MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 20 FEBRUARIE 2019

Bună dimineața!

RELIGIE ORTODOXĂ 20 Februarie

Sf Ier Leon, episcopul Cataniei; Sf Cuv Visarion; Harți

Sfântul Leon, Episcopul Cataniei (Sicilia) s-a născut în orașul Ravena, la 270 Km spre N-E de Roma. A primit o educație creștină și, datorită faptului că provenea dintr-o familie bogată, a studiat la școlile cele mai înalte ale vremii sale. Tânăr fiind, a intrat în monahism închinându-și viața lui Dumnezeu. A fost ales episcop al Cataniei după trecerea la cele veșnice a episcopului Savin. În timpul episcopatului său a ridicat o biserică închinată Sfintei Lucia și un locaș de cult în cinstea Sfinților 4o de Mucenici. În acea vreme, un vrăjitor pe nume Iliodor era prilej de sminteală pentru mulți creștini din oraș. Rugându-se lui Dumnezeu, într-o zi după Sfânta Liturghie, Sfântul l-a legat cu omoforul de gât și l-a dus într-un loc numit Ahilion, unde, poruncit poporului să facă un foc mare. După aceea au intrat amândoi în foc, sfântul ieșind nevătămat prin puterea lui Dumnezeu, iar vrăjitorul a ars. Sfântul Leon a trecut la cele veșnice în jurul anului 780.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Visarion.

Acest cuvios părinte al nostru Visarion s-a născut trupeşte în Egipt. După ce s-a făcut mai mare şi a fost învăţat Sfintele Scripturi, a strălucit întru inima lui lumina cea sfântă. Pentru aceasta din fragedă vârstă a iubit pe Dumnezeu foarte, neîntinând în nici un fel sfântul botez pe care-l primise în pruncie. Astfel, suindu-se într-un loc pustiu, se nevoia ca fiind fără de trup; şi defăimând trupul ca ceva stricăcios, a supus tot răul binelui şi a avut ajutor pe Dumnezeu, pe Care îl iubea. Păzind curat chipul lui Dumnezeu, cu toată puterea săvârşea aceleaşi lucruri ca şi proorocii cei mari, cei care au vorbit cu Dumnezeu aievea. Astfel dacă Moise, temelia tuturor proorocilor, prin lemn a prefăcut apele cele amare în ape dulci, închipuind Crucea Domnului, ca să liniştească pe iudeii ce cârteau, acest fericit, mergând odată cu ucenicul său pe cale, neavând apă şi fiind arşi de sete, prin însemnarea Crucii în văzduh, a prefăcut apa mării, din sărată şi cu neputinţă de băut în apă dulce şi rece şi bună de băut; din care şi îndestulându-se împreună cu alţii mulţi, au mulţumit lui Dumnezeu. Şi tot astfel după cum Iosua Navi, oarecând, biruind pe Amalic a oprit soarele din drumul său, până ce a înfrânt pe duşmani, şi acest fericit, aflându-se odată într-un loc oarecare şi spre folosul multora vorbind şi fiind vremea spre seară, cerând de la Dumnezeu, a oprit soarele până ce a săvârşit învăţătura. A coborât apoi apă din cer, ca şi Ilie, de mai multe ori, când unii au cerut de la el aceasta. Proorocul Elisei, oarecând, cu cojocul lui Ilie a trecut Iordanul, fără să se ude; iar fericitul acesta în loc de Iordan a trecut Nilul, folosindu-se în loc de cojoc de semnul crucii. Asemenea şi alte semne făcând cu puterea Crucii, şi până la adânci bătrâneţi slujind lui Dumnezeu, s-a mutat către veşnicele locaşuri.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ISTORIE PE ZILE 20 Februarie

Evenimente

·         1547: Eduard al VI-lea este încoronat rege al Angliei la Westminster Abbey. Eduard al VI-lea (n. 12 octombrie 1537), a fost fiul lui Henric al VIII-lea și al  Janei Seymour. La nastere,  mama sa a murit de febra puerperala. A fost incoronat rege al Angliei și al Irlandei la  20 februarie 1547, la vârsta de nouă ani. Eduard a fost al treilea monarh al dinastiei Tudorilor, și primul conducător al Angliei care a fost crescut ca protestant. A murit de tuberculoza  la 6 iulie 1553.

·         1601 – Regina Elisabeta I-a a Angliei  ordona decapitarea contelui de Essex. Elisabeta I, care a domnit în Anglia 1558-1603, şi al cărui nume rămâne ataşat la una din perioadele cele mai strălucite ale ţării sale a refuzat cu încăpăţânare să se căsătorească. Ultimul sau favorit, contele de Essex, avea varsta de 34 de ani.În ciuda faptului că avea peste şaizeci de ani  Elizabeth era de o  vanitate morbidă, căutând în mod constant sa fie adulata de barbati. Contele Essex a avut  un comportament arogant, chiar şi în prezenţa reginei iar cand a fost numit şef al armatei care lupta impotriva revoltei din Irlanda, el a complotat impotriva lui  Elizabeth pentru a prelua puterea. Regina  nu a ezitat să-l aresteze şi sa-l condamne la moarte. La 20 februarie 1601, el a fost decapitat la Turnul Londrei. Elizabeth a murit doi ani mai târziu şi odata cu ea a dispărut si dinastia Tudorilor.

·         1611 – La 10 februarie stil vechi (20 februarie 1611 stil nou), în tabăra de la Roman, Radu Șerban (fost domn și pretendent la domnia Munteniei) cu suportul lui Constantin Movilă (domn al Moldovei) încheie cu solii arhiducelui Mathias (rege al Ungariei, devenit la 28 mai 1611 rege al Boemiei și anul viitor împărat al Imperiului Roman de Națiune Germană un tratat de cooperare cu trupele imperiale împotriva principelui Transilvaniei Gabriel Bathory. Mathias se obligă să acorde sprijin militar lui Radu Șerban pentru a recăpăta domnia Munteniei. Gabriel Bathory, principe al Transilvaniei (1608-1613) dorind sa  supuna Muntenia și Moldova, invadează Muntenia de Sfintele Sărbători de Crăciun în decembrie 1610. Oastea sa a jefuit fără milă si a omorat  pînă și cainii întîlniți pe drum. Pentru a nu fi prins între oastea lui Bathory și forțele otomane de la linia Dunării, Radu Șerban s-a retras împreună cu oastea și boierii săi în Moldova, unde ulteror va semna un  tratat de cooperare cu solii lui Mathias.

·         1792 – Preşedintele George Washington a semnat Postal Service Act, prin care a luat fiinta Serviciul Postal al Statelor Unite.

·         1798: Mareșalul francez Louis Alexandre Berthier îl îndepărtează pe Papa Pius al VI-lea de la putere. Papa Pius al VI-lea, conte Braschi, (născut la Cesena, în Romagna, Italia, la 25 decembrie 1717, decedat la Valence, Franţa, la 29 august 1799), a fost un episcop al Romei, papă al Bisericii Universale, (având numele în latină: Pius VI; numele în italiană: Pio VI, numele în franceză: Pie VI), între 15 februarie 1775, până la moarte.

·         1816: Bărbierul din Sevilla, de Gioachino Rossini debutează la "Teatro Argentina", cu un fiasco.

·         1821 – Eteriștii în frunte cu Alexandru Ipsilanti parasesc Chișinăul, pornind în expediția lor peste Prut in Tarile Romane. Alexandru Ipsilanti (n. 12 decembrie 1792, Constantinopol – d. 31 ianuarie 1828, Viena), conducătorul organizației Philiki Etaireia din 1820. Era fiul domnului Constantin Ipsilanti al Munteniei.

·         1838 - Elevii Conservatorului filarmonic-dramatic au susţinut, la Iaşi, prima reprezentaţie de operă în limba romană cu "Norma" de Bellini

·         1849: Împăratul Austriei, Franz Joseph I, a promulgat o Constituție prin care se recunoaște Transilvaniei o autonomie limitată (4 februarie – 4 martie 1849). Franz Joseph al Austriei (n. 18 august 1830, Viena – d. 21 noiembrie 1916, Viena) împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916.

·         1867 - A avut loc premiera piesei "Răzvan şi Vidra" de B.P.Hasdeu; piesa s-a jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, rolul principal deţinându-l Mihail Pascaly

·         1878 – Papa Leon al XIII-lea își începe pontificatul. Vincenzo Gioacchino Pecci,s-a  născut la 2 martie 1810 si   a devenit Papă sub numele de Leon al XIII-lea. Pontificatul sau a durat 25 de ani până la moartea sa la 20 iulie 1903. În timpul pontificatului său, Leon al XIII-lea, cu abilitatea sa diplomatică, a reușit să pună capăt rupturilor, să depășească dificultățile și să stabilească bune relații cu aproape toate puterile lumii. Leon al XIII-lea a creat două sute patruzeci și opt de episcopii și arhiepiscopii și patruzeci și opt de vicariate sau prefecturi apostolice. Catolicii de rit oriental au fost în atenția sa în mod deosebit: a avut fericirea de a vedea sfârșitul schismei apărute în 1870 printre uniții armeni și care s-a încheiat în 1879 prin convertirea mons. Kupelian și a altor episcopi schismatici. A fondat în Roma un colegiu pentru studenții armeni (1884), iar prin divizarea colegiului Sfântul Atanasi,e le-a putut oferi si rutenilor un colegiu; în 1882 reformase deja Ordinul rutean al sfântului Vasile. Pentru caldei a fondat la Mossul un seminar, pe care l-a încredințat grijii dominicanilor. A  stabilit reguli pentru reglementarea relațiilor dintre diferitele rituri în țările cu mai multe rituri. Chiar și printre copți eforturile sale de unire au făcut progrese. Scrisoarea Enciclică „Humanum Genus” din 20 aprilie 1884, a papei   Leon al XIII-lea reprezintă unul dintre cele mai virulente și avizate rechizitorii la adresa Francmasoneriei.

·         1922:  A avut loc, la București, logodna Principesei Maria (Mignon) a României cu Principele Alexandru (unicul fiu al regelui Serbiei, Petru I Karagheorghevici); nunta a avut loc la 8 iunie 1922, la Belgrad.

·         1926: A apărut, la București, Viața literară (până în 1938, cu întreruperi), sub direcția lui George Murnu

·         1932: A apărut, la București, România literară. Gazetă de critică și informație literară, artistică și culturală, sub direcția lui Liviu Rebreanu (până în ianuarie 1934).

·         1933: În România, Partidul Țărănesc-Democrat, condus de Constantin Stere, fuzionează cu Partidul Radical-Țărănesc condus de Grigore Iunian.

·         1938: În Romînia a fost decretată o nouă Constituție, promulgată la 27 februarie 1938, prin care se instaura dictatura regală a lui Carol al II–lea (1930–1940) și sfârșitul regimului parlamentar. Constituția (Constituțiunea din 1938), a fost elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice si a incercat să dea întîietate socialului, voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporatist. În același timp, ea admitea proprietatea și capitalul ca drepturi inviolabile, îndepartîndu-se de la principiile Constituției din 1923, care recunoștea proprietatea ca funcție socială și revenind astfel la principiile Constituției din 1866. Constituția de la 1938 critica regimul de partide și concentra puterile politice în mana regelui, care dobîndea prerogative deosebit de mar si a fost suspendată în vara anului 1940, ca urmare a evenimentelor care au dus la abdicarea regelui Carol al II-lea. Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940.

·         1938: A debutat, la postul de radio București, Maria Tănase, cea care va deveni simbolul cântecului popular românesc. Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, București ― d. 22 iunie 1963, București), interpretă română de muzică populară, ușoară, lăutărească, romanțe și teatru de revistă. A fost supranumită Pasărea măiastră (de Nicolae Iorga) și Regina cântecului românesc

·         1962 - România şi Regatul Maroc au hotărît să stabilească relaţii diplomatice la nivel de ambasadă.

·         1962: A fost lansată nava cosmică Mercury–Atlas 6, cu astronautul John Glenn, care realizează primul zbor american pe orbită. John Herschel Glenn, Jr. (n. 18 iulie 1921 – d. 8 decembrie 2016) a fost un pilot, inginer, astronaut și senator american. A fost pilot de luptă în cadrul U.S. Marine Corps și până la 8 decembrie 2016 era singurul supraviețuitor al astronauților din grupul Mercury Seven: elita piloților de încercare ai Armatei SUA selectați de NASA pentru a pilota rachetele experimentale Mercury și a deveni primii astronauți americani.

·         1986: A fost plasat pe orbită primul element al stației orbitale MIR. Asamblată între 1986 şi 1996, baza MIR a fost "scufundată", la 23.03.2001, în Pacificul de sud. Simbol al cuceririi spaţiului cosmic, "trenul spaţial" rus a găzduit în cei 15 ani de existenţă 26 de misiuni spaţiale, totalizînd 16 500 de experienţe în diferite domenii.

·         1991: S-a inaugurat oficial, la Praga, Secretariatul Permanent al CSCE (Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa – din decembrie 1994, OSCE). Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) este o organizație internațională pentru securitate. Se concentrează asupra prevenirii conflictelor, administrării crizelor și reconstrucției post-conflictuale. Este formata din 57 de țări participante din Europa, Mediterană, Caucaz, Asia Centrală și America de Nord, acoperind spațiul emisferei nordice „de la Vancouver la Vladivostok”.

·         1997 - Preşedintele Franţei, Jacques Chirac, declară, cu prilejul vizitei sale în România, că ţara sa se doreşte "avocatul atent şi puternic al României" pentru aderarea acesteia la NATO "încă din primul val" al extinderii organizaţiei.

·         2005 –  Spania a devenit prima ţară care a  votat într-un referendum  Constituţia Uniunii Europene.

·         2006: A fost inaugurată Low Racoviță, prima stație românească din Antarctica.

Nașteri

* 1785: Karl, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen (20 februarie 1785 ― 11 martie 1853) a fost Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen din 1831 până în 1848. A fost bunicul regelui Carol I al României.

În timpul Revoluției germane de la 1848 Karl a abdicat în favoarea fiului său, Karl Anton, la 27 august 1848.^[1]

După decesul primei sale soții, Marie Antoinette Murat la 19 ianuarie 1847, la 14 martie 1848 Karl se căsătorește cu Katharina von Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst (1817–1893), fiica prințului Karl Albrecht von Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst și văduva contelui Franz Erwin von Ingelheim.

A murit la 11 martie 1853 la Bologna în timpul unei călătorii la Roma.

Din prima căsătorie a avut următorii copii^[2]:

• Karoline von Hohenzollern-Sigmaringen (1810–1885) căsătorită prima dată în 1839 cu Graf Friedrich Franz Anton von Hohenzollern-Hechingen (1790-1847); a doua oară s- căsătorit în 1850 cu Johann Stäger von Waldburg (1822–1882)
• Karl Anton(1811–1885), Prinț de Hohenzollern, ministru prusac, căsătorit în 1834 cu Prințesa Josephine de Baden (1813–1900)
• Prințesa Amalie de Hohenzollern-Sigmaringen (1815–1841), căsătorită în 1835 cu Prințul Eduard de Saxa-Altenburg (1804-1852)
• Friederike von Hohenzollern-Sigmaringen (1820–1906), căsătorită în 1844 cu Gioacchino Napoleone Pepoli (1825–1881)

·         1791 - S-a născut Carl Czerny, muzician, pedagog şi pianist austriac (m.15.07.1857).

·         1844: S-a nascut Ludwig Eduard Boltzmann, fizician și matematician austriac (d. 1906). Ludwig Eduard Boltzmann (n. 20 februarie 1844 la Viena – d. 5 septembrie 1906 la Istria) a fost un fizician și matematician austriac, membru al Academiei de Stiințe din Viena, faimos pentru inventarea mecanicii statistice, ca metodă generală de studiere a gazelor.  
* 1849: Gheorghe Donici (n. 20 februarie 1849, Valea Seacă, jud. Bacău^[1] – d. 23 noiembrie 1916, Robănești, jud. Dolj^[2]), a fost un boier moldovean și militar român participant la Războiul de Independență al României și Primul Război Mondial, distins cu mai multe medalii pentru curajul arătat în luptă, printre care Virtutea Militară și Crucea Sfântului Gheorghe.^[1]

Înrolat voluntar la vârsta de 67 de ani, sergentul Donici a fost ucis pe câmpul de luptă lângă Craiova, la trei luni după intrarea României în Primul Război Mondial, în timp ce unitatea lui, Escadronul 3 din Brigada a 2-a a Regimentului 9 Roșiori executa Șarja de la Robănești.^[2][3]Pentru eroismul de care a dat dovadă, Gheorghe Donici a fost înaintat post-mortem la gradul de sublocotenent.^[3]

În prezent, străzi din mai multe orașe poartă numele sergentului Donici, iar un monument în amintirea lui a fost ridicat în anii 1930în comuna Ștefan cel Mare^[7].

·         1867: Prințesa Louise, Ducesă de Fife (Louise, Victoria Alexandra Dagmar; 20 februarie 1867 - 4 ianuarie 1931) a fost cel de-al treilea copil și cea mai mare fiică a lui Eduard VII și a reginei Alexandra. A fost sora mai mică a regelui George al V-lea și a cincea deținătoare a titlului de Prințesă Regală.

S-a născut ca Prințesa Louise de Wales, la Casa Marlborough, reședința din Londra a părinților ei, atunci Prințul și Prințesa de Wales (mai târziu, Eduard VII și regina Alexandra). O mare parte a copilăriei ei a petrecut-o la Casa Sandringham, casa de la Norfolk a părinților ei.

A fost botezată la Casa Marlborough la 10 mai 1867 de Charles Longley, arhiepiscop de Canterbury. Nașii ei au fost: mătușile paterne – Alice, Prințesă de Hesse, Elena, Prințesă de Schleswig-Holstein și Prințesa Louise, Ducesă de Argyll; unchiul patern (prin căsătorie), Prințul Moștenitor Frederic al Prusiei; verișoara sa – Marea Ducesă Augusta de Mecklenburg-Strelitz; unchiul matern – Electorul Frederic Wilhelm de Hesse-Kassel; bunica maternă: regina Louise a Danemarcei – de la care a luat numele; unchiul matern - George I al Greciei; mătușa maternă - Țarina Maria Feodorovna a Rusiei; Ducele Karl de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și Prințul Eduard de Saxa-Weimar-Eisenach.</ref>

La fel ca surorile sale, Prințesa Maud și Victoria, ea a primit o educație formală limitată. Bunica paternă a fost regina Victoria a Regatului Unit, iar bunicul matern a fost regele Christian al IX-lea al Danemarcei.

Louise, Prințesă Regală și Ducesă de Fife împreună cu fiicele ei Prințesa Maud de Fife (stânga) și Prințesa Alexandra de Fife(dreapta), ca 1911.

La 27 iulie 1889, Prințesa Louise s-a căsătorit cu Alexander Duff, al 6-lea Conte de Fife la Palatul Buckingham.^[1] La două zile după nuntă, regina Victoria l-a numit pe soțul nepoatei sale Duce de Fife și Marchiz de Macduff.

Alexander era cu 18 ani mai mare decât Louise și erau verișori de gardul trei, ca descendenți ai regelui George al III-lea.

Ducele de Fife și Prințesa Louise, Ducesă de Fife au avut trei copii:

• Alastair Duff, Marchiz de Macduff (1890-1890)
• Prințesa Alexandra, Ducesă de Fife (1891-1959) căsătorită cu Prințul Arthur de Connaught; au avut copii
• Prințesa Maud de Fife (1893-1954), căsătorită cu Charles Carnegie, al 11-lea Conte de Southesk; au avut copii

La 9 noiembrie 1905, Eduard al VII-lea a declarat-o pe Prințesa Louise Prințesă Regală, cea mai înaltă onoare acordată unei membre a familiei regale. În același timp, regele le-a acordat celor două fiice ale Prințesei Regale titlul de "prințesă a Marii Britanii și a Irlandei de Nord".

În decembrie 1911, în timp ce navigau în Egipt, Prințesa Regală și familia ei au naufragiat în largul coastei Marocului. Deși au scăpat nevătămați, Ducele de Fife s-a îmbolnăvit de pleurezie, probabil contactată ca urmare a naufragiului. El a murit la Assuan, Egipt, în ianuarie 1912 și Prințesa Alexandra i-a succedat la conducerea ducatului de Fife. Mai târziu, fiica sa cea mare, Prințesa Alexandra de Fife s-a căsătorit cu verișorul ei primar, Prințul Arthur de Connaught.

Prințesa Regală a murit în ianuarie 1931, la casa ei din Portman Square, Londra și a fost înmormântată la Castelul Windsor.

·         1868 - S-a născut Mihail Berezovschi, compozitor şi dirijor (m.05.09.1940).

·         1882: Nicolai Hartmann, filozof german (d. 1950)
* 1884: Evgeni Ivanovici Zamiatin^[9] (jɪvˈɡʲenʲɪj ɪˈvanəvʲɪtɕ zɐˈmʲætʲɪn) (n. 1 februarie 1884, Lebedian, Imperiul rus – d. 10 martie 1937, Paris, Franța) a fost un scriitor rus, cunoscut pentru romanul său Noi o relatare a unui viitor distopic care a influențat 1984 a lui George Orwell,^[10]Anthem a lui Ayn Rand, Deposedații de Ursula K. Le Guin și, indirect, Player Piano a lui Kurt Vonnegut .

Zamiatin s-a născut la Lebedian, la 300 km sud de Moscova. Tatăl lui a fost preot ortodox și învățător, iar mama a fost muzician. E posibil să fi avut sinestezie, căci asocia diferite caracteristici literelor și sunetelor. De exemplu, vedea litera "L" ca având culoarea albastru deschis.^[11] A studiat ingineria navală la Sankt Petersburg din 1902 până în 1908, timp în care s-a alăturat bolșevicilor. A fost arestat în timpul Revoluției ruse din 1905 și exilat, dar a revenit la Sankt Petersburg, unde a trăit ilegal înainte de a se muta în Finlanda în 1906, pentru a-și termina studiile. După revenirea în Rusia, a început să scrie ficțiuni ca hobby. A fost arestat și exilat a doua oară în 1911, dar a fost amnistiat în 1913. Satira vieții dintr-un mic oraș rus, prezentă în cartea lui Уездное i-a adus o oarecare faimă. Anul următor a făcut același lucru cu viața militară în На куличках. A continuat să contribuie cu articole la diverse ziare socialiste. După absolvirea studiilor de inginer naval, și-a desfășurat activitatea profesională în țară și în străinătate. În 1916 a fost trimis în Anglia pentru a superviza construirea spărgătoarelor de gheață de la șantierele navaledin Walker și Wallsend, în acea perioadă locuind la Newcastle upon Tyne. El a satirizat stilul de viață englez în două cărți publicate după revenirea în Rusia, la sfârșitul anului 1917.

Zamiatin a sprijinit Revoluția din Octombrie, dar s-a opus sistemului de cenzură de sub bolșevici. După revoluție a editat câteva jurnale, note de călătorie și a editat traduceri rusești după operele lui Jack London, O. Henry, H. G. Wells și alții.

Scrierile sale au început să fie tot mai critice la adresa regimului, această atitudine făcându-l să nu mai fie agreat de noul regim începând din 1920. În cele din urmă, cărțile sale au fost interzise, iar lui nu i s-a mai permis să publice, mai ales după apariția romanului Noi într-un jurnal al emigranților ruși, în 1927. Romanul, deși este în principal o satiră la adresa totalitarismului perceput de autor în Uniunea Sovietică, este semnificativ din mai multe puncte de vedere. Poate fi privit ca (1) o polemică a socialismului științific optimist al lui H. G. Wells ale cărui opere au fost publicate anterior de Zamiatin și a odelor eroice ale poeților proletari ruși, (2) un exemplu al teoriei expresioniste și (3) o ilustrare a teoriei arhetipale a lui Carl Jung aplicată literaturii. George Orwell credea că Minunata lume nouă, publicată în 1932 de lui Aldous Huxley, se bazează în parte pe Noi.^[12] Totuși, într-o scrisoare trimisă în 1962 lui Christopher Collins, Huxley spune că a scris Minunata lume nouă ca reacție la utopiile lui H.G. Wells, mult înainte de a auzi despre Мы.^[13] Conform afirmațiilor traducătoarei romanului Noi, Natasha Randall, Orwell era de părere că Huxley minte.^[14] Kurt Vonnegut spunea că, la scrierea cărții Pianul mecanic(1952), "a folosit cu mult entuziasm acțiunea cărții Minunata lume nouă, a cărei acțiune folosise cu mult entuziasm cartea lui Evgheni Zamiatin Noi".^[15]

În afară de Noi, Zamiatin a mai scris o serie de povestiri sub formă de basm, pe post de satire ale Uniunii Sovietice, cum ar fi cea în care un primar hotărăște că, pentru a-i face pe toți fericiți, e nevoie să îi facă pe toți egali. Astfel, îi va forța pe toți (inclusiv pe el) să trăiască în barăci mari, apoi să se radă pe cap pentru a fi la fel de chelioși și, în cele din urmă, să devină toți retardați mental, pentru a egaliza inteligența în jos. Această idee este foarte asemănătoare cu The New Utopia(1891) de Jerome K. Jerome, ale cărui opere complete fuseseră publicate în trei rânduri în Rusia înainte de 1917. La rândul său, povestirea lui Kurt Vonnegut "Harrison Bergeron" (1961) seamănă mult cu basmul lui Zamiatin.

În cele din urmă, Iosif Vissarionovici Stalin i-a permis lui Zamiatin să părăsească Uniunea Sovietică în 1931, la intervenția lui Maxim Gorki. S-a stabilit la Paris împreună cu soția, unde a murit în 1937 în urma unui infarct. În perioada petrecută în Franța, a colaborat cu Jean Renoir la scenariul filmului său Les Bas-fonds. Zamiatin e îngropat în Thiais, France, în cimitirul de pe Rue de Stalingrad.

Mormântul lui Zamiatin la "Cimetière Parisien de Thiais"

Americanul Max Eastman descrie cariera lui Zamiatin într-un capitol intitulat "The Framing of Zamyatin" al cărții sale din 1934 Artists in Uniform

·         1887 - S-a născut poeta Claudia Millian, soţia poetului Ion Minulescu (m.21.09.1961).

·         1888: George Bernanos, scriitor, eseist francez (d. 1948)

·         1901 - S-a născut Radu Cioculescu, cronicar muzical, eseist, traducătorul în limba română al ciclului "A la recherche du temps perdu" de Marcel Proust (m.09.01.1961).

* 1901: Muhammad Naguib (محمد نجيب în arabă) (n. 20 februarie 1901,Khartoum, Sudan – d. 28 august 1984, Cairo, Egipt^[6]) a fost primul președinte al Egiptului, ocupând funcția supremă după proclamarea Egiptului ca republică (18 iunie 1953) până în 14 noiembrie1954. Alături de Gamal Abdel Nasser, a fost unul dintre liderii revoluției din 1952 prin care monarhia egipteană a fost răsturnată. În urma neînțelegerilor avute cu Gamal Abdel Nasser, a fost îndepărtat de la putere și pus sub arest la domiciliu pe o perioadă de 18 ani. În 1972 a fost eliberat de către cel de-al treilea președinte al Egiptului, Anwar Sadat.
* 1907: Traian Herseni (n. 20 februarie 1907, satul Iași, Comitatul Făgăraș, actualmente Județul Brașov - d. 17 iulie 1980), a fost o personalitate marcantă a sociologiei, antropologiei și etnologiei românești.

Traian Herseni a fost un reprezentant al primei generații a Școlii Sociologice de la București.

S-a născut în satul Iași, Comitatul Făgăraș, la 20 februarie 1907, ca fiu al notarului Traian Herseni (din Hârseni) și al soției sale, Maria Gavrilă (din Iași). A urmat Facultatea de Litere și Filosofie din București, s-a specializat la Berlin, iar doctoratul l-a dat în Litere și Filosofie în anul 1934.

Se stinge din viață în anul 1980, lăsând în urmă o impresionantă carieră de cercetător.

Traian Herseni a fost un membru marcant al Mișcării Legionare din România.

* 1912: Pierre-François-Marie-Louis Boulle, cunoscut sub numele de Pierre Boulle, a fost un scriitor francez (n. la 20 februarie 1912, la Avignon - d. la 31 ianuarie 1994), de formație tehnică (inginer, SUPÉLEC^[3], 1933).

·         1921 - S-a născut Murv (Mervin) Shiner, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american.

·         1924 - S-a născut Eugen Barbu, scriitor, scenarist, publicist, membru corespondent al Academiei Române, laureat al Premiului Herder, în anul 1978; a fost redactor-şef al revistelor "Luceafărul", "Săptămîna" şi director al săptămînalului "România Mare" (m. 7 septembrie 1993) ("Groapa", "Principele")

·         1924 - S-a născut Radu Albala, traducător, critic şi istoric literar, prozator (m.10.05.1994).

·         1925: Robert Bernard Altman (n. 20 februarie 1925, Kansas City, Missouri – d. 20 noiembrie 2006, Los Angeles, California) a fost un regizor american și scenarist, cunoscut pentru filmele sale extrem de naturaliste, dar cu o perspectivă stilizată.
În 2006, Academia de Arte și Științe Cinematografice (Academy of Motion Picture Arts and Sciences) i-a recunoscut munca sa de-o viață, cu un Premiu Oscar Onorific al Academiei (Academy Honorary Award).
* 1925: Valentin Danilovici Belousov (în limba rusă Валентин Данилович Белоусов) (n. 20 februarie 1925 la Bălți - d. 23 iulie 1988^[2]) a fost un matematician din Republica Moldova, doctor habilitat (1966), membru corespondent al Academiei de Științe Pedagogice din URSS (1968). Este laureat al premiului de stat al RSS Moldovenești (1982).
* 1925: Corado Negreanu (n. 20 februarie 1925, Oltenița, județul Ilfov, România– d. 17 iulie 1993, București) a fost un actor român de teatru și film. În cei 49 de ani de carieră, Corado Negreanu a jucat în nenumărate piese de teatru, teatru radiofonic, teatru TV și film.

Actorul Corado Negreanu se naște la 20 februarie 1925, în orașul Oltenița, într-o familie cu 2 copii, formată din părinții Olga și Niculae și fratele său Marin. Corado Negreanu urmează ciclul gimnazial la liceele Gheorghe Șincai și Constantin Brâncoveanu din București. În vara anului 1946, termină liceul și obține Diploma de Bacalaureat, apoi urmează Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică „Lira” din București.

Își începe activitatea artistică încă din anul 1944, în cadrul Trupei Traian Florescu. Joacă în peste 90 de piese de teatru pe scenele a 7 teatre, dintre care Teatrul Sindicatelor, Teatrul Savoy, Teatrul Armatei, Teatrele de Stat Reșița și Pitești, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, Teatrul Odeon.

În cei 49 de ani de carieră, Corado Negreanu joacă în nenumărate piese de teatru radiofonic, teatru TV și film.

Pentru activitatea sa artistică este distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa V în anul 1967, iar în anul 1976, primește premiul ATM pentru interpretarea din „Regele Ioan” de Friedrich Durrenmatt.

Cronicarii de teatru care, de-a lungul timpului, au apreciat creațiile actoricești ale lui Corado Negreanu, au fost: Radu Popescu, Ion Cocora, Alexandru Cornescu, Margareta Bărbuță, Valentin Silvestru, Natalia Stancu, Aurel Bădescu, Traian Șelmaru, Nelu Ionescu, Radu Anton Roman, Ileana Berlogea, Victor Parhon, Valeriu Râpeanu, Virgil Brădățeanu.

Printre alte activități artistice scrie și 4 cărți dintre care 2 povestiri despre pescuit, „Artiști și alții cu undița” ed. Albatros 1970, „Pe malurile Bâtlanului” ed. Eminescu 1974, un manuscris al unui roman biografic „Mangusta și eu” și manuscrisul „Dincolo de orizont”.

„Copil fiind, am auzit vorbindu-se de zeul celor ce știu să glumească și să rîdă; cine îl întîlnește va fi fericit tot restul vieții. Se cuvine să-l cauți vesel, bucurîndu-te de fiecare clipă ce o trăiești; cei cu fruntea încruntată nu-l vor vedea nicicînd” – Corado Negreanu „Pe malurile Bâtlanului”.

„De multe ori mă întreb: ce va rămâne din munca mea în urma mea? Arta noastră, cea mai puțin perenă între toate celelalte arte, aduce succesul imediat – dacă îl aduce – dar te acoperă cu uitare înainte ca aplauzele ce te-au răsplătit să se stingă. Și asta este firesc. Vin alții mai tineri, nerăbdători să arate lumii ce pot. E bine așa; ăsta ne e rostul; așa cum noi am luat de la înaintași, cei care ne vor urma au datoria să meargă mai departe, ducând și puținul strâns de noi într-o viață, pe drumul ce se numește tradiție. Marea, bogata tradiție a teatrului românesc. Este acesta, cred, unul dintre rosturile noastre trainice.” – Corado Negreanu, Telerecital Televiziunea Română.

Corado Negreanu a fost căsătorit, până la moartea sa, în 1993, cu Magdalena Costin Ionescu, profesoară de educație fizică.

Corado Negreanu este înmormântat în cimitirul "Sfânta Vineri" din București.

În cei 49 de ani de carieră, Corado Negreanu a jucat în numeroase piese de teatru, teatru radiofonic, teatru TV și filme. Cele mai importante creații actoricești au fost:

• Wurm - „Intrigă și iubire” de Friedrich Schiller, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, 1955
• Florian Papadopol -„Oameni și umbre” de Ștefan Berciu, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, 1962
• Giuseppe Givola - „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” de Bertolt Brecht, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, 1963
• Prohor - „Vassa Jeleznova” de Maxim Gorki, Teatrul Giulești, 1972
• Bunicul - „Casa care a fugit pe ușa” de Petru Vintilă, Teatrul Giulești, 1972
• Regele Ioan - „Regele Ioan” de Friedrich Durrenmatt, Teatrul Giulești,1976
• Miron Costin - „Descăpățânarea” de Alexandru Sever, Teatrul Giulești, 1977
• Vasile Mirea - „A cincea lebădă” de Paul Everac, Teatrul Giulești, 1979
• Regele Lear - „Regele Lear” de William Shakespeare, Teatrul Giulești, 1988
• Nicolai Mihailovici Ciumutim - „Retro” de Aleksandr Galin, Teatrul Giulești, 1989

* 1926: Richard Burton Matheson (n. 20 februarie 1926, Allendale, New Jersey- d. 23 iunie 2013,^[3][4][5] Los Angeles, California) a fost un autor american și scenarist, mai ales în genurile fantasy, horror și science-fiction. Este cel mai cunoscut pentru lucrările What Dreams May Come, Bid Time Return, A Stir of Echoes, The Incredible Shrinking Man și I Am Legend, toate fiind adaptate pentru film. A scris scenariul la câteva episoade din serialul Zona crepusculară.

·         1927: S-a nascut actorul american Sidney Poitier. ("Ghici cine vine la cină", "Lanţul"). A primit, în 1964, primul Oscar acordat unui actor de culoare.

·         1927: Mircea Augustin Malița (n. 20 februarie 1927, Oradea, Regatul României – d. 21 mai 2018, București, România) a fost un academician român, diplomat, matematician, profesor universitar și eseist.

S-a născut la Oradea, unicul fiu al avocatului Pavel Malița și al Veturiei (n. Chirilă), de loc din Săcădat, respectiv Tilecuș, de pe Crișul Repede.^[3] Cei trei unchi ai săi, Augustin, Iosif și Aurel, frații mamei, toți cu studii superioare, i-au trezit interesul pentru carte, pentru tot ce era necunoscut, încă din copilărie. Școala primară și primele trei de liceu le urmează în localitate. Din păcate, la nici 14 ani este nevoit să se refugieze din Ardealul ocupat. Inițial învață la Liceul "Radu Negru"din Făgăraș, apoi la liceul episcopiei greco-catolice din Beiuș unde îl are profesor de matematici pe Ștefan Musta, fost asistent la Universitatea din Cluj, cel care i-a insuflat pasiunea pentru matematică.^[4][5] În 1944, după ce Beiușul este ocupat de trupele germane în retragere, pleacă la București și urmează Liceul "Gheorghe Lazăr". Patru ani mai târziu își ia licența în matematici la Universitatea din București. Îi are ca profesori pe Grigore Moisil, Simion Stoilow, Miron Nicolescu, Ion Barbu, Octav Onicescu, Ovidiu Drâmbă, Atanasiu și Țițeica. În paralel urmează și filosofia.

În primii ani de facultate i se deschid și primele orizonturi înspre politică. Îl ascultă pe Gala Galaction, îi vizitează pe socialiști, pe comuniști, pe liberali dar, într-un final, înclină către stânga eșichierului politic.^[6] În 1948, în timpul facultății, a fost președinte al Frontului Democratic al Studenților, devenită ulterior Uniunea Națională a Studenților din România - inițial pe facultate, apoi pe Universitate, pe capitală, și în final (1948) pe țară. După transformarea UNSR în secție a Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitoresc, ocupă funcția de președinte. În această calitate îl însoțește pe Mihail Sadoveanu la Paris, în 1949, la Congresul Mondial al Păcii. Revenit în București, după absolvire lucrează ca director al Bibliotecii Academiei Române(1950-1956). O perioadă este forțat să părăsească nu numai scena politică, dar și Academia. Ulterior însă revine alături de Sadoveanu și își începe cariera diplomatică în calitate de consilier al Misiunii Permanente a României pe lângă Organizația Națiunilor Unite, apoi, pentru doi ani, între 1961-1962, director al Direcției Culturale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

La numai 22 de ani, în 1949, devine cadru didactic universitar, carieră pe care a desăvârșit-o în mod strălucit de-a lungul a peste 6 decenii. În 1972 obține titlul de profesor universitar la Facultatea de Matematică a Universității din București, unde a fost titularul cursurilor Modele matematice în științe sociale și Logică și inteligență artificială, la catedra de Analiză matematică.

Prima misiune diplomatică o are la Montevideo, la Conferința UNESCO. Apoi, la numai 29 de ani, este luat consilier de Athanase Joja în prima delegație românească la ONU (1956). În 1962 Mircea Malița primește deja postul de ministru adjunct la Ministerul de Externe, pentru ONU și relații multilaterale – diplomația conferințelor. Era perioada în care România începea să își dezvolte o politică proprie, independentă de URSS.

În 1970, când părăsește Ministerul de externe, Mircea Malița este numit la conducerea Ministerului Educației și Învățământului. În perioada mandatului său (februarie 1970 – octombrie 1972) a reușit să promoveze studiul limbilor străine occidentale, studiul informaticii, dezvoltarea departamentelor de matematică și informatică și să susțină introducerea conceptului de management, acțiuni vizionare, de pioneriat în învățământ.

Dublu licențiat, în matematică și filosofie, în 1972 și-a susținut teza de doctorat cu tema Modele matematice pentru negocieri.

Ulterior ocupă un post ministru în Consiliul de Stat. Devine membru în CC al PCR din iulie 1972.^[7]

Din 1974 Mircea Malița a fost membru al consiliilor pregătitoare ale conferințelor mondiale ale ONU pentru populație, știință și tehnologie, pentru dezvoltare.

În 1980 reintră în diplomație. A fost numit ambasador la Berna și apoi la Geneva. Ulterior a fost numit și ambasador în SUA.

Vocația profesorală a academicianului Mircea Malița s-a manifestat și în domeniul diplomației, susținând expuneri și lecții diplomatice în cadrul unor înalte institute de diplomație internațională precum: Institutul Universitar de Înalte Studii Internaționale din Geneva, Asociația Austriacă de Politică Externă, în Statele Unite, în Marea Britanie.

Intrarea în dizgrația Elenei Ceaușescu a făcut ca, în 1984, să fie rechemat în țară și să i se retragă funcțiile politice.

După 1990 și-a impus un ascetism politic. Mircea Malița a ales să rămână în țară. Are două fiice, matematiciene, de la care are 3 nepoți - două fete și un băiat. Cea de a treia, cea mijlocie, artistă, l-a părăsit înainte de vreme (2008).^[5]

A fost fondator și membru de onoare al Clubului de la Roma și vicepreședinte în Asociația Română pentru Clubul de la Roma (ARCoR). A fost coautor al rapoartelor acestei organizații: „No limits to Learning. Bridging the Human Gap. Report to the Club of Rome“ (1979), care a cunoscut o serie de ediții succesive, și „The Double Helix of Learning and Work. A Report to the Club of Rome“ (2003).

Ca apreciere a activității sale pe multiple planuri, în 1974 devine membru corespondent al Academiei RSR iar în decembrie 1991 este ales membru titular al Academiei Române^[8], în cadrul Secției de filosofie, teologie, psihologie și pedagogie. La 30 octombrie 2009 a susținut, în Aula Academiei Române, discursul de recepție cu tema "Opuși inseparabili în gândirea românească".^[9] A fost mandatat Președinte al Diviziei de Logică, Metodologie și Filosofia Științei din cadrul Comitetului Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii al Academiei Române. Este Președinte fondator al Fundației Universitare a Mării Negre^[10] aflată în structura Academiei Române. În 2010 publică studiul România după criză. Reprofesionalizarea, împreună cu dr. Călin Georgescu și cu contribuția mai multor membri ai Academiei Române și cercetători.^[11]

De asemenea, a fost fondator al Centrului European de Cultură din București, membru al Academiei Mondiale de Arte și Științe, al Academiei Internaționale de Perspectivă Socială, al Federației Mondiale a Studiului Viitorului și al Academiei Internaționale „Leonardo da Vinci".

Debutează în literatură cu volumul de eseuri Repere (1967). În următorii zece ani reușește să abordeze în volumele sale subiecte de largă inspirație. Se dovedește interesat de istoria artei, politologie și de domeniul pe care l-a studiat intens în facultate - matematica (Teoria grafurilor, 1972; Programarea neliniară, 1972; Triade, 1973 etc). Unele dintre lucrările sale ulterioare abordează un subiect de mare interes - viitorologia, dar și concepte precum model, sistem, cibernetică etc. În paralel cu practicarea diplomației, este preocupat și de istoria și practica diplomației românești. Prin întreaga sa operă se dovedește unul dintre cei mai de seamă promotori ai studiului interdisciplinar de la noi. În majoritatea lucrărilor sale este abordat nu numai elementul concret, dar și aspectul filosofic.

Înainte de a împlini vârsta de 50 de ani primește Premiul Uniunii Scriitorilor (1975).

Pe parcursul întregii sale activități a avut ocazia să participe la aproape 150 de evenimente naționale și internaționale, și în vizite internaționale, începând încă din 1948 și până în 2011.^[4] 85 de astfel de evenimente, plasate înainte de anul 1990, au reprezentat vizite oficiale în țări de pe întreg mapamondul, reuniuni ale Clubului de la Roma și ale altor organisme internaționale (europene și mondiale), cu un vârf de activitate în anii 1976-1978. Experiența sa de o viață a fost iar solicitată în ultimii ani, în perioada 2000-2010 participând la circa 40 de conferințe, congrese, reuniuni internaționale, forumuri (ONU, UNESCO, Clubul de la Roma), sau la diverse alte evenimente pe plan național.

·         1927 - S-a născut Ibrahim Ferrer, cântăreţ cubanez celebru, membru al grupului „Buena Vista Social Club” (m.06.08.2005).

·         1930 - S-a născut Alexandru Boboc, filosof, membru al Academiei Române.

* 1931: Musa Mamut este un erou-martir tătar care pe 23 iunie 1978 s-a autoincendiat în Crimeea în semn de protest față de represiunea tătarilor crimeeni. Este un simbol al cauzei națiunii tătare

Musa s-a născut în familia ciobanului Yagya pe 20 februarie 1931, în satul Uzunğî din regiunea Balaklava, Crimeea. A avut cinci frați și două surori. În 1944 Iosif Stalin îi acuză pe tătarii crimeeni de colaborare cu naziștii și, la fel ca alte mii de tătari, familia lui Musa este scoasă afară din casă, îmbarcată în vagoanele de vite și deportată în Uzbekistan. În exil au trăit în sărăcie. În scurt timp, din cauza foametei i s-au stins doi frați și cele două surori. Musa lucra într-un depozit de bumbac și în 1957 devine lăcătuș și tractorist.^[1][2][3]

În era lui Leonid Brejnev mișcarea de repatriere a tătarilor se intensifică fiind susținută și de o seamă de activiști pentru drepturile omului printre care Petro Grigorenko și Andrei Sakharov. În septembrie 1967 autorităție sovietice anulează acuzația împotriva poporului tătar crimeean.^[2]

În aprilie 1975 Musa revine în Crimeea. Cumpără o casă și se stabilește în satul Beș-Terek (Donske) de lângă Simferopol. Însă nu i se eliberează actul notarial al casei și actele de reședință. Pe 23 aprilie 1976 este arestat și pe 13 mai 1976 este condamnat la doi ani de închisoare la Kremenciuc, în Poltava. Soția sa, Zekiye Abdulla, primește doi ani cu suspendare. După câteva luni, detenția este comutată la muncă într-o rafinărie și mai apoi, pe 18 iulie 1977 este eliberat. Autoritățile locale continuă însă să îl hărțuiască refuzându-i eliberarea actelor de domiciliu. Discută des cu prietenii despre situația tragică a tătarilor. Pe 20 iunie 1978 familiei sale i se deschide un nou dosar și când miliția vina să îl ridice, 23 iunie 1978, Musa se stropește cu benzină și își dă foc Moare cinci zile mai târziu, în spitalul din Simferopol, pe 28 iunie 1978. Se odihnește în cimitirul din Beș-Terek.^[1][2][3]

Pe 4 iulie 1978 disidentul rus Andrei Sakharov îi trimite o scrisoare lui Brejnev cerându-i să le facă dreptate tătarilor crimeeni

* 1934: Bobby Unser (n. 20 februarie 1934, Colorado Springs, Colorado) este un fost un pilot de curse auto american care a evoluat în Campionatul Mondial de Formula 1 în sezonul 1968.

Este fratele lui Al Unser și Jerry Unser, tatăl lui Robby Unser și unchiul lui Al Unser, Jr. și Johnny Unser.

Este unul din numai trei piloți care au câștigat Indianapolis 500 de trei ori, și unul din numai doi piloți care au câștigat aceeași cursă în trei decenii diferite (1968, 1975, 1981).

* 1935: Arhip Cibotaru (n. 20 februarie 1935 în satul Cobîlnea, raionulȘoldănești - d. 4 ianuarie 2010) a fost om de cultură, dramaturg, editor și director de revistă, poet, prozator și scriitor român din Republica Moldova.

Este cel mai cunoscut în România datorită poeziei Salcâmii, adusă în circuitul cultural al publicului român de Tudor Gheorghe

·         1936 - S-a născut Emilia Boboia, grafician.

·         1937 - S-a născut Mihu Vulcănescu, grafician, pictor, ceramist, stabilit din 1990 în Italia (m.1990).

* 1938: Doinea Ciurea (n. 20 februarie 1938), este autoare, critic literar, eseistă, îngrijitoare de volume, poetă și scriitoare română. A fost căsătorită cu poetul Nichita Stănescu. Dragostea lor timp de aproape zece ani este inspirația volumului lui Nichita Stănescu "O viziune a sentimentelor".

·         1940 - S-a născut Nancy Wilson, cântăreţ american de jazz.

·         1940 - S-a născut Barbara Ellis, vocalistă amerocană (Fleetwoods).
* 1940: James Peter 'Jimmy' Greaves (n. 20 februarie 1940 în East Ham, Anglia) este un fost jucător de fotbal englez. Al treilea cel mai bun marcator internațional din istoria Angliei, cel mai bun marcator din prima divizie engleză și mai recent faimos pentru sloganul său cunocut it's a funny old game.
* 1940: Hans Eckart Schlandt (n. 20 februarie 1940, Brașov) este un interpret organist și profesor sas, care timp de aproape 50 de ani a fost cantor și organist al Bisericii Negre din Brașov.

În copilărie a luat lecții de pian de la tatăl său, Walter Schlandt, pianist concertist, profesor de muzică și dirijor de cor. Apoi a studiat vioara cu Olga Güttler. De la vârsta de 14 ani a început să învețe să cânte la orgă, cu profesorul Victor Bickerich.^[1]

În 1957 s-a înscris la clasa de orgă, din cadrul Conservatorului de muzică Ciprian Porumbescu, înființată în 1953 și condusă de tânărului organist Helmut Plattner, proaspăt absolvent al clasei de pian al profesoarelor Florica Musicescu și Silvia Șerbescu. Primii absolvenți ai clasei de orgă au fost Hans Eckart Schlandt și Lidia Sumnevici^[2], în 1962.

În 1962, după absolvire, s-a întors la Brașov unde a fost angajat ca profesor de muzică. Din 1965, s-a angajat ca organist al Bisericii Negre din Brașov.^[1]

Tot în 1965, Hans Eckart Schlandt a preluat, de la tatăl său, Walter Schlandt, conducerea corului Bach din Brașov. Acesta este corul bisericesc al comunității evanghelice de confesiune augustană și a fost fondat în 1933 de cantorul acelei perioade, Victor Bickerich. Între 1949 – 1956 și 1958 – 1965, membrilor orchestrei filarmonicii li s-a interzis să participe la activități muzicale în cadrul bisericii, corul fiind obligat să cânte fără urchestră^[1], singurul instrument permis fiind orga. Deși în această perioadă autoritățile erau potrivnice muzicii religioase, el a reușit să prezinte cu o uimitoare continuitate și calitate marile oratorii și pasiuni de Bach, Mozart, Brahms etc. și să protejeze Biserica Neagră de regimul totalitar al vremii, transformând-o într-un refugiu muzical al libertății interioare.^[3]

În 1993 Hans Eckart Schlandt a înființat Corul de Tineret Bach, pe care l-a condus până în 2004, când conducerea a fost prelută de fiul său, Steffen Markus Schlandt.^[3] În această perioadă, a susținut concerte de orgă în multe țări europene și în S.U.A., fiind posesorul unei bogate discografii.

A avut și o bogată activitate pedagogică. Între 1993 și 2004 a predat orga și muzica de cameră la Facultatea de Muzică a Universității Transilvania din Brașov, iar între 1992 și 1999 a susținut cursuri de măiestrie.

·         1941 - S-a născut Buffy Sainte-Marie, cântăreaţă, chitaristă şi compozitoare canadiană.
* 1943: Constantin C. Petolescu (n. 20 februarie 1943, Izvoru Bârzii, România^[1]) este un istoric român, membru corespondent al Academiei Române în cadrul Secției de Științe Istorice și Arheologie (28 iunie 2018).

Colaborator al U.M. 0225 la data de 13 mai 1985 din cadrul Departamentului Securității Statului.

·         1944 - S-a născut Louis Soloff, trompetist american (Blood, Sweat & Tears).

·         1945 - S-a născut Alan Hull, vocalist, pianist, chitarist şi compozitor britanic (Lindisfarne).

·         1945: George Fitzgerald Smoot, fizician american

·         1946 - S-a născut Randy California, chitarist american (Spirit).

·         1946 - S-a născut Jerome Geils, chitarist şi compozitor american (J. Geils Band).

·         1947 - S-a născut actorul american Peter Strauss ("Om bogat, om sărac").
* 1947: Valentina Cojocaru (n. 20 februarie 1947, Ciuciulea, Moldova) este o interpretă de muzică populară din Republica Moldova.

A absolvit Școala Pedagogică din Călărași (1960–1964), unde a studiat domra cu Nicolae Spivac. Studiază apoi la Institutul de Stat al Artelor „G. Musicescu” din Chișinău (actuala Academie de Muzică, Teatru și Arte Plastice) în anii 1975–1980 la profesorii Ion Popescu și Valentina Boldurat.^[1]

De-a lungul anilor, Valentina Cojocaru face parte din diferite colective artistice: Orchestra de amatori „Ciobănaș” din Călărași (1962–1965), colective artistice de estradă (1965–1967), formațiile de muzică populară „Mugurel” (1968–1974) și „Lăutarii” (1990–1992) ale Filarmonicii din Chișinău, Orchestra de muzică populară „Folclor” (1974–1990). Întreprinde turnee în Danemarca, Olanda, Austria, Cuba, Franța, Filipine, Grecia, Etiopia. În repertoriul său se regăsesc cântece de joc, de petrecere, doine, printre care și compoziții de Tudor Chiriac, C. Rusnac, Gheorghe Mustea, V. Doni, P. Neamțu, Gh. Banariuc, V. Crăciun. A avut înregistrări la casa de discuri „Melodia” din Moscova;^[1] în total a înregistrat peste 200 de cântece.^[2]

Cojocaru a devenit Artistă emerită a RSSM în 1978 și Artistă a poporului a RSSM în 1989. Cea din urmă distincție o primește ca rezultat al desemnării baladei „Miorița”, în interpretarea sa, drept cea mai reușită creație muzicală a anului 1988 de către UNESCO. I se conferă medalia „Meritul civic” în 1993, ordinul „Gloria Muncii” în 2005 și Ordinul Republicii în 2010

* 1947: John Calvin Maxwell (n. 20 februarie 1947, Garden City, Michigan, Statele Unite ale Americii) este un autor american, orator și pastor care a scris multe cărți în domeniul leadership-ului. Printre cărțile publicate se numără Cele 21 de Legi Supreme ale Liderului și Cele 21 de Calități ale Liderului. Cărțile sale s-au vândut în milioane de exemplare, iar unele dintre ele au fost incluse pe lista New York Times Best Selle

·         1949 - S-a născut scriitoarea Lucia Olaru-Nenati.

·         1950 - S-a născut Walter Becker, basist şi compozitor american (Steely Dan).

·         1951: James Gordon Brown (n. 20 februarie 1951, Glasgow) a fost prim-ministru al Regatului Unit în perioada 2007-2010 și este un membru important al Partidului Laburist. Brown a mai fost ministru al finanțelor în cadrul guvernului Tony Blair. Membru încă din 1983 al Parlamentului Britanic din partea circumscripției Dunfermline East, Brown a fost ales lider al Partidului Laburist pe 24 iunie 2007, iar după demisia lui Blair pe 27 iunie, a fost numit prim-ministru al Regatului Unit de către Regina Elisabeta a II-a.
* 1953: Ivan Daniliants (scris și Danilianț în presa de limbă română; în rusă Ива́н Альбе́ртович Данилья́нц, transliterat: Ivan Albertovici Danilianț; n. 20 februarie 1953, Aşgabat, RSS Turkmenă, Uniunea Sovietică) este un fost fotbalist sovietic și actual antrenor de fotbal moldovean și austriac de origine turkmenă.^[1] În prezent este antrenor principal al clubului rus FC Rostov

·         1954: Grigore Leșe (n. 20 februarie 1954, Stoiceni, Maramureș) este un cunoscut interpret de muzică tradițională românească din zona Țării Lăpușului, România. A absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, Facultatea de Interpretare (fagot). Este doctor în muzică și profesor asociat la Facultatea de Litere a Universității din București și la Universitatea de Muzică București. Repertoriul lui este constituit din melodii vechi, provenind din folclorul autentic al zonei și marcând evenimente importante din viața omului. Grigore Leșe cântă și la diverse instrumente muzicale.

Mai jos se află titlurile câtorva creații muzicale.

• Cântec despre Bucovina (Cântă cucu, bată-l vina) (versurile cântecului apartin lui Constantin Mandicevschi scrise in 1904, Vasile Mucea descopera cantecul in folclor in satul Corcesti, Raionul Storojinet, Nordul Bucovinei in anul 1943, cantecul a fost inregistrat prima data de Grigore Leșe deabia in anul 1996)
• Cântec în lemn - toacă
• Când m-o făcut mama-n lume
• Cântec pe înserat - din tilincă
• Horea miresii
• Miorița
• Nistrule, apă vioară
• Nu-i lumină nicări
• O, Marie frumos nume!

* 1954: Anatol Neamțu (n. 20 februarie 1954, Larga, Florești - d. 8 ianuarie 2008, Chișinău) a fost un compozitor, chitarist și aranjor muzical din Republica Moldova.
A studiat la școala medie din satul natal. Ulterior a studiat la școala de muzică Ștefan Neaga din Chișinău. A cântat ca chitarist pe scenele de dansuri din capitala Republicii Moldova, și în componența formațiilor Contemporanul și Bucuria. A cântat session cu chitariști de peste hotare, de exemplu cu Valeriu Găină. A fost și un aranjor de marcă a muzicii de estradă, compozitor. A decedat prematur, la Chișinău, din cauza unei tumori cerebrale.

·         1955: Stelian Duțu, politician român

·         1956 - S-a născut pictorul Corneliu Ionescu

* 1957: Paulo Luiz Campos (n. 20 februarie 1957 la Niterói) este un antrenor de fotbal brazilian care pe durata carierei sale de antrenor are la activ peste 30 de echipe de club și naționale antrenate.

·         1960 - S-a născut Mark Reilly, vocalist şi compozitor britanic (Matt Bianco).
* 1961: Ion Geolgău (n. 20 februarie 1961) este un fost fotbalist și antrenor român.
* 1964: Rudi Garcia (n. 20 februarie 1964) este un fost fotbalist francez, și actual antrenor de fotbal

·         1966: Cynthia Ann „Cindy” Crawford (n. 20 februarie 1966) este un fost fotomodel, moderatoare TV și actriță americană. Ea este ușor de recunoscut după negul de pe buza superioară.

·         1967: Kurt Donald Cobain (n. 20 februarie 1967 - d. 5 aprilie 1994) a fost un cântăreț, chitarist și compozitor în formația de muzică rock Nirvana, originară din Seattle. Cobain s-a născut în Aberdeen, Washington și a avut parte de o copilărie dificilă, la care a făcut referire în unele cântece și interviuri. Cunoscut pentru versurile sale abrazive și tulburătoare, precum și pentru registrul vocii, Cobain este considerat unul din cei mai influenți cântăreți rock din toate timpurile.

Cobain a format în 1986 trupa „Nirvana”, împreună cu Krist Novoselic. În primii doi ani trupa a devenit cunoscută printre amatorii de grunge din Seattle. În 1991 lansarea videoclipului pentru piesa „Smells Like Teen Spirit” de pe albumul „Nevermind” a marcat schimbarea preferințelor în rândul fanilor muzicii rock „mainstream”, care în anii '80 preferaseră stiluri precum glam metal, arena rock, sau dance-pop, către grunge și rockul alternativ în general. Mass-media a transformat acel cântec în „anthem-of-a-generation”^[1] („imn al unei generații”) și pe Cobain în „purtătorul de cuvânt” al Generației X, contrar voinței sale. Printre cântecele compuse de Cobain se numără „Come as You Are”, „Lithium”, „In Bloom”, „Heart-Shaped Box”, „All Apologies”, and „About a Girl”.

În ultimii ani de viață Cobain s-a luptat cu dependența de droguri și a făcut cu greu față presiunii mass-media, el declarând la un moment dat: „Faimos era ultimul lucru la care voiam să ajung”. Pe 8 aprilie 1994Cobain a fost găsit mort în casa lui din Seattle. Moartea lui a fost declarată sinucidere, dar acest subiect este încă unul controversat.

* 1970: Marian Vasiliev (n. 20 februarie 1970) este un senator român, ales în 2012.

·         1971: Virgil Ianțu (pe numele real Virgil Gătăianțu; n. 20 februarie 1971, Timișoara, România) este un cântăreț^[1] și prezentator român.^[2] Virgil Ianțu a fost prezentatorul multor emisiuni de pe postul român de televiziune Prima TV ^[3] precum: Vrei să fii miliardar?, Copiii spun lucruri trăsnite^[4] și Te crezi mai deștept?. Membru al Corului de Cameră Madrigal 1990-1999 solist, membru al formației The Fifties (principalul solist fiind Ștefan Bănică Jr.), Ianțu furniza backing-vocals.^[5] În prezent, Ianțu prezintă la TVR 2 emisiunea Câștigă România!.

Din 2013 își continuă cariera de cântăreț, cântând inițial o piese a lui Nicu Alifantis, Ce bine că ești, prin amabilitatea Universal Music România, sau alte coveruri din Cultura României.^[6][7]

Născut în Timișoara, a absolvit Colegiul Național de Artă "Ion Vidu",urmând apoi Universitatea Națională de Muzică București, pe care a absolvit-o în 1995.^[8] În următorul an a fost admis în Corul Madrigal , mai precis din 1990-1999.^[9][10]

Ianțu își începe cariera cântând în Corul de Cameră Madrigal, în trupa “The 50’s” , 1995-2004, cu care câștigă la Mamaia, în 1998, locul 3, la secțiunea creație, cu cântecul lui Petru Mărgineanu, "Fiecare zi".^[11]Următorii ani au fost un prilej pentru carieră în radio, prezentând emisiuni din 1999-2000, la Stația de Radio București.^[12] În 2000, acesta debutează în televiziune când în România este difuzată pentru prima dată emisiunea "Vrei să fii milionar?",^[13] un game show cu 4 vieți, care se succed în funcție de răspunsurile corecte ale participanților, Virgil încercând de multe ori să intimideze concurenții săi, dar în aceeași măsură îi ajută pe cei care jucau corect.

După acest succes, au urmat și alte emisiunii în care acesta este amfitrion : Copii spun lucruri trăsnite,^[14] [:en:Are You Smarter than a 5th Grader? (U.S. game show) Te crezi mai deștept?], Megastar, sau Big Brother, cu toate emisiuni cu ratinguri foarte ridicate. Ca filantropist , s-a alăturat unor cauze umanitare, după cum urmează:

• Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil – FONPC- Lansarea Platformei Naționale pentru Educație (2013- prezent)^[15][16]
• 2% salvează vieți (2011-prezent), alături de Tudor Chirilă, Cabral, Andreea Raicu, campania umanitară dorește redirecționarea a 2% din impozitul pe venit pentru crearea primului Centru de Excelență în Tratatea Cancerului la Copii.^[17]
• Telefonul Copilului- Un apel pierdut (2011-prezent), o copilărie pierdută, alături de Gabriela Cristea, Simona Pătruleasa, Silvia Ioniță, Raluca Moianu, o campanie umanitară făcută cu scopul de a strânge fonduri pentru copiii aflați în dificultate care apelează Telefonul Copilului.^[18][19]
• Earth Hour (2009-prezent), alături de Dan Fințescu, Zoli Toth^[20][21][22]
• Recycle, Raft & Race (2009-prezent), alături de Amalia Enache, Cabral, Andreea Răducan, Iulia Vântur, Malvina Cervenski^[23] fiind un program de formare de tineri lideri care să mobilizeze voluntari de mediu în comunitățile lor și să organizeze propriile acțiuni de ecologizare. Acițunea a fost organizată de Heineken.^[24]
• Atenție, Copii Online (2008-prezent), alături de Aurora Liiceanu, o campanie de conștientizare a importanței calității utilizării internetului de către copii
• Hospice Casa Speranței, proiect desfășurat în 2013 la Semimaratonul Internațional București (19 mai) și la Maratonul Internațional București (5-6 octombrie) pentru a încerca să stabilească un nou record de generozitate – cel mai mare număr de alergători care susțin o cauză nobilă în competițiile de alergare din România.^[25][26] A dublat de altfel, și vocea lui Bolt din filmul cu același nume în 2008, alături de Mihaela Rădulescu, și Dani Oțil.

* 1971: Jari Olavi Litmanen ( pronunție (ajutor·info)) (născut 20 februarie 1971 în Lahti) este un fost jucător finlandez de fotbal, care în acest moment joacă pentru Lahti.
* 1971: Nicolaie-Sebastian-Valentin Radu (n. 20 februarie 1971) este un deputat român, ales în 2016.
* 1978: Julia Jentsch (n. 20 februarie 1978) este o actriță germană, premiată cu Ursul de Argint, Premiul Academiei Europene de Film și Premiul Lola. Ea este cunoscută pentru rolurile Sophie Scholl din Sophie Scholl – The Final Days, Jule din The Edukators și Liza din În slujba regelui Angliei.

Jentsch s-a născut într-o familie de avocați din Berlin și a început studii de actorie la Hochschule Ernst Busch, o universitate de teatru. Primul său rol principal a fost în filmul The Edukators (2004), în care a jucat cu Daniel Brühl.

Jentsch a intrat în atenția cinefililor în rolul principal din filmul Sophie Scholl – The Final Days (2005), care a fost nominalizată pentru Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. Într-un interviu, Jentsch a spus că rolul a fost "o onoare".^[1] Pentru rolul Sophie Scholl ea a câștigat Premiul pentru cea mai bună actriță la Premiile Academiei Europene de Film, premiul pentru cea mai bună actriță la Premiul Filmului German (Premiul Lola), precum și Ursul de Argint pentru cea mai bună actriță la Festivalul Internațional de Film de la Berlin.

* 1980: Artur Boruc (IPA: [ˈartur ˈbɔruts]; n. 20 februarie, 1980 în Siedlce) este un jucător de fotbal polonez. Evoluează pe postul de portar la echipa engleză Bournemouth și este membru al echipei naționale a Poloniei.
* 1980: Dušan Đokić (Chirilic: Душан Ђокић; n. 20 februarie, 1980 la Prokuplje) este un jucător sârb de fotbal care evoluează la Club Brugge. 
* 1981: Laurențiu Florea (n. 20 februarie 1981, Medgidia) este un fotbalistromân, care evoluează în prezent la echipa de Liga a III-a, Callatis Mangalia.
* 1981: Tony Hibbert (n. 20 februarie 1981 în Liverpool, Anglia) este un fotbalistenglez care în prezent este liber de contract.
* 1983: Bogdan Alexandru Ungurușan (n. 20 februarie 1983) este un jucător de fotbal român care evoluează la clubul Sănătatea Cluj.
* 1985: Mihaela Livia Briscan (n. Ivan, pe 20 februarie 1985, în Balș)^[1] este o handbalistă din România care joacă pe postul de intermediar dreapta pentru echipa Corona Brașov.
* 1985: Andrei Popescu (n. 20 februarie 1985, Horezu) este un fotbalist român care joacă la CSM Râmnicu Vâlcea în Liga I.
* 1985: Iulia Olegovna Volkova (în rusă Юлия Олеговна Волкова; n. 20 februarie 1985) este o cântăreață rusă, membră a formației de muzică t.A.T.u.. Ea cântă împreună cu o altă cântăreață din Rusia, Lena Katina.

Iulia Volkova (stânga) și Lena Katina (împreună ca t.A.T.u.) cântând live în Moscova, 2008

Este singură la părinți și a început să cânte de la vârsta de 9 ani în grupuri de copii. Prima dată s-a întâlnit cu Lena Katinaîn grupul Neposedî. A urmat o perioadă de glorie cu trupa t.A.T.u. care a fost înființată de către Ivan Shapovalov. După ce s-au despărțit, Iulia a continuat cu o carieră solo lansând mai multe videoclipuri la melodiile : "All Because of You" în 2011 , "Didn't Wanna Do It" în 2012 și "Back To Her Future" (feat. Dima Bilan)în 2012 .

Are 2 copii, o fetiță și un băiețel. Nu este căsătorită.

* 1987: Miles Alexander Teller^[1] (n. 20 februarie 1987)^[2][3] este un actor american. A debutat în cinematografie în Rabbit Hole (2010). A avut roluri secundare în Footloose (2011) și Project X (2012), urmate de rolul principal Sutter Keely din The Spectacular Now (2013), bine apreciat de critici, pentru care a primit Premiul Special al Juriului Festivalului de Film pentru un actor în rol dramatic. În 2015, Teller a jucat în rolul lui Andrew Neiman din Whiplash, pentru care a fost nominalizat la Premiul Gotham pentru cel mai bun actor, Premiul Satellite pentru cel mai bun actor și Premiul BAFTA pentru cel mai bun star în ascensiune.

Mai este cunoscut pentru seria Divergent.

·         1988: Rihanna, cântăreață, textieră și dansatoare din Barbados
* 1990: Ciro Immobile (n. 20 februarie 1990) este un fotbalist italian care evoluează la clubul italian Lazio și pentru Echipa națională de fotbal a Italiei pe postul de atacant
* 1994: Dana Andreea Pricopi (n. 20 februarie 1994, în Brașov)^[1] este o handbalistăromână care joacă pentru clubul SCM Râmnicu Vâlcea pe postul de coordonator. Pricopi este și componentă a echipei naționale a României

·         2014: Prințesa Leonore, Ducesă de Gotland (Leonore Lilian Maria; n. 20 februarie 2014) este primul copil al Prințesei Madeleine, Ducesă de Hälsingland și Gästrikland și al soțului acesteia, Christopher O'Neill.

S-a născut la New York, la Weill Cornell Medical Center^[1] în prezența tatălui ei.^[2] Numele și titlul ei au fost făcute publice de către bunicul ei, regele Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei, la 26 februarie 2014.^[3] De asemenea, s-a anunțat că Prințesa Leonore este în ordinea succesiunii la tronul Suediei.^[4] Pentru a putea moșteni tronul, va trebui însă să fie membră a Bisericii suedeze și să fie crescută în Suedia.^[5]

Prințesa Leonore are un frate mai mic, Prințul Nicolas, Duce de Ångermanland, născut în 2015.

Numele Leonore a fost ales de către părinții ei, deoarece le-a plăcut foarte mult. În istoria Suediei au existat patru regine pe nume Eleonore, iar în prezent două alte prințese europene poartă acest nume: Prințesa Leonor de Asturia și Prințesa Eléonore a Belgiei^[6]. Numele Lilian a fost ales în cinstea Prințesei Lilian, Ducesă de Halland, mătușa Prințesei Madeleine, care a murit în 2013, iar Maria în cinstea mamei lui O'Neill

Decese

·         702: A murit regele pre-columbian Maya Kan B’alam II, cunoscut sub numele Chan Bahlum II (Sarpele jaguar), (n.23 mai, 635). A urcat pe tronul  Palenque pe 10 ianuarie 684, câteva luni după moartea tatălui și predecesorul său, Pacal cel Mare. El a continuat proiectul ambițios de împodobire a orasului Palenque  început de tatăl său. A fost urmat pe tron de fratele său mai mic, K’inich K’an Joy Chitam II

·         1194 – Moare regele Siciliei Tancred (n. 1138), membru al dinastiei normande Hauteville, conte de Lecce. A fost  rege al Siciliei între 1189 și 1194. El a moștenit titlul de „conte de Lecce” de la bunicul său, regele Roger al II-lea, fiind mai cunoscut în literatura istorica  drept Tancred de Lecce. Tancred era un fiu nelegitim al ducelui Roger al III-lea de Apulia, la rândul său fiul mai vârstnic al lui Roger al II-lea, cu Ema, fiică a contelui Achard al II-lea de Lecce. Imediat după moartea regelui  Guillaume al II-lea in 1189, Tancred s-a răsculat și a preluat controlul asupra insulei, după care a fost încoronat ca rege, sub numele de Tancred I, la începutul lui 1190.

·         1258 – A murit Al-Musta’sim Billah, ultimul calif Abassid al Bagdadului. A condus de la 1242 până la moartea sa. În 1258  hanul  mongol Hulagu a invadat  califatul Abbasid, care cuprindea teritoriile a ceea ce este acum Irakul și Siria. S-a spus ca mongolii nu au vrut să verse “sânge regal”, astfel încât l-au înfășurat într-un covor și l-au  călcat în picioarele cailorlor pana la moarte. Unii dintre fiii săi au fost masacrați, iar unul dintre fiii supraviețuitori  a fost trimis prizonier  in Mongolia, unde istoricii mongoli  au scris ca  sa căsătorit și a avut copii.  Calatorul venetian Marco Polo relata  că, la găsirea  in Bagdad a unor mari depozite cu   pline cu comori, pe  care  califul le-ar fi putut cheltui pentru apărarea regatului său, Hulagu Khan l-ar fi  închis pe acesta  în camera lui de comori, fără hrană sau apă, spunându-i sa  “mănânce  comoara , din moment ce este atât de mândru de ea. “
* 1429: Giovanni di Bicci de' Medici (1360 - 20 februarie 1429) a fost un bancher italian, membru al familiei Medici din Florența și fondatorul Băncii Medici. În timp ce alți membrii ai familiei, cum ar fi Chiarissimo di Giambuono de' Medici, care a făcut parte din Signorie în 1201 și Salvestro de' Medici care a fost implicat în revolta de la Ciompi din 1378, Giovanni a fost cel care a început creșterea puterii familiei Medici în Florența. El a fost tatăl lui Cosimo de' Medici ("Părintele Patriei"), străbunicul lui Lorenzo de' Medici (Magnificul) și stră-stră-stră-bunicul lui Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana.

Giovanni di Bicci de' Medici s-a născut în Florența, fiul lui Averardo de' Medici și Jacopa Spini. Deși el este considerat fondatorul bogatei Dinastii de' Medici, el nu a fost născut într-o familie avută. Puținii bani lăsați moștenire de tatăl său au fost împărțiți între văduva sa și cei cinci copii.

Giovanni a fost interesat de politică. Adesea, numele său a fost invocat pentru a participa în Guvernul Florentin (reggimento), insă el a ales să plătească amenzi, mai degraba decât să servească, deși fusese gonfalonier.

Giovanni a fost intemeietorul băncilor iar principalul său interes era ca filialele băncilor să se extindă pe întregul teritoriu de nord al orașelor Italiene. În anul 1414, Giovanni a pariat pe alegerea noului Papă și a câștigat. Papa i-a acordat controlul asupra Camerei Apostolice în timp ce acesta se folosea de banii băncilor sale. Un alt mod prin care a reușit să ridice familia la una dintre cele mai bogate din Europa a fost căsătoria sa cu Piccarda Bueri, a cărei familie avea rădăcini vechi, respectabile și o zestre mare.

Atunci când a murit, Giovanni devenise cel mai bogat om din Florența, după cum arăta raportul de impozitare din anul 1429. În 1420, Giovanni a dat cea mai mare parte din control asupra băncilor, celor doi fii ai lui, Cosimo și Lorenzo.

A fost îngropat în sacristia din Bazilica San Lorenzo, din Florența.

·         1431 – A murit  Papa Martin al V-lea; (n. 1368). Papa Martin al V – lea  (n.ianuarie / februarie 1369), a fost Papa de la 14 noiembrie 1417 pana la moartea sa, în 1431. In timpul pontificatului sau s-a  pus capat Schismei Apusene (1378-1417). In martie 1425  Martin al V-lea  a  emis o Bula papala in care  amenința cu  excomunicarea pe negustorii de  sclavi creștini și a ordonat ca  evreii să poarte o „insigna de infamie”. În iunie 1425, Martin anatematizat pe cei ce vindeau sclavi creștini  musulmanilor.
* 1685: Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg (24 martie 1628 – 20 februarie1685) a fost regină a Danemarcei și Norvegiei prin căsătoria cu regele Frederic al III-lea al Danemarcei.

Prințesa Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg

Sophie Amalie s-a născut la Castelul Herzberg, în Herzberg am Harz. Părinții ei au fost George, Duce de Brunswick-Lüneburg și soția sa, Anne Eleonore de Hesse-Darmstadt.

Sophie Amalie s-a căsătorit cu Prințul Frederic la Castelul Glücksburg la 1 octombrie 1643 și a trăit în Bremen. Căsătoria a fost aranjată în 1640; el era arhiepiscop de Bremen și nu moștenitor al tronului. În 1646–47, au trăit în circumstanțe umile în Flensborg înainte ca Frederic să fie declarat moștenitor. Sophie Amalie a devenit regină a Danemarcei în 1648. Au avut 8 copii, inclusiv pe viitorul rege Christian al V-lea al Danemarcei și Ulrike Eleonora a Danemarcei care s-a căsătorit cu regele Carol al XI-lea al Suediei.

Sophie Amalie iubea vânătoarea și, în ciuda situației financiare precare a regatului, ea a fost în centrul unei vieți somptuoase la curte, cu articole de lux exclusive și petreceri mari. Îi plăceau moda, petrecerile, teatru și balul mascat și a introdus moda franceză în Danemarca. Cum soțul ei a fost introvertit, ea a devenit centrul vieții sociale de la curte.

Ea a remodelat curtea după modelul francez și german. A angajat un chapel maestru german, Kaspar Förster, o orchestră franceză, un maestru de balet francez, D. de Pilloy, și o cântăreață și dansatoare franceză Anne Chabanceau de La Barre. Ambasadorul spaniol, Bernardino de Rebolledo, i-a dedicat ei poeziile pe care le-a scris. Ea și copiii ei au jucat în teatre de amatori împreună cu alți nobili: în 1655, ea a realizat cinci părți diferite într-un balet. Risipa de bani într-o societate săracă nu a fost bine primită de public.

Cu soțul ei a avut următorii copii:

1. Christian al V-lea al Danemarcei (15 aprilie 1646 – 26 august 1699).
2. Prințesa Ana Sofia (1 septembrie 1647 – 1 iulie 1717), s-a căsătorit la 9 octombrie 1666 cu Johann Georg al III-lea, Elector de Saxonia și a fost mama regelui August al II-lea al Poloniei
3. Prințesa Frederica Amalia (11 aprilie 1649 – 30 octombrie 1704), s-a căsătorit cu Ducele Christian Albrecht de Holstein-Gottorp.
4. Prințesa Wilhelmina Ernestina (21 iunie 1650 – 22 aprilie 1706), s-a căsătorit la 20 septembrie 1671 cu Carol al II-lea, Elector Palatin. Nu au avut copii.
5. Frederic (11 octombrie 1651 – 14 martie 1652).
6. Prințul George, Duce de Cumberland (2 aprilie 1653 – 28 octombrie 1708), s-a căsătorit la 28 iulie 1683 cu regina Anna a Marii Britanii. Toții copiii au murit la vârste fragede.
7. Ulrika Eleonora (11 septembrie 1656 – 26 iulie 1693), s-a căsătorit la 6 mai 1680 cu regele Carol al XI-lea al Suediei.
8. Dorothea (16 noiembrie 1657 – 15 mai 1658).

* 1699: Stanca Brâncoveanu (n. 1633^[1] /1637^[2] ? – d. 20 februarie 1699) a fost mama domnului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu.

Conform istoricului N. Iorga, Stanca Cantacuzino s-ar fi născut în 1633.^[3] S-a născut în influenta familie boierească Cantacuzino, fiind fiica postelnicului Constantin. Printre frații ei se numărau viitorul stolnic Constantin Cantacuzino, marele ctitor Mihai Cantacuzino și viitorul domn al Țării Românești, Șerban Cantacuzino.

Stanca a fost măritată cu boierul Papa Brâncoveanu, din familia Brâncoveanu. Cuplul a avut trei copii, Barbu, Matei și Constantin, din care numai Constantin a supraviețuit până la maturitate, având la rândul său urmași. În 1659 a murit Matei, iar Barbu a murit în 1674, la Constantinopole.

Viața Stancăi Brâncoveanu a fost marcată de convulsiunile politicii interne a Țării Românești din secolul al XVII-lea și de conflictul între Cantacuzini și Băleni, cele mai puternice facțiuni boierești, care își contestau supremația.

În 1655, soțul ei a fost ucis la București în răscoala seimenilor și a dorobanților împotriva domnului Constantin Șerban. Când acești mercenari s-au ridicat împotriva domnului, care fusese sfătuit să-i dea afară din țară, familia Brâncoveanu, în frunte cu marele logofăt Preda (tatăl lui Papa și socrul Stancăi), era la casele din București. Preda Brâncoveanu a reușit să își răscumpere viața cu o mare sumă de bani, iar Constantin a fost salvat de slugi, care l-au substituit cu un copil de țigan, însă Papa Brâncoveanu a fost omorât la baza dealului Mitropoliei.

La câțiva ani după acest episod, Preda Brâncoveanu, socrul Stancăi, a fost strangulat din ordinele domnului Țării, Mihnea al III-lea. În consecință, Stanca și-a luat copiii și s-a mutat pe moșia tatălui ei. Postelnicul Constantin Cantacuzino a suferit însă o soartă similară, fiind ucis la Snagov.

Anul 1678 l-a adus pe tron pe fratele ei, Șerban Cantacuzino, care a hotărât lupta dintre Băleni și Cantacuzini în favoarea celor din urmă. Șerban a murit în 1688, când a fost ales în scaunul domnesc fiul ei, Constantin Brâncoveanu.

În 1688, Stanca a mutat rămășițele lui Papa și Preda Brâncoveanu la Mânăstirea Brâncoveni.

Stanca Brâncoveanu a murit la 10/20 februarie 1699. În amintirea ei a fost reconstruită în același an biserica mare din Mânăstirea Brâncoveni (în locul celei construite de Matei Basarab), piatra de temelie fiind pusă de nepoții ei Constantin II și Ștefan. A fost astrucată alături de soțul ei.

Piatra de mormânt citește:

„Suptu ačastă marmură zace țărăna jupaneasiĭ Stancăi Cantacuzeaniĭ, fata luĭ jupan Costandin den vechiu și înpărătescu rod Cantacuzino, biv Vel Postel[nic], a Doamniĭ Ilincăĭ, featiĭ bătrănuluĭ Io Șerban Basarab Voevod, jupăneasa luĭ jupan Papeĭ Brăncoveanuluĭ Po[st], fečorul luĭ jupan Prediĭ Brăncoveanuluĭ biv Vel Vornic și mumă bl[a]goč[e]stivuluĭ Domnu Io Costandin B[răncoveanul] Basarab [Voe]vod, carea, cu marĭ blăndeațe, cu multe milosteniĭ și nespuse alte bunătățĭ trăind și umplănd vărsta eĭ de an[i] [66], den cari 44 văduvă săracă de soțul eĭ i-[aŭ] petrecut creștineaște, s'aŭ săvărșit la anul [de] la Zidirea Lumiĭ 7207 și de la Spăsenia eĭ 1699, Fev[ruarie] 10, într'al unsprăzecelea anŭ al Domnieĭ fiiuluĭ săŭ maĭ sus numeitul Io Costandin B[răncoveanul] B[asarab] Voevod, carele cu mare ci[nste] și cu toate creștineștile pomenirĭ și mi[le] aicĭ la mănăstirea Brăncoveaniĭ, unde și însăș la moarte-ĭ aŭ lăsatu; aducănd-o lăngă soțul eĭ Papa Post[elnicul] și socru-săŭ Preda Vornic, o aŭ astrucatu.

* 1731: Antonio I (25 ianuarie 1661 – 20 februarie 1731) a fost Prinț de Monacodin 1701 până în 1731. A fost fiul cel mare al lui Louis I, Prinț de Monacoși a soției acestuia, Catherine Charlotte de Gramont.

În 1683 Antonio a fost numit locotenent în Regimentul Regelui. În 1684 a fost ridicat în rang de colonel al regimentului Soissonois. În timpul Războiului de Nouă Ani el a fost prezent în Bătălia de la Philippsburg (1688), Bătălia de la Fleurus (1690), Asediul de la Mons (1691) și Asediul de la Namur (1692).

La 21 august 1702 Antonio a depus jurământul pentru regele Ludovic al XIV-lea al Franței în Parlement, fiind Duce de Valentinois și nobil al Franței. El a fost făcut cavaler la ordinele regale franceze în 1724.

Antonio s-a căsătorit la 13 iunie 1688 cu Marie de Lorena-Armagnac (12 august 1674 – 30 octombrie 1724), fiica lui Louis de Lorena-Guse, Conte d'Armagnac.

Ei au avut șase fiice din care numai trei au supraviețuit copilăriei:

• Caterina Charlotte (7 octombrie 1691 – 18 iunie 1696), Mademoiselle de Monaco.
• Louise Hippolyte (10 noiembrie 1697 – 29 decembrie 1731), succesoare a tatălui ei.
• Elisabetta Charlotte (3 noiembrie 1698 – 25 august 1702), Mademoiselle de Valentinois.
• Margherita Camilla (1 mai 1700 – 27 aprilie 1758), Mademoiselle de Carlades; căsătorită la 16 aprilie 1720 cu Louis de Gand-Vilain, Prinț d'Isenghien și mareșal al Franței.
• Maria Devota (15 martie 1702 – 24 octombrie 1703), Mademoiselle des Baux.
• Maria Paolina Theresa Devota (23 octombrie 1708 – 20 mai 1726), Mademoiselle de Chabreuil.

Antonio a avut și copii nelegitimi:

• cu Elisabeth Durfort (o dansatoare)
  • Antoine Grimaldi (1697–1784), cunoscut drept le Chevalier de Grimaldi
• cu Victoire Vertu (dansatoare la Opera din Paris)
  • Antoinette Grimaldi, numită mademoiselle de Saint-Rémy
• cu o femeie necunoscută
  • Louise Marie Thérèse Grimaldi (1705–1723)

·         1773: Regele Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei (n. 1701)

·         1790: Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg, (n. 13 martie 1741, Viena - d. 20 februarie1790, Viena) a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1765-1790. A fost, de asemenea, rege al Ungariei, Boemiei etc.

Tânărul Iosif

A fost primul fiu al împărătesei Maria Tereza și al soțului acesteia, împăratul Francisc I, cooptat la conducerea Țărilor Ereditare Habsburgice după moartea tatălui său în anul 1765. Din cei șaisprezece copii ai cuplului imperial, a fost cel mai dificil de educat. Copil așteptat cu nerăbdare, după trei fete, nașterea sa a fost întâmpinată cu bucurie de Maria Tereza, care și-a făcut proiecte mari în ceea ce îl privește.

Iosif s-a născut în mijlocul primelor revolte din Războiul de Succesiune Austriacă. Educația sa reală i-a fost dată prin scrierile lui Voltaire, a enciclopediștilor francezi și prin exemplul regelui Frederic al II-lea al Prusiei. Pregătirea sa a fost conferită de oficiali guvernamentali, care l-au instruit în detaliile mecanice ale administrării numeroaselor sale state care compun dominioanele austriece și Sfântul Imperiu Roman. A avut o copilărie severă, mama sa nepregetând să-l bată cu mâna ei atunci când considera că fiul avea o purtare inacceptabilă.

El a fost făcut membru al Consiliului de stat (Staatsrat) și a început să elaboreze documente pentru ca mama lui să le citească. Aceste documente conțin germenii politicii sale de mai târziu, și toate dezastrele care în cele din urmă l-au copleșit. Era pentru o toleranță religioasă, nerăbdător să reducă puterea bisericii, pentru a calma țărănimea de sarcinile feudale și să elimine restricțiile privind comerțul și știința. În acestea, el nu a fost diferit față de Frederic, sau de fratele și succesorul său, Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, la fel ca toți conducătorii luminați ai secolului al XVIII-lea. A încercat să-i elibereze pe iobagi, dar acest lucru s-a întâmplat după moartea sa.^[2]

Unde Iosif a fost diferit față de marii conducători contemporani, și unde el s-a înrudit cu iacobinii, a fost în intensitatea credinței sale în puterea statului, atunci când era controlată de rațiune. Totuși, ca un conducător absolutist el a fost, de asemenea, convins de dreptul său de a vorbi pentru stările necontrolate de legi. Moștenise de la mama sa credința că dinastia de Austria are o calitate augustă și pretindea să obțină orice își dorea pentru propria sa putere și interes. Contemporanii au spus despre el că era impresionant, dar nu neapărat în mod plăcut. Caracterul arogant al împăratului a fost evident și pentru Frederic al II-lea al Prusiei, care, după prima lor întâlnire din 1769, l-a descris ca fiind ambițios și capabil să pună lumea pe foc. Ministrul francez Vergennes, care l-a întâlnit pe Iosif când acesta a călătorit incognito în 1777, l-a considerat a fi "ambițios și despotic".^[3]

După moartea tatălui său în 1765, el a devenit împărat și a fost făcut co-regent de către mama sa în dominioanele austriece. Ca împărat nu a deținut puterea reală, mama sa crezînd că nici soțul, nici fiul nu ar trebui să o priveze vreodată de controlului suveran în dominioane ei ereditare. Până la moartea mamei sale în 1780, Iosif nu a fost niciodată destul de liber să-și urmeze propriile instincte.

După moartea mamei sale, Iosif, în vârstă de 39 de ani, poate să-și exercite puterea. Una dintre primele măsuri pe care le ia este acordarea termenului de șase luni „republicii feminine” să evacueze Palatul Hofburg. Ordinul se referă la fostele guvernante, văduvele unor curteni, și la surorile împăratului care sunt invitate să să se retragă la mănăstire sau în alte așezăminte departe de Viena. El își păstrează apartamentul foarte modest din aripa leopoldină, care data din timpul străbunicului său și care fusese restaurat în stil baroc. În ceea ce privește aspectul fizic, Iosif s-a îngrășat, are fața alungită și fruntea foarte înaltă, pleșuvă. Se îmbracă în special într-o uniformă militară ponosită, însă întotdeauna barat transversal peste piept cu marea eșarfă roșu-alb-roșu care îi dă un aer marțial.

Protocolul la curte se simplifică, reverența este suprimată, la fel și sărutarea mâinii. Recepțiile grandioase de pe timpul Mariei Tereza dispar. Totuși orașul cunoaște o perioadă înfloritoare a istoriei sale muzicale. Împăratul este adesea văzut la operă, la concerte și la Burgtheater.

Prima soție a lui Iosif, Prințesa Isabella Maria de Parma

Pentru a consolida noua alianță cu Franța, semnată în 1756, împărăteasa l-a căsătorit în 1760 cu Prințesa Isabella Maria de Parma (1741-1763), nepoata regelui Ludovic al XV-lea, o fată cu un spirit și o inteligență mai mare decât soțul ei, dar un temperament aproape morbid melancolic. Iosif și-a iubit soția găsind-o fermecătoare iar ea a căutat cu o atenție deosebită să-i cultive afecțiunea. Isabella a fost, de asemenea, cea mai bună prietenă și confidentă cu sora soțului ei, Maria Christina, ducesa de Teschen.

Din mariajul lui Iosif cu Isabella a rezultat o fiică, Maria Tereza.^[5] Isabellei îi era teamă de sarcină și de o moarte timpurie (în mare parte ca rezultat al pierderii mamei sale, care a murit de tânără). Sarcina ei s-a dovedit a fi dificilă, ea suferind de simptome de durere, boală și melancolie atât în ​​timpul cât și după aceea, cu toate că Iosif a susținut-o și a încercat să o consoleze. Ea a rămas țintuită la pat timp de șase săptămâni după naștere fiicei lor. Aproape imediat, cuplul a suferit două avorturi spontane - un calvar consecutive deosebit de greu pentru Isabella - urmat rapid de o altă sarcină. Noua sarcină i-a provocat din nou melancolie, temeri și groază Isabellei. În noiembrie 1763, în timp ce era însărcinată în șase luni, Isabella s-a îmbolnăvit de variolă, a intrat în travaliu prematur și a născut o fiică, Arhiducesa Maria Cristina, care a murit la scurt timp.

A doua soție a lui Iosif, Maria Josepha de Bavaria

Bolnavă și stresată de nașterea bruscă și de tragedie, Isabella a murit săptămâna următoare. Pierderea soției sale iubite și a copilului lor nou-născut au fost devastatoare pentru Iosif. Îi scria mamei lui "Nu-mi găsesc alinare decât în clipa în care mă aflu singur în camera mea, când contemplu portretul scumpei mele soții și citesc ce a scris ea. Am păstrat până și cele mai mici petice de hârtie care mi-au rămas de la ea." Și-a iubit foarte mult fiica și a rămas un tată devotat pentru Maria Tereza.

Din motive politice, și sub o tensiune constantă, în 1765, el a cedat și s-a recăsătorit cu verișoara sa de gradul al doilea, Prințesa Maria Josepha a Bavariei, fiica împăratului Carol al VII-lea și a Arhiducesei Maria Amalia de Austria. După prima lor întâlnire, o descrie spunând că este dezavantajată mult de talia scundă, de corpolența deloc atrăgătoare, de petele roșii pe față și dantura stricată.
Mariajul a fost extrem de nefericit, însă scurt, a durat numai doi ani. Deși Maria Josepha și-a iubit soțul, ea se simțea timidă și inferioară în compania lui. Lipsită de interese sau plăceri comune, relația a oferit puțin lui Iosif, care a mărturisit că n-a simțit nici o dragoste (nici atracție) pentru ea. El s-a distanțat de soția sa, până la punctul unei evitări totale, văzând-o doar la mese și la culcare.

La rândul ei, Maria Josepha, suferea găsindu-se blocată într-o căsnicie lipsită de iubire. La patru luni după aniversarea de doi ani a căsătoriei, Maria Josepha s-a îmbolnăvit și a murit de variolă. Joseph nu a vizitat-o niciodată în timpul bolii și nici nu a participat la funeralii, deși mai târziu și-a exprimat regretul pentru că nu i-a arătat bunătate, respect sau căldură.

După moartea celei de-a doua soții, tot pentru consolidarea alianței cu Franța, mama sa s-a gândit să-l căsătorească cu Prințesa Bathilde d'Orléans. Mai târziu, s-a pus problema unei căsătorii între împărat și sora mai mică a regelui Ludovic al XVI-lea, însă ambele proiecte au căzut. Iosif nu s-a mai recăsătorit niciodată.

În 1770, la vârsta de șapte ani, singurul copil al lui Iosif, Maria Tereza, s-a îmbolnăvit de pleurizie și a murit. Pierderea fiicei a fost profund traumatizantă pentru el și l-a lăsat cu profunde cicatrici. (În lipsa moștenitorilor, Iosif al II-lea a fost în cele din urmă urmat la tron de fratele său mai mic, Leopold al II-lea.)

·         1810 – Patriotul tirolez conducator al luptei impotriva lui Napoleon, Andreas Hofer, a fost executat. Andreas Hofer (n. 22 noiembrie 1767, St. Leonhard in Passeier, pe atunci in comitatul Tirol, Sfântul Imperiu Roman – d. 20 februarie 1810, Mantua, Italia) a fost conducătorul unei răscoale antinapoleoniene din anul 1809. Este considerat eroul luptei de eliberare a Tirolului.
* 1848: Prințul Alexandru al Țărilor de Jos, Prinț de Orania-Nassau (Willem Alexander Frederik Constantijn Nicolaas Michiel, Prins der Nederlanden, Prins van Oranje-Nassau; 2 august 1818 – 20 februarie 1848) a fost al doilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos și a soției sale, Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei, fiica Țarului Pavel I al Rusiei. În familie i se spunea Sașa.

·         1882: Moș Ion Roată, deputat în Adunarea ad–hoc a Moldovei (n. 1806). Ion Roată (n. 1806, satul Câmpuri, județul Vrancea – d. 20 februarie 1882, satul Gura Văii, județul Vrancea), cunoscut și sub numele de Moș Ion Roată, țăran român, deputat în Divanul Ad-hoc și un susținător înflăcărat al Unirii Principatelor Moldova și Valahia și al reformei agrare din Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești.

* 1893: Pierre Gustave Toutant Beauregard (pronunțat în engleză /ˈbɔərɨɡɑrd/; n. 28 mai 1818 – d. 20 februarie 1893) a fost un ofițer, politician, inventator, și scriitor american din Louisiana, primul general al Armatei Statelor Confederate ale Americii în Războiul Civil American.

Beauregard a studiat ingineria construcțiilor la Academia Militară a Statelor Unite și a servit ca ofițer de geniu în Războiul Americano-Mexican. După o scurtă perioadă petrecută la West Point în 1861, odată cu secesiunea Sudului, a devenit primul general de brigadă al Confederației. A comandat apărarea orașului Charleston, Carolina de Sud, la începutul Războiului Civil la Fort Sumter la 12 aprilie 1861. După trei luni, a ieșit victorios din prima bătălie de la Bull Run dată lângă Manassas, Virginia.

Beauregard a comandat armate pe Teatrul Vestic de operațiuni, inclusiv în bătălia de la Shiloh din Tennessee, și în Asediul Corinthuluiîn nordul statului Mississippi. S-a reîntors la Charleston și l-a apărat de atacurile terestre și navale repetate în 1863. Cea mai mare realizare a sa a fost salvarea importantului centru industrial Petersburg, Virginia, și astfel a capitalei confederate Richmond, de atacurile armatei unioniste net superioară numeric în iunie 1864.

Influența sa asupra strategiei Confederației a fost limitată din cauza relațiilor tensionate cu președintele Jefferson Davis și cu alți generali. În aprilie 1865, Beauregard și comandantul său, generalul Joseph E. Johnston, l-au convins pe Davis și pe restul membrilor cabinetului că războiul trebuie să ia sfârșit. Johnston a predat mare parte din restul armatelor sale, inclusiv pe Beauregard și pe oamenii săi general-maiorului William T. Sherman.

După încheierea carierei militare, Beauregard a fost director al unei companii de cale ferată. A devenit unul dintre puținii veterani confederați care s-au îmbogățit, datorită promovării Loteriei Louisiana. Astăzi, el este denumit în lucrările istorice P.G.T. Beauregard, deși, în timpul războiului, nu își folosea primul prenume și se semna G.T. Beauregard.

·         1907: Henri Moissan, chimist francez, laureat Nobel (n. 1852). Ferdinand Frederick Henri Moissan (n. 28 septembrie 1852, Paris; d. 20 februarie 1907, Paris) a fost un chimist francez. A descoperit fluorul la data de 26 iunie 1886. Pentru această descoperire a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Chimie în anul 1906.

·         1911 - A murit Grigore Ştefănescu, geolog şi paleontolog, membru al Academiei Române. Sub îndrumarea lui, s-a întocmit, în 1898, prima harta geologică a României, la scara 1:200.000 (n.10.02.1836).

·         1915: Sir Charles Augustus Hartley, inginer britanic

·         1920: Robert Peary, explorator american (n. 1856)
* 1920: Ducele Johann Albert de Mecklenburg (germană Herzog Johann Albrecht zu Mecklenburg; 8 decembrie 1857 – 16 februarie 1920)^[1] a fost membru al Casei de Mecklenburg-Schwerin. A fost regent a două state a Imperiului german. Prima dată din 1897 până în 1901 a fost regent al Marelui Ducat de Mecklenburg-Schwerin pentru nepotul său Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a doua oară din 1907 până în 1913 a fost regent al Ducatului de Brunswick.
Ducele Johann Albert de Mecklenburg s-a născut la Schwerin ca la cincilea copil al lui Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a primei soții a acestuia, Prințesa Augusta de Reuss-Köstritz (1822–1862). Ducele Johann Albert a urmat o carieră în armata prusacă și era cunoscut pentru dragostea lui pentru sporturi

Ducele Johann Albert de Mecklenburg, regent al Ducatului Brunswick, în timpul unei vizite cu Pakubuwono X al Surakarta, 1910.

În urma decesului fratelui său Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg la 10 aprilie 1897, Ducele Johann Albert a fost numit regent în timpul minoratului nepotului său, Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg, după ce fratele său mai mare Ducele Paul Friedrich a renunțat la pretenția sa asupra regenței.

A domnit ca regent până când nepotul său a atins vârsta majoratului la 9 aprilie 1901 și a preluat controlul asupra Marelui Ducat.^[3]

La 28 mai 1907 Ducele Johann Albert a fost ales regent al Ducatului Brunswick în urma decesului Prințului Albert al Prusiei; a ajuns în Brunswick la 5 iunie 1907

Johann Albert s-a căsătorit de două ori, întâi la Weimar la 6 noiembrie 1886 cu Prințesa Elisabeta Sybille de Saxa-Weimar-Eisenach (1854–1908) fiica lui Karl Alexandru, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach.

A doua oară s-a căsătorit la Brunswick la 15 decembrie 1909 cu Prințesa Elisabeta de Stolberg-Rossla (1885–1969). Nu a avut copii din nici una dintre căsătorii.

·         1927: A murit Constantin Mille, scriitor, ziarist român; (n. 1861). Constantin Mille (n. 21 decembrie 1861, Iași — d. 20 februarie 1927), ziarist, nuvelist, poet, avocat și militant socialist român, precum și un activist prominent pentru apărarea drepturilor omului.

* 1929: Manuel Dionysios Díaz Martínez (n. 8 aprilie 1874, Havana – d. 20 februarie 1929, Rochester, New York) a fost un scrimer cubanez specializat pe sabie, laureat cu aur la sabie individual și la floretă pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 1904.
* 1932: Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (25 ianuarie 1860 – 20 februarie 1932) a fost a doua fiică a lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și a soției acestuia, Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg.

La 19 martie 1885 la Primkenau, Karoline Mathilde s-a căsătorit cu Friedrich Ferdinand, fiul cel mare al lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Prințesei Adelheid de Schaumburg-Lippe. Friedrich Ferdinand era nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. Karoline Mathilde și Friedrich Ferdinand au avut cinci copii^[1]:

• Prințesa Viktoria Adelheid Helene Luise Marie Friederike de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (31 decembrie 1885 – 3 octombrie 1970)
• Prințesa Alexandra Viktoria Auguste Leopoldine Charlotte Amalie Wilhelmine de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (21 aprilie 1887 – 15 aprilie 1957)
• Prințesa Helene Adelheid Viktoria Marie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (1 iunie 1888 – 30 iunie 1962)
• Prințesa Adelheid Luise de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (19 octombrie 1889 – 11 iunie 1964)
• Wilhelm Friedrich Christian Günther Albert Adolf Georg, Duce de Schleswig-Holstein (23 august 1891 – 10 februarie 1965)
• Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (11 mai 1894 – 1972)

·         1965: René Jeannel, zoolog francez (n. 1879)

·         1966 – A murit la varsta de 80 de ani amiralul american Chester Nimitz. Chester Nimitz a fost comandant al trupelor  terestre şi maritime în Pacificul de Sud în timpul celui de-al doilea război mondial. La bordul navei sale, USS Missouri, a fost semnat în Golful Tokyo actul de capitulare al Japoniei in ziua de 2 septembrie 1945.

·         1969 -  A murit Mihai Ciucă, medic, de numele căruia se leagă realizarea primelor vaccinuri antiholerice, eradicarea malariei şi realizarea primului centru de malarioterapie din România (n.18.08.1883).

·         1972: Maria Goeppert-Mayer, fizician german, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică (n. 1906)

·         1975: Nicolae Baltag, critic literar român (n. 1940)

* 1979: Nereo Rocco (20 mai 1912, Trieste – 20 februarie 1979, Trieste) a fost un fotbalist și antrenor italian. El a fost unul din cei mai de succes antrenori italieni, și primul promotor al stilului catenaccio în țară.

·         1987: Constantin Avram (n. 19 februarie 1911, Ciumași, Bacău - d. 20 februarie 1987, Timișoara) a fost un inginer român, specialist în beton armat, membru corespondent al Academiei Române.

A urmat Școala de Geniu la București și Versailles, Facultatea de Construcții Civile la Politehnica din București. Între anii 1963-1971 a fost rector al Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timișoara.^[1]

A participat la construirea uzinelor de la Reșița și a complexului de la Văliug.

În 1963 devine membru corespondent al Academiei Române. De asemenea, a fost membru al Comitetului European al Betonului din Paris, iar în 1980 este distins cu Medalia de Argint a Federației Internaționale a Precomprimării.

* 1996: Gheorghe Dumitrescu (n. 15 decembrie 1914, Oteșani, Județul Vâlcea- d. 20 februarie 1996, București) a fost un compozitor român, reprezentant al realismului socialist.
S-a născut pe data de 15 decembrie 1914, în comuna Oteșani, jud. Vâlcea; este fratele compozitorului Ion Dumitrescu. Și-a început studiile la Seminarul teologic din Rîmnicu Vâlcea (între 1926-1934), continuându-le la Conservatorul din București (între 1934-1941), unde i-a avut ca profesori pe Mihail Jora (armonie, contrapunct, forme muzicale, compoziție), Dimitrie Cuclin (compoziție), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii, folclor), Ionel Perlea (dirijat orchestră) și Silvio Florescu (vioară). Violonist în orchestră între anii 1935–1940, compozitor și dirijor la Teatrul Național din București – între anii 1940 – 1946, Gheorghe Dumitrescu a fost compozitor și consilier artistic al Ansamblului „Doina” al Armatei din București între 1947-1957. A fost profesor de armonie la Conservatorul din București, între anii 1951-1979. A scris articole, studii, cronici în Muzica, Scânteia, Contemporanul și România liberă; a susținut prelegeri, conferințe, emisiuni radiofonice și de televiziune și a cules, notat și prelucrat folclor. A întreprins călătorii de documentare în U.R.S.S., Cehoslovacia, Iugoslavia, R.F.G., Bulgaria, Italia, Ungaria, Franța, Polonia și R.D.G. De asemenea, a făcut parte din jurii naționale și internaționale de concursuri muzicale. Este tatăl pianistului și compozitorului Tudor Dumitrescu. S-a stins din viață la București, pe data de 20 februarie 1996.
Muzician cu talent literar, autor al textelor oratoriilor și al libretelor operelor sale, Gheorghe Dumitrescu a acordat prioritate, în creația sa, formelor vocale. Compozitorul se exprimă cel mai adesea în lucrările sale printr-un limbaj programatic. Textul și muzica populară românească i-au servit drept principală sursă de inspirație, conducându-l spre explorarea folclorului arhaic; există o serie de „motive-sigilii” care care dau omogenitate muzicii lui Gheorghe Dumitrescu. Limbajul său muzical valorifică o inspirație folclorică autentică, construind un discurs melodic marcat de cantabilitate.

·         1996: Tōru Takemitsu, compozitor japonez (n. 1930)

·         1998 - A murit Eugen Popescu, memorialist. Stabilit în SUA din anul 1979, a înfiinţat, la San Diego (California), Institutul Român de Cercetări Istorice (n.22.02.1915).

* 1999: Eugene Kal "Gene" Siskel (26 ianuarie 1946 - 20 februarie 1999) a fost un critic de film american și jurnalist pentru Chicago Tribune. Alături de colegul său Roger Ebert, a fost, între anii 1975 și 1999, gazda unei serii populare de critică de film în Statele Unite.

Siskel s-a născut în Chicago, Illinois, ca fiu a lui Ida (născută Kalis) și Nathan William Siskel.^[1] Părinții săi erau imigranți evrei din Rusia. Siskel a fost crescut de către mătușa și unchiul său după ce ambii părinți au murit atunci când el avea zece ani.^[2] A urmat cursurile Culver Academies și a absolvit Facultatea de filosofie din cadrul Universității Yale în 1967, avându-l ca profesor pe autorul John Hersey, laureat al unui Premiu Pulitzer, care l-a ajutat în 1969 să obțină o slujbă în cadrul redacției Chicago Tribune.^[3] Prima sa recenzie tipărită a fost cea pentru filmul Rascal, pe care a scris-o cu o lună înainte de a deveni permanent criticul de film al ziarului. Recenzia a fost una favorabilă, dar nu a acordat stele, deoarece la acea vreme ziarul nu folosea un sistem de notare al filmelor cu stele.^[4] Siskel a făcut armata în cadrul United States Army Reserves; fiind lăsat la vatră la începutul anului 1968, servind până atunci ca jurnalist militar și ofițer de presă al Defense Information School.

În 1975, Siskel a făcut echipă cu Roger Ebert, criticul de film al ziarului Chicago Sun-Times, pentru a găzdui o emisiune pentru stația locală a Chicago PBS, WTTW, care a primit numele de Sneak Previews. Sistemul lor de recenzie, „thumbs-up, thumbs-down” (două degete mari ridicate în sus sau de două degete mari orientate în jos)^[5] a devenit rapid una din mărcile prin care s-a făcut cunoscută emisiunea, fiind atât de populară încât a fost parodiată în seriale precum In Living Color, Bizarre, benzi desenate precum Calvin and Hobbes (aprilie 1988) și în filmele Hollywood Shuffle și Godzilla. Sneak Previews se bucura în 1977 de o mare audiență la nivel național atunci când era difuzat de PBS.

Siskel și Ebert au părăsit WTTW și PBS în 1982. Noua lor serie, At the Movies (română La filme), a fost produsă și distribuită de Tribune Broadcasting, compania părinte care a deținut Chicago Tribune și WGN-TV. Sneak Previews a continuat să fie produs și difuzat de PBS pentru încă 14 ani, dar cu alți prezentatori. În 1986, Siskel și Ebert și-au încheiat contractul cu Tribune Broadcasting, semnând un altul cu The Walt Disney Company. Noua serie a fost denumită pentru scurtă vreme Siskel & Ebert & the Movies, ea fiind prescurtată la forma Siskel & Ebert. At the Moviesa continuat și ea pentru mai mulți ani cu alți prezentatori.

Una din primele apariții a lui Siskel pe micul ecran, înainte de Sneak Previews, a fost cea din Coming Soon to a Theatre Near You, inclusă în For the Love of Movies: The Story of American Film Criticism. În acest documentar din 2009 este prezentată o dezbatere cu Ebert pe tema meritului pe care îl are romanul în cadrul filmului Zbor deasupra unui cuib de cuci.

Deobicei, Siskel și Roger Ebert au refuzat să fie invitați în filme sau seriale de televiziune (cu excepția talk showurilor), considerând că acest lucru ar intra în conflict cu „responsabilitatea pe care o au față de public”. Totuși, ei „nu au rezistat” să nu accepte apariția într-un episod al serialului de animație The Critic, a cărui personaj principal era un critic de film.^[6] În acest episod, Siskel și Ebert se despart și îl vor pe Jay Sherman, personajul princial al serialului, ca partener.^[7] Au apărut și alături de două personaje ale serialului pentru copii Sesame Street.^[8] Siskel a jucat ca el însuși și într-un episod din The Larry Sanders Show

În 1998, Siskel a suferit o intervenție pentru extirparea unei tumori cerebrale maligne. La data de 3 februarie 1999, într-o zi de joi, a anunțat că își va lua concediu, dar că dorește să revină în toamnă, scriind „Mă grăbesc să mă fac bine deoarece nu vreau ca Roger să vadă mai multe filme decât mine.”^[10]

La data de 20 februarie 1999, într-o zi de sâmbătă, Gene Siskel a murit la vârsta de 53 de ani din cauza unei complicații survenite în timpul unei noi operații. După moartea lui Siskel, producătorii lui Siskel & Ebert au început să invite periodic alți critici pentru ca audiție pentru un succesor. În cele din urmă Richard Roeper a fost cel ales ca noul coleg al lui Ebert, serialul fiind redenumit Ebert & Roeper at the Movies. Ultimul film pe care Siskel l-a evaluat alături de Ebert a fost The Theory of Flight, pe 23 ianuarie 1999. Ultima recenzie scrisă a fost cea pentru comedia romantică She's All That, căreia i-a acordat o recenzie favorabilă.^[11][12]

Siskel a lăsat-o în urmă pe soția sa, Marlene, alături de copiii Kate, Callie și Will, iar rămășițele sale se află la Cimitirul Westlawn din Norridge, Illinois

* 2006: Aurel Acasandrei (n. 5 aprilie 1939, București – d. 20 februarie 2006) a fost un pictor și grafician român

A absolvit în 1958 Școala Medie de Arte Plastice din București având profesori pe Alexandru Cumpătă și Ion Popescu Negreni.^[1]

A continuat studiile la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la clasa profesorului Ion Marsic, pe care le-a absolvit în 1964

Din 1970 a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România

* 2006: Nicolae Gărbălău (n. 4 august 1931, Bălți – d. 20 februarie 2006, Chișinău) a fost un doctor habilitat în chimie, ales ca membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, a fost specialist în domeniul chimiei compușilor coordinativi mono și polinucleari ai metalelor cu liganzi organici polifuncționali, macrociclici.

A elaborat metode de obținere a metalelor extrapure. A mai elaborat catalizatori originali. A obținut coloranți pentru masele plastice. A publicat peste 600 de lucrări științifice, 350 din care au fost publicate în cele mai prestigioase reviste de specialitate din lume. Rezultatele cercetărilor științifice au fost implementate pe larg în economia națională. Fondatorul școlii de chimie coordinativă macrociclică și supramoleculară, sub îndrumarea domnului academician Gărbălău au susținut tezele 32 de doctori și doctori habilitați în chimie.

Numele său a fost eternizat cu ajutorul Academiei de Științe prin inaugurarea unei plăci comemorative amplasate pe fațada blocului Institutului de Chimie al A.Ș.M., unde savantul și-a petrecut mai mult de jumătate din viață.Placa comemorativă a fost amplasată alături de alte două plăci – cea a fondatorului școlii academice de chimie din Moldova, primului director al Institutului de Chimie – Anton Ablov, care, de fapt, i-a și inspirat savantului interesul pentru dezvoltarea acestui domeniu științific și cea a acad. Gheorghe Lazurievski, fondatorul școlii de chimie organică și bioorganică.

Începînd cu anul 2010 se instituie o bursă pentru cel mai bun doctorand chimist – „Bursa academicianului Nicolae Gărbălău”.

* 2010: Alexander Meigs Haig, Jr. (n. 2 decembrie 1924 – d. 20 februarie 2010) a fost un general al United States Army, care a servit ca secretar de statîn administrația președintelui Ronald Reagan și Șef al personalului Casei Albe în administrațiile președinților Richard Nixon și Gerald Ford.^[1]

Haig a servit de asemenea ca Adjunct al Șefului de stat major al armatei Statelor Unite, cea de-a doua cea mai importantă funcție a unui ofițer al United States Army, ^[2] precum și în calitatea de Comandant Suprem al Forțelor Aliate din Europa, fiind simultan comandantul forțelor miltare americane și NATO din Europa.

Veteran al Războiului din Coreea și al celui din Vietnam, Haig a fost decorat cu unele dintre cele mai importante decorații ale Uniunii, dintre acestea distingându-se Distinguished Service Cross, Silver Star cu frunză de stejar și Purple Heart.^[3]

În ziua de 20 februarie 2010, Haig a decedat din cauza unor complicațiiprovenite dintr-o infecție stafilococică după ce fusese anterior spitalizat la Johns Hopkins Hospital din Baltimore pe 28 ianuarie 2010.

Sărbători

·         în calendarul creștin ortodox: Leon, episcopul Cataniei și Sf Cuv Visarion; Harți

·         în calendarul greco-catolic: Sf. Leon, episcop († secolul al VIII-lea) și Agaton, papa Romei

·         în calendarul romano-catolic: Leon de Catania, Eleuterius de Tournai și Falco, episcopi

·         în calendarul lutheran: Friedrich Weißler, jurist, martir executat în Sachsenhausen la 19 februarie 1937

·         Ziua Mondială a Dreptății Sociale

ARTE 20 Februarie

INVITAȚIE LA OPERĂ 20 Februarie

Bărbierul din Sevilla

Il Barbiere Di Siviglia - G.Rossini 

Norma

Vincenzo Bellini, Norma 

MUZICĂ 20 Februarie

Carl Czerny, muzician, pedagog şi pianist austriac

Mihail Berezovschi, compozitor şi dirijor

Doamne, strigat am catre Tine - Mihail Berezovschi: 

Murv (Mervin) Shiner, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american

Ibrahim Ferrer, cântăreţ cubanez celebru, membru al grupului „Buena Vista Social Club”

Maria Tănase

Nancy Wilson,

Barbara Ellis, vocalistă amerocană (Fleetwoods)

Buffy Sainte-Marie, cântăreaţă, chitaristă şi compozitoare canadiană

Louis Soloff, trompetist american (Blood, Sweat & Tears)

Alan Hull, vocalist, pianist, chitarist şi compozitor britanic (Lindisfarne)

Randy California, chitarist american (Spirit)

Spirit 

Jerome Geils, chitarist şi compozitor american (J. Geils Band)

J. Geils Band:

Walter Becker, basist şi compozitor american (Steely Dan)

Walter Becker:

Grigore Leșe

Mark Reilly, vocalist şi compozitor britanic (Matt Bianco)

MATT BIANCO 

Kurt Cobain, liderul formației rock Nirvana 

Nirvana: 

Virgil Ianțu, cântăreț și prezentator tv roman

Rihanna, cântăreață, textieră și dansatoare din Barbados

Compozitorul Gheorghe Dumitrescu

Tōru Takemitsu, compozitor japonez

ÎNREGISTRĂRI NOI:

2 Hours Relaxing Romantic Instrumental Music - Best Saxophone, Flute, Violin, Piano Music

André Rieu Best Instrumental Love Songs || THE BEST OF ANDRÉ RIEU

POEZIE 20 Februarie

Poeta Claudia Millian, soţia poetului Ion Minulescu

Biografie

Nastere: 21 februarie 1887, Ploiesti
Deces: 21 septembrie 1961

Nascuta la 21 februarie 1887, in Ploiesti. Afara de activitatea poetica si dramatica, sub pseudonimul D. Serban, d-na Claudia Millian a publicat numeroase cronici dramatice in Viitorul si Adevarul literar si artistic.

Poeti cu „a viziune decorativa a lumii", s-a nascut la 21 februarie 1887, la Bucuresti, fiica inginerului Ion Millian, de origine greaca, si a Mariei Poenaru. Urmeaza scoala primara si liceul la Bucuresti si Ploiesti, unde si debuteaza, in 1906, in revista Lumina. Studenta la Scoala de belle-Arte si la Conservatorul de arta dramatica din Bucuresti, Claudia Millian se marita cu publicistul Cristu Cridim, de care divorteaza, si la 11 aprilie 1914 se recasatoreste cu poetul Ion Minulescu. In timpul razboiului (1916—1918) se refugiaza la lasi, unde casa sotilor Minulescu este deschisa scriitorilor si artistilor, continuind astfel, in conditii schimbate, traditia terasei „Oteteleseanu".

Dupa primul razboi mondial, este numita profesoara de desen decorativ si de istoria artelor la Liceul industrial sericicol, unde va functiona, ca directoare, pina in 1940. Intre 1923—1925 sta la Paris, impreuna cu fiica sa Mioara Minulescu, unde stabileste relatii apropiate cu Elena Vaca-rescu, Pierre de Nolhac, Colette, Cecile Sorel, Elvira Popescu, Nina si Benjamin Fundoianu, Armand Pascal etc, consolidind legaturile de prietenie franco-romane, activitate recompensata prin decoratia franceza "Palmes academiques".
Reintoarsa in tari, Claudia Millian se consacra activitatii profesionale, literare, publicistice (cronici dramatice) si sociale, luptind pentru drepturile femeii, democratie si pace. Va scrie si teatru (Masca, Rozina, Vreau si craiesc. Dupa paravan, Sapte giste potcovite), sub pseudonimul D. Serban.

Dupa 1930 are fi preocupari de arta plastica (mozaic, sculptura). Participa ca delegata la congresele Pen-clubului, faclnd dese calatorii in strainatate. Membra a Societatii Scriitorilor Romani, a Societatii autorilor dramatici si a Pen-clubului, Claudia Millian-Minulescu moare la 21 septembrie 1961.

OPERE (poezii) :

Garoafe rofii. Buc, Ed. Flacara, 1914 ;
Cintari pentru pasarea albastra, Buc, Ed. de arta „Vlaici", 1922 ;
Intregire, Buc, Ed. Cartea romaneasca, 1936.
(A lasat in manuscris si opere inedite.)

De consultat:
C. Sp. Hasnas: Garoafe rosii, «Flacara», IV, 22 (p. 200), 1915. - [Ovid Densusianu]: Cantari pentru pasarea albastra, «Viata noua», XVIII, 10-11, 1923. -Scarlat Struteanu: Cantari pentru pasarea albastra, «Flacara», VIII, 19 ianuarie, 1923. - Vladimir Streinu: Cantari pentru pasarea albastra, «Cugetul romanesc», I, 8-9, 1922. - E. Isac: Cantari pentru pasarea albastra, «Adevarul literar», 4 februarie, 1923. - Pompiliu Paltanea: Chants pour l'oiseau bleu, «Mercure de France», I-IV, 1925. — E. Lovinescu: Poezia modernista: Claudia Millian, Istoria literaturii romane contemporane, III, Evolutia poeziei lirice, «Ancora-Benvenisti», 1927. -Al. Badauta: Cantari pentru pasarea albastra, «Buletinul institutului de literatura pe 1923», pag. 29, (1927).

Poeziile sint reproduse dupa cum urmeaza : Garoafe rofii, Voluptate, Pisicile, Simfonii de toamna (Garoafe rotii, 1914) ; Himera, Nevroza, Vazele de flori. Primavara, Toamna (Cintari pentru pasarea albastra, 1922).

Primăvară

Mi-e sufletul un cuib săpat în stâncă,

Şi-n cuibul meu au poposit pe rând

Şi porumbelul alb, şi vulturul flămând,

Şi soarele, şi vântul, şi tăcerea-adâncă.

Vrea sufletu-mi să-i scutur praful şi tăcerea,

Că-i prăfuit de vânturi şi de griji mărunte…

Pe cine-aşteaptă cuibul meu din munte,

De-mi cere iar să-i curăţ încăperea?

Covor de frunze netede şi moi

Aştern în cuib şi-l primenesc cu cer,

Apoi cobor perdele de mister

Pe farmecul enigmei celei noi.

Şi-aşa, adăpostit de vânt şi soare,

Căminul sufletului meu deschis

Aşteaptă solul ultimului vis,

Cu-ntoarcerea de păsări călătoare.

Toamnă

Te uiţi cum muşcă toamna din verdele pădurii,

Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă –

Cu leziuni de unghii şi picături de sânge?

Şi-n mine bate-o frunză, ciudată şi firavă,

Ce sub capriciul vremei se leagănă şi plânge…

Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte

Şi cum îşi distilează parfumul diafan,

Pe mobile şi statui, pe stofe şi covoare,

Şi-ntrezăresc pădurea culcată pe divan,

Alăturea de mine, cum tremură şi moare…

Respiră încăperea arome vegetale:

De paltin, de mesteacăn, de brad şi de arţar…

Iau eu, cu mâini pătate de toamna-nsângerată,

Beau sufletul pădurii şi-aud bătând mai rar,

În peisagiul vieţii, o frunză-ntârziată.

Garoafe roşii

Garoafe roşii, crenelate -

Amfore cu parfum de mosc,

Pecetii de rubin şi sânge -

Eu vă iubesc şi vă cunosc,

Prin voi, garoafelor bizare,

În funduri roşii de corolă,

Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară

Otrăvitoarea ei fiolă...

Eu vă iubesc şi vă cunosc

De mult tulburătorul mosc...

În roşu-apusului de soare

Voi puneţi pete de culoare,

Voi înfloriţi în fundul mării

În lungi ciorchine de mărgean

Şi pe obrajii de ftizie

Muriţi în fiecare an...

Vă poartă-actriţele pe gură

Şi hetairele pe sâni,

Vă leagănă pe coif cocoşii,

Şi-n răni v-au încrustat strămoşii,

Iar eu vă port pe veci în minte,

Vă port în păr şi pe vestminte,

Pe perne de atlaz brodate...

Garoafe roşii, crenelate!

Eu vă iubesc şi vă cunosc

De mult tulburătorul mosc!

Prin voi, garoafelor bizare,

În funduri roşii de corolă,

Mi-a-ntins iubirea-ntâia oară

Otrăvitoarea ei fiolă...

Prin voi am plâns întâia dată -

Obsesie însângerată!

Eugen Barbu, scriitor, scenarist, publicist

Biografie Eugen Barbu
Eugen Barbu (n. 20 februarie 1924, Bucureşti - d. 7 septembrie 1993, Bucureşti) a fost un membru corespondent al Academiei Române, director de reviste, jurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist român, laureat al premiului Herder.

Important prozator român, pamfletar, jurnalist, scenarist, publicist, membru corespondent al Academiei Române.
A fondat şi condus revistele Săptămâna şi România Mare.
A înfiinţat, alături de Corneliu Vadim Tudor, partidul cu doctrină naţionalistă România Mare.
A debutat cu un volum de nuvele. A scris apoi romanele Groapa, Șoseaua Nordului, Săptămâna nebunilor, Principele (volum ce a fost însoţit de mai multe volume intitulate Caietele principelui, un soi de şantier al creaţiei), Ianus (publicat postum). 
A fost laureat al premiului Herder.
A lăsat şi un interesant Jurnal.
A fost căsătorit cu actriţa Marga Barbu pentru care a creat, în calitate de scenarist, seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, în care aceasta juca alături de Florin Piersic.

Opere publicate

Nuvele şi povestiri:

* Gloaba, 1955;
* Tripleta de aur, 1956;
* Oaie şi ai săi, 1958;
* Patru condamnaţi la moarte, 1959;
* Tereza, 1961;
* Prânzul de duminică, 1962;
* Vânzarea de frate, 1968;
* Martiriul Sfântului Sebastian, 1969;
* Miresele, 1975;

Romane:

* Balonul e rotund, 1956;
* Unsprezece, 1956;
* Groapa, 1957;
* Şoseaua Nordului, 1959;
* Facerea lumii, 1964;
* Princepele, 1969;
* Incognito I-IV, 1975 -1980;
* Săptămâna nebunilor, 1981;

Reportaje:

* Pe-un picior de plai, 1957;
* Cât în 7 zile, 1960;
* Cu o torţă alergând în faţa nopţii, 1972;

Memorialistică, eseuri, critică, proiecte literare:

* Jurnal, 1966;
* Măştile lui Goethe, 1967;
* Foamea de spaţiu, 1969;
* Jurnal în China, 1970;
* Caietele Princepelui I-VI, (1972-1981);
* O istorie polemică şi antologică a literaturii române, 1976;

Teatru:

* Să nu-ţi faci prăvălie cu scară, 1959;
* Labyrintul, 1967 etc.

Piesele sunt adunate în vol. Teatru;

Versuri:

* Osânda soarelui, 1968;

Traduceri din Faulkner, Th. Mann etc; Readuce in literatura romana opera lui Panait Istrati; Scenarii de film: seria Haiducilor.

Avril

Ros de nevroze
Alerg prin oraş
Avril, cu nervi!
Umblă nebunul şi
salută fetele:
Omagiile mele!
Ele, lunare,
Lasă harfe blonde în văzduhul pur.
Pe un aeroport londonez
Au fost furate briliante
De către un gangster.
A mai căzut un avion
Pe o rută şi vine încă
Un uragan în Bangladesh...
Lovituri de stat,
Morţi şi răniţi pe şosele,
O bătrână vorbeşte singură
Şi strânge la piept o pâine,
Ambuscadă la stop,
Elevele rău
Şi-au mai scurtat fustele...
Într-un demodat Rolls
Trece ambasadorul englez...

Suflet pierdut

Scazuta zarii blînda e tara minerala.
- Inel si munte, iarba de abur înzeuat.
A ofilirii, numai aceasta foarte pala
Faclie, pe ghicirea Albastrului ouat.

Mintiri, lumini! Scapata, doar sfînta, ca o maica,
- Ars doliul ei; cu fruntea calcata de potcap;
Scaldînd la dublul soare, apos, de la Dragaica,
Rotundul, scund în palma, duh simplu-în chip de nap. 

Margini de seara

Pendulul apei calme, generale,
Sub sticla sta, în T;arile-de-Jos.
Luceferii marini, amari în vale;
Salciu muia si racul fosforos.

Un gînd adus, de raze si curbura
(Fii aurul irecuzabil greu!)
Extremele camarilor de bura
Mirat le începea, în Dumnezeu. 

Poeta Doina Ciurea

Doina Ciurea - Biografie

Doina Ciurea (20 februarie 1938, Constanţa - 1999, Bucureşti) este o prozatoare şi eseistă. Este fiica Mariei (născută Ostroveanu), profesoară, şi a lui Ioan Ciurea, ofiţer de aviaţie. În primii ani de viaţă locuieşte succesiv în mai multe localităţi, în funcţie de perindarea tatălui prin diferite garnizoane. Face studii universitare la Bucureşti, luându-şi licenţa în filologie în 1957. Debutează (nesemnificativ, ulterior repudiindu-şi acest debut) ca poetă în „Viaţa românească" (1952). Urmează, în 1952-1954, în paralel cu liceul şi, respectiv, facultatea, Şcoala de Literatură „M. Eminescu". A fost căsătorită cu Nichita Stănescu între 1962 şi 1981.

Publică la îndemnul lui Geo Bogza, care îi remarcase primele încercări, debutând editorial în 1969, cu volumul de proze scurte Dialog despre eroare. Colaborează, cu proză, eseuri, critică literară, cronici literare şi muzicale la „Tânărul scriitor", „Gazeta literară", „România literară", „Contemporanul", „Luceafărul", „Caiete critice" etc. Desfăşoară activităţi culturale legate de evocarea personalităţii poetului latin Ovidiu, şi din anii '80, de difuzare a valorilor culturale japoneze şi de dialogul cultural româno-nipon. Îngrijeşte volumul postum de versuri de tinereţe Argotice ale lui Nichita Stănescu (1992).

Dialog despre eroare şi Schiţe bucureştene (1975) grupează proze scurte, investigând universul vieţii cotidiene contem­porane, din diverse medii. Incomunicabilitatea, nostalgia, în singurarea, neliniştile difuze, povara existenţei zilnice definesc crâmpeie de biografii comune sau „scene de gen" construite în perspectiva psihologiei comportamentiste. Naraţiunea este adesea diluată de un descriptivism amintind de „şcoala privirii" şi de Noul Roman, de notaţii introspective sau de inserturi eseistice. E o proză rafinată, cu un scrupul stilistic ce lasă impresia de „răceală elegantă" (Nicolae Manolescu).

Con­templarea amuzat-ironică şi compătimitor-omenească a unor situaţii aparent absurde e în consens cu orizontul de aşteptare al epocii, ostil determinismului simplist al prozei teziste din anii '50, instituind totodată un accent polemic, un dramatism nepatetic, dar „sincer" faţă cu prozaismul frustrant al vieţii cotidiene.

Cam aceleaşi însuşiri definesc şi Neliniştitul iunie (1979), pseudojurnal al unui sejur estival al personajului auctorial la un canton pierdut în Bărăgan, microroman al unei mici lumi izolate şi anonime. Modalitatea contemplării naturii, antropomorfizarea peisajului, învestit cu corespondenţe cultu­rale şi o sugestivitate motivată subiectiv, mărturisesc afinităţi cu viziunea unui Geo Bogza.

Romanul O lacrimă de privit (1970) şi culegerea de schiţe Tu care treci pe-aici... (1973) evocă surghiunul tomitan al poetului latin Ovidiu; interesul prozatoarei vizează nu reconstituirea istorică în sine, ci o problematică perenă - situaţia artistului faţă de societate -, asociată unui demers şi unei recuzite în fond comune cu cele ale prozelor sale de inspiraţie contemporană. Eseuri pe teme diverse, mai ales culturale, cărora li se pot remarca subtilitatea, ingeniozitatea asocierilor, elevaţia şi echilibrul expresiei, dar şi caracte­rul potolit, meditativ, nepolemic, au fost adunate în volumul Descifrări (1977).

Romanul Ion Ion (1991) e o încercare de in­vestigare literară a crizei de adaptare a populaţiei rurale aduse Ia oraş de industrializarea din anii '60-'80, studiată Ia nivelul vieţii de familie, cu intuirea psihologiilor, dar marcată de o oarecare monotonie a expresiei şi de previzibilitatea invenţiei epice. Ciurea a mai semnat, împreună cu Elena Suzuki, o traducere din literatura japoneză (Natsume Soseki, Zbuciumul inimii, 1985).

Opera

• Dialog despre eroare, Bucureşti, 1969;

• O lacrimă de privit, Bucureşti, 1970;

• Tu care treci pe-aici..., Bucureşti, 1973;

• Schiţe bucureşte­ne, Bucureşti, 1975;

• Descifrări, Bucureşti, 1977;

• Neliniştitul iunie, Bucureşti, 1979;

• Ion Ion, Bucureşti, 1991.

Ediţii

• Nichita Stănescu, Argotice. Cântece la drumul mare, prefaţa editorului, Bucureşti, 1992.

Traduceri

• Natsume Soseki, Zbuciumul inimii, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Elena Suzuki).

 Scriitoarea Doina Ciurea (1938-1999) a fost mai întâi iubita lui Labiş, pentru ca pe 6 iunie 1962 să devină a doua soţie a lui Nichita Stănescu.

Femeie cu o capacitate fenomenală de a ieşi în evidenţă, Doina Ciurea l-a cunoscut pe Nicolae Labiş la Şcoala de Literatură şi Critică Literară “Mihai Eminescu”, din Bucureşti, unde poetul intrase la începutul anului 1952. Deşi îi despărţeau trei ani ca vârstă, Doina – doar o adolescentă – l-a plăcut de la bun început pe efervescentul Nicolae, deja o figură marcantă printre tinerii şcolii.

«Adolescentă cu hormonii răvăşiţi»

Remarcabilul prozator Marin Ioniţă (82 de ani), coleg de clasă şi cu Labiş, şi cu Doina Ciurea, povesteşte în volumul “Kisseleff 10. Fabrica de scriitori” momentele de neuitat ale unei idile cu personaje celebre. “Când am cunoscut- o eu pe Doina, era o adolescentă de-abia dezghiocată din copilărie, dar tipul urban, emancipat şi distins, cochetă şi elegantă. Brunetăarămie, părul creţ de la natură şi nevopsit. Ochii mari, poate prea prțminenţi, cu gene lungi şi curbate în sus, sprâncene stufoase. Buzele uşor congestionate, ca la adolescentele cu hormonii răvăşiţi. Bănuiam şi sânii la fel, sub bluza apretată. (…) Îi spun «vrăjitoarea neagră » şi nu se supără. Cu Labiş a început să cocheteze tot mai stăruitor, dar el nu se prindea. Fata avea deja o oarecare experienţă, printre altele zăbovea cam mult în cabinetul directorului Iosif. (…) Până la urmă, s-a întâmplat, căci Labiş avea nevoie uneori de un refugiu, de protecţie şi de afecţiune”, aminteşte Marin Ioniţă primele faze ale relaţiei lui Labiş cu Doina.
Iniţial, în dorinţa de a-l cuceri repede pe Nicolae, Doina i-a înscenat acestuia chiar şi o tentativă de viol, cu acte în regulă, poetul fiind scos în faţa Uniunii Tineretului Muncitoresc şi dat afară! Acuzatorii au susţinut teoria falsă a violului, bazându- se pe un semn de pe gâtul Doinei, rezultat ca urmare a unui sărut al lui Nicolae, la o petrecere.
Ulterior, Labiş a trecut peste acest incident şi a locuit cu Doina, în centrul Bucureştiului, dar relaţia s-a terminat lamentabil, poetul nesuportând să fie ţinut din scurt de iubita lui.

Relaţia n-a durat decât doi ani

Cu Nichita Stănescu, Doina Ciurea s-a căsătorit pe 6 iunie 1962, la exact zece ani de când se cunoscuseră. Căsnicia n-a durat decât doi ani, Nichita fugind de acasă, conform mărturiilor prietenului Ştefan Agopian, dar în acte ea s-a păstrat până în 1981. Marele poet a susţinut întotdeauna că volumul “O viziune a sentimentelor” (1964) a fost inspirat de legătura cu Doina. La un moment dat, Nichita a povestit apropiaţilor cum, aflându-se la o plimbare în parc cu Doina, aceasta a ţinut special să-i spună că primul bărbat din viaţa ei a fost Nicolae Labiş.

Nu vă pot oferi poezii ale autoarei întrucât acestea sunt pe bani!

TEATRU/FILM 20 Februarie

Bogdan Petriceicu Hasdeu

Bogdan Petriceicu Hasdeu [Tadeu Hasdeu] (n. 16 februarie 1836 [26 februarie 1838], Cristeşti, Hotin, Republica Moldova - d. 25 august 1907, Câmpina, judeţul Prahova), scriitor, filolog, lingvist, folclorist, gazetar, filosof, istoric, jurist şi om politic.

Biografie

Fiu al boierului Alexandru Hâjdău şi al Elisabetei Dauksza, familie de învăţaţi; tatăl şi bunicul erau cărturari poligloţi, care au scris despre folclorul şi istoria românilor, ceea ce are o mare influenţă asupra viitorului savant.

Se căsătoreşte în anul 1865 cu o româncă ardeleancă, Iulia Faliciu, care-i dăruieşte peste patru ani un copil, pe Iulia.

Copilul s-a dovedit curând a fi un geniu. Ştia să scrie şi să citească de la vârsta de trei ani, la opt ani vorbea deja mai multe limbi: franceza, germana, engleza. La 11 ani îşi susţine examenele la liceul „Sf. Sava”, iar în 1886, la numai 17 ani, îşi ia bacalaureatul la Sorbona. Nu-şi mai poate continua studiile pentru că s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a stins din viaţă înainte de a împlini 19 ani (1888). Impactul asupra lui Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost imens, toată perioada ce a urmat acestui trist eveniment a fost influenţată negativ, ducându-l spre un continuu declin ştiinţific, moral, comportamental, psihic.

Studiile

Face primele clase în Polonia, la Viniţa, Rovo şi Cameniţa, liceul la Chişinău, dreptul la Universitatea din Harkov, Polonia (1852-1856), unde îşi aprofundează cunoştinţele de istorie şi filologie. Cunoaşte mai multe limbi: rusa, poloneza, germana, engleza, franceza.

Activitatea

După o scurtă perioadă petrecută în armata rusă, în 1857 dezertează şi trece în Moldova, unde este numit judecător la Cahul (1858); după ce este destituit revine în Iaşi, devenind profesor de istorie, geografie şi statistică la Şcoala Reală, precum şi custodele Bibliotecii Universităţii din Iaşi (1859-1862).

Activitatea sa publicistică, constă în colaborarea cu numeroase publicaţii, multe dintre el constituite şi conduse de către el: „România” (1858-1859), „Foaia de storiă română” (1859), „Foiţa de istorie şi literatură” (1860), „Lumina” (1862-1863), în Iaşi, unde predomină lucrările cu profil istoric şi filologic. La Bucureşti editează revistele satirice: „Aghiuţă” (1863), „Satyrul” (1866), istorico-literare: „Traian” (1869-1870), „Columna lui Traian” (1870-1877, 1882-1883), „Revista nouă” (1887), conduce „Foaia societăţii "Românismul"” (1870-1871), „Revista literară şi ştiinţifică” (1876) şi colaborează la „Buciumul”, „Familia”, „Sentinela Română”, „Românul”, „Perseverenţa”, „Ghimpele” ş. a.

Cea mai mare parte a activităţii sale a consacrat-o istoriei şi filologiei. Ca istoric se remarcă, mai ales, prin: Istoria critică a românilor (1873-1875), rămasă însă neterminată, bine primită, mai ales că demontează afirmaţiile contestatarilor autohtoniei românilor la nord de Dunăre, pentru care este premiat. Alte lucrări sunt monografia Ioan Vodă cel Cumplit (1865), Arhiva istorică română (1865-1867), în trei tomuri, ce cuprinde documente istorice, filologice şi din literatura naţională şi străină, multe dintre ele inedite. Lucrările filologice mai importante sunt Cuvente den Bătrâni (1878-1881) unde „pătrunderea şi erudiţia lui Hasdeu se pun în evidenţă aici în modul cel mai splendid” (filologul german Schuchard) şi Etymologicum Magnum Romaniae (1886-1898), proiect grandios, nefinalizat însă din cauza morţii sale.

În dramaturgie, operele sale cele mai importante sunt drama Răzvan şi Vidra (pusă în scenă pe 10 februarie 1867 la Teatrul Naţional din Bucureşti) şi comedia Trei crai de la Răsărit; în literatură se remarcă prin nuvela Duduca Mamuca (1863) asupra căreia va interveni după scandalul generat, schimbându-i conţinutul şi titlul, care devine Micuţa (1863).

Director al Arhivelor Statului (1876-1901), publică masiv documente referitoare la istoria naţională. Recunoscându-i meritele, Academia Română îl primeşte în rândurile sale în anul 1877.

În politică a cochetat cu Partidul Naţional Liberal, pe listele cărora a fost ales deputat (1867). Sprijină înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza şi aducerea prinţului străin, apoi, pentru o perioadă, este antidinastic, revenind însă, după un timp, la sentimente monarhiste.

Prin lucrările sale ştiinţifice, Bogdan Petriceicu Hasdeu creează un stil erudit, enciclopedist şi, mai ales, deschide gustul pentru sinteze culturale, generând o tradiţie în cultura românească, continuata de Nicolae Iorga, George Călinescu, Mircea Eliade. Rămâne deschizător de drumuri în filologie, folcloristică, istorie, aşezând cercetarea acestor domenii într-un cadru care nu se va schimba multa vreme.

Răzvan şi Vidra de Bogdan Petriceicu Hasdeu: 

Corado Negreanu

Biografie

Corado Negreanu (n. 20 februarie 1925, Oltenița, județul Ilfov, România– d. 17 iulie 1993, București) a fost un actor român de teatru și film. În cei 49 de ani de carieră, Corado Negreanu a jucat în nenumărate piese de teatru, teatru radiofonic, teatru TV și film.

Actorul Corado Negreanu se naște la 20 februarie 1925, în orașul Oltenița, într-o familie cu 2 copii, formată din părinții Olga și Niculae și fratele său Marin. Corado Negreanu urmează ciclul gimnazial la liceele Gheorghe Șincai și Constantin Brâncoveanu din București. În vara anului 1946, termină liceul și obține Diploma de Bacalaureat, apoi urmează Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică „Lira” din București.

Își începe activitatea artistică încă din anul 1944, în cadrul Trupei Traian Florescu. Joacă în peste 90 de piese de teatru pe scenele a 7 teatre, dintre care Teatrul Sindicatelor, Teatrul Savoy, Teatrul Armatei, Teatrele de Stat Reșița și Pitești, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, Teatrul Odeon.

În cei 49 de ani de carieră, Corado Negreanu joacă în nenumărate piese de teatru radiofonic, teatru TV și film.

Pentru activitatea sa artistică este distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa V în anul 1967, iar în anul 1976, primește premiul ATM pentru interpretarea din „Regele Ioan” de Friedrich Durrenmatt.

Cronicarii de teatru care, de-a lungul timpului, au apreciat creațiile actoricești ale lui Corado Negreanu, au fost: Radu Popescu, Ion Cocora, Alexandru Cornescu, Margareta Bărbuță, Valentin Silvestru, Natalia Stancu, Aurel Bădescu, Traian Șelmaru, Nelu Ionescu, Radu Anton Roman, Ileana Berlogea, Victor Parhon, Valeriu Râpeanu, Virgil Brădățeanu.

Printre alte activități artistice scrie și 4 cărți dintre care 2 povestiri despre pescuit, „Artiști și alții cu undița” ed. Albatros 1970, „Pe malurile Bâtlanului” ed. Eminescu 1974, un manuscris al unui roman biografic „Mangusta și eu” și manuscrisul „Dincolo de orizont”.

„Copil fiind, am auzit vorbindu-se de zeul celor ce știu să glumească și să rîdă; cine îl întîlnește va fi fericit tot restul vieții. Se cuvine să-l cauți vesel, bucurîndu-te de fiecare clipă ce o trăiești; cei cu fruntea încruntată nu-l vor vedea nicicînd” – Corado Negreanu „Pe malurile Bâtlanului”.

„De multe ori mă întreb: ce va rămâne din munca mea în urma mea? Arta noastră, cea mai puțin perenă între toate celelalte arte, aduce succesul imediat – dacă îl aduce – dar te acoperă cu uitare înainte ca aplauzele ce te-au răsplătit să se stingă. Și asta este firesc. Vin alții mai tineri, nerăbdători să arate lumii ce pot. E bine așa; ăsta ne e rostul; așa cum noi am luat de la înaintași, cei care ne vor urma au datoria să meargă mai departe, ducând și puținul strâns de noi într-o viață, pe drumul ce se numește tradiție. Marea, bogata tradiție a teatrului românesc. Este acesta, cred, unul dintre rosturile noastre trainice.” – Corado Negreanu, Telerecital Televiziunea Română.

Corado Negreanu a fost căsătorit, până la moartea sa, în 1993, cu Magdalena Costin Ionescu, profesoară de educație fizică.

Corado Negreanu este înmormântat în cimitirul "Sfânta Vineri" din București.

În cei 49 de ani de carieră, Corado Negreanu a jucat în numeroase piese de teatru, teatru radiofonic, teatru TV și filme. Cele mai importante creații actoricești au fost:

• Wurm - „Intrigă și iubire” de Friedrich Schiller, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, 1955
• Florian Papadopol -„Oameni și umbre” de Ștefan Berciu, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, 1962
• Giuseppe Givola - „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” de Bertolt Brecht, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, 1963
• Prohor - „Vassa Jeleznova” de Maxim Gorki, Teatrul Giulești, 1972
• Bunicul - „Casa care a fugit pe ușa” de Petru Vintilă, Teatrul Giulești, 1972
• Regele Ioan - „Regele Ioan” de Friedrich Durrenmatt, Teatrul Giulești,1976
• Miron Costin - „Descăpățânarea” de Alexandru Sever, Teatrul Giulești, 1977
• Vasile Mirea - „A cincea lebădă” de Paul Everac, Teatrul Giulești, 1979
• Regele Lear - „Regele Lear” de William Shakespeare, Teatrul Giulești, 1988
• Nicolai Mihailovici Ciumutim - „Retro” de Aleksandr Galin, Teatrul Giulești, 1989

Arca lui Noe - Lucian Blaga

SFATURI UTILE 20 Februarie

SLĂBEȘTE 5 KG ÎN 7 ZILE

Cea mai simpla si eficienta reteta de slabit:

Adauga o lingurita de scortisoara pudra in 250 de ml de apa fiarta. Lasa apoi apa sa se raceasca si adauga 2 lingurite de miere.

Bea acest amestec in fiecare zi pe stomacul gol cu scopul de a pierde in greutate…

Vei vedea cum rezultatele te vor uimi in scurt timp!

Atenție!!! Nu utilizați mai mult de o săptămână această rețetă pentru că vă va provoca problem renale! Eu am avut o microhematurie care s-a vindecat după două săptămâni de la întreruperea tratamentului de slăbit!

GÂNDURI PESTE TIMP 20 Februarie