MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
JOI 21 MARTIE 2019

Bună dimineața!

RELIGIE ORTODOXĂ 21 Martie

Sf Ier Iacob Mărturisitorul; Sf Cuv Serapion

În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Iacob, episcopul şi mărturisitorul.

Acest sfânt părinte, petrecând viaţa sihăstrească din fragedă tinereţe, s-a făcut cu totul curat prin post şi prin toate celelalte pătimiri. Pentru viaţa lui virtuoasă a fost făcut episcop şi a suferit multe prigoane din pricină că se opunea luptătorilor împotriva sfintelor icoane. În timpul acestor prigoane pătimind cu răbdare şi luptându-se cu foamea şi cu setea, şi-a dat în cele din urmă duhul său.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Toma, patriarhul Constantinopolului.

Cel între sfinţi părintele nostru Toma, din pricina vieţii lui nespus de virtuoase şi a înţelepciunii şi evlaviei lui, a fost hirotonit mai întâi diacon al Bisericii celei Mari şi a fost făcut sachelar, de către preacuviosul şi preamarele întru minuni părintele nostru Ioan Postitorul, în timpul împărăţiei de-a pururi pomenitului şi fericitului împărat Mauriciu. După moartea sfântului Ioan Postitorul şi al lui Chiriac, urmaşul său, pe scaunul arhieresc a fost ridicat la treapta de patriarh al Constantinopolului cuviosul părintele nostru Toma, care a rămas pe scaunul patriarhal timp de trei ani şi nouă luni. Luptând mult împotriva eresurilor şi întărind dogmele cele ortodoxe împotriva acestora, a păstorit bine şi plăcut lui Dumnezeu turma sa şi apoi a adormit în pace.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Filimon şi Domnin.

Aceşti sfinţi erau de fel din marea cetate a Romei. În vremea prigoanei, ducându-se în Italia şi acolo propovăduind cuvântul lui Dumnezeu şi aducând pe mulţi la credinţa lui Hristos, îi botezau. Pentru aceasta ei au fost prinşi de către închinătorii la idoli şi au fost aduşi înaintea mai-marelui ţinutului. Dar pentru că nu se plecau nici la cuvintele linguşitoare care li se grăiau şi nici atunci când li s-au făgăduit tot felul de daruri, ci chemau în toată clipa pe Hristos şi-L propovăduiau tuturor Dumnezeu adevărat, au fost dezbrăcaţi şi trântiţi la pământ, fiind bătuţi cumplit de patru ori şi apoi aruncaţi în închisoare. După ce au fost ţinuţi în închisoare câtva vreme, au fost scoşi şi li s-au tăiat capetele cu sabia.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Viril, episcopul Cataniei.

Sfântul Viril a fost ucenic al sfântului apostol Pavel. Şi păstorind, ca episcop al Cataniei, bine şi plăcut lui Dumnezeu turma încredinţată lui şi lucrând tot felul de minuni, a adus pe mulţi la credinţa în Hristos. Dintre toate acestea trebuie amintită negreşit una. Astfel, în locul acela se afla un izvor care avea o apă foarte amară şi a cărui amărăciune, sfântul, rugându-se lui Dumnezeu, a schimbat-o în dulceaţă. Lucrul acesta văzându-l un elin oarecare, care era foarte aprins închinător la idoli, a crezut în Hristos şi o dată cu el au mai crezut şi mulţi alţii. După o viaţă împodobită cu astfel de fapte, ajungând la adânci bătrâneţi şi adormind somnul cuvenit sfinţilor, a fost îngropat într-aceeaşi insulă cu cinste, dând până astăzi tot felul de vindecări celor ce cu credinţă se apropie de mormântul lui.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Serapion Sidonitul, care în pace s-a săvârşit.

Cuviosul parintele nostru Serapion, zis "sidonitul" (pentru ca purta ca haina doar un "sidon", o pânza simpla, cu care se acoperea), ducea viata ascetica în Egipt, în secolul al IV-lea. Desi era un om învatat si care stia Scxripturile pe de rost, asceza lui era aceea ca traia ca unul care nu a avut deloc acoperis, ci calatorea si cu viata lui îi aducea pe altii la Hristos. A trecut cu pace la Domnul la Roma, catre vârsta de 70 de ani. Despre el povesteste pe larg Paladie în Istoria lausiaca (Lavsaicon).

Tot în această zi, pomenirea sfântului Serafim de la Vyritsa (Rusia).

Basil Muraviev (cel ce avea să devină Sf. Serafim) s-a născut în 1865 în orăşelul Cheremovsky, provincia Yaroslavl, din părinţi ţărani, Nicholas şi Chione. Când Basil a împlinit zece ani, tatăl său a murit lăsându-le pe sora Olga şi pe mama bolnăvicioasă în grija băiatului.

Un vecin bun l-a luat într-o zi cu el la St. Petersburg, găsindu-i lui Basil o slujbă de vânzător. Băiatul avea gânduri de călugărie pe care nu le-a dezvăluit nimănui şi la un moment dat s-a hotărât să plece la Lavra Sf. Alexandru Nevsky să stea de vorbă cu părinţii de-acolo. Unul din fraţi I-a sfătuit să rămână în lume şi să crească prunci şi după ce aceştia vor fi crescut, el şi soţia sa vor putea petrece în curăţie la mănăstire, slujind lui Dumnezeu.

Basil a înţeles că aceea era voia Domnului şi a urmat întocmai sfatul bătrânului părinte. Întors la slujba lui de la magazin, a continuat să muncească şi să strângă bani pe care îi trimitea familiei. La vârsta de 24 de ani s-a căsătorit cu o fată pe nume Olga.

Basil şi-a încropit propria lui afacere ca blănar şi a devenit foarte înstărit. A avut un fiu, Nicholas şi o fiică, Olga. Dar fata lor murind înainte de vreme, cei doi soţi au făcut legământ să trăiască împreună din acel moment doar ca frate şi soră.

În jurul vârstei de 30 de ani, Basil şi-a împărţit aproape toată averea, făcând multe donaţii diferitelor mănăstiri. Când Nicholas s-a făcut mare, Basil şi Olga s-au retras la mănăstire să-I slujească lui Dumnezeu. Olga a fost tunsă în 1919 cu numele Christina, locuind în Mănăstirea Învierii-New Divyevo din St. Petersburg. Mai târziu a primit schima şi numele de Serafima. A murit în 1945.

Nu avem cunoştinţă de mănăstirea în care a fost tuns Basil şi nici de numele pe care l-a primit. Unii spun că ar fi fost tuns călugăr în Athos. În 1927 a sosit la Lavra Sf. Alexandru Nevsky, unde a devenit preot duhovnic al călugărilor. Acolo a fost tuns în schimă cu numele de Serafim. Curând s-a descoperit tuturor darurile de vindecare şi înainte vedere cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe Sf. Serafim, mulţi oameni căutându-l pentru ajutor şi un cuvânt de folos.

Episcopul Alexei (Shimansky) al Novgorodului a venit la părinte în 1927 să-l întrebe dacă era potrivit pentru el să părăsească Rusia din cauza persecuţiilor comuniste. Înainte ca episcopul să-şi spună păsul, Sf. Serafim i-a dat răspunsul următor: "Mulţi vor să plece acum din Rusia. Dar să nu ne temem. Este nevoie de sfinţia ta aici. Vei deveni patriarh şi vei conduce biserica 25 de ani."

Însă pentru lavră au venit vremuri de grea încercare. Călugării erau arestaţi, exilaţi sau duşi în lagăre de muncă. Mulţi erau executaţi. Începând cu 1929, părintele Serafim a fost arestat de 14 ori. El şi-a continuat misiunea preoţească în lagăre şi închisori, încurajând prizonierii.

În 1933, părintele a fost eliberat din lagăr şi s-a stabilit la Vyritsa, un loc minunat cu păduri, un pârâu şi aer foarte sănătos, un loc potrivit pentru Sf. Serafim care avea sănătatea şubredă la acea vreme de la regimul şi bătăile suferite în lagăr.

În 1913 s-a construit la Vyritsa o biserică din lemn închinată Icoanei Maicii Domnului din Kazan pentru comemorarea a 300 de ani de dinastie Romanov. Biserica principală are două altare: unul închinat icoanei Kazan, iar celălalt Sfântului Nicolae. Biserica de jos era închinată Sf. Serafim al Sarovului. După ce şi-a mai recăpătat puterile, părintele Serafim a început să primească pe oricine venea la el pentru ajutor. Mulţi grav bolnavi se vindecau cu rugăciunile sfântului. Autorităţile au observat în scurt timp afluxul de oameni de la chilia sfântului şi au început să-l cerceteze, venind în percheziţie la chilia sa în special noaptea. Odată poliţia a venit să-l aresteze pe părinte dar Dumnezeu a avut grijă de slujitorul său şi l-a scăpat din mâna duşmanilor prin doctorul care le-a atras atenţia că părintele era bolnav şi n-ar fi suportat călătoria. Aceştia l-au lăsat în pace pe bătrânul părinte.

În septembrie 1941 nemţii intraseră în Vyritsa dar nu au rănit pe nimeni şi nu au prădat nimic. În timpul războiului Sf. Serafim a slăbit tot mai mult, slujind mai rar în biserica Sf. Serafim, iar din 1945, părintele Alexei Kibardin a început să slujească în biserica Kazan.

În primăvara lui 1949, Sf. Serafim a fost ţintuit la pat dar tot primea oamenii la el pentru ajutor ca mai înainte.

Cu puţin înainte de adormirea sa, Preasfânta Fecioară i-a apărut Sfântului Serafim sfătuindu-l să se împărtăşească în fiecare zi. Părintele Alexei Kibardin îi aducea Sfânta Împărtăşanie la ora 2 dimineaţa dar într-o noapte a adormit şi nu a ajuns decât la 4 dimineaţa. Şi-a cerut iertare de la părintele pentru că a întârziat şi a observat o strălucire nepământeană pe chipul acestuia. Sfântul i-a răspuns: "Nu-ţi face griji, frate, că îngerii mi-au adus deja Sfânta Împărtăşanie". Văzând cum îi iradiază faţa, părintele Alexei a crezut că cele ce i-a spus erau adevărate.

Sf. Serafim l-a rugat pe părintele Alexei să meargă la Moscova să-l anunţe pe Patriarhul Alexei că el se va duce la Domnul în două săptămâni. Când părintele Alexei a transmis mesajul patriarhului, acesta s-a întors către sfintele icoane făcându-şi cruce iar când a revenit cu faţa la părintele, pe obraji îi curgeau lacrimi, spunând: "Au trecut patru ani de când sunt patriarh. Mi-au mai rămas douăzeci şi unu. Aşa mi-a spus sfântul părinte". Patriarhul Alexei a murit în 1970, aşa cum a prevăzut Sf. Serafim.

Sf. Serafim a plecat la Domnul în 21 martie 1949 (sau 3 aprilie N.S.). În orele de dinaintea morţii sfântul a cerut să se citească acatistele Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, al Sf. Serafim de Sarov şi al Sf. Nicolae. Timp de o săptămână de la moartea sa, oraşul Vyritsa s-a scăldat într-o mireasmă divină.

Sf. Serafim a fost îngropat în cimitirul de lângă biserica Icoanei Kazan din Vyritsa la înmormântare venind puhoi de oameni. Vyritsa a devenit astfel loc de pelerinaj. Sf. Serafim Schimonahul a fost canonizat de Biserica Rusă în august 2000.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Lumina din Icoană. Originea și evoluția catepetesmei (18 03 2019)

PSALMII

PSALMII  51 - 55

Psalmul 51

1.	Ce te făleşti întru răutate, puternice? Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug.
2.	Iubit-ai răutatea mai mult decât bunătatea, nedreptatea mai mult decât a grăi dreptatea.
3.	Iubit-ai toate cuvintele pierzării, limbă vicleană!
4.	Pentru aceasta Dumnezeu te va doborî până în sfârşit, te va smulge şi te va muta din locaşul tău şi rădăcina ta din pământul celor vii.
5.	Vedea-vor drepţii şi se vor teme şi de el vor râde şi vor zice: "Iată omul care nu şi-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui,
6.	Ci a nădăjduit în mulţimea bogăţiei sale şi s-a întărit întru deşertăciunea sa".
7.	Dar eu, ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu, am nădăjduit în mila lui Dumnezeu, în veac şi în veacul veacului.
8.	Slăvi-Te-voi în veac, că ai făcut aceasta şi voi aştepta numele Tău, că bun este înaintea cuvioşilor Tăi. Psalmul 52 1. Zis-a cel nebun întru inima sa: "Nu este Dumnezeu!" 2. Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru fărădelegi. Nu este cel ce face bine. 3. Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu. 4. Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul. 5. Oare, nu vor cunoaşte, toţi cei ce lucrează fărădelegea? Cei ce mănâncă pe poporul Meu cum mănâncă pâinea, 6. Pe Domnul nu L-au chemat. Acolo s-au temut de frică unde nu era frică, 7. Că Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor; ruşinatu-s-au, că Dumnezeu i-a urgisit pe ei. 8. Cine va da din Sion mântuirea lui Israel? Când va întoarce Domnul pe cei robiţi ai poporului Său, bucurase-va Iacob şi se va veseli Israel. Psalmul 53 1. Dumnezeule, întru numele Tău mântuieşte-mă şi întru puterea Ta mă judecă. 2. Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia aminte cuvintele gurii mele! 3. Că străinii s-au ridicat împotriva mea şi cei tari au căutat sufletul meu şi n-au pus pe Dumnezeu înaintea lor. 4. Dar iată, Dumnezeu ajută mie şi Domnul este sprijinul sufletului meu. 5. Întoarce-va cele rele vrăjmaşilor mei; cu adevărul Tău îi vei pierde pe ei. 6. De bunăvoie voi jertfi ţie; lăuda-voi numele Tău, Doamne, că este bun, 7. Că din tot necazul m-ai izbăvit şi spre vrăjmaşii mei a privit ochiul meu. Psalmul 54 1. Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea. 2. Ia aminte spre mine şi mă ascultă; mâhnitu-m-am întru neliniştea mea şi m-am tulburat de glasul vrăjmaşului şi de necazul păcătosului. 3. Că a abătut asupra mea fărădelege şi întru mânie m-a vrăjmăşit. 4. Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut peste mine; 5. Teamă şi cutremur au venit asupra mea şi m-a acoperit întunericul. 6. Şi am zis: Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca să zbor şi să mă odihnesc? 7. Iată m-aş îndepărta fugind şi m-aş sălăşlui în pustiu. 8. Aşteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor. 9. Nimiceşte-i, Doamne şi împarte limbile lor, că am văzut fărădelege şi dezbinare în cetate. 10. Ziua şi noaptea o va înconjura pe ea peste zidurile ei; fărădelege şi osteneală în mijlocul ei şi nedreptate; 11. Şi n-a lipsit din uliţele ei camătă şi vicleşug. 12. Că de m-ar fi ocărât vrăjmaşul, aş fi răbdat; 13. Şi dacă cel ce mă urăşte s-ar fi fălit împotriva mea, m-aş fi ascuns de el. 14. Iar tu, omule, asemenea mie, căpetenia mea şi cunoscutul meu, 15. Care împreună cu mine te-ai îndulcit de mâncări, în casa lui Dumnezeu am umblat în acelaşi gând! 16. Să vină moartea peste ei şi să se coboare în iad de vii, 17. Căci vicleşug este în locaşurile lor, în mijlocul lor. 18. Iar eu, către Dumnezeu am strigat, şi Domnul m-a auzit pe mine. 19. Seara şi dimineaţa şi la amiezi spune-voi, voi vesti, şi va auzi glasul meu. 20. Izbăvi-va cu pace sufletul meu de cei ce se apropie de mine, că mulţi erau împotriva mea. 21. Auzi-va Dumnezeu şi-i va smeri pe ei, Cel ce este mai înainte de veci. 22. Că nu este în ei îndreptare şi nu s-au temut de Dumnezeu. Întins-au mâinile împotriva aliaţilor lor, 23. Întinat-au legământul Lui. Risipiţi au fost de mânia feţei Lui şi s-au apropiat inimile lor; 24. Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul, dar ele sunt săgeţi. 25. Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului. 26. Iar Tu, Dumnezeule, îi vei coborî pe ei în groapa stricăciunii. 27. Bărbaţii vărsători de sânge şi vicleni nu vor ajunge la jumătatea zilelor lor; iar eu voi nădăjdui spre Tine, Doamne. Psalmul 55 1. Mântuieşte-mă, Doamne, că m-a necăjit omul; toată ziua războindu-se m-a necăjit. 2. Călcatu-m-au vrăjmaşii mei toată ziua, că mulţi sunt cei ce se luptă cu mine, din înălţime. 3. Ziua când mă voi teme, voi nădăjdui în Tine. 4. În Dumnezeu voi lăuda toate cuvintele mele toată ziua; în Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme: Ce-mi va face mie omul? 5. Toată ziua cuvintele mele au urât, împotriva mea toate gândurile lor sunt spre rău. 6. Locui-vor lângă mine şi se vor ascunde; ei vor păzi călcâiul meu, ca şi cum ar căuta sufletul meu. 7. Pentru nimic nu-i vei mântui pe ei; în mânie popoare vei sfărâma, Dumnezeule. 8. Viaţa mea am spus-o ţie; pune lacrimile mele înaintea Ta, după făgăduinţa Ta. 9. Întoarce-se-vor vrăjmaşii mei înapoi, în orice zi Te voi chema. Iată, am cunoscut că Dumnezeul meu eşti Tu. 10. În Dumnezeu voi lăuda graiul, în Dumnezeu voi lăuda cuvântul; 11. În Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme: Ce-mi va face mie omul? 12. În mine sunt, Dumnezeule, făgăduinţele pe care le voi aduce laudei Tale, 13. Că ai izbăvit sufletul meu de la moarte, picioarele mele de alunecare, ca bine să plac înaintea lui Dumnezeu, în lumina celor vii.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE PENTRU POSTUL SFINTELOR PAȘTI – ZIUA 11 – 21 Martie

A.   GUSTĂRI

Roşii umplute cu orez

·       8 roşii mijlocii

·       2 ceşti orez

·       Sare

·       2 – 3 ardei copţi

·       Maioneză de post (reţete date anterior)

·       Muştar

Se pregătesc pentru umplut roşii mijlocii.

          Se fierbe orezul în apă cu sare, se scurge şi se lasă să se răcească.

          Se amestecă orezul cu cu ardei copţi tăiaţi mare şi cu maioneza de post, vârtoasă, condimentată cu muştar.

          Se umplu roşiile cu această compoziţie, se decorează cu pătrunjel tocat mare şi se dau la rece.

          Se servesc ca gustare.

B.    SALATE

Salată de andive cu nuci

·       500 g andive

·       1 pumn miez de nucă pisat

·       3 linguri ulei

·       1 lingură oţet

·       Piper

·       Sare

Se curăţă andivele, sa spală şi se taie în bucăţi de 4 – 5 cm.

          Se pune într-o salatieră o mână de nuci pisate bine; se adaugă 3 linguri ulei, picătură cu picătură, amestecând mereu, apoi o lingură de oţet, piper şi sare.

          Deasupra sosului se aşază cruciş tacâmul de salată, apoi andivele.

          La masă, se scoate tacâmul de sub andive şi se face amestecarea cu sosul.

C.    SOSURI

Sos vinegret

·       3 linguri ulei

·       1 lingură oţet

·       Sare

·       Piper

·       Pătrunjel verde tocat

Se pun ingredientele într-un castron şi se amestecă cu furculiţa sau cu telul până când uleiul se emulsionează şi devine lăptos.

          Se adaugă pătrunjel verde tocat.

          Se utilizează la salate din legume crude sau fierte.

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Cremă de conopidă

·       1 conopidă

·       2 linguri făină

·       2 linguri ulei

·       Sare

Se pune conopida la fiert cu apă clocotită şi sare.

          Se adaugă rântaşul pregătit din ulei şi făină.

          Când conopida este bine fiartă, se pasează cu zeamă cu tot şi se pune din nou la foc, se potriveşte de sare şi se mai dau câteva clocote.

          Înainte de a se lua de pe foc se mai adaugă câteva bucăţele de conopidă fiartă, păstrate special.

          Se poate adăuga o bucăţică de margarină după ce s-a luat de pe foc.

E.     MÂNCĂRURI

Spanac cu diverse garnituri

·       1 kg spanac

·       Sos vinegret

·       1 sfeclă roşie coaptă

·       1 ţelină fiartă

·       1 lămâie

·       sare

Se spală şi se fierbe spanacul cu puţină sare.

          Se răceşte într-un curent de apă şi apoi se presează în strecurătoare.

          Se aşază cu boltă în legumieră şi se stropeşte cu sos vinegret; se înconjoară cu buchete din sfeclă roşie coaptă şi ţelină fiartă, tăiate cubuleţe şi stropite cu sos vinegret.

          În mijloc se pun felii subţiri de lămâie.

F.     DULCIURI

Ştrudel cu dovleac

·       foi de plăcintă după reţeta proprie (postată anterior)

·       zahăr pudră

·       3 – 4 linguri ulei

·       1 farfurie adâncă plină cu dovleac ras

·       3 – 4 linguri zahăr

·       1 linguriţă scorţişoară pisată

·       1 praf de sare

Se întinde foaia şi se stropeşte cu ulei.

          La un capăt al foii se aşază dovleacul ras, se presară cu zahăr, scorţişoară pisată şi puţină sare.

          Se rulează şi se aşază suluri în tava de copt care a fost înainte unsă cu ulei.

          Deasupra se unge cu o pensulă înmuiată în ulei.

          Se dă la cuptor şi se coace la foc potrivit până ce se rumeneşte frumos.

          Când este gata se scoate din cuptor şi se porţionează în tavă.

          Se aşază pe un platou şi se presară cu zahăr pudră.

ISTORIE PE ZILE 21 Martie

Evenimente

·         1180: Urca pe tronul Japoniei imparatul Antoku Tennō (Kotohito), al 81-lea imparat al Japoniei, conform ordinii traditionale de succesiune. Kotohito (21 martie 1180 - 25 aprilie 1185), a domnit pana in anul 1183. In iunie 1180 in tara  va incepe un sangeros razboi civil, dupa ce puterea sa a fost contestata de Mochihito, fiul  precedentului imparat Go-Shirakawa. La 20 august 1183, Antoku  este fortat sa abdice si cedeaza tronul  fratelui sau de numai trei ani, Go-Toba. Razboiul a continuat, iar la 25 aprilie 1185, dupa infrangerea in batalia navala decisiva de la Danoura, multi dintre cei invinsi se sinucid aruncandu-se in mare, impreuna cu  tanarul Antoku.

·         1413: Henric al V-lea (1387 – 1422) din casa de Lancaster, devine regele Angliei. Henric al V-lea (9 august sau 16 septembrie 1387 – 31 august 1422) a fost regele Angliei între 1413 și 1422. Henric a fost fiul lui Henric al IV-lea Bolingbroke. Data nașterii sale este incerta, fiind indicat fie anul 1386, fie 1387. S-a născut într-o familie care părea să nu aibă nici o șansă de a accede la tronul Angliei, însă Henric al IV-lea a lăsat un regat consolidat și a reușit pentru scurtă vreme să unească cele două coroane ale Franței și Angliei.

·         1556: Thomas Cranmer, arhiepiscop de Canterbury, a fost ars pe rug sub acuzația de erezie. Thomas Cranmer (n. 2 iulie 1489) a fost arhiepiscop de Canterbury, în timpul domniilor regilor Angliei Henric al VIII-lea și Eduard al VI-lea. Se pare că lui i se datorează scrierea și compilarea primelor două Cărți de rugăciune comună, care au stabilit structura de bază a liturghiei anglicane pentru urmatoarele secole și au influențat limba engleză prin expresiile și citatele din ele. A fost unul din primii martiri protestanti anglicani. Anterior fuseseră arși în același loc episcopii Ridley și Latimer, pe 16 octombrie 1555. Aceste trei martiraje în Oxford sunt comemorate la Memorialul Martirilor, datând din vremea reginei Victoria.

·         1800: Cu conducerea bisericii alungată din Roma, în timpul unui conflict armat, Papa Pius al VII-lea este încoronat Papă la Veneția, cu o tiară papală temporară papier-mâché.

·         1804: În Franța, intră în vigoare codul civil, Codul lui Napoléon, care, alături de codul comercial (1808) și de cel penal (1810), reprezintă baza juridică a noilor relații burgheze. Codul Civil Napoleonian sau Codul civil francez a fost realizat în vremea Primului Imperiu Francez sub îndrumarea lui Napoleon Bonaparte. Codul acorda o atenție și o importanță deosebită organizării familiei urmărind să facă din familie celula de bază a vieții sociale, iar  capul familiei avea puteri și prerogative foarte întinse asupra tuturor persoanelor care o alcătuiau (copiii, soție). Această putere absolută a soțului asupra soției se numea „putere maritală” sau „autoritatea paternă”. Puterea maritală a fost abolită în Franțaabia  în anul 1970, fiind înlocuită cu asa numita  “autoritate părintească’. Multe din statele lumii inclusiv Romania, au copiat sau împrumutat din prevederile acestui cod civil iar în acest moment autoritatea paternă continuă să existe în numeroase țări ale lumii. Codul lui Napoleon situează proprietatea privată în centrul reglementării sale juridice, privind-o drept sorgintea originară a oricăror libertăți individuale.

·         1821: Tudor Vladimirescu, alături de pandurii săi, intră în Bucureşti. Pe Dealul Mitropoliei, arnăuţii lui Bimbaşa Sava deschid focul asupra pandurilor. Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir – d. S.V. 7 iunie 1821 Târgoviște) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor.

·         1844: Incepe Calendarul Baha’i. Aceasta este prima zi a primului an din calendarul Bahá’í, sărbătorită anual de către adeptii credinței Bahá’í ca Anul Nou Bahá’í sau Náw-Rúz. Credința Bahá’í este o religie monoteistă fondată de Mírzá Husayn-‘Alí Núrí cunoscut sub numele de Bahá’u’lláh (în limba arabă: Slava lui Dumnezeu) în secolul al XIX-lea în Persia.Numărul bahá’í-lor din lume este de aproximativ 6 milioane, fiind răspândiți în peste 200 de țări din toată lumea. În multe din orașele mari ale lumii se află așezăminte Baha’i, chiar temple . În București există o casă baha’i în zona Pieței Romane. Orașul Haifa (Israel) a devenit centrul mondial al credinței Baha’i și reședința parcului cu același nume. Decizia ca sediul mondial al Baha’i-ului să fie Haifa a fost luată ca urmare a faptului că nici o altă țară din acea zonă geografică nu a oferit o libertate mai mare de desfășurare a activității religioase a acestei credințe. Este putin cunoscut faptul ca Regina Maria a Romaniei devenit adeptă a acestei religii, după ce a intrat în contact cu o jurnalistă americană, în 1926. E scria ca : “De curând am căpătat o mare speranţă de la cineva, ‘Abdu’l-Bahá. Am găsit în Mesajul său, ca şi în Mesajul de Credinţă al Tatălui Său, Bahá’u’lláh, deplina împlinire a dorinţei mele arzătoare de religie adevărată.”Calendarul Bahá’í sau calendarul Badí‘ (badí‘ are sensul de minunat sau unic , utilizat de către religia monoteistă Bahá’í), este un calendar solar cu ani regulați de 365 de zile și anii bisecți de 366 zile. Anii sunt compuși din 19 luni a câte 19 zile fiecare, (361 de zile), plus o perioadă suplimentară de Zile intercalare (4 zile în mod regulat și 5 în anii bisecți). Anii în calendar încep cu echinocțiul de primăvară și sunt marcați la sfârșit cu BE (de la Bahá’í Era)(sau EB de la Era Bahá’í). În prezent, calendarul Bahá’í este sincronizat cu calendarul gregorian, ceea ce înseamnă că ziua suplimentară a anului bisect apare simultan în ambele calendare.

·         1848: La 9-21 martie 1848 nobilii din Transilvania solicită prin declaraţie alipirea Transilvaniei cu regatul Ungariei.

·         1857: Cutremur la Tokyo; peste 100.000 de victime.

·         1871: Otto von Bismarck este numit Cancelar al Imperiului German. Otto Eduard Leopold von Bismarck – Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) – (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898), a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și o figură dominantă în politica  mondiala in secolul al XIX-lea. Ca prim-ministru al Prusiei între 1862 și 1890, el a avut un rol esential in  unificarea Germaniei de la 1871. În 1867 devenise cancelar al Confederației Germane de Nord. A proiectat Imperiul German de la 1871, devenind primul său cancelar („Cancelar al Imperiului”) și dominând viata politica a  acestuia până la demiterea sa în 1890. Diplomația lui, numită „politică realistă” (Realpolitik) și modul autoritar în care conducea statul i-au adus porecla de „Cancelarul de Fier” („der Eiserne Kanzler”).

·         1871: Jurnalistul american Henry Morton Stanley își începe călătoria în Africa în căutarea exploratorului britanic David Livingstone.

·         1919: Comuniştii preiau puterea în Ungaria şi instaurează teroarea bolşevică sub conducerea lui Kun Bela, un regim de opresiune care va dura 133 de zile, pînă va fi desfiinţat de armata română.

·         1933: A fost deschis primul lagar de concentrare nazist de la Dachau. 

·         1935: Persia a adoptat numele de Iran. Rezā Shāh a cerut oficial comunității internaționale să numească Persia cu numele Iran, care înseamnă “Țara lui Aryans”. Iran (Republica Islamică Iran, și până la 1935 cunoscută internațional ca Persia, este o țară în Asia de Sud-Vest, situată între coasta de nord-est al Golfului Persic și coasta sudică a Mării Caspice. Din anul 1949 sunt folosite atât numele „Persia”, cât și „Iran”. „Iran” este utilizat între funcționari și în contextul politic-statal. Numele „Iran” este un înrudit cu cuvântul „arian”” și înseamnă „teren de aur”.

·         1939: Germania Nazistă cere în mod ultimativ Poloniei retrocedarea oraşului Danzig (din 1945 numit de polonezi Gdansk), acordarea "coridorului polonez" de trecere spre Prusia (coridor creat în urma Primului Război Mondial care acorda Poloniei ieşirea la Marea Baltică) şi aderarea Poloniei la Pactul Anticominternist. Polonia refuză toate cerinţele ultimatumului, iar Germania Nazistă iese din acordul de neagresiune germano-polon la 28 martie 1939. Pactul Anticomintern a fost semnat la 25 noiembrie 1936 la Berlin ca tratat internaţional între Germania şi Japonia, creîndu-se o uniune împotriva statelor Internaţionalei a 3-a comuniste (Comintern) în scopul stopării propagării în continuare a comunismului pe glob. Ulterior Pactului Anticomintern au aderat: Italia (1939), Ungaria (1939), Finlanda (1941), România (1941), Bulgaria (1941), Croaţia, Danemarca, Slovacia etc.

·         1943: Un atentat asupra dictatorului nazist german  Adolf Hitler a esuat. Rudolf Christoph Freiherr (Baron) von GERSDORFF (n. 27 martie 1905 -  d. 27 ianuarie 1980), ofițer în armata germană,  a încercat să-l asasineze pe Adolf Hitler intr-un  atentat sinucigaș cu bombă; planul a eșuat, dar el a ramas nedescoperit. La 21 martie 1943, Hitler a vizitat arsenalul vechi de pe Unter den Linden, pentru a inspecta arme sovietice capturate. Erau prezenti din  conducerea Reichului  Hermann Göring, Himmler Heinrich, feldmareșalul Wilhelm Keitel si Marele Amiral Karl Dönitz . Von GERSDORFF a avut sarcina  de a-l  ghida in calitate de expert  pe  Hitler in  turul expoziției. In momentul in care  Hitler a intrat în muzeu, von GERSDORFF a  pornit  dispozitivele explozive ascunse în buzunare care urmau sa explodeze in zece minute. Planul lui era să se arunce asupra lui Hitler în  momentul exploziei, insa, contrar așteptărilor, Hitler a vizitat muzeul mai puțin de zece minute. După ce dictatorul  a părăsit clădirea, von GERSDORFF a dezamorsat dispozitivele explozive intr-o toaleta”în ultima secundă.” După aceasta încercare, el a fost imediat transferat înapoi pe  Frontul de Est, unde in aprilie 1943 a descoperit gropile comune ale masacrului comis de sovietici  la Katyn. După război, Von GERSDORFF a încercat să incadreze in  Bundeswehr, forțele armate ale Germaniei  de Vest. În ciuda biografiei  sale si a decoratiilor primite, cererile i-au fost respinse de Hans Globke, puternicul șef  al  Cancelariei germane și confident al cancelarul ui federal Konrad Adenauer, și de diversi inalti ofiteri  din minister, care nu doreau un  “trădător” în mijlocul lor, fiind  astfel împiedicat să- si reia cariera militară.

·         1944: Oamenii politici Constantin I.C. Bratianu si Iuliu Maniu, au adresat maresalului Ion Antonescu o scrisoare in care i-au cerut sa convina cu Germania in privinta iesirii Romaniei din razboi.

·         1945: In timpul celui de-al doilea razboi mondial, trupele britanice elibereaza de sub ocupatia japoneza, Mandalay (Burma).

·         1945:  A luat ființă Universitatea Muncitorească a PCR, devenită ulterior 

.

·         1963: Si-a inchis portile celebra inchisoare americana Alcatraz din golful San Francisco.

·         1964: În Copenhaga, Danemarca, Gigliola Cinquetti câștigă a 9-a ediție a Eurovisionului pentru Italia cu cântecul "Non ho l'età".

·         1980: Președintele Jimmy Carter anunță că Statele Unite vor boicota Jocurile Olimpice de Vară de la Moscova pentru a protesta față de invazia sovietică în Afghanistan.

·         1986: Un grav accident produs la mina Vulcan, ca urmare a unei explozii de gaze în subteran, a provocat moartea a 17 persoane și rănirea altor două.

·         1990: România a solicitat aderarea la Consiliul Europei, cerere acceptată la 7 octombrie 1993.

·         1990: Proclamarea oficială a independenței în Republica Namibia. Ziua națională.

·         1999: Balonul Breitling Orbiter 3, la bordul căruia s-au aflat francezul Bertrand Piccard și britanicul Brian Jones, a reușit să aterizeze în Egipt, după ce a făcut înconjurul Terrei, fără escală, în aproape 20 de zile.

·         2006: Microsoft a încheiat cu Deutsche Telekom prin care compania germană va utiliza software Microsoft pentru serviciile de televiziune prin Internet.

·         2006 Este fondat site-ul social media Twitter, creatorii sai fiind Jack Dorsey, Evan Williams, Biz Stone si Noe Sticla. Serviciul a câștigat rapid popularitate in intreaga lume, ajungand la mai mult de 100 de milioane de utilizatori în 2012, care au postat 340 de milioane de tweet-uri pe zi. În 2013 Twitter a fost unul dintre cele mai vizitate zece site-uri de pe Internet.In decembrie 2014, avea mai mult de 500 de milioane de utilizatori, dintre care mai mult de 284 de milioane sunt utilizatori activi.

·         2014: Camera superioară a Parlamentului rus a ratificat tratatul privind alipirea Crimeei la Rusia, la o zi după ratificarea sa de către Camera inferioară, sfidând comunitatea internațională care nu recunoaște acest acord.

Nașteri

·         927: Zhao Kuangyin (趙匡胤) (21 martie 927^[2] - 14 noiembrie 976 ^[3]), de asemenea, cunoscut și cu numele de Templu Taizu (太祖), a fost împăratul fondator al dinastiei imperiale Chineze Song, domnind din anul 960 până la moartea sa. Un distins general militar sub dinastia Zhou târzie, a venit la putere prin organizarea unei lovituri de stat și forțând pe tânărul împărat Gong al Zhoului târziu să abdice.

În timpul domniei sale a cucerit statele Tang de Sud, Shu târziu, Han de Sud și Jingnan, reunificând astfel cea mai mare parte din China propriu-zisă, încheind efectiv tumultoasa perioadă a celor Cinci Dinastii și Zece Regate. Pentru a întări controlul său, el a diminuat puterea militarilor generali, bazându-si administrarea dinastiei pe oficialii civili. El a fost succedat de împăratul Taizong, fratele său mai mic.

·         1226: Carol I (n. 21 martie 1226 – d. 7 ianuarie 1285), cunoscut și sub numele de Carol de Anjou, a fost rege al Siciliei prin cucerire din 1266,^[1] deși primise titlul prin decret papal în 1262 și a fost înlăturat din insulă după Vesperile Siciliene din 1282. După aceea, a continuat să revendice insula, deși puterea sa se restrânsese la posesiunile peninsulare ale regatului, cu capitala de la Napoli (de aceea după 1282 este intitulat doar Rege al Neapolelui, ca și succesorii săi). Carol era cel mai tânăr fiu al lui Ludovic al VIII-lea al Franței și al lui Blanche a Castiliei, și deci era fratele mai mic al lui Ludovic al IX-lea al Franței și al lui Alfonso al II-lea al Toulouse-ului. A cucerit regatul Siciliei de la Hohenstaufeni și a început să cucerească pământuri în Mediterana de est. Totuși, Războiul Vesperilor Siciliene l-a obligat să abandoneze planurile de reconstruire a Imperiului Latin.

Prin căsătoria cu Beatrice, moștenitoarea lui Raymond Berengar al IV-lea de Provence, a fost conte de Provence și Forcalquier începând cu 1246. În 1247, fratele lui, Ludovic al IX-lea, l-a făcut conte de Anjou și de Maine, ca apanaje ale coroanei franceze. Prin cucerire și autoproclamare, a devenit rege al Albaniei în 1272 și prin cumpărare, rege al Ierusalimului în 1277. Prin testamentul lui William al II-lea de Villehardouin, a moștenit principatul Achaea în 1278.

·         1685: S-a nascut genialul compozitor german Johann Sebastian Bach considerat în mod unanim unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii ; ( d.28 iulie 1750). S-a nascut la Eisenach intr-o familie cu traditie in muzica, tatal sau, Johann Ambrosius Bach, fiind muzician de curte. A ramas orfan de mic, fiind crescut de fratele sau mai mare de la care a si invatat sa cante la orga. A studiat acest instrument cu profosri celebri, printre care Georg Bohm, Dietrich Buxtehude si Johann Adam Reinken. In 1703, a obtinut postul de organist in orasul Arnstadt, iar dupa catva timp in Muhlhausen, perioada din care dateaza si primele sale compozitii. Datorita maiestriei sale, in 1708, Bach a fost numit maestru de ceremonii la Curtea ducelui de Weimar, cand a castigat si protectia compozitorului Johann Ernst. A ajuns apoi la curtea printului Leopold de Anhalt-Cothen, pentru ca in 1723 sa devina cantor al Bisericii „Sfantul Thomas” din Lipsca. Bach este considerat unul dintre cei mai mari compozitori ai lumii, compozitiile sale fiind apreciate pentru expresivitate si folosirea contrapunctului.

·         1729: S-a născut economistul scoțian John Law
* 1757: James Sowerby (n. 21 martie 1757, Londra – d. 25 octombrie 1822, Lambeth, Londra) a fost un naturalist, botanist, micolog, mineralog, zoolog, dar in primul rând un faimos gravor, pictor și ilustrator englez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Sowerby.
Vechia familie Sowerby provine din comitatul englez Yorkshire. James a fost nepotul lui Richard Sowerby (1653-1713), fiul sculptorului John Sowerby (1718-1760) și al nevestei lui Arabella Goodreed (1725-1728). El s-a căsătorit în 1786 cu Anne Brettingham De Carle (1764-1815), sora comilitonului său. Soții s-au mutat într-o casă daruită de tatăl miresei la Lambeth și au avut 9 copii, între ei pe James De Carle Sowerby (1787-1871), George Brettingham Sowerby I (1788-1854) și Charles Edward Sowerby (1795-1842), cu toții naturaliști și ilustratori. Un nepot, tot James cu prenume (1815-1834), a fost, deci decedat timpuriu, un micolog destul de cunoscut. După moartea primei soții, James s-a căsătorit în decembrie 1820 cu Mary Catherine Reynolds (1769-1847), fiica amiralului (1786) și guvernatorului regal al Provinciei Georgia (1754-1757) John Reynolds (1713-1788)

James Sowerby 1816

Coloured Figures of English Mushrooms

Sowerby a fost deja la vârsta de 3 ani orfan de tată, familia fiind într-o situație financiară rea. De acea nu a putut să urmeze o școală superioară și a intrat în 1771, cu 14 ani, ca ucenic în atelierul pictorului de marină Richard Wright, iar după moartea acestuia s-a alăturat lui William Hodges. Datorită talentului său a fost primit pe 1 decembrie 1777 la Royal Academy of Arts (Academia Regală de Arte) din Londra pentru a studia arta cu accent pe pictura în miniatură. A început cu studii despre flori sălbatice și plante pentru a le include în portretele sale. Văzând competența lui extraordinară, faimosul savant William Curtis, l-a angajat imediat ca ilustrator pentru marea s-a operă Flora Londinensis. Pentru ea, Sowerby a colorat multe plăci de mână și a produs un număr mai mare de gravuri originale de cupru. Mai departe a contribuit cu 56 de ilustrații în edițiile timpurii ale jurnalului Curtis's Botanical Magazine. Curtis l-a învățat de asemenea cum să descrie cel mai bine plante și stadiile lor de înflorire. Prin colaborarea cu Curtis, Sowerby a căpătat acces la lumea savanților făcând cunoștință cu botaniștii Charles Louis L'Héritier de Brutelle (1746-1800) și William Withering (1741-1799) pentru cei a lucrat mai târziu. Prin colegul său de universitate Robert de Carle din Norwich (viitorul cumnat) a intrat în contact și cu alți oameni de știință ca de exemplu James Edward Smith (1759-1828) și Dawson Turner (1775-1858). Această întâlnire cu Smith a făcut posibilă marea operă de botanică English Botany or Coloured Figures of British Plants în 36 de volume (1790-1814) cu 2592 de imagini. Deci Smith a completat textele anonim, ea este cunoscută sub numele Sowerby’s Botany. Prin descrierile precise și ilustrațiile frumoase lucrarea a devenit foarte apreciată, fiind astfel republicată în mod frecvent.^[3]

A doua publicație foarte importantă a lui James Sowerby a fost opera despre macologia mineralä din Marea Britanie Mineral Conchology of Great Britain, or Coloured Figures and Descriptions of those Remains of Testaceous Animals, or Shells which have been Preserved at Various Times, and Depths in the Earth, în 7 volume cu 650 de plăci colorate si descrise, editată peste o perioadă de 34 de ani (1812-1846, părțile finale fiind scrise și ilustrate de fiii lui James de Carle, cu ajutorul lui George Brettingham). Ea este de fapt o lucrare a paleontologiei nevertebrate (un termen care încă nu intrase în folosință în zilele lui Sowerby), în care au fost înregistrate pentru prima dată multe fosile index găsite în Anglia.^[1]

Pe lângă publicațiile lui despre minerale (550 de ilustrații), sunt de amintit de cele patru cărți despre ciuperci cu descrieri și 440 ilustrații colorate (Coloured figures of English Fungi or mushrooms), publicate între 1797 și 1815. Acolo a descris 440 de specii, unele chiar fiind denumite precum taxate pentru prima oară, de exemplu Clitocybe dealbata (pâlnioara de fildeș)ca Agaricus dealbatus (II/1799), Amanita virosa (buretele tomnatic) ca Agaricus virosus (III/1809), Inocybe geophylla ca Agaricus geophyllus, Morchella semilibera (zbârciogul semiliber) independent de alții ca Helvella hybrida (II/1799), Panaeolus semiovatus (oulö pestriț) sau redenumite ca Morchella esculenta (zbârciogul galben) ca Helvella esculenta(I/1797).^[4]

James Sowerby s-a dezvoltat succesiv începând modest, pentru a deveni unul din cei mai remarcabili și prolifici naturaliști ai timpului său. Prin abilitățile sale remarcabile artistice și entuziasmul pentru toată istoria naturală a devenit indispensabil pentru rețeaua principală de oameni de știință și colecționari. Foarte important este faptul, că desenele și gravurile lui rafinate sunt atât de frumoase cât și taxonomic exacte. El a îmbunătățit considerabil înțelegerea noastră a plantelor precum și cea a ciupercilor, mineralelor, meteoriților, fosilelor și animalelor. Specii noi au fost descrise de el, experimente despre lumina si culoare au fost făcute, societăți științifice au fost susținute și muzeul lui a fost înființat. Nimeni altcineva a atins performanțele sale. El a fost un patriarh al unei linii lungi de istorici naturali și a lăsat o moștenire durabilă și de neprețuit mult utilizată și apreciată până în prezent

·         1768: Jean Baptiste Joseph Fourier (n. 21 martie lângă Auxerre, 1768 — d. 16 mai, 1830 la Paris) a fost un matematician, fizician și filozof francez. A adus contribuții în teoria ecuațiilor diferențiale, a seriilor trigonometrice și în fizica matematică. Transformata Fourier a fost denumită în onoarea sa.

Este considerat primul fizico-matematician cu adevărat tipic.

Fourier s-a născut în Auxerre, ca fiu al unui croitor. A rămas orfan la vârsta de 10 ani. Încă de la 14 ani își manifestă aptitudinile deosebite pentru matematică. A fost recomandat Episcopului de Auxerre, astfel el a fost educat la mănăstirea Sfântul Marcu. Fiindcă, funcțiile în corpul științific al armatei erau rezervate pentru cei de neam ales, el acceptă, un post de asistent militar pe matematică.

După absovirea Școlii militare, revine în orașul natal, unde, drept recompensă pentru participarea la Revoluția franceză, obține (în 1795) un post la Școala Normală și apoi la Școala Politehnică (École Polytechnique) (1757 - 1803).

Fourier l-a însoțit pe Napoleon Bonaparte în expediția din Egipt, din 1798, a fost numit guvernator al Egiptului de Jos și secretar al Institut d'Égypte. Izolat de Franța, de către flota engleză, a organizat ateliere de lucru în care armata franceză trebuia să se bazeze pe muniția lor de război. A contribuit, de asemenea, cu câteva documente matematice la Institut d'Égypte (numit și Institut du Caire), pe care Napoleon la înființat la Cairo, cu scopul de a slăbi influența engleză în Orient. După victoria englezilor și capitularea francezilor sub comanda generalului Jacques-Francois Menou în 1801, Fourier s-a întors în Franța, unde a fost numit prefect de Isère, funcție pe care a deținut-o până în 1814. În această perioadă a efectuat celebrele sale experimente de propagare a căldurii.

În timpul Revoluției, a luat parte activă în cercul Iacobinilor. În 1808 a primit titlul de baron și a condus Institutul de Statistică din departamentul Seinei.

În 1816, Fourier s-a mutat în Anglia, iar în anul următor devine membru al Academiei de Științe.

Mai târziu, s-a întors în Franța, iar în 1822 a înlocuit pe Jean Baptiste Joseph Delambre ca Secretar Permanent al Academiei Franceze de Științe. În 1830, a fost ales membru al Academiei Regale de Științe a Suediei.

Mormântul lui Fourier cu un bust al acestuia, din cimitirul Père-Lachaise

A murit în 1830, când s-a împiedicat și a căzut pe treptele casei sale. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un mormânt decorat cu motive egiptene, care reflecta poziția sa de secretar al Cairo Institute. În orașul natal i s-a ridicat o statuie.

Institutul de Matematică din Grenoble îi poartă numele.

Fourier este, de asemenea, creditat cu descoperirea faptului că gazele din atmosferă ar putea creste temperatura suprafeței Pământului. Acesta a fost efectul care mai târziu va fi numit efectul de seră. El a descris fenomenul în 1824, și din nou în 1827, arătând că atmosfera are un rol în încălzirea planetei.

* 1771: Jacob (Jakob) Sturm (n. 21 martie 1771, Nürnberg – d. 28 noiembrie1848 Nürnberg) a fost un om de știință, (botanist, briolog, entomolog, micolog) și în special gravor de cupru renumit german. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Sturm.

J. G. Sturm

Jacob a fost singurului fiu al gravorului de cupru Johann Georg Sturm (n. 9 martie 1742, Wöhrd – d. 9 aprilie 1793, Nürnberg) și al soției sale (10 iulie 1770) Ursula Barbara, fiica ceasornicarului Chrisoph Achatius Landeck. A avut 3 surori care au murit înaintea lui.^[1][2]

Pe 13 iulie 1794, Jacob s-a căsătorit cu Christiana Albertina Wilhelmina Wagner (d. 1832), fiica notarului și grefierului din Wöhrd (astăzi districtul 9 al orașului Nürnberg). Din cei șapte copii, cinci, un fiu și patru fiice, au murit scurt timp după naștere. Cei doi fii care i-au rămas, Johann Heinrich Christian Friedrich Sturm (n. 6 februarie 1805, Nürnberg – d. 25 ianuarie 1862, Nürnberg), gravor de cupru și ornitologprecum Johann Wilhelm Sturm (n. 19 iulie 1808 Nürnberg – d. 7 ianuarie 1865, Nürnberg), botanist, ornitolog și gravor de cupru (abrevierea numelui său în cărți științifice: J.W.Sturm), au devenit mândria și bucuria sa. L-au asistat și ajutat mult la lucrările lui târzie

Fiul Johann Wilhelm Sturm

Tatăl lui Jacob Sturm l-a educat deja din copilărie în arta gravurii de cupru în domeniul figurativ. Dar interesul lui a fost de mic cel pentru istoria naturală. În puținul timp liber între școală și cerințele părintelui s-a dedicat acestei materii. În 1787, după ce tatăl său se îmbolnăvise grav, fiul a fost însărcinat cu prezentarea unei lucrări contractuale a lui Johann Georg ( o placă cu insecte pentru o carte a renumitului savant Peter Simon Pallas) față de examinatorul responsabil, medicul și naturalistul Johann Christian von Schreber (1739- 1810). Dar palca nu a plăcut deloc, de acea, Schreber i-a dat ordinul să-și lasă arătate insectele în cauză în natură, pentru a le desena și grava în continuare, de către renumitul botanist, entomolog și medic Georg Wolfgang Franz Panzer (1755-1829), pe atunci în vizită la Nürnberg. Încântați de rezultatele prezentate de acest băiat de numai 16 ani și recunoscând marele său talent, cei doi oameni de știință au hotărât să-l sprijine, întărească și promoveze în viitor.

În 1791, încurajat de cei doi binefăcători ai lui, a publicat un set de 100 de gravuri de insecte, încă fără text explicativ, numit Insekten-Cabinet nach der Natur gezeichnet und gestochen ("Cabinet de insecte desenate și gravate după natură"). Fiecare imagine a măsurat doar 9x12 cm, fiind tipărită în alb-negru și apoi colorată individual cu mâna.

Această lucrare publicată fără text, l-a inspirat pe Georg Wolfgang Franz Panzer să elaboreze o lucrare similară, dar mai mare. Începută în 1793 și provenind în 109 de părți în următorii 16 ani. Faunae Insectorum Germanicae Initia („Elemente ale faunei germane de insecte”) conține descrierile textuale scurte ale lui Panzer și peste de 2600 gravuri de insecte individuale ale lui Sturm, colorate manual, fiecare măsurând 11x15 cm.

Sturm: Atropa Belladonna

Sturm: Gentiana pannonica

Sturm: Pentamera

În 1796, Sturm a publicat catalogul colecției sale de insecte în Verzeichnis meiner Insekten-Sammlung sub adăugarea de texte proprii precum de numeroase plăci colorate. Ca urmarea activității sale și a extinderii rețelei de contacte cu entomologi și alți oameni de știință, colecția sa a crescut atât de repede, încât a emis o ediție a doua, extinsă numai patru ani mai târziu și în cele din urmă o a treia în 1826 și o a patra în 1843 (acum sub denumirea Catalog meiner Insecten-Sammlung^[5]), devenind una dintre cele mai mari și mai valoroase colecții private din Europa, consultată și citată de entomologi din întreaga lume științifică.

Tot în 1796, Sturm a început cu publicarea celei mai importante opere a le lui, cu care și-a stabilit reputația de gravor de mare importanță: Deutschlands Flora in Abbildungen nach der Natur mit Beschreibungen („Flora Germaniei în imagini după natură cu descrieri”), împărțită în 3 secțiuni, în total cu 163 de caiete și 2472 plăci colorate. Prima secțiune a apărut între anii 1798-1855 și conține fanerogamele, cuprinzând volumele 1-96 cu 1576 de plăci colorate. A doua secțiune se ocupă cu criptogame, excluzând ciupercile. A apărut din 1798 până în 1839, cuprinzând volumele 1-31 și 416 de plăci colorate, iar ultima secțiune descrie ciupercile, în volumele 1-36 cu 480 de plăci colorate. Aceasta a treia secțiune a apărut între anii 1813 și 1853. Gravurile publicate după moartea editorului în 1848 (ediția 62-96), provin de la fiii săi (vezi sus), care luaseră deja parte mai devreme, ajutându-l la finalizare, începând cu caietul 44.

În anul 1801, a fost membru fondator al Naturhistorische Gesellschaft zu Nürnberg(„Societatea de Istorie Naturală de la Nürnberg”) în 1801. Deși fascinația sa deosebită a fost dedicată gândacilor (Coleoptera), Sturm a avut interese largi în istoria naturală, astfel s-a ocupat de exemplu și destul de intensiv cu ciupercile în lucrarea sa Conspectus fungorum esculentorum – Übersicht der essbaren Schwämme („Prezentarea generală a bureților comestibili”) din 1821.

Maestrul a contribuit cu plăci colorate în lucrările multor biologi pe lângă Panzer și Schreber, ca de exemplu la August Karl Joseph Corda (1809-1849), Christian Gottfried Daniel Nees von Esenbeck (1776-1858), David Heinrich Hoppe (1760-1846), Ludwig Reichenbach (1793-1879), Albrecht Wilhelm Roth (1757-1834), Adalbert Schnizlein (1814-1868), contele Kaspar Maria Graf von Sternberg (1761-1838), dar mai ales în cărțile botanistului și medicului Wilhelm Daniel Joseph Koch (1771-1849).

Sturm: Verpa atro-alba

Acest om modest nu a fost foarte sărbătorit în propriul oraș în timpul vieții sale. În alte părți ale lumii însă, a fost recunoscut și onorat pentru munca sa. Mulți dintre colegii săi au denumit insecte și plante în onoarea lui. A fost numit membru al multor societăți științifice prestigioase din Anglia, Germania, Rusia, Suedia și SUA. În 1846, cu ocazia celei de a cinzecii aniversări a activităților sale artistice și științifice, a fost onorat cu titlul Doctor honoris causa prin facultatea de filozofie a Universității din Breslau. În același an a fost numit membru al Academiei Leopoldine precum director al societății de el co-fondate, mai ales pentru reorganizarea ei efectivă. Dar Jacob Sturm a supraviețuit aceste onoruri doar cu doi ani, murind la vârsta de aproape 78 de ani în orașul său natal.^[6][7][8][9] (Notele se referă la întreaga biografie.)

·         1801: Maria Theresa a Austriei, regină a Sardiniei (d. 1855)

·         1806: Benito Pablo Juárez García (n. 21 martie 1806 – 18 iulie 1872) a fost un amerindian de origine zapotecă care a servit cinci termene ca preşedinte al Mexicului - 1858 – 1861 ca președinte interimar, 1861 – 1865, 1865 – 1867, 1867 – 1871 și 1871 – 1872.^[1]

Benito Juárez a fost primul lider al Mexicului care nu a avusese anterior carierei politice o pregătire militară, fiind simultan și primul amerindiancare a devenit președinte al Mexicului, respectiv lider al unei țări din emisfera vestică după mai bine de 300 de ani de la venirea europenilor în Lumea Nouă.

Pentru numeroasele sale realizări interne, așa cum au fost rezistența opusă ocupanților francezi, răsturnarea imperiului și restaurarea republicii, modernizarea țării, Juárez este considerat adesea cel mai bun lider al Mexicului. Numeroase localități, școli, parcuri, străzi și monumente au fost numite în onoarea sa.

Monument to Juárez, Mexico City.

Multe din citatele lui Juárez continuă să fie bine ancorate în tradiția populară din Mexic. Printre acestea, citatul – Entre los individuos, como entre las naciones, el respeto al derecho ajeno es la paz –, însemnând "Între națiuni, ca și între indivizi, respectarea drepturilor altora este pace," este încris pe stema statului Oaxaca.

·         1839 - S-a născut Modest Petrovici Musorgski, compozitor rus devenit cunoscut prin operele sale muzicale pentru pian. Este considerat unul dintre marii compozitori ruşi din secolul al XIX-lea (m. 28 mar. 1881).

·         1866: Octavian Smigelschi, pictor și grafician român (d. 1912)

·         1871: N. Gr. Mihăescu-Nigrim, epigramist român (d. 1951)
* 1887: Luís Filipe, Prinț Regal al Portugaliei, Regent al Portugaliei (n. 21 martie1887, Lisabona, Portugalia – d. 1 februarie 1908) a fost fiul cel mare al regelui Carlos I al Portugaliei. S-a născut în 1887 în timp ce tatăl său era încă Prinț Regal al Portugaliei și a primit titlul obișnuit al moștenitorilor coroanei portugheze: a fost al 4-lea Prinț de Beira, cu titlul subsidiar de al 14-lea Duce de Barcelos, moștenitor al ducatului de Bragança. După ce bunicul său regele Luís I a murit, el a devenit Prinț Regal al Portugaliei cu titlurile subsidiare de al 21-lea Duce de Bragança, al 20-lea marchiz de ila Viçosa, al 28-lea conte de Barcelos, al 25-lea conte de Ourém, al 23-lea conte de Arraiolos, al 22-lea conte de Neiva

Dom Luís s-a născut la Lisabona, ca fiul cel mare al lui Carlos, Prinț Regal al Portugaliei (mai târziu regele Carlos I) și al Prințesei Amélie de Orléans.

În 1907 Prințul Regal a fost regent al Portugaliei în timp ce tatăl său se afla în afara țării. În același an el a realizat câteva vizite oficiale în coloniile portugheze din Africa, devenind primul membru al familiei regale care face acest lucru.

Dom Luís a fost elevul eroului războiului african Mouzinho de Albuquerque și la fel ca toți Braganza a arătat aptitudini în domeniul artelor în afara educației militare.

În momentul când a fost asasinat se duceau negocieri pentru o căsătorie cu Prințesa Patricia de Connaught, nepoata reginei Victoria și a Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha, fiica Prințului Arthur, Duce de Connaught și Strathearn și a Prințesei Louise Margaret a Prusiei. Patricia era sora Prințesei Margaret de Connaught, soția regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei.

La 1 februarie 1908 Dom Luís Filipe și familia regală s-au întors la Lisabona de la Palatul Vila Viçosa din Alentejo. Alfredo Costa și Manuel Buiça, doi membri ai societății revoluționare numită "Carbonária" au tras spre familia regală lovindu-i pe Luís Filipe, tatăl său regele Dom Carlos și fratele său mai mic, Infantele Manuel, Duce de Beja.

Dom Carlos a murit imediat iar Dom Luís după douăzeci de minute. Manuel a supraviețuit atacului fiind rănit la braț iar mama sa Amelia nu a fost rănită. Manuel i-a succedat tatălui său sub numele Manuel al II-lea. Dom Luís a fost înmormântat lângă tatăl său la mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona.

La 5 octombrie 1910, monarhia a fost răsturnată printr-o lovitură militară și a fost creată Prima Republică Portugheză.

* 1889: Alexandr Vertinski (în rusă Александр Николаевич Вертинский; n. 1889, Kiev — d. 1957, Leningrad) a fost un cântăreț, poet, compozitor, artist de cabaret și actor rus, născut în Ucraina.

La începutul vieții sale artistice, Vertinski a folosit imaginea scenică a lui Pierrot pentru a cânta mici povestioare muzicale, cunoscute și sub numele de "ariettes", sau "Pierrot's doleful dities (cântecelele triste al lui Pierrot)". Tânărul artist a fost botezat "Pierrot al Rusiei", a devenit renumit, a devenit subiect de imitație, admirație, a fost defăimat de presă, dar tratat ca o vedetă de admiratori.

A părăsit Rusia în noiembrie 1920. Din Polonia, Vertinski s-a mutat în Franța, iar mai apoi în SUA. După turnee de succes, s-a reîntors în Franța doar pentru a pleca mai departe în China. S-a căsătorit de două ori și i s-a născut o fiică. Pentru a-și hrăni familia, artistul dădea câte două concerte pe zi. În 1943, Vertinski a cerut permisiunea să se reîntoarcă în URSS. Artistul a murit pe 21 mai 1957 la Leningrad.

·         1902 - S-a născut Son (Eddie James) House, cântăreş, chitarist şi compozitor american.

·         1904 - S-a născut Nikos Skalkottas, renumit compozitor al muzicii greceşti contemporane (m.20.09.1949).

·         1910: S-a nascut la Lipovat, jud.Vaslui, marele actor roman Stefan Ciubotarasu. A studiat la Conservatorul de Artă Dramatică din Iași (1933). A incetat din viata la 27 august 1970 in București. Ștefan Ciubotărașu (n. 21 martie 1910, Lipovăț, Vaslui — d. 27 august 1970, București) a fost un actor și scriitor român. A studiat la Conservatorul de Artă Dramatică din Iași (1933). „Talent înseamnă, înainte de toate, sinceritate. Să ai acea facultate înnăscută de a putea fi sincer, atât de sincer încât să te prindă tot ceea ce faci – fiindcă nu toți avem acest har, sărmanii de noi. Apoi, ca parte intrinsecă din sinceritate, trebuie să vină neapărat și modestia și numai după aceea meșteșugul și bineînțeles controversele despre talent.” 

·         1911 - S-a născut George Manoliu, violonist şi pedagog (m.09.06.1997).

* 1913: George Ghiță Ionescu (n. 21 martie 1913, București - d. 26 iunie 1996, Londra) a fost un diplomat român, profesor la Universitatea Manchester(engleză Manchester University) și London School of Economics and Political Science (Nuffield Fellow, LSE 1963-1968), președinte al Comitetului pentru Unificarea Europeană al Asociaței Internaționale de Științe Politice (engleză International Political Science Association), Secretar General al Comisiei române de armistițiu cu forțele aliate (1944-1945), diplomat la Ambasada română din Ankara (1945-1947), Secretar General al Comitetului Național Român din diaspora (New York, 1955-1958), Director la „Radio Europa Liberă”, 1958-1963, ș.a.

„Profesorul Ghiță Ionescu (1913-1996) a fost cel mai important politolog de origine română din secolul al XX-lea. Democrat convins, Ghiță Ionescu a părăsit România în momentul în care devenise clar că țara intrase în orbita de dominație sovietică. A militat activ în cadrul Comitetului Național Român, a fost un timp director al Departamentului Românesc al postului de radio „Europa Liberă”. Era un savant cu o puternică vocație etică, s-a opus totalitarismului în oricare dintre incarnările sale. A predat la London School of Economics (unde, împreună cu Isabel de Madariaga, a întemeiat revista „Government and Opposition”, una dintre cele mai respectate publicații din domeniul politicii comparative) și la „University of Manchester” (Vladimir Tismăneanu^[2]).

În urma evenimentelor anului 1989, după o absență de jumătate de secol, Ghiță Ionescu a revenit în România, unde Universitatea din București i-a acordat titlul de „Doctor Honoris Causa”

S-a căsătorit în anul 1950 cu Valence Ramsay de Bois Maclaren, decedată în aprilie 1996, cu trei luni înaintea soțului. Nu au avut succesori

·         1915: Călin Gruia, prozator și poet român (d. 1989)

* 1915: Panaite C. Mazilu (n. 21 martie 1915, Broșteni, Vrancea - d. 21 mai2015, București^[1]) a fost un inginer român, membru de onoare al Academiei Române (din 1993)^[2] și membru fondator al Academiei de Științe Tehnice din România.^[3] A fost profesor de rezistența materialelor și seismologie inginerească la Universitatea Tehnică de Construcții București (Institutul de Construcții București), contribuind prin activitatea sa la formarea a numeroase serii de ingineri constructori. După pensionare a fost profesor emerit al aceleiași instituții de învățământ superior.

Fost student al lui Gheorghe Țițeica, Panaite C. Mazilu, prin activitatea sa ca profesor de rezistența materialelor la Universitatea Tehnică de Construcții București, a contribuit la formarea a numeroase generații de ingineri constructori.^[3]

De numele său se leagă proiectarea unora dintre cele mai importante clădiri din România, precum Casa Scînteii (actuala Casă a Presei Libere din București) și aeroportul Băneasa. De asemenea, a contribuit la construcția sau consolidarea unor obiective precum Castelul Peleș, Cazinoul din Sinaia, Palatul de Justiție din București, Palatul Parlamentului și podurile rutiere peste Dunăre de la Giurgeni-Vadu Oii și Fetești-Cernavodă^⁠

·         1917: Frank Hardy, scriitor australian (d. 1994)

·         1923: S-a nascut Shri Mataji Nirmala Devi, creatoarea si fondatoarea Sahja Yoga (d.2011). Tatăl, Prasad Rao Krishnan Salve a fost cunoscut ca unul din apropiații lui Mahatma Gandhi, alături de care a luptat pentru independența Indiei. A fost singurul creștin din Adunarea Constituantă a Uniunii Indiene în 1949. Renumit filolog, cunoștea 14 limbi și a tradus Coranul în hindi.Soția sa a fost prima femeie din India care a obținut diploma în studii matematice. In 1970 SHRI MATAJI a putut să se consacre dezvăluirii unei noi metode Sahja Yoga (YOGA SPONTANA). Dincolo de  statutul sau de Guru (maestru spiritual), Shri Mataji Nirmala Devi este recunoscută de discipoli ca fiind un Avatar, o încarnare a lui Adi Shakti (Marea Zeita, Creatoarea Universului), sau, în termenii creștinismului o încarnare a Sf.Duh, fapt care ar explica potrivit practicanților Sahaja Yoga, cum poate, fondatoarea mișcării, să ofere  o asa numita “realizare a Sinelui”. Fondatoarea metodei Sahaja Yoga a declarat ea insasi  public că este un avatar divin, fapt care i-a adus  o serie de critici.

·         1925 - S-a născut regizorul britanic de teatru Peter Brook, celebru prin montările pieselor lui Shakespeare. A regizat şi filme (“Împăratul muştelor”) şi spectacole de operă (“Evgheni Oneghin”).

·         1926 - S-a născut André Delvaux, unul dintre cei mai importanţi regizori de film belgieni.

·         1927 - S-a născut Costin Merişca, prozator, membru al Comisiei de heraldică, genealogie şi sigilografie a Academiei Române.

·         1927: S-a nascut politicianul german Hans-Dietrich Genscher, un politician liberal german. Între 1969-1974 a fost ministru de interne al RFG, iar din 1974 până în 1992 ministru de externe și vicecancelar federal si  unul din arhitecții reunificării Germaniei.

·         1928: Valentin Gheorghiu (n. 21 martie 1928, Galați) este un muzician, pianist și compozitor român.
Valentin Gheorghiu a început să cânte la pian la vârsta de 5 ani. Studiază la Academia de Muzică din București, având ca profesori pe Mihail Jora (teorie-solfegiu, armonie, contrapunct, compoziție), Constanța Erbiceanu (pian), Mihail Andricu (muzică de cameră). George Enescu, într-o scrisoare adresată Ministrului Culturii din acea vreme, îl recomandă drept un "talent rar ce trebuie supravegheat îndeaproape" și astfel, Valentin Gheorghiu, în vârstă de 9 ani, primește o bursă pentru a studia între anii 1937 și 1939 la "Conservatorul Național Superior de Muzică" din Paris, cu Lazare Lévy (pian), Marcel Mayer (teorie și solfegiu), Noel Gallon (armonie).

La vârsta de 15 ani debutează la Ateneul Român în compania Orchestrei Filarmonice din București, sub bagheta lui George Georgescu, ca solist al concertului Nr. 1 în Do-major pentru pian și orchestră de Ludwig van Beethoven și devine solist al Filarmonicii în 1950. În afara activității concertistice în țară, Valentin Gheorghiu a întreprins turnee de răsunet în țările europene, Anglia, Franța, Spania, Germania, Uniunea Sovietică, Austria etc. precum și în Statele Unite ale Americii|USA, Israel, Japonia. A colaborat cu orchestre de prestigiu ca: "Société des Concerts du Conservatoire de Paris", "Gewandhaus" (Leipzig), "Staatskapelle" (Dresda) etc. și a colaborat cu dirijori de renume mondial ca Antal Dorati, Kurt Masur, Rafael Kubelik, Constantin Silvestri, Georges Prêtre, George Georgescu. Valentin Gheorghiu excelează și în recitalurile solo de muzică de cameră sau ca partener la pian al fratelui său, violonistul Ștefan Gheorghiu. Au rămas în amintire performanțele muzicale ale "Trio-ului" compus din Valentin Gheorghiu (pian), Ștefan Gheorghiu (vioară) și Radu Aldulescu (violoncel). A făcut înregistrări de radio, televiziune și discografice pentru casele „His Master's Voice”, „Pathé Marconi”, „Deutsche Gramophone”, „Electrecord” și „Editura Casa Radio”.

Prestigiul său i-a adus invitarea ca membru în juriile multor concursuri internaționale din Viena, Varșovia, Bruxelles, Paris, Bolzano etc.

În 1958, la primul "Festival și Concurs Internațional George Enescu" din București, Valentin Gheorghiu, împreună cu fratele său Ștefan Gheorghiu, câștigă Premiul I pentru interpretarea Sonatei a 3-a pentru vioară și pian de George Enescu.

Activitatea interpretativă intensă i-a răpit timpul pe care l-ar fi putut dedica compoziției. Creația sa componistică, din păcate prea puțin auzită în public, cuprinde:

• Sonată pentru pian (Mențiunea I "George Enescu", 1946)
• Concert pentru pian și orchestră (Premiul "George Enescu" al Academiei Române)
• Burlescă pentru pian și vioară
• Trio pentru pian, vioară și violoncel
• Sonată pentru pian și violoncel
• Quartet de coarde
• Coral și fugă pentru orgă și orchestră

Muzician polivalent, Valentin Gheorghiu, este prezent în viața muzicală a României de peste 60 de ani.

·         1930: Tiberiu Utan (n. 21 martie 1930, Văleni, Maramureș - d. 26 mai 1994, București) a fost un poet român contemporan.

Tatăl său fiind învățător în comuna Vinerea, viitorul poet se înscrie ca elev la Liceul Aurel Vlaicu din Orăștie, urmând aici cele 8 clase secundare. Ca elev s-a remarcat la învățătură ca și în activitățile extrașcolare: bun recitator la serbările școlii, joacă permanent în piese de teatru, echipe de dans. După terminarea liceului se înscrie la Institutul Maxim Gorki din Moscova.

Venit în țară, lucrează la diferite redacții ale revistelor actuale, e redactor șef la Gazeta literară, iar ulterior funcționează în cadrul Editurii tineretului.

Ca poet, lirica sa cunoaște teme foarte variate. Motivul înstrăinării, al desprinderii de sat cunoaște la el o amplă dezvoltare. Plecat la studii în strainătate, Tiberiu Utan nu se simte un dezrădăcinat, nu are acel regret al omului care nu se poate adapta; el nu a rămas o entitate singuratică între oraș și sat, ci devine expresia fuziunii dintre ele.

Fiind unul din creatorii care cu un minim de limbaj transmite cu exactitate o stare afectivă sau o idee, poetul a obținut totodată o remarcabilă sugestivitate. Întâlnim la el toate virtuțile cuvintelor bine potrivite: simțul vibrației intense și scurte.

Mai multe cicluri de versuri ale poetului sunt rezultatul călătoriilor și vizitelor sale în străinătate, el considerându-se un pios cercetător de itinerarii. Pe lângă acestea a scris foarte multe poeme proletcultiste, ode dedicate Partidului Comunist sau celor doi conducători, Elena și Nicolae Ceaușescu.

·         1932: S-a nascut Walter Gilbert, chimist american, laureat al premiului Nobel.
* 1935: Brian Howard Clough, OBE (pronunțat în engleză /klʌf/; 21 martie 1935 – 20 septembrie 2004) a fost un fotbalist și antrenor englez de fotbal.
* 1939: Gheorghe Vrabie (n. 21 martie 1939, Călinești, județul Bălți; d. 31 martie2016, Chișinău) a fost un artist plastic, grafician din Republica Moldova, autorul Stemei de Stat a Republicii Moldova, al Stemei și al Drapelului municipiului Chișinău, al valutei naționale și a fost supranumit "Tatăl leului moldovenesc”.

A studiat la Academia de Pictură, Arhitectură, Sculptură „I. Repin” din Sankt Peterburg, în perioada 1962-1967. A debutat în 1961. A ilustrat pe parcursul anilor mai multe volume din literatura romană și universală. Interesul artistului s-a îndreptat spre asemenea autori ca Mihai Eminescu, Ion Druță, Grigore Vieru, Dante, Longos, Paul Valery. Grafica de carte semnată de Gheorghe Vrabie se remarcă prin siguranța liniei, precizia subiectului, rafinamentul executării.

Gheorghe Vrabie a realizat ciclul de lucrări intitulat „Hipismul”. Împreună cu soția sa, Dorina Cojocaru face mai multe lucrări în mozaic.

A deschis expoziții personale în Republica Moldova și în străinătate. Printre acestea se numără cele inaugurate la Uniunea Scriitorilor, Muzeul Național de Istorie și Arheologie, Casa Naționalităților, Ambasada României în Republica Moldova, Biblioteca Națională, Centrul de Expoziții „Constantin Brâncuși” al UAP. A expus la Galeria de artă de la „Casa Cărții” din Iași, la Casa centrală a Scriitorilor din Moscova, în Sala Centrală a Uniunii Artiștilor Plastici din Odesa.

Gheorghe Vrabie a participat la manifestări expoziționale la București, Moscova, Sankt-Petersburg, Bratisalava, Viena, Washington, Alma-Ata, Plovdiv, precum și în orașe din România (Bacău, Botoșani, Moinești). De-a lungul timpul a fost invitat la diverse tabere de creație, ateliere, simpozioane în România, Federația Rusă, Letonia, Lituania, Ungaria.

Vrabie a obținut Premiul I pentru grafică la concursul organizat de Academia de Artă din Sankt Petersburg - 1964, Premiul concursului organizat pentru elaborarea stemei de Stat a Republicii Modova- 1990, Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova - 1999. În 1998 a primit distincția Maestru în Artă, iar în 2000 - medalia Eminescu.

În 2010, Gheorghe Vrabie a fost decorat cu cea mai înaltă decorație de stat a Republicii Moldova, „Cavalerul Ordinului Republicii”.

* 1941: Paul Aurelian Alecu (n. 21 martie 1941, Ciocănești, județul Călărași) este un politician român, ales deputat în parlamentul român, în legislatura 1992-1996 și în legislatura 1996-2000.
* 1941: Fausto Cercignani (n. 21 martie 1941, Cagliari, Italia) este un savant italian, eseist și poet.

Fausto Cercignani a predat istoria limbii engleze, filologia germanică și literatura germană la universitățile Bergamo (1971-1974), Parma (1974-1975) Pisa (1975-1983) și Milano (1983-2011).^[2]

Domeniile principale de cercetare: pronunția englezilor în epoca de Shakespeare, limbile germanice, limba germană și literatura germană.

* 1942: Dan Brânzei (n. 21 martie 1942, Iași - d. 11 mai 2012, Iași) a fost un matematicianromân

S-a născut într-o familie de medici, tatăl adoptiv fiind psihiatrul de talie mondială Petre Brânzei.^[1] Pasiunea sa pentru matematică s-a conturat pe când se afla la Liceul Internat „C. Negruzzi”, sub îndrumarea profesorului N. Colibaba.^[1] În această perioadă începe și colaborarea cu Gazeta Matematică.

După terminatrea liceului, în 1959, intră la la Facultatea de Matematică din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.^[2] În 1964 este licențiat în matematică, avându-i ca profesori pe Dan Papuc, Radu Miron, Ion L. Creangă și alții.

În 1976 obține doctoratul în matematică,^[1] iar în 1980 obține titlul de conferențiar.

A adus contribuții deosebite în topologia algebrică, fundamentele matematicii, geometria sintetică și geometria proiectivă.

Teza sa de doctorat se referă la minimalitatea sistemului de axiome ale unei structuri diferențiabile, noțiune care stă la baza noțiunii de varietate diferențiabilă. Contribuțiile sale au condus la îmbunătățirea teoriei algebrice a grupurilor, teorie introdusă de Viktor Vagner.^[1]

De asemenea, s-a ocupat cu rezultate notabile de creșterea eficienței predării matematicii în școli, lucru concretizat în special prin manualele și culegerile de probleme pe care le-a editat.^[2]

A participat la numeroase conferințe naționale, sesiuni știintifice, dar și la sute de concursuri de matematică, pe care le-a prezidat, fiind de multe ori membru în comisiile centrale ale olimpiadelor naționale. A condus lucrări de licență și de dizertație, fiind, de asemenea, membru al comisiilor de doctorat, precum și președinte a numeroase concursuri de ocupare a posturilor în învățământ sau a examenelor de definitivat.^[2]

A fost invitat să susțină conferințe la universități din: Vancouver, Salonic, Atena

·         1943 - S-a născut Vivian Stanshall, vocalist britanic (Bonzo Dog Doo-Dah Band).
* 1943: Andreas, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha, Duce de Saxonia (Andreas Michael Friedrich Hans Armin Siegfried Hubertus; n. 21 martie 1943) este Șeful Casei de Saxa-Coburg și Gotha din 1998. El este nepot al lui Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha, ultimul duce de Saxa-Coburg și Gotha care a domnit.

Schloss Casel, locul nașterii Prințului Andreas

Prințul Andreas s-a născut la castelul Casel ca singurul fiu al lui Friedrich Josias, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha și a primei lui soții, Contesa Viktoria-Luise de Solms-Baruth. Părinții săi au divorțat în 1946 când Andreas avea trei ani. În 1949 el s-a mutat, împreună cu mama sa și cu cel de-al doilea soț al ei, la New Orleans în Statele Uniteunde și-a petrecut copilăria.^[1]

Prințul Andreas a devenit moștenitor aparent la conducerea casei ducale la 6 martie 1954, când tatăl său a preluat conducerea. De la vârsta de 16 ani el a făcut vizite regulate în Germania pentru a se pregăti pentru viitorul rol ca șef al casei ducale, întorcându-se permanent în 1965. Și-a finalizat serviciul militar între 1966 și 1968 la batalionul nr.6 de blindate de recunoaștere cu sediul la Eutin, Schleswig-Holstein.^[1] After leaving the army he trained as a timber merchant in Hamburg from 1969 to 1971. După ce a părăsit armata s-a pregătit ca comerciant de cherestea la Hamburg 1969-1971.

Prințul Andreas a succedat la conducerea Casei de Saxa-Coburg și Gotha după decesul tatălui său la 23 ianuarie 1998.^[1]Deși Prințul Andreas este seniorul dinastic pe linie masculină descendent al Prințului Albert, el nu este moștenitor al titlului bunicului său de Duce de Albany; în schimb, fiul său Hubertus ar putea moșteni titlul de la ultimul Duce de Albany prin bunicul său, Johann Leopold, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha^[2] Johann Leopold a fost fiul cel mare al fostului Duce de Albany, însă din cauza căsătoriei morganatice pe care a făcut-o a trebuit să renunțe la drepturile dinastice asupra Saxa-Coburg și Gotha.

Prințul Andreas are cetățenie germană și britanică și este un văr primar al regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei. El este nașul fiicei celei mici a regelui, Prințesa Madeleine, Ducesă de Hälsingland și Gästrikland.

Prințul Andreas este proprietarul Castelului Callenberg din Coburg și a Castelului Greinburg din Grein, Austria. El gestionează moșiile familiei, inclusiv ferme, păduri și imobiliare.

La Hamburg la 31 iulie 1971, Andreas s-a căsătorit cu Carin Dabelstein (n. 16 iulie 1946), fiica lui Adolf Wilhelm Martin Dabelstein, Fabrikant, Kaufmann, și a Irma Maria Margarete Callsen.^[3] Căsătoria, deși inegală ca rang, nu este considerată morganatică și a fost autorizată de tatăl lui Andreas. Ei au trei copii:

1. Prințesa Stephanie Sibylla de Saxa-Coburg și Gotha (n. 31 ianuarie 1972, Hamburg)
2. Hubertus, Prinț ereditar de Saxa-Coburg și Gotha (n. 16 septembrie 1975, Hamburg), moștenitorul aparent
3. Prințul Alexandrer Philip de Saxa-Coburg și Gotha (n. 4 mai 1977, Coburg).

·         1945 - S-a născut Rose Stone, clăpară americană (Sly & The Family Stone).

·         1946: S-a nascut Ray Dorset, vocalist si compozitor britanic ( formatia Mungo Jerry).
* 1949: Stan Gheorghiu (21 martie 1949^[1] – 10 februarie 2016) a fost un jucător și antrenor de fotbal român.
* 1949: Slavoj Žižek ([ˈslavoj ˈʒiʒɛk]) (n. 21 martie 1949, Ljubljana, Republica Socialistă Slovenia^[6]) este un filozof de orientare hegeliană, psihanalist lacanian, politolog marxist, teoretician al cinematografiei și critic cultural. Este cercetător senior la Institutul pentru Sociologie și Filosofie, Universitatea din Ljubljana, Slovenia, profesor de filosofie și psihanaliză la Universitatea European Graduate School și profesor invitat la o serie de Universități din America (Columbia, Princeton, New School for Social Research, Universitatea din New York, Universitatea din Michigan)^[7].

În intervențiile sale, Žižek folosește exemple din cultura populară (cinema, benzi desenate) pentru a explica conceptele psihanalizei lacaniene. Pentru a interpreta realitatea socială, filozoful sloven utilizează dialectica hegeliană, aparatul critic marxist și psihanaliza lacanaiană. Opera lui, amestec de filozofie teoretică și flamboaiante explorări hermeneutice, include problematici diverse: ontologie, teoria subiectului, ideologie, multiculturalism, drepturile omului, ecologie, revoluție, totalitarism, postmodernitate, cinematografie, teologie.

·         1950 - S-a născut Roger Hodgson, vocalist, chitarist, basist şi compozitor britanic (Supertramp).
* 1950: Serghei Victorovici Lavrov (în rusă Серге́й Ви́кторович Лавро́в; n. 21 martie 1950, Moscova) este un diplomat rus, Ministru al Afacerilor Externe al Rusiei începând cu 2004.^[1] Înainte de aceasta, Lavrov a fost un diplomat sovietic și ambasadorul Rusiei la Organizația Națiunilor Unite între 1994 - 2004. Lavrov vorbește rusă, engleză, franceză și singaleză.^[2] Tatăl său este armean din Tbilisi.^[3][4]

Serghei Lavrov

Barack Obama și Serghei Lavrov, 2009

Pe 1 septembrie 2010 a adresat o scrisoare de felicitare cu ocazia a 20 de ani de existență a republicii separatiste de la Tiraspol^[

* 1952: Ioan Moldovan este poet, eseist, redactor șef al revistei „Familia”. S-a născut la 21 martie 1952 în satul Mureșenii de Câmpie, comuna Sava (astăzi comuna Pălatca), județul Cluj. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România^[1], al ASPRO și al PEN-Clubului Român

Familia se stabilește la Cluj (tatăl, milițian, apoi șofer – mama, casnică, o soră mai mare, un frate mai mic). Studii elementare și gimnaziale la Școala Generală Nr. 5 din cartierul Cărămidari; Liceul „George Barițiu”, secția umanistă, absolvit în 1971. Joacă fotbal în echipa liceului, apoi pentru scurt timp la juniorii lui „U” Cluj, scrie poezii, citește la cenaclul „Lucian Blaga” al liceenilor clujeni, debutează în revista „Zorile” a liceului, apoi în suplimentul literar „Preludiu” al „Scînteii tineretului”, este remarcat de Ana Blandiana la Poșta redacției a revistei „Contemporanul” și de Adrian Păunescu în pagina „Ave” a revistei „Tribuna”. În urma eșecului la examenul de admitere la Facultatea de Filologie (pentru care, de altfel, nu se pregătise, intenția sa fiind să dea admitere la regie film – un vis adolescentin –, proiect abandonat pe ultima sută de metri) lucrează din toamnă până în primăvară ca muncitor necalificat la Fabrica de bomboane „Vitadulci”, pentru a nu fi încorporat în armată. În 1972 intră primul la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”– secția română-latină și, începând cu anul al doilea, activează la revista studențească „Echinox”, fiind redactor, apoi secretar de redacție. Este perioada fastă a celui de-al doilea val echinoxist, când este coleg cu alți ucenici ai scrisului (la revistă și cenaclu sub conducerea lui Marian Papahagi – Ion Pop, directorul „Echinox”-ului, se afla în acea perioadă la Paris –, la cursuri, seminarii și grupe de cercetare sub îndrumarea lui Mircea Zaciu și a Ioanei Em. Petrescu) care vor deveni peste ani nume importante ale optzecismului literar: Al. Cistelecan, Nicolae Oprea, Al. Th. Ionescu, Alexandru Vlad, Virgil Mihaiu, Virgil Podoabă, Augustin Pop, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ștefan Borbély, Gheorghe Perian, Tudor Dumitru Savu. Scrie și publică poezii, articole, recenzii; în 1976 primește premiul pentru poezie „Primăvara studențească” (Cluj) și al revistei „Amfiteatru” (București). Activitatea: După absolvirea facultății (în 1976, după ce cu un an înainte se căsătorise cu Petronela Pantiș, colegă la facultate și în redacția „Echinox”-ului, anul absolvirii fiind și cel al nașterii primului fiu, Rareș, cel de-al doilea, Vlad, născându-se în 1981, la Baia Mare) lucrează ca dascăl în Maramureș, la Cavnic, Baia Sprie și Baia Mare, continuă să scrie și să publice în publicațiile locale, dar și în revistele clujene, participă la ședințele cenaclurilor „Prisma” și „Nord”. În 1980 debutează editorial cu volumul de poezie Viața fără nume, prefațat generos de Ion Pop, la Editura „Dacia” din Cluj-Napoca. Urmează în 1983 volumul Exerciții de transparență la Editura „Cartea românească” căruia i se acordă premiul UTC pentru poezie și în 1989 volumul Insomnii lângă munți, la aceeași editură (titlul propus, Avantajele insomniei, fusese respins de cenzură). În paralel face parte din colectivul de colaboratori ai Dicționarului de scriitori români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, redactând peste 40 de articole. În primăvara anului 1989 se încheie perioada maramureșeană, una pe care o consideră fertilă și despre care vorbește întotdeauna cu bucurie și melancolie. În aprilie se mută la Oradea (familia proprie urmându-l din toamnă) fiind primit în redacția celebrei reviste „Familia” unde îl are coleg pe Ion Simuț, el însuși echinoxist; după evenimentele din decembrie 1989, pentru o scurtă perioadă, în redacție vor lucra alți doi echinoxiști – Virgil Podoabă și Gheorghe Perian, iar un al treilea, Traian Ștef, activând în această redacție și în prezent. În ianuarie 1990 este ales redactor șef al „Familiei”.

Din creația sa poetică s-a tradus în maghiară, engleză, germană, albaneză și franceză. Colaborează la numeroase reviste literare din țară. Optzecist născut în laboratoarele ‘Echinoxului' clujean, poetul debutează cu un discurs matur care își păstrează în bună măsură și astăzi forma și structura începutului. Viața fără nume, (1980), volumul de început, desțelenește o arie spirituală proprie, fără convulsii și experimente violente; dimpotrivă, printr-o stăpânire de sine și printr-o luciditate consecventă stării de grație pe care o consemnează, poetul ia pieptiș cărările vieții și ale destinului literar proiectând în albia anonimatului, motive și interogații ale spațiului provinciei pe care eul creator le cerne în pagină, fie sub forma ‘exercițiilor de transparență' și răbdare, fie sub forma insomniilor, a uitării și oboselii de mai târziu. Luând drept martori și confidenți pe Lucrețiu, Horațiu și Eschil pe care i-a buchisit pe băncile facultății, ori pe vreo enigmatică Lavinia, descinsă și ea din personajele livrești, dar adusă în umbra existenței diurne, poetul scrie «perfect senin un poem senin» al tinereții, «despre reflectarea apei în aer/ nota lumina de pe obrazul iubitei/ clătinându-se încolo și încoace». Poemul se naște din notația lucidă care sondează cu prudență realitatea și răsfrângerea ei în sufletul poetului cu o întreagă strategie a reflectării și reflecției, cu un întreg arsenal de observații analitice care îi împânzesc discursul. Fie că își propune să redea «înfățișarea unui om în timpul vorbirii», fie că își întocmește un dosar în care povestește visele, fie că înregistrează cu acuitate mici întâmplări ascunse ori că descoperă coordonate secrete ale ființelor și lucrurilor desprinse de natura lor, autorul configurează «un poem nu destul de ferm/ precum o săgeată ce se răsgândește în timp ce sfâșie aerul/ dintre călău și călău». Întorsătura voit retorică și binevoitoare din finalul poemului precum și interjecțiile, inversiunile ori cuvintele folosite în forma lor arhaică, sugerează, ici și colo, o atitudine ironică, adesea contrapunctică a poemului față de realitate și a poetului față de destin. Chiar lipsa de fermitate acuzată anterior ascunde o indecizie funciară, o legănare metafizică, o lene creatoare care dă senzația de perspectivă a realității dinspre vis și metafizic. Trecerea la Exerciții de transparență (1983) se face printr-un poem amplu cu douăsprezece părți și epilog, Vizionarea unui poem. Aici poetul își trădează, printre rânduri, câteva slăbiciuni și secrete ale facerii poemului („Priviri furișe printre lucruri/ totul în notații simple în jurul lumii simple”) sau își deapănă, într-o manieră ermetică și într-o vădită complicitate cu personajele livrești, caerul existenței ce transpare, liniștită și imperturbabilă și curge lin ca o apă în câmpie: «Acum și aici lumina este de culoarea apei umbrite/ dar eu aș vrea să nu mă grăbesc –/ fără amănunte, fără trucuri, sobru, precis/ Mâine soarele e infinitezimal mai rece/ ca o înjurătură reprimată ieri și azi». Epilogul este o artă poetică de etapă. Gheorghe Perian insistă în portretul pe care i-l dedică în Scriitori români postmoderni, 1996, asupra ‘naivității' și expresionismului înțelese ca un limbaj preexistent în poezia sa. Fie că excită sau nu memoria culturală a cititorului, poemele lui Moldovan reușesc să provoace nenumărate sugestii și să limpezească apele tulburi ale emoției cu ajutorul unui „ermetism de protecție”. Expresia e aplicată de Ion Simuț care observă cu justețe că în Arta răbdării, livrescul «îl resimte dramatic în zona angajării existențiale a poeziei». Poemul Nici o concluzie anticipă această stare de ‘dramatis personae', această scindare pe care ființa și-o asumă între poezie și livresc, între existență și cunoaștere. Tematica morții gravitează în jurul nucleului liric, fie că dă târcoale ființei, fie că e «atotprezentă» ori se insinuează pe «fondul sonor (...) de-afară». Motivul nebuniei, al alienării e invocat în primul poem selectat din Insomnii lângă munți (1989). Steaua craniană e o metaforă a noii căutări, a noii etape, pentru ca într-un alt poem, poetul să aibă intuiția concretă a morții. Nici prezența iubitei nu schimbă peisajul: «Afară se aud doar lunile căzând de-a dura din cer». Ea intră «aproape prăbușită» în orizontul minuțios pregătit al poemului. Strigătul ei și senzația poetului cu «mâna prinsă în capcană» adâncește zbuciumul, declanșează neliniștea, perpetuează insomniile. Cu toate acestea el se simte atras în vârtejul altor «mistere care liniștesc». Unul din ele e și chemarea stranie: «Vino și tu să aruncăm o cheie albă în râu». Bucățile de Scurtă proză din Arta răbdării (1998) exprimă cel mai bine acest interval. Ele curg limpede, au transparență și greutate, au gravitate și profunzime. E un lirism detașat, fortificat, dar deconstruit, în special în textele mai ermetice. Întâlnim chiar parafraze și citate sau false citate (din Eminescu) având o rezonanță parodică și sentimentală. Ființa trece printr-o criză, a morții perpetue, ridiculizată dintr-un unghi proaspăt, antilivresc: «Nimeni să nu intre: mor tot timpul/ Puțină discreție, ce dumnezeu!/ Ce să se vadă, ce-i de văzut în olimpul/ acesta de minereu?/ Stați afară, așteptați, și-așa-s destule/ aici: singurătatea-i o-nghesuială -/ între prima verba și ultima thule/ cineva a întins ritualic o obială.” ‘Noul sezon elegiac' conceput de poet cuprinde, pe lângă dezolare și fatalitate, apăsarea constantă a mainimicului. Tratatul de oboseală (1999) este alcătuit dintr-un calendar subiectiv al trecerii. Poemele alternează cu file dintr-un jurnal personal. Sentimentul trecerii și al vanității este exprimat prin conceptul de oboseală pe care îl afișează cu un aer blazat și indiferent. Alienarea ia forme ciudate: „Am în cap un teanc de coli albe și galbene și le visez”; „Ce am trăit? Când? O uitare devenită carne/ grea și obosită”. Îndoiala, golul, vidul devin forme ale unei oboseli creatoare. E pusă la îndoială până și capacitatea de a se înduioșa, «de viteza morții noastre comune.» Etalând un inventar sărac al întâmplărilor și lucrurilor ce se repetă absurd, poetul deplânge proliferarea nemișcării, sufocarea sălbăticiei, stingerea cruzimii și a simțirii atroce care făceau posibil spectacolul ființei. Tocirea spiritului, sărăcirea imaginației, sentimentul nimicniciei, al inutilității ia forme dramatic-interogative. Tonul duios-elegiac al Duminicii de ianuarie se răsfrânge asupra crizei prin care trece ființa în pragul senectuții: „Ehei nu mai înveți până-i lume să vorbești/ după patruzeci de ani nu te mai duci în povești/ poți lăcrima suspina smiorcăi strânge dinții/ gata te uiți te-ai uitat te uită și cerșetorii și prinții” Compătimirea micilor vietăți, a unei cățelușe triste și obosite, bunăoară, ia forme paradoxale, după cum spectacolul prăbușirii casei cu pereții crăpați ia forme absurde. Registrul absurd se amplifică și în poemul următor («Artur e mort și cântă la cele mai bune/ piane de dincolo») pentru ca apoi să cedeze locul îngrijorării, sfâșierii și chiar smintelii. Alienarea ființei determină răsucirea discursului și, vrând să-și camufleze tristețea, poetul practică vorbirea pe dos, la limitele inteligibilului: «Nici eu, dragă domnule Vincent, n-am dificultăți/ cu exprimarea singurătății, tristeții și absurdului/ Mai ales vineri seara când scribul a fugit în lume/ și uit tot ce n-am vrut să uit/ sau tot ce-am vrut să nu uit». Tratatul de oboseală inventariază situații limită, întâmplări absurde, închipuiri grotești, gesturi disperate între care există o osmoză perfectă și față de care ființa are o atitudine când conciliantă, când provocatoare și bufonă. Dincolo de cele câteva lucruri în care crede («Inspirația. Frumusețea. Misterul. Și Altele.»), poetul manifestă «o mare încredere/ în arta cu care se strică toate în jur». Poate că din această secătuire a ființei, din această biciuire și asaltarea a ei se naște un subtil elogiu al trecerii. Un elogiu al îmbătrânirii și al oboselii care – în final – ia forme sălbatice, de o crudă expresivitate: „Puține se schimbă într-adevăr: cele/ mai multe dispar încet/ Nu înainte de-a-și arăta chipul îmbătrânit// Încheieri: lumini gelatinoase și locuri/ pe unde n-o să mai fii –/ un bocet urcând cu cerneluri/ pentru a strica filigranul/ clipa când scrisa devine ilizibilă// Și nu fâșâitul de mătase al despicării/ ci ruperea meschină și atroce/ a substanței vii». Demonul deconstrucției a pus stăpânire pe spiritul creator. În Interioarele nebune (2002), poetul ia startul într-o competiție și mai gravă cu sine însuși. Ciclul începe cu versul fatalist, „Deja nu mai are nici un sens”, pentru ca în poemul următor, Amintiri letale să observăm cum ironia duioasă face casă bună cu gândul morții. În aceste condiții viața e trăită „de la o propoziție la alta”, iar morții săi, ai poetului, „cântă în continuare unplugged și în pauze spun glumițe”. Reacția asistenței, „noi aplaudăm și râdem” stârnește fiorul nebuniei pe care acest ciclu îl provoacă și îl ilustrează. Poate că nici un poet al generației sale nu a reușit să evidențieze cu atâta spor și să exploreze cu atâta interes filonul oboselii, ‘strategiile însingurării' și ‘interioarele nebune' ca acest Ioan Moldovan, răbdător și insurgent, calm și provocator, înțelept și convingător. Atât de convingător încât poate stârni în același poem, în același vers, sentimente contrare, cu aerul cel mai firesc, de prestidigitator al verbului. În urzeala tare a scrisului său lamentația și ironia, resemnarea și pofta de viață conviețuiesc într-o dialectică fraternă.

Opera literară:

• Viața fără nume, Editura Dacia, 1980
• Exerciții de transparență, Editura Cartea Românească, 1983
• Insomnii lângă munți, Editura Cartea Românească, 1989
• Arta răbdării, Editura Dacia, Cluj, 1993
• Avantajele insomniei, antologie de autor (Editura Helicon, Timișoara), premiul revistei „UNU” Oradea; în 1999
• Tratat de oboseală, Editura Clusium, Cluj, 1999
• O uitare de texte, antologie de autor cu o secțiune de șapte Inedite (Editura Axa, Botoșani, colecția „La steaua – poeți optzeciști”, 1999)
• Interioarele nebune, Editura Dacia, Cluj, 2002
• Celălalt pește, poezie, Editura „Paralela 45”, Pitești, 2005
• Însemnări primitive, poezie, Editura „Limes”, Cluj-Napoca, 2005
• Mainimicul, (poeme), Editura Cartea Românească, 2010;^[6]
• Timpuri crimordiale, (poezie), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014

* 1955: Jair Messias Bolsonaro (n. 21 martie 1955, Glicério, Brazilia) este un politician și fost ofițer militar brazilian. Membru al Camerei Deputaților, reprezentând statul Rio de Janeiro, din 1991, Bolsonaro a fost ales în octombrie 2018, cu 55,13% din voturi, președinte al Braziliei, succedându-l pe Michel Temer.^[2] Este membru al Partidului Social Liberal (PSL) din ianuarie 2018.^[3]

Născut în Glicério, o municipalitate din statul São Paulo, Bolsonaro a absolvit Academia Militar das Agulhas Negras în 1977 și a servit în grupurile de artilerie și parașutiști ale armatei braziliene. A devenit cunoscut publicului în 1986, când a scris un articol pentru revista Veja în care a criticat salariile scăzute ale ofițerilor militari, fiind ulterior arestat timp de 15 zile, în ciuda scrisorilor de susținere din partea colegilor din armată; a fost achitat doi ani mai târziu.^[4] Bolsonaro a intrat în rezervă în 1988 cu gradul de căpitan și a candidat pentru Consiliul din Rio de Janeiro în același an, fiind ales ca membru al Partidului Democrat Creștin (PDC). În 1990, Bolsonaro a fost ales în camera inferioară a Congresului; a fost reales în această poziție de șase ori.

Pe toată durata mandatului de congresmen, Bolsonaro a devenit cunoscut pentru sprijinul manifest față de conservatorismul naționalist. De asemenea, este un oponent vocal al căsătoriei între persoane de același sex^[5] și al homosexualității în general,^[6] al avortului,^[7] al acțiunii afirmative,^[8] al legalizării drogurilor^[9] și al secularismului.^[9] În materie de politică externă, Bolsonaro a susținut apropierea față de Statele Unite^[10] și Israel.^[11] În timpul campaniei prezidențiale din 2018, a început să promoveze politicile economice liberale.^[12] De altfel o figură polarizantă și controversată a scenei politice din Brazilia, prin opiniile și comentariile sale, care au fost descrise ca fiind de natură extremistă și conservatoare, a atras atât laude, cât și critici din partea societății braziliene

·         1956: Ioan Lăzureanu, pictor român

·         1957: Youssef Rzouga, poet tunisian
* 1958: Gary Leonard Oldman^[1] (n. 21 martie 1958) este un actor britanic, producător de film, muzician, foarte bine cunoscut pentru interpretarea personajelor negative, de o moralitate îndoielnică.^[2] A jucat în filme precum Sid and Nancy, Prick Up Your Ears, JFK, Dracula, True Romance, Léon, Al cincilea element, The Contender, seria Harry Potterîn rolul lui Sirius Black, seria Batman, dar și filme precum Prietenii tăi sau Fallen Angels.

Oldman s-a remarcat la jumătatea anilor '80, atunci când unul dintre cei mai exigenți critici de film, Roger Ebert^[3], l-a descris precum „cel mai bun actor britanic de film al generației sale”..^[4] De atunci a fost privit ca un actor foarte divers, care a avut drept modele alte personalități în domeniu din generații diferite. A primit roluri în filme de Hollywood cu buget foarte mare, dar a apărut și în proiecte independente și show-uri de televiziune. Atunci a început să și regizeze, să scrie scenarii și să producă filme, cum ar fi Nil by Mouth, un film care are la bază chiar întâmplările reale din copilăria sa.^[5] A produs și regizat multe filme.

A primit un premiu Oscar în 2018, un premiu Emmy și o nominalizare la Premiile BAFTA pentru munca sa ca actor și a fost descris pentru mult timp drept cel mai bun actor care nu a fost niciodată nominalizat la Oscar.^[6][7][8] În 1997 a fost nominalizat pentru Palme d’Or și a câștigat două premii BAFTA pentru filmul Nil By Mouth, iar acestea nu au fost singurele premii pe care le-a obținut.

Criticii de specialitate au afirmat adesea că personajele înfățișate de Gary Oldman au uimit prin faptul că actorul s-a adâncit atât de mult în tipologia lor, încât existența acestora a fost incredibil de reală și consistentă.

·         1960 - În această zi, la Sao Paulo, se năştea Ayrton Senna, triplu campion de Formula 1 şi unul dintre cei mai iubiţi piloţi din istorie. Senna a fost introdus de mic în lumea curselor de către tatăl său care la vârsta de 4 ani i-a făcut cadou un kart de 1 cmc. A început să concureze profesionist la vârsta de 13 ani în campionatul brazilian KART. Debutul în Formula 1 a venit în 1984 pentru echipa Toleman, tocmai la Marele Premiu al Braziliei. În a doua sa cursă a reuşit primul punct. Cea mai bună clasare în acel an a fost locul 2, iar la sfârşitul sezonului Senna a terminat pe locul al 9-lea la piloţi, o performanţă surprinzătoare pentru un debutant. Consacrarea sa a venit în 1988 la McLaren-Honda, acolo unde făcea echipă cu Alain Prost, cei doi dominând categoric Formula 1, dar Ayrton Senna a reuşit să se impună câştigând primul său titlu. Performanţa a fost repetată în doi ani consecutiv 1990 şi 1991. Palmaresul lui Senna înseamnă 162 de curse, 3 titluri, 41 de victorii, 65 de pole position. Cariera sa a fost însă curmată brusc de accidentul de la Imola în Marele Premiu San Marino pe dată 1 Mai 1994. Maşina sa s-a izbit cu viteză mare de un parapet de beton, accidentul fiind văzut în direct de milioane de spectatori care urmărea acea cursă. Se presupune că accidentul a survenit în urma unei probleme la coloana de direcţie a monopostului său Williams-Renault. Acea cursă a fost un blestemată, cu doar o zi înainte, în calificări decedând pilotul austriac Roland Ratzenberger. Alan Prost rămâne una dintre cele mai marcante figuri automobilistice, în necrologul publicat în New York Times brazilienii spunând că "o stea a sportului de talia lui Pele s-a stins". Senna a fost şi unul dintre cei mai bine plătiţi sportivi ai acelor vremuri şi se spune că averea sa totaliza 400 milioane de dolari.
* 1961: Lothar Herbert Matthäus (născut 21 martie 1961 în Erlangen, Germania de vest) este un fost jucător de fotbal german acum antrenor
* 1962: Matthew Broderick (n. 21 martie 1962) este un actor american. A jucat rolul lui Ferris Bueller în Chiulangiul (1986), este vocea leului adult Simba în Regele Leu și a portretizat pe Leo Bloom în producțiile Hollywood și Broadway Producătorii.

A câștigat două premii Tony, unul în 1983 pentru rolul său în piesa de teatru Brighton Beach Memoirs și unul în 1995 pentru rolul principal din muzicalul How to Succeed in Business Without Really Trying

* 1963: Ronald Koeman (Pronunție în olandeză: /ˈroʊ̯.nɑɫt ˈku.mɑn/, n. 21 martie 1963 în Zaandam, Olanda de Nord) este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal olandez, care în prezent activează la clubul englez Everton.

* 1964: Danny Miranda (n. 21 martie 1964, Brooklyn, USA) este un muzician american, cel mai bine cunoscut ca fost basist al formației Blue Öyster Cult. Miranda a fost și basistul tururilor din anii 2005 și 2006 a evenimentelor cunoscute sub numele Queen + Paul Rodgers. Actualmente este implicat în colaborarea cu formația Faith and Fire, care îl are ca solist vocal pe Tony Moore al formației Riot. Actualmente, Miranda este în proces de a termina turul muzical cu Blue Öyster Cult, având planuri de a concerta din nou cu Queen.

* 1965: Cătălin Voicu (n. 21 martie 1965, București) este un fost deputat român, membru al Parlamentului României în legislatura 2004 - 2008 și în legislatura 2008 - 2012.

Numele său a fost vehiculat în afaceri controversate, inclusiv primirea unui credit de 64.000 de dolari de la Bancorex^[2].

În 11 decembrie 2009, Cătălin Voicu a fost pus sub acuzare de Direcția Națională Anticorupție pentru două infracțiuni de trafic de influență^[3]. El a fost acuzat că în cursul anului 2009 ar fi „pretins și primit sume de bani de la oameni de afaceri, pentru soluționarea favorabilă a unor cauze civile și penale, aflate pe rolul organelor judiciare”^[2]. Procurorii anticorupție au dispus față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile^[3]. La data acuzării, era vicepreședinte al Comisiei pentru apărare din Senatul României^[2]. Alături de Voicu, DNA i-a mai trimis în judecată, pentru fapte de corupție, pe judecătorul Florin Costiniu și pe oamenii de afaceri Costel Cășuneanu și Marius Locic^[4]. Cătălin Voicu a fost eliberat la data de 19 iulie 2010, după ce a stat 480 de zile în arest preventiv^[4].

Pe 1 iunie 2012, Voicu a fost condamnat la cinci ani de închisoare cu executare. În același dosar, Costel Cășuneanua primit patru ani de închisoare cu suspendare, judecătorul Florin Costiniu a primit 3 ani cu suspendare iar Marius Locic a fost condamnat la 4 ani de închisoare cu executar

După contestație, Înalta Curte a mărit pedeapsa dată de instanța inferioară. Astfel, pe 22 aprilie 2013, Cătălin Voicu a fost condamnat la șapte ani de închisoare cu executare iar decizia instanței ICCJ a rămas definitivă.

Pe 23 iulie 2014, DNA a anunțat că Voicu este urmărit penal într-un nou dosar de corupție, fiind suspectat de complicitate la abuz în serviciu.

A fost eliberat conditionat in februarie 2016.

* 1969: Simon Busuttil este un om politic maltez, membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Maltei.

* 1972: Piotr Adamczyk (n. 21 martie 1972, Varșovia) este un actor polonez.

Acestuia i-a plăcut de mic actoria, în școala primară a intrat în clubul de teatru, condus de profesorul de limba poloneză. După terminarea școlii a intrat la liceul Ogólnokształcące din Varșovia, unde a ales secția de teatru. În 1995 a absolvit Școala de Teatru Național din Varșovia, unde i-a avut ca lectori pe Anna Seniuk, Mariusz Benoit, Zbigniew Zapasiewiczși Gustaw Holoubek. În al doilea an a plecat la Londra, unde a primit o bursă la Academia de Teatru. Acolo, pentru primirea diplomei, a jucat rolul principal în piesa Hamlet (în limba engleză).

·         1978: Rani Mukerji, actriță indiancă

·         1980: Ronaldo de Assis Moreira (n. 21 martie 1980,^[2][3] Porto Alegre, Brazilia^[4]), cunoscut mai mult ca Ronaldinho sau Ronaldinho Gaúcho,^[5] este un fost fotbalist brazilian care a jucat pe postul de mijlocaș sau atacant. Din septembrie 2016 este ambasadorul clubului FC Barcelona
* 1983: Anatolie Doroș (n. 21 martie 1983) este un fotbalist internațional din Republica Moldova, care evoluează pe postura de atacant.
* 1987: Radina Krumova Valerieva (n. 21 martie 1987, în Gabrovo) este o handbalistă bulgară care joacă pentru echipa națională a Bulgariei
* 1987: Alina Wojtas (n. 21 martie 1987, în Nowy Sącz)^[1] este o jucătoare de handbal din Polonia legitimată la clubul MKS Zagłębie Lubin și care, între 2008 și 2018, a fost componentă a echipei naționale a Poloniei
* 1988: Mihai Mărieș (n. 21 martie 1988, Baia Mare) este un jucător profesionist de volei român, care în prezent joacă pe postul de libero la SCM Universitatea Craiova.
* 1989: Jordi Alba Ramos (catalană: [ˈʒɔrði ˈaɫβə ˈramos], pronunție în spaniolă: /ˈʝorði ˈalβa ˈramos/); nascut pe 21 martie 1989) este un fotbalist spaniol care evoluează la FC Barcelona în La Liga și la Echipa națională de fotbal a Spaniei.
* 1989: Anthony Nwakaeme Nuatuzor, cunoscut ca "Tony" (n. 21 martie 1989, Lagos, Nigeria) este un fotbalist aflat sub contract cu ACS Poli Timișoara.
* 1993: María Ólafsdóttir (n. 21 martie 1993), cunoscută și ca María Ólafs, este o cântăreață islandeză care cu melodia Unbroken, a reprezentat Islandala Concursul Muzical Eurovision 2015.
* 1997: Martina Alejandra Stoessel Muzlera (n. 21 martie 1997) este o actrițăși cântăreață din Argentina. Este cunoscută datorită serialului Violetta, găzduit de Disney Channel, în care este protagonistă. Debutul său ca actriță a fost în 2007, în Patito Feo, unde a interpretat-o pe Martina și, de asemenea, pe tânăra Anna. În 2013, Martina Stoessel și colega ei din serialul Violetta, Lodovica Comello au fost vocile lui Carrie și, respectiv, Britney, în Monsters University.

Pe 12 mai 2014, Martina și-a publicat autobiografia sa în Argentina pentru prima oară, intitulată Simplemente Tini.

Martina Stoessel s-a născut în anul 1997 în Buenos Aires, Argentina, și este fiica lui Alejandro Stoessel și Mariana Muzlera. A studiat de la 4 ani pianul, teatrul și dansul. Și-a început pregătirea artistică de mică, practicând cursuri de teatru, canto și cursuri de dans.^[1]

În 2007, ea a jucat în primul sezon al telenovelei argentiniene Patito Feo, în rolul Martinei, una dintre asistenții lui Fito Bernardi, și, de asemenea, a jucat-o și pe Anna ca un copil, o prietenă de-al lui Leandro, pe care a întâlnit-o într-o pădure, în flashback-uri, în același serial. A mai participat și la show-ul argentinian U-Mix împreuna cu protagoniștii din serialul Violetta.

Prietena cea mai bună a Martinei din copilărie a fost Diana, o fată foarte talentată la dans care a apărut, ca și Martina, la multe emisiuni TV. Debutul Martinei Stoessel a fost în serialul argentinian Violetta. Prietena ei cea mai buna pe platoul din Violetta este Mercedes Lambre.

* 1998: Andreea Tecar (n. 21 martie 1998, în Baia Mare)^[1][2] este o handbalistăromână care joacă pentru echipa CS Minaur Baia Mare pe postul de intermediar dreapta. Tecar este și componentă a echipei naționale pentru tineret a României

* 1999: Bianca Marin (n. 21 martie 1999, Ploiești)^[1] este o handbalistă din România care joacă pentru echipa CSM București.

Decese

* 1201: Absalon (n. cca. 1128 - d. 21 martie 1201) a fost un om de stat, arhiepiscop și lider militar danez, Episcop de la Roskilde din 1158, Arhiepiscop de Lund (șef al Bisericii daneze) din 1177. Consilier al regilor danezi, Knut al V-lea și Valdemar I.

Fiul lui Asser Rig, în a cărui castel, el și fratele său Esbjörn au fost educați împreună cu viitorul rege Valdemar.

A crescut într-o familie religioasă și educată, care a fondat mănăstirea de la Sorø, care a devenit un centru cultural local. După ce a primit cunoaștințele de bază, Absalon a fost trimis să studieze la Paris, unde a studiat teologia și dreptul canonic.

Absalon a luat parte la celebrarea reconcilierii dintre cei trei frați-regi, Sven al III-lea, Knut al V-lea și Valdemar I de la Roskilde din 1157. Acolo el și Valdemar au scăpat ca prin minune de ucigașii trimiși de Sven, fugind împreună în Iutlanda. Sven i-a urmat, însă a fost ucis.

În 1158 Absalon a fost ales episcop de Roskilde. De atunci, el a devenit principalul consilier al lui Valdemar, a facilitat politica regală, care a dat supremație Danemarcei peste regiunea baltică. Absalon a încercat să curețe țărmurie Mării Nordului de triburile venzilor păgâni care locuiau aici (Pomerania de astăzi). Raidurile acestora pe coasta Daneză au dus la faptul că, la momentul coronării lui Valdemar o treime din regat era devastat și aproape depopulat. Existența însăși a Regatului Danemarcei necesita suprimarea acestor triburi. Acestei sarcini Absalon ea dedicat o mare parte din viața sa.

Prima expediție împotriva venzilor, condusă personal de Absalon a avut loc în 1160. Valdemar lupta contra ranilor la moment și în 1168, când orașul lor principal Arkona de pe insula Rügen a capitulat, aceștia au acceptat suzeranitatea daneză, și s-au convertit la Creștinism. Arkona a fost distrusă, iar idolul slavilor, Svantevit a fost ars. Absalon a fondat pe insula Rügen 12 biserici alăturate Episcopatului de Roskilde.

Distrugerea bastionului slavilor a permis danezilor să-și reducă flota. Însă Absalon a continuat să monitorizeze îndeaproape situația din Marea Baltică și în 1170 a distrus o altă cetate pe insula Wolin.

Ultima campanie militară a lui Absalon a avut loc în 1184 când a distrus flota pomeranilor care au atacat un vasal danez pe insula Rügen. Ca urmare a acestei campanii au fost cucerite teritoriile Pomerania și Mecklenburg. Ulterior, a fost de acord să transfere conducerea armatei și flotei ducelui Valdemar (ulterior regele Danemarcei, Valdemar al II-lea) și și-a decât viața „imperiului” pe care l-a a creat.

Absalon a susținut construirea de noi biserici și mănăstiri în Danemarca, a sprijinit activitățile ordinelor religioase, cum ar fi Ordinul cistercian și Ordinul augustinian, a fondat școli și făcut foarte mult pentru promovarea culturii. În 1167 a condus primul Sinod danez la Lund. A sprijinit promovarea unei politici independente față de Sfântul Imperiu Roman. A fost un susținător al canonizării tatălui lui Valdemar, Knut Lavard.

În 1167 în apropierea satului Havn a construit un castel și l-a înconjurat cu fortificații. Castelul s-a dezvoltat și mai târziu a devenit capitala Danemarcei, Copenhaga.

Absalon a murit în 1201 într-o mănăstire de familie în orașul Sorø.

·         1556: Thomas Cranmer, arhiepiscop de Canterbury a fost ars pe rug sub acuzația de erezie. Thomas Cranmer (n. 2 iulie 1489) a fost arhiepiscop de Canterbury, în timpul domniilor regilor Angliei Henric al VIII-lea și Eduard al VI-lea. Se pare că lui i se datorează scrierea și compilarea primelor două Cărți de rugăciune comună, care au stabilit structura de bază a liturghiei anglicane pentru urmatoarele secole și au influențat limba engleză prin expresiile și citatele din ele. A fost unul din primii martiri protestanti anglicani. Anterior fuseseră arși în același loc episcopii Ridley și Latimer, pe 16 octombrie 1555. Aceste trei martiraje în Oxford sunt comemorate la Memorialul Martirilor, datând din vremea reginei Victoria.

·         1729: John Law (n. 21 aprilie 1671, Edinburgh - d. 21 martie 1729, Veneția) a fost un economist scoțian, care a introdus pentru prima oară biletele de bancă în Franța. Ideea lui a fost că banii sunt numai un instrument de schimb și ei nu constituie o bogăție. Bogăția națională depinde de comerț. John Law a fost creatorul noului schimb economic. El a deschis posibilitatea de a înlocui bani din metal și diferite chitanțe, cu bilete de bancă (bani din hârtie tipărită).
John Law a fost al cincilea copil din familia aurarului William Law din Edinburgh(Scoția). După studiile școlare și după decesul tatălui său, John Law a plecat în 1688, la Londra. La 17 ani a primit toată averea tatălui său. A fost un jucător de cărți, un charmeur pentru doamnele de societate și poseda capacități de calcul de memorie excepționale. La 9 aprilie 1694, în urma unui duel cu Eduard Wilson, în favoarea lui Elisabeth Villiers, mai târziu, contesa d'Orkney, a fost condamnat la moarte. Pentru faptul că a fost vorba numai de un homocid involuntar, i se comută pedeapsa în amendă. Fratele lui Eduard Wilson face apel, iar John Law este din nou condamnat, de data aceasta la închisoare. Reușește să fugă din închisoare și se retrage la Amsterdam (Olanda). Aici, începe studii economice. După terminarea studiilor, parcurge toată Europa, își prezintă ideile sale, dar peste tot este refuzat. Prin jocuri de noroc, își reface averea și în 1707 devine prieten al lui Philippe d'Orléans. În 1715, după moartea lui Ludovic al XIV-lea, își oferă serviciile sale de economist lui Philippe d'Orléans. În această perioadă datoriile statului francez erau enorme. Din cauza aceasta, Philippe d'Orléans urmează ideile lui John Law și îi permite să creeze Banca Generală, cu autorizație de a imprima bilete din hârtie contra monedelor de aur. În anul 1717 creează "Firma Occident", responsabilă de Lousiana Franceză. În 1718 devine director al Băncii Regale, cu garanția regelui. În 1719 "Firma Occident" absoarbe alte firme coloniale franceze, printre care și "Firma franceză a Indiei Orientale", devenind "Firma Perpetuală a Indiei". În 1720 urmează o fuziune între „Banca Regală” și "Firma Perpetuală a Indiei". În ianuarie 1720 John Law este numit Director General de finanțe. Scurt timp după numirea lui la 24 martie 1720, are loc prima criză economică și sistemul lui economic se prăbușește. Acționarii se prezintă să recupereze aurul, dar societatea nu-l mai posedă. Între Franța și Europa urmează o criză economică. Sub protecție oficială este obligat să se retragă în Veneția, fără copii și fără prietena lui Katherina (aceștia fiind obligați să nu părăsescă Parisul). În toamna anului 1721, voiajează singur la Londra și revine în 1726 la Veneția. În urma unei pneumonii, moare la Veneția, departe de familia lui, în anul 1729.

·         1762: Abatele Nicolas-Louis de Lacaille (n. 15 martie 1713, Rumigny, Ardennes — d. 21 martie 1762, Paris) a fost un teolog, astronom, matematician și fizician francez.

A propus denumirea folosită în prezent pentru Cometa Halley.

A făcut studii umaniste la colegiul iezuit de la Mantes apoi, începând din 1729, retorica la colegiul Lisieux, la Paris. După trei ani de studii teologice la colegiul din Navarra, a devenit maestru în arte și bacalaureat în teologie.

În 1736 a devenit elev al astronomului Cassini; a efectuat primele observații astronomice în mai 1737. În mai 1738, împreună cu Maraldi, a efectuat o lungă campanie de releveuri ale coastei Atlanticului, între Nantes și Bayonne. În iulie 1739, a participat cu Cassini de Thury la măsurarea meridianului în Pirinei, pornind de la Perpignan.

Profesor de matematici la Colegiul Mazarin în noiembrie 1739, a intrat la Academia de Științe la 8 mai 1741 ca adjunct și a devenit asociat în 1745.

A efectuat o lungă misiune în Emisfera australă, din octombrie 1750 până în iunie 1754, unde a fost trimis să măsoare arcul meridianului. A făcut puține observații în domeniul istoriei naturale, dar s-a întors cu o colecție considerabilă, îndeosebi de păsări, folosită îndeosebi Mathurin Jacques Brisson (1723-1806).

După ce a construit un observator astronomic în Africa de Sud la Cape Town, a efectuat un număr impresionant de observații astronomice. Și-a încheiat șederea australă la Île-de-France, apoi la Insula Bourbon, astăzi respectiv Însulele Mauritius și La Réunion, din ianuarie 1753 până în februarie 1754, perioadă în care a efectuat un releveu geodezic al Île-de-France.

A fost membru al Academiilor din Berlin, Stockholm, Bologna și Göttingen; a devenit membru al Royal Society la 17 ianuarie 1760.

A denumit 14 din cele 88 de constelații moderne și a redenumit o alta: Musca(în latină: Musca, cu abrevierea: Mus). Se află în apropiere dea constelația Crucea Sudului (Crux, Cru).

Raționalismul său științific l-a condus să denumească cele 14 constelații astfel:

• Mașina Pneumatică, Antlia, Ant
• Dalta, Caelum, Cae
• Compasul, Circinus, Cir
• Cuptorul, Fornax, For
• Orologiul, Horologium, Hor
• Platoul, Mensa, Men (de la numele unui munte situat în apropiere de Cap Town)
• Microscopul, Microscopium, Mic
• Echerul, Norma, Nor
• Octantul, Octans, Oct
• Pictorul, Pictor, Pic
• Busola, Pyxis, Pyx
• Reticulul, Reticulum, Ret
• Sculptorul, Sculptor, Scl
• Telescopul, Telescopium, Tel

A decupat foarte întinsa constelație Nava Argo pentru a crea trei alte constelații, Carena, Pupa și Velele.

A suprimat și o constelație mică, Stejarul lui Carol (în latină: Robur Carolinum), inventată de Edmund Halley în 1677, și situată în apropierea Navei Argo.

La revenirea în Franța, a participat la verificarea bazei stabilite de Jean Picard, cu aproape un secol înainte, pentru măsura lungimii meridianului terestru în 1756.

Nicolas Louis de Lacaille

* 1795: Honoré al III-lea (10 noiembrie 1720 – 21 martie 1795) a fost Prinț de Monaco și Duce de Valentinois timp de aproape șaizeci de ani, din 1733 până în 1793. Honoré a fost fiul lui Jacques I, Prinț de Monaco și a soției acestuia, Louise Hippolyte, Prințesă de Monaco.

La 20 mai 1732, el s-a mutat la Hotel Matignon din Paris împreună cu tatăl său și a rămas acolo, chiar și după ce a fost proclamat Prinț de Monaco în 1733. Antoine Grimaldi a acționat ca regent pentru prinț între 1732 și 1784, când Honoré a ales să locuiască la Paris. Această situație a rămas neschimbată o jumătate de secol, până la moartea lui Antoine în 1784, când Honoré al III-lea avea deja 64 de ani. Deși el era deschis la ideile revoluționare ale timpului, a fost închis la 20 septembrie 1793. La eliberarea lui, un an mai târziu, era ruinat iar proprietatea sa sub sigiliu.

S-a căsătorit cu Maria Caterina Brignole, fiica unui nobil genovez. Cuplul a avut doi copii: Honoré al IV-lea, Prinț de Monaco și Joseph Grimaldi (10 septembrie 1763 – 28 iunie 1816) înainte să divorțeze în 1770. După divorț, Marie-Catherine s-a recăsătorit cu Louis Joseph, Prinț de Condéîn 1798.

* 1800: William Blount (n. 26 martie 1749, Windsor[*], Province of North-Carolina[*] – d. 21 martie 1800, Knoxville, SUA) a fost un om de stat american, speculator de valori imobiliare (mai ales pământ) și unul din cei 39 de semnatari ai Constituției Statelor Unite ale Americii la Convenția Constituțională din anul 1787 din Philadelphia.

Membru al delegației la Întrunirea Constituțională din 1787, din partea statului Carolina de Nord, William Blount a depus eforturi semnificative pentru convingerea locuitorilor coloniei (ulterior statului său) de importanța aderării la Uniune. Mai târziu, a fost singurul guvernator al Teritoriului de Sud-Vest, jucând un rol esențial în aderarea acestuia la Uniune sub numele de Statul Tennessee. Ulterior, a devenit unul din cei doi senatori ai statului Tennessee în Senatul Statelor Unite ale Americii, în anul 1796.

·         1801: Andrea Luchesi, compozitor italian (n. 1741)

·         1804: Louis Antoine de Bourbon (Louis Antoine Henri; 2 august 1772 – 21 martie 1804) a fost rudă a monarhilor Bourbon ai Franței. Mai faimos pentru moartea sa decât pentru viața sa, a fost executat în urma unor acuzații în timpul Consulatului francez.

Ducele de Enghien

Ducele a fost unicul copil al lui Louis Henri de Bourbon și a soției lui, Bathilde d'Orléans. Ca membru al Casei de Bourbon a fost prinț de sânge. S-a născut la Castelul Chantilly, reședința de la țară a Prinților de Condé. La naștere a primit titlul de Duce de Enghien, tatăl său era deja Duce de Bourbon și moștenitor al titlului de Prinț de Condé.

Numele complet al mamei sale era Louise Marie Thérèse Bathilded'Orléans; ea era singura fiică în viață a lui Louis Philippe d'Orléans(nepot al regentului Filip d'Orléans) și a Louisei Henriette de Bourbon. Unchiul său era viitorul Philippe Égalité și era verișor primar cu viitorul Louis-Philippe I, rege al Franței. De asemenea a fost descendent al regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Madame de Montespan; mama sa a fost strănepoată a Mademoiselle de Blois (1677–1749) iar tatăl său strănepot a Mademoiselle de Nantes (1673–1743), două dintre fiicele Madamei de Montespan.

A fost singurul copil al părinților săi, aceștia s-au separat în 1778 după ce a fost descoperită legătura tatălui său cu Marguerite Catherine Michelot, o cântăreață de operă. Louis Antoine a fost ultimul descendent al Casei de Condé.

La izbucnirea Revoluției franceze, tânărul Louis Antoine în vârstă de 17 ani a emigrat cu tatăl și bunicul său la câteva zile după căderea Bastiliei și a rămas în exil căutând forțe pentru o invazie în Franța și restaurarea monarhiei. În 1792, la izbucnirea războaielor revoluționare franceze, el a deținut o comandă în armata emigranților care era organizată și comandată de bunicul său, Prințul de Condé. S-a angajat în încercarea de a invada Franța alături de armatele aliate austriece și prusace unite sub comanda Ducelui Carol al II-lea, Duce de Braunschweig-Wolfenbüttel. La 2 februarie 1794 Louis Antoine a primit din mâinile Contelui de Provence (viitorul Ludovic al XVIII-lea al Franței) Crucea Saint-Louis pentru comportamentul său viteaz în armata de Condé.^[1].

După disoluția armatei Condé, după pacea de la Lunéville (februarie 1801), s-a căsătorit cu Charlotte de Rohan, nepoata cardinalului de Rohan și s-a refugiat la Ettenheim în Baden aproape de frontiera franceză.

La începutul anului 1804, Napoleon Bonaparte, atunci Primul Consul al Franței a auzit o știre care părea să-l lege pe tânărul duce cu conspirația Cadoudal-Pichegru urmărită de către poliția franceză. Știrea era falsă însă Napoleon a dat ordine pentru arestarea ducelui. Deși între timp s-a descoperit adevărul, acuzarea ducelui a fost schimbată; a fost acuzat că a fost împotriva Franței în ultimul război și că avea intenția de a lua parte la o nouă coaliție împotriva Franței. Comisia militară prezidată de Hullin a întocmit actul de condamnare în grabă. La 21 martie 1804 ducele a fost împușcat în șanțul castelului Vincennes, aproape de un mormânt care îi fusese deja pregătit.

·         1843: Robert Southey, poet englez (n. 1774)
* 1881: Ioan Grigore Ghica (n. 10 decembrie 1830, Iași; d. 21 martie 1881, Sankt Petersburg, Rusia) a fost un politician și diplomat român, fiul ultimului principe al Moldovei, domnitorul Grigore al V-lea Ghica. A activat ca ambasador la Constantinopol, Viena, Roma și Sankt Petersburg. A fost tatăl lui Vladimir Ghica și al lui Dimitrie I. Ghica.

·         1882: Constantin Bosianu, jurist și om politic, prim-ministru al Principatelor Române (n. 1815)

* 1885: Prințesa Elisabeta a Prusiei (18 iunie 1815 – 21 martie 1885) a fost a doua fiică a Prințului Wilhelm al Prusiei (fratele mai mic al regelui Frederic Wilhelm al III-lea) și a soției lui Prințesa Maria Ana de Hesse-Homburg, nepoata lui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

La 22 octombrie 1836, la Berlin, s-a căsătorit cu Prințul Karl de Hesse și de Rin, al doilea fiu al lui Ludovic al II-lea, Mare Duce de Hesse. Despre căsătoria lor s-a spus că a fost furtunoasă, el a găsit-o urâtă și plictisitoare în timp ce ea l-a găsit rece și lipsit de dragoste.

Elisabeta a fost în relații bune cu nora ei, Prințesa Alice a Regatului Unit. În ultimii ani, Elisabeta a luat mult în greutate și a devenit obeză. A trăit să-l vadă pe fiul ei ajuns pe tron ca Mare Duce de Hesse și de Rin la 13 iunie 1877 și să le vadă căsătorite pe primele două fiice ale lui Ludovic și Alicei. Primul strănepot al Elisabetei, Prințesa Alice de Battenberg, s-a născut în timpul vieții ei.

Elisabeta a murit la Darmstadt-Bessungen la vârsta de 69 de ani, supraviețuind soțului ei opt ani.

* 1892: Annibale de Gasparis (n. 9 noiembrie 1819– d. 21 martie 1892) a fost un astronom italian. Din 1864 până în 1889 a fost director al Observatorului Astronomic Capodimonte din Napoli.

 A primit Medalia de Aur din partea Societății Astronomice Regale în 1851.

Asteroidul 4279 De Gasparis la fel ca și craterul lunar de Gasparis(30 km în diametru) și Rimae de Gasparis (o fractură lungă de 93 km lângă acest crater) au fost numite în onoarea sa.

* 1913: Constantin Erbiceanu (n. 5 august 1838, Erbiceni, Iași - d. 21 martie1913, București) a fost un autor, elenist, istoric și teolog român, membru titular (din 1899) al Academiei Române.

Numele său de familie originar a fost Ionescu, fiind fiul preotului Ioan Ionescu din satul Erbiceni. De la numele satului natal și-a lut ulterior numele sub care este cunoscut.

Studiile le-a făcut la Seminarul Socola și apoi la Facultatea de Teologie din Iași, continuând cu Facultatea de Teologie și Litere din Atena, unde a obținut doctoratul în teologie.

Nu a fost hirotonit și s-a dedicat învățământului. Astfel, pentru început, a predat istoria bisericii universale, dreptul canonic și teologia dogmatică la Seminarul Veniamin Costache din Iași. Ulterior, a predat teologia la Facultatea de Teologie din București și limba elină la Facultatea de Litere din București. În martie 1895 a fost ales decan al Facultății de Teologie din București.

Prin studiul manuscriselor grecești și editarea documentelor, Constantin Erbiceanu a avut un rol de deschizător de drumuri în studierea epocii fanariote și a istoriei bisericești din Țările Române.

A fost membru al societății culturale Junimea, membru al societăților savante de la Constantinopol, Hellenikos Philologikos Syllogos (din 1866) și Hetairia Mesaionikon Spoudon (din 1889). În 1899 a fost ales membru titular al Academiei Române

Pianista Constanța Erbiceanu a fost fiica academicianului Constantin Erbiceanu.

·         1936: Alexandr Glazunov, compozitor rus (n. 1865)

·         1949 - A murit Tina Barbu (numele de scenă al Aretinei Rusaveţeanu), actriţă de teatru.

·         1975: Constantin Fântâneru, poet, prozator și critic literar român (n. 1907)

·         1977: A decedat istoricul român Andrei Oţetea ; (n. 1894).

·         1987: Robert Preston, actor american (n. 1918)

·         1987: A murit Dean Martin Jr., cantaret american 
* 1995: Selena Quintanilla-Pérez (n. 16 aprilie 1971,^[1] Lake Jackson[*], SUA – d. 31 martie 1995,^[2][1] Corpus Christi, Texas, SUA), cunoscută publicului datorită numelui Selena, supranumită « Regina muzicii tejano », a fost o cântăreață, muziciană, compozitoare și textieră de origine mexicano-americană. Fiind ultimul copil al unui cuplu de imigranți mexicani, Selena a înregistrat primul său album la vârsta de doisprezece ani. Tânăra interpretă a fost desemnată „Cântăreața anului” la Premiile Muzicale Tejano din anul 1987, iar câțiva ani mai târziu a semnat un contract de management cu renumita casă de înregistrări EMI. Statutul său de celebritate a crescut la începutul anilor 90, în special în țările vorbitoare de limbă spaniolă.

Selena a devenit mult mai cunoscută publicului din America de Norddupă ce a fost asasinată la vârsta de douăzeci și trei de ani de Yolanda Saldívar, președinta fan-clubului său. Pe 12 aprilie 1995, la 2 săptămâni de la moartea sa, George W. Bush, guvernatorul statutului Texas, a declarat data nașterii interpretei „Ziua Selenei” în Texas. Compania americană Warner Brothers a produs un film biografic în anul 1997, protagonista acestuia fiind Jennifer Lopez. În iunie 2006, Selena a fost comemorată prin inaugurarea unui muzeu ridicat în memoria sa și prin turnarea unei statui de bronz în mărime naturală care o întruchipează pe interpretă, monument ce poartă numele „Mirador de la Flor” și este expus în Corpus Christi, Texas.

Selena s-a născut în Lake Jackson, Texas, Statele Unite ale Americii fiind fata unui mexican, Abraham Quintanilla Jr. și a unei mexicano-americane, Marcella Ofelia Samora. Educația ei a avut la bază preceptele cultului religios Martorii lui Iehova. A început să cânte la vârsta de 6 ani; când avea 9 ani. Tatăl ei a fondat trupa Selena y Los Dinos, ea fiind figura principală. La început cântau în restaurantul familiei Quintanilla, PappaGayo's, dar restaurantul a dat faliment la scurt timp după aceea.

Familia rămasă fără resurse financiare a fost evacuată din casa sa. Luându-și echipamentul muzical într-un autobuz vechi, familia s-a mutat în Corpus Christi, Texas. Aici, trupa a cântat pe unde a putut: la colțuri de stradă, nunți, zile de naștere, târguri. Eforturile lor de a-și face numele și talentul cunoscute a dat roade în 1985 cînd Selena, în varstă de 15 ani, a înregistrat primul său album la o casă de discuri locală. Albumul nu a fost vândut în magazine și tatăl său a cumpărat toate copiile originale. A fost relansat în 1995 sub numele de "Mis Primeras Grabaciones" (Primele mele înregistrări).

Selena a învățat bine la școală, dar odată cu creșterea popularității ei ca interpretă, călătoriile necesare carierei sale au început să interfereze cu educația sa. Tatăl ei a scos-o de la scoală când era în clasa a IX-a. Și-a continuat educația călătorind; la 17 ani a primit diploma pentru absolvirea liceului de la The American School of Correspondence (Școala americană prin corespondență) din Chicago, Illinois. A fost acceptată la Facultatea de Stat din Louisiana (Louisiana State University). Selena și-a lansat cel de-al doilea album, "Alpha", în 1986.

La începutul anului 1995, familia Quintanilla a descoperit că Yolanda Saldívar, președinta fan clubului Selenei (din Texas) și managerul buticurilor Selenei, sustrăgea bani din fan club. Aceasta decide să o împuște pe cântăreață. La scurt timp după ceartă, Selena a fost de acord să o întâlnească pe Saldívar la hotelul Days Inn din Corpus Christi în dimineața zilei de 31 martie 1995 pentru a recupera hârtiile pentru declarațiile de impozit. La hotel, Selena a cerut hârtiile care lipseau. Saldívar a întârziat să i le dea susținând că a fost abuzată sexual în Mexic. Cântăreața a dus-o pe Saldívar la un spital din zonă unde doctorii nu au găsit nici o dovadă de viol. Întoarse la motel, Selena îi cere din nou actele lui Saldívar și îi spune că nu poate să mai aibă încredere în ea. La 11:40, Yolanda a scos o armă din geanta sa și a îndreptat-o spre Selena. Când cântăreața s-a întors să plece, Saldívar a împușcat-o o dată în spate. Adunându-și forțele, Selena fuge spre recepția hotelului pentru a cere ajutor. S-a prăbușit la pământ în timp ce funcționarul suna la 911 și Saldívar o urmărea și striga “târfo” (bitch). Înainte de a se prăbuși Selena a spus cine a împușcat-o și numărul camerei în care a fost împușcată. După sosirea ambulanței și a poliției, Selena a fost transportată la un spital local. A murit din cauza hemoragiei la 13:05 la vârsta de 23 de ani.

Moartea Selenei a devastat și întristat lumea latino, și nu numai, atât din SUA cât și din lumea întreagă. Posturi de televiziune și radio și-au întrerupt programele pentru a da știrea; Tom Brokaw a numit-o pe Selena “Madonna mexicana”. Au fost ținute multe comemorări în numele ei iar posturile de radio din Texas au pus melodiile ei non-stop. Înmormântarea sa a adunat aproape 60.000 de persoane, dintre care mulți erau veniți din afara Statelor Unite. Printre celebritățile care au sunat familia Quintanilla au fost Gloria Estefan, Julio Iglesias și Madonna. Revista “People” a publicat un articol în memoria Selenei intitulat “Selena 1971-1995, Her Life in Pictures”. Câteva zile mai târziu, Howard Stern a râs de moartea și înmormântarea Selenei, dar și de cei îndoliați și i-a criticat muzica. Stern a spus “Această muzică nu mă impresionează în nici un fel. Alvin and the Chipmunks au mai mult suflet… Vorbitorii de spaniolă au cele mai proaste gusturi în ceea ce privește muzica. Nu au nici o profunzime.” Comentariile lui Stern au înfuriat și șocat comunitatea hispanică din Texas. La 2 săptămâni de la moartea ei, George W. Bush, atunci guvernator al statului Texas, a declarat ziua de naștere a Selenei, 16 aprilie, “ziua Selena”. În aceea vară, albumul Selenei, “Dreaming of You”, o combinație de cântece în spaniolă și noi cântece în engleză, a debutat ca numărul 1 în topul Billboard SUA 200, făcând-o prima cântăreață hispanică ce a reușit să ajungă până aici și al doilea mare debut după albumul lui Michael Jackson, “HIStory”. În data lansării sale, albumul a fost vândut în peste 175.000 de copii, un record pentru o cântăreață pop, și a vândut peste 2 milioane de copii în primul an. Cântece cum ar fi “I Could Fall in Love” și “Dreaming of You” au fost difuzate de cele mai importante posturi de radio de limbă engleza și au urcat până pe locul 22 în Billboard Hot 100. Intre timp, “I Could Fall in Love” deși necalificat pentru Hot 100 atunci, a urcat pe locul 12 în Hot 100 Airplay și în top 10 Adult Contemporary Chart. David Byrne a adus omagii Selenei în turneele sale cu Tosca Strings cântând melodia sa “God’s Child”. “Dreaming of You” a fost vândut în aproximativ 5 milioane de copii în SUA. În octombrie 1995, un juriu din Houston a condamnat-o pe Saldívar pentru infracțiunea de crimă de gradul I cu pedeapsa la închisoare pe viață cu posibilitatea de a eliberare condiționată la împlinirea termenului de 30 de ani. Pistolul folosit de Saldívar pentru a o ucide pe Selena a fost sfărâmat și aruncat în Golful Corpus Christi. Moartea Selenei ocupa locul 6 în documentarul “101 Most Shocking Deaths” (Cele mai șocante 101 morți) realizat de E!.

Jennifer Lopez a jucat într-un film despre viața Selenei. Prima actriță căruia i-a fost oferit rolul Selenei , Salma Hayek , a decis să nu-l accepte. Regizat de Gregory Nava, filmul a primit în general critici pozitive. Peste 20.000 de persoane au fost la audiții pentru rolul principal. Filmul a stârnit unele controverse în comunitatea mexicano-americană deoarece Lopez este puertoricano-americană și joacă rolul unei descendente mexicane. Dar fanii Selenei au susținut filmul. Interpretarea lui Lopez a ajutat-o sa-și eleveze cariera. Deși Lopez a avut succes ca pop star câțiva ani mai târziu, vocea Selenei nu a fost înlocuită în melodiile din film. Pentru rolul său, Lopez a fost nominalizată pentru un premiu Golden Globe, categoria “Cea mai buna actriță într-un muzical”. Stadionul Reliant din Houston a fost gazda unui concert omagiu "Selena ¡VIVE!", în 7 aprilie 2005. Ținut la o săptămână de la comemorarea morții sale, peste 65.000 de fani au participat la concert. Printre cei care au cântat se numără Gloria Estefan, Pepe Aguilar, Thalía, Paulina Rubio, Ana Barbera, Alejandra Guzmán, Ana Gabriel, și Fey. Artiști au interpretat melodii ale Selenei, la fel și fratele său, A.B. Quintanilla care a cântat cu trupa sa Kumbia Kings având în background imagini cu Selena cântând „Baila Esta Cumbia”. Transmis de Univision, "Selena ¡VIVE!" este cel mai apreciat și vizionat show de limbă spaniolă din istoria televiziunii americane. Showul care a ținut peste 3 ore, a avut 35,9 puncte de audiență conform Nielson household rating.

* 1997: Wilbert Vere Awdry (n. 15 iunie 1911 - d. 21 martie 1997) a fost un scriitor și cleric englez. Acesta a scris poveștile care au stat la baza serialului "Locomotiva Thomas și prietenii săi".
În 1942, Wilbert, pasionat de universul feroviar, i-a spus fiului său bolnav de rujeolă, Christopher Awdry, povestea care avea să devină primul volum dintr-o lungă serie de cărți pentru copii. La îndemnul familiei, acesta a decis să publice povestea intitulată The Three Railway Engines, însă nu a reușit să facă asta decât după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial în anul 1945. Un an mai târziu a publicat al doilea volum, carte în care a apărut personajul Thomas. El a scris primele 26 de volume ale The Railway Series (română Seria Căilor Ferate), volumul cu numărul 26 fiind publicat în 1972. Din 1983, fiul său a continuat să scrie volume, ultimul dintre ele, numărul 42, fiind lansat în 2011.
* 1998: Galina Sergheevna Ulanova (în rusă Галина Сергеевна Уланова; n. 8 ianuarie 1910 S.V. 26 decembrie 1909, Sankt Petersburg — d. 21 martie1998, Moscova) a fost o balerină rusă, considerată una din cele mai bune balerine din secolul al XX-lea.

Galina Ulanova este Artist al Poporului al URSS (1951) Erou al Muncii Socialiste (1974, 1980), laureată a Premiului Lenin (1957) și a patru Premii Stalin de gradul I (1941, 1946, 1947, 1950).

·         2000: A murit (la Cluj) criticul si istoricul literar Mircea Zaciu; dupa 1990 s-a stabilit in Germania, dar a petrecut si lungi perioade in tara. A fost membru de onoare al Academiei Romane.

·         2001: A murit handbalistul Virgil Hnat. Ca jucător al echipei Dinamo București a câștigat mai multe titluri naționale și Cupa Campionilor Europeni (1965). Ca jucător al echipei naționale de seniori a câștigat două titluri mondiale (1961, 1964) și medalia de argint la Campionatele Mondiale de handbal în 11 (Austria, 1959).

·         2001: A murit Ilie Verdet, presedinte de onoare al Partidului Socialist al Muncii (PSM), fost demnitar comunist in timpul dictaturii ceusiste.

* 2001: Marcello Tusco, pseudonimul lui Marcello Pezzodipane, (n. 14 iulie1930, Fano, Italia – d. 21 martie 2001, Milano, Italia) a fost un actor italian de teatru, cinema și televiziune.
A început cariera cinematografică în 1951, la vârsta de 21 de ani, sub numele de Carlo Tusco, jucând în cinci filme până în 1953, când a ales să se dedice activității teatrale. În 1962 a revenit pe marele ecran sub numele Marcello Tusco, dar a jucat doar într-o duzină de filme până în anul 1995. O activitate mai prolifică a desfășurat-o în televiziune, unde a debutat în 1961, a jucat într-un număr mare de spectacole și și-a împrumutat vocea de bariton marilor vedete ale ecranului ca Rock Hudson, Henry Fonda, Robert Mitchum, Sydney Pollack și, dintre italieni, Renato Salvatori. A dublat vocea personajelor din două filme de animație Disney: Sexton în Robin Hood (1973) și Bernie în Micii salvatori (1977). Pe micul ecran a obținut o notorietate discretă în 1965, cu rolul Cam din filmul David Copperfield, regizat de Anton Giulio Majano, care îl va distribui trei ani mai târziu, în rolul lui Harry, un prieten de-al lui Dick Shelton, din filmul La freccia nera. În anii 1970 a continuat să apară în filme de televiziune de succes, regizate, printre alții, de Edmo Fenoglio și Vittorio Cottafavi. A dobândit o mare popularitate încă din 1987, când a jucat rolul șefului mafiot Puparo în serialul de televiziune de mare succes Caracatița (La piovra 3), dar mai ales ca bărbatul cu mustață din reclama TV pentru Birra Moretti. După moartea lui subită, care a avut loc la scurt timp după ce a împlinit 71 de ani, a fost înlocuit în reclamă de Orso Maria Guerrini. El a fost tatăl lui Gianluca Tusco, care este, de asemenea, actor de voce.

·         2002 - A murit regizorul şi producătorul francez Francis Leroi (n.05.09.1942).

·         2004: A murit dirijorul Paraschiv Oprea. A condus Ansamblul Rapsodia Română şi Orchestra de Muzică Populară a Radiodifuziunii Române.

·         2009: Petre Stoica, scriitor, poet, jurnalist (n.1931)

·         2012: Tonino Guerra (n. 16 martie 1920 - d. 21 martie 2012) a fost un scriitorși scenarist italian care a colaborat cu unii dintre cei mai importanți regizori din lume. S-a născut în regiunea Emilia-Romagna. Dintre regizorii cu care a lucrat, pot fi enumerați Michelangelo Antonioni, Federico Fellini și Andrei Tarkovski.
* 2015: Panait I. Panait (n. 25 noiembrie 1931, Pietroiu, Ialomița, astăzi Borcea, Călărași – d. 21 martie 2015) a fost un istoric și arheolog român, cu preocupări în domeniul arheologiei medievale. Împreună cu Ștefan Ionescu, a scris lucrarea Constantin vodă Brâncoveanu: Viața. Domnia. Epoca, o monografie de referință în domeniu. A fost căsătorit cu istorica Ioana Cristache-Panait.

Panait I. Panait a făcut studii secundare la Călărași. Studiile universitare le-a urmat între 1951-1956 la București. A fost din 1956 șef de secție la Muzeul de Istorie al municipiului București, ulterior a deținut și funcția de director. A făcut săpături arheologice în București și în jurul orașului, fiind interesat de istoria sa. A dublat preocuparea pentru aducerea la lumină a vestigiilor și de interesul pentru conservarea lor, aducând contribuții muzeologice.

* 2017: René Garcia Préval (n. 17 ianuarie 1943, Port-au-Prince^[4] - d. 3 martie2017) a fost un om de stat haitian. Prim-ministru în 1991, sub președinția lui Jean-Bertrand Aristide, a fost președinte al statului Haiti în perioada 7 februarie 1996 - 7 februarie 2001. A fost reales președinte al statului Haiti la 14 mai 2006.

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Ier Iacob Mărturisitorul; Sf Cuv Serapion
• În calendarul romano-catolic: Sf. Clemența, călugăriță
• În calendarul greco-catolic: Sf. Iacob Mărturisitorul, episcop († secolul al IX-lea)
• Ziua mondială a teatrului de păpuși
• Ziua Internațională a Poeziei
• Ziua internațională a copiilor străzii
• Ziua internațională a Sindromului Down
• Ziua internațională de luptă pentru eliminarea discriminării rasiale
• Ziua internațională a pădurilor
• Ziua internațională de combatere a insomniei
• Namibia -- Ziua Independenței
• Romania: Ziua Olteniei. Deputaţii au adoptat proiectul de lege privind instituirea zilei de 21 martie – Ziua Olteniei, iniţiatorii susţinând că regiunea este locul de plecare al primei revoluţii moderne, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi se cuvine marcarea momentului în care Tudor Vladimirescu intră în Bucureşti. „Se instituie ziua de 21 martie – Ziua Olteniei (…) Sărbătorirea anuală a Zilei Olteniei va fi marcată de autorităţile centrale şi locale, precum şi de instituţiile publice de cultură din ţară şi sin străinătate, prin organizarea unor programe şo manifestări cu caracter cultual-artistic şi ştiinţific„, potrivit proiectului de lege.

INVITAȚIE LA OPERĂ 21 Martie

Boris Godunov de Modest Musorgski

"Boris Godunov" - Opera by Modest Mussorgsky 

INVITAȚIE LA BALET 21 Martie

Cu Galina Ulanova
Giselle

MUZICĂ 21 Martie

Johann Sebastian Bach

JS Bach Organ Works,

Modest Musorgski

The Best of Mussorgsky: 

Son (Eddie James) House, cântăreş, chitarist şi compozitor american

Nikos Skalkottas, renumit compozitor al muzicii greceşti contemporane

Valentin Gheorghiu

Vivian Stanshall, vocalist britanic (Bonzo Dog Doo-Dah Band)

The Bonzo Dog Band - 

Rose Stone, clăpară americană (Sly & The Family Stone)

Sly & the Family Stone - 

Ray Dorset, vocalist si compozitor britanic ( formatia Mungo Jerry)

Mungo Jerry - 

Roger Hodgson, vocalist, chitarist, basist şi compozitor britanic (Supertramp)

Roger Hodgson (Supertramp) 

Alexandr Glazunov

Andrea Luchesi

Dean Martin Jr., cantaret american 

Tribute To ❤ "Dino" DEAN PAUL MARTIN ❤ "I'm A Fool" ❤DINO, ❤DESI & ❤BILLY ~ "I Will" ❤ DEAN MARTIN: 

Dirijorul Paraschiv Oprea

Orchestra Ansamblului Rapsodia Romana-dirijor Paraschiv Oprea: 

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Tom Jones, Matt Monro, Engelbert Humperdinck - Best Music 60s Hits

Oldies 50's 60's 70's Music Playlist - Oldies Classic 50-60-70 - Old Music Hits

Handel Edition Vol.1

POEZIE 21 Martie

Ioan Moldovan

Biografie

Ioan Moldovan este poet, eseist, redactor șef al revistei „Familia”. S-a născut la 21 martie 1952 în satul Mureșenii de Câmpie, comuna Sava (astăzi comuna Pălatca), județul Cluj. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România^[1], al ASPRO și al PEN-Clubului Român

Familia se stabilește la Cluj (tatăl, milițian, apoi șofer – mama, casnică, o soră mai mare, un frate mai mic). Studii elementare și gimnaziale la Școala Generală Nr. 5 din cartierul Cărămidari; Liceul „George Barițiu”, secția umanistă, absolvit în 1971. Joacă fotbal în echipa liceului, apoi pentru scurt timp la juniorii lui „U” Cluj, scrie poezii, citește la cenaclul „Lucian Blaga” al liceenilor clujeni, debutează în revista „Zorile” a liceului, apoi în suplimentul literar „Preludiu” al „Scînteii tineretului”, este remarcat de Ana Blandiana la Poșta redacției a revistei „Contemporanul” și de Adrian Păunescu în pagina „Ave” a revistei „Tribuna”. În urma eșecului la examenul de admitere la Facultatea de Filologie (pentru care, de altfel, nu se pregătise, intenția sa fiind să dea admitere la regie film – un vis adolescentin –, proiect abandonat pe ultima sută de metri) lucrează din toamnă până în primăvară ca muncitor necalificat la Fabrica de bomboane „Vitadulci”, pentru a nu fi încorporat în armată. În 1972 intră primul la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”– secția română-latină și, începând cu anul al doilea, activează la revista studențească „Echinox”, fiind redactor, apoi secretar de redacție. Este perioada fastă a celui de-al doilea val echinoxist, când este coleg cu alți ucenici ai scrisului (la revistă și cenaclu sub conducerea lui Marian Papahagi – Ion Pop, directorul „Echinox”-ului, se afla în acea perioadă la Paris –, la cursuri, seminarii și grupe de cercetare sub îndrumarea lui Mircea Zaciu și a Ioanei Em. Petrescu) care vor deveni peste ani nume importante ale optzecismului literar: Al. Cistelecan, Nicolae Oprea, Al. Th. Ionescu, Alexandru Vlad, Virgil Mihaiu, Virgil Podoabă, Augustin Pop, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ștefan Borbély, Gheorghe Perian, Tudor Dumitru Savu. Scrie și publică poezii, articole, recenzii; în 1976 primește premiul pentru poezie „Primăvara studențească” (Cluj) și al revistei „Amfiteatru” (București). Activitatea: După absolvirea facultății (în 1976, după ce cu un an înainte se căsătorise cu Petronela Pantiș, colegă la facultate și în redacția „Echinox”-ului, anul absolvirii fiind și cel al nașterii primului fiu, Rareș, cel de-al doilea, Vlad, născându-se în 1981, la Baia Mare) lucrează ca dascăl în Maramureș, la Cavnic, Baia Sprie și Baia Mare, continuă să scrie și să publice în publicațiile locale, dar și în revistele clujene, participă la ședințele cenaclurilor „Prisma” și „Nord”. În 1980 debutează editorial cu volumul de poezie Viața fără nume, prefațat generos de Ion Pop, la Editura „Dacia” din Cluj-Napoca. Urmează în 1983 volumul Exerciții de transparență la Editura „Cartea românească” căruia i se acordă premiul UTC pentru poezie și în 1989 volumul Insomnii lângă munți, la aceeași editură (titlul propus, Avantajele insomniei, fusese respins de cenzură). În paralel face parte din colectivul de colaboratori ai Dicționarului de scriitori români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, redactând peste 40 de articole. În primăvara anului 1989 se încheie perioada maramureșeană, una pe care o consideră fertilă și despre care vorbește întotdeauna cu bucurie și melancolie. În aprilie se mută la Oradea (familia proprie urmându-l din toamnă) fiind primit în redacția celebrei reviste „Familia” unde îl are coleg pe Ion Simuț, el însuși echinoxist; după evenimentele din decembrie 1989, pentru o scurtă perioadă, în redacție vor lucra alți doi echinoxiști – Virgil Podoabă și Gheorghe Perian, iar un al treilea, Traian Ștef, activând în această redacție și în prezent. În ianuarie 1990 este ales redactor șef al „Familiei”.

Din creația sa poetică s-a tradus în maghiară, engleză, germană, albaneză și franceză. Colaborează la numeroase reviste literare din țară. Optzecist născut în laboratoarele ‘Echinoxului' clujean, poetul debutează cu un discurs matur care își păstrează în bună măsură și astăzi forma și structura începutului. Viața fără nume, (1980), volumul de început, desțelenește o arie spirituală proprie, fără convulsii și experimente violente; dimpotrivă, printr-o stăpânire de sine și printr-o luciditate consecventă stării de grație pe care o consemnează, poetul ia pieptiș cărările vieții și ale destinului literar proiectând în albia anonimatului, motive și interogații ale spațiului provinciei pe care eul creator le cerne în pagină, fie sub forma ‘exercițiilor de transparență' și răbdare, fie sub forma insomniilor, a uitării și oboselii de mai târziu. Luând drept martori și confidenți pe Lucrețiu, Horațiu și Eschil pe care i-a buchisit pe băncile facultății, ori pe vreo enigmatică Lavinia, descinsă și ea din personajele livrești, dar adusă în umbra existenței diurne, poetul scrie «perfect senin un poem senin» al tinereții, «despre reflectarea apei în aer/ nota lumina de pe obrazul iubitei/ clătinându-se încolo și încoace». Poemul se naște din notația lucidă care sondează cu prudență realitatea și răsfrângerea ei în sufletul poetului cu o întreagă strategie a reflectării și reflecției, cu un întreg arsenal de observații analitice care îi împânzesc discursul. Fie că își propune să redea «înfățișarea unui om în timpul vorbirii», fie că își întocmește un dosar în care povestește visele, fie că înregistrează cu acuitate mici întâmplări ascunse ori că descoperă coordonate secrete ale ființelor și lucrurilor desprinse de natura lor, autorul configurează «un poem nu destul de ferm/ precum o săgeată ce se răsgândește în timp ce sfâșie aerul/ dintre călău și călău». Întorsătura voit retorică și binevoitoare din finalul poemului precum și interjecțiile, inversiunile ori cuvintele folosite în forma lor arhaică, sugerează, ici și colo, o atitudine ironică, adesea contrapunctică a poemului față de realitate și a poetului față de destin. Chiar lipsa de fermitate acuzată anterior ascunde o indecizie funciară, o legănare metafizică, o lene creatoare care dă senzația de perspectivă a realității dinspre vis și metafizic. Trecerea la Exerciții de transparență (1983) se face printr-un poem amplu cu douăsprezece părți și epilog, Vizionarea unui poem. Aici poetul își trădează, printre rânduri, câteva slăbiciuni și secrete ale facerii poemului („Priviri furișe printre lucruri/ totul în notații simple în jurul lumii simple”) sau își deapănă, într-o manieră ermetică și într-o vădită complicitate cu personajele livrești, caerul existenței ce transpare, liniștită și imperturbabilă și curge lin ca o apă în câmpie: «Acum și aici lumina este de culoarea apei umbrite/ dar eu aș vrea să nu mă grăbesc –/ fără amănunte, fără trucuri, sobru, precis/ Mâine soarele e infinitezimal mai rece/ ca o înjurătură reprimată ieri și azi». Epilogul este o artă poetică de etapă. Gheorghe Perian insistă în portretul pe care i-l dedică în Scriitori români postmoderni, 1996, asupra ‘naivității' și expresionismului înțelese ca un limbaj preexistent în poezia sa. Fie că excită sau nu memoria culturală a cititorului, poemele lui Moldovan reușesc să provoace nenumărate sugestii și să limpezească apele tulburi ale emoției cu ajutorul unui „ermetism de protecție”. Expresia e aplicată de Ion Simuț care observă cu justețe că în Arta răbdării, livrescul «îl resimte dramatic în zona angajării existențiale a poeziei». Poemul Nici o concluzie anticipă această stare de ‘dramatis personae', această scindare pe care ființa și-o asumă între poezie și livresc, între existență și cunoaștere. Tematica morții gravitează în jurul nucleului liric, fie că dă târcoale ființei, fie că e «atotprezentă» ori se insinuează pe «fondul sonor (...) de-afară». Motivul nebuniei, al alienării e invocat în primul poem selectat din Insomnii lângă munți (1989). Steaua craniană e o metaforă a noii căutări, a noii etape, pentru ca într-un alt poem, poetul să aibă intuiția concretă a morții. Nici prezența iubitei nu schimbă peisajul: «Afară se aud doar lunile căzând de-a dura din cer». Ea intră «aproape prăbușită» în orizontul minuțios pregătit al poemului. Strigătul ei și senzația poetului cu «mâna prinsă în capcană» adâncește zbuciumul, declanșează neliniștea, perpetuează insomniile. Cu toate acestea el se simte atras în vârtejul altor «mistere care liniștesc». Unul din ele e și chemarea stranie: «Vino și tu să aruncăm o cheie albă în râu». Bucățile de Scurtă proză din Arta răbdării (1998) exprimă cel mai bine acest interval. Ele curg limpede, au transparență și greutate, au gravitate și profunzime. E un lirism detașat, fortificat, dar deconstruit, în special în textele mai ermetice. Întâlnim chiar parafraze și citate sau false citate (din Eminescu) având o rezonanță parodică și sentimentală. Ființa trece printr-o criză, a morții perpetue, ridiculizată dintr-un unghi proaspăt, antilivresc: «Nimeni să nu intre: mor tot timpul/ Puțină discreție, ce dumnezeu!/ Ce să se vadă, ce-i de văzut în olimpul/ acesta de minereu?/ Stați afară, așteptați, și-așa-s destule/ aici: singurătatea-i o-nghesuială -/ între prima verba și ultima thule/ cineva a întins ritualic o obială.” ‘Noul sezon elegiac' conceput de poet cuprinde, pe lângă dezolare și fatalitate, apăsarea constantă a mainimicului. Tratatul de oboseală (1999) este alcătuit dintr-un calendar subiectiv al trecerii. Poemele alternează cu file dintr-un jurnal personal. Sentimentul trecerii și al vanității este exprimat prin conceptul de oboseală pe care îl afișează cu un aer blazat și indiferent. Alienarea ia forme ciudate: „Am în cap un teanc de coli albe și galbene și le visez”; „Ce am trăit? Când? O uitare devenită carne/ grea și obosită”. Îndoiala, golul, vidul devin forme ale unei oboseli creatoare. E pusă la îndoială până și capacitatea de a se înduioșa, «de viteza morții noastre comune.» Etalând un inventar sărac al întâmplărilor și lucrurilor ce se repetă absurd, poetul deplânge proliferarea nemișcării, sufocarea sălbăticiei, stingerea cruzimii și a simțirii atroce care făceau posibil spectacolul ființei. Tocirea spiritului, sărăcirea imaginației, sentimentul nimicniciei, al inutilității ia forme dramatic-interogative. Tonul duios-elegiac al Duminicii de ianuarie se răsfrânge asupra crizei prin care trece ființa în pragul senectuții: „Ehei nu mai înveți până-i lume să vorbești/ după patruzeci de ani nu te mai duci în povești/ poți lăcrima suspina smiorcăi strânge dinții/ gata te uiți te-ai uitat te uită și cerșetorii și prinții” Compătimirea micilor vietăți, a unei cățelușe triste și obosite, bunăoară, ia forme paradoxale, după cum spectacolul prăbușirii casei cu pereții crăpați ia forme absurde. Registrul absurd se amplifică și în poemul următor («Artur e mort și cântă la cele mai bune/ piane de dincolo») pentru ca apoi să cedeze locul îngrijorării, sfâșierii și chiar smintelii. Alienarea ființei determină răsucirea discursului și, vrând să-și camufleze tristețea, poetul practică vorbirea pe dos, la limitele inteligibilului: «Nici eu, dragă domnule Vincent, n-am dificultăți/ cu exprimarea singurătății, tristeții și absurdului/ Mai ales vineri seara când scribul a fugit în lume/ și uit tot ce n-am vrut să uit/ sau tot ce-am vrut să nu uit». Tratatul de oboseală inventariază situații limită, întâmplări absurde, închipuiri grotești, gesturi disperate între care există o osmoză perfectă și față de care ființa are o atitudine când conciliantă, când provocatoare și bufonă. Dincolo de cele câteva lucruri în care crede («Inspirația. Frumusețea. Misterul. Și Altele.»), poetul manifestă «o mare încredere/ în arta cu care se strică toate în jur». Poate că din această secătuire a ființei, din această biciuire și asaltarea a ei se naște un subtil elogiu al trecerii. Un elogiu al îmbătrânirii și al oboselii care – în final – ia forme sălbatice, de o crudă expresivitate: „Puține se schimbă într-adevăr: cele/ mai multe dispar încet/ Nu înainte de-a-și arăta chipul îmbătrânit// Încheieri: lumini gelatinoase și locuri/ pe unde n-o să mai fii –/ un bocet urcând cu cerneluri/ pentru a strica filigranul/ clipa când scrisa devine ilizibilă// Și nu fâșâitul de mătase al despicării/ ci ruperea meschină și atroce/ a substanței vii». Demonul deconstrucției a pus stăpânire pe spiritul creator. În Interioarele nebune (2002), poetul ia startul într-o competiție și mai gravă cu sine însuși. Ciclul începe cu versul fatalist, „Deja nu mai are nici un sens”, pentru ca în poemul următor, Amintiri letale să observăm cum ironia duioasă face casă bună cu gândul morții. În aceste condiții viața e trăită „de la o propoziție la alta”, iar morții săi, ai poetului, „cântă în continuare unplugged și în pauze spun glumițe”. Reacția asistenței, „noi aplaudăm și râdem” stârnește fiorul nebuniei pe care acest ciclu îl provoacă și îl ilustrează. Poate că nici un poet al generației sale nu a reușit să evidențieze cu atâta spor și să exploreze cu atâta interes filonul oboselii, ‘strategiile însingurării' și ‘interioarele nebune' ca acest Ioan Moldovan, răbdător și insurgent, calm și provocator, înțelept și convingător. Atât de convingător încât poate stârni în același poem, în același vers, sentimente contrare, cu aerul cel mai firesc, de prestidigitator al verbului. În urzeala tare a scrisului său lamentația și ironia, resemnarea și pofta de viață conviețuiesc într-o dialectică fraternă.

Opera literară:

• Viața fără nume, Editura Dacia, 1980
• Exerciții de transparență, Editura Cartea Românească, 1983
• Insomnii lângă munți, Editura Cartea Românească, 1989
• Arta răbdării, Editura Dacia, Cluj, 1993
• Avantajele insomniei, antologie de autor (Editura Helicon, Timișoara), premiul revistei „UNU” Oradea; în 1999
• Tratat de oboseală, Editura Clusium, Cluj, 1999
• O uitare de texte, antologie de autor cu o secțiune de șapte Inedite (Editura Axa, Botoșani, colecția „La steaua – poeți optzeciști”, 1999)
• Interioarele nebune, Editura Dacia, Cluj, 2002
• Celălalt pește, poezie, Editura „Paralela 45”, Pitești, 2005
• Însemnări primitive, poezie, Editura „Limes”, Cluj-Napoca, 2005
• Mainimicul, (poeme), Editura Cartea Românească, 2010;^[6]
• Timpuri crimordiale, (poezie), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014

Mihăescu-Nigrim, epigramist român

Biografie

MIHAESCU NIGRIM Nicolae (numele la nastere: Nicolae Gr. Mihaescu), se naste la 21 mart. 1871, comuna Gura Sarati, judetul Buzau - moare in 11 nov. 1951, Bucuresti. 

Poet, prozator si eseist. Fiul unui mic arendas, Grigore Mihaescu. Studii liceale si universitare la Bucuresti.

Doctor in litere si filosofie al Univ. din Bruxelles; diplomat in stiinte sociale si politice. Profesor de liceu la Ploiesti, apoi inspector scolar. 

A scos revista Intim si Carmen Sylva. 

Colaboreaza la: Universul literar, Vieata noua. Arta, Adevarul literar. Convorbiri literare, Floare-albastra s.a. Debut in literatura cu volum de poezii Astrale (1901).

A scris in diverse domenii, risipindu-se in publicistica si eseistica (Doctrina vietii unui— nebun, 1903; Ce zice englezul despre romani, 1908; Sarlatanii stiintei, 1911; Humorul englezesc, 1912 s.a.), in memoriale de calatorie (.Londra, 1906; Constantinopol, 1906), nuvelistica (Cavalul fermecat, 1912; Din grozaviile Parisului, 1912), roman (in apele oglinzilor, 1940) si incercari dramaturgice (L'Aveu, 1916; Bogdan, 1938). Spiritual, iscoditor, mereu in cautarea unor noi forme de afirmare, Nicolae Nigrim Mihaescu e, in fond, un diletant in acceptiunea originara a termenului. S-a remarcat si ca epigramist de reala virtuozitate.


Nuvelistica lui Nicolae Nigrim Mihaescu (adunata in volumele Cavalul fermecat si Din grozaviile Parisului, ambele din 1912) abordeaza subiecte senzationale, cu inventarul lor obisnuit de situatii epice - crima, nebunie, deghizare, dezvaluirea paternitatii - si personaje pitoresti, majoritatea din medii interlope: apasi, prostituate, vaduve misterioase. Dincolo de caracterul lor conventional, textele se retin totusi printr-o constructie epica ingenioasa. Fara relief sint insemnarile sale de calatorie (la Londra, Constantinopol, Bruxelles) sau numeroasele povestiri pentru copii. 

Format in climatul moralizator al literaturii de la 1900 (cu numeroase reflexe samanatoriste), se lanseaza si in proza de larga respiratie, dar cu un evident deficit de vocatie epica sau analitica. In apele oglinzilor (1940), „roman din viata studentilor romani de la Paris", uzeaza de o tipologie rudimentara, schematizata, de antiteze ingrosate: „usuraticul George Ramura" e un cinic fiu de bani gata. Parisul e loc de desfriu si de pierzanie - „prapastie infernala!" - doar batrina doica de acasa cunoaste „calea sanatoasa a vietii". Totul este artificial, fals, excesiv - de la exclamatia si gesticulatia romantica a personajelor pina la transformarile lor bruste (istoria fiind a unei seduceri - in urma careia seducatorul, cuprins de remuscari, se injunghie). Nu lipseste comentariul moralizator, de un retorism desuet, al vocii auctoriale. in memorialele de calatorie naratorul e rationalist-moralist, critic, pierzindu-se insa adesea in divagatii plate, voit „poetizante", despre viata, moarte, timp, calatorie. Studiile, articolele de presa, conferintele apartin doar in mica masura literaturii, desi este evident ca, in unele, autorul a avut intentia de a oferi probe de virtuozitate: stilului adecvat, publicistic, din majoritatea brosurilor (Ce zice englezul despre romani, 1908; Sarlatanii stiintei, 1911; Ideal si anarchie, 1912) i se substituie, de pilda, in Betia mortii (1912) unul retoric, patetic, emfatic, exclamativ si metaforic. 

Mai interesanta este Doctrina vietii unui.., nebun (1903), scriere fragmentara, ansamblu de cugetari - speculatii teoretice asupra raportului dintre afirmatie si negatie, variatii pe tema negativista - aducind un plus de degajare si chiar un usor teribilism spiritual. Teatrul lui Nicolae Nigrim Mihaescu e nesemnificativ; piesele - L'Aveau, Bogdan - sint melodrame superficiale, din care nu lipsesc sinuciderile sau crima. Volumul de versuri Astrale (1901) e plin de clisee, alegorii banale, romante. Iluziile sint frunze vestejite, poetul deznadajduit e un vultur ranit s.a.m.d. Este, de altfel, singurul volum de poezii al lui Nicolae Nigrim Mihaescu, care s-a afirmat insa. mai tirziu, ca epigramist.

OPERA: Despre reforma calendarului. Bucuresti, 1900; Filosof ia socialismului, I, Cimpulung, 1900; Astrale, poezii. Bucuresti, 1901; La Roumanie a l'Exposition universelle de 1900, Paris, 1901; Doctrina vietii unui nebun, eseuri. Bucuresti, 1903; Wit and Humour, Bucuresti, 1904; Londra, memorial de calatorie, Bucuresti, 1906; Constantinopol, memorial de calatorie. Bucuresti; 190. Ce zice englezul despre romani, eseuri. Bucuresti, 1908; Sarlatanii stiintei, eseuri. Bucuresti, 1911; Betia mortii. Bucuresti. 1912; Cavalul fermecat, nuvele, Bucuresti, 1912; Din grozaviile Parisului, nuvele, Bucuresti, 1912; Humorul englezesc, eseuri. Bucuresti, 1912; Ideal si anarchie. Bucuresti, 1912; Teoria suprematiei. Bucuresti, 1912; L'Aveau, piece en trois actes, Bucuresti, 1916; Razboiul, Bucuresti, 1916; Zmeul, Bucuresti, 1925; Cartea cu minuni (in colab. cu D.V. Toni), Bucuresti, 1935; Bogdan, piesa intr-un act (in colab. cu Petre N. Mihailescu), Giurgiu, 1938; In apele oglinzilor, roman. Bucuresti, 1940; Inelus, povesti pentru copii. Buzau, f.a. Traduceri: E. Richter, Unde duce socialismul. Jurnalul unui lucrator, Bucuresti, 1895; R.H. Sherand, Viata lui Oscar Wilde, Bucuresti, f.a.; S. Theyre Smith, Care-i din amindoua, comedie intr-un act. Bucuresti, f.a.; K.P. Miiller, Sistemul meu. Bucuresti, f.a.

REFERINTE CRITICE: L. Predescu, Scriitorii romani, 1938; M. Straje, Dictionar de pseudonime, 1973; N. Crevedia, Epigramisti romani de ieri si de azi, 1975.

Lunii

Roşie de iese luna,
Când din somnu-i lung se scoală,
E că-n lume-i e ruşine
Să s-arate toată goală.

Chelia lui Cincinat

Agronomia ne învaţă
Că planta de la suprafaţă
Nu are cum să crească-n gol,
Când n-are hrană la subsol.

Pe mormântul meu

Aici zace Mihăiescu.
L-a pus naiba şi-a mâncat
Pe poietul Pavelescu
Şi-a murit intoxicat!

Cărţile

Nu cereţi nopţilor lumină,
Nici morţii viaţă de apoi;
Nici cărţi, căci nu ştiu cum se face
Că nu se mai dau înapoi!

Călin Gruia

Biografie Călin Gruia
Călin Gruia (n. 21 martie 1915; d. 9 iulie 1989) este un scriitor român, autor al unor volume de poveşti pentru copii şi de versuri. Între anii 1951 şi 1969 a fost redactor la emisiunile pentru copii ale Radioteleviziunii Române.

Opere publicate:

Moara lui Elisei (Editura Junimea, targoviste, 1979), volum ce cuprinde poveştile următoare: 
Scurteica verde 
Moara lui Elisei 
La poalele muntelui 
Femeia cu haine lungi 
Pantofii 
Fata lui Pricolici 
Comoara tâlharilor 
Oraşul regelui 
Stânca de aur 
Ţara-Visată 
Pădurea Margaritei, Editura Ion Creangă, 1987 
Nuieluşa de alun, Editura Ion Creangă, 1987 
Vineri la amiază, Editura Pentru Literatură. 1962 
Moara lui Elisei, Editura Junimea, 1979 

Tiberiu Utan

Biografie

UTAN Tiberiu, se naste la 21 mart 1930, Sighetul Marmatieijud. Maramures -m. 26 mai 1994, Bucuresti. 

Poet. 

Fiul lui Teodor Utan si al Mariei (n. Gherghel), invatatori. Scoala primara in comuna Vad (1936-l940); Liceele „Dragos Voda" din Sighetul Marmatiei (1940-l941) si „Aurel Vlaicu" din Orastie (194l-l948). 

Studii la Facultatea de Litere a Univ. din Cluj (1948-l949) si la Moscova (1949-l954). Redactor la Lupta Ardealului (1948-l949); redactor la Luceafarul (1958-l961); redactor-sef la Gazeta literara (196l-l967); director la Editura Tineretului si la Editura „Ion Creanga", din 1969.

Debuteaza, in 1948, cu o poezie in suplimentul literar al ziarului Lupta Ardealului din Cluj. Debut editorial cu placheta Chemari (1955). Alte volum de poezii: Versuri (1961), Clipe (1968), Goana dupa vint (1973), Versuri (1975). Pentru copii: Ciopirtila (1962), Ispravile lui Ciopirtila (1975), Zoo-Ciopirtila si alte intimplari (1978), Cartile cu Ciopirtila (1984). A tradus din Jesiis Lopez Pacheco (Dragoste interzisa, 1971). Colaboreaza la Luceafarul, Romania literara, Steaua, Tribuna s. a. Nota dominanta a poeziei lui Tiberiu Utan este data de atitudinea afectuos-delicata fata de aspectele luminoase ale realitatii, manifestindu-si increderea in capacitatea transfiguratorie a lirei.

Chemari (1955) si Versuri (1961) sint volume in care autorul isi cauta vocea proprie. Versurile de circumstanta ce consemneaza pe un ton artificios-patetic evenimentele zilei trebuie considerate drept un tribut platit acceptiunii care se dadea in epoca ideii de implicare in social. Argumentele talentului nu lipsesc, insa, din poezia micilor pasteluri. Iata transpunerea motivului germinatiei de primavara: 

„Asculti: isi scoate coltul un mugur dintr-o ghinda - gorunul de pe-acuma vrea bratele sa-ntinda peste milenii dure, spre fulger si-nspre nor; in ferigile noptii se culca un cocor. Ciupercile roscate cu albi pistrui pe chica, imputrezit frunzisul de toamna il ridica, si-nvie-un fir de roua tot cerul, sub tulpina, ca intra Primavara navala in gradina" (Noaptea de primavara).

Modelul arghezian din Carticica de seara convine temperamentului lui Tiberiu Utan Cu Carte de vise (1965) lirismul acestuia se interiorizeaza, izvorind dintr-o simtire mai decantata si mai legata de miscarile sentimentului. E invocata, in acest sens, nevoia recuperarii unei singuratati fertile pe apele careia sa se poata lasa umbra grava a emotiei. incep sa fie acordate instrumentele melancoliei si ale nostalgiei, desi poetul refuza programatic, precum in Copac fara pasari, sa intirzie printre simbolurile untului si informului. 

Volumele Clipe (1968) si Steaua singuratatii (196%) accentueaza tendinta introspectiva, viziunea poetica marcind o mai acuta subiectivizare. Meditatia inlocuieste patosul juventutii, expresia rafinindu-se prin concentrare. Transparenta si diafanitatea, suavitatea si delicatetea sint si vor ramine notele esentiale. E sesizabil un complex al regresiunii in lumea vegetalului, mod de a spune ca poetul e sensibil la microcosm. Goana dupa vint (1973) anunta sentimentul instrainarii de sine, contrapunctat de tendinta rememorarii nostalgice a spatiului natal. Este evocat in aceasta ordine poetica Maramuresul cu istoria si miturile sale (Cintecul cerbilor). 

Baladele, descintecele, colindele alimenteaza cu ecouri unele poeme. Reveria este starea poetica favorizata cu consecventa. Ultimele volume invedereaza o mai dramatica implicare a viziunii lirice, in spatiul poemului facindu-si loc temele elegiace legate de sentimentul diminuarii vitale; totusi, aura sarbatoreasca a lumii si a existentei nu se sterge, devenita, in fapt, o dimensiune morala asumata in versuri de rezonanta imnica.

OPERA: Chemari, versuri. Bucuresti, 1955; Versuri, Bucuresti, 1961; Ciopirtila, Bucuresti, 1962; Carte de vise, versuri. Bucuresti, 1965; Clipe, poezii, Bucuresti, 1968; Steaua singuratatii. Bucuresti, 1968; Goana dupa vint, versuri, Bucuresti, 1973; Versuri, cu o pref. de E. Simion, Bucuresti, 1975; Ispravile lui Ciopirtila, Bucuresti, 1975 (alta ed., 1978); Zoo-Ciopirtila si alte intimplari. Bucuresti, 1978; Trei legende. Bucuresti, 1980; Cartile cu Ciopirtila, poveste in versuri. Bucuresti, 1984; Legende romane, Bucuresti, . Traduceri: J. L. Pacheco, Dragoste interzisa, trad. si prezentare de ~, Bucuresti, 1971.

REFERINTE CRITICE: Al. Philippide, Studii si portrete literare, 1963; E. Simion, Orientari in literatura contemporana, 1965; V. Felea, Dialoguri despre poezie, 1965; H. Tugui, in Cronica, nr. 37, 1969; Perpessicius, Lecturi intermitente, 1971; V. Cristea, in Luceafarul, nr. 41, 1973; L. Raicu, in Romania literara, nr. 37,1973; D. Vranceanu, in Contemporanul, nr. 40, 1973; VI. Streinu, Pagini, IV; FI. Mihailescu, in Luceafarul, nr. 15, 1974; P. Poanta, in Steaua, nr. 1, 1974; D. Micu, in Contemporanul, nr. 49, 1975; L. Raicu, in Romania literara, nr. 37, 1975; Al. Piru, in Ramuri, nr. 1, 1975; E. Simion, in Ramuri, nr. 2, 1975; M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 51, 1975; Al. Ruja, in Orizont, nr. 40, 1976; I. Horea, in Romania literara, nr. 23, 1979; Z. Sangeorzan, in Romania literara, nr. 18, 1979; V Cristea, in Romania literara, nr. 30, 1980; D. Micu, in Romania literara, nr. 12, 1980; Dim. Rachici, in Romania literara, nr. 32, 1981; D. Micu, in Romania literara, nr. 46, 1986; N. Stoian, in Luceafarul, nr. 43, 1987; D. Micu, Limbaje lirice contemporane, 1988.

Clopotul

Clopotul sub care mă zbat
în buza căruia bat
este larg şi foarte înalt
ca un paiug de limba lui
spânzur şi i mă supui
izbind pereţii timpului
clopote clopote
tropote tropote
hohote hohote.

Piața Spaniei

În loc de scrisoare
poetului spaniol, J.L. Pacheco


Un semn de carte-n paginile Romei,
Pacheco, e patria ta.
Un nume de piaţă. O rană
deschisă în inima mea.

Pe treptele ce suie în unghi
îndrăgostiţii îşi dau întâlnire.
Ascult cum picură sânge,
aicea rostit, din cuvântul Iubire.

Vând florăresele în Piaţa Spaniei
mimoze, nenuferi, bujori.
Aud cum picură
sânge din flori
sânge din flori
în Piaţa Spaniei din Roma.


Roma,
mai 1961

Speranța

Urmăreşte această săgeată
cu zbor inegal:
în sus,
în jos,
mai sus,
mai jos -
greu de crezut că a ţâşnit
din arcul lui Zeus.
O dată la o viaţă de om
ea nimereşte Destinul.
Din când în când -
niciodată.

1969

Constantin Fântâneru

Biografie Constantin Fântâneru
Constantin Fântâneru (n. 1 ianuarie 1907, Glodu, judeţul Argeş, după unele surse în satul Budişteni, Argeş – d. 21 martie 1975, Ştefăneşti, judeţul Argeş) a fost un scriitor român care a activat şi publicat cu precădere în perioada interbelică. Un veşnic neadaptat, l-a făcut să scrie pe Eugen Ionescu, cu care a fost prieten în tinereţe, că „nu se simte bine nici la oraş, nici în cultură, nici printre oameni, nici singur”. Elenist, a fost profesorul de limbă greacă al lui Constantin Noica. În anul 1932 a publicat singurul său roman, numit „Interior”, roman al adolescentului întârziat.

În anul 1942 suferă o depresie nervoasă, din care îşi revine cu greutate, în anul 1948, când devine profesor de ţară. Uitat o bună bucată de vreme, este recuperat în perioada recentă, operele sale (puţine la număr) fiind republicate şi bucurându-se de interesul moderat al criticii literare.

A fost un prozator, critic literar, poet şi dramaturg român. Activitate publicistică la Prezentul, apoi la Universul şi la Universul literar. În decembrie 1941 e lovit de o maladie nervoasă, stând într-un sanatoriu până în 1948. Deşi s-a aflat printre cercurile moderniştilor moderaţi precum Anton Holban şi Mihail Sebastian, romanul său, "Interior", este asociat cu stilul insolit al unui Max Blecher sau Horia Bonciu. Chiar dacă apreciat la vremea respectivă inclusiv de critici precum G. Călinescu sau Perpessicius, romanului nu i s-a acordat o atenţie deosebită în nicio istorie a literaturii române, nefiind menţionat nici în antologiile dedicate avangardei. Astfel, Fântâneru a rămas o figură marginală a literaturii, începând să fie recuperat în anii '80, odată ce editura Dacia republică "Interior". Cartea a avut un efect asupra prozatorilor optzecişti, astfel încât Mircea Cărtărescu, în "Postmodernismul românesc", îl declară pe Fântâneru ca fiind un „precursor indiscutabil al postmodernismului românesc“.

Opere

* Interior, 1932
* Râsul morţilor de aur, 1940 (versuri)
* Poezia lui Lucian Blaga şi gândirea mistică, Institutul de Arte Grafice "Bucovina", Bucureşti, [1940] (critică)
* Interior, Colecţia "Restituiri", Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981 (ediţie îngrijită şi prefaţată de Ştefan Borbély)
* Cărţi şi o altă carte, Colecţia „Restitutio“, Editura Minerva, Bucureşti, 1999 (ediţie critică, prefaţă, îngrijirea textului, note, bibliografie şi indice de Aurel Sasu)
* Cruciada umbrelor: idei şi cărţi, Colecţia "Deschideri", Editura Paralela 45, Piteşti, 2001 (ediţie critică, prefaţă, text îngrijit şi indice de Aurel Sasu)
* Naraţiuni, Colecţia "Lakonia", Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003 (ediţie, text îngrijit şi notă asupra ediţiei de Carmina Popescu şi prefaţă de Al. Husar)
* Marfa rece, Colecţia "Lakonia", Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004 (ediţie, transcrierea textului, prefaţă şi notă asupra ediţiei de Carmina Popescu)
* O oaste în luptă. Dramă în 4 acte, Colecţia "Lakonia", Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004 (ediţie şi transcrierea textului de Carmina Popescu)
* Interior, Colecţia "Fiction Canon", Editura Polirom, Bucureşti, 2006 (ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Simona Popescu)

Cuiburi 

Pământul înverzeşte neştiind ce se întâmplă;

Sub cerul cald ce-l înfăşoară,
Ţăranul descopere o putere, care dă şi cere
apă şi sare din tâmplă.

Petre Stoica

Biografie Petre Stoica
Petre Stoica (n. 15 februarie 1931, Peciu Nou, judeţul Timiş - d. 21 martie 2009, Jimbolia, judeţul Timiş) este un poet, traducător, publicist, colecţionar de presă şi bibliofil român, considerat scriitorul cu cea mai mare longevitate literară. 
A fost unul dintre întemeietorii spirituali ai "generaţiei 60" alături de Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Modest Morariu, Vasile Gordu.

A tradus în limba româna operele unor importanţi scriitori germani, fiind autorul antologiilor ”Poezia germana modernă” (1967) si ”Poezia austriaca moderna” (în colaborare cu Maria Banuş - 1968).

A participat la numeroase colocvii, congrese pe teme literare şi la festivaluri internaţionale de poezie ce au avut loc la: Frankfurt pe Main, Sonnerberg, Berlinul de Vest, Leipzig, Dusseldorf, Lindau, Manheim, Marburg, Viena, Graz, Lindabrum, Zagreb, Bled, Budapesta, Rotterdam, Moscova, Sofia etc... şi e tradus în sârbă, germană, maghiară, slovacă.



Poezii

Poeme" (1957), 
"Pietre kilometrice" (1963), 
"Miracole" (1966), 
"Alte poeme" (1968), 
"Arheologie blânda" (1968), 
"Melancolii inocente" (1969), 
"O casetă cu şerpi" (1970), 
"Orologiu" (1970), 
"Bunica se aşeaza în fotoliu" (1971), 
"Sufletul obiectelor" (1972), 
"Trecatorul de demult" (1975), 
"Iepuri şi anotimpuri" (1976), 
"O nuntă de cenuşa" (1977), 
"Un potop de simpatii" (1978), 
"Copleşit de glorie" (1980), 
"Prognoza meteorologică" (1981), 
"Amintirile unui fost corector" (1982), 
"Întrebare retorică" (1983), 
"Caligrafii şi culori" (1984), 
"Numai dulceaţa porumbelor" (1985), 
"Suvenir" (1986), 
"Viaţa mea la ţară" (1988), 
"Tango şi alte poeme" (1989), 
"Piaţa Tien An Men II" (1990), 
"Visul vine pe scara de serviciu" (1991), 
"Fabule şi epigrame" (1995), 
"Manevre de toamna" (1996), 
"Marea pururi marea" (1996), 
"Zicale şi reflecţii actuale" (1996), 
"Uitat printre lucruri uitate" (1997), 
"Insem-nările cultivatorului de mărar" (1998), 
"Şambelan la curtea coniacului" (1999), 
"La scufundarea vasului Titanic ,I-II" (1999-2000), 
"Manevrele de toamna" (1996), 
"Insomniile bătrânului" (2000), 
"Vizita maestrului de vânatoare" (2002), 
"Veşnic absentă veşnic prezentă" (2002), 
"Carnavalul prenocturn" (2004), 
"Pipa lui Magritte" (2005), 
"Ultimul spectacol – 101 poeme" (2007), 
"O nuntă de cenuşă" (2008), şi altele.

A primit numeroase dinstincţii si premii literare, printre care:

Premiul Festivalului George Bacovia, Bacău (1971); 
Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (1971, 1974), 
Premiul Asociatiei Scriitorilor din Sibiu (1985); 
Premiul Uniunii Scriitorilor (1976, 1980, 1991), 
Premiul “Serile de poezie Vânători", Piatra Neamţ (1992); 
Premiul National de Poezie “Mihai Eminescu”, Botoşani (1994), 
Marele Premiu „Ion Vinea" pentru poezie (1996); 
Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara (1996); 
Premiul de excelenţă culturală acordat de Austrian Airlines (1999); 
Premiul Festivalului de poezie Bucureşti (2000), 
Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor (2001), 
Marele premiu al Traducătorilor acordat de APLER, Bucureşti (2005), 
Ordinul National “Pentru Merit” în grad de Cavaler.

A fost numit Cetăţean de onoare al oraşului Jimbolia şi al municipiului Botoşani şi membru onorific al "The Paradoxist Literary Movement Association" - Phoenix, AZ, SUA. A fost decorat cu Ordinul naţional "Pentru Merit" in grad de Cavaler , şi a primit Diploma specială a comunităţii foştilor germani din Banat.

Registre

Nasterea mea e trecuta-n registru
botezul meu e caligrafiat si el în registru
diagrama sârguintei si lenei mele -
urmarita în munti de registre scolare
furând cândva un trandafir pentru tine
am fost pedepsit si trecut în registru
între file cu rubrici grosolane
sta parafata cuminte
eterna mea dragoste pentru tine
fiul nostru: trecut si el în registru
mereu si mereu Petre Stoica prezent în registre:
pentru boli pentru gânduri pentru atâtea si-atâtea
datorii neachitate la timp
pâna-n ziua când capacul de sicriu al registrului gros
va cadea în sfârsit pentru ultima data
peste numele meu de om plecat dintre vii 

Sfaturi pentru cel care vrea sa-şi schimbe modul de viața

Taie-ți unghiile ca în nopțile de germinație sa nu zgârii chipul soției
daca suferi de podagra aşteapta revizuirea manualelor de botanica
fierbe ceai de sunatoare pentru orele când sosesc în vizita fantomele
reteaza capul curcanului ca acest mareşal senil sa nu mai întreprinda niciodata nimic
construieşte-ți un sicriu cu motor sa poți ajunge la înhumare în condiții optime
fii familiar cu viespile care te înțeapa şi nu le fura dreptul la opțiune
sparge oglinzile moştenite întrucât în adâncul lor viermuiesc imagini meschine
pe drumul încercarii înfrațeşte-te cu morile de vânt ele croşeteaza şi iarna
în fața îndepartarii fii curajos exista ceritutdini şi în burta rechinilor
în toate împrejurarile vieții considera mararul drept planta universala
nu te lasa la cheremul lampii cu acetilena şi goleşte-ți singur buzunarele
descalța-te fara teama şi danseaza polca pe covorul de maracini
aduna ban cu ban şi plin de încredere cumpara operele mele complete
asculta-mi sfaturile cu înflacararea specifica plopilor în vânt
iar încântatoarea ta tradare sa aiba loc pe vreme de ploaie autentica 

Primăvară somptuoasă

Femeile cară sacoşe cu legume cu peşte congelat

câteva cepe se rostogolesc lângă gura canalului

încet încet li se deschid delicatele aripi de sidef

bucuria se localizează-n zona epigastrului melancolia

dispare sub ficusul din vitrina hotelului

la colţul străzii Scufiţa roşie îşi scoate pantoful

îl scutură de pietricele şi-şi mângâie călcâiul ce pare

petală de trandafir prăfuită

în apropierea acestei scene înduioşătoare

doi inşi cu aer de peripateticieni beau citronadă

şi discută zgomotos

despre hidrogenul din cocoaşa metafizicii

un poet excentric se plimbă cu bicicleta pe cer

pedalează spre rima foarte rară

şi eşuează într-o cadă în care colcăie raci

pe stadion aleargă zebre şi o clipă mingea de fotbal

acoperă soarele virginal

coji de aur cad de pe umeri sudoare dulce picură

din muguri

în ceasornicele de la intersecţia bulevardelor

se aud pârâituri de oscioare şi murmur de insecte

placenta timpului se dilată enorm

este un du-te-vino festiv

este o fervoare verde

este o epifanie albastră

mâine intră-n tablou şi argintul rândunelelor

TEATRU/FILM 21 Martie

Cu Ștefan Ciubotărașu

Biografie Ștefan Ciubotărașu

Ștefan Ciubotărașu (n. 21 martie 1910, Lipovăț, Vaslui — d. 27 august 1970, București) a fost un actor și scriitorConservatorul de Artă Dramatică din Iași (1933). român. A studiat la

Ștefan Ciubotărașu s-a născut la Lipovăț, Vaslui, județul Vaslui, într-o familie de țărani săraci. Prin anii 1921-1922, a sosit la București (cu un tren mărfar; tatăl său lucra la regionala CFR), pentru a învăța meseria de pantofar, potrivit hotărârii luate de părinți. A rămas trei ani, nesimțindu-se atras de meserie, preferând alte munci și activități casnice. A avut primul contact cu „gustul de otravă dulce al teatrului”, potrivit propriei mărturisiri. În schimbul comisioanelor ce le făcea, primea bilete la teatru, unde a fost fascinat de piesele O scrisoare pierdută și piesa lui Victor Eftimiu Înșir'te, mărgărite.

A lucrat ulterior, timp de un an, ca ucenic la un atelier de pictat firme. În 1924, într-o noapte friguroasă de octombrie, a hotărât să se întoarcă acasă, dezamăgit de mizeria traiului cotidian. Această perioadă, în care părinții i s-au mutat în Vaslui, actorul a numit-o „întoarcerea acasă”. La îndemnul mamei, se înscris la liceul particular „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, sărind peste câte două clase. Aici a debutat literar în paginile revistei liceului, întitulată „Năzuința”, și în paginile ziarului local, „Vasluiul”, sub pseudonimul Ciciricea (numele unui clovn popular). Împreună cu un coleg, a scos câteva numere ale unei reviste minuscule, „Uzina de umor”, iar mai târziu, la Iași, revista „Humorul literal”. A contribuit atunci și ulterior cu poezii, sonete și amintiri în paginile revistei „Luceafărul”.

În 1929 a absolvit liceul și s-a hotărât să plece la Iași, unde s-a înscris la Conservatorul de muzică și artă dramatică. Bacalaureatul și l-a dat în 1932 la Bârlad.

A traversat o perioadă dificilă în anii '30, prin faptul că proveniența socială determina închiderea multor uși. Încă de la admitere a fost remarcat de poetul Mihai Codreanu. Acesta i-a fost profesor protector și i-a oferit o bursă când a aflat că Ciubotărașu avea talent literar. În 1932 și-a satisfăcut stagiul militar într-o unitate de pușcași mitraliori.

Îndemnat de protectorul său, s-a înscris la facultatea de istorie, însă preocuparea de bază i-a fost poezia și publicarea în revistele locale la care contribuiau scriitori și poeți marcanți, între care George Topîrceanu, Otilia Cazimir, Ionel Teodoreanu. Acesta din urmă îl remarca la o sărbătoare a conservatorului, în cadrul căreia Ciubotărașu a declamat o poezie. Debutul ca actor a avut loc în 1934 și a fost angajat al acelui teatru timp de 14 ani. Piesa de debut a fost Macbeth, despre care maestrul spunea cu melancolie și amuzament:

Primul succes l-a avut cu rolul contelui Alexis Czerny, deși monorol, în piesa Țarina (Ninocika?) de Melchior (Menyhért) Lengyel. La Iași s-a căsătorit în 1934 cu Aurora Donose. În 1940 li s-a născut fiica Magda. În 1945 s-au stabilit în capitală unde a jucat la teatrele Alhambra, Comedia și teatrul Victoriei, stabilindu-se pe un registru interpretativ de comedie. În 1948 teatrele au fost restructurate, iar Ciubotărașu a fost repartizat la Arad, la primul teatru de stat din țară. Aici a desfășurat și o activitate de instructor artistic.

În 1950 a revenit la București, unde a fost solicitat la Teatrul Național.

În capitală a început perioada sa în care a realizat roluri de consistență uriașă. A jucat mult și variat, fiind supranumit „actorul celor 300 de roluri”. Nu a neglijat nici domeniul literar, scriind poezie până în ultimele clipe ale vieții. În 1959 a jucat în Desfășurarea, Brigada lui Ionuț, Valurile Dunării, Telegrame, în Mândrie (1960), în Pădurea spânzuraților (1964), film regizat de Liviu Ciulei și premiat cu premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 1965; în Războiul domnițelor (1969) în regia lui Virgil Calotescu, în Columna (1969) în regia lui Mircea Drăgan, film premiat cu diploma de merit la festivalul internațional de film de la Adelaide, AustraliaLegenda (în regia lui Andrei Blaier). A jucat într-o mulțime de roluri în piese de teatru și multe piese de teatru radiofonic. Premii: în 1964, premiul pentru interpretare masculină la Festivalul Național al Filmului de la Mamaia, artist al poporului. (același an). 

Banca Națională a României a emis la 16 august 2010 o monedă comemorativă de argint, cu titlul de 999‰, de calitate proof, într-un tiraj de 1.000 de exemplare, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la nașterea talentatului actor Ștefan Ciubotărașu. Moneda este rotundă, cu un diametru de 37 de milimetri, o greutate de 31,103 grame, are valoarea nominală de 10 lei. Tăietura monedei este zimțată. 

Pe avers este sugerată activitatea lui Ștefan Ciubotărașu în domeniul teatrului și filmului. Tot pe avers este gravată stema României, valoarea nominală a monedei 10 lei, precum și milesimul 2010, anul emisiunii.

Pe revers este gravat portretul lui Ștefan Ciubotărașu, într-unul din rolurile remarcabile, din filmul Columna, iar spre marginea monedei, în arc de cerc este gravat numele: „STEFAN CIOBOTARASU”. În partea de jos a monedei, sunt gravați anii între care a trăit cel comemorat: 1910 și 1970.

Filme cu Ștefan Ciubotărașu

Vezi filme

·         Asteptarea (1970)

·         Apoi s-a născut 'Legenda' (1969)

·         Războiul domnițelor (1969) - Bătrânul Sendrea

·         Columna (1968) - Ciungul, capetenie daca Trailer

·         Sâmbăta morților (1968)

·         Cerul incepe la etajul III (1967)

·         Diminețile unui băiat cuminte (1967) - Cioba

·         Subteranul (1967) - Zamfir

·         Arta comediei / (1966) - Preot paroh

·         Golgota (1966)

·         Neamul Șoimăreștilor (1965) - Boierul Stroie Orheianu

·         Pădurea spânzuraților (1965) - Petre I

·         Amintiri din copilărie (1964) - Ion Creangă

·         Merii salbatici (1964)

·         Strainul / Străinul (1964) - muncitorul Octavian Sabin

·         La varsta dragostei (1963)

·         Partea ta de vină (1963)

·         Celebrul 702 (1962)

·         Cerul n-are gratii (1962)

·         Lupeni 29 (1962)

·         A fost prietenul meu (1961)

·         Omul de lângă tine (1961)

·         Porto-Franco (1961)

·         Setea (1961)

·         Furtuna (1960)

·         Portretul unui necunoscut (1960)

·         Valurile Dunării (1960)

·         Avalansa (1959)

·         Telegrame (1959)

·         Erupția (1957)

Porto Franco: 

Ion - teatru radiofonic

 Take,Ianke și Cadâr

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Eugene Ionesco - Lectia

Moara cu noroc - Ioan Slavici

Pagubosii - Eugen Rotaru

GÂNDURI PESTE TIMP 21 Martie

Johann Sebastian Bach:

SFATURI UTILE 21 Martie

Gogosi pufoase de post, reteta ieftina, simpla | Gina Bradea 

Tort "POVESTE" (de post) | Reghina Cebotari