permanenta de tip mecanic;
·         bataturile pot apare oriunde exista o frecare permanenta: la nivelul mainilor, coatelor, genunchilor, insa cele mai frecvente sunt la nivelul piciorului;
·         batatura nu provoaca durere, ci protejeaza pielea de durerea cauzata de zone de hiper-presiune si hiper-utilizare.
·         batatura nu trebuie indepartata niciodata, oricare ar fi cauza acesteia!

Ce acuza pacientii

·         durere la nivelul zonelor hiper-keratozice (bataturi): pacientii sunt convinsi ca durerea este provocata de batatura;
·         exista prejudecata ca batatura este dureroasa;
·         durerea nu este provocata de batatura propriu-zisa, ci de catre agresiunea mediului exterior asupra piciorului: presiune plantara crescuta (metatarsalgie), efort excesiv, incaltaminte inadecvata;
·         suferinta este urmarea unui conflict intre proeminentele piciorului si mediul exterior (incaltaminte, sol);
·         bataturile determina un aspect dizgratios al piciorului;
·         putine persoane inteleg si accepta legatura dintre factorul cauzal (monturi, incaltaminte inadecvata, efort excesiv) si batatura. La aceasta contribuie si mitologia populara, ce considera batatura ca fiind un element daunator si dureros, ce trebuie indepartat.

Diagnosticul

·         diagnosticul este unul exclusiv clinic, bazat pe examinarea directa a piciorului si a incaltamintei;
·         specialistul in chirurgia ante-piciorului poate diferentia o batatura (hiper-keratoza) de o veruca ("neg"), evitand confuziile regretabile; uneori se impune consult inter-disciplinar cu dermatologul.
·         examenele complementare sunt rareori necesare;
·         analizele sangvine nu sunt necesare si nici utile;
·         radiografia poate confirma indirect diagnosticul, evidentiind eventuale tulburari de statica ale ante-piciorului (monturi, pes cavus etc).
·         radiografiile sunt adesea cel mai adesea "normale", insa aceasta "normalitate" nu exclude prezenta bataturii de protectie, cauzata de un conflict mecanic intre picior si mediul exterior;
·         radiografiile sunt utile mai ales in cazul deformatiilor piciorului de origine reumatologic-inflamatorie: poliartrita reumatoida, lupus eritematos sistemic, spondilartropatii seronegative, reumatism psoriazic etc;
·         radiografiile sunt utile in cazul esecurilor interventiilor chirurgicale de corectie a deformatiilor ante-piciorului;
·         examinari inter-disciplinare pot fi utile: dermatologice (diferentierea bataturii de veruca), neurologice (picior stramb neurologic, spasticitati, neuropatii diverse), reumatologice (afectiuni inflamatorii de tip auto-imun), metabolice (picior diabetic), chirurgie vasculara (arteriopatie obstructiva tabagica)
Tratamentul conservator al bataturilor
Trebuie evitata orice metoda de indepartare a bataturii, mecanica, chimica, cosmetica sau chirurgicala.
·         batatura este rezultatul conflictului dintre picior si mediul exterior (incaltaminte, sol);
  • gestionarea bataturii impune, evident, evitarea conflictului dintre picior si incaltaminte;
  • incaltamintea trebuie sa fie suficient de larga anterior, confectionata din materiale de calitate si fara cusaturi agresive.
  • prin disparitia conflictului picior-incaltaminte dispare si necesitatea existentei bataturii;
  • batatura va exista exact atata timp cat organismul are nevoie de ea, pentru a se proteja.
  • gestionarea incaltamintei : comoda, amortizanta anterior, suficient de larga si avand un toc rezonabil (nu prea inalt, dar nici absent);
  • materialul din care este confectionata este esential: preferabil piele naturala, atat la exterior cat mai ales la interior;
  • materialele sintetice nu permit evaporarea transpiratiei, agravand bataturile;
  • trebuie evitata talpa subtire, rigida, dura, non-amortizanta (din piele naturala);
  • trebuie evitate cusaturile interioare "agresive", care intra in conflict cu piciorul;
  • uneori este necesara decuparea incaltamintei la nivelul zonelor de conflict cu proeminentele piciorului.
  • se pot utiliza plasturi subtiri care, aplicati pe degete, pot reduce frecarea dintre degete;
  • se pot utiliza dispozitive protectoare ale piciorului, cu insertii textile, siliconice sau altfel de materiale;
  • se poate utiliza un "fuior" de lana naturala intre degete, cu rol de separator digital.
  • reducerea greutatii prin dieta si nu prin miscare (sport), deoarece miscarea agraveaza conflictul picior-incaltaminte si batatura reactionala.
  • oprirea intoxicatiei tabagice: fumatul provoaca aparitia bataturilor sau le agraveaza pe cele pre-existente;
  • evitarea sporturilor agresive pentru picior (jogging, foot-ball, atletism, aerobic, gimnastica, tenis, dans etc);
  • gestionarea bolii de baza: obezitate, diabet, boala neurologica centrala sau periferica, poliartrita reumatoida, guta etc.
  • kineto-terapie in cazul tulburarilor neurologice sau al retractiilor musculare.
  • ingrijiri locale tip cosmetic-pedicurie (minimale, non-agresive);
  • indepartarea exagerata a bataturii conduce la re-aparitia invariabila a acesteia, deoarece persista necesitatea existentei bataturii, ca mecanism de protectie.
  • eliminarea bataturii (prin cauterizare, “laser”, chimica sau acte chirurgicale) este o operatiune lipsita de logica: absenta protectiei oferite de bataturi duce la  aparitia unor plagi la plagi profunde, infectii osoase, extrem de greu de tratat.
  • batatura nu trebuie indepartata niciodata, oricare ar fi cauza acesteia!
  • talonetele (orteze plantare) pot reduce partial suferinta, cu conditia unei executii corecte (confectionate 100% manual, in nici un caz prin "amprenta computerizata"); efectul este conditionat si de reducerea drastica a solicitarii piciorului.
  • efectul talonetelor este limitat si paleativ, deoarece nu trateaza originea bataturii(hiperpresiune, conflict mecanic).

Bătăturile nu sunt altceva decât nişte acumulări de piele îngroşată care dau mari bătăi de cap. Unele persoane apelează la chirurg, fără să ştie măcar că există diverse tratamente naturiste pentru bătături, foarte ieftine şi la îndemâna oricui.
Află care sunt cele mai bune tratamente naturiste pentru bătături!
1.Tratamente naturiste pentru bătături - Bicarbonat de sodiu
Unul dintre cele mai bune moduri de a trata bătăturile este bicarbonatul de sodiu stins în apă. Acesta desface pielea moartă şi ajută la vindecarea bătăturii. Adaugă 3 linguri cu bicarbonat de sodiu într-un lighean cu apă şi înmoaie picioarele. De asemenea, poţi masa bătăturile cu pastă formată din 3 părţi bicarbonat şi o parte de apă. Acesta constituie unul dintre cele mai de efect tratamente naturiste pentru bătături.
2. Tratamente naturiste pentru bătături - Ceai de muşeţel
Inmuierea picioarelor în ceai de muşeţel diluat ajută la calmare şi, temporar, va schimba pH-ul pielii, ajutând la uscarea bătăturilor. Ceaiul îţi va păta piciorul, dar poate fi uşor îndepărtat cu săpun şi apă.
3. Tratamente naturiste pentru bătături - Oţet
Înmoaie o bucată de vată în oţet şi tapetează-ţi bătăturile, după care lasă vata înmuiată în oţet pe bătătură, peste noapte. Dimineaţă freacă zona cu o piatră ponce.
4. Tratamente naturiste pentru bătături - Suc de lămâie
Formează o pastă dintr-o lingură cu suc de lămâie şi 5-6 tablete pisate de aspirina. Aplică pasta direct de bătătură şi înfăşoară piciorul într-o pungă de plastic. Ţine piciorul învelit timp de 10 minute, după care trebuie să îndepărtezi bătătura cu ajutorul unui pietre ponce. Acesta este unul dintre cele mai importante tratamente naturiste pentru bătături.
5. Tratamente naturiste pentru bătături - Suc de rostopască
Foarte eficient este şi sucul extras din tulpini tinere de rostopască. Leacul se aplică pe mont, de două ori pe zi, cu ajutorul unui tampon bine îmbibat în sucul proaspăt al plantei.
6. Tratamente naturiste pentru bătături - Pătlagină
Frunzele proaspete de pătlagină, bine spălate şi presate, se aplică seara pe mont. Deasupra acestora se pune un leucoplast care să menţină frunzele pe degetul afectat de mont. Peste noapte, piciorul cu mont se protejează cu un ciorap. Procedura se repetă zilnic până la dispariţia montului. Şi acesta este unul dintre cele mai cunoscute tratamente naturiste pentru bătături.
7. Tratamente naturiste pentru bătături - Alifie de tătăneasă
Pentru a prepara unguentul ai nevoie de patru-şase rădăcini de tătăneasă şi 200 g untură de porc. Spală şi taie mărunt rădăcinile. Pune untura la încălzit într-o tigaie şi, când s-a încins, adaugă rădăcinile mărunţite, amestecând bine cu o lingură de lemn. După ce fierbe, acoperă şi lasă amestecul la răcit până a doua zi. Dimineaţa încălzeşte compoziţia până devine fluidă, strecoar-o printr-un tifon, stoarce bine şi alifia obţinută păstreaz-o la rece, în cutii închise ermetic. Unge bătăturile cu alifie de tătăneasă până la vindecare. Aceasta e unul dintre cele mai bune tratamente naturiste pentru bătături.
8. Tratamente naturiste pentru bătături - Decoct de păducel
Prepară un decoct dintr-o lingură de flori sau fructe de păducel bine mărunţite, la o cană de apă (250 ml). Lasă la infuzat 10-15 minute şi, după aceea, strecoară şi lasă la răcit. Aplică comprese cu decoct de păducel pe bătătură şi, în timp, vei scăpa de neplăceri.
9. Tratamente naturiste pentru bătături - Smochine şi ulei de levănţică
Ţine, timp de 20 de minute, locul afectat în apă caldă, “îmbogăţită” cu câteva picături de ulei de levănţică. Şterge bine pielea şi apoi aplică pe bătătură o jumătate de smochină. Acoperă cu un plasture şi lasă să acţioneze peste noapte. Iată unul dintre cele mai bune tratamente naturiste pentru bătături!
10. Tratamente naturiste pentru bătături - Propolis
Foarte eficient în bătălia cu bătăturile este propolisul proaspăt, în niciun caz să nu fie mai vechi de un an. Ia o bucată de propolis, încălzeşte-o puţin, lipeşte-o chiar pe bătătură, apoi aplică un leucoplast. Schimbă propolisul o dată la trei-patru zile. După câteva aplicări, bătătura se desprinde singură. Foloseşte cu încredere aceste tratamente naturiste pentru bătături!


GÂNDURI PESTE TIMP 26 Februarie












la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...