MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
SÂMBĂTĂ 9 FEBRUARIE 2019

Bună dimineața, prieteni!
Să începem programul cu muzică bună: 

Piano Instrumental Love Songs 2019 – Listen To the Melody of Love – Piano Relaxing Music for Sleep

RELIGIE ORTODOXĂ 9 Februarie

Odovania praznicului Întâmpinării Domnului; Sf Mc Nichifor

Sfântul Mucenic Nichifor – A trăit în secolul al III-lea și a fost prieten cu preotul creștin Sapriciu. Odată preotul s-a supărat pe Sfântul Nichifor și a devenit invidios. În momentul în care împăratul Valerian (253-260) și Galian (253-268) au pornit persecuțiile împotriva creștinilor, preotul Sapriciu a fost prins și supus supliciilor, Nichifor i-a cerut iertare, dar preotul a refuzat împăcarea. În fața călăului, înverșunându-se și mai tare, Sapriciu a părăsit credința creștină și a adus jertfă idolilor. Atunci, Sfântul Nichifor L-a mărturisit pe Hristos și a fost ucis în locul prietenului său, primind trei cununi de biruință: a credinței, a smereniei și a dragostei.

Deci a fost tăiat pentru Hristos capul Sfântului Nichifor, în locul lui Saprichie, în nouă zile ale lunii Februarie, şi s-a dus, bucurându-se, către Hristos Domnul, ca să ia cununa biruinţei din dreapta Lui şi să stea în ceata sfinţilor mucenici.

Sfântul Nichifor a trăit pe vremea împăraţilor Valerian şi Galin, şi era om de jos. El avea ca prieten pe un preot al Bisericii creştine, cu numele de Sapriciu, care din îndemn diavolesc, s-a pornit cu ură asupra sfântului Nichifor şi-i purta pizmă. Însă când Sapriciu a fost prins de slujitorii idolilor şi supus la multe chinuri, sfântul Nichifor a trimis la el mijlocitori, cerându-i iertare, dar acesta nu a voit să audă de rugăciunile lui. Dar când sfântul Nichifor a văzut că duc pe Sapriciu să-i taie capul, a alergat şi a căzut la picioarele lui, cerându-i iertare. Şi, aducându-i aminte de poruncile lui Hristos privitoare la dragostea creştină, Sapriciu nu l-a ascultat. Şi, trecând prin multe chinuri şi apropiindu-se de cunună şi de răsplată, ca unul care urma să fie junghiat pentru Hristos, Sapriciu n-a primit să-i dea sfântului Nichifor iertare şi dezbrăcat fiind de ajutorul lui Dumnezeu, a zis călăilor: lăsaţi-mă, că voi aduce jertfă idolilor. Atunci sfântul Nichifor, văzând aceasta s-a dat pe sine călăilor, şi mărturisind pe faţă pe Hristos, i s-a tăiat capul din porunca tiranului, luând îndată răsplata dragostei pe care se nevoia să o plinească pentru Dătătorul dragostei, Hristos.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin

ISTORIE PE ZILE 9 Februarie

Evenimente

·         474 – Zeno este încoronat  co-împărat al Imperiului Bizantin .A domnit in anii 474-475 și din nou 476-491. Revoltele interne și vrajbă religioasă i-au afectat domnia, care totuși a reușit în probleme externe. In timpul sau  s-a  prabușit Imperiul Roman de Apus,  dar  Zenon a reusit sa  stabilizeze estul Imperiului.

·         772: Intronizarea papei Adrian I; (n. cca 700). Adrian I a fost papă de la 772 la 795. Sub pontificatul său a avut loc al doilea Conciliu de la Niceea din 787 si s-a încheiat prima criza iconoclastă (venerarea imaginilor şi icoanelor). Scrierile sale dogmatice pun în evidență o erudiție patristică cu totul deosebită. În ele abundă citarea Părinților greci, lucru foarte rar în occident în Evul Mediu. A murit pe 25 decembrie 795.

·         1621: Grigore al XV-lea devine papă.

·         1801: Pacea de la Luneville confirmă tratatul de la Campoformio (octombrie 1797), semnat de Austria și Franța; Franța recunoaște anexarea Țărilor de Jos și pretențiile franceze asupra malului stâng al Rinului.

·         1826: Tarul rus Nicolae I aprobă hotărîrea Consiliului de Miniştri, privind statornicirea în Basarabia ţaristă a sîrbilor, aflaţi aici din 1814.

·         1849 – La Roma, rasculatii condusi de revolutionarul italian Giuseppe Mazzini proclama Republica. Giuseppe Mazzini (n. 22 iunie 1805, Genova – d. 10 martie 1872, Pisa) a fost un jurist, democrat și luptător italian în mișcarea „Risorgimento” (în traducere „Renașterea Italiei”) (1815-1870). Republica Romana a intrat in vigoare dupa ce guvernul Statelor Papale a fost înlocuit de un guvern provizoriu republican. A fost condusa de Carlo Armellini, Giuseppe Mazzini și Aurelio Saffi, care au format un triumvirat dupa modelul Romei antice. In Constituția republicii toate religiile puteau fi practicate în mod liber și Papei i-a fost garantat dreptul de a guverna Biserica Catolica. Constituția Republicii Romane a fost prima din lume care a abolit pedeapsa capitală.

·         1861: Războiul civil american: Jefferson Davis a fost ales președinte al Statelor Confederate ale Americii.

·         1863 – Alanson Crane obtine patentul pentru inventarea extinctorului.

·         1880 – N. Callimachi-Catargi, aflat in misiune speciala la Bruxelles, notifica regelui Belgiei, Leopold al II-lea, independenta Romaniei.

·         1895 – Americanul William G. Morgan a inventat voleiul, joc care initial a fost numit Mintonette.

·         1904:  Flota japoneză atacă pe neașteptate fortareața rusă Port-Arthur. Începe războiul ruso-japonez (1904-1905), încheiat prin tratatul de pace de la Portsmouth (1905).

·         1919: România și Polonia au stabilit relații diplomatice.

·         1920: S-a semnat tratatul Spitzbergenului, prin care se recunoaștea suveranitatea Norvegiei asupra Insulelor Svalbard. Tratatul privind Spitsbergen, adesea denumit și Tratatul Svalbardului, din 9 februarie 1920, a fost cel prin care s-a recunoscut deplina suveranitate a Norvegiei asupra arhipelagului arctic Spitsbergen (astăzi denumit Svalbard). Suveranitatea statului norvegian este, totuși, supusă unor stipulări și nu se aplică toate legile norvegiene. Prin acest tratat, Svalbard a fost parțial demilitarizat și toate țările semnatare au primit drepturi egale de a practica activități comerciale în insule. Norvegia și Rusia încă utilizează acest drept. Nouă țări au fost primele state semnatare ale acordului, printre acestea fiind Statele Unite, Danemarca, Franța, Italia, Japonia, Țările de Jos, Norvegia, Suedia și Regatul Unit (inclusiv dominioanele de peste mări Irlanda, Canada, Australia, India, Africa de Sud și Noua Zeelandă). Alte țări au semnat tratatul în primii cinci ani de după ce a intrat în vigoare, inclusiv Uniunea Sovietică în 1924 și Germania și China în 1925. Astăzi, tratatul are peste 40 de semnatari. El a fost trimis pentru a fi înregistrat în cadrul Seriei de Tratate a Ligii Națiunilor la 21 octombrie 1920. Dintre semnatarele inițiale, Japonia a fost ultima care l-a ratificat la 2 august 1925. Ulterior, la 14 august 1925, tratatul a intrat în vigoare.Norvegia a preluat sarcinile de administrație a teritoriului și a luat imediat mai multe măsuri pentru protecția mediului.

·         1929: S-a încheiat, la Moscova, între URSS, România, Letonia și Estonia un acord prin care statele semnatare se obligau să pună în aplicare Pactul Briand-Kellogg, de renunțare la război ca instrument de politică națională, încă înainte de ratificarea lui de către toate statele. Pactul a fost propus de Aristide Briand, ministrul de externe al Franței și laureat al Premiului Nobel pentru Pace, ca un tratat bilateral între Franța și Statele Unite ale Americii, prin care se scotea în afara legii folosirea războiului pentru rezolvarea problemelor dintre cele două țări. Briand a considerat că o asemenea inițiativă avea să încălzească relațiile răcite dintre foștii aliați și, mult mai important, avea să asigure o viitoare alianță a SUA cu Franța într-un eventual nou război european. Frank B. Kellogg, Secretarul de Stat al Statelor Unite, dorea, pe de altă parte, să evite orice altă implicare a SUA într-un război european, fiind din acest motiv neinteresat de propunerea franceză. Totuși, dacă s-ar fi opus tratatului, el ar fi trebuit să facă față atât atacurilor din Congresul Statelor Unite, cât și presiunilor exercitate de grupurile pacifiste. De aceea, Kellogg a răspuns cu o propunere pentru un pact multilateral împotriva războiului, deschis tuturor națiunilor doritoare de pace. Peste 10 ani, Rusia va invada Finlanda, Estonia, Letonia, Polonia si va ocupa teritoriile romanesti Basarabia si Bucovina de Nord. Frank Billings Kellogg (* 22 decembrie 1856 – † 21 decembrie 1937) a fost un politician și om de stat american. Între anii 1925 și 1929 a fost Secretar de Stat al Statelor Unite în cabinetul Președintelui Calvin Coolidge. În 1928 a fost decorat cu ordinul Freedom of the City în Dublin, Irlanda și, în 1929, guvernul francez l-a făcut membru al Legiunii de Onoare.
În perioada în care a fost Secretar de Stat a devenit coautor al Pactului Kellogg-Briand, semnat în 1928. Tratatul, propus de ministrul francez de externe Aristide Briand, dorea să legifereze „renunțarea la război ca instrument al politicii naționale.” Frank Billings Kellogg a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1929.

·         1934: Semnarea, la Atena, de către reprezentanții României, Iugoslaviei, Greciei și Turciei a Pactului Înțelegerii Balcanice (cu un protocol și o anexă secretă), care stipula, printre altele, că statele semnatare "își garantează mutual securitatea frontierelor balcanice" și "își iau obligația de a nu întreprinde nici o acțiune politică față de alt stat balcanic nesemnatar al pactului fără avizul mutual prealabil al celorlalți semnatari și de a nu lua nici o obligație față de oricare alt stat balcanic fără cunoștința prealabilă a celorlalte părți". Inițial a fost concepută ca un pact în cinci, însă Bulgaria a refuzat oferta. (Guvern Gheorghe Tătărescu, ministru de Externe Nicolae Titulescu).

·         1943: S-a încheiat bătălia de la Guadalcanal cu o victorie a Aliaților pe frontul din Pacific din Al Doilea Război Mondial. Victoria de la Guadalcanal, reprezinta sfarsitul unei batalii care a durat din luna august 1942 si care a oferit trupelor generalului MacArthur, controlul asupra Noii Guinee si a insulelor Pacificul de Sud . Puterile Axei intra în defensivă. Această bătălie, ce a făcut parte din teatrul de operațiuni din Pacific în cel de-al Doilea Război Mondial, s-a purtat în zona insulei Guadalcanal, insulă ce a fost aprig disputată atât pe uscat, pe mare, cât și în aer, luptele de pe această insulă fiind prima ofensivă de amploare lansată de forțele aliate împotriva forțelor japoneze după atacul de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941. Bătălia pentru Guadalcanal a fost începută în august 1942, când forțele americane, au inițiat debarcări în arhipelagul Solomon, pentru a împiedica utilizarea acestor insule de către japonezi ca baze de aprovizionare și de lansare a atacurilor aeriene. Aliații intenționau de asemenea, să utilizeze insulele Guadalcanal și Tulagi ca locații pentru neutralizarea puternicei baze japoneze de pe insula Rabaul ce amenința rutele de aprovizionare dintre SUA, Australia și Noua Zeelandă. Scopurile inițiale ale americanilor au fost însă anulate de intențiile liderilor japonezi care doreau preluarea controlului asupra acestor zone bogate în resurse naturale și crearea de baze militare strategice pentru apărarea Japoniei în sud-estul Pacificului. Bătălia decisivă pentru Guadalcanal a stârnit controverse în rândul Aliaților, întrucât englezii principali aliați ai americanilor, susțineau că prioritară este anihilarea Germaniei în Europa, însă șefii de stat major ai SUA au înțeles că pericolul cel mai mare pentru ei erau japonezii și de aceea au hotărât suplimentarea trupelor pentru atacul final asupra insulei Guadalcanal. Astfel, trei bătălii terestre majore, cinci bătălii navale şi bătălii aeriene aproape zilnice între trupele militare japoneze și soldații americani, au avut loc până în 9 februarie 1943, când niponii au evacuat forțele din insula Guadalcanal. Chiar dacă această campanie a avut  numeroase pierderi în rândul militarilor americani, victoria de la Guadalcanal a fost o victorie de o mare importanță strategică în lupta împotriva japonezilor, deoarece  ea deschis drumul americanilor către insulele din jurul arhipelagului nipon, drum ce va permite inițierea de masive atacuri aeriene asupra capitalei Tokyo și a altor orașe din Japonia.

·         1944: Acord economic romano-german privind modalitatile de achitare de catre Reich a produselor furnizate armatei germane din Romania.

·         1945: S-a descoperit o mare cantitate de arme și muniții (ascunse cu aprobarea vicepreședintelui Consiliului de Miniștri, Petru Groza, și a subsecretarului de stat de la Interne, Virgil Stănescu) ce urmau a fi folosite într-o eventuală lovitură de forță pentru instaurarea unui guvern comunist. Existența acestui depozit contrazicea declarația stîngii politice, că nu dorea o lovitură de stat, ci continuarea programului.

·         1945: Se promulgă Legea pentru epurarea presei, care prevedea sancționarea cu admonestare scrisă, suspendarea activității între 6 luni și 5 ani și interzicerea definitivă de a lucra în presă pentru acei ziaristi, publiciști și colaboratori ai presei care înainte de 23 august 1944 s-au pus în slujba hitlerismului sau a fascismului, au fost stipendați de către puterile Axei pentru propagandă în favoarea politicii lor, au îndemnat la acte de teroare, schingiuiri și omoruri.

·         1953: Aparitia colectiei “Livre de poche”, care a cunoscut un succes remarcabil. Primul roman din colectie a fost „Koenigsmark”, de Pierre Benoit, ce purta numarul 1, dar in aceeasi zi au aparut si „Les Clef du royaume”, de Cronin, si „Zbor de noapte”, de Saint-Exupeery. Ideea de a edita autori de prima mana la un pret modic a fost luata de francezi de la americani (existenta colectiei romanesti Biblioteca pentru toti nu era cunoscuta pe malurile Senei). Numele colectiei fusese folosit deja, la inceputul secolului, de Tallandier, de la Hachette, pentru o serie de romane populare. Astazi colectia numara 3.500 de titluri si publica in jur de 360 de volume pe an.

·         1959: Japonia anunță renunțarea totală la armele nucleare.

·         1965: Razboiul din Vietnam.Primele trupe americane sunt trimise in aceasta tara.

·         1967 – Premiera, la Bucuresti, a filmului “Dacii” (debutul cu o pelicula de lung metraj a regizorului Sergiu Nicolaescu; (scenariul: Titus Popovici).

·         1969: Primul zbor al unui “jumbo jet”. Cel mai mare avion din lume, Boeing 747, poreclit “jumbo jet”, face primul test de zbor în Statele Unite.

·         1971 — Misiunea Apollo 14 s-a întors pe Pământ. A fost a treia misiune care a dus oameni pe Lună.

·         1977: Postul de radio Europa Liberă a transmis scrisoarea deschisă prin care scriitorul Paul Goma se solidariza cu protestatarii anti-comuniști ai Chartei 77 din Cehoslovacia. A fost „actul de naștere” al dizidenței românești.

·         1990: In Romania se constituie CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională), prin restructurarea CFSN, organ legislativ şi al puterii de stat, avînd ca scop asigurarea pregătirii şi desfăşurării alegerilor programate pentru 20.05.1990. Consiliul Provizoriu de Uniune Națională a fost înființat după ce, la 20 ianuarie 1990, PNȚCD, PNL și PSDR au cerut, printr-un comunicat publicat în ziarul „Dreptatea”, dizolvarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și preluarea puterii de un guvern de coaliție format din partidele înființate până la acea dată. La 27 ianuarie 1990, are loc o întâlnire — dialog a reprezentanților CFSN și ai PNȚCD, PNL și PSDR, în cadrul căreia s-a abordat posibilitatea participării partidelor nou înființate la conducerea politică a țării. Constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Națională s-a convenit la 1 februarie prin restructurarea CFSN. Prima ședință plenară a CPUN s-a desfășurat, la sediul Parlamentului din Dealul Mitropoliei.

·         1990 - Prin decret CFSN, Aurel Dragoş Munteanu se eliberează, la cerere, din funcţia de preşedinte al Radioteleviziunii. Răzvan Theodorescu este numit în funcţia de preşedinte al Radioteleviziunii Române.

·         1991: În timpul epidemiei de holeră, guvernul peruan numește o urgență națională. Acest lucru nu poate împiedica răspândirea epidemiei în Ecuador, Columbia,Mexic și Nicaragua. Din cei aproximativ 400.000 de pacienți mor aproximativ 12.000.

·         1991: Electoratul lituanian voteaza independenta tarii fata de fosta URSS.

·         1992 - Au avut loc primele alegeri libere în administraţia publică locală, după 1989.

·         1995: Alain Delon, actor, regizor și producător, primește "Ursul de aur" pentru întreaga carieră, la Festivalul de film de la Berlin.

·         1998: La Tbilisi, Eduard Șevardnadze, presdintele Georgiei independente si fost ministru de externe al URSS, supraviețuiește unui atentat îndreptat asupra lui.

·         2000 - A început a 50-a ediţie a Festivalului de Film de la Berlin, desfăşurat în perioada 09.02-20.02.2000. Festivalul s-a desfăşurat la Post Potsdamer Platz şi a avut în deschidere filmul lui Luc Besson, "Jeanne d'Arc", şi pe cel al realizatorului german Wim Wenders, "The Million Dollar Hotel".

·         2001: Reprezentanții Bisericii Catolice, Luterane și Reformate s-au reunit pentru a analiza problema indulgențelor, pentru prima oară de la marea schismă din 1517.

·         2006: A început Festivalul de Film de la Berlin, desfăşurat în perioada 9.02 – 20.02.2000. Festivalul s-a desfăşurat la Post Potsdamer Platz şi a avut în deschidere filmul lui Luc Besson, “Jeanne d’Arc”, şi pe cel al realizatorului german Wim Wenders, “The Million Dollar Hotel”.

Nașteri

·         1409: Constantin al XI-lea, ultimul împărat bizantin (d. 1453)

·         1441: S-a nascut in orasul Herat, din vestul Afganistanului, poetul, ganditorul si omul de stat uzbec, Ali-Shir Nava’i
A scris in limbile uzbeca, tadjica si persana. Opera principala a lui Nizamaddin Navoi este considerata ciclul epic intitulat “Hamsa”; (d.03.01.1501).

·          1645: S-a nascut Johann Aegidius Bach (d.noiembrie 1716), organist, violistul, si dirijor de orchestră municipala in Erfurt, Germania. A fost unchiul lui Johann Sebastian Bach, fiul lui Johannes Bach si tatăl compozitorului Johann Bernhard Bach.
* 1690: Maria Vittoria de Savoia (Maria Vittoria Francesca; 9 februarie 1690 – 8 iulie 1766) a fost fiica nelegitimă a lui Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei și a metresei sale Jeanne Baptiste d'Albert de Luynes soția lui Joseph Ignace Scaglia, Conte de Verua. Ea a fost ascendenta lui Victor Emanuel al II-lea al Italiei și descendenta pretendentului la tronul Franței, Prințul Henri, Conte de Paris.

Maria Vittoria Francesca di Savoia a fost copilul Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei și a metresei sale Jeanne Baptiste d'Albert de Luynes. Relația părinților ei a început în anul 1689 când mama ei, Jeanne Baptiste, a atras atenția Ducelui de Savoia. Inițial mama ei nu a vrut să fie amanta ducelui însă a fost încurajată de soțul ei, soacra și în cele din urmă de soția ducelui, Anne Marie d'Orléans.^[1] Maria Vittoria s-a născut la Torino la 9 februarie 1690.

Curând părinții ei s-au îndrăgostit și a început la curte domnia mamei sale Jeanne Baptiste. Popularitatea mamei ei a făcut-o nepopulară la curtea savoiardă. Tatăl Mariei Vittoria a devenit obsedat de Jeanne Baptiste, care a decis să fugă din Savoia în 1700 și să se refugieze în Franța condusă de Ludovic al XIV-lea.

Maria Vittoria a avut un frate, Vittorio Francesco, care a murit în 1762, la vârsta de 68 de ani fără moștenitori. Când mama lor a părăsit Savoia, Maria Vittoria și fratele ei au rămas în grija iubitorului lor tată. Tatăl ei a aranjat căsătoria cu Victor Amadeus, Prinț de Carignan. Soțul ei făcea parte din cea mai importantă familie din regat după familia ducală.

Tatăl ei a recunoscut-o și a numit-o marchiză de Susa.

·          1729 – S-a nascut (9 februarie s.v /20 februarie s.n)  Fiodor Volkov, actor rus, numit de criticul literar Vissarion Belinski “parintele teatrului rus”. In 1750, Volkov, a organizat, la Iaroslavl, o trupa teatrala de amatori, din care o buna parte au intrat in componenta primului teatru public permanent din Rusia; (d.04.04.1763/ 15 aprilie s.n). Fiodor Grigorievici Volkov (n. 9 februarie/ 20 februarie 1729, Kostroma; d. 4 aprilie/ 15 aprilie 1763, Moscova) a fost un actor și regizor de teatru rus. El este considerat ca fiind unul din întemeietorii sălilor de spectacole din Imperiul Rus. In 1750, Volkov, a organizat, la Iaroslavl, o trupa teatrala de amatori, din care o buna parte au intrat in componenta primului teatru public permanent din Rusia; (d.04.04.1763/ 15 aprilie s.n).

·         1763: Ludovic I, Mare Duce de Baden (9 februarie 1763 – 30 martie 1830) a fost al 3-lea Mare Duce de Baden din 8 decembrie 1818 până la moartea sa. A fost unchiul predecesorului său, Karl Ludwig Friedrich, și moartea lui a însemnat stingerea liniei Zähringen a Casei de Baden. A fost succedat de fratele său vitreg, Leopold.

El a asigurat existența în continuare a Universității din Freiburg în 1820, după care Universitatea a fost numită Universitatea Albert-Ludwig. El a fondat, de asemenea, Politehnica Hochschule Karlsruhe în 1825. Hochschule este cea mai veche școală tehnică din Germania.

Moartea lui Ludovic în 1830 a dus la multe zvonuri. Moartea lui a însemnat, de asemenea, dispariția liniei familiei sale ăn familia Baden. Succesiunea a mers la copiii din a doua căsătorie morganatică a Marelui Duce Karl Frederic și Louise von Karoline Geyer Geyersberg, care a fost numită contesă de Hochberg în nobilimea austriacă, la cererea personală a lui Karl Frederic.

·         1773: William Henry Harrison (n. 9 februarie 1773,^{[2][3][4][5][6][7]} Comitatul Charles City, Virginia, SUA – d. 4 aprilie 1841,^{[2][3][4][5][6][7]} Washington, SUA^[1]) a fost un lider militar american^⁠(d), politician și cel de-al nouăleapreședinte al Statelor Unite ale Americii (4 martie 1841 - 4 aprilie 1841). Harrison a servit ca primul guvernator^⁠(d) al Teritoriului Indiana^⁠(d) și, mai târziu, ca membru al House of Representatives și senator din partea statului Ohio.

Harrison a dobândit o faimă națională ca erou de război, după învingerea indienilor americani în bătălia de la Tippecanoe^⁠(d), din 1811, luptă în urma căreia a dobândit numele de "Tippecanoe" sau "Old Tippecanoe". Ca general în Războiul din 1812, contribuția sa cea mai notabilă a fost obținerea victoriei în cadrul bătăliei cunoscută ca Battle of the Thames^⁠(d), victorie care a clarificat dominația americanilor asupra britanicilor în zona de care Harrison era responsabil.

Când William Henry Harrison a ocupat oficial funcția de președinte al Statelor Unite ale Americii, în 1841, la vârsta de 68 de ani, era cel mai în vârstă președinte al țării, record ce a ținut 140 de ani, până la alegerea lui Ronald Reagan în alegerile prezidențiale^⁠(d) din 1980. Harrison a murit după doar 31 de zile de la ocuparea funcției, stabilind astfel un alt record, de data aceasta neegalat, acela de a fi președintele celei mai scurte președinții din istoria SUA. Harrison a fost, de asemenea, primul președinte american care a decedat în timpul mandatului său.

·         1775: S-a nascut Bolyai Farkas, matematician maghiar din Transilvania, cunoscut mai ales pentru contribuțiile sale în domeniul geometriei; (d.20.11.1856). A fost tatăl matematicianului János Bolyai.

·         1783: Vasili Jukovski, poet rus (d. 1852)

·         1830: Abdülaziz, sultan otoman (d. 1876)
* 1840: Vasile Burlă (n. 9 februarie 1840, Opăițeni, Bucovina - d. 9 ianuarie1905, Iași) a fost un filolog român.

A urmat școala primară la Storojineț, gimnaziul la Cernăuți și liceul la Beiuș, unde a obținut și bacalaureatul. Studiile universitare le-a făcut în Austria, la Viena și Graz, unde și-a luat licența în filologie greacă și latină.^[2]

În 1872, s-a căsătorit cu poeta Matilda Cugler, dar au divorțat după scurt timp.^[3]

În 1873 a venit la Iași unde a fost numit profesor de limba greacă și latină la Liceul Național, unde a devenit, peste ani, director.^[2][4]

Între 1880 și 1890 a fost profesor la Institutul liceal de domnișoare Humpel, iar din 1898 la 1901 profesor de latină și greacă la Liceul Internat. Timp de un an, în 1875-1876, a funcționat ca profesor suplinitor la Universitatea din Iași.^[2]

În 1889, Vasile Burlă s-a numărat printre fondatorii Societății Științificedin Iași, alături de Grigore Cobălcescu, Alexandru D. Xenopol, Constantin Meissner, Alexandru Grigore Suțu.^[5]

În 1901 Vasile Burlă s-a pensionat și după nici cinci ani, a decedat la 9 ianuarie 1905 și a fost înmormântat în cimitirul Eternitatea din Iași.^[2]

Informații despre Vasile Burlă (cu detalii succinte asupra asupra activității acestuia, accentul fiind pus pe studiile filologice scrise de Burlă și publicate în 1875), se regăsesc într-un manuscris al lui Iacob Negruzzi, păstrat la Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii "Mihai Eminescu" din Ipotești, județul Botoșani.

Vasile Burlă a fost unul dintre cei mai erudiți profesori pe care i-a avut Colegiul Național din Iași, unii din elevii săi, precum Nicolae Iorga și Mihail Sadoveanu au devenit personalități marcante ale culturii române

·         1846 – S-a nascut  Wilhelm Maybach, celebru designer si constructor de masini; (d. 29.12.1929).
* 1846: Leopold Maximilian Joseph Maria Arnulf, Prinz von Bayern (n. 9 februarie 1846 - d. 28 septembrie 1930) a fost al doilea fiu al lui Luitpold, Prinț Regent al Bavariei (1821–1912) și al soției lui, Arhiducesa Augusta de Austria (1825–1864). A fost Generalfeldmarschall în armata germană și austro-ungară pe fronul de est în Primul Război Mondial.

Prințul Leopold cu logodnica sa, Arhiducesa Gisela de Austria, 1872.

Prințul Leopold a intrat în armata bavareză la vârsta de 15 ani și a devenit locotenent la 28 noiembrie 1861.^[1] Prima sa luptă a avut loc în cadrul războiului austro-prusac din 1866 unde el a comandat o baterie de artilerie la Kissingen și Rossbrunn.

În 1870, regele Ludwig al II-lea al Bavariei, l-a trimis pe Leopold pe câmpurile de luptă din Franța, unde armata bavareză se lupta alături de armata prusacăîn războiul franco-prusac. A servit în regimentul 3 bavarez de artilerie. A fost promovat la rang de maior în decembrie 1870.^[2] Pentru actele sale de curaj împotriva inamicului el a primit Crucea de Fier clasele 1 și 2, cavaler al ordinul militar de merit clasa 1, cavaler al Crucii Ordinului militar Max Joseph, cea mai înaltă distincție militară bavareză și decorații de la mai multe alte state germane.

În anii de după război, Prințul Leopold și-a petrecut cea mai mare parte a timpului călătorind, a vizitat Africa, Asia și alte țări din Europa. S-a căsătorit la 20 aprilie 1873 la Viena cu verișoara sa de gardul doi, Arhiducesa Gisela a Austriei, fiica împăratului Franz Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta.

Leopold a rămas în armata bavareză și în cele din urmă a fost promovat la rangul de mareșal (Generalfeldmarschall) la 1 ianuarie 1905.^[2] S-a retras din serviciul activ în 1913.

·         1874 - S-a nascut  Dmitri Gulia, scriitor, lingvist, istoric si etnograf abhaz; a fondat primul teatru din Abhazia in 1921; (d.7.04.1970). Deasemenea, Dmitri Gulia este cel care a creat alfabetul abhaz, pe baza celui chirilic. A scris poeme, povești și romane. A fost culegător de folclor și a întemeiat primul ziar abhaz, Apsna. El este considerat părintele literaturii abhaze.

·         1885: S-a născut Alban Berg, compozitor austriac (d. 1935)
* 1891: Ronald Charles Colman (n. 9 februarie 1891 – d. 19 mai 1958) a fost un actor englez
Născut în Richmond, Surrey, Anglia, ca Ronald Charles Colman, viitorul actor a fost al doilea fiu și al patrulea copil ^[2] al lui Charles Colman și al Marjory Read Fraser.
A fost nominalizat de patru ori pentru Academy award, cu filmele Bulldog Drummond (în 1929), Condemned (în 1930), Random Harvest (în 1942), și A Double Life (în 1947), rol pentru care a și primit râvnitul trofeu. În anul 2002, statueta Oscar a lui Colman a fost vândută la licitație, de către firma Christie's pentru suma de $ 174,500

·         1902 – S-a nascut Gabriel Peri, ziarist si erou al rezistentei franceze; (d.15.12.1941).

·         1903: Silvia Șerbescu, pianistă română (d. 1965)

·         1908: S-a nascut poetul român Cicerone Theodorescu; (d. 18.02.1974.

·         1910: S-a nascut Jacques Monod, biochimist,laureat al Premiului Nobel pentru medicină pe anul 1965; (d. 31.05.1976).
* 1910: Dan Valentin „Mon Cher” Vizanty (n. 9 februarie 1910, Botoșani - d. 12 noiembrie 1992, Paris) a fost un pilot militar român care a luptat în al Doilea Război Mondial, impunându-se ca unul dintre așii aviației de vânătoare române.

Vizanty s-a distins inițial pe Frontul de Est, în calitate de comandant al Escadrilei 43 de Vânătoare, iar ulterior în luptele disproporționate dusecontra aviației de bombardament americane din vara anului 1944 pentru apărarea Capitalei și a zonei petroliere Ploiești, în calitate de comandant al Grupului 6 Vânătoare, dotat cu avioane de fabricație românească IAR 80.^[1][2]

În ultima parte a războiului, a comandat Grupurile 1 și 6 Vânătoare (reunite sub titulatura de Grupul 1 Vânătoare) în campania din vest contra Germaniei. Intrată în istorie, o convorbire telefonică între Vizanty și prietenul său, comandorul german Eduard Neumann – care devenise între timp inamicul României, s-a dovedit a fi memorabilă:

„- Dragă Vizanty, într-o jumătate de oră, voi lansa un bombardament asupra Bucureștiului. Ce vei face?

- Ridic aviația de vânătoare.

- Te înțeleg, fiecare cu datoria sa.

- Nu există alternativă. Tristă realitate. Dacă ne ajută Dumnezeu, ne vom reîntâlni într-o zi pentru a evoca doar clipele fericite petrecute împreună.”

—Convorbire purtată la 24 august 1944, orele 8.30 între Oberst Eduard Neumann, Jagdabschnittsführer Rumänien și Căpitanul aviator Dan Vizanty, comandant al Grupurilor 1 și 6 de vânătoare^[3]

Până la sfârșitul războiului, Vizanty a acumulat 4.600 de ore de zbor și 43 de victorii personale, conform sistemului prevăzut de Statul Major al Aerului, ceea ce l-a plasat printre cei mai buni piloți de vânătoare din cel de-Al Doilea Război Mondial

Cunoscut ca monarhist, Vizanty a fost îndepărtat din armată de către regimul comunist, fiind trecut în rezervă la 22 august 1947. Refuzând să-și denunțe propriile convingeri, în anul 1961 a fost condamnat la cinci ani de detenție și închis la Jilava, Gherla și Cluj^[6][7], sentința fiind dată pentru „uneltire contra ordinii sociale“. Doi ani mai târziu a fost eliberat pe 17.01.1963, fiind grațiat prin decretul 5/63 C.S. semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, și a revenit la domiciliul său din Strada Matei Basarab, din București.^[7]

Istoricul Gheorghe Median detaliază:^[4]

„Pentru comuniști, era un individ periculos. Era un erou de război, credibil și respectat în armată și chiar de populație. Circulau știri despre victoriile sale, iar despre eroismul lui erau pline revistele. Nu puteau să îl lase în pace, el fiind monarhist, fiu de boier și un om cu educație aleasă. Singura cale era discreditarea lui“.

Fostul comandor a fost nevoit să lucreze ca muncitor necalificat, locuind într-un apartament din București. Fiind considerat un "element periculos" pentru orânduirea socialistă, Ana Maria Vizanty își amintește cum angajații statului totalitar îi hăituiau și supravegheau tatăl: "A rămas fără nimic. I-au confiscat toată averea. Casa părintească de la Botoșani a fost dărâmată. A muncit în mai multe locuri. A fost recuperator de epave aviatice după război, muncitor agricol, angajat la Plafar, tehnician, muncitor în construcții, macaragiu“.^[4]

Salvarea pentru Vizanty a venit în 1968, când Charles de Gaulle, președintele Franței, aflat în singura sa vizită oficială pe teritoriul României, l-a întrebat, în mod oficial, pe Nicolae Ceaușescu despre soarta generalului regalist Paul Teodorescu și despre cea a asului aviației militare Dan Vizanty. Prin urmare, fostul pilot a fost ridicat în grabă de pe șantierul unde lucra, îmbrăcat în uniformă de comandor și prezentat președintelui Franței. Un istoric a sugerat că „De Gaulle a înțeles că ceva nu era în regulă. Nu a spus nimic, dar a luat legătura în Franța cu foștii aviatori și a fost pusă la cale salvarea lui Vizanty“.^[4]Prin urmare, în următorii ani, membrii unei organizației internaționale a piloților de vânătoare („Les Vieilles Tiges“), cu care Vizanty se împrietenise în timpul războiului, au încercat să îl aducă în Franța, însă pilotul român a refuzat, dorind în primul rând să asigure un trai decent pentru fiica sa în România. Cu toate acestea, în iunie 1977, Vizanty a fost chemat de primarul Parisului, Jacques Chirac, și de membrii Asociației Aeronautice Internaționale „Les Vieilles Tiges“, într-o misiune de cercetare pentru a întocmi o istorie a aviației europene. Fiica sa, Ana Maria, își amintește cum aceasta „a fost șansa lui. Avea 67 de ani și a plecat. Nu ne-a spus nimic, nici mie, nici mamei. Eram studentă la București. În felul acesta, nu aveau ce scoate comuniștii de la noi. A plecat și nu s-a mai întors niciodată“.^[4]

Ajuns în Franța, Vizanty a fost întâmpinat cu onoruri. Jacques Chirac i-a înmânat „Medalia de Argint“ a orașului Paris pentru meritele sale ca aviator. În mod întrucâtva ironic, salvarea sa de regimul comunist a fost determinată de foștii piloți împotriva cărora Vizanty a luptat în război. Asul român l-a reîntâlnit, cu această ocazie, și pe colonelul german Eduard Neumann, împreună cu care a băut o șampanie. Fiica comandorului își amintește cum, „deși a fost departe de țară, a promovat, prin presa vremii sau în diferite cărți despre aviație, România și aviația sa pe nedrept uitată. A primit o pensie de merit de la statul francez. M-am reîntâlnit cu tata în 1990, la Paris. Nu a mai fost bine primit în România. Nici nu era mulțumit de climatul politic, nici după 1990. Era dezamăgit și trăia melancolia regalistă a României“

La 6 februarie 2010, la Muzeul Aviației din București, a avut loc o ceremonie de omagiere a locotenent-comandorului aviator Dan Valentin Vizanty, la împlinirea a 100 de ani de la naștere. A fost prezentată și o colecție de fotografii și articole din presa vremii, care relatează cariera militară a acestuia.^[8]

La 8 octombrie 2014, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la luptele aeriene pentru apărarea Bucureștiului și a zonei petroliere Ploiești, Statul Major al Forțelor Aeriene a organizat, cu sprijinul Primăriei orașului Popești-Leordeni și al doamnei Ana Maria Vizanty, o ceremonie militară cu ocazia căreia a fost dezvelită o placă comemorativă dedicată Grupului 6 Vânătoare și locotenentului comandor aviator Dan Valentin Vizanty.

·         1917: S-a nascut Oleg Danovski, balerin român, unul din intemeietoriil scolii nationale romane de balet modern;(d.21.10.1996). Oleg Danovski (n. 9 februarie 1917, Vosnesensk, Ucraina – d. 1996) a fost un dansator și coregraf român, întemeietorul școlii românești de balet modern, fondatorul și directorul primului teatru de balet din România, instituție care astăzi îi poartă numele – Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța. A apărut pe toate marile scene ale lumii, precum Teatrul Balșoi, Opera din Milano sau Metropolitan New York, iar sub conducerea sa baletul românesc s-a bucurat de succese și recunoaștere fără precedent în străinătate. A primit titlul de Artist Emerit (anterior anului 1965).

* 1920: Ion Mircea Enescu (n. 9 februarie 1920 la Cluj-Napoca - d. 25 octombrie 2010^[1]), arhitect modernist român, membru în comitetul de conducere al UAR (1991-1998).
Proiecte:

• Maternitatea Polizu (1951)
• Mormantul familiei istoricului Silviu Dragomir (1962)
• Complexul industrial Militari, etapa 1 (1965)
• Sala de sport Cluj (1965)
• Sala de sport Pitesti (1969)
• Sala de sport Iasi (1970)
• Sala de sport Deva (1971)
• Facultatea de mecanica din Cluj-Napoca (1978), Sectia de metalurgie (1980)

·         1924 - S-a născut poetul Teodor Balş (m.27.07.1983).

* 1928: Marinus ("Rinus") Jacobus Hendricus Michels (OON) (n. 9 februarie1928 - d. 3 martie 2005) a fost un fotbalist și antrenor olandez.^[1] El și-a petrecut întreaga sa carieră de jucător la Ajax Amsterdam, club la care mai târziu a revenit în calitate de antrenor, și a fost membru al naționalei Olandei, atât ca jucător cât și ca antrenor.

·         1931: Thomas Bernhard, scriitor austriac (d. 1989)
* 1931: Josef Masopust (n. 9 februarie 1931,^[1] Most, Cehia – d. 29 iunie2015,^[1] Praga, Cehia) a fost un jucător și antrenor ceh de fotbal.
* 1933: Amita Bhose (n. 9 februarie 1933 Calcutta - d. 24 octombrie 1992) a fost un important eminescolog, prima traducătoare a lui Mihai Eminescuîn Asia, în limba bengali, profesoară de bengali, sanscrită și civilizație indiană la Universitatea București (1972-1991), traducătoare și scriitoare.

Eminescu și India, Influența indiană asupra gândirii lui Eminescu - teza sa de doctorat susținută în 1975 la Universitatea București, având-o pe Zoe Dumitrescu Bușulenga ca îndrumătoare științifică - este una dintre lucrările sale de referință.

Amita Bhose - prima traducătoare a lui Eminescu în Asia - 1969, cu volumul Eminescu: Kavita (Poezii).

Născută la Calcutta în 1933, absolventă a două facultăți în India - Facultatea de Chimie, Fizică și Matematică (1953) și Facultatea de Bengali-Engleză (1965) din cadrul Universității Calcutta, Amita Bhose descoperă cultura română în 1959, la Universitatea București, unde urmează un curs practic de limba română de doi ani. Poezia „Ce te legeni, codrule” din Manualul de limba română avea să-i schimbe viața, căci avea să se îndrăgostească de opera eminesciană. Reîntoarsă în India, în 1961, debutează în presă cu un articol despre receptarea lui Tagore în România iar din 1971, anul înscrierii la doctorat, cu tema „Influența indiană asupra gândirii lui Eminescu” va trăi la București, până la moarte, în 1992. Prin studiile sale despre Eminescu se situează printre cei mai importanți eminescologi iar prin traducerile sale din română în bengali și din bengali în română a stabilit o punte de legătură între cele două culturi. A susținut cursuri practice de limba bengali și limba sanscrită la Universitatea București (1972-1991), a conceput manuale de studiu pentru limbile respective (în limba română) și a susținut cursuri teoretice despre civilizația indiană.

Îndrumătoarea științifică a tezei de doctorat, publicată sub titlul „Eminescu și India” - Zoe Dumitrescu Bușulenga - nota: „A slujit cultura română, cu inteligența și condeiul ei, mai mult decât, poate, mulți români.”

·         1936 - S-a născut Andrei Pandrea, medic, etnolog, scriitor; stabilit din 1979 la Paris.

·         1936 - S-a născut Dorin Sarafoleanu, medic, şeful clinicii ORL de la Spitalul „Sfânta Maria”.

·         1939 - S-a născut Barry Mann, compozitor şi cântăreţ american.

·         1940: S-a nascut John Maxwell Coetzee, scriitor sud-african, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2003.

·         1940 - S-a născut Brian Bennett, baterist şi compozitor britanic (The Shadows).

·         1940 - S-a născut Mircea Radu Iacoban, prozator şi dramaturg.

·         1941 - S-a născut scriitoarea Constanţa Călinescu.

* !941: Cătălin Basarab Zamfir (n. 9 februarie 1941, București) este un sociolog român, profesor universitar^[1] și membru corespondent al Academiei Române (din 1991). A fost deputat român în legislatura 1990-1992, ales în municipiul București pe listele partidului FSN în perioada 18 iunie 1990 – 31 iulie 1990 când a demisionat și a fost înlocuit de deputatul Corneliu Dorin Gavaliugov. Cătălin Zamfir a fost ministrul muncii și protecției sociale în perioada 28 iunie 1990 - 30 aprilie 1991 în Guvernul Petre Roman (2).

·         1942 - S-a născut Carole King (Carole Klein), cântăreaţă şi compozitoare americană.

·         1942 - S-a născut Mark Mathis, vocalist american (The Newbeats).

·         1943 - S-a născut Barbara Lewis, cântăreaţă, compozitoare şi multi-instrumentistă americană.

·         1943: Joseph Frank "Joe" Pesci (pɛʃi, n. 9 februarie 1943) este un actor american de origine italiană.
Un actor complet, Joe Pesci avea să cunoască succesul datorită celebrelor filme ale regizorului Martin Scorsese. Născut pe 9 februarie1943 în Newark, New Jersey, Pesci a fost un copil actor, care a început să lucreze la radio de la vârsta de 4 ani. Apare pe Broadway doar un an mai târziu și în 1953 apare regulat la televiziune în programul "Star Time Kids".
* 1943: Dieter Dierks (n. pe 9 februarie 1943 în Stommeln, lângă Köln) este un producător muzical german, cel mai cunoscut pentru colaborarea cu trupa rock Scorpions.
* 1944: Ana Iuriev (n. 9 februarie 1944, Bravicea, Moldova) este o regizoare de film din Republica Moldova.

În anii 1965-1969 era asistent de regizor. A urmat cursurile facultății regie film documentar a Institutului de Cinematografie din Moscova (actualmente Institutul de Cinematografie Gherasimov^⁠(d)) în anii 1970-1974, unde a fost studentă a Liei Derbîșeva. După studii a început să regizeze filme documentare la studioul Moldovafilm. A realizat mai multe schițe cinematografice, majoritatea în colaborare cu soțul său, operatorul A. Iuriev.

Filmografia Anei Iurieva include documentare, filme pentru copii și alte opere:

• 1973: Aici au fost rîpi
•  Ruta de onoare
• 1974: Un kilometru de drum
•  Stăpînii pămîntului
•  Bine ați venit
• 1975: Toate încep din copilărie
•  Nuvela pîinii
•  Cea mai scurtă lecție
• 1976: Vin copiii la teatru
•  Naturi active
• 1978: Ce ți-i și cu Liza asta!
•  Elena Strujuc
•  Etaje de-asupra orașului
• 1979: Fluieraș
• 1982: Măria sa, Femeia!
•  Speranța
• 1983: A păstra și a înmulți
• 1984: Meditații despre pîine
•  Ascultă chemarea viitorului
• 1985: Cum îți este numele, „Surule”?
• 1986: Sub tăișul iataganului
• 1987: Vatra fără leagăn
• 1988: Nedumerirea lui moș Gheorghe
• 1989: Cîteva interviuri după tragedie
•  Fluierul lui Dumitrița

Cel puțin șase din filmele enumerate au fost premiate la diferite festivaluri republicane și internaționale. Ana Iurieva a fost distinsă cu titlul emerit „Maestru în Artă” în anul 1994

·         1945: María de Lourdes "Mia" Villiers Farrow (n. 9 februarie 1945, Los Angeles, California, SUA),^[6][7] este o actriță și scriitoare americană, militantă activă a unor inițiative umanitare internaționale și fost manechin.

Mia Farrow a jucat în peste 50 de filme și a primit numeroase premii, printre care un Glob de Aur și premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian; a fost nominalizată de alte șapte ori pentru Globul de Aur și de trei ori pentru Premiile BAFTA.^[8] Farrow este cunoscută pentru activitatea sa în calitate de Ambasador al Bunăvoinței pentru UNICEF. A fost implicată în acțiuni umanitare din Darfur, Ciad și Republica Centrafricană. În 2008, revista Time a considerat-o una dintre persoanele cele mai influente din lume

·         1945: Ionela Târlea-Manolache, atletă română

·         1947 - S-a născut Major Harris, cântăreţ american (The Delfonics).
* 1949: Nicolae Truță (n. 9 februarie 1949, Dobrețu, județul Olt - d. 16 august2010, Slatina) a fost un artist plastic român.^[1][2][3][4]

În anul 2004 Prof. Nicolae Truță a fost decorat cu distincția „ Ordinul Meritul pentru învățământ în gradul de Cavaler” pentru devotamentul pus în slujba învățământului românesc, dar și pentru contribuția la dezvoltarea și promovarea cercetării științifice din România, distincția fiind înmânată de Președintele României din acea perioadă, Ion Iliescu. Nicolae Truță, a fost Directorul Centrului de Cultură Olt și al Palatului Copiilor Slatina.

·         1951 - S-a născut Dennis "Dee Tee" Thomas, saxofonist american (Kool & The Gang).

·         1952 - S-a născut Florin Ochescu, compozitor şi instrumentist de muzică uşoară.

* 1952: Gyöngyvér Horváth (n. 9 februarie 1952, Cluj, Republica Populară Română) este o artistă de etnie maghiară din Transilvania, România.

n 1977 a absolvit Secția Grafică (clasa prof. Feszt László) a Institutul de Arte Plastice Ion Andreescu, Cluj-Napoca. După absolvire a lucrat ca proiectant modele la Viitorul Oradea și Mucart Cluj. Din 1987 a lucrat la Redacția Igazság, respectiv Szabadság din Cluj-Napoca, de unde s-a pensionat.

A avut și colaborări ca ilustrator de carte cu editurile: Dacia, Kriterion, Tinivár, Napsugár etc. Participă din anul 1996^[1] la Tabăra Internațională Inter-Art Aiud, unde conduce secția de grafică^[2] și face parte din colegiul de profesori coordonatori ai atelierelor de creație a taberelor Internațională de Creație pentru Tineret, Inter Art

* 1957: Ruy Ramos (n. 9 februarie 1957) este un fost fotbalist japonez.

* 1964: Ernesto Valverde Tejedor (Viandar de la Vera, Cáceres, 9 februarie,din 1964), cunoscut sub numele de Txingurri (furnica în bască), este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal spaniol al clubului FC Barcelona

·         1970 - S-a născut Percy Nathan Rodgers, vocalist şi compozitor american (B.V.S.M.P.).
* 1971: Mihai Dragomir (n. 9 februarie 1971, București) este fost jucător de handbal, portar pentru Steaua
* 1971: Igor Ursenco (n. 9 februarie 1971, Nisporeni, Republica Moldova) este un prozator, poet, scenarist, culturolog, filozof al mentalităților, pedagog, jurnalist de opinie și traducător poliglot. Doctor în filologie Magna cum Laude[1]. Descendent pe linie maternă din dinastia nord-basarabeanăa cărturarului Marcu Văluță, director al publicației interbelice Cuget moldovenesc. La finele lunii octombrie 2012 a fost desemnat să organizeze Institutul Cultural Român de la Kiev în calitate de coordonator-adjunct, proiect rămas nefinalizat din cauza ostilităților ruso-ucrainene prelungite.

Catalizator al semiosofiei înțeleasă ca „mișcare pneumatică a textului”,^[1]Igor Ursenco s-a remarcat în special ca personaj renascentist^[2] și autor polivalent, fiind totodată promotorul activ al metodei critice integratoare ''teo-e-retikon'' ^[3] ce are în vizor valorile transculturale ale așa-zisului eres arhetipal. Încă de la cartea sa de debut adoptă valențele proteice de EgoBestiar ca și celebrare a alterității heterotopice.^[4]

Printre alte teme predilecte 5 în creația sa se regăsesc arhetipalul, reversibilitatea și intangibilitatea fenomenelor spirituale, toate supuse „terrarismului” semantic.

* 1972: Ioan-Cristian Chirteș (n. 9 februarie 1972, Ibănești, România) este un politician român, ales deputat în 2012 și senator în 2016, de fiecare dată în județul Mureș. În legislatura 2012-2016, Ioan-Cristian Chirteș a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Islanda, Republica Africa de Sud, Canada și Republica Italiană. În legislatura 2016-2020, Ioan-Cristian Chirteș a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Belarus, Republica Armenia, Republica Estonia și Republica Macedonia.
* 1978: Daniel Rednic (n. 9 februarie 1978) este un fost jucător român de fotbal a jucat pe postul de mijlocaș
* 1980: Angelos Charisteas (în greacă Άγγελος Χαριστέας; API: /ˈaɲɟeˌlos xariˈsteˌas/) (n. 9 februarie 1980, Strimoniko, Serres, Grecia) este un fotbalist grec, în prezent liber de contract.
* 1980: Pierre Ebéde (n. 9 februarie 1980, Yaoundé, Camerun) este un fotbalistcamerunez care a evoluat la echipa Astra Ploiești pe postul portar. De asemenea a fost și un fost component al echipei naționale de fotbal a Camerunului.
* 1981: Tom Hiddleston (n. 9 februarie 1981) este un actor englez.

Thomas William Hiddleston s-a născut în Westminster, Londra, Marea Britanie,^[1] ca fiu al lui Diana Patricia și al lui James Norman Hiddleston.^[2] Mama lui este năascută în Suffolk, Anglia, iar tatăl său în Greenock, Scoția.^[3] Thomas mai are două surori, Sarah, mai mare decît el care lucrează ca jurnalistă în India, și Emma, care a decis să urmeze și ea cariera actoricească.^[4] Când Tom avea 13 ani, părinții săi au divorțat, acest eveniment marcant fiind considerat de actor ca principala sa motivație de a studia actoria.^[5] Tom și-a făcut studiile la Oxford, The Dragon School și Colegiul Eton, în Berkshire.

A fost remarcat în producția A Streetcar Named Desire de către Lorraine Hamilton, de la celebra agenție de casting cu același nume, Hamilton Hodell.^[6] În acest moment a primit primul său rol notabil, o adaptare a lui Stephen Whittaker, Nicholas Nickleby, pentru ITV, avându-i în rolurile principale pe Charles Dance, James D'Arcy și Sophia Myles.^[6] Când încă era pe băncile facultății a jucat în Conspiracy (o producție BBC/HBO) și The Gathering Storm, având rolul Randolph Churchill, fiul lui Winston Churchill. Producția a câștigat premiile BAFTA și Emmy.^[7] În 2005 a absolvit cursurile prestigioasei RADA (Royal Academy of Dramatic Art), Academia Regală a Artelor Dramatice. Imediat cum a terminat facultatea a câștigat rolul Oakley în filmul Joannei Hogg, Unrelated, debutul regizoarei, pentru care a fost și premiată. Pelicula a fost filmată în Italia, în Toscana. Se află și în distribuția celui de-al doilea film al regizoarei, Archipelago.^[8] A jucat rolul principal în The Changeling, în care a interpretat rolul Alsemero, pentru care a fost nominalizat în 2007 la Premiile Ian Charleson. A urmat Cymbeline, pentru care a câștigat premiul Laurence Olivier pentru debut în 2008.

* 1981: Marius Nae (n. 9 februarie 1981 în București) este un fotbalist român care în prezent joacă la FC Juventus București pe postul de mijlocaș ofensiv

* 1981: James Owen Sullivan (n. 9 februarie 1981 – d. 28 decembrie 2009), cunoscut ca și The Rev, a fost un cunoscut toboșar american, membru al trupei de metal americane Avenged Sevenfold. A fost și vocalistul trupei Pinkly Smooth, un proiect în care el era cunoscut drept Rat Head, împreună cu un alt membru al Avenged Sevenfold, chitaristul Synyster Gates.

* 1982: Ionuț Costinel Mazilu (n. 9 februarie 1982, com. Gemenele, jud. Brăila) este un jucător român de fotbal, în prezent sub contract cu Dnepr Dnepropetrovsk și împrumutat la Arsenal Kiev

* 1984: Dzmitri Ramualdavici Klimovici (în belarusă Дзмітрый Рамуальдавіч Клімовіч; în rusă Дмитрий Климович, Dmitri Klimovici; n. 9 februarie 1984, Minsk) este un fotbalist bielorus care joacă pe postul de fundaș.

* 1984: Inna Șupac (în rusă Инна Фёдоровна Шупак; n. 9 februarie 1984)^[1]este o politiciană din Republica Moldova, care îndeplinește funcția de deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a (2014-2018), pe listele Partidului Comuniștilor. A mai fost deputat în 3 legislaturi precedente: aprilie-iulie 2009, iulie 2009-2010 și 2010-2014.

·         1986: Ciprian Tătărușanu, fotbalist român

* 1986: Șerban Moraru (n. 9 februarie 1986, București) este un fotbalist româncare evoluează la clubul FC Brașov. Și-a făcut debutul în Liga I în anul 2007.
* 1987: Michael B. Jordan (n. 9 februarie 1987) este un actor american de film și televiziune, cunoscut pentru rolurile din Fruitvale Station (2013), Fantastic 4 (2015), Adonis Creed din Creed si Killmonger din Black Panther (2018).
* 1987: Valentin Coca (n. 9 februarie 1987, Timișoara, România) este un fotbalist român care joacă pentru SV Cosmos Aystetten
* 1987: Constantin Țuțu(n. 9 februarie 1987, Băcioi, RSS Moldovenească) este un luptător profesionist din Republica Moldova, practicant al genurilor de arte marțiale kickboxing și Muay Thai,^[1] deputat^[2] în Parlamentul Republicii Moldova din 29 decembrie 2014.
* 1989: Gabriel Machado (n. 2 septembrie 1989) este un jucător de fotbalbrazilian care evoluează la clubul FC Glattbrugg.

·         1990: Alina Bercu, pianistă română

* 1992: Avan Tudor Jogia (n. 9 februarie 1992) este un actor canadian. Avan a debutat în actorie în 2006, interpretând rolul lui Danny Araujo în O fată ca mine, regizat de nominalizatul la Oscar, Agnieszka Holland. În 2007 a apărut în producția de televiziune Aliens în America interpretând rolul lui "Sam". În 2008 a jucat rolul lui Champ din filmul Gym Teacher: The Movie și Tajid în Spectacular, ambele pentru rețeaua de televiziune Nickelodeon.^[1] În 2014 joacă în miniseria Tut, alături de actorul Ben Kingsley.^[2] Jogia de asemenea îl interpretează pe Ben Stark în seria de televiziune Caprica, un serial realizat de producătorii Battlestar Galactica pentru canalul american Sci Fi Channel

* 1993: Wataru Endo (n. 9 februarie 1993) este un fotbalist japonez.

Decese

·         967 – A murit   Sayf al-Dawla, fondatorul Emiratului de Alep, care cuprindea cea mai mare parte a  nordului Siriei. S-a nascut la 22 iunie 916 si a domnit intre anii 945-967.
* 978: Luitgarda de Vermandois (n. cca. 914 – d. 9 februarie 978) a fost o nobilă franceză. Prin naștere, Luitgarda a fost contesă de Vermandois, devenită în urma primei sale căsătorii ducesă de Normandia, iar apoi contesă de Blois prin cea de a doua căsătorie.

Luitgarda a fost o fiică a contelui Herbert al II-lea de Vermandois cu Hildebranda de Franța. Mai întâi, a fost căsătorită cu ducele Guillaume I de Normandia în 940, mariaj în urma căruia nu au rezultat urmași. Devenită văduvă, în urma morții lui Guillaume din 942, Luitgarda s-a recăsătorit cu contele Theobald I de Blois, în 943.

Din această a doua căsătorie, Luitgarda a fost mamă a patru copii:

• Theobald (d. 962).
• Hugo, arhiepiscop de Bourges (d. 985).
• Odo, conte de Blois (d. 995).
• Emma (d. după 1003), căsătorită cu ducele Guillaume al IV-lea de Aquitania.

·         1011: Bernard I de Saxonia

·         1199 – A murit Minamoto no Yoritomo (n.9 mai 1147), fondatorul și primul shogun  al Shogunatului Kamakura din Japonia.A domnit din 1192 până în 1199

·         1450:  Agnès Sorel, metresa regelui Carol al VII-lea al Franței (n. 1421)
* 1612: Vincenzo Gonzaga (21 septembrie 1562 – 9 februarie 1612) a fost conducător al Ducatului de Mantua și Montferrat din 1587 până în 1612.

El a fost fiul lui Guglielmo Gonzaga, Duce de Mantua și a Arhiducesei Eleanor de Austria. Bunicii materni au fost Ferdinand I, Împărat Romanși Anna a Boemiei și Ungariei.

Vincenzo a fost un important patron al artelor și științelor și a transformat Mantua într-un vibrant centru cultural. La 22 septembrie 1587 Vincenzo a fost încoronat ca cel de-al 4-lea Duce de Mantua printr-o ceremonie ostentativă. El l-a angajat pe compozitorul Claudio Monteverdi și pe pictorul Peter Paul Rubens. În 1590 Monteverdi a devenit interpret de viola da gamba și dascăl în capela lui Vincenzo; în 1602 Vincenzo l-a numit maestru al muzicii după decesul lui Benedetto Pallavicino. De asemenea, Vincenzo a fost prieten cu poetul Torquato Tasso. O carte mică publicată la Verona în 1589 descrie cum un actor comic numit Valerini în serviciul lui Vincenzo își imaginează o galerie ideală de artă, în care sunt prezentate mai degrabă statuile celor mai importanți colecționari de artă decât activitatea artiștilor însăși. Vincenzo a fost descris ca un colos care va domina întreaga galerie ideală.^[1]

Astronomul Giovanni Antonio Magini a servit ca tutore pentru fii lui Vincenzo, Francesco și Ferdinando. Lucrarea cea mai importantă a lui Magini a fost pregătirea Atlante geografico d'Italia (Atlas Geografic al Italiei), publicat postum de fiul lui Magini în 1620. Vincenzo, căruia Atlasul i-a fost dedicat, l-a ajutat în acest proiect și a permis ca hărți ale diferitelor state ale Italiei să-i fie aduse lui Magini.

În iarna 1603-1604, Galileo a vizitat Curtea din Mantua într-un efort de a obține o poziție acolo și i s-a oferit un salariu, dar nu a putut conveni asupra termenilor cu Vincenzo.

Obiceiurile risipitoare ale lui Vincenzo sunt considerate a fi accelerat declinul economic și cultural al Mantua. S-a spus că Vincenzo era impotent și că a trimis o expediție secretă în Lumea Nouă pentru a obține un afrodisiac legendar.[1]

Eleonora de Medici.

Vincenzo s-a căsătorit cu Margherita Farnese în 1581; mariajul a rămas fără copii și s-a terminat prin divorț. La 29 aprilie 1584 el s-a căsătorit cu verișoara lui primară Eleonora de Medici, fiica lui Francesco I de Medici și a Ioanei de Austria.

Vincenzo și Eleonora au avut șase copii:

• Francesco (7 mai 1586 – 22 decembrie 1612), care a condus sub numele de Francesco al IV-lea Gonzaga, Duce de Mantua și Montferrat între 9 februarie și 22 decembrie 1612.
• Ferdinando (26 aprilie 1587 – 29 octombrie 1626), care a condus sub numele de Ferdinando I Gonzaga, Duce de Mantua și Montferrat din 1612 până la moartea sa.
• Guglielmo Domenico (1589–1591), a murit tânăr
• Margherita Gonzaga (2 octombrie 1591 – 7 februarie 1632), soția lui Henria al II-lea, Duce de Lorena
• Vincenzo (7 ianuarie 1594 – 25 decembrie 1627), a condus sub numele de Vincenzo al II-lea Gonzaga, Duce de Mantua și Montferrat din 1626 până la moartea sa.
• Eleonora Gonzaga (23 septembrie 1598 – 27 iunie 1655), a doua soție a lui Ferdinand al II-lea, Împărat Roman

A avut și câțiva copii nelegitimi, printre care:

• cu nobila Agnes Argotta, soția lui Prospero del Carretto:
  • Francesco Gonzaga (1588-1673), episcop de Nola în 1657
  • Silvio (1592-1612), cavaler de la Malta, poet de curte și marchiz Cavriana
  • Giovanni (? -1679), ministru al lui Ferdinando Carlo Gonzaga
  • Eleanora, călugăriță.
• cu nobila Felicita Guerrieri, fiica lui Tullo Guerrieri:
  • Francesca.

·         1640: A murit Murad al IV-lea, sultan al Imperiului Otoman (n. 1612). Murad al IV-lea (n. 26/27 iulie 1612 – d. 9 februarie 1640) a fost sultan al Imperiului Otoman din 1623 până la moartea sa în 1640. S-a născut la Constantinopole ca fiu al sultanului Ahmed I și a soției sale, Kösem Sultan. Adus la putere printr-o conspirație de palat în 1623, el l-a succedat pe unchiul său, Mustafa I (domnie: 1617–18, 1622–23). Avea doar 11 ani când s-a urcat pe tron

·         1670: Frederic al III-lea (daneză Frederik III; 18 martie 1609 – 9 februarie1670^[1]) a fost rege al Danemarcei și al Norvegiei din 1648 până la moartea sa. A instituit în Danemarca monarhia absolută în 1660.

Frederic al III-lea al Danemarcei

Frederic s-a născut la Haderslev în Slesvig, ca fiu al regelui Christian al IV-lea al Danemarcei și al primei lui soții, Anne Catherine de Brandenburg. În tinerețea și maturitatea timpurie, nu a existat perspectiva urcării sale pe tronul danez, fratele său mai mare, Christian, fiind moștenitorul aparent.

Frederic a fost educat la Academia Sorø și a studiat în Olanda și Franța. Și-a arătat interesul pentru teologie, științe naturale și istoria Scandinaviei.^[2] A fost un prinț rezervat și enigmatic, care râdea rareori, vorbea puțin și scria și mai puțin în contrast izbitor cu tatăl său. Frederic poseda virtuți compensatoare de oderație și de autocontrol.

La data de 1 octombrie 1643, Frederic s-a căsătorit cu Sophie Amalie de Braunschweig-Lüneburg, fiica lui George, Duce de Brunswick-Lüneburg. Soția lui era energică și ambițioasă.^[3] El era un colecționar entuziast de cărți și colecția sa a fost cea care a fondat Biblioteca Regală din Copenhaga.^[2]

În tinerețe a fost un instrument în politica tatălui său de expansiune în Germania. A devenit prinț arhiepiscop de Bremen (1635–45) și prinț episcop de Verden (1623–29 și din nou în 1634–44). La vârsta de 18 ani a devenit comandant șef al fortăreței de la Stade. Încă de la o vârstă fragedă a acumulat experiență ca administrator. A avut întotdeauna un gust foarte pronunțat pentru studii literare și științifice.^[3]

În timpul Războiului Torstenson din 1643–45, Frederic a pierdut controlul posesiunilor sale în cadrul imperiului.^[2] Tatăl său l-a numit comandant al ducatului Schleswig-Holstein. Comanda sa nu a avut succes în special din cauza cerurilor cu mareșalul Anders Bille, care comanda forțele daneze. Aceasta a fost prima coliziune cu nobilimea daneză, care ulterior l-a privit cu mare neîncredere

Moartea fratelui său mai mare în iunie 1647 i-a deschis perspectiva de a deveni moștenitor al tronului danez. Totuși, acest subiet era încă nesoluționat atunci când Christian al IV-lea a murit la 28 februarie 1648. După lungi deliberări, a fost acceptat ca regele Frederic al III-lea al Danemarcei. La 6 iulie, Frederic a primit omagiul supușilor săi și a fost încoronat la 23 noiembrie.

În primii săi ani de domnie, Rigsraadet (consiliul regal) a fost principalul centru de putere al politicii daneze. Totuși, Frederic deținea mai multă putere decât cea instituită de către Haandfæstning și în cele din urmă a reușit să îndepărteze din Rigsraadet doi dintre cei mai influenți membri în 1651: cumnatul său Corfitz Ulfeldt și guvernatorul Hannibal Sehested.^[2] Ulfeldt a plecat în exil în Suedia unde a devenit trădător iar Sehested a reintrat în grații în 1660.

Frederic a privit ascensiunea lui Carol al X-lea al Suediei de la 6 iunie 1654 ca o sursă de pericol pentru Danemarca. După ce Carol al X-lea a invadat Polonia, Frederic considerând aceasta o ocazie convenabilă a rupt relațiile cu Suedia. Când Rigsdagen s-a întrunit la 23 aprilie 1657 a acordat subvenții pentru mobilizare și alte cheltuieli militare. La 23 aprilie el a primit avizul majorității Rigsraadet pentru a ataca dominioanele suedeze din Germania. La 1 iunie Frederic a semnat manifestul care justifica războiul, un război care nu a fost niciodată în mod oficial declarat.^[3] În cele din urmă, convins de miniștri englezi și francezi, Carol al X-lea al Suediei a acceptat mutilarea Danemarcei decât anihilarea monarhiei daneze. Tratatul de la Taastrup a fost semnat la 18 februarie iar Tratatul de la Roskilde la 26 februarie 1658. Prin acest ultim tratat, Danemarca a abandonat Suediei provinciile sale din sudul peninsulei scandinave (Skåne, Blekinge, Halland, Bohuslän).
Încheierea păcii a fost urmată de un episod surprinzător. Frederic și-a exprimat dorința de a face cunoștință cu cuceritorul său iar Carol al X-lea a fost de acord să-i fie oaspete timp de trei zile la Palatul Frederiksborg. Splendidele banchete care au durat până târziu în noapte și conversațiile private între suveranii care abiau au ieșit dintr-o luptă pe viață și pe moarte au dus la o relație de pace și prietenie în viitor.^[3]

Cu toate aceste, în ciuda tuturor legilor internaționale în vigoare la acea dată, la 17 iulie 1658, Carol al X-lea a debarcat cu armata suedeză la Korsør în insula Zealand.

Dar Charles X Gustav al Suediei și cucerire insatiabila suspecte de Danemarca, invadează fără un motiv rezonabil și fără declarație de război, în ciuda tuturor legilor internaționale în vigoare la acea dată. El a aterizat în Korsør și pe insula din Noua Zeelandă 17 iulie 1658. Nimeni nu a prevăzut posibilitatea de a acestui atac brusc și brutal, toată lumea știa că, în Danemarca, capitala daneză a fost slab alcoolizat și a avut o garnizoană mică. Nimeni nu a prevăzut posibilitatea acestui atac brusc și brutal. În timpul războiului, Frederic a căpătat o mare popularitate. "Voi muri în cuibul meu" au fost cuvintele memorabile cu care Frederic și-a mustrat consilierii care i-au recomandat securitate.^[2]

Războiul s-a încheiat prin Tratatul de la Copenhaga din mai 1660 care a confirmat pierderea provinciilor din sud (prin Tratatul de la Roskilde) însă Insula Bornholm și părți din Schleswig au revenit Danemarcei.

Cu soția sa Sophie Amalie de Braunschweig-Lüneburg a avut următorii copii:

1. Christian al V-lea al Danemarcei (15 aprilie 1646 – 26 august 1699).
2. Prințesa Ana Sofia (1 septembrie 1647 – 1 iulie 1717), s-a căsătorit la 9 octombrie 1666 cu Johann Georg al III-lea, Elector de Saxonia și a fost mama regelui August al II-lea al Poloniei
3. Prințesa Frederica Amalia (11 aprilie 1649 – 30 octombrie 1704), s-a căsătorit cu Ducele Christian Albrecht de Holstein-Gottorp.
4. Prințesa Wilhelmina Ernestina (21 iunie 1650 – 22 aprilie 1706), s-a căsătorit la 20 septembrie 1671 cu Carol al II-lea, Elector Palatin. Nu au avut copii.
5. Frederic (11 octombrie 1651 – 14 martie 1652).
6. Prințul George, Duce de Cumberland (2 aprilie 1653 – 28 octombrie 1708), s-a căsătorit la 28 iulie 1683 cu regina Anna a Marii Britanii. Toții copiii lor au murit la vârste fragede.
7. Ulrika Eleonora (11 septembrie 1656 – 26 iulie 1693), s-a căsătorit la 6 mai 1680 cu regele Carol al XI-lea al Suediei.
8. Dorothea (16 noiembrie 1657 – 15 mai 1658).

De asemenea, cu Margarethe Pape a avut un fiu nelegitim, Ulrik Frederik Gyldenløve (20 iulie 1638 – 1704).

·         1709: François Louis de Bourbon, Prinț de Conti (30 aprilie 1664 – 9 februarie 1709) a fost Prinț de Conti, după ce i-a succedat fratelui său Louis Armand I, Prinț de Conti în 1685. Până la această dată el a folosit titlul de Prinț de La Roche-sur-Yon. A fost fiul lui Armand de Bourbon și Anne Marie Martinozzi, nepoata cardinalului Jules Mazarin.

A fost cel mai faimos membru al familiei Bourbon-Conti, ramura mai tânără a Prinților de Condé. Ca membru al familiei regale Casa de Bourbon, a fost prinț de sânge.

Născut la Hôtel de Conti din Paris, a fost ultimul copil al părinților săi, Armand de Bourbon și Anne Marie Martinozzi. A fost botezat în ziua nașterii sale la biserica Saint-Sulpice avându-i drept nași pe unchiul său, le Grand Condé și ducesa de Longueville. A avut un frate mai mare, Louis Armand(1661–1685) care s-a căsătorit cu Marie Anne de Bourbon, fiica nelegitimă a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Louise de La Vallière.

Orfan de tată de la vârsta de 2 ani și de mamă de la 8 ani, a fost crescut la curtea unchiului său, le Grand Condé, împreună cu fratele său. Considerat un copil inteligent, el a primit o educație excelentă și s-a distins atât spiritul său cât și prin manierele sale.

În 1683, a participat împreună cu fratele său la asediile de la Courtrai și Dixmude, și s-a distins în anul următor în asediul de la Luxemburg, unde a atacat o fortăreață fiind în fruntea grenadierilor săi.

François Louis a fost protejatul unchiului său, cu a cărui nepoată, Marie Thérèse de Bourbon (1666–1732), s-a căsătorit la Palatul Versailles, la 22 ianuarie 1688. Marie Thérèse avea 22 de ani iar el 24. Împreună au avut șapte copii:

1. Marie Anne de Bourbon (18 aprilie 1689 - 21 martie 1720); s-a căsătorit cu Louis Henri, Duce de Bourbon, nu au avut copii.
2. copil (18 noiembrie 1693 - 22 noiembrie 1693).
3. Prințul de La Roche-sur-Yon (1 decembrie 1694 - 25 aprilie 1698) a murit în copilărie.
4. Louis Armand de Bourbon (10 noiembrie 1695 - 4 mai 1727); s-a căsătorit cu Louise Élisabeth de Bourbon, au avut copii.
5. Louise Adélaïde de Bourbon, Mademoiselle de La Roche-sur-Yon (2 noiembrie 1696 – 20 noiembrie 1750) a murit celibatară.
6. Mademoiselle d'Alais (19 noiembrie 1697 - 13 august 1699) a murit în copilărie.
7. Louis François de Bourbon, Conte de Alais (27 iulie 1703 - 21 ianuarie 1704) a murit în copilărie.

În 1697 Ludovic al XIV-lea i-a oferit coroana poloneză și la 27 iunie 1697 el a fost proclamat formal rege al Poloniei de cardinalul Radziejowski. Când a ajuns la Danzig, el l-a găsit pe rivalul său, August al II-lea, Elector de Saxonia, deja în posesia coroanei poloneze. Conti s-a întors în Franța.

* 1759: Louise Henriette de Bourbon (20 iunie 1726 – 9 februarie 1759), Mademoiselle de Conti la naștere, a fost o prințesă franceză, care, prin căsătorie, a devenit Ducesă de Chartres (1743–1752), apoi Ducesă de Orléans (1752–1759) după decesul socrului ei. La 4 februarie 1752, soțul ei a devenit capul Casei de Orléans și primul prinț de sânge (Premier prince du sang), cel mai important personaj imediat după membrii familiei regale.

Louise Henriette de Bourbon, Ducesă de Orléans a fost bunica monarhului francez Louis-Philippe, "regele cetățean". Printre descendenții ei se includ pretendenții orleaniști de astăzi la tronul Franței și ai Italiei și regii Juan Carlos I al Spaniei și Albert al II-lea al Belgiei.

Louise Henriette s-a născut la Paris și a fost singura fiică a Prințului de Conti, Louis Armand de Bourbon și Louise Élisabeth de Bourbon. Tatăl ei a fost al doilea fiu al lui François Louis de Bourbon, Prinț de Conti cunoscut drept le Grand Conti și a soția lui, Marie Thérèse de Bourbon.

Bunica paternă și bunicul matern au fost frați, părinții ei verișori primari. Mama ei a fost fiica cea mare și fiica favorită a lui Louise-Françoise de Bourbon, ea însăși fiica cea mare a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Madame de Montespan.

Ca membră a Casei de Bourbon, Louise Henriette a fost prințesă de sânge. În tinerețe era cinoscută la curte sub numele de Mademoiselle de Conti.

Tatăl ei, care era cunoscut pentru abuzurile asupra soției sale, a murit în 1727 din cauza unei "umflături la piept" la vârsta de 31 de ani. Fratele ei mai mare, Louis François de Bourbon (1717–1776) a devenit Prinț de Conti.

Unul dintre verii Louisei Henriette, Louis Jean Marie de Bourbon, Duce de Penthièvre, fiul Contelui de Toulouse și moștenitor al averii Penthièvre a cerut-o de soție dar alegerea mamei ei a căzut pe moștenitorul și mai prestigioasei Case de Orléans. Ca urmare, la 17 decembrie 1743, la vârsta de șaptesprezece ani, Louise Henriette s-a căsătorit cu vărul ei de-al doilea, Ducele de Chartres, Ludovic-Filip d'Orléans, în capela Palatului Versailles.

Mama Louisei Henriette, Louise Élisabeth de Bourbon, spera ca mariajul să pună capăt rivalității dintre Casa de Bourbon-Condé și Casa de Orléans. Sursa conflictului era animozitatea dintre mama Louisei Élisabeth, Louise-Françoise de Bourbon Prințesă de Condé, și mătușa ei, Françoise-Marie de Bourbon, Ducesă de Orléans, care erau surori și fiice recunoscute al lui Ludovic al XIV-lea și Doamnei de Montespan.

În 1731 mai avusese loc o căsătorie dintre cele două familii, dintre fratele mai mare al Henriettei, Louis François I de Bourbon, prinț de Conti cu Louise Diane d'Orléans.

Tatăl Ducelui de Chartres, Louis d'Orléans, Duce de Orléans, cunoscut drept cel Pios, a acceptat alegerea soției sale din cauza educației prințesei într-o mănăstire. Cu toate acestea, după un început pasionant, comportamentul scandalos al Louisei Henriette a provocat despărțirea celor doi

Cuplul a avut trei copii:

• O fiică (12 sau 13 iulie 1745 – 14 decembrie 1745);
• Louis Philippe Joseph d'Orléans (13 aprilie 1747 – 6 noiembrie 1793), i-a succedat tatălui său ca Duce de Orléans în 1785; a fost executat
  • Duce de Montpensier la naștere,
  • Duce de Chartres la decesul bunicului său în 1752,
  • Duce de Orléans la decesul tatălui său în 1785,
  • cunoscut drept Philippe-Égalité în timpul Revoluției franceze;
  • posibil soț pentru Prințesa Kunigunde de Saxonia (1740–1826), fiica cea mică a regelui August al III-lea al Poloniei;
  • s-a căsătorit cu Louise Marie Adélaïde de Bourbon, Mademoiselle de Penthièvre, și a fost tatăl regelui Louis-Philippe al Franței;
• Louise Marie Thérèse Bathilde d'Orléans (9 iulie 1750 – 10 ianuarie 1822), ultima princesse de Condé,
  • posibilă mireasă pentru Ferdinand, Duce de Parma,
  • s-a căsătorit cu Louis Henry al II-lea, Prinț de Condé,
  • cunoscută drept Mademoiselle la curte înainte de căsătorie,
  • cunoscută drept Citoyenne Vérité în timpul Revoluției franceze.

Louise Henriette a murit la 9 februarie 1759 la vârsta de 32 de ani la Palatul Regal, reședința familiei Orléans din Paris. Fiul ei avea 11 ani iar fiica 8 ani.

După decesul ei, soțul ei a avut câteva amante, ultima fiind dragostea vieții lui, marchiza de Montesson, cu care s-a căsătorit după ce ea a devenit văduvă.

* 1824: Anne Catherine Emmerich (Germană: Anna Katharina Emmerick) (n. 8 septembrie 1774 – d. 9 februarie 1824) a fost o călugăriță a ordinului Augustinian din Windesheim al bisericii catolice, stigmatică, mistică, vizionară și extatică.^[4]

S-a născut în Flamschen, o comunitate de fermieri din Coesfeld, dioceza Münster, Westfalia, Germania și a murit la vârsta de 49 de ani în Dülmen, unde a fost călugăriță și, datorită bolii, țintuită la pat între 1813-1824, în ultima parte a vieții.^[5][6]

În acești ani de suferință unii contemporani cunoscuți au venit să o viziteze.^[4] Poetul Clemens Brentano i-a luat un lung interviu în urma căruia a scris două cărți despre viziunile călugăriței.^[7] Veridicitatea scrierilor lui Brentano a fost pusă la îndoială, criticii caracterizând cărțile drept “creațiile unui poet “ sau “invențiile” lui Bretano .^[7][8][9] Totuși, deși nici ea și nici Bretano nu au fost niciodată la Efes, clădirea descoperită acolo și considerată a fi fost casa Fecioarei Maria, corespunde exact scrierilor lui Brentano conform revelațiilor Caterinei, iar cartea a fost folosită pentru a descoperi clădirea.^[10]

Emmerich a fost beatificată pe 3 octombrie, 2004 de către Papa Ioan Paul al II-lea.^[4] Vaticanul a ținut cont de smerenia și pioșenia sa și nu de cărțile scrise de Bretano despre care a spus “că nu este sigur că ea a scris acele lucruri."^[11][12]

Actorul și regizorul american Mel Gibson a indicat-o pe Emmerich ca sursă de inspirație alternativă evangheliilor la realizarea filmului Patimile lui Hristos

S-a născut Anna Katharina, într-o familie săracă de fermieri și a avut nouă frați și surori. Încă de mică a trebuit să ajute la muncă din gospodărie și de la fermă. Nu a urmat cursuri școlare pentru mult timp, dar toți cei care o cunoșteau au remarcat înclinația sa către rugăciune încă de la o vârsta foarte mică.^[4][6] La 12 ani a început să lucreze la o fermă mai mare din apropiere pentru trei ani, apoi a devenit croitoreasă lucrând astfel următorii ani.^[4][6]

A cerut să fie primită în mai multe mânăstiri dar acest lucru nu s-a întâmplat deoarece pentru a intra în mânăstire era cerută o anumită dotă și ea nu avea suficienți bani pentru aceasta. În cele din urmă mânăstirea Poor Clares (Sărmanele Clarise) din Münster a primit-o, cu condiția să învețe să cânte la orgă. A mers la organistul Söntgen din Coesfeld pentru a studia muzica și a învăța să cânte la orgă acolo, dar nu a apucat să facă acest lucru, căci datorită sărăciei familiei organistului Söntgen a fost obligată să lucreze acolo, epuizându-și astfel micile economii.^[4][6] Mai târziu una din fiicele Söntgen a mers împreună cu ea la mânăstire

În 1802, la vârsta de 28 de ani, Ana Ecaterina și prietena sa Klara Söntgen au reușit în sfârșit să intre în ordinul măicuțelor augustiniene al mânăstirii Agnetenberg din Dülmen. În anul următor Ana Caterina și-a depus jurămintele religioase.^[4][6] În mânăstire a devenit cunoscută pentru respectarea strictă a regulilor ordinului dar încă de la început și până în 1811 era adesea foarte bolnavă îndurând mari dureri.^[4] Zelul și dorința ei de a respecta întocmai regulile mânăstirii a deranjat alte surori care nu erau atât de entuziaste și nu înțelegeau prea bine boala și extazele sale religioase.^[4][6]

Când Jérôme Bonaparte, regele Westfaliei a închis mânăstirea în 1812 s-a adăpostit în casa unei văduve. Aici, săraci și bolnavi veneau să-i ceară ajutor și conform spuselor contemporanilor, despre ea s-a pretins că știa în mod supranatural ce boli aveau și prescria remedii.

Anne Catherine Emmerich mărturisește că încă din copilărie a avut viziuni în care a stat de vorbă cu Iisus, în care a văzut sufletele în Purgatoriu pentru care s-a rugat, sau în care a văzut esența Sfintei Treimi sub forma a trei sfere concentrice ce se întrepătrundeau - cea mai mare dar mai puțin luminoasă reprezentând esența Tatălui, sfera mijlocie esența Fiului, iar cea mică dar cea mai luminoasă sfera reprezentând Duhul Sfânt. Fiecare sferă a omniprezentului Dumnezeu se extinde în infinitul care se desfășoară în jurul esenței Divinității plasată în Cer.

Datorită reputației în creștere, de-a lungul vieții sale, o serie de figuri ce au avut influență în mișcarea de renaștere a Bisericii începutului de secol 19, au venit să o viziteze, printre acestea aflându-se Clemens von Vischering, arhiepiscopul Kolnului; Johann Michael Sailer, episcopul din Ratisbon, Bernhard Overberg și autorii Luise Hensel și Friedrich Stolberg.^[4]Clemens von Vischering care era episcop în acea vreme a numit-o pe Emerich "prietenul special al Domnului" într-o scrisoare scrisă lui Stolberg

Ana Ecaterina a început să fie și mai slăbită în timpul verii anului 1823. A murit pe 9 februarie 1824 în Dülmen și a fost îngropată în cimitirul din apropierea localității, un număr mare de persoane luând parte la funeraliile sale.^[4] Mormântul ei a fost redeschis de două ori în săptămânile ce au urmat înmormântării datorită unor zvonuri legate de furtul trupului ei, dar trupul și coșciugul au fost găsite intacte.^[4][6] În februarie 1975, rămășițele lui Emmerich au fost mutate în biserica Crucea Sfântă din Dülmen unde se află și în prezent.

* 1849: Constantin Romanu Vivu (n. 1821, Pinticu, județul Bistrița-Năsăud - 9 februarie 1849, Sângeorgiu de Mureș) a fost unul din conducătorii fruntași ai Revoluției române din Transilvania din 1848.

Constantin Romanu Vivu s-a născut în satul Pinticu, județul Bistrița-Năsăud, în anul 1821.

În data de 18 octombrie 1848, a fost ales prefect al Ținutului Mureșului de Sus, cu sediul la Reghin. În această calitate a organizat și condus Legiunea a XII-a română. A murit la 9 februarie 1849.

* 1873: Carolina Augusta (n. 8 februarie 1792, Mannheim - d. 9 februarie 1873, Viena), cunoscută și sub numele Karoline Auguste, a fost împărăteasă a Imperiului Austriac din 1825. Din căsnicia ei cu împăratul Francisc I al Austriei nu au rezultat descendenți. Retrasă și fără ambiții politice, Carolina Augusta și-a dedicat întreaga viață scopurilor caritabile, fiind numită "mama săracilor". A construit din propriile resurse mai multe orfelinate, spitale, precum și locuințe pentru muncitori ("Carolinäum", în districtul al V-lea al Vienei, pe Arbeitergasse).

Obeliscul Carolina din Cluj pe amplasamentul său inițial (1897). În dreapta a fost dezvelit în anul 1902 Ansamblul monumental Matia Corvin.

La Cluj a fost ridicat Obeliscul Carolina, o coloană monumentală în amintirea vizitei efectuate de împărăteasă. Obeliscul Carolina se găsește astăzi în Piața Muzeului (fosta Piață Carolina), însă a fost amplasat inițial în piața centrală a orașului, în apropiere de locul unde se află astăzi ansamblul monumental Matei Corvin.

Cel mai însemnat muzeu din Salzburg poartă în memoria împărătesei numele "Salzburger Museum Carolino Augusteum".

·         1874: A incetat din viata istoricul francez Jules Michelet (“Istoria Frantei”, “Istoria Revolutiei Franceze”); (n. 21 august 1798).

·         1881: A încetat din viaţă scriitorul rus Fiodor Mihailovici Dostoevski: "Crimă şi pedeapsă", "Idiotul", "Fraţii Karamazov", "Demonii". Este unul dintre cei mai importanţi autori din literatura universală, considerat părinte al existenţialismului. Cărţile sale sunt traduse şi comentate în întreaga lume, iar după ele s-au realizat numeroase spectacole de teatru şi filme. A suferit de patima jocurilor de noroc și de pe urma efectelor acestora. Se pare ca romanul Crimă și pedeapsă cel mai cunoscut roman al sau, a fost grabinc finalizat pentru a-l da spre publicare, fapt ce i-ar fi adus un avans in bani de la editura. Dostoievski a scris în același timp și nuvela Jucătorul pentru a-i satisface pretențiile editorului sau Stellovski care, potrivit contractului, dacă nu primea o operă nouă ar fi intrat în posesia drepturilor de autor a tuturor operelor dostoievskiene.
* 1906: Paul Laurence Dunbar (n. 27 iunie 1872 - d. 9 februarie 1906) a fost un poet și prozator american, exponent al direcției literare Negro Minstrels, prin care aducea în prim plan problemele cetățenilor de culoare, el însuși fiind fiul unor sclavi eliberați, totuși idealizând epoca sclavajului.
* 1925: Andrei Glavina a fost un învățat istroromân. Era originar din satul Șușnievița.

Profesorul ieșean Theodor Burada, aflat în Istria pentru a le studia limba, îl îndeamnă pe tânărul Andrei Glavina să vină în România, unde i se oferise o bursă. După studii la Iași și la Blaj, Glavina se întoarce acasă, reunește toate satele de istroromâni de la sud de Monte Maggiore într-o singura comună, Valdarsa (Șușnevița), și înființează în 1921 prima (și, din păcate, ultima) școală cu predare în limba maternă. Din păcate, soarta este nemiloasă cu dânsul. Slăbit de eforturile pentru înființarea noii comune și deschiderea școlii românești și mai cu seamă de șicanele ale societății slave "Sfinții Ciril și Metodiu" - care în 1887, 1888 și 1904 s-a opus deschiderii de școli românești, petiționate de locuitori, la Sușnievița și Jeiăn, impunând școala slavă -, bolnav de tuberculoză, Andrei Glavina se stinge din viață în februarie 1925, la numai 43 de ani. Astfel, școala românească de la Sușnievița (Valdarsa), care a funcționat doar patru ani, își încetează existența, din cauza lipsei unui învățător român.

Este autorul primelor lucrări în dialectul istroromânilor, pledând pentru păstrarea identității etnice și recunoașterea acesteia. Lui i se datorează numeroasele mărturii cu privire la situația acestei ramuri apusene a românismului și la procesul de deznaționalizare la care era supusa. A compus de asemenea Imnul Istroromânilor. Andrei Glavina a fost supranumit apostolul istroromânilor. A publicat în 1905 Calendarul românilor din Istria, în care a adăugat diverse proverbe și zicale istroromâne.

În Italia există actualmente Asociația culturală "Andrei Glavina".

Imnul Istro-românilor

Roma, Roma i mama noastră

noi Romani rămânem

Romania i sara noastră

tot un sang-avem

nu suntem siguri pe lume

si'nea avem frați

Italiani cu mare lume

mâna cu noi dați

ca să fim frate și frate

cum a dat Dumnezeu

să trăim până la moarte

eu și tu și tu și eu.

* 1940: Paul Eugen Bleuler, cunoscut mai ales ca Eugen Bleuler, (n. 30 aprilie 1857 - d. 9 februarie 1940) a fost un psihiatruelvețian cunoscut mai ales pentru contribuțiile sale semnificative la înțelegerea și explicarea bolilor mentale, respectiv la identificarea și denominarea schizofreniei.

Bleuler s-a născut în Zollikon, un orășel lângă Zürich în Elveția. A studiat medicina la Zürich, iar mai târziu și-a continuat studiile la Paris, Londra și München, întorcându-se la Zürich pentru a acepta un post ca un intern la Burghölzli, un spital de tip universitar.

În 1886 Bleuler a devenit directorul unei clinici de psihiatrie la Rheinau, un spital aflat în incinta unei vechi mânăstiri aflat(ă) pe o insulă a fluviului Rin. Rheinau era unul dintre așezămintele care tratau boli mintale într-un mod care era considerat atunci ca fiind înapoiat, iar numirea lui Bleuler a avut rolul de a moderniza instituția și de a moderniza atât tratamentele cât și metodele folosite.

După o perioadă în care Bleuler și-a îndeplinit misiunea, progresând în același timp substanțial profesional, s-a întors la Burghölzli în 1898 preluând funcția de director. Unul dintre lucrurile notabile pe care le-a făcut în această funcție a fost angajarea lui Carl Jung ca intern al spitalului.

Bleuler este cunoscut cu totul particular pentru identificarea și nominalizarea schizofreniei, o dezordine care fusese identificată și catalogată în mod eronat ca dementia praecox de către psihologul german Emil Kraepelin. Bleurer a realizat corect că acea condiție nu era nici dementia (nebunie) și nici nu era caracteristică tinerilor (precox însemnând tânăr în latină). Ca atare, a denumit condiția mentală schizo + phrene, conform limbii greacă veche, adică divizat + minte, deci o "minte divizată".

Conform dicționarului lui Charles Rycroft, Critical Dictionary of Psychoanalysis, Bleuler este psihologul care ar fi introdus termenul de ambivalență în practica psihanalizei în 1911. Conform Oxford English Dictionary, Bleuler ar fi introdus, de asemenea, un alt termen în psihanaliză, acela de autism, cu ocazia numărului din 1912 a revistei americane de specialitate American Journal of Insanity.

Ca un fapt interesant, se poate remarca părerea (clar exprimată a lui Bleuler) că nu se poate face o delimitare limpede între stările de normalitate și nebunie, contrar viziunii exprimate de același Emil Kraepelin, de delimitare tranșantă a celor două condiții mintale, viziune foarte la modă la timpul respectiv.

·         1957: Fostul dictator ungur Miklós Horthy, moare la Estoril in Portugalia. Miklós Horthy de Baia Mare, cavaler de Szeged și Otranto (în maghiară Vitéz Nagybányai Horthy Miklós; n. 18 iunie 1868, Kenderes – d. 9 februarie 1957, Estoril) a fost un amiral austro-ungar și guvernatorul Ungariei de la 1 martie 1920 până la 15 octombrie 1944. În urma Primului Război Mondial guvernul comunist al lui Béla Kun demisionează la 4 iunie 1919, iar la 6-7 august 1919 Béla Kun fuge în Austria. În martie 1920, Horthy, comandantul flotei Austro-Ungare, a fost ales de parlamentul ungar, cu 131 voturi din 141, regent al Ungariei. Titlul lui era „Serenissima sa alteță, regentul Regatului Ungar”. A condus Ungaria în perioada interbelică și în timpul celui de al Doilea Război Mondial, instaurând un regim autoritar de dreapta. Același regim autoritar l-a exercitat și în Transilvania, ocupată în urma Dictatului de la Viena. Tot de numele său este legată deportarea a peste 166.000 evrei români și maghiari
* 1964: Ștefan Hălălău (n. 19 mai 1893, Dragotești, Mehedinți – d. 9 februarie1964, București) a fost un militar, colonel al Armatei Române, profesor la „Școala de ofițeri de rezervă de artilerie” din Craiova și comandant al acesteia^[1]. A fost căsătorit cu Maria Sergescu, profesoară de limba franceză (soră a matematicianului Petre Sergescu), cu care a avut două fete: Maria, profesoară de matematică și Ileana, inginer.

Ștefan Hălălău s-a născut la 19 mai 1893 în satul Drăgotești, comuna Fântâna Domnească (actualmente Prunișor), județul Mehedinți. Ștefan Hălălău a fost fiul lui Mihai Hălălău și al Anicăi (născută Pantazescu), descendenți de moșneni împroprietăriți de Mihai Viteazul.

Urmează primele 4 clase primare la școala din sat, apoi se înscrie la Liceul Traian din Turnu Severin. După terminarea liceului, urmează „Școala de ofițeri de artilerie și geniu”, ramură de elită a armatei, pe care o absolvă în 1915, iar în 1916 este trimis ca tânăr sublocotenent în luptele din nordul Olteniei (pe râul Cerna), apoi pe frontul din Moldova, unde la Mărășești pierde degetul mare al mâinii stângi.

În războiul din 1916-1918 a primit o serie de decorații și a fost avansat la excepțional de la sublocotenent la locotenent într-un an. Au urmat diferite garnizoane – Timișoara, Roman, Bălți, Târgu Jiu, Craiova. În 1928 este trimis în misiune în Cehoslovacia. În 1929 este avansat la gradul de maior. În 1935 face parte din completul de judecată în procesul Anei Pauker de la Craiova. În 1938 devine locotenent-colonel, iar în 1942 colonel. În Craiova a activat și ca profesor la „Școala pregătitoare de ofițeri de rezervă de artilerie”, la specialitatea „Topografie militară”, curs pe care l-a ținut peste 20 de ani și a tipărit și manuale pentru studiul elevilor cu termen redus.

În 1945 Școala de ofițeri din Craiova s-a desființat și a fost mutat la un centru de reparații al artileriei, iar la 1 iunie 1946 a fost scos la pensie pentru limită de vârstă. Intră în Mișcarea Națională de Rezistență Oltenia (M.N.R.O.), activând în comitetul director alături de generalul Ioan Carlaonț^[2] și colonelul doctor Gheorghe Cărăușu.^[3]

În 1948 i s-a suspendat pensia pe motiv că are via și deci mijloace de întreținere, iar la 26 septembrie 1948 a fost arestat. Este condamnat prin sentința Tribunalului Militar Craiova la 6 ani de închisoare pentru afiliere la o asociație cu scopul de a schimba ordinea economică sau socială din România. Locurile de detenție au fost Craiova, Aiud, Peninsula, Ocnele Mari.

La Aiud a stat îndelung singur în celulă. Unul dintre deliciile călăilor era să pună în cămașa legată un șoarece și o pisică, ale căror război și fugă se petrecea pe pielea bieților torționați. Primirea pachetelor era anunțată prin curier poștal, dar nu de puține ori acestea erau returnate fără motiv. Aceste pachete de maximum 5 kg, când erau primite, erau batjocorite de paznici la desfacere, amestecându-li-se cu răutate marmelada cu slănina și săpunul sau zahărul cu praful contra puricilor.

De la Aiud, a fost trimis la Canal la celebra colonie „Peninsula”, la șantierul colonie de muncă „Valea Neagră”. La Canal i s-a redeschis hernia făcută pe front și operată în 1945 și a fost operat pe viu. A avut un organism foarte rezistent și un doctor foarte bun (tot dintre deținuți), altfel nu scăpa. A fost eliberat la 20 septembrie 1954. Când s-a întors acasă avea doar 40 de kg, mai puțin de jumătate din greutatea sa normală. După o perioadă de refacere relativă, a reușit să se angajeze paznic la Prodavicola și la Parcul Bibescu. Ultimul serviciu l-a avut la Ghercești, tot paznic. Apoi a paralizat, urmând o suferință de un an și opt luni. Pensie n-a mai primit niciodată.

Ştefan Hălălău după ieşirea din închisoare

Prințesa Margaret (în față) cu sora sa Elisabeta (dreapta) și bunica regina Mary (stânga).

Prințesa Margaret Rose s-a născut la 21 august 1930 la Castelul Glamis din Scoția, căminul mamei sale.^[1] În momentul nașterii, era a patra în linia de succesiune la tronul britanic. Tatăl ei era Prințul Albert, Duce de York (mai târziu George al VI-lea), al doilea fiu al regelui George al V-lea și al reginei Mary. Mama ei era Elizabeth, ducesă de York, fiica cea mică a lui Claude Bowes-Lyon, al 14-lea Conte de Strathmore și Kinghorne și a Ceciliei Bowes-Lyon.

A fost botezată la Palatul Buckingham la 30 octombrie 1930 de arhiepiscopul de Canterbury, Cosmo Lang. Nașii ei au fost: unchiul ei Prințul de Wales (reprezentat de fratele lui, Prințul George); vara tatălui ei Prințesa Ingrid a Suediei (reprezentată de Lady Patricia Ramsay); mătușa ei Prințesa Victoria; mătușa maternă Rose Leveson-Gower, Contesă Granville; unchiul matern David Bowes-Lyon.^[2]

Ducii de York erau percepuți de public drept familia ideală: tată, mamă și copii.^[3] Zvonurile nefondate că Margaret era surdo-mută n-au dispărut până la prima apariție publică la nunta unchiului ei Prințul George în 1934.^[4] A fost educată împreună cu sora sa, Prințesa Elisabeta, de guvernanta lor scoțiană Marion Crawford.

Regele George al V-lea a murit când Margaret avea cinci ani, iar unchiul ei i-a succedat sub numele de Eduard al VIII-lea. În mai puțin de un an, la 11 decembrie 1936, Eduard a abdicat pentru a se căsători cu Wallis Simpson, o americancă divorțată de două ori, pe care nici Biserica din Anglia nici guvernele din Commonwealth n-au acceptat-o ca regină. Biserica nu recunoaște ca validă căsătoria unei femei divorțate atât timp cât soțul de care a divorțat încă trăiește. Ducele de York a devenit regele George al VI-lea iar Margaret, a doua în linia de succesiune la tronul britanic.^[5] Familia s-a mutat la Palatul Buckingham. Regele George a descris-o pe Elisabeta ca fiind mândria lui iar pe Margaret ca fiind bucuria lui

n 1945 după război, Margaret a apărut în balcon la Palatul Buckingham împreună cu familia și cu primul ministru Winston Churchill. La 1 februarie 1947, Margaret, Elisabeta și părinții lor au început un tur al Africii de Sud. Călătoria, care a durat trei luni, a fost prima vizită în străinătate a lui Margaret iar ea a declarat că își amintește "fiecare minut din ea".^[7]

În 1950, fosta guvernantă regală, Marion Crawford, a publicat o biografie a copilăriri Elisabetei și a Margaretei numită Micile Prințeseîn care descrie stilul vesel și amuzant al lui Margaret ca fiind scandalos.^[8] Familia regală a fost îngrozită de ceea ce ei au simțit că este ca o invazie a vieții lor private și ca un abuz de încredere. Ca rezultat, Crawford a fost scoasă din cercul regal/^[9]

Petrecerea aniversării vârstei de 21 de ani ai Prințesei Margaret a avut loc la Balmoral în august 1951.^[10] În luna următoare tatăl ei a suferit o intervenție chirurgicală pentru cancer pulmonar iar Margaret a fost numită unul dintre consilierii de stat care au preluat îndatoriile oficiale ale regelui în timpul convalescenței sale.^[11] În șase luni, tatăl ei a murit iar sora sa era regină.

Margaret împreună cu mama sa se mută din Palatul Buckingham în Casa Clarence în timp ce sora sa și familia ei se mută din Casa Clarence în Palatul Buckingham.^[12] Peter Townsend, fost aghiotant al tatălui ei, pilot de vânătoare și tatăl a doi copii, de care Margaret era îndrăgostită a fost numit intendent al casei de către regina mamă

În decembrie 1952, Peter Townsend obține divorțul din culpa soției și o cere în căsătorie pe Margaret. Prințesa a acceptat și a anunțat-o pe regină de intenția ei deoarece conform Actului Regal din 1772, prințesa nu se putea căsători până la vârsta de 25 de ani decât cu permisiunea Parlamentului și cu acordul reginei. În 1936 Biserica din Anglia refuza să valideze căsătoria unui divorțat. Regina Mary murise recent și se apropia ceremonia de încoronare a reginei. După încoronare, ea a planificat un tur al Commonwealth pentru șase luni. Regina i-a spus Margaretei: "În aceste circumstanțe nu e normal să vă cer să așteptați un an."^[14] Regina a fost sfătuită de secretarul particular să-i găsească un post în străinătate lui Townsend însă ea a refuzat și l-a transferat din funcția pe care o deținea în casa reginei mamă în propria ei administrație.^[15]

Cabinetul britanic a refuzat să aprobe căsătoria iar ziarele au scris că această căsătorie este "de negândit". Primul ministru Churchill a informat-o pe regină că primii miniștri din Commonwealth în unanimitate erau împotriva căsătoriei și că Parlamentul nu va aproba o căsătorie care ar fi nerecunoscută de Biserica Angliei, cu excepția cazului în care Margaret ar renunța la dreptul său de succesiune. ^[16] Churchill cere ca Peter Townsend să fie îndepărtat de prințesă, fiind numit atașat al Armatei aerului la Bruxelles.

Blazonul Contesei de Snowdon.

La împlinirea vârstei de 25 de ani (1955), Margaret este liberă să se căsătorească cu cine dorește, numai că presiunea exercitată asupra ei este atât de mare, încât renunță pur și simplu la dragostea vieții ei. La 31 octombrie 1955 ea transmite prin intermediul BBC un comunicat pe care îl redactează împreună cu Peter și prin care decalara:

„"Am luat hotărârea să nu mă căsătoresc cu Peter Townsend. Știu că aș fi putut să contractez doar o căsătorie civilă, cu condiția să renunț la drepturile mele de succesiune. Dar biserica ne-a învățat că o căsătorie creștinească nu se poate desface și atunci, conștientă de îndatoririle mele față de Commomwealth, am decis să respect acest considerent înainte de oricare altul. Făcând aceasta am fost întărită în alegerea mea de sprijinul și atașamentul fără rezerve ale capitanului Townsend."”

După ce în octombrie 1959 Prințesa primește o scrisoare de la fostul iubit, prin care acesta o anunță că se va căsători cu o tânără belgiană (Marie-Luce Jamagne), Margaret se decide să se căsătorească cu singurul fiu al avocatului Ronald Armstrong, fotograful Antony Armstrong-Jones. Cu acordul reginei, căsătoria are loc la 6 mai 1960 la Westminster Abbey. În 1961, soțul prințesei este numit Conte de Snowdon.
Din căsătorie au rezultat doi copii: David, Viconte Linley în 1961 și Lady Sarah în 1964.

Mariajul a fost aspru criticat în presă și la curte, cei doi fiind suspectați de a avea legături extraconjugale. Prințesa își petrecea majoritatea timpului în vila sa de pe insula Moustique, unde se pare ca și-a construit propriul regat, pe care îl guvernează cu un tânăr hippy Roderick Llewellyn. Anthony adoptă același tip de comportament, preferând ca locație Sussexul, în compania asistentei de producție Lucy Lindsay Hogg. La 11 iulie 1978 divorțul celor doi se finalizează.^[17] A fost primul divorț regal de la divorțul Prințesei Victoria de Edinburgh din 1901. În decembrie, Snowdon s-a căsătorit cu Lucy Lindsay-Hogg.

Ultimii ani de viață ai Prințesei au fost afectați de boală și de invaliditate. La 5 ianuarie 1985 suferă o operație prin care îi este extras plămânul stâng.^[18] În 1991 renunță la fumat însă a continuat să bea foarte mult.^[19] În ianuarie 1993 a fost internată în spital pentru pneumonie. În 1998, Margaret suferă un accident vascular și de atunci sănătatea ei devine tot mai șubredă.
Ultima oară apare în public cu ocazia petrecerii oficiale pentru celebrarea celor 101 ani ai mamei ei, în august 2001 și în decembrie pentru a sărbători 100 de ani ai mătușii ei, Prințesa Alice.^[20]

Moare două luni mai târziu, la spitalul "King Edward VII" la vârsta de 71 de ani după ce a suferit un alt accident vascular.^[21], Funeraliile au avut loc la 15 februarie 2002 - comemorarea a 50 ani de la decesul tatălui său regele George al VI-lea. Conform dorințelor Prințesei, ceremonia a fost privată, au participat numai familia și prietenii.^[22] A fost ultima dată când regina-mamă a fost văzută în public; șapte săptămâni mai târziu a murit.

Spre deosebire de alți membri ai familiei regale, Prințesa Margaret a fost arsă la crematoriul Slough. Cenușa ei a fost pusă în mormântul părinților ei două luni mai târziu

·         1977: A murit Serghei Iliusin,celebru proiectant de avioane rus. Serghei Vladimirovici Iliusin s-a născut la 30 martie 1894.

·         1979: A murit Dennis Gabor, fizician și inventator maghiar, celebru pentru inventarea holografiei, pentru care a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1971; (n.05.06.1900). Dennis Gabor (în maghiară Gábor Dénes) (n. 5 iunie 1900, Budapesta – d. 9 februarie 1979, Londra) fizician și inventator maghiar, celebru pentru inventarea holografiei, pentru care a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1971.
* 1980: Viktor Osipovici Perțov (în rusă Виктор Осипович Перцов) (n. 19 iunie/1 iulie 1898, Harkov, Imperiul Rus^[1] – d. 9 februarie 1980) a fost un scriitor și critic literar rus, asociat cu scriitorii de avangardă în anii 1920, în special cu Vladimir Maiakovski. A fost un susținător al constructivismului.

S-a născut pe 19 iunie (1 iulie) 1898, în orașul Harkov, în familia unui inginer. După absolvirea școlii secundare în anul 1915 a intrat la Facultatea de Drept, transferându-se apoi la Facultatea de Filologie și Istorie a Universității din Harkov, unde l-a avut ca profesor pe Aleksandr Ivanovici Belețki. După Revoluția din Februarie 1917 a fost mobilizat în serviciul militar și trimis în Batalionul studențesc din Țarițîno, în cadrul căruia a servit înainte de Revoluția din Octombrie. În 1918, la îndrumarea lui Aleksei Kapitonovici Gastev, pe care-l întâlnise cu o zi mai înainte, a fost angajat la Departamentul pentru Artă al Comisariatului Poporului pentru Educație al RSS Ucrainene, ce a fost transferat un an mai târziu la Kiev. În anii 1920-1927, la invitația lui Gastev, a lucrat la Institutul Central al Muncii. În anul 1922 a absolvit Facultatea de Științe Sociale din cadrul Universității de Stat din Moscova. A debutat cu articolul «Вымышленная фигура», dedicat lui Boris Pasternak și publicat în 1924, în revista «На посту».

A fost membru al grupului ЛЕФ (1927-1929). Scrierile sale au fost publicate în revista «Новый ЛЕФ» (1927-1928) și în volumul «Литература факта» (1929). În perioada 1927-1932 a lucrat la întreprinderea Sovkino.

A scris articole și cărți despre literatura sovietică. Este unul dintre autorii cărții «Беломорско-Балтийский канал имени Сталина» (1934). În anul 1940 a obținut titlul de candidat în filologie. S-a remarcat în calitate de cercetător al biografiei și operei lui Vladimir Maiakovski și a scris biografia „oficială” a poetului în trei volume (lucrare distinsă cu Premiul de Stat al URSS în 1973), precum și multe alte cărți și articole despre el. A fost editorul operelor lui Maiakovski. . 

A luat cuvântul în adunarea scriitorilor de la Moscova din 31 octombrie 1958, care l-a judecat pe Boris Pasternak, ce fusese recent distins cu Premiul Nobel pentru Literatură. În discursul său a caracterizat opera poetică a lui Pasternak ca fiind „optzeci de mii de verste în jurul propriului său buric”

·         1981: A murit Bill Haley, solist vocal, compozitor, autorul primei piese rock and roll ajunsă în secţiunea pop în Billboard “Crazy Man Crazy”; (n.06.06.1925).

·         1984: A murit Iuri Vladimirovici Andropov, născut la 15 iunie 1914, a fost sef al politiei secrete sovietice, diplomat si secretar general al PCUS din 12 noiembrie 1982 până la moartea sa, şaisprezece luni mai târziu; (n. 15.06.1914). Înainte de a ajunge la conducerea URSS, el a condus KGB-ul (serviciul secret sovietic ) din 1967 pana in 1982.

·         1991: A murit poetul Florin Mugur. A scris versuri (“Visele de dimineaţă”, “Mituri”, “Piatra palidă” – Premiul Uniunii Scriitorilor), proză, eseistică şi publicistică literară (“Aproape noiembrie”, “Convorbiri cu Marin Preda”, “Profesiunea de scriitor”); (n.07.02.1934).

·         1994: A decedat Gherasim Luca, poet, prozator, aderent la mişcarea de avangardă. Din 1947, s-a stabilit la Paris. A semnat şi sub pseudonimele Costea Sar, Petre Malcoci; (n. 23.07.1913.

·         1995: A murit William Fullbright, politician american, fondatorul Programului Şcolar Fullbright; (n. 09.04.1905.
* 1996: Adolf "Dolfo" Joseph Ferdinand Galland (19 martie 1912 – 9 februarie 1996) a fost un general german al Forțelor Aeriene ale Germaniei Naziste Luftwaffe și as, în cel de-al Doilea Război Mondial în Europa.

A zburat în 705 misiuni de luptă luptând pe Frontul de Vest și la Apărarea Reichului. A fost doborât de patru ori, și a fost creditat cu 104 victorii aeriene împotriva Aliaților.

·         2002: Prințesa Margaret, Contesă de Snowdon (Margaret Rose; 21 august1930 – 9 februarie 2002) a fost sora mai mică a reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit și fiica regelui George al VI-lea și a soției lui, regina Elisabeta.

* 2006: Ronald ”Ron” Greenwood CBE (11 noiembrie 1921 — 9 februarie 2006) a fost un fotbalist și antrenor englez de fotbal, cunoscut mai ales ca selecționer al echipei naționale de fotbal a Angliei între 1977 și 1982, dar și ca antrenor al lui West Ham United timp de 13 ani, perioadă în care clubul și-a câștigat faima sa.

·         2008 - A încetat din viaţă Mădălina Sava, jurnalist radio, realizator de emisiuni la Radio România Actualităţi, Antena Bucureştilor şi Radio România Tineret (n. 4 iulie 1967).

·         2009 - A încetat din viaţă contrabasistul Orlando "Cachaito" Lopez, membru al celebrei formaţii Buena Vista Social Club (n. 1933)
* 2010: Romulus Bărbulescu (n. 27 octombrie 1925,^[1] Sulina, România – d. 9 februarie 2010,^[1] București, România) a fost un critic literar, dramaturg, eseist, realizator de antologii și scriitor de literatură științifico-fantastică, precum și un actor și scenarist român contemporan. Absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din Bucuresti, Romulus Bărbulescu a fost cotat, alături de colaboratorul său de aproape cinci decenii, George Anania, ca unul dintre deschizătorii de drumuri în science fiction-ul românesc modern

Romulus Bărbulescu s-a născut la Sulina în anul 1925. Meseria de marinar a tatălui său a făcut ca familia să își schimbe domiciliul în funcție de traseele sale navale, astfel încât Bărbulescu și-a petrecut copilăria la Constanța și Galați^[3]. După moartea tatălui său, survenită pe când avea 16 ani, l-a obligat să renunțe la școală și să practice diverse meserii necalificate pentru a-și întreține familia (hamal, spărgător de lemne, miner, muncitor la abator, etc.)^[4]

Fascinat de lumea teatrului, joacă pe diverse scene încă de la vârsta de 17 ani, mai întâi în trupe de amatori, apoi în propria sa trupă, alături de care câștigă câteva premii la nivel național^[4]. Bărbulescu se mută la București, unde reia la seral cursurile întrerupte anterior și, în 1950, intră la IATC la secția actorie. După absolvirea institutului în 1954 va juca pe scena unor teatre cunoscute ale vremii, printre care "Ion Luca Caragiale", "Nottara", "Barbu Ștefănescu Delavrancea" sau "Ion Vasilescu", meserie pe care o va practica timp de 34 de ani, până la pensionare^[3].

În paralele cu meseria de actor, Bărbulescu a realizat o serie de scenarii radiofonice și de televiziune. Pe plan literar, a devenit unul dintre cei mai importanți scriitori români de science fiction alături de George Anania, într-un cuplu pe care Adrian Rogoz l-a numit "scriitorul bicefal"^[5].

Romulus Bărbulescu a decedat pe 9 februarie 2010.

Romulus Bărbulescu a scris un scenariu de film a cărui acțiune se petrecea în lumea paleontologiei. Dactilografa lui era aceeași cu a unui autor SF, care, ulterior, a publicat o povestire SF despre care Bărbulescu a susținut că fusese plagiată după acel scenariu. A reclamat acest lucru la Adrian Rogoz care, pentru a-l împăca, i-a solicitat o altă idee și i-a făcut cunoștință cu un tânăr scriitor aspirant, George Anania^[6][7]. Astfel a luat naștere cuplul de autori SF care avea să fie recompensat cu Marele premiu pentru întreaga activitate literară la Eurocon-ul desfășurat la Fayence, Franța, în anul 1990. Cei doi au fost inspirați de scriitori ruși ca Ivan Efremov și frații Arkadi și Boris Strugațki, sau de scriitorul polonez Stanislaw Lem. Aflați în timpul comunismului, unde criticile aduse societății erau interzise, ​​realitatea alternativă era o bună metaforă și, chiar mai bine, mai sigură.

Între 1958 și 1962, Bărbulescu și Anania au scris 15-20 de scenarii difuzate la radio, înainte de a finaliza romanul plecat de la ideea împărtășită de Bărbulescu lui Rogoz, Constelația din ape (1962). Romanul avea să fie serializat în numerele 174-179 ale Colecției de povestiri științifico-fantastice, având un efect memorabil asupra cititorilor din epocă^[2] și asupra criticii științifice^[7].

În 1965 apare Doando, romanul care i-a consacrat^[7] și care s-a bucurat de o primire călduroasă din partea cititorilor^[3], fiind elogiat și în presa sovietică a vremii^[2]. Acesta avea să fie primul roman SF românesc publicat după 1989 de editura Nemira în nou apăruta Colecția Nautilus^[8][9], într-o ediție revizuită.

Au urmat alte colaborări de succes ale celor doi autori, dintre care se disting romanele Ferma Oamenilor de Piatră (1969) și continuarea sa, Paralela-enigmă (1973)^[2], ambele reeditate după 1989. În perioada 1965-1975, au fost radiodifuzate peste 15 scenarii SF ale celor doi autori.

În anii '80, regimul condus de Nicolae Ceaușescu a preluat controlul asupra cluburilor de fani Anania și Bărbulescu^[7]. Romulus Bărbulescu a continuat colaborarea cu George Anania în dramaturgie, realizând împreună cu acesta piesele SF Despărțire la marele zbor și Fântânile, precum și scenariul filmului Mireasma ploilor târzii (1984). Din punct de vedere literar s-a concentrat asupra unor proiecte personale, publicând romanele Catharsis și Încotro curge liniștea?. Cu toate că au apărut sub semnătură proprie, Anania a recunoscut că el și Bărbulescu s-au ajutat reciproc în proiectele personale^[7], declarând că "și atunci când apărea pe copertă numai RB sau numai GA, în interiorul cărții erau, de fapt aceiași RBGA"^[6].

După înlăturarea comunismului, pus în fața concurenței avalanșei de traduceri din autorii SF occidentali^[7], Bărbulescu a mai publicat doar câteva povestiri și nuvele, singur sau în colaborare cu Anania și a început lucrul la un al treilea roman care să completeze trilogia Fermei Oamenilor de Piatră și a Paralelei-enigmă. Din nefericire, a decedat înainte să ducă la bun sfârșit acest proiect.

Tot alături de Anania a editat singurul număr al revistei SF Clipa astrală (1994) și a participat la editarea antologiilor bilingve Nemira 1994 și 1995.

* 2012: Ilie Moldovan (n. 18 mai 1928, Albești, județul Mureș, d. 9 februarie2012, Sovata) a fost un preot, profesor universitar și teolog român.

A frecventat liceul teoretic din Sighișoara (1939 - 1947), Facultatea de Agronomie din Cluj (1947 - 1952), Institutul Teologic Universitar la Cluj (1950-1952) și Sibiu (1953-1955), studii de doctorat specialitatea Dogmatică - la lnstitutul Teologic din București (1964 - 1968), cu examenul de doctorat în 1974 (teza: "Sfântul Duh în Ortodoxie și în preocupările ecumeniste contemporane")^[1].

A fost inginer agronom (1953 - 1955), preot paroh în Lisa - protopopiatul Făgăraș( 1955 - 1970) și Daneș - protopoiatul Sighișoara (1970 - 1976), spiritual II (asistent) în febr.- sept. 1976, apoi spiritual I (conferențiar) la institutul Teologic Universitar din București (1976- 1983), suplinitor al catedrei de Teologie Dogmatică și Simbolică (1980-1983) la același Institut, profesor titular la catedra de Morală de la Institutul Teologic Universitar din Sibiu (din 1 nov. 1983, acum pensionat). Vaste preocupari de etnogeneza Romanilor si ecoteologie. Iconom stavrofor (1985). Președintele de onoare al Federației PRO VITA Ortodoxă

Sărbători

·         Sf Mc Nichifor; Odovania praznicului Întâmpinării Domnului, în Calendarul creștin ortodox.

·         Sf. Apolonia, fecioară, martiră, în Calendarul romano-catolic;

·         Sf. Nichifor, martir († secolul al III-lea), în Calendarul greco-catolic

FILM DOCUMENTAR:

Incredibil - Dacia, descrisa in cronicile chineze stravechi (Teorii Incredibile)

ARTE 9 Februarie

MUZICĂ 9 Februarie

Alban Berg, compozitor austriac

Silvia Șerbescu

Silvia Șerbescu: Isaac Albeniz, El Puerto:

Barry Mann, compozitor şi cântăreţ american

Brian Bennett, baterist şi compozitor britanic (The Shadows)

Carole King (Carole Klein), cântăreaţă şi compozitoare americană

Mark Mathis, vocalist american (The Newbeats)

Barbara Lewis, cântăreaţă, compozitoare şi multi-instrumentistă americană

Major Harris, cântăreţ american (The Delfonics)

Dennis "Dee Tee" Thomas, saxofonist american (Kool & The Gang)

Florin Ochescu, compozitor şi instrumentist de muzică uşoară

Percy Nathan Rodgers, vocalist şi compozitor american (B.V.S.M.P)

Alina Bercu

Haydn Sonata in E flat major - Alina Bercu: 

Bill Haley

Orlando "Cachaito" Lopez, membru al celebrei formaţii Buena Vista Social Club

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Telemann: Sonata and Trio: For you, my friend

Best Elegant Movie Soundtracks Ever - Zhivago Collection

Brahms: Love songs

POEZIE 9 Februarie

Cicerone Theodorescu

Biografie Cicerone Theodorescu

Cicerone Theodorescu (9 februarie 1908, Bucureşti - 18 februarie 1974, Bucureşti) este un poet şi traducător. Este fiu de muncitor ceferist. Urmează la Bucureşti liceul, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie. Este profesor la mai multe licee şi ziarist, colaborând mai ales la presa de stânga. După 1944 deţine funcţii înalte în Centrala Cărţii, este vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar din 1948 până în 1953 e redactor-şef la „Viaţa românească".

Debutează în 1925, la „Universul literar", iar editorial în 1936, cu volumul de versuri Cleştar. Colaborează la „Bilete de papagal", „Azi", „Cuvântul", „Cuvântul liber", „Facla", „România literară", „Lumea", „Sinteza", „Universul literar", „Vremea", „Zodiac", „Tribuna poporului", mai târziu la „Gazeta literară", „Luceafărul" etc. Traduce poezia lui Vladimir Maiakovski, de care este, de altfel, influenţat în lirica proprie, dar şi din alţi autori. Tălmăceşte, adaptează sau scrie literatură pentru copii. A mai semnat Radu Lăncieru, Victor Sângeru, C. Tudor, C. Tudoran. În versurile de început Theodorescu cultivă o formulă mixtă, o combinaţie de simbolism ermetic şi neoromantism cu tuşe expresioniste, vagul simbolist şi ambiguitatea fiind o constantă a liricii sale, păstrată chiar şi în formula social-militantă de după 1944. Temele şi decorul sunt însă de factură romantică: suferinţa fără nume, singurătatea, dragostea, amintirea, lacrimi, stele, albastru, luna etc.

Un poem precum Pentru cântecul întârziat ilustrează acest mixaj reuşit: „În nopţile cereşte înfrunzite, / În toamna-acestor întristate ore, / Albastrul, printre stelele coclite, / Întinde pretutindeni crengi sonore. // Cu-a ta prezenţă-n gând, oricine-ai fi, / Mi-mpodobesc singurătăţile-aurii / Sub luna care-şi cântă neatins / Pe ram albastru, / cântecul aprins. // Nu am prieten nici un om. / S-o cânt, prietenia ta o caut. / înclină crengile albastrului tău pom... / Ajută-mă să tai un flaut". În ciclul care dă titlul volumului tonalitatea melancolică alternează cu elanurile urieşeşti, adesea nesusţinute stilistic. Revolta, una de tip arghezian, de proporţii cosmice, dar conotată ambiguu, posibil social, are pe alocuri şi o latură baudelairiană, în sensul apropierii de estetica urâtului: „Vreau inimii văpaia de sânge în nămol..." (Surdină).

Textele din Cântece de galeră (1946) vor miza tocmai pe dezlănţuirea forţelor fruste, stihiale, din adâncuri, pe cufundarea în „nămolurile" colcăitoare, roditoare, ale fiinţei. Poezia seamănă unor ritualuri dionisiace: „Dă vieţii, irozii / Subtilei beţii; / Să bântuie, vii / Veninuri, prin bozii... // Mai lasă vioară // Şi-arcuş - pentru îngeri. / Urechea-ţi coboară / Vulcanicei plângeri..."(Îndemn). Frecvent simbolismul cedează locul unor aluzii sociale mai precise, cum ar fi în Jurnal 1941: „Cea mai de sus spânzurătoare / Pe-al meu l-a ales dintre popoare". Peisajul apocaliptic, sentimente precum ura, dezgustul, revolta, angoasa predomină şi alcătuiesc un tablou alegoric terifiant al războiului.

Versurile din volumul Focul din amnar (1946), intitulat iniţial Vocile nopţii, citite iniţial în cenaclul Sburătorul, sunt dedicate memoriei lui E. Lovinescu. Şi aici peisajul este apocaliptic, populat de strigoi, fantome, dar sentimentul ameninţării se potenţează, iar subiectivitatea eului poetic pare stimulată în acest context învălmăşit. Macabrul, ciudatul se înscriu în aceeaşi manieră a unui simbolism ambiguu, rar explicitat, dar cu siguranţă - în intenţia autorului - conotat social: „Urechile îmi hăuie ca scoicile marine. / Vreau să dorm. Fără voi, fără mine. / Şi perna vrăjmaşă, de piatră, / Cavernă cu monştri întruna mă latră // [...] întreaga cornuta vedenie slută / A ţării-n robie căzută".

Se intensifică starea de revoltă, nevoia de răzbunare, ce se conturează clar acum, devenind predilecte în lirica militantă din anii '50 a lui Theodorescu, alături de tema războiului, a luptei de clasă şi a reconstrucţiei socialiste (cu insistenţă pe munca din uzine): Calea Griviţei (1949), Din toamna lui '39... (1949), Un cântec din uliţa noastră (1953). Deja se simte influenţa folclorică (Cântec pentru nevastă) şi apare o nouă dimensiune, aceea a universului mărunt, casnic, care anunţă vocaţia poetului ca autor de literatură pentru copii. De asemenea, el cultivă specii fixe, precum rondelul, care, alături de sonet, va fi specia favorită a liricii sale din anii '60-'70. În Întâmplarea din grădină (1952), Făurari de frumuseţe (1954) şi O şcolăriţă în pădure (1955) se află poeme fermecătoare cu animale şi plante, uzând de o versificaţie simplă, dar ingenioase ca limbaj, dinamice, ludice.

Începând cu Oameni şi dragoste (1958) un filon clasicist îşi face apariţia, din ce în ce mai vizibil, în masa amorfă a poeziei realist-socialiste, prezentă în mai multe volume eclectice. O dimensiune morală iese la iveală în rondeluri satirice, însă fără miză estetică. Tentaţia epicizării, a colocvializării se resimte în lirica socială din Copiii cartierului (1961), pentru ca „romanul în versuri" (Aurel Martin) Povestea Ioanei (1963), scris în stil folcloric, pe alocuri reuşit stilistic, pe alocuri fals, să adopte o tramă epică şi lirismul dialogat. Inventivitatea lingvistică a poetului găseşte în tiparul folcloric - ca şi în poezia pentru copii - bune modalităţi de a se exprima, între limitele inerente: „Nu mi-ajungi, abia te-apuc, / Şi de tine-s beat-năuc / Şi te sorb ca din uluc" (Cântec de răcoreală). Dacă Hronic şi Zburătorul de larg, ambele tipărite în 1965, sunt cărţi ratate, ilustrând conjunctural o tematică socio-politică, din volumul Pădurea de cleştar (1967), şi el eclectic, se reţine ciclul Circul şi poemele cu pitici, dedicate copiilor, care impresionează prin prospeţimea limbajului şi umorul naiv.

În Ţărmul singuratic (1968) clasicizarea se produce, s-ar spune integral, la nivelul universului, tematicii, tonalităţii, stilului. Poemele, construite pe un rudiment epic, sunt plasate în Antichitatea latină, iar formula poetică are simplitatea versificaţiei populare şi revine la începuturile ermetizant-simboliste ale lui Theodorescu. Conotaţia socială, vagă, poate fi întrezărită în faptul că eul poetic adoptă perspectiva unui sclav aflat în captivitate la Roma. Ciclul Ţărm singuratic cuprinde poeme în care sentimentul naturii, mai ales marine, asociat erosului hieratic, melancolic, luminos, izbucneşte cu forţă, pentru prima şi ultima oară. Volumul postum Nebunul regelui (1976), eclectic, nu se distinge printr-o formulă inovatoare, pentru ca textul editat înDe bello dacico (1989) să continue experienţa clasicizantă din Ţărmul singuratic într-o amplă epopee despre războiul daco-roman şi cucerirea Daciei, interesantă ca idee şi prin construcţia de tip puzzle, care alternează perspectivele asupra evenimentelor, dar greoaie ca lectură.

Opera literară

• Cleştar, Bucureşti, 1936;

• C.F.R., Bucureşti, 1938;

• Cântece de galeră, Bucureşti, 1946;

• Focul din amnar, cu un portret şi şase planşe de Perahim, Bucureşti, 1946;

• Ograda minunată, cu desene de Florica Cordescu, Bucureşti, 1948;

• Povestea cu piticul boier, cu desene de Florica Cordescu, Bucureşti, 1948;

• Calea Griviţei, Bucureşti, 1949;

• Cântece de galeră, precedate de Cleştar, întregite cu Focul din amnar, Bucureşti, 1949;

• Din toamna lui '39..., Bucureşti, 1949;

• Întâmplarea din grădină, Bucureşti, 1952;

• Un an întreg, Bucureşti, 1952;

• Gogu Pintenogu, Bucureşti, 1953;

• Un cântec din uliţa noastră, Bucureşti,1953;

• Făurari de frumuseţe, Bucureşti, 1954;

• Păunită a crescut, Bucureşti, 1954;

• Scriitorul şi cartea la noi, Bucureşti, 1954;

• O şcolăriţă în pădure, Bucureşti, 1955;

• Versuri alese, I-II, Bucureşti, 1955;

• Vistavoiul dimineţii, cu ilustraţii de Iurie Darie, Bucureşti, 1956;

• Oameni şi dragoste, Bucureşti, 1958;

• Poezii, prefaţă de Ion Vitner, Bucureşti, 1959;

• Atenţie, copii..., Bucureşti, 1961;

• Copiii cartierului, cu ilustraţii de Perahim, Bucureşti, 1961;

• De dragoste, Bucureşti, 1961;

• Povestea Ioanei, Bucureşti, 1963;

• Băiatul cu poveştile, Bucureşti, 1964;

• Poteca lunii, prefaţă de Radu Popescu, Bucureşti, 1964;

• Hronic, Bucureşti, 1965;

• Zburătorul de larg, Bucureşti, 1965;

• Pădurea de cleştar, Bucureşti, 1967;

• Ţărmul singuratic, Bucureşti, 1968;

• Versuri, I-II, Bucureşti, 1969;

• Platoşa durata, Bucureşti, 1973;

• Poezii pentru copii, prefaţă de Radu Boureanu, Bucureşti, 1975;

• Nebunul regelui, prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1976;

• De bello dacico, ediţie îngrijită de Coralia C. Theodorescu, postfaţă de Al. Balaci, Bucureşti, 1989.

Ediţii

• Izvoare fermecate, Bucureşti, 1958.

Traduceri

• Năpârstoc şi alte povestiri pentru copiii noştri, cu ilustraţii de Florica Cordescu, Bucureşti, 1946;

• Vladimir Maiakovski, în gura mare, cu ilustraţii de Perahim, Bucureşti, 1947, Lenin, Bucureşti, 1949, Lenin e cu noi. Vladimir Ilici. De vorbă cu tovarăşul Lenin. Lenin. Imn tineretului, în gura mare, Bucureşti, 1950, Vladimir Ilici Lenin,Bucureşti, 1954, Iubesc, Bucureşti, 1956, 150.000.000, Bucureşti, 1956, Ploşniţa, Bucureşti, 1957, Satire, Bucureşti, 1957,Tineretului, Bucureşti, 1957, Opera poetică, I-II, postfaţă Mihai Novicov, Bucureşti, 1961-1963, Versuri, Bucureşti, 1964, De vorbă cu copiii, cu ilustraţii de Perahim, Bucureşti, 1969, Trei poeme de dragoste, Bucureşti, 1970, Poeme, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Vasile Şerban, Bucureşti, 1973, Octombrie, ediţie îngrijită de Tamara Gane, Bucureşti, 1977;

• N. Măslin, Maiakovski, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Elena Constantinescu);

• Aleksandr Tvardovski, Vasili Tiorkin. Carte despre ostaş, cu ilustraţii de Perahim, Bucureşti, 1953;

• Antologia poeziei bulgare, Bucureşti, 1956;

• William Blake, Poeme, Bucureşti, 1958, Poems and Gravas - Poeme şi gravuri, ediţie bilingvă, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1999;

• Wladyslaw Broniewski, Versuri alese, Bucureşti, 1960;

• Lino Curci, Raport din Cosmos, Bucureşti, 1972;

• Jerome Carcopino, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, prefaţă de Dumitru Tudor, Bucureşti, 1979.

MARINA (din volumul Oameni si Dragoste)

Pe obraji, ca-n oglinzi, trec amurguri batrane
Dar mai ard, pe obraji, stropi de soare marin;
O, din scumpele vraji ce putin ne ramane...
E atat de putin,
E atat de potin.

Soarbe ceru'n inel, fa-ti-l piatra albastra!
Trage marea in piept cu adancu-i suspin!
Lasa vantul gemand langa inima noastra...
E atat de putin,
E atat de putin.

Pentru ce am schimba fericirea'n osanda?
Balta spune de foc, spaime ard in tumult;
Peste tot ce ni-e drag iese moartea la panda...
Ne pandeste de mult,
O respingem de mult.

Lasa-mi clipa macar, numai clipa ce vine
- Cand mi-e sufletu-amar, cand mie dor si urat...
Numai zambetul tau, numai clipa cu tine...
Si ce mult e atat,
Si ce mult e atat.

Ada-ti stelele in parg, fa-le visine coapte,
Da-mi sa musc, sa respir, sa te simt, sa te-ascult;
Si secundele ard in tufisuri de noapte...
E atat de putin
Si atat e de mult. 

Intîmplarea din grădină (fragment)

..................................
Hei, prin ierburi lungi, subţiri,
Cîtă viaţă e, te miri!

Pe-o crenguţă de cîrmîz
Trei albine joacă bîz...

Iar bondarii, toată ziua
Joacă prinselea şi piua.

Trece şi-o lăcustă-n zbor:
Parcă e aviator.

Şi-ntre flori, pe-un lunecuş,
Tanc?...Ce-o fi? Ba cărăbuş!

Lume multă, gîze mici,
Gărgăriţe şi furnici,

Unele şi celelalte
Mici prin firele înalte

Ziulica-ntreagă, toate,
Fug la treburi, ocupate.

Trec vîlcele, urcă stînci,
Pe sub ierburile adînci.

...Pentru micile făpturi
Ierburile sînt păduri!

Şi-o gînganie pitică
Se tot uită-n sus, cu frică:

Sub o frunză, ca-ntr-o casă,
Stă şi zace, sperioasă:

-Ameţeală, parcă-mi vine!
Negru-i codrul, vai de mine!

Licuriciu-i spune-n şoapte:
-Las',ţi-l luminez, la noapte...

Iar gîngania, de-a buşa:
-Da, la noapte...Dar acuşa?

Poate voi veţi întreba:
-O fi codru chiar?...Sau ba?

Ce păduri or fi? Ce fel?
...Păi, păduri de pătrunjel!

Nu sînt codrii de stejar?
...Nu: Sunt brazde de mărar!

Şi pădurea asta vie?
...Leuştean e! Ce să fie?

Cum adică, ăsta mare
Nu-i chiar uriaşul, oare?

Vrejul lui sucit, poznaş,
Nu-i chiar bici de uriaş?

...Care uriaş, nepoate?
E-un bostan şi jumătate!
...........................

Primul an de şcoală

Primul an, al meu, de şcoală!
…Cei mai mici , băiat sau fată,
Greu se culcă, greu se scoală.
Eu nu-ntârzii niciodată.

Plin ghiozdanu-abia încape.
Cărţi, caiete, o grămadă.
Şcoala e aici aproape.
Casa e pe-aceiaşi stradă.

Mama, scumpa mea şi buna,
Chiar când seara mă mai ceartă,
Dimineaţa – totdeauna –
Mă aduce pân-la poartă.

Ce mulţime mare vine
Cu ghiozdanul între umeri…
Cred şi eu. E-aşa de bine
Să înveţi, să scrii, să numeri.

-Primul an, al tău, de şcoală…
Dragă-mi eşti şi tare mică!
Curtea noastră e mai goală,
Şi e singur Azorică.

Anul ăsta, se-nţelege,
Altfel eşti, în pragul toamnei.
Şcolăriţă eşti, în lege,
Da-mi lipseşti, comoara mamei!

Parcă spune: Ce mai fată!
Stă cu ochii umezi parcă.
Râde-apoi, un pic…Şi – iată –
Parcă lacrimi o încearcă.

Nu-i nimic. E bine. Numa
Vezi de-ascultă! Vezi de-nvaţă!
Coşcogea fetiţă-acuma,
Ai intrat, şi tu, în viaţă…

-Mamă! Asta-i supărare?
(Râde fata…) Ce-i adică?
Merg la şcoală, de, sunt mare,
Nu pot să rămân tot mică!

Teodor Balş

Biografie

Teodor Balş (pseudonim al lui Emil Bălăşescu; 9 februarie 1924, Bucureşti - 27 iulie 1983, Bucureşti) este un poet şi traducător. Este fiul Mariei şi al lui Dumitru Bălăşescu, funcţionar. Urmează, la Bucureşti, Liceul „Mihai Viteazul", apoi Facultatea de Litere şi Filosofie. A fost şef al secţiei de poezie a Casei Centrale a Creaţiei Populare (1954-1956), redactor la „Luceafărul" (1958-1962, 1972-1982), secretar de redacţie la „Gazeta literară" şi „România literară" (1962-1972). A mai colaborat la „Târgoviştea", „Ancheta" şi „Fapta". Debutează în „Mugu­rul", revistă a Liceului „Mihai Viteazul".

Primele volume, 1907 (1957), Poarta soarelui (1964), Poeme (1965), stau sub semnul convenţiilor tematice şi stilistice ale epocii, evocând epic răscoalele ţărăneşti - figura lui Ştefan Furtună -, luptele greviste de la Griviţa (1933), războiul civil din Spania sau exaltând fapte în realitate obişnuite: lansarea la apă a unui cargou românesc, inaugurarea unei fabrici de conserve la Tecuci.

Din această producţie de versificaţie se salvează doar câteva secvenţe de evocare nostalgică a vechiului Bucureşti sau a vestigiilor dacice şi unele strofe de pastel: „Şi linişti galactice-adie; / sub albul lor cântec stelar / oraşul adoarme-n câmpie / cu lună în inelar" (Poarta soarelui). În continuare, Balş se va îndruma spre descripţia sobră, cu notaţie eliptică şi delicată.

Noaptea corridei (1976) reverberează o Spanie pitorească, patrie de elecţie a poetului, cu muntoase „spinări jupuite / de vânturi şi soare", reminiscenţe maure, toponime a căror simplă rostire induce atmosfera specifică. Cum s-a observat, volumul se resimte de contactul intim cu poezia lui Federico Garcia Lorca.

În genere, poemele lui Balş din această etapă a creaţiei sunt structurate binar: după o primă secvenţă sumar descriptivă, urmează prelungirea ei ca un ecou (sau ca un contrapunct) în inferioritatea eului liric: „Inima galbenă a lunii / arde pe vânturi şi lasă / vagi reverii de mătasă / cercului galben de astre / [...] / Singură / Inima mea, / pendulând / între lună şi soare".

 A tradus, singur sau în colaborare, din Cervantes, Lope de Vega, Federico Garcia Lorca, Miguel Hernandez. Antologia de „folclor poetic con­temporan" Pe-un picior de plai (1957) e lipsită de scrupulul fidelităţii şi autenticităţii.

Opera

• 1907, Bucureşti, 1957;

• Poarta soarelui, Bucureşti, 1964;

• Poeme, Bucureşti, 1965;

• Nord, Bucureşti, 1970;

• Pasărea de sunet, Bucureşti, 1975;

• Noaptea corridei, Bucureşti, 1976; ediţie bilingvă (Noaptea corridei - The Night of the Corrida), traducere de Mihaela Christi, Timişoara, 1997;

• Satul din pământ, Bucureşti, 1997.

Traduceri

• Federico Garcia Lorca, Carte de poeme, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Victor Const. Bercescu), Nunta însângerată, în Garcia Lorca, 4 piese de teatru, Bucureşti, 1958, Poeme-Poemas, ediţie bilingvă, Bucureşti, 1968, Romancero ţigan şi alte poeme, prefaţă de Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1977;

• Lope de Vega, Mofturile Belissei şi Vitejiile Belissei, în Lope de Vega, Comedii, Bucureşti, 1962;

• Miguel Hernândez, Poeme, prefaţă de Andrei Ionescu, Bucureşti, 1968;

• Guillaume Apollinaire, Versuri, în Guillaume Apollinaire, Scrieri alese, ediţie îngrijită de Virgil Teodorescu, prefaţă de Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1971;

• Miguel de Cervantes Saavedra, Asediul Numanciei, în Miguel de Cervantes Saavedra, Teatru, Bucureşti, 1971.

Florin Mugur

Frumoaso

mersul tău prin iarbă
şi felul cum te uiți în treacăt la mine
şi iarba care s-a înălțat
la un metru de pământ
să te urmărească de-aproape
zăpăcită de pofte

aş vrea să scriu despre tine
frumoaso
dar hârtia alunecă
de parcă-aş fi aşezat-o
pe-o moviliță de cireşe coapte 

Intrebari seara

Şi la ce bun onoarea şi la ce bun se-nchide
grădina pe curajul tău nebun
la ce bun cerul scurt care ucide
zărit deasupra glumei sfârşite – la ce bun

şi la ce mâine şi la ce jivine
la ce zbor de gândac lătrat de câini ?
S-au şi urcat furnicile pe tine
fierbinţi, cu lumânările în mâini.

La ce dezordine, la ce distrugere bătrână
pe care uluit încerci s-o spui
ca şi cum prinţul cu o carte-n mână
şi cartea arde şi nu-i pasă nimănui

ca şi cum nu e ultima grădină
sălbăticindu-se de-atâta fum
ca şi cum pietrele din cer, ca şi cum vina
de-a nu putea s-ar şterge, ca şi cum

dac-ai vorbi şi-ai spune te-ai mai putea salva
ca şi cum înc-ar fi speranţe, ca şi cum
i s-ar schimba culoarea sângelui cuiva
când te-ar vedea pe moarte, ca şi cum

rostind fragmente de făpturi divine
strigând neghiob nume de stele şi de câini
n-ai mai vedea cum urcă furnicile pe tine
lucioase, negre, roşii, cu lumânări în mâini. 

 Melodie

Cu pletele până-n pământ iscăliturile
acelor timpuri vechi şi geniale –
fiece nume ca o bătălie
de oameni aurii şi de-animale –
decizia ! onoarea ! răsucirile !
ce curbe-n dans ! ce blonde turbioane
Biblia mea e plină de numele lor, plină
de peri, de bucle aspre, de ciufuri grosolane
sucindu-se pe tâmpla cuvintelor, suspine
lăudăroase, tremolouri vagi –
o, prea frumoşii grandomani ai viziunilor
bunicii mei, profeţi inculţi şi magi.
Şi cărţile se umflă de fală şi se-nfoaie
mug turmele prelung, neîntrerupt
nişte păstori bătrâni, cu capul palid
scriu mane, tekel, fares pe cer – şi dedesubt
se iscălesc şi vitele-i urmează
pe drumul mult cotit, prin spinii suri
măgari, berbeci, oi blonde, turme ample
de bucle şi de ciufuri, de lungi iscălituri. 

Biografie

Florin Mugur (n. 7 februarie, 1934, Bucureşti; d. 9 februarie, 1991) a fost un poet, eseist şi prozator român de etnie evreiască.

A debutat literar la vârsta de 13 ani, iar la vârsta de 19 ani a publicat prima carte a sa.[1]

A fost redactor la editura Cartea Românească, and redactor-şef adjunct al revistei Argeș.

Prieten apropiat al lui Norman Manea.

Când soţia, Iulia, a decedat, şi fiind şi el însuşi bolnav, s-a sinucis.

Scrieri
"Visele de dimineață" 
"Mituri" 
"Piatra palidă"- pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor 
"Aproape noiembrie" 
"Convorbiri cu Marin Preda" 
"Profesiunea de scriitor" 
"Ultima vară a lui Antim" 
"Scrisori la capătul zilelor" 
"Vârstele raţiunii" 
"Dansul cu cartea" 
"Viaţa obligatorie" 
"Portretul unui necunoscut" 
"Firea lucrurilor" 
"Schiţe despre fericire" 

Gherasim Luca

Biografie Gherasim Luca
Gherasim Luca (sau Gherashim Luca) (23 iulie 1913 - 9 februarie 1994) a fost un teoretician al suprarealismului şi un poet evreu român, frecvent citat în operele cuplului Gilles Deleuze si Félix Guattari. Aderă de foarte tânăr la mişcarea avangardistă, fiind un membru marcant al grupului de la Alge (1930, 1933). În cadrul celui de-al doilea val suprarealist, se alătură grupului format din Gellu Naum, Victor Brauner, Jack Herold.

Luca s-a născut la Bucureşti, şi era fiul unui croitor evreu. Vorbea patru limbi, idiş, româna, germana şi franceza.

Din 1938, a călătorit frecvent la Paris, Franţa, unde a intrat repede în cercurile mişcării Suprarealismului. Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial şi accentuarea antisemitismului în România l-au forţat să se autoexileze.

Din 1945 până în 1947 a fondat un grup de artişti suprarealişti, din care mai făceau parte Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Theodorescu şi Dolfi Trost.

La scurt timp, au început să publice, inclusiv poeme în limba franceză. A inventat cubomania şi, cu Dolfi Trost, a fost autorul celebrului manifest "Dialectica dialecticii".

Hărţuit în România şi capturat în timp ce încerca să fugă din ţară, auto-intitulatul "étran-juif" a părăsit România în 1952, şi s-a mutat la Paris, prin Israel.

Într-o „lecţie de cubomanie în viaţa de toate zilele” Luca recomanda, pe urmele lui Tristan Tzara: „Alegeţi trei scaune, două pălării, câteva umbrele, câteva pietre, mai mulţi arbori, trei femei goale şi alte cinci bine îmbrăcate, şaizeci de bărbaţi, câteva case, vehicule din toate epocile, mănuşi, telescoape, etc. Tăiaţi totul în bucăţi mici (de exemplu, 6x6) şi amestecaţi-le bine într-o piaţă largă. Reconstituiţi după legile hazardului sau cum vi se năzare şi veţi obţine peisajul pe care vi l-aţi dorit întotdeauna”.

La Paris va colabora cu alţi artişti celebri (Jean Arp, Paul Celan, François Di Dio şi Max Ernst), producând un număr impresionant de colaje, desene, obiecte sau texte-instalaţii.

Din 1967, a citit fragmente din opera sa la Stockholm, Oslo, Geneva, New York City and San Francisco. Documentarul TV din 1988, portretul său realizat de Raoul Sanglas Comment s'en sortir sans sortir, l-a făcut extrem de popular în Europa.

Cu toate acestea, în 1994, a fost evacuat din apartamentul său, sub pretextul unei curăţenii generale. Luca, care a locuit timp de 40 de ani în Franţa, fără nici un fel de acte, a avut o singură reacţie. Pe 9 februarie , la vârsta de 80 de ani, s-a sinucis, sărind în Sena, exact ca prietenul sau, Paul Celan.

Opere publicate in România

* Un loup à travers une loupe, Bucureşti, 1942. Un lup privit printr-o lupă, poem in proză, singurul care a fost publicat, iniţial, in limba română. A fost, mai târziu, tradus chiar de Gherasim Luca în limba franceză. A rămas inedit în Franţa până la ediţia din 1998, cînd a fost publicat la editura Éditions José Corti.

* Roman de dragoste, Colecţia Alge, 1933 (ilustrată de Jules Perahim)

* Fata Morgana, Atelierele Ramuri, 1937

* Quantitativement aimée (Iubită cantitativă), Les Éditions de l’Oubli (Editura Uitării), Bucureşti, 1944

* La vampir passif, avec une introduction sur l’objet objectivement offert (Vampirul pasiv, cu o introducere asupra obiectului obiectiv găsit), , Les Éditions de l’Oubli (Editura Uitării), Bucureşti, 1945 (cu un portret găsit şi şaisprezece ilustraţii)

* Un lup văzut printr-o lupă, Editura Negaţia Negaţiei, 1945 (ilustrat cu trei vaporizări de Dolfi Trost)

* Inventatorul iubirii, urmat de Parcurg imposibilul şi de Marea Moartă, Editura Negaţia Negaţiei, 1945 (ilustrat cu cinci cubomanii nonoedipiene)

* Dialectique de la Dialectique. Message adresee au movement surréaliste international, (Dialectica dialecticii. Mesaj adresat mişcării suprarealiste internaţionale), în colaborare cu Dolfi Trost, Imprimeria Slova, Colecţia suprarealistă, 1945

* Présentation de graphie colorée de cubomanie et d’objets, exposition, 7 janvier-28 janvier' (Prezentare de grafii colorate de cubomanii şi de obiecte. Expoziţie. 7 ianuarie-28 ianuarie), în colaborare cu Dolfi Trost, Les Éditions de l’Oubli (Editura Uitării), 1945

* Les orgies des quanta. Trente-trois cubomanies non-oedipiennes, (Orgiile cuantelor. Treizeci şi trei de cubomanii non-oedipiene), în colaborare cu Dolfi Trost, Colecţia suprarealistă, 1946

* Amphitrite. Mouvements sur thaumaturgiques et non-oedipiennes, (Amphitrita. Mişcări subtaumaturgice şi non-oedipiene), Imprimeria Socec, Colecţia Infra-Noir, 1947

* Le Secret du Vide et du Plein, (Secretul Vidului şi al Plinului), Tipografia Socec, Colecţia Infra-Noir, 1947

* L’Infra-Noir, (Infra-Negrul) în colaborare cu Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Teodorescu şi Dolfi Trost, Colecţia suprarealistă, 1946

* Éloge de Malombre, (Elogiul Malombrei), în colaborare cu Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Teodorescu şi Dolfi Trost, Colecţia suprarealistă, 1947

Texte publicate în străinătate

* Héros-Limite, Le Soleil Noir, Paris, 1953

* Ce Château Pressenti, Méconnaissance, Paris, 1958 (cu frontispiciu şi gravuri de Victor Brauner; tiraj de 350 de exemplare numerotate)

* La Clef, Poème-Tract, Paris, 1960

* L'Extrême-Occidentale, Éditions Mayer, Lausanne, 1961 (cu 7 gravuri de Jean Arp, Victor Brauner, Max Ernst, Jacques Hérold, Wilfredo Lam, Roberto Matta şi Dorothea Tanning)

* La Lettre, Paris, 1960

* Le sorcier noir, în colaborare cu Jacques Hérold, Paris, 1962

* Présence de l'imperceptible, Franz Jacob, Châtelet, 1962 (cu fotografii ale unor sculpturi kinetice de Pol Bury)

* Sept slogans ontophoniques, Brunidor, Paris, 1963 (cu gravuri de Augustin Fernandez, Enrique Zanartu, Gisèle Celan-Lestrange, Jacques Hérold)

* Poésie élémentaire, Éditions Brunidor, Vaduz, Liechtenstein, 1966

* Apostroph'Apocalypse, Éditions Upiglio, Milan, 1967 (cu 14 gravuri de Wilfredo Lam)

* Sisyphe Géomètre, Éditions Givaudan, Paris, 1967 (cu o sculptură de carte de Piotr Kowalski)

* Droit de regard sur les idées, Éditions Brunidor, Paris, 1967

* Déférés devant un tribunal d'exception, Paris, 1968

* Dé-Monologue, Éditions Brunidor, Paris, 1969 (cu 2 gravuri de Micheline Catty)

* La fin du monde, Éditions Petitthory, Paris, 1969 (cu un frontispiciu de Micheline Catty şi 5 desene de autor)

* Le Tourbillon qui repose, Critique et Histoire, 1973

* Le Chant de la carpe, Le Soleil Noir, Paris, 1973 (cu o sonogramă si o sculptură de Piotr Kowalski)

* Paralipomènes, Le Soleil Noir, Paris, 1976 (cu o cubomanie de autor)

* Théâtre de Bouche, Criapl'e, Paris, 1984 (cu o gravură şi 8 desene de Micheline Catty)

* Satyres et Satrape, Éditions de la Crem, Barlfeur, 1987

* Le Cri, Éditions Au fil de l'encre, Paris, 1995

Alte opere

* La proie s'ombre, Éditions José Corti, 1991

* La voici la voie silanxieuse, Éditions José Corti, 1997

* Levée d'écrou, Éditions José Corti, 2003

Filmografie

* Comment s'en sortir sans sortir (1988), regizat de Raoul Sangla, film in care Gherasim Luca recită 8 dintre poemele sale .

Ăia din noapte

Tăcere oameni buni!
azi noapte este noaptea nopţilor,
hoţii şi vagabonzii sunt atârnaţi de grinda caselor
şi sinucigaşii din mine sunt sus pe stâlpi, sus.

Ssst, tăcere! azi e noaptea nopţilor,
ssst tăcere!
Lăeţii cu turmele lor trec calmi şi calzi
pe alee sunt brazi
şi lumea-i ascunsă în cripte
ssst, tăcere!
În balonul oraşului mârâie vântul
Închis şi tăcut
balonul se sparge,
toţi hoţii se aruncă şi fură cu toţii
toţi vagabonzii îşi smulg ochii şi-şi întorc şepcile,
sinucigaşii, otrăvurile, stâlpii, etajele,
sforile şi săpunurile,
cuţitele, apele, farmaciile sunt sparte,
lumea umblă nebună
se zbat şi se bat
se muşcă şi mârâie
Numai lăeţii sunt domnii pământului
şi umblă cu turmele calzi cu pletele...

 Cu pasiune

pas pas paspaspas pas
pasppasppas pas paspas
pasul pas falsul pas pasul
paspaspas pas nefast
nefa nefast nefastul pas
paspas pas pasul papà
nefast papà nefastul pasul
paspas pasa paspaspasa
pasa pasa el pasa el pas pas
el pasa pasul pas de papa
de papa pe papa din pas din pasa
pass pasa paşi pe pe
pasul pasi pasi pasi pişați-va pe
papa pe papa pe el pe ea pe
pipa lui papà a papei pişați-va în masa
pass paass pasi paspasi pasa
basul pasi passpasi cu
pasiu pasiu basul jos
pas pasiune basul şi
şi nu do de jos nu
nu nu do pasa pasiupasiune do
nu do nu do nu pasi nu dominați
nu va dominați pasiunile pasive nu
nu va domino pasiu va va
ssis va pasiu nu dodo va
va dominouri de dor
e papacat de dodor
de pas pas nu domi
pas paspasa pasiu
va pas nu do nu do nu va dominați
pase pasiunile va pas va
va pas devo devorante nu do
nu va dominați raț
nu va ra
nu do devorante nu do nu va dominați
raț rațiunile voastre raț rațiuni nu nu
nu va dominați pasiunile rațiuni va
nu dominați va nu va nu do do
minați minați-va națiunile mi dar do
minați nu do nu mi nu nu va raț
rațiunile voastre pasionante de şoareci de pas
pas pasa pasiu minați nu
minați nu pasiunile voastre
raționantele voastre tocani de şoareci devo
devorați-le devo dedo do domi
dominați ast pas ast miros
de tocana de pas de pasa de
pasi de pasigrafie gra fifie
grafie fie de fie
fifie fena fenakiki
fenakisti coco
fenakisticope fifie
fofo fifi foto dodo
dominați do foto mimați fifie
fotomicrografiați-va gusturile
aceşti paduchi coregrafici fifie
ai dezgusturilor voastre ai dezastrelor voastre pas
pas asta pasiu pasiune de za
coco kistico za dezastrele pas
pasi pasi pasipas pasiune
pasiune pasionat nat nat
el s-a nascut de la ne
din nega ga din nega
din negațiune pasiune zgu scu
scuipați scu scuipați pe națiunile voastre scu
din nea el s-a el s-a nascut
pasionat nat el s-a nascut
la înot la nebunie el
s-a nascut la ne la necronatație sau nebunie el
el s-a nascut din ne din nega
nega ga scu scuipați din ne
din ga pas nega negațiune pasiune
pasionat nas pasiunea eu
eu te eu te iubesc eu
eu eu te-am eu tem
eu te iubesc cu pat cu pasiu te iu
eu te iubesc eu eu joc cu pas eu iubesc
pasionat at ap apar
aparea iubi mie mi mi place
sa ap apar at at pas
pasi pasi eeee em
em emersiune pasiune pasionat at eu
eu te eu te iubesc te iubesc
pass passio o pasio pasio o ma mea
mea ma scu scuipați pe rațiuni
marea mea ma me ma te
ma te mea ma mea marea mea te
teribila mea pasiune pasionat
eu te eu teri teribil de pasio eu
eu eu te iubesc te iubesc te iu te
iubesc iubesc besc te iubesc
pasionat at besc eu
te iubesc cu pasiu te iubesc
cu pasiune iubitoare eu
te iubesc te iubesc cu pasiune
eu te eu te iubesc pasionat nat
eu te iubesc pasionat
eu te iubesc cu pasiune te iubesc
eu te iubesc cu pas cu pasiune


(1947, publicat în limba franceza, traducere de Ştefania Mincu, din ant. Avangarda literara româneasca de Marin Mincu, 2006) 

Sfanta impartasanie parasisem uzina la 8 mai destramat ca oricand imbacsit de praf pe strazi langa domni in blanuri printre femei frumoase obosite si destramate si o scarba umeda imi umplea gura doamna aceea frumoasa ma ochise din automobil eram si eu destul de frumos — scuipatul nu se vedea ea purta par ondulat si automobil prezenta mea acolo imbacsita de praf ii provoca o tremurare suava sub ciorap si pana la usa apartamentului ei luxos, automobilul a lunecat usor unde lucrezi, m-a intrebat in timp ce-si scotea mantoul de cateva zile la uzina de gaz esti un baiat voinic si destul de frumos, ai putea castiga mai bine pana ieri timp de sase luni maneam odata la doua zile discutia noastra se putea prelungi la nesfarsit eu scoteam din mine vorbe mirosind a paine, a gaz ea ciripea ca dintr-un pian deschis vorbele asemeni unei romante la moda si cu toate astea felul barbatesc cum se coltura pe oase carnea mea facea sa ne intelegem de minune orele sunt inaintate, sa ne culcam patul mirosea a cald si a curat doamna stia sa faca dragoste mai bine decat vorbea Si mie imi placea parul ei fiindca aveam voie sa-l trag dimineata mi-a spus la revedere, dragul meu 'orele erau 5, la 6 deschide uzina) sa ne vedem diseara la 8, luam impreuna cina langa vorbele mele mirosind a paine, a gaz Pastram o gura plina de scuipat ea a vazut-o, ea s-a speriat doamna aceea frumoasa cu care o noapte intreaga m-am plimbat prin dragoste si automobil, — disparuse ln locul ei rumega o baba zbarcita si cu ochelari care citea de zor pagini din sfanta evanghelie.

ASEMĂNARE...

(În amintirea mamei)

Cât mi-am dorit să fiu așa ca tine

Cu ochii verzi și ten trandafiriu!

Aveam atâta admirație în mine

Încât nici nu voiam să știu,

Că noi, de fapt, n-am semănat deloc;

Eu sunt înaltă și creolă, foc,

Iar tu, mignonă, veselă păpușă

Cu hainele ce îți veneau mănușă.

Eram pe stradă mândră lângă tine,

Iar tu mergeai mișcând o mână, lin

Și toți bărbații cu priviri senine

Adulmecau parfumul tău cel fin.

Acuma, după ani de așteptare...

Mă uit distrată pe la o vitrină

Și ce să vezi: figura ta apare

Mergând agale și mișcând din mână.

Imaginea se mișcă și clipește;

Aceleași trăsături, trup pirpiriu.

Un singur lucru totuși îi lipsește:

N-am ochii verzi și ten trandafiriu!

                Sanda Elena Dicu

                06.02.2016

TEATRU/FILM 9 Februarie

Dacii

Sergiu Nicolaescu - Dacii (1967) [Film Complet HQ]: http://youtu.be/HQOijvucerA.

Dostoevski: "Crimă şi pedeapsă", "Idiotul", "Fraţii Karamazov", "Demonii"

Dostoievski – Idiotul sau Inocența Iubirii (Teatru Radiofonic): 

Dostoievski - Jucătorul (Teatru Radiofonic): 

Pestera din Salamanca - Miguel de Cervantes Saavedra 1966

Anecdota Provinciala - Alexander Vampilov

Batranul gelos, Codosul vaduv Pa - Miguel de Cervantes Saavedra

SFATURI UTILE 9 Februarie

REMEDIU NATURIST PENTRU VEDERE

Academicianul rus Vladimir Filatov le-a dat pacientilor sai aceasta bautura pe baza de miere in timpul spitalizarii, iar toti cei care au consumat-o au fost uimiti de rezultat.

In timpul anilor '50, la Clinica de Oftalmologie, pe langa tratamentul obisnuit si terapia medicala, oftalmologul si chirurgul Vladimir Filatov si-a sfatuit pacientii sa prepare un amestec specific medicinei alternative, pentru a putea sa-si imbunatateasca vederea si pentru a putea preveni viitoare afectiuni

Iata mai jos reteta lui!

Ingrediente 

- 500 de grame de nuci pisate

- 300 de grame de miere

- sucul de la 3-4 lamai

Mod de preparare si consum

- Adauga intr-un recipient din sticla (borcan incapator) toate ingredientele si amesteca-le bine. Dupa ce ai obtinut un preparat omogen, remediul este gata pentru consum. Se pastreaza la frigider, avand grija ca recipientul sa fie inchis ermetic;

- Consuma 3 linguri pe zi timp de 30 de zile consecutive;

- Prima lingura dimineata inainte de micul dejun;

- Cea de-a doua lingura cu 30 de minute inainte de pranz;

- Ultima lingura seara inainte de cina.

Rezultatele se vor resimti dupa 30 de zile de consum! 

Pentru mentinerea in parametri optimi a vederii, acest amestec trebuie consumat regulat!

Un articol de Cristian Iacov 

Acest articol este oferit sub licenta Creative Commons. Il puteti republica oriunde incluzand autorul, sursa si sa lasati toate link-urile intacte.

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 9 Februarie

GÂNDURI PESTE TIMP 9 Februarie

O poveste care trebuie citită în special de cei tineri:

CÂINELE CEL BĂTRÂN

Poveste dedicată celor care se consideră "tineri de suficient de multă vreme" Un domn mai în vârstă se hotărăşte să meargă la un safari în Africa. Îl duce cu el şi pe câinele său bătrân pentru a-i fi companie. Într-o zi, câinele se bucură să alerge după fluturi, până când îşi dă seama că s-a rătăcit. În timp ce adulmeca urmele ca să găsească drumul, vede un leopard alergând spre el cu intenţia vădită de a-l înfuleca. Câinele bătrân îşi zice:"Văleu! Sunt terminat!", dar observă în vecinătate nişte resturi de oase şi punându-se cu spatele la leopardul care se apropia începe repede să roadă oasele cu poftă. Când să sară leopardul pe el, câinele bătrân exclamă: "Acest leopard a fost cu adevărat delicios! Oare unde mai găsesc unul?" La auzul acestor vorbe leopardul se opri brusc, speriat, şi fugi de acolo, gândind: "Ufff! Era cât pe ce! Câinele ăsta bătrân aproape că mi-a venit de hac!" În tot acest timp, o maimuță care a privit întreaga scenă dintr-un copac se întrebă cum ar putea profita de ceea ce știa pentru a obţine protecție din partea leopardului. Alergă repede după leopard, dar câinele bătrân văzând-o că fuge cu viteză maximă, își dă seama că maimuţa pune ceva la cale. Maimuța îl ajunge din urmă pe leopard şi îi povesteşte despre viclenia câinelui. Tânărul leopard, furios că a fost păcălit, zice: "Hai, maimuță, sări pe spatele meu și vei vedea ce păţeşte cel care vrea să mă înșele!" Câinele bătrân vede leopardul cu maimuța în spinare și se întreabă neliniștit: "Ei, acuma ce mă fac?!" Se puse din nou cu spatele la atacatori și se comportă ca și cum nu i-ar fi văzut. Când aceştia ajunseră destul de aproape de el, strigă cu ciudă: "Unde-i afurisita aia de maimuţă?! De-o oră am trimis-o să-mi aducă un alt leopard !!!" Morala: Nu râde de cei în vârstă! Vârsta şi rafinamentul întrec întotdeauna puterea și tinereţea. Spiritul și înţelepciunea se dezvoltă doar odată cu experiența.