miercuri, 27 martie 2019

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
JOI 28 MARTIE 2019


ISTORIE PE ZILE 28 Martie

Evenimente
·         364: Împăratul Roman Valentinian I îl numește pe fratele său Flavius Valens co-împărat.
·         845: Parisul a fost prădat de către vikingi, în funtea cărora se afla, cel mai probabil Ragnar Lodbrok, care ar fi colectat o răscumpărare uriaşă pentru a pleca. Ragnar Lodbrok a fost un conducător danez legendar. Istoricii cred că el a trăit în prima parte a secolului al IX-lea, fiind unul dintre cei mai influenţi lideri militari din acea perioadă.
·         1791: „Supplex Libellus Valachorum" – cel dintâi program politic al românilor din Transilvania – este trimis Curții din Viena. Supplex Libellus Valachorum este numele sub care a rămas în istorie memoriul naţiunii române din Transilvania din 1791, cel mai important act politic al românilor transilvăneni din secolul XVIII. Produs al celor mai luminate minţi ale intelectualităţii româneşti, născut în contextul iluminismului care zguduia vechea Europă, actul încununează eforturi îndelungate pentru emancipare politică şi naţională a românilor precum şi o serie lungă de memorii şi petiţii. Supplex Libellus formulează sintetic revendicările poporului român şi este un document programator pentru lupta pentru emancipare naţională care avea să aibă loc în secolul XIX, până la apariţia după o sută de ani a Memorandumului din 1892. Memoriul se adresează împăratului Leopold al II-lea al Austriei, instalat de numai un an pe tron, după moartea reformatorului Iosif al II-lea. Înainte de moarte, Iosif al II-lea, dezamăgit de efectele politicii sale reformatoare, revocase reformele şi provocase refacerea imperiului absolutist, dar care trebuia să dea socoteală fermentului produs de reformă şi de ideile revoluţionare franceze. În lumina acestor evoluţii, românii din Transilvania, ca şi celelalte popoare din imperiu, trebuiau să reacţioneze pentru a-şi formula propriile revendicări. La redactarea memoriului au participat, direct sau indirect, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Molnar-Piuariu,Iosif Mehesi de la Cancelaria aulică, Ioan Para vicarul de Năsăud, Ignatie Darabant episcop de Oradea şi alţii. Prima versiune a fost redactată în limba germană, iar forma finală a fost în limba latină. Teza fundamentală a documentului este că „drepturile omului şi ale societăţii civile” sunt ţinta cea mai înaltă a împărăţiei şi că nicio parte a cetăţenilor nu trebuie să lipsească pe alta de drepturile ei şi să o asuprească. Prin urmare naţiunea română cere să i se redea drepturile străvechi de care a fost despuiată fără nici un drept în secolul XVII. Petiţia arată că naţiunea română este cea mai veche şi mai numeroasă din Transilvania şi face un scurt istoric al naţiunii române, care se trage din coloniştii lui Traian şi a rămas neclintită în faţa năvălirilor barbare, a ales pe regele ungurilor Tuhtum după ce ducele Gelu a pierdut lupta cu ei, că românii sunt creştini încă de pe vremea stăpânirii romane. Pe de-o parte sunt aduse argumente istorice, pe de altă parte argumente bazate pe superioritatea numerică. Scopul final al românilor este acela de a intra în viaţa politică a ţării în virtutea echităţii date de numerozitatea ei. Memoriul a fost sortit eşecului de momentul politic nefavorabil. Revendicările sale presupuneau o revizuire fundamentală a sistemului constituţional al naţiunilor politice recunoscute. Dieta din 1790-1791 ţintea la restabilirea privilegiilor feudale, românii fiind excluşi în continuare de la viaţa politică, iar împăratul a fost nevoit să cadă de acord cu marea nobilime. Astfel, atunci când memoriul a ajuns la împărat, el căzuse deja de acord cu nobilimea, dar l-a trimis Dietei pentru dezbatere. Cancelaria Aulică în frunte cu contele Samuel Teleki respinge punct cu punct revendicările românilor, considerând inutilă ridicarea unei a patra naţiuni recunoscute. Memoriul a fost citit în Dietă în iunie 1791, producând consternare şi indignare. Referatul Dietei fu prezentat în şedinţa din 2 iulie, atacând toate fundamentele revendicărilor. În mare Dieta refuză să accepte faptul că românii vor să constituie o naţiune politică proprie, motivând că ei se bucură deja de toate drepturile în cadrul naţiunilor existente, iar o naţiune nouă ar răsturna întreg sistemul. Se consideră chiar că românii sunt suficienţi reprezentaţi în Dietă (deşi ăn componenţa ei era doar un român din 422!) Ca răspuns, stările legiferează explicit menţinerea sistemului constituţional. În rândurile elitei româneşti această evoluţie a dus la o alarmare generală care s-a transformat în timp într-o luptă febrilă pentru cauza naţională şi care a dus la cristalizarea conştiinţei de sine a naţiunii române din Transilvania.

·         La 28 martie 1848 - 9 aprilie 1848 are loc întrunirea reprezentanţilor grupărilor liberal-democrată şi liberal-moderată din Moldova, la care se redactează o petiţie-program (35 de articole) cuprinzînd revendicări social-politice moderate, printre care: asigurarea libertăţii personale, reorganizarea învăţămîntului pe o largă bază naţională, desfiinţarea taxei vamale la exportul de cereale, responsabilitatea ministerială, înfiinţarea unei bănci naţionale, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, desfiinţarea cenzurii, organizarea unei gărzi cetăţeneşti, eliberarea arestaţilor politici, dizolvarea Adunării Obşteşti şi alcătuirea unei noi adunări Adevărata reprezentaţie a naţiei şi altele.
·         1853: Se declanseaza  Războiul Crimeei. Marea Britanie, Franța, Sardinia si Turcia declară război Rusiei. Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continentul european si  în același timp, este războiul care a influențat în mod durabil percepția rușilor în ce privește Occidentul, alierea vesticilor cu turcii musulmani fiind considerată o trădare. Originea crizei prin care s-a ajuns la Războiul Crimeii stă în chestiunea Locurilor Sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte ale catolicilor latini, pe de alta, ale ortodocșilor, în Locurile Sfinte din Palestina: Ierusalim, Betleem etc. Tarul rus Nicolae I a trimis în misiune, la Constantinopol  pe  diplomatul Aleksandr Mensikov care  a încercat să negocieze noi tratate, care să fi permis să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori Rusia ar fi considerat inadecvată protecția Sultanului. În același timp, guvernul britanic l-a trimis în misiune în Turcia pe lordul Stratford, care a reușit să-l convingă pe sultan să respingă cererile rușilor. Imediat după ce a aflat de eșecul diplomatic al lui Menșikov, Țarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova si Valahia, (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul eșecului rezolvării problemei Locurilor Sfinte. Tarul Nicolae I a crezut că puterile europene nu aveau să reactioneze la acțiunea rusă de ocupare a unor teritorii periferice, aflate în sfera de influență otomană. În această situație, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forțele rusești în apropierea langa Tulcea si ca a răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în la 30 noiembrie 1853, in batalia de la Sinope. Distrugerea flotei otomane și creșterea amenințării rusești au alarmat guvernele francez și britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor. După ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie și Franța au intrat în război de partea otomanilor. Negocierile de pace au început în 1856 , în Rusia fiind pe tron un nou țar Alexanru al II-lea, privilegiile speciale ale Rusiei în Principatele Dunărene fiind transferate către grupul Marilor Puteri. Astfel, Țările Române au intrat sub protecția aliaților, iar Moldova a primit înapoi sudul Basarabiei, ocupată de ruși încă din 1806. În plus, navelor de luptă ale tuturor națiunilor le-a fost interzis accesul în Marea Neagră. Flota rusă fusese deja distrusă în timpul războiului. Mai mult, țarul și sultanul au fost de acord să nu mai înființeze nici un arsenal naval militar pe țărmurile mării. Clauza Mării Negre a fost o prevedere extrem de dezavantajoasă pentru Rusia, datorită scăderii drastice a amenințării țariste la adresa turcilor. Mai mult, Marile Puteri au acționat în direcția respectării independenței și integrității Imperiului Otoman. Se presupune că înfrângerea din acest război l-a făcut țarul Alexandru al II-lea să ia măsura abolirii iobagiei, în 1861. Aceasta conflagratie a produs un exod în masă al tatarilor către teritoriile otomane, ducând la depopularea masivă a peninsulei, proces agravat de Stalin după Al II-lea Război Mondial, care  a deportat toți tătarii din Crimeea, în Siberia.
·         1882: În Franța, școala devine obligatorie.
·         1892 - Charles Duryea şi Erwin Markham semnează un contract pentru proiectarea şi construirea unui prim automobil pe benzină. Acest model a intrat în faza de testare în 1893, iar în 1896 compania Duryea Motor Wagon se înfiinţează
·         1900 - Casa Regală Britanică este prima familie de viţă nobilă care primeşte un automobil, iar primul autovehicul care a avut onoare de a se afla în serviciile regale a fost un model Daimler Mail Phaeton Royal Car. Majestatea Sa Regele Edward al VII-lea a avut şansa de a testa un autovehicul Daimler în 1896 la o expoziţie în cadrul Imperial Institute, şi încă de pe atunci a rămas foarte impresionat de această minune a tehnicii. În 1900 însă Regele, la acea vreme doar Prinţul de Wales, hotărăşte să îşi cumpere propria maşină şi la data mai sus amintită primeşte un model Daimler Mail Phaeton, cu motor în două pistoane şi o putere de 6CP. Modelul nu a fost însă ţinut prea mult în garajul regal fiind apoi vândut Lordului Suffield. Modelul a mai trecut pe la câţiva proprietari după care i s-a pierdut însă urma. În 1924 a fost descoperită la un cimitir de maşini de către Ernest Instone, un angajat Daimler din Londra, care l-a repus în patrimoniul Daimler, acolo unde încă se află şi azi.
·         1910. Francezul Henri Fabre experimentează cu succes primul hidroavion pe apele Mediteranei, în apropiere de Marsilia.
·         1912: în România, are loc demisia guvernului conservator prezidat de Petre P. Carp. Ulterior se formează un nou guvern conservator în frunte cu Titu Maiorescu.


·         1915: La Ateneu a avut loc prima audiție a Simfoniei a II-a de George Enescu, dirijată de compozitor.

·         1918: La Chişinău, in Basarabia, concertează in zilele de 24-28 martie Orchestra simfonică română, sub bagheta marelui dirijor si compozitor George Enescu. În zilele de 27 şi 28 martie George Enescu a evoluat în calitate de violonist, la pupitru fiind Jean Bobescu.
·         1923. Regele Ferdinand a promulgat, printr-un decret, Constituția României Mari, votată de Parlamentul României la 26 martie 1923, una dintre cele mai avansate și democratice constituții din Europa acelui timp.


·         1926: Premiera filmului Iadeș, prima producție a regizorului Horia Igiroșeanu. Pe lîngă activitatea cinematografică, regizorul Horia Igirosanu a activat și ca publicist și pedagog. A înființat prima școală românească de mimodramă si de asemenea, a fost redactor-șef a revistei „Clipa” și „Clipa cinematografică”. De asemenea, a fost și fondator al „Asociației prietenilor filmului”. Societatea sa, Clipa-Film, inițiase și prima formă a cinecluburilor românești, asociația Amicii Filmului.
·         1930: Orașele turcești Constantinopol și Angora și-au schimbat denumirea în Istanbul și, respectiv, Ankara.
·         1939 - Cucerirea Madridului de către generalul naţionalist Francesco Franco semnifică încheierea războiului civil, declanşat de acesta în 1936 prin revolta împotriva guvernului republican
·         1941 - Construcţia uzinei Ford Willow Run demarează în această zi. Deşi Henry Ford nutrea simpatii germane şi nu vroia să producă maşini de luptă, a fost nevoit să o facă. Pentru a nu afecta producţia de automobile americanul a dispus fabricarea unei uzine separate. La această fabrică, Ford a produs bombardierul B-24 Liberator, într-o cadenţă de producţie preconizată la 500 de unităţi pe lună. Până în 1944 muncitorii de la Willow Run au ajuns la performanţa de a produce câte un bombardier la fiecare 63 de minute şi se lucra în trei schimburi. Până la sfârşitul războiului Willow Run produsese peste 8.500 de avioane performanţa Ford fiind decisivă în tactica de război a americanilor.
·         1947: A fost creată Comisia Economică și Socială a ONU pentru Asia și Pacific.
·         1947: A fost creată Comisia Economică ONU pentru Europa.
·         1948: In Romania „Populara” se desfasoara primele alegeri parlamentare de după instaurarea puterii comuniste. Alegerile sunt “câștigate” de către Frontul Democratiei Populare, o creatie comunista.

·         1974: Marea Adunare Naţională instituie funcţia de preşedinte al României comuniste şi-l alege în această funcţie pe secretarul general al Partidului Comunist Roman, Nicolae Ceauşescu.


·         1983: Consiliul de Stat a adoptat Decretul privind declararea animalelor, înstrăinarea și tăierea bovinelor și cabalinelor, prin care se interzice crescătorilor de animale sacrificarea acestora pentru consumul propriu.
·         1983: Consiliul de Stat a adoptat Decretul privind regimul aparatelor de multiplicat, materialelor necesare reproducerii scrierilor și al mașinilor de scris, prin care se introduce controlul polițienesc asupra folosirii acestor aparate.
·         1995: A fost înființat Teatrul George Ciprian din Buzău.

·         1995: Vizita oficială a președintelui României, Ion Iliescu, în Italia și la Vatican.


·         1999: Partidul "Alternativa României", condus de Varujan Vosganian, devine "Uniunea Forțelor de Dreapta".

·         2005: Un puternic seism, produs în largul insulei indoneziene Sumatra și având o magnitudine de 8,7 grade pe scara Richter, a provocat moartea a zeci de persoane și importante pagube materiale în insula Nias, de la sud de Sumatra.
·         2005. Opinia publică a aflat despre răpirea în Irak de către grupări paramilitare a jurnaliştilor Marie-Jeanne Ion şi Sorin Mişcoci de la Prima Tv şi a lui Ovidiu Ohanesian de la România Liberă. Aceştia au stat sechestrați 55 de zile.


Nașteri

·         1472: Fra Bartolommeo, artist italian (d. 1517)
* 1515: Tereza de Ávila, numită oficial Tereza de Isus (Teresa Sánchez de Cepeda Avila Y Ahumada) (n. 28 martie 1515, Ávila – d. 4 octombrie1582, Alba, Spania) a fost o călugăriță catolică reformatoare, fondatoare a Ordinului Carmelitele Desculțe.
Este venerată ca sfântă în Biserica Catolică și recunoscută ca Doctor al Bisericii.
* 1569: Ranuccio I Farnese (28 martie 1569 – 5 martie 1622) a domnit ca Duce de Parma, Piacenza și Castro din 1592. Un adept al monarhiei absolute, în 1594 Ranuccio a centralizat administrarea Parmei și Piacenzei, revocând astfel marile prerogative ale nobililor. El este cel mai bine cunoscut pentru "Marea Justiție" din 1612, când a existat un număr mare de execuții ale nobililor suspectați de complot împotriva lui.[1]
Soț al Margheritei Aldobrandini, nepoata Papei Clement al VIII-lea, Ranuccio, fiul unei infante portugheze, a fost considerat ca un potențial rege al Portugaliei când unchiul său regele Henric a murit fără să lase moștenitori. Tronul, totuși, a trecut lui Filip al II-lea al Spaniei, ale cărui trupe au ocupat prompt țara după decesul lui Henric I.
Moartea regelui Henric a declanșat lupta pentru tronul Portugaliei când Ranuccio avea 11 ani. Ca fiu al fiicei mari a Infantelui Eduard, al 4-lea Duce de Guimarães, singurul fiu al regelui Manuel I, Ranuccio era, conform obiceiului feudal, primul moștenitor al tronului Portugaliei. Cu toate acestea, tatăl său a fost un aliat și chiar un supus al regelui spaniol, un alt pretendent, așa că drepturile lui Ranuccio nu au fost revendicate puternic. În schimb, sora mai mică a mamei lui Ranuccio, Caterina, Ducesă de Braganza, a pretins puternic tronul însă a eșuat în încercarea sa.
Sub conducerea lui Ranuccio I, ducatul a anexat teritoriile Colorno, Sala Baganza și Montechiarugolo. El a început o reînnoire culturală în orașul Parma, a sprijinit artele și a construit Teatrul Farnese cu 4.500 de scaune. Numeroase îmbunătățiri și monumente în Parma au fost construite la porunca lui Ranuccio I, inclusiv o revitalizare a Universității din Parma și extinderea finală a zidurilor orașului. Construcția Palazzo della Pilotta, palatul de la curte a familiei Farnese, a fost finalizată în 1620.
Ranuccio a fost succeedat de fiul său Odoardo, inițial sub regența fratelui său, Odoardo Farnese.
La 7 mai 1600, Ranuccio s-a căsătorit cu Donna Margarita Aldobrandini, fiica lui Don Giovanni Francesco Aldobrandini, Prinț de Carpineto și a soției acestuia, Donna Olimpia Aldobrandini, Prințesă Campinelli. Cuplul a avut nouă copii:
·         1592. S-a născut Jan Amos Komensky (Comenius), pedagog ceh și reformator al învățământului.
* 1675: Friedrich Wilhelm I, Duce de Mecklenburg-Schwerin [1] (28 martie1675 – 31 iulie 1713) a fost Duce de Mecklenburg din 1692 până în 1713.
Friedrich Wilhelm a fost fiul cel mare al Prințului Friedrich, Duce de Mecklenburg-Grabow și al Christinei Wilhelmine de Hesse-Homburg (1653–1722). El a fost nepot de frate al Ducelui Christian Ludwig, care nu avea moștenitori. El și-a succedat unchiul la 31 iunie 1692 ca regent al porțiunii Schwerin a ducatului de Mecklenburg. După stingerea liniei de Mecklenburg-Güstrow prin decesul Ducelui Gustav Adolph în 1695, Friedrich Wilhelm a devenit implicat într-o violentă dispută de succesiune cu unchiul său, Adolf Frederick al II-lea, dispută care a escaladat rapid.
A adus țara la un pas de război civil și numai intervenția puterilor străine a aranjat lucrurile. Disputa s-a încheiat în 1701 prin compromisul Hamburg. Mecklenburg a fost din nou împărțită în două părți, cu autonomie limitată. Cele două sub-principate, Mecklenburg-Strelitz și Mecklenburg-Schwerin, au existat până în 1918. De asemenea, compromisul a introdus dreptul de succesiune al primului născut a dinastiei.
Friedrich Wilhelm s-a căsătorit cu Sophie Charlotte de Hesse-Kassel la 2 ianuarie 1704, la Kassel. Ea era fiica lui Karl I, Landgraf de Hesse-Kassel. Cuplul nu a avut copii.
Friedrich Wilhelm a avut numeroase metrese, cu care a avut cel puțin nouă copii, inclusiv:
  • Karl Ludwig von Mecklenburg (d. 1703)
  • Sophie Hedwig (n. 24 septembrie 1673 - d. 21 iunie 1746); s-a căsătorit cu Karl Gustav I von Maltzahn (1663-1713)
  • Margaretha Dorothea Gredler (d. 1744, Dömitz)
Friedrich Wilhelm a murit la Mainz la 31 iulie 1713, la vârsta de 38 de ani.
* 1727: Maximilian al III-lea Iosif (28 martie 1727 – 30 decembrie 1777) a fost prinț-elector al Sfântului Imperiu Roman și Duce de Bavaria din 1745 până în 1777.

Maximilian Joseph
Născut la Munchen, Maximilian a fost fiul cel mare al împăratului Carol al VII-lea și a soției acestuia, Maria Amalia a Austriei, fiica împăratului Iosif I.
După decesul tatălui său în ianuarie 1745, el a moștenit la vârsta de 18 ani o țară care era pe cale să fie invadată de armatele asutriece. Maximilian Joseph a oscilat între partida pace condusă de mama sa Maria Amalia de Austria și de comandantul de armată Friedrich Heinrich von Seckendorff, și partida război condusă de ministrul de externe Ignaz conte de Törring. După înfrângerea decisivă din Bătălia de la Pfaffenhofen din 15 aprilie, Maximilian Joseph a abandonat pretențiile imperiale ale tatălui său și a făcut pace cu împărăteasa Maria Tereza a Austriei prin Tratatul de la Füssen, prin care a fost de acord să-l susțină pe soțul împărătesei, Marele Duce Francis Stephen de Toscana, în alegerile electorale imperiale. În timpul Războiului de Șapte Ani, forțele bavareze au luptat de partea habsburgilor.
Sora lui Maximilian Joseph, Maria Josepha de Bavaria, s-a căsătorit în 1765 cu fiul Mariei Tereza, împăratul Iosif al II-lea. O slăbire pe termen lung a Prusiei nu era în interesul Bavariei. Maximilian Joseph a încercat, pe cât posibil, de a ține Bavaria departe de războaie. În afară de trupele raionale, a prezentat doar o forță mică de 4000 de oameni. Electorul și-a luat trupele auxiliare înapoi în 1758/1759. Împreună cu Electorul de Wittelsbach Carol Theodore a impus neutralitatea imperiului în timpul conflictului.
Maximilian Joseph a fost un conducător luminat progresiv care a făcut mult pentru a îmbunătăți dezvoltarea țării sale. El a încurajat agricultura, industria și exploatarea mineralelor țării și a abolit cenzura iezuită a presei. În 1747 a fost înființată fabrica de portelan din Nymphenburg în timp ce Codex Maximilianeus bavaricus civilis a fost scris în 1756. Prima instituție academică din München, Academia de Științe bavareză, a fost fondată în 1759 de către Maximilian al III-lea.
În timpul foametei severe din 1770 Maximilian vândut bijuteriile coroanei pentru a plăti livrările de porumb. În acest an, el a emis, de asemenea, edict împotriva emfazei extravagante a Bisericii, care a contribuit la sfârșitul erei rococo bavarez. De asemenea, el a interzis impozitul Oberammergau. În 1771 el a reglementat frecventarea școlii generale.
În decembrie 1777 Maximilian Joseph a mers cu trăsura prin Munchen; pe drum, când trecea pe lângă un ceas turn, mecanismul s-a rupt iar ceasul a lovit de 77 de ori. Max Joseph a comentat că acest lucru era un semn și că anii săi s-au terminat. În câteva zile, el a fost lovit de o boală ciudată. Nici unul din cei 15 de medici nu au putut-o diagnostica, dar de Crăciun a devenit clar că aceasta era o tulpina deosebit de virulenta de variolă.[1]
A murit la vârsta de 50 de ani, fără să lase un moștenitor. Maximilian III Joseph este îngropat în cripta Theatinerkirche în Munchen.
·         1750: Francisco de Miranda, naționalist venezuelean (d. 1816)
·         1773: Henri Gratien, Conte Bertrand, general francez (d. 1844)
* 1785: Prințul Ferdinand Georg August de Saxa-Coburg și Gotha (28 martie1785 - 27 august 1851) a fost prinț al Casei de Saxa-Coburg și Gotha și general de cavalerie al armatei austro-ungare în timpul războaielor napoleoniene.
Ferdinand s-a născut la Coburg ca Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg-Saalfeld, al doilea fiu al lui Francisc, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a celei de-a doua soții, Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf. În 1826 titlul său s-a schimbat din prinț de Saxa-Coburg și Saalfeld în prinț de Saxa-Coburg și Gotha când fratele său mai mare Ducele Ernst I a făscut modificări teritoriale cu alți membri ai familiei.
Printre nepoții de frate a lui Ferdinand se includ: regina Victoria a Regatului Unit și soțul ei Prințul Albert, împărăteasa Carlota a Mexiculuiși regele Leopold al II-lea al Belgiei.
La 10 decembrie 1791 Ferdinand a fost comandant ca Unterleutnant în regimentul 6 de dragoni Coburg. A fost promovat la rangul de Oberleutnant la 1 martie 1796 si la cel de Rittmeister la 18 noiembrie 1798. La 1 februarie 1802 s-a transferat în armata austriacă servind în regimentul Fürst Rosenberg după care a fost promovat maior la 29 septembrie 1804.
La 1 ianuarie 1805 a fost transferat la regimentul nr. 6 de husari Graf Blankenstein și promovat la rang de Oberstleutnant la 6 august 1805. Înaintea bătăliei de la Wagram a fost numit general de cavalerie. La 15 aprilie 1811 a fost numit general maior.
În timpul războiului celei de-a șasea coaliții, Ferdinand a luptat în bătălia de la Kulm. În 1813 a luptat în bătălia de la Leipzig. În 1814 a primit crucea de comandant al ordinului militar al Mariei Tereza.
La 30 noiembrie 1815, la Viena, Ferdinand s-a căsătorit cu Prințesa Maria Antonia Koháry, fiica și moștenitoarea lui Ferencz József Koháry de Csábrág. Când tatăl Antoniei a murit în 1826, ea a moștenit domeniile lui din Ungaria. Ferdinand și-a adăugat numele de Koháry la numele său.
Ferdinand și Antonia au avut patru copii care au fost crescuți în religia catolică:
  1. Ferdinand al II-lea al Portugaliei (1816–1885).
  2. August (1818–1881); a fost tatăl Țarului Ferdinand I al Bulgariei.
  3. Victoria (1822–1857), căsătorită cu Louis, Duce de Nemours.
  4. Leopold (1824–1884).
·         1799 - S-a născut Karl von Basedow, medic german. A descris pentru prima dată tabloul clinic al bolii care-i poartă numele (m.11.04.1854).
* 1810: Alexandre Herculano de Carvalho e Araújo (n. 28 martie, 1810, Lisabona — 13 septembrie, 1877, Santarém) a fost un scriitor, istoric și jurnalist portughez. Este promotorul și principalul reprezentant al romantismului portughez, alături de Almeida Garrett.
·         1817: Francesco de Sanctis, istoric și critic literar italian (d. 1883)
* 1841: Prințul Alfonso Maria Giuseppe Alberto de Bourbon-Două Sicilii, Conte de Caserta (28 martie 1841 - 26 mai 1934) a fost al treilea fiu al regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Tereza de Austria.
Născut la Caserta, Alfonso a fost al patrulea în linia de succesiune al tronul celor Două Sicilii la momentul nașterii sale. Înaintea lui, în linie, erau: fratele său vitreg Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii și frații săi mai mari Prințul Louis și Prințul Alberto. La 12 iulie 1844, Alberto, în vârstă de aproape cinci ani, a murit iar Prințul Alfonso a devenit al treilea în linia de succesiune.
La 22 mai 1859, Ferdinand al II-lea a murit. Francisc în vârstă de 23 de ani a devenit rege însă nu avea copii cu soția sa Maria Sofia de Bavaria. Prințul Louis a devenit moștenitor prezumptiv iar Alfonso al doilea în linie.
Regatul celor Două Sicilii a fost cucerit prin Expediția celor O Miecondusă de Giuseppe Garibaldi în 1861. Casa regală detronată a supraviețuit avându-l încă pe Francisc ca șef al Casei. La 8 iunie 1886, Louis a murit. Singura lui fiică, prințesa Maria Tereza, nu era în linia de succesiune deoarece femeile erau excluse de la succesiune. Alfonso în vârstă de 45 de ani a devenit moștenitor prezumptiv al lui Francisc.
La 27 decembrie 1894, Francisc al II-lea a murit iar Alfonso a devenit șef al Casei de Bourbon-Două Sicilii. El a murit la Cannes în 1934.
Alfonso s-a căsătorit cu verișoara lui, Prințesa Maria Antonietta de Bourbon-Două Sicilii (1851–1938), la 8 iunie 1868. Ea era fiica Prințului Francis, Conte de Trapani și a Maria Isabella, Prințesă de Toscana. Bunicii ei paterni erau Francisc I al celor Două Sicilii și cea de-a doua soție, Maria Isabela a Spaniei. Bunicii ei materni erau Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și cea de-a doua soție, Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii.
Alfonso și Maria Antonietta au avut 12 copii[1]:
* 1844: Philipp (28 martie 1844 – 3 iulie 1921) a fost al doilea prinț de Saxa-Coburg-Gotha-Koháry și lord de Csábrág și Szitnya. A fost scriitor și numismat renumit
Născut Ferdinand Philipp Maria August Raphael, Philipp a fost cel mai mare fiu al Prințului August de Saxa-Coburg-Kohary și al Clémentinei de Orléans. A fost fratele mai mare al țarului Ferdinand I al Bulgariei. Prin mama sa era descendent al regelui Ludovic-Filip al Franței. S-a născut la Paris la Palatul Tuileries, unde mama sa a ales să nască copiii.[1]
Educația pe care a primit-o Philippe i-a fost dată de preceptori însă progresele sale sunt controlate de profesorii de la școala Schatten din Viena. [2]
Când Philippe avea 15 ani, unchiul său Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha propune părinților săi să-l numească pe adolescent sublocotenent al unui regiment din Coburg. Părinții refuză deoarece Philippe este prea tânăr. La puțin timp după, Philippe își trece examenele și pleacă într-o călătorie în Alpii austrieci împreună cu fratele său Auguste și cu preceptorul său
La Bruxelles la 4 februarie/4 mai 1875, Philipp s-a căsătorit cu Louise-Marie, prințesă a Belgiei, verișoară de gardul doi, fiica regelui Leopold al II-lea al Belgiei și nepoată a regelui Leopold I al Belgiei (fratele bunicului lui Philipp, Ferdinand). Căsătoria a sfârșit printr-un divorț la 15 ianuarie 1906 din cauza unei legături extraconjugale de mulți ani a Louisei-Marie.
Împreună au avut doi copii:
* 1846: Prințul Heinrich al XXII-lea Reuss de Greiz (28 martie 1846 – 19 aprilie 1902) a fost suveran de Reuss, un mic principat al statelor germane, din 1859 pînă la moartea sa, în 1902
Heinrich a fost al treilea copil și al doilea fiu al lui Heinrich al XX-lea, Prinț Reuss de Greiz și a celei de-a doua soții, Prințesa Caroline de Hesse-Homburg. Fratele său mai mare a murit la numai patru luni, cu doi ani înainte de nașterea lui Heinrich, iar din prima căsătorie tatăl său nu a avut copii, așa încât Heinrich era prinț moștenitor al principatului.
După decesul tatălui său, la 8 noiembrie 1859, Prințul Heinrich i-a succedat ca Prinț Reuss de Greiz. Cum Heinrich avea doar 13 ani, mama sa Caroline a servit ca regentă până la majoratul său, la 21 de ani, în 1867. Ca fiică a unui general austriac și soție a unui ofițer austriac, Caroline era vehement anti-prusacă. Drept rezultat, în timpul Războiului austro-prusac, Reuss s-a situat de partea autriacă. După înfrângerea suferită de partea austriacă, Reuss a scăpat de alipirea la regatul Prusiei, dar a fost ocupat de prusaci și a trebuit să plătească o compensație de 100.000 de taleri și să adere la Confederația Germană de Nord la 26 septembrie 1866.
La 28 martie 1867, Heinrich a luat puterea guvernării în mâinile sale. Având putere deplină el a dat principatului său prima sa constituție. La fel ca părinții săi, Heinrich a rămas anti-prusac toată viața, respingând în mod repetat măsuri prusace ca Kulturkampf și stabilirea căsătoriilor civile. Heinrich, precum și supușii săi din Reuss, a refuzat să accepte pe deplin că împărații germani Hohenzollern aveau prioritate față de alte case regale.

Heinrich al XXII-lea la vânătoare, fotografie din 1899.
Heinrich nu a pierdut nici o ocazie de a-l nemulțumi pe împărat, refuzând să permită construirea unui memorial al împăratului Wilhelm I, bunicul iubit al împăratului Wilhelm al II-lea.[2] De asemenea, a refuzat să tolereze orice demonstrații de doliu, fie oficiale fie particulare în cazul deceselor împăraților Wilhelm I și Frederic al III-lea, și a interzis orice sărbătoare a aniversărilor victoriilor germane.[2]
Prințul Heinrich a fost foarte bogat, cea mai mare parte din teritoriul principatului fiind proprietatea sa privată.[1][3] La sfârșitul domniei sale, Reuss conținea puțin peste 70.000 de oameni și cuprindea o suprafață de 122 de mile pătrate.[4][5]
Prințul Heinrich a murit de inimă la 19 aprilie 1902.[4] Moartea sa însemna ca singurul său fiu, care era handicapat mental și fizic, să devină Prinț suveran Reuss de Greiz. Cum era clar că prințul nu ar fi putut să își îndeplinească îndatoririle, s-au făcut aranjamente pentru o regență. O ramură mai tânără a familiei Reuss ar fi fost următoarea în linia de succesiune la titlu, însă cum Heinrich nu-i plăcea, în cele din urmă a fost ales un văr îndepărtat al lui Heinrich, Prințul Heinrich al XXVII-lea, a cărui soție era verișoară cu împărăteasa Augusta Viktoria. Prințul însuși servise în regimentul de husari ai împăratului și deci ar fi putut repara relațiile dintre Casa de Hohenzollern și Casa de Reuss
La 8 octombrie 1872, el s-a căsătorit cu Prințesa Ida de Schaumburg-Lippe, o fiică a lui Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe.[1][3] Ei au avut șase copii:
·         1849: Constantin Dumitru Olănescu, dramaturg, poet și traducător român (d. 1908)
·         1851: Bernardino Machado, al 8-lea președinte al Portugaliei (d. 1944)
·         1862 - S-a născut politicianul socialist francez Aristide Briand (m.1932), de patru ori prim-ministru în perioada 1909-1922 şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1926
·         1868 - S-a născut la Nijni Novgorod scriitorul rus Alexei Maximovici Peşkov (Maxim Gorki), decedat în circumstanţe neelucidate la Moscova în 1936, în timpul marii terori staliniste
·         1871: Willem Mengelberg, dirijor olandez (d. 1951)
* 1881: Dr. Iuliu-Ioan Mezei Câmpeanu (n. 28 martie 1881, Turda - d. 24 octombrie 1943, Cluj) a fost un avocat, consilier de Legație la Budapesta și membru al Marelui Sfat Național Român la 1 Decembrie 1918
Iuliu-Ioan Mezei Câmpeanu a fost descendent al Familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac) din Turda, atestată în Transilvania la începutul secolului al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen.
A fost fiul lui Ioan Mezei Câmpeanu, fost judecător la Înalta Curte de Justiție și Casație Regală din Budapesta, și al Ecaterinei Mezei Câmpeanu de Szathmar (Satu Mare). Tatăl său era descendent pe linie paternă din vechea familie nobiliară Câmpeanu de Satu Mare, devenit prin maghiarizare Mezei[1], iar pe linie maternă din familia Rațiu de Nagylak (Noșlac). Mama sa, născută Rațiu, a fost fiica lui Partenie Rațiu de Noșlac, strănepoată de frate a prepozitului Basiliu Rațiu.
A studiat la Turda, Cluj și Budapesta. A fost doctor în drept al Universității din Budapesta.
Educat într-o familie cu puternice tradiții românești nu a ezitat să se alăture total, de multe ori cu riscul propriei vieți, luptelor pentru drepturile românilor ardeleni de unire cu România. Încorporat în armata austro-ungară în Primul Război Mondial, asistă la 18 octombrie 1918 în parlamentul de la Budapesta, la istoricul discurs al Dr. Alexandru Vaida-Voevod prin care s-a proclamat libertatea națională a Românilor din Ardeal și Banat.
S-a alăturat, chiar de la înființare, Consiliului Național Român din Budapesta, la 10 noiembrie 1918. A participat ca delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde a fost ales membru al Marelui Sfat Național Român la 1 Decembrie 1918.
Pe 11 decembrie 1918 a fost numit Consilier de Legație la Budapesta [2], unde a funcționat pe durata de existență efemeră a Republicii Poporale Maghiare și apoi a Republicii Sovietice Maghiare condusă de Bela Kun. Una din cele mai importante acțiuni la care a participat a fost cea a repatrieirii, la schimb, a membrilor Coloniei Române din Budapesta și a sașilor, cu membrii familiilor funcționarilor maghiari din Sibiu. Printre familiile salvate de la moarte iminentă din mâna bolșevicilor unguri, a fost și familia lui Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent Român din Sibiu.
După ocuparea Budapestei de către Armata Română, a fost numit șef al cenzurii militare [3] [4], de către Gen. Holban, Guvernatorul Budapestei, la 5.08.1919. Prin acțiunile sale, evocate în cartea sa de memorii Luptători români ardeleni, tipărită în anul 1940, a adus mari servicii României Mari. Demne de reținut sunt abilitățile lui diplomatice prin care l-a putut convinge pe ministrul de război Bartha să iscălească la 11 noiembrie, „cu creion chimic”, ordinul potrivit căruia „ofițerii, subofițerii și soldații români din Ardeal și Ungaria vor depune jurământul de credință în manile Consiliului Național Român”din Budapesta, nu celui „Național Maghiar”, cum a fost decretat cu puține zile mai înainte. Partea cea mai importantă a cărții o formează informațiile privitoare la Budapesta sub teroarea bolșevicilor și salvarea ei de către trupele române. Armata română a intrat în capitala trufașilor noștri dușmani dintotdeauna la 3 august 1919. Odată cu evacuarea trupelor române în 14 noiembrie 1919, s-a repatriat împreună cu întreaga familie.
A fost avocat la Cluj. După decesul primei soții, din a doua căsătorie a avut trei copii, două fete au decedat de tinere și un fecior fără urmași. A fost înmormântat în parcela rezervată membrilor familiei Rațiu din cimitirul Bisericii Rățeștilor din Turda Veche (Cimitirul Central).
·         1888 - S-a născut la Pitești Alexandru Kiriţescu, dramaturg şi traducător. A urmat cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr” şi pe cele ale Facultăţii de Drept din Bucuresti. A debutat cu piesa „Invinsii” (jucata in 1914), avand si  o intensa activitate publicistica la revistele vremii:  Rampa, Adevarul, Lupta, Cuvantul, Gazeta. In 1929 i se reprezinta comedia Marcel & Marcel sau Anisoara si ispita, care impreuna cu comedia Gaitele sau Cuibul de viespi (jucata in stagiunea 1929-1930, revazuta si reluata in 1933), una din cele mai valoroase comedii de moravuri din dramaturgia românească si drama Florentina (1931) formeaza  „trilogia burgheza”.Iin 1934 i se reprezinta comedia Lacustele, in 1943, Intermezzo, piesa cu subiect spaniol, iar in 1945, comedia Dictatorul. In 1936 i se joaca Borgia, prima parte a „trilogiei Renasterii”; intre 1938 si 1940, ca atasat cultural la Roma, se documenteaza pentru celelalte doua parti: Nunta din Perugia (1947) si Michelangelo (1948). In ultima perioada de creatie, KIRITESCU scrie opere fara importanta pentru destinul sau artistic: drama Marseilleza (1948), libretul Tar sita si Rosiorul (1949), poemul dramatic Ruxanda si Timotei (1957), prelucrarea dramatica Mos Teaca (1960), precum si piese intr-un act pentru teatrul de amatori. in 1956 ii apare prima culegere de piese, incununata cu Premiul „I. L. Caragiale” al Academiei. A tradus (singur sau in colaborare) din Moliere, Gogol, Lev Tolstoi, A. V. Suhovo-Kobilin, L. Leonov s.a. A scris comedii satirice (“Gaiţele sau Cuibul de viespi”, “Dictatorul”), evocări istorice (“Nunta din Perugia”, ”Borgia”, ”Michelangelo”), remarcabile prin conflictul incisiv, varietatea tipologică şi valoarea observaţiei sociale şi psihologice (m.09.04.1961, București).


·         1890: Paul Whiteman, dirijor american de jazz simfonic (d. 1967)
·         1892: Corneille Heymans, medic belgian, laureat Nobel (d. 1968)
·         1895: S-a născut in localitatea Viperești, jud. Buzău, pedagogul și eseistul român, Ștefan Bârsănescu, membru corespondent al Academiei Române; (d. 5 noiembrie 1984, Iași). Între anii 1926-1928 Ștefan Bârsănescu, personalitate de primă mărime a pedagogiei româneşti, a fost director al Școlii Normale „Vasile Lupu” din Iași. Şcoala Gimnazială din Iasi, înfiinţată în anul 1992, poartă din anul 1994  numele lui Ştefan Bârsănescu, unul dintre cei mai însemnaţi dascăli pe care i-a avut Universitatea “Al.I.Cuza” din Iaşi.  A fost membru al Asociaților Savanților Celebri din Chicago (SUA). Opera sa științifică însumează peste 30 de volume și peste 500 de articole publicate în țară și peste hotare.

 * 1896: Nadejda Mihailovna Mountbatten, Marchiză de Milford Haven (28 martie 1896 – 22 ianuarie 1963) a fost a doua fiică a Marelui Duce Mihail Mihailovici al Rusiei și a soției sale morganatice, Sofia, Contesă von Merenberg. A fost sora mai mică a contesei Anastasia de Torby. Bunicii paterni au fost Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei și Prințesa Cecily de Baden. Mihail a fost al șaptelea și ultimul copil al țarului Nicolae I al Rusiei și al țarinei Charlotte a Prusiei. Mama ei era nepoata poetului Aleksandr Pușkin, care a fost strănepotul protejatului african al țarului Petru cel Mare, Abram Petrovich Gannibal.
Supranumită "Nada," ea s-a căsătorit la Londra, la 15 noiembrie 1916 cu George Mountbatten, al 2-lea Marchiz de Milford Haven. Au avut doi copii:
  1. Lady Tatiana Elizabeth Mountbatten (16 decembrie 1917 – 15 mai 1988)
  2. David Mountbatten, Marchiz de Milford Haven (12 mai 1919 – 14 aprilie 1970)
În timpul procesului de custodie din 1934 al Gloria Vanderbilt, o fostă servitoare a Gloria Morgan Vanderbilt a făcut o mărturisire cu privire la o posibilă relație lesbiană între Lady Milford Haven și o fostă angajată a ei. De asemenea, Lady Milford Haven a apărut la proces ca martor.[1][2][3]Înainte de a pleca în Statele Unite să depună mărturie, Lady Milford Haven a denunțat public mărturia servitoarei ca "un set de minciuni rău intenționate, groaznice".[4]
Nada și cumnata ei, Edwina Mountbatten (soția Lordului Louis Mountbatten), au fost prietene foarte apropiate și cele două mergeau frecvent împreună în aventuri îndrăznețe, călătorind în părțile dificile și de multe ori periculoase ale lumii. Zvonurile din jurul naturii relației lor s-a înmulțit.[5]
Lady Milford Haven a murit la Cannes, Franța, în 1963, la vârsta de 66 de ani.
* 1897: Josef „Sepp” Herberger (n. 28 martie 1897, Mannheim-Waldhof – d. 28 aprilie 1977, Mannheim) a fost un fotbalist și apoi antrenor de fotbalgerman.
* 1901: Prințesa Märtha a Suediei (n. 28 martie 1901 – d. 5 aprilie 1954), a fost nepoata regelui Oscar al II-lea al Suediei și soția Prințului Moștenitor Olav al Norvegiei (mai târziu regele Olav al V-lea). A fost prima Prințesă Moștenitoare a Norvegiei din timpuri moderne care n-a fost și Prințesă Moștenitoare a Suediei sau a Danemarcei.

Prințul Carl al Suediei cu fiicele sale Margareta și Märtha.
Prințesa Märtha s-a născut la Palatul Arvfurstens din Stockholmca a doua fiică a Prințului Carl, Duce de Västergötland și a soției acestuia, Prințesa Ingeborg a Danemarcei. Tatăl ei a fost al treilea fiu al regelui Oscar al II-lea al Suediei și a reginei Sofia de Nassau. Mama ei a fost al cincilea copil al regelui Frederic al VIII-lea al Danemarcei și a reginei Lovisa a Suediei.
După o logodnă lungă de un an, la 21 martie 1929, la catedrala din Oslo, Märtha s-a căsătorit cu vărul ei Prințul Moștenitor Olav al Norvegiei, unicul fiu al regelui Haakon al VII-lea și al reginei Maud. Nunta Märthei a fost prima nuntă regală în Norvegia în 340 de ani.
Căsătoria, care potrivit opiniei generale a fost una împlinită în mare parte datorită dragostei lor unul pentru altul, a produs trei copii: Ragnhild (n. 1930); Astrid (n. 1932); și moștenitorul mult așteptat, Harald (n. 1937).
Prințesa moștenitoare a ajuns repede la inima poporului norvegian; fără să profite de poziția ei înaltă, Prințesa a fost umilă, veselă și generoasă. Un exemplu în acest sens a fost dorința ei de a pune în practică abilitățile ei de croitoreasă, cosând haine pentru ea și pentru copii. În 1939, la scurt timp după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Olav și Märtha au făcut o vizită extrem de populară în Statele Unite. Cuplul s-a împrietenit cu președintele Franklin Roosevelt și cu soția acestuia, Eleanor Roosevelt. În timpul acestei vizite, cuplul a efectuat un turneu la Upper Midwest, unde erau stabiliți mulți imigranți norvegieni.
Când Germania a invadat Norvegia în aprilie 1940, Prințesa moștenitoare și copiii ei au plecat în țara ei natală, Suedia, unde nu a fost bine primită; mulți suedezi au simțit că prin venirea ei a pus în pericol neutralitatea Suediei. Unii chiar au sugerat că ea ar trebui să accepte propunerea germanilor și să se întoarcă în Norvegia cu fiul ei în vârstă de trei ani, Prințul Harald, ca el să fie proclamat rege de către germani.
Prințesa Märtha a acceptat invitația președintelui Roosevelt și a plecat în Statele Unite la bordul USS American Legion. În SUA, inițial, ea și copii au stat la Casa Albă.
Prințul Moștenitor Olav a plecat cu tatăl său, regele, în Marea Britanie, unde a lucrat cu guvernul în exil. În 1942 Prințesa Märtha a vizitat Londra pentru a participa la sărbătorirea aniversării socrului ei. După război, când s-a întors în Norvegia în 1945 a fost primită ca un erou și numită "Mama Națiunii".
După o perioadă lungă de probleme de sănătate, Prințesa Märtha a murit de cancer la vârsta de 53 de ani. Moartea ei a venit cu mai puțin de trei ani înainte ca soțul ei să urce pe tron ​​ca rege.
O zonă de 970.000 km² din Antarctica a fost numită Coasta Prințesa Martha în onoarea ei. O statuie a prințesei a fost ridicată la ambasada Norvegiei în SUA în 2005. În 2007, o replică a statuii a fost ridicată în curtea Palatului Regal din Oslo.
·         1903: Rudolf Serkin, pianist austriac (d. 1991)
* 1903: Nicolae Ciorănescu (n. 28 martie 1903, la București - d. 2 aprilie1957) a fost un matematician român. Face parte din familia Ciorănescu, care a dat țării intelectuali de calibru.
A urmat cursurile medii la liceele: Mănăstirea Dealu, Mihai Viteazul și Spiru Haret din București.
În 1925 obține licența în matematică și fizico-chimie. I-a avut ca profesori pe: David Emmanuel, Traian Lalescu, Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu. În 1927 a primit diploma de licență în științe, iar în 1929 titlul de doctor în matematică la Sorbona.
În 1929 este numit conferențiar la Catedra de Matematici Generale la anul preparator, la Școala Politehnică din București, catedră pe care a deținut-o până în 1941.
În perioada 1941 - 1943 este profesor de geometrie analitică la Politehnica din București, iar în perioada 1943 - 1947 la Catedra de Analiză. În 1944 a fost numit rector al Politehnicii din București, fiind eliminat din cadrele Politehnicii în 1947 pe considerente politice.[1]
A fost membru al Academiei de Științe din România. În anul 2006 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
A fost membru la Gazeta matematică și la Societatea Română de Științe. În memoria sa, un liceu din Târgoviște îi poartă numele.
* 1905: Ernest Bernea (n. 28 martie 1905, Focșani - d. 14 noiembrie 1990, București) a fost un sociolog, etnograf și filozof român, unul dintre intelectualii de marcă ai perioadei interbelice.
S-a născut la Focșani la data de 28 martie 1905, dar a copilărit la Brăila, unde și-a făcut studiile primare și liceale. A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu“ din Brăila, fiind copil de trupă.
În 1926 se înscrie la Facultatea de Litere (română-franceză) și, ulterior, și la cea de Filosofie din București (1929), unde contactul cu Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti și Nae Ionescu i-a marcat definitiv anii tinereții. Cu Nae Ionescu a colaborat la „Cuvîntul”, iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică.
Între 1930-1933 primește o bursă pentru studii de specializare în sociologie și istoria religiilor la Paris (cu sociologul Marcel Mauss) și Freiburg (cu filosoful Martin Heidegger).
În toamna lui 1932, o cunoaște pe Maria Patrichi, gălățeancă, absolventă a Facultății de Litere din București, cu care s-a căsătorit cinci ani mai târziu. Împreună au avut un fiu, Horia și gemenele Ana și Tudora.
Între 1933-1935 devine secretar al Secției de monografii sociologice la Institutul Social Român și membru al echipelor monografice din cadrul Scolii sociologice românești, întemeiate de Dimitrie Gusti.
Între 1935-1940 ajunge conferențiar la Catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinți, unde a ținut primul curs de etnologie din România.
În 1935 fondează împreună cu Dumitru C. Amzar, Ion Ionică și I. Samarineanu, revista și colecția editorială „Rânduiala”. Devine director în Ministerul Informațiilor și director de studii în Ministerul de Externe. Revista „Rânduiala”, având o atitudine culturală și politică, a găzduit semnături importante ale vremii ca Lucian Blaga, Radu Gyr și Haig Acterian. Gruparea de la „Rânduiala” s-a încadrat în tendințele epocii de a întrupa idealul „tinerei generații”, sprijinind mișcarea legionară până la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul mișcării legionare.
Între 1941 și 1954, cu unele perioade de libertate, trece prin lagărele de la Vaslui și Târgu Jiu, prin închisorile de la Brașov, Poarta Alba și Capul Midia, printr-un domiciliu obligatoriu într-un „sat nou“, popular, din Bărăgan.
În 1955, sub acuzațiile de „filosof existențialist“ (promotor al mișcărilor „de tip naționalist”) și „negare a importanței mișcării muncitorești“ prin accentul pus pe civilizația română sătească, este condamnat de Tribunalul Militar București la zece ani de temniță grea. Este eliberat la 1 octombrie 1962, după ispășiri în închisorile Jilava, Văcărești, Aiud și se retrage la Tohanu Vechi, lângă Brașov, unde scrie poezii și eseuri și face unele anchete etnografice.
În 1965, în urma recomandărilor lui Perpessicius, Al. Philippide și Miron Nicolescu revine la preocupările sale de cercetător, fiind angajat la Institutul de Etnografie și Folclor al Academiei Române, de unde iese la pensie în 1972.
Încearcă în repetate rânduri să-și publice studiile, bogatul și prețiosul material cules de-a lungul anilor pe teren, dar reușește cu greu, în mică măsură și numai cu prețul unei autocenzurări excesive și mutilante a textelor. În 1984, în ajunul Congresului al XIII-lea al PCR, este din nou anchetat de Securitate, bătut bestial și i se confiscă șapte manuscrise.
A murit la data de 14 noiembrie 1990 în București, fiind înmormântat la mănăstirea Cernica.
·         1908: S-a născut in localitatea Broșteni, județul Neamț, azi in  județul Suceava  marele zoolog și oceanolog român Mihai C. Băcescu, membru al Academiei Române; (d. 6 august 1999, București). În 1928 se înscrie la facultatea de Științe Naturale din Iași, unde urmează cursurile profesorilor Ion Borcea și Paul Bujor, fiind numit după doi ani preparator la cetedra de Morfologie animală. Se specializează în fauna acvatică și marină, îndeobște în crustacei și pești. În 1939, recomandat de Paul Bujor și de Emil Racoviță, obține o bursă de studii în Franța. Mihai Băcescu,  perfect vorbitor al mai multor limbi, face o excelentă impresie la Muzeul național de Istorie naturală din Paris, la Muzeul oceanografic din Monaco și în diferitele stațiuni de biologie marină pe care le vizitează și unde lucrează. Războiul îl constrânge să se întoarcă grabnic în țară (încă neutră), unde Grigore Antipa îl susține pentru a deveni șef de secție la Muzeul de Istorie naturală din București și șef de laborator la Institutul de cercetări piscicole, cu gradul de profesor universitar. În 1944 Muzeul este parțial distrus de bombardamentele americane, ruse și germane. În 1954 devine directorul Institutului de cercetări piscicole, iar în 1958 șef al secției de Oceanologie al Academiei și director al Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, post pe care îl va deține  timp de trei decenii, continuând să cerceteze, să publice articole științifice, să predea, să conducă lucrări de muzeologie, de cercetare, de publicare, să călăuzească doctoranți în oceanologie, să reprezinte instituțiile pe care le conducea, și însăși România, în numeroase conferințe și simpozioane internaționale. Deși s-a pensionat în 1988, la vârsta de 80 de ani, a rămas activ și apropiat de Muzeu până la ultima suflare. Fiica sa Dr. Pr. Lotus Meșter predă  Biologia la Facutatea de Biologie din București.

 * 1909: Juan José Nogués Portalatín (n. 28 martie 1909 – d. 2 iulie 1998)[1] a fost un fotbalist spaniol care a jucat pentru echipa FC Barcelona.
·         1910: Ingrid a Suediei (Ingrid Victoria Sofia Louise Margareta; 28 martie 1910– 7 noiembrie 2000) a fost soția regelui Frederick al IX-lea al Danemarcei.

Prințesa Ingrid a Suediei și frații ei: Gustaf Adolf, Sigvard și Bertil.
S-a născut la Stockholm ca al treilea copil al regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei și al soției lui Prințesa Margaret de Connaught. Ingrid a fost stră-strănepoata reginei Victoria a Regatului Unit. Ea a fost botezată la 5 mai 1910. Nașii ei au fost: bunicii paterni regele Gustav al V-lea și regina Victoria de Baden, străbunica paternă Sofia de Nassau, bunicii materni Ducele și Ducesa de Connaught și Strathearn, străbunica paternă fosta Marea Ducesă de Baden, actuala Marea Ducesă de Baden, Ducesa de Dalarna, împărăteasa Rusiei, Prințesa Alice, Prințul Adalbert al Prusiei și Prințul de Wales.[1]
Mama lui Ingrid a murit în 1920 în timp ce era însărcinată cu al șaselea copil. Tatăl ei s-a căsătorit trei ani mai târziu cu Lady Louise Mountbatten. Louise era verișoară de gradul doi cu Ingrid. Din al doilea mariaj n-au rezultat copii. Ingrid a fost crescută în simțul datoriei și seriozitate. După recăsătoria tatălui a avut o perioadă dificilă.
În 1928, Ingrid l-a cunoscut pe Prințul de Wales și a fost văzută de unii ca o posibilă soție pentru moștenitorul tronului britanic, care era vărul ei de-al doilea. Mama ei, Margaret de Connaught, și tatăl Prințului de Wales, regele George al V-leaerau veri primari, ambii fiind nepoți ai reginei Victoria.[2] Totuși, logodna nu a avut loc.[3]
Nunta ei cu prințul moștenitor al Danemarcei a fost cel mai important eveniment media din Suedia din anul 1935. Ingrid a apărut la radio în 1935 unde a citit o poezie.
Prințesa Ingrid s-a căsătorit cu Frederic, Prinț Moștenitor al Danemarcei, la Stockholm la 24 mai 1935. Ca descendenți ai regelui Oscar I al Suediei erau verișori de gradul trei. Ca descendenți ai lui Leopold I, Mare Duce de Baden erau verișori de gradul trei. Ca descendenți ai Țarului Pavel I al Rusiei, Frederic era verișor de gardul patru cu mama lui Ingrid. A devenit regină a Danemarcei odată cu ascensiunea la tron a soțului ei la 20 aprilie 1947. Cuplul a avut trei copii:
·         1911: John Langshaw Austin (28 martie 1911 – 8 februarie 1960) a fost un filosof al limbajului, ce a contribuit esențial la nașterea domeniului și a absolvit Balliol College, Oxford.
După ce a servit în MI6 (Contraspionajul britanic) în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, Austin a devenit White`s Profesor de filozofie și etică al Universității Oxford.
Ocupă un loc extrem de important în filozofia engleză a limbajului, alături de Wittgenstein pentru modul în care a examinat felul în care cuvintele sunt utilizate (use) pentru a elucida sensul (meaning) .Deși a fost admirat și apreciat ca profesor de filosofie, a publicat puțin în timpul vieții. Studenții au fost cei care i-au adunat lucrările și cursurile în cărți publicate postum, precum „Philosophical Papers“ (1961) și „Sense and Sensibilia“ (1962).
În lucrarea sa „A Plea for Excuses“ (1956), Austin ilustrează metoda sa de abordare a problemelor filosofice, pornind de la analiza subtilităților limbajului comun.
Lucrarea sa majoră, „How to Do Things with Words“ (1961), prezintă concepția sa despre limbaj. Comunicarea lingvistică este concepută ca un act complex („speech act“), în care apar prezentate pentru prima oară cele trei aspecte diferite ale limbajului: locuționar, ilocuționar și perlocuționar. Teoria sa va fi continuată de urmașul său, profesorul american John R. Searle.
·         1914: S-a născut in Bucuresti,  prozatorul român Ovidiu Constantinescu; (d.16 decembrie 1993, Bucuresti). A urmat cursurile Liceului „Sf. Sava” (pe care l-a absolvit în 1932) si  studii filologice la Universitatea din Bucureşti. Colaborează la revistele  „Viaţa românească”,„Revista Fundaţiilor Regale”, „Vremea”, „Curentul familiei”, „Bis” etc. A debutat  editorial cu romanul Sfârşit de spectacol (1941). Autor al romanelor Oamenii ştiu să zâmbească (1946), Menestrelii regelui Ludovic (1980), Luna şi mânzul sălbatic (1982), precum şi al nuvelelor adunate în volumele Valse hesitation (1970) şi Strada infinitului (1974). A tradus din Stendhal, Romain Rolland, Colette, Maurice Druon, Jules Verne, din literatura rusă (Dostoievski, Repin, Taras Sevcenco), din alte literaturi (F. Cooper, Alejo Carpentier etc.). A publicat un volum de medalioane critice, Portrete de artişti (1984).
·         1915: Septimiu Bucur, scriitor român (d. 1964)
·         1915 - S-a născut Jay Livingston, compozitor american.
* 1921: Sir Dirk Bogarde (născut Derek Jules Gaspard Ulric Niven van den Bogaerde la 28 martie 1921 – d. 8 mai 1999) a fost un actor de scenă și de film englez făcând parte din noul val.
·         1923 - S-a născut Thad (Thaddeus Joseph) Jones, trompetist, compozitor şi şef de orchestră american.
·         1926. S-a născut Ion Ioanid, redactor, din 1969, al postului de radio Europa Liberă și autor a cărții Închisoarea noastră cea de toate zilele  (decedat 2003).

·         1927: Marianne Fredriksson, autoare suedeză (d. 2007)
·         1928. Zbigniew Kazimierz Brzeziński (pronunțat ˈzbigɲef bʐɛˈʑiɲski) (n.  Varșovia, A Doua Republică Poloneză – d.  Falls Church[*], Virginia, SUA[1]) a fost un om de științe politice american, care l-a servit, in calitate de consilier național de securitate, pe președintele Jimmy Carter din 1977 pînă în 1981. Este considerat astăzi, alături de Henry Kissinger și Samuel P. Huntington, o autoritate printre marii strategi globali americani.
A fost și profesor de politică externă a SUA la Universitatea Johns-Hopkins din Baltimore, consilier la Centrul pentru studii politice și strategice (CSIS) din Washington D.C. și autor de cărți politice de specialitate. De asemeni, și consilier la mai multe firme mari americane și internaționale. În timpul administrației președintelui Barack Obama a fost consilier de politică externă.
·         1928: Alexandre Grothendieck (n. , Berlin, Germania – d. , Saint-Girons, Franța) a fost un matematician francez de origine germană
S-a născut într-o familie de etnie ebraică cu origini ucrainene și care, pentru a scăpa de prigoana nazistă, s-a mutat la Paris.După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, a studiat matematică la Universitatea din Montpellier. A activat în Franța ca profesor la Institutul de Înalte Studii de la Gif-sur-Yvette.
Sub influența impulsurilor politice din revoltele studențești care au avut loc în mai 1968 se retrage din viața academică a Parisului și se implică activ pentru alinarea matematicienilor care sufereau din pricina războiului din Vietnam, pe care încearcă să îi ajute în mod personal. După 1991 se retrage din viața publică. Bătrânețea și-a petrecut-o în Ariège unde a pregătit cărți pentru publicare.
·         1930: Jerome Isaac Friedman, fizician american
* 1931: Yaakov (Yankele) Bodo (idiș: יענק'לה בודו, în ebraică: יעקב בודו, născut sub numele Iacob Bodoagă, la 28 martie 1931 la Ștefănești) este un actor israelian de teatru și cinema de limbile idiș și ebraică, originar din România. S-a distins printr-un repertoriu teatral ebraic vast și variat, iar după anul 1975 s-a dedicat în special teatrului în limba idiș, din anul 1992 în cadrul Teatrului „Idișpil” din Tel Aviv. S-a făcut cunoscut în tinerețe , între altele, prin rolul Moișe Ventilator din comedia cu acelaș nume, după care s-a realizat și un film israelian în 1966. Bodo este laureatul Premiului Meir Margalit pentru întreaga sa activitate teatrală.
·         1932: S-a născut in comuna Vaideeni, județul Vâlcea, Alexandru Întorsureanu, director de imagine, profesor și inovator al tehnicilor de filmare; (d. 2004). Împreună cu Gheorghe Fischer a inventat procedeul Graphys Color. A semnat imaginea pentru filme de referință ale cinematografiei românești precum Canarul și viscolul (1970), Felix și Otilia (1972), Operațiunea Monstrul (1976), Marele singuratic (1977), Am fost șaisprezece (1979) și Întorcerea lui Vodă Lăpușneanu (1980).

 * 1935: Nicolae Săftoiu (n. 28 martie 1935, Cozieni, Ilfov, d. 31 mai 2017, Lunca Gârții, Argeș)[2] a fost un grafician român
Urmează Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1952-1958). Din 1958 expune în țară la toate expozițiile de grafică. În același an devine membru al Fondului Plastic.
În 1961 devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici (U.A.P.). Între anii 1991–2001 desenează toate bancnotele României.
·         1936. S-a născut scriitorul şi politicianul peruan Mario Vargas Llosa.
* 1936: Amancio Ortega Gaona (n. 28 martie 1936, în Busdongo de Arbas) este un om de afaceri spaniol, director de modă și președinte-fondator al trustului Inditex, cunoscut mai ales pentru faimosul lanț de magazine Zara. În martie 2014, el a fost clasat de Forbes pe locul 1 în topul celor mai bogați oameni din Spania și pe locul 3 - în lume, cu o avere netă estimată la 64 miliarde de dolari.[4] Tot în martie 2014, Bloomberg Billionaires Index l-a clasat pe Amancio Ortega Gaona ca al patrulea cel mai bogat om din lume, cu active combinate de 57 miliarde $.[5] Cu o lună mai devreme, în februarie 2014, Hurun Report l-a clasat pe Ortega pe locul 3 în lume cu o avere de 62 miliarde $.[6] Momentan trăiește în Galicia, Spania, împreună cu cea de a doua lui soție, Flora Pérez.
·         1937 - S-a născut Emerich Jenei, antrenor de fotbal, cel ce a condus echipa Steaua cînd aceasta a cucerit Cupa Campionilor Europeni. A fost şi antrenorul echipei naţionale de fotbal a României.

·         1939: Florin Bănescu (n. 28 martie 1939, Armeniș, județul Caraș Severin, d. 11 iulie 2003, Arad[A]) a fost un medic, prozator, traducător și coordonator de cenaclu român[1]. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1975 și membru al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România.
A fost fiul Elenei-Brândușa (n. Imbrea), învățătoare, și al lui Marcu Bănescu, preot ortodox, doctor în teologie[2]. Școala primară a urmat-o în Caransebeșla „Școala de Aplicație și Liceul Traian Doda”, studiile liceale le-a urmat la Liceul „C.D. Loga” din Timișoara, iar apoi a urmat Facultatea de Medicină, absolvită în același oraș în anul 1962.[1][2]
A practicat medicina generală în localitățile Cogealac, Jurilovca, Babadag, între 1962 și 1964. În această perioadă a fost concentrat la Marina Militară. Între 1964 și 1965 a făcut specializarea în medicina muncii la București, apoi a fost medic secundar la Medgidia și Constanța, între 1965 și 1969, medic de Medicina Muncii la Hunedoara, între 1969 și 1971, medic primar la Direcția de Sănătate Publică din Arad din 1971 până în 2002.[1][2]
Debutul literar a avut loc în revista literară „Orizont”, Timișoara, nr. 10, 1968, cu proză, apoi, în anul 1973 publică volumul de debut Să arunci cu pietre în soare, povestiri, volum premiat la primul concurs de debut în volum al editurii.
A fost colaborator la cele mai importante reviste literare din țară: „Orizont", „România Literară” „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Viața Românească”, „Steaua”, „Tribuna”, „Cronica”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Variațiuni” (București, în limba slovacă) „Vatra”, „Apostrof” (Cluj), „Arca” (Arad), „Oglinzi paralele (Nădlac), „Familia” (Oradea). A fost redactor asociat la revista „Arca” și redactor extern la revista bilingvă româno-slovacă „Oglinzi paralele”.
Opera:
  • Să arunci cu pietre în soare, povestiri, Editura „Eminescu", 1973;
  • Anotimp al ninsorilor albastre, roman, Editura „Eminescu", 1975;
  • Semințele dimineții, roman, Editura „Eminescu", 1976;
  • Ierni peste tei, roman, Editura „Eminescu", 1978;
  • Tangaj, roman, 1980;
  • Calendar pe o sută de ani, povestiri, Editura „Facla", Timișoara, 1982;
  • Portocale pentru vinovați, roman, Editura „Eminescu", 1982;
  • Moara de apă, povestiri, Editura „Facla", Timișoara, 1984;
  • Strada, roman, Editura „Facla", Timișoara, 1987;
  • La Trei Ape, povestiri, Editura „Eminescu", 1988;
  • Oameni și lupi, biserici și tei, povestiri, Fundația Culturală „Ioan Slavici", Arad, 1995 (volum tradus în limba slovacă de către Ondrej Stefanko, L’udia a vlci, kostoly i lipi, Editura „Ivan Krasko", Nădlac, 1996);
  • Despre arta burlanieră, povestiri, Editura „Viața arădeană", Arad, 1997;
  • Mușchetarii Câmpiei de Vest, memorialistică și critică literară, Editura „Ivan Krasko", Nădlac, 2000;
  • Calendar pe o sută de ani, antologie de proză scurtă, Editura „Mirador", 2000, Arad;
  • Mușchetarii Câmpiei de Vest, cartea a doua, Editura „Ivan Krasko", Nădlac, 2003;
  • Orele orașului, în colaborare, reportaje, Editura „Eminescu", 1978;
  • Cartea Mureșului, în colaborare, Editura „Eminescu", 1986.
În „Neue Banater Zeitung" (Timișoara, 1980) a apărut romanul foileton Todesorangen tradus în limba germană de către Anton Palfi.
A tradus în colaborare cu scriitorul Ondrej Stefanko numeroase cărți din limba slovacă.

·         1941 - S-a născut Charlie McCoy, muzicuţist american.
* 1942: Daniel Clement Dennett (născut pe data de 28 martie 1942 în Boston, Massachusetts ) este un filozof de cetățenie americană, profesor universitar și un ateu recunoscut. A studiat la Harvard și Oxford și este actulamente profesor de filosofie și rectorul Centrului pentru Studii Cognitive de la Universitatea Tufts. Este unul din cei mai importanți filozofi contemporani în filozofia minții și în filozofia științei, și în tot ceea ce ține de teoria evoluționistă și științele cognitive. În anul 2011, Universitatea din București îi acordă titlu academic de Doctor Honoris Causa.
* 1943: Conchata Galen Ferrell (n. 28 martie 1943) este o actriță americancă, cel mai recent cunoscută pentru rolul menajerei Berta din sitcomul CBSDoi bărbați și jumătate pentru care a primit în 2005 și 2007 o nominalizare la Premiul Emmy pentru cea mai bună actriță în rol secundar într-un serial de comedie. A mai fost nominalizată în trecut pentru cea mai bună actriță în rol secundar într-un serial dramatic pentru rolul din L.A. Law.
·         1945 - S-a născut Charles Portz, basist american (The Nightriders, Crossfire, Turtles).
* 1948: Dianne E. Wiest (n. 28 martie 1948)[3] este o actriță americană de film, televiziune și scenă. Ea este câștigătoare a două Premii Oscar, două Premii Emmy și un premiu Globul de Aur. De asemena, Wiest a mai fost nominalizată la Premiile BAFTA.
·         1948 - S-a născut Sally Carr, vocalistă britanică (Middle Of The Road).
·         1948 - S-a născut John Evan, clăpar britanic (John Evan's Smash, Jethro Tull).
·         1948 - S-a născut Milan Williams, pianist, vocalist, chitarist şi compozitor american (Commodores).
* 1951: Massimo Bonetti (n. ,[1] Roma, Italia) este un actor și regizor italian.
·         1953 - S-a născut pictorul Călin Beloescu.

·         1954: Adrian Severin, politician român
·         1954: Liviu Cangeopol, comentator politic și eseist român, stabilit din 1989 în SUA

* 1955: Baronul John Alderdice (n. 28 martie 1955) este un om politic liberal britanic din Irlanda de Nord. Este membru al Camerei Lorzilor (lord) din Parlamentul Regatului Unit. Între 1998 și 2004 a fost președintele Parlamentului Irlandei de Nord. Din 2005 este președintele Internaționalei Liberale.
* 1955: Pavel Cebanu (n. 28 martie 1955, Reni, Regiunea Odesa, RSS Ucraineană) este un fost fotbalist, antrenor de fotbal din Republica Moldova, în prezent președinte al Federației Moldovenești de Fotbal.
* 1955: Florică Murariu (n. 28 martie 1955, Mitoc, Botoșani – d. 24 decembrie1989, București) a fost un jucător de rugby român, căpitan al echipei naționale și al echipei Steaua București.[1] A murit în timpul Revoluției din decembrie 1989.
Pe 24 decembrie 1989, în timp ce vrea sa ajungă la club în Ghencea împreună cu un prieten, a fost oprit de echipajul unui TAB pe bd. Drumul Taberei, în drept Parcului Moghioroș. Când a coborât mâinile în jos pentru a se legitima, a fost împușcat de militarul în termen Fănică Lepădatu.[3] S-a stins din viața câteva minute mai târziu pe drumul spre Spitalul Municipal.[1] A fost înmormântat în comuna natală, Mitoc, unde o stradă si Școala Generală nr. 1 au primit numele său. Un muzeu a fost amenajat în casa părintească. Împreună cu Radu Durbac, este omagiat în fiecare an de CSA Steaua la Monumentul Eroilor Revoluției de lângă terenul de rugby din Ghencea.
·         1957 - S-a născut Mark Spiro, clăpar şi vocalist american.
* 1958: Ludmila Balan, scris și Bălan (n. ,[1] Sărătenii Vechi, Telenești, Moldova) este o prezentatoare de televiziune din Republica Moldova, Maestru în Artă. Ea este mama cântărețului Dan Balan și soția diplomatului Mihai Balan.
A devenit cunoscută prin anii '90, cu emisiunile pentru copii „Noapte bună, copii!”, „Căsuța cu povești”, „De la 5 la 10” și „Tanti Ludmila Show” de la postul național de televiziune din Moldova
·         1963: Dan Silviu Boerescu, scriitor, critic literar, editor român

·         1966: Dumitru Becșenescu, politician român
* 1970: Laura Badea (n. 28 martie 1970, București, România) este o scrimerăromână specializată pe floretă, campioană olimpică la Atlanta 1996, campioană mondială la Haga în 1995 și de trei ori campioană europeană în 1996, 1997 și 2004
* 1970: Vincent Anthony "Vince" Vaughn (n. 28 martie 1970, Minneapolis, Minnesota) este un actor american, scenarist, producător, comic și activist politic. A debutat ca actor la sfârșitul anilor 1980, având roluri minore de televiziune înainte de a deveni cunoscut pentru interpretarea din filmul din 1996 Pierde-vară. A jucat în filme ca Rudy, Lumea pierdută: Jurassic Park, Return to Paradise, Old School, Dodgeball: A True Underdog Story, Wedding Crashers, Despărțiți, dar împreună, Fratele lui Moș Crăciun, Couples Retreat, The Watch sau The Internship.
* 1973: Björn Kuipers (Pronunție în olandeză: /ˈbjʏrn ˈkœypərs/; n. 28 martie 1973) este un arbitru olandez de fotbal.El este arbitru FIFA din 2006 și a arbitrat Supercupa Europei 2011, Finala UEFA Europa League 2013, Finala Cupei Confederațiilor FIFA 2013 și Finala Ligii Campionilor 2014 dintre Real Madridși Atlético Madrid.[1] A mai arbitrat meciul din grupa E de la Campionatul Mondial de Fotbal 2014, dintre Elveția și Franța și meciul din optimile de finală dintre Colombia și Uruguay. Björn Kuipers a fost votat Arbitrul anului 2013 pe site-ul arbitrilor de fotbal din Europa The Third Team și a apărut pe coperta publicației 2014-2015 FIFA Laws of the Game.
* 1973: Edward Smith "Eddie" Fatu, Jr.[3] (n. 28 martie 1973 - d. 4 decembrie2009) a fost un luptător profesionist de wrestling din Samoa Americană. Numele său de scenă era Umaga.
* 1974: Florin Lăzărescu (n. 28 martie 1974, Doroșcani, Iași) este un prozator, scenarist și publicist român.
Este membru în colegiul de redacție al săptămînalului Suplimentul de cultură.[1] În calitate de publicist, a colaborat la Dilema Veche, Observator cultural, Suplimentul de cultură, Ziarul de duminică, Șapte seri, Timpul, Contrafort și Vatra
Florin Lăzărescu s-a născut la Doroșcani, un sat din județul Iași, unde a și copilărit. Conform mărturiei sale, a trăit între „oameni care spuneau povești”. Din clasa doua a început să citească, o pasiune pe care i-a transmis-o și surorii sale mai mici. La școala primară, exista un aparat de proiectat cu role, unde se difuzau filme.[3]
În 1998 a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, iar în 2000 un master în literatură comparată și antropologie.[4]
A debutat cu volumul de povestiri Cuiburi de vîsc (2000), pe care l-a tipărit la editura OuTopos (a unei asociații studențești), într-un tiraj de 500 de exemplare.[5][6] Ulterior a fost publicat în antologia Ozone friendly (2001) și a scos volumul Șase moduri de a-ți aminti un cal sau Șase povestiri (2003) la editura online LiterNet, cu o prefață de Lucian Dan Teodorovici.[7]Deși a fost remarcată lipsa de originalitatea a structurii narative a povestirilor (de tipul „în cadru”) din Șase moduri de a-ți aminti un cal, criticul Marius Chivu considera cartea drept un exercițiu reușit de virtuozitate, caracterizat de o scriitură foarte bună.[8] Iulia Popovici sesiza vocația cinematografică a lui Lăzărescu.[9]
În 2003 a publicat la Polirom primul său roman, Ce se știe despre ursul panda, cu o prefață de Ovidiu Șimonca. Premisa cărții este că naratorul urmărește parcursul unui ziar care trece din mână în mână, înfățișând între timp personajele; ca erou este fixat Toma, angajat într-un supermarket. Critica Iulia Popovici aprecia că Lăzărescu are o mână fină pentru figuri pitorești, care conturează o „lume pestriță [care] e amenințată să-și piardă simțul lucrului sfînt (prin asta înțelegîndu-se și, pur si simplu, contactul imediat cu cel de lîngă tine); în cel mai bun caz, e o lume de urși panda, refuzînd să mai comunice, să se mai înmulțească, fie pentru c-au pierdut sensul existenței, fie fiindcă, dimpotrivă, i-au aflat secretul și-i trăiesc preaplinul.” Ea sesiza de asemenea încărcătura livrescă a prozei lui Lăzărescu.[6] Criticul de întâmpinare Costi Rogozanu de la Observator cultural a evaluat romanul lalolaltă cu câte o carte de Radu Pavel Gheo și Lucian Dan Teodorovici, apărute la aceeași editură, dând verdictul că autorii „scriu impecabil” și că deși „se pot găsi diverse reproșuri de amănunt [...] toți trei sînt scriitori profesioniști.[10]
Tot în 2003, Lăzărescu a fost reprezentat cu proza Pulp Fiction în antologia Respiro - Antologie de proză scurtă (2000-2002) alcătuită de Mona Mamulea. Criticul de întâmpinare Marius Chivu considera textul lui Lăzărescu – alături de cele ale unor Adina Dabija, Ioan Es. Pop, Bogdan Suceavă sau Paul Doru Mugur – printre cele mai bune din volum.[11]
În 2005, Lăzărescu a publicat romanul Trimisul nostru special, care l-a făcut cunoscut.[3] Cartea a fost tradusă în mai multe limbi (franceză, germană, spaniolă, italiană, slovenă, maghiară și croată).[4] Traducerea franceză de Olimpia Bogdan-Verger la Éditions des Syrtes a fost primită foarte bine în Franța, Lăzărescu fiind primul român mai tânăr publicat de editură.

Volume

  • Cuiburi de vîsc, Iași: Editura OuTopos, 
  • Șase moduri de a-ți aminti un cal sau șase povestiri, Editura LiterNet, 
  • Ce se știe despre ursul panda, Iași: Editura Polirom, 
  • Trimisul nostru special, Iași: Editura Polirom, 
  • Amorțire, Editura Polirom, 2013
  • Întâmplări și personaje, Editura Polirom, 2015

Antologii

  • Ozone Friendly. Iași - reconfigurări literare, Editura T, Iași, 2002
  • Respiro. Proză scurtă 2000-2002, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003
  • Cartea cu bunici, Editura Humanitas, 2007
  • Scriitori la poliție, coord. de Robert Șerban, Editura Polirom, 2016

Cărți publicate în alte limbi

Scenarii

* 1975: Iván Helguera Bujía (n. 28 martie 1975 în Santander, Cantabria, Spania) este un fotbalist spaniol, retras din activitate. A jucat pe posturile de fundaș central și mijlocaș defensiv.
* 1977: Radu Jude (n. 28 martie 1977, București) este un regizor, scenarist și producător de film român. În 2003 a absolvit Universitatea Media, secția Regie film.[1] A lucrat ca asistent de regie pentru filme de lungmetraj precum Amen., în regia lui Costa Gavras sau Moartea domnului Lăzărescu, în regia lui Cristi Puiu.[1] A regizat mai multe scurtmetraje, printre care Corp la corp (2003), Marea Neagră (2004) și Lampa cu căciulă (2006), cel mai premiat scurtmetraj românesc al tuturor timpurilor.[1] Cea mai fericită fată din lume reprezintă debutul lui în lungmetraj
Filme realizate:

Regizor

Scenarist

Producător

  • Alexandra (2006) – scurtmetraj
  • Film pentru prieteni (2011)
  • Trece și prin perete (2014) – scurtmetraj
* 1978: Sorin Frunză (n. 28 martie 1978, Jorăști) este un jucător român de fotbal care evoluează la clubul Dacia Unirea Brăila. Și-a făcut debutul în Liga I la data 11 august 2004.
* 1978: Mihai Petre (n. 28 martie 1978, București) este un dansator și actor de televiziuni român, care s-a remarcat ca jurat în show-ul Dansez pentru tine.
Mihai Petre s-a născut în București. A început să danseze de la 8 ani, iar la vârsta de 14 ani a ajuns campion național la dans sportiv. A absolvit Facultatea de Științe Politice din București și SNSPA.
Este unul dintre jurații concursului "Românii au talent", împreună cu Andra și Andi Moisescu.
Este căsătorit cu Elwira Duda, tot dansatoare. Mihai și Elwira sunt dansatori profesioniști, campioni ai României și finaliști în „Cupa Europeană de Dans”. Are o soră pe nume Alina Petre.
* 1979: Dănuț Dumitru Coman (n. 28 martie 1979, Ștefănești, Argeș) este un fost fotbalist român, în prezent președintele clubului de fotbal FC Astra Giurgiu.
* 1982: Aleksei Ghenadievici Jdanov (în rusă Алексей Геннадьевич Жданов; n. 28 martie 1982) este un fotbalist rus care în prezent evoluează la echipa FC Zenit Ijevsk.
* 1985: Ana Marinela Gherman (n. 28 martie 1985, în Luduș)[1] este o handbalistă din România care joacă pentru CSM Bistrița (handbal feminin)pe postul de coordonator de joc
* 1985: Steve Mandanda (Pronunție în franceză: /stɛv mɑ̃dɑ̃nda/; n. 28 martie 1985) este un fotbalist francez care evoluează ca portar la echipa franceză Olympique Marseille în Ligue 1, unde mai are și rolul de căpitan.
·         1986. S-a născut cântăreața americană Lady Gaga.
* 1987: Melinda Anamaria Geiger (n. 28 martie 1987, Baia Mare) este o jucătoare profesionistă de handbal din România.
* 1988: Samuel de Araújo Miranda (n. 28 martie 1988, în Governador Valadares, Brazilia) este un fotbalist brazilian care în prezent evoluează la echipa Zawisza Bydgoszcz în Ekstraklasa.
* 1989: Lukas Isaac P. Jutkiewicz (n. 28 martie 1989 în Southampton) este un fotbalist englez care evoluează la clubul Burnley FC din Championship.
* 1993: Stefan Burgiu (n. 28 martie 1993, Zăicani) este un fotbalist din Republica Moldova, care evoluează la clubul FC Jetîsu și la echipa națională de fotbal a Moldovei pe postul de fundaș.
* 1996: Benjamin Pavard (n. ,[2] Maubeuge, Franța) este un fotbalistfrancez care evoluează la clubul german Bayern München și la Echipa națională de fotbal a Franței pe postul de fundaș dreapta.
Francezul are contract cu Bayern München până în anul 2024.
* 2000: Aleyna Tilki (n. 28 martie 2000, Konya) este o cântăreață și compozitoare de origine turcă. A devenit cunoscută internațional odată cu lansarea piesei „Cevapsız Çınlama”, produsă de Emrah Karaduman, un prieten apropiat al artistei. Videoclipul piesei, cel mai vizionat videoclip muzical al unui artist turc, are peste 431 de milioane de accesări pe YouTube.[3] Este o semifinalistă a celui de-al șaselea sezon al Yetenek Sizsiniz Türkiye, versiunea turcă a seriei Got Talent. Aleyna Tilki a lansat primul ei single solo, „Sen Olsan Bari”, în iulie 2017, ajungând pe primul loc în topurile muzicale din Turcia. Videoclipul piesei are peste 365 de milioane de vizualizări pe YouTube,[4] fiind al doilea cel mai vizionat clip al artistei și al treilea cel mai vizionat clip al unui artist turc.[5] De asemenea, este unul dintre videoclipurile care a strâns cel mai repede 100 de milioane de vizualizări pe platformă, respectiv în 21 de zile


Decese

·         193: Împăratul Roman Pertinax este asasinat de Garda Pretoriană care apoi vinde tronul lui Didius Iulianus. Acesta va fi condamnat la moarte și executat după câteva săptămâni.
·         1239: Împăratul Go-Toba al Japoniei (n. 1180)
·         1241: Valdemar al II-lea al Danemarcei (n. 1170)
·         1285: Papa Martin al IV-lea (n. cca. 1210)
·         1482: Lucrezia Tornabuoni, nobilă italiană, mama lui Lorenzo de' Medici (n. 1425)
·         La 28 martie 1661, la Constantinopol, se stinge din viaţă Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, ctitor al bisericii Trei Ierarhi din Iaşi. Prin prestigiul său personal pe plan intern şi prin legăturile întinse în afară, Vasile Lupu a dat o nouă strălucire Principatului Moldovei. Influenţa lui în răsărit era aşa de mare încît după dorinţa lui punea sau scotea din scaun Patriarhii din Constantinopol, Alexandria, şi Ierusalim, pe care îi susţinea cu banii săi. Intervenţia lui Vasile Lupu l-a pus ca Mitropolit în Alba Iulia pe Ilie Iorest, în 1640. Vasile Lupu a zidit mai multe biserici, dintre care cea mai frumoasă este cea numită "Trei Ierarhi" de la Iaşi, pe lîngă care a înfiinţat o şcoală şi o tipografie. Domnia lui relativ lungă a asigurat un nou avînt culturii bisericeşti. Mai ales prin zelul Mitropolitului Varlaam, s-au tipărit mai multe cărţi bisericeşti ("Carte românească de învăţătura duminicelor de peste an" - Iaşi 1643 ; "Răspunsuri la Catehismul Calvinesc" - Suceava 1645), dar şi o carte de legi, "Pravilele împărăteşti". În acest fel s-a mai facut încă un pas important în introducerea limbii române în biserică şi stat. "Predoslovia" domnitorului Vasile Lupu la "Cartea românească de învăţătură" ("Cazania") a mitropolitului Varlaam, se adresa către "toată seminţia românească, pretutinderea ce se află pravoslavnici într-aciastă limbă", arătîndu-se că s-a scris lucrarea pentru ca să "dăruim şi noi acest dar limbii româneşti, carte pre limba românească".

·         1665: Maria Eleonora de Brandenburg, soția regelui Gustavus Adolphus al Suediei (n. 1599)
·         1712: Jan van der Heyden, pictor olandez (n. 1637)
* 1743: Karl Friedrich, Duce de Saxa-Meiningen (18 iulie 1712 – 28 martie1743), a fost Duce de Saxa-Meiningen.
A fost al patrulea fiu însă al treilea fiu supraviețuitor al lui Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen și a primei soții a acestuia, Dorothea Marie de Saxa-Gotha.
Karl Friedrich a moștenit ducatul de Saxa-Meiningen împreună cu fratele său mai mare, Ernst Ludwig II, când tatăl lor a murit în 1724. Pentru că cei doi prinți erau minori, unchii lor Frederik Wilhelm și Anton Ulrich au fost regenți până în 1733. Când fratele său mai mare a murit necăsătorit în 1729, la numai 19 ani, Karl Frederick a condus singur până la moartea sa.
Ca și fratele său, el nu s-a căsătorit niciodată și a fost succedat de unchiul său, Friedrich Wilhelm.
·         1767: Martin Felmer, învățat german (n. 1720)
·         1794: Marquis de Condorcet, matematician, filosof francez (n. 1743)
* 1832: Lazarus Bendavid (n. 18 octombrie 1762 la Berlin – d. 28 martie 1832la Berlin) a fost un matematician și filozof german.
S-a născut la Berlin într-o familie de origine ebraică. La început, a fost șlefuitor de sticlă, dar, ca autodidact, studiază atât de intens matematica, încât ajunge să țină lecții și conferințe publice.
La Göttingen studiază fizica, chimia și aprofundează filozofia lui Kant. Își continuă studiile la Viena, dar datorită ideilor sale referitoare la kantianism, este nevoit să se retragă la castelul grofului B. Harrach. Și aici își continuă expunerile referitoare la filozofia lui Kant.
Reîntors la Berlin, în timpul ocupației franceze, a redactat un ziar cu caracter politic (1797).
* 1835: Auguste Charles Eugène Napoléon de Beauharnais, al 2-lea Duce de Leuchtenberg (9 decembrie 1810 – 28 martie 1835) a fost primul soț al reginei Maria a II-a a Portugaliei. De asemenea, a fost de drept Duce de Leuchtenberg, Prinț de Eichstätt și Duce de Santa Cruz.
Bunicul din partea mamei, regele Maximilian I de Bavaria, i-a acordat lui Eugène titlul de "Duce de Leuchtenberg" la 14 noiembrie 1817, după pierderea din anul 1815 a titlurilor sale napoleoniene. În ciuda promisiunii unui principat independent introdus în tratatul final, Congresul de la Viena a fost suspendat fără a crea un stat pentru Eugène, așa că Auguste și frații lui nu au avut nici o moștenire. Titlului ducal de Leuchtenberg i-a fost adăugat ca zestre domeniul Eichstätt de către regele Maximilian.
La 4 februarie 1831 Leuchtenberg a fost unul dintre cei trei candidați pentru tronul Belgiei nou-independente. Dar în alegerea de către Congresul Național belgian, Auguste a ocupat locul al doilea, după fiul mai mic al regelui Franței, Louis, Duce de Nemours, deși înaintea candidatului Habsburg, Arhiducele Carol, Duce de Teschen.
S-a căsătorit prin procură la 1 decembrie 1834, la Munchen, cu regina Maria a II-a a Portugaliei. Inițiatoarea acestei căsătorii a fost împărăteasa Braziliei, Amélie de Leuchtenberg. A doua soție a împăratului Pedro I al Braziliei a fost mama vitregă a tinerei regine, dar, de asemenea, sora mai mică a lui Augustus de Leuchtenberg.
Tânărul a devenit prinț al Portugaliei și a primit titlul brazilian de duce de Santa Cruz. Ceremonia veritabilă a avut loc la 26 ianuarie 1835 la Lisabona. A decedat la Lisabona la 28 martie 1835 de difterie, la doar două luni după nuntă și nu a avut moștenitori.
Întotdeauna susținută de liberali, tânara regina s-a căsătorit anul următor cu Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg-Kohary, un văr al reginei Victoria a Regatului Unit.
* 1864: Prințesa Louise Charlotte a Danemarcei (30 octombrie 1789 – 28 martie 1864) a fost prințesă a Danemarcei.

·         1878: Alexandru Ioan Lapedatu, poet, prozator și publicist român (n. 1844)

·         1881: Modest Petrovici Musorgski, compozitor rus (n. 1839)
·         1884: Prințul Leopold, Duce de Albany (Leopold George Duncan Albert; 7 aprilie 1853 – 28 martie 1884) a fost membru al familiei regale britanice, fiul reginei Victoria și al Prințului Albert. Mai târziu Leopold a fost numit Duce de Albany, Conte de Clarence și Baron Arklow. A fost diagnosticat cu hemofilie din copilărie, lucru care a dus la vârsta de 30 de ani la decesul său.
Leopold s-a născut la 7 aprilie 1853 la Palatul Buckingham din Londra. Mama sa a fost Victoria a Regatului Unit iar tatăl Prințul Albert de Saxa-Coburg-Gotha. În timpul travaliului, regina Victoria a ales să folosească cloroformul și deci să sancționeze anestezia la naștere, recent descoperită de profesorul James Young Simpson. Cloroformul a fost administrat de dr. John Snow. Părinții l-au numit Leopold după unchiul său, regele Leopold I al Belgiei.
A fost botezat la Palatul Buckingham la 28 iunie 1853 de arhiepiscopul de Canterbury, John Bird Sumner iar nași au fost: vărul său primar George al V-lea de Hanovra, vara sa Prințesa William a Prusiei, văra să primară Prințesa Mary Adelaide de Cambridge și Prințul de Hohenlohe-Langenburg (unchiul matern prin căsătorie).
Leopold a moștenit hemofilia de la mama sa, regina Victoria, și și-a petrecut mare parte a copilărie ca semi-invalid.
În 1872, Leopold a intrat la Christ Church, Oxford pe care a absolvit-o în 1876 cu un doctorat în drept civil. A călătorit în Europa iar în 1880 a făcut un turneu în Canada și Statele Unite împreună cu sora sa, Prințesa Louise al cărei soț era guvernator general al Canadei. Incapabil de o carieră militară din cauza bolii sale, Leopold a devenit patron al artelor și al literaturii și a servit ca secetar neoficial al mamei sale.
Prințul Leopold a fost numit Duce de Albany, Conte de Clarence și Baron Arklow la 24 mai 1881
Prințul Leopold axfisiat de dorința mamei sale, regina Victoria, de a-l ține lângă casă, a văzut căsătoria drept o speranță pentru independența sa. Din cauza hemofiliei, a avut dificultăți în a-și găsi o soție. Moștenitoarea Daisy Maynard a fost considerată o posibilă mireasă. S-a sugerat faptul că el o plăcea pe Alice Liddell, fiica vice-cancelarului de Oxford, pentru care Lewis Carroll a scris Aventurile Alicei în Țara Minunilor, deși alții au sugerat că el o prefera pe sora ei, Edith. Leopold a devenit nașul celui de al doilea fiu al lui Alice, care a fost numit după el.
De asemenea, Leopold o considera o posibilă mireasă pe vara sa Prințesa Frederica de Hanovra; au devenit prieteni pe viață și confidenți.[2] Printre alte posibile mirese erau incluse: Victoria de Baden și Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg.[2]
După ce a fost refuzat de aceste femei, mama lui Leopold a intervenit pentru a preveni ceea ce ea vedea drept posibilități nepotrivite. Insistând asupra faptului că urmașii unui monarh britanic ar trebui să se căsătorească cu familii protestante, regina Victoria a sugerat o întâlnire cu Prințesa Elena Friederike, fiica Prințului de Waldeck și Pyrmont. La 27 aprilie 1882, Leoplod și Elena s-au căsătorit la Castelul Windsor. Au avut o căsnicie scurtă și fericită. În 1883, Leopold a devenit tată când soția sa a născut o fetiță, Alice. A murit la scurt timp după nașterea fiului său, Charles Edward.
La 27 martie 1884 a alunecat și a căzut la Clubul Yacht în Villa Nevada, Cannes, Franța rănindu-și genunchiul. A murit în primele ore ale dimineții următoare, aparent de efectele morfinei pe care a luat-o și de vinul roșu băut la cină. Fiul său i-a succedat ca Duce de Albany iar în 1900 acesta i-a succedat unchiului său Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha.
Decesul său a fost celebrat de poetul scoțian William McGonagall în poemul său "The Death of Prince Leopold". Prin Charles Edward, Leopold este străbunicul lui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei, actualul monarh al Suediei.
·         1926: A murit Thoma Ionescu, medic chirurg și anatomist român de marca, profesor universitar, întemeietorul școlii românești de chirurgie și de anatomie topografică, membru al Academiei Române;  (n. 13 septembrie 1860, Ploiești). Dupa absolvirea liceului „Sf.Sava”din Bucuresti, a urmat cursurile Facultatii  de Medicina din Paris. In anul 1887 obtine locul de prosector asociat de anatomie si mai apoi prosector definitiv de anatomie al Facultatii de Medicina din Paris, titluri dobandite prin concurs, la care s-a clasat primul. În anii 1882-1885 lucreaza ca extern, apoi în 1885-1890 ca intern al spitalelor din Paris.  Isi sustine teza de doctorat in 1892,  obtinand titlul de laureat al spitalelor din Paris, dupa ce in 1890 obtine titlul de laureat al Academiei de chirurgie din Franta. In anul 1892, in urma unui concurs la care e clasificat primul, Thoma Ionesu obtine titlul de profesor agregat. In aceasta calitate, el a colaborat cu profesorii Poirier si Charpy la cel mai mare tratat de anatomie al vremii. În perioada 1892-1895 lucreaza ca profesor de anatomie la Facultatea de Medicina din Paris. În 1895, prin decret de lege se infiinteaza la Facultatea de Medicina din Bucuresti catedra de anatomie topografica si clinica chirurgicala la care e chemat ca profesor. De numele sau se leaga si raspandirea rahianesteziei prin narcoza (el a utilizat mai intai un amestec de stovaina si stricnina, apoi de stovaina si cofeina). In 1897, fondeaza impreuna cu colaboratorii sai  revista „Chirurgia”, periodic al Societatii Române de Chirurgie. În perioadele 1906-1912, 1921-1922 si 1925-1926 este Decan al facultcii de medicina iar între 1912 si 1915 Rector al Universitatii din Bucuresti. A fost membru al Academiei de Medicina din Paris, al Societatii Internationale de Chirurgie si membru de onoare (1925) al Academiei Române. Scoala sa de chirurgie a avut un rol important în formarea specialistilor români, aducându-i totodata contributia la îmbogatirea patrimoiniului de tehnici chirurgicale si de cunostinte privind anatomia topografica. A dat întotdeauna dovada de o atitudine profund patriotica, activand, în 1918, pentru cauza Unirii Transilvaniei cu România în cadrul Consiliului national al unitatii române de la Paris, iar în 1920— 1921   ca prim delegat al României la sesiunile Ligii Natiunilor.

·         1941 - A murit scriitoarea britanică Virginia Woolf (m.25.01.1882).
·         1941: Aglae Pruteanu, actriță româncă (n. 1866)

·         1943 - A încetat din viaţă muzicianul rus Serghei Rahmaninov. Serghei Rahmaninov, unul dintre cei mai mari compozitori şi pianişti din secolul al XX-lea, s-a născut la Oneg, în apropiere de Novgorod, la 1 aprilie 1873, într-o familie de nobili care slujise ţarilor încă din secolul al XVI-lea. Odată cu izbucnirea sângeroasei revoluţii bolşevice în 1917, Rahmaninov, fiu de nobil, şi-a dat seama pe bună dreptate că nu va fi în siguranţă în „noua Rusie a Sovietelor“ şi a părăsit ţara împreună cu soţia şi cele două fiice ale sale. După o perioadă în care a stat în Danemarca, unde a susţinut numeroase concerte, remarcându-se şi ca strălucit interpret, s-a stabilit în Statele Unite, la New York. In URSS creatiile sale au fost multa vreme interzise.
·         1944: A murit la Medias,  chimistul român Petru Bogdan, ctitor al învățământului de chimie-fizică din România;  (n. Cozmesti, Iasi, 1873). Incepând din anul 1906 profesorul Petru Bogdan și-a desfășurat activitatea la Universitatea din Iași, fiind cel care a înfiintat și condus, din 1913, prima catedră de chimie fizică din țară. Decan al Facultății de Științe în 1925, între anii 1926 – 1940 a fost, alternativ, rector și prorector al Universității ieșene, în timpul rectoratului său construindu-se, printre altele, aripa nouă a Universității. Prieten din tinerețe cu Garabet Ibrăileanu, Dumitru D. Pătrășcanu, C. Stere, Mihai Carp, Mihail Sadoveanu, G. Topîrceanu, a făcut parte din prima grupare a revistei Viața Românească, ocupîndu-se de rubrica de știință a revistei. Între 1941 și 1944 a fost directorul Fundației Regale „Ferdinand I”. Ca o recunoaștere a activității sale științifice, Universitatea din Nancy (Franța) i-a acordat în 1924 titlul de „doctor honoris causa”, iar Academia Română l-a ales printre membrii ei titulari 1926. Dintre numeroșii săi studenți și discipoli, ale căror studii și cercetări le-a îndrumat, printre cei mai cunoscuți s-au numărat Horia Hulubei, Alexandru Cișman, Radu Cernătescu și Raluca Ripan, Tudor Ionescu, Cezar Parteni sau C. Mihul.

·         1948: Prințesa Henriette Marie a Belgiei (30 noiembrie 1870 – 28 martie1948), Ducesă de Vendôme, a fost fiica Prințului Filip, Conte de Flandrași a soției acestuia, Prințesa Marie de Hohenzollern-Sigmaringen. Ea a fost sora geamănă mai mică a Prințesei Joséphine Marie a Belgiei, care a murit la vârsta de șase săptămâni, în 1871.
S-a căsătorit la Bruxelles, Belgia la 12 februarie 1896 cu Prințul Emmanuel de Orléans, al 8-lea Duce de Vendôme (18 ianuarie 1872, Austria – 1 februarie 1931 Cannes, Franța). El era fiu al lui Ferdinand Philippe Marie, duce d'Alençon și a Ducesei Sophie Charlotte de Bavaria, și a fost strănepotul regelui Louis-Philippe al Franței.
Cuplul a avut patru copii:
  • Prințesa Marie Louise (31 decembrie 1897 – 8 martie 1973); căsătorită cu Prințul Philip de Bourbon-Două Sicilii.
  • Prințesa Sophie Joséphine Louise Marie Immaculée Gabrielle Philippine Henriette d'Orléans (19 octombrie 1898 Neuilly-sur-Seine, Franța – 9 octombrie 1928 Franța), necăsătorită și fără copii.
  • Prințesa Généviève d'Orléans (21 septembrie 1901 Neuilly-sur-Seine, Franța – 1983 Rio de Janeiro, Brazilia), căsătorită la 2 iulie 1923 cu Antoine Marie François de Chaponay-Morance, marchiz de Chaponay-Morance (30 ianuarie 1883 Paris, Franța - 9 septembrie 1956 Rabat, Maroc); au avut doi copii:
    • Pierre Emmanuel François Henri Baudoin de Chaponay-Morance (24 ianuarie 1925, Paris - 2 octombrie 1943), ucis în misiune în Golful Mexic. Nu a fost căsătorit și nu a avut copii.
    • Henryanne Maria Pierre Emmanuelle Constance de Chaponay-Morance (n. 8 mai 1926, Cannes), necăsătorită și fără copii.
  • Prințul Charles Philippe Emmanuel Ferdinand Louis Gérard Joseph Marie Ghislain Baudoin Christophe Raphaél Antoine Expédit Henri d'Orléans (4 aprilie 1905 Neuilly-sur-Seine, Franța – 10 martie 1970 Neuilly-sur-Seine, Franța), Duce de Nemours, de Vendôme și d'Alençon, căsătorit la 24 septembrie 1928 cu Marguerite Watson (12 feb 1899, Richmond, Virginia - 27 dec 1993); fără copii.
Henriette a fost o mare sportivă, și a fost adesea considerată cea mai bun trăgătoare din rândul femeilor regale.[1] La un moment dat, ea a ucis un cerb care deja ucisese un altul, făcând-o foarte populară în cercurile sportive belgiene. Ea chiar și-a câștigat porecla de "Ducesa sportivă". În 1908, ea l-a însoțit pe soțul ei în Munții Stâncoși din Statele Unite pentru a trage în urși grizzly.[1]
Ea a făcut mai multe vizite regale fratelui ei mai mic, regele Albert. În 1914, de exemplu, ea a vizitat un spital din Neuilly, unde se tratau trupele americane.[2] În două scrisori, Henriette și cumnata ei, regina Elisabeta au exprimat aprecierea lor și au cerut mai mult sprijin din partea Comisiei americane pentru ajutor din Belgia, care a făcut donații poporului belgian încă de la invazia germană.[3]
Henriette Marie a Belgiei a murit la vârsta de 77 de ani, la 28 martie 1948, la Sierre, Valais, Elveția
·         1949: A murit  Grigoraș Dinicu, compozitor și violonist român, recunoscut ca unul dintre cei mai faimoși lăutari (n. 1889) https://youtu.be/8ZwNmDnJ5ug.

·         1953: Jim Thorpe, atlet american (n. 1887)
·         1957: A încetat din viaţă Gheorghe Tătărăscu, fost academician şi prim-ministru liberal al României (1934-1937),  deţinut politic în timpul regimului comunist; (n. 21 decembrie 1886, in localitatea Poiana, astăzi un cartier al orașului Rovinari, din jud.Gorj).

·         1965: Mary a Marii Britanii, fiica regelui George al V-lea al Regatului Unit (n. 1897)
·         1969: Dwight David Eisenhower, GCB (n. 14 octombrie 1890 - d. 28 martie1969), cunoscut în mod afecționat și ca Ike, a fost un general și om politic republican american. A fost comandant suprem al armatelor aliate debarcate în Nordul Africii (1943), în Sicilia (1943) și în Vestul Europei (1944 - 1945). A fost primul comandant suprem al forțelor armate ale NATO (1949 - 1952) și președinte al SUA între anii 1953 și 1961. Doctrina sa, susținând protecția împotriva comunismului, a marcat profund politica internă și externă a Statelor Unite ale Americii pe parcursul anilor 1950 și 1960.
·         1977 - A murit istoricul Andrei Oţetea, membru al Academiei Române („Renaşterea”) (n.05.08.1894).

·         1979: Daniel Turcea, poet român (n. 1945)

·         1985. Marc Chagall (n. 7 iulie 1887, Vitebsk, Belarus - d. 28 martie 1985, Saint-Paul-de-Vence, Franța) a fost un pictor modern. Stilul său de pictură este considerat ca deosebit de original și poetic, sub influența fanteziei și al melancoliei, și strâns legat de cultura ebraică. Ea reprezintă o temă care revine permanent în creația sa, la fel ca și orașul provincial bielorus Vitebsk, în care artistul și-a petrecut copilăria.
La 7 iulie 1887 vine pe lume la Vitebsk, în Rusia (azi Belarus), Moșe Segal, care se va face cunoscut mai târziu ca artist cu numele de Marc Chagall. Copilul este primul născut al familiei Zachar și Faiga Segal, evrei hasidici de limbă idiș. Părinții lui Chagall sunt oameni săraci și foarte credincioși. Viața de familie se desfășoară în ritmul sărbătorilor religioase în cartierul destinat de autoritățile țariste evreilor. Părinții sunt analfabeți, dar fiul învață să scrie, să citească și să cânte la vioară. Primele cunoștințe le primește la școala evreiască, apoi va urma o școală laică. Dorește să devină pictor, la început însă lucrează ca ucenic la un fotograf (1906), dar reușește să meargă timp de două luni în atelierul lui Iehuda Pen, de la care primește primele lecții de pictură. Înfruntând multe greutăți, în anul următor pleacă la St. Petersburg, unde în 1907 devine elevul lui Nicolai Roerich, director al Academiei de Arte Frumoase. Chagall își va continua studiile mai târziu cu Lev Bakst, la Școala Svansev, care îi reunea pe reprezentanții avangardei ruse.
În anul 1910 ia parte la expoziția colectivă organizată de Școală. Se hotărăște să plece în Franța. În acest timp se logodește cu Bella Rosenfeld, care îl va aștepta la Vitebsk vreme de patru ani. Se vor căsători în anul 1915.
În 1948 se stabilește împreună cu pictorița canadiană Virginia Haggard la Orgeval, în apropierea Parisului. Legătura lor durează până în 1952, când Marc Chagall o întâlnește pe Valentina Brodski, numită de el "Vava". Se vor stabili la Paris în apatamentul Vavei, pe insula Saint Louis.
Din anul 1966, locuiesc la Saint-Paul-de-Vence, lângă Nisa. Chagall merge de mai multe ori în Israel, unde realizează picturi murale în clădirea Knesseth-lui (Parlamentul) din Ierusalim. În ultimii ani ai vieții, Chagall continuă să lucreze neobosit. Pictează, se ocupă de sculptură, ceramică și litografie, proiectează vitralii. La solicitarea ministrului Culturii, scriitorul André Malraux, decorează între anii 1963-1964 plafonul Operei din Paris. Pe 7 iulie 1973 se inaugurează la Nisa"Musée National Message Biblique Marc Chagall", a cărui colecție cuprinde opere donate de pictor statului francez.
Pe la începutul anilor optzeci, Chagall revine la formate mici. Cu arta lui atât de personală, va crea încă multe tablouri și gravuri. Moare la 28 martie 1985 în Saint-Paul-de-Vence, la nouăzeci și opt de ani. Marc Chagall a intrat în istoria picturii fără să-și fi creat propria școală. Până în ziua de azi nu se cunoaște un alt artist care să se fi raportat la creația lui. Poezia sentimentală a tablourilor sale, onirismul lor care își are rădăcinile în folclorul evreiesc și în spiritul poporului rus, culorile strălucitoare care ar fi putut fascina pe mulți artiști nu și-au găsit adepți. Chagall nu a încercat să schimbe cursul istoriei picturii. A dorit pur și simplu ca, în felul său original, să ilustreze povești minunate, născute din propriile experiențe, să-și exprime propriul misticism care poartă mai mult însemnele poeziei decât ale religiei.
·         1993: Victor Felea, poet și critic literar român (n. 1923)

·         1994 - A murit Eugen Ionescu, dramaturg, eseist, poet, considerat un clasic al literaturii absurdului. Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909, Slatina – d. 28 martie 1994, Paris), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale. Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu  va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din Enciclopedia exilului literar românesc. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian  din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Sfantul Sava din Bucuresti. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavoda; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat “Tema morții și a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițîndu-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve (“Cântăreața cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu  fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990 si se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian. Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970  îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție. În anul 2009 a fost declarat membru post-mortemal Academiei Romane. Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu a fost celebrată oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului i-au fost consacrate numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate. Cu această ocazie, fiica sa Marie France Ionesco, posesoare a drepturilor de autor, domiciliată la Paris, a protestat vehement  împotriva prezentării lui Eugen Ionescu drept autor român, argumentând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză…

·         1994: Ștefan Gușă sau Gușe (n. 17 aprilie 1940, satul Spătaru, comuna Costești, județul Buzău - d. 28 martie 1994) a fost un general român, care a îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române(1986-1989).
A făcut parte din echipa de generali trimisă de Nicolae Ceaușescu la Timișoara la 17 decembrie 1989, fiind prezent acolo în perioada în care a avut loc represiunea din 17-20 decembrie 1989 în urma căreia au murit 73 de persoane. În anul 1997, în rechizitoriul Parchetului Militar prin care au fost trimiși în judecată generalii Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac a fost învinuit și generalul Gușă - dar în cazul său procesul n-a putut avea loc ca urmare a decesului.
Ștefan Gușă s-a născut la data de 17 aprilie 1940, în satul Spătaru din comuna Costești (județul Buzău). După absolvirea Liceului "B.P. Hasdeu"din Buzău, a urmat Școala Militară de Ofițeri Activi de Tancuri și Auto de la Pitești (1957-1960), absolvită ca șef de promoție.
După absolvirea Școlii de ofițeri, a fost avansat la 22 august 1960 la gradul de locotenent în cadrele active ale Forțelor Armate. A îndeplinit funcțiile de comandant al Plutonului 2 tancuri din Compania a 4-a a Regimentului 68 Tancuri și Autotunuri (1960-1961), apoi comandant de pluton și de companie la Școala Militară de Ofițeri de Tancuri și Auto din Pitești (1961-1966). În această perioadă, a fost avansat la gradul de locotenent major (30 decembrie 1963), iar peste numai doi ani, la 30 decembrie 1965, la cel de căpitan, în mod excepțional.
Între anii 1966-1972, Ștegan Gușă a urmat cursurile de la Facultatea Militară Tehnică, secția Tancuri și Auto din cadrul Academiei Militare Generale din București, absolvite cu diploma de inginer. Remarcat în timpul facultății, este desemnat să îndeplinească funcția de șef al grupei de studii și avansat la gradul de maior la 30 decembrie 1971. Pentru o scurtă perioadă (martie - octombrie 1972) predă ca șef de lucrări la Catedra de tehnică de tancuri și auto a facultății.

Ștefan Gușă, tânăr ofițer
La data de 7 octombrie 1972 este numit în funcția de comandant al Regimentului 6 Tancuri "Ion Buteanu", din cadrul Armatei a 3-a, pe care o va deține până la 13 august 1976. În această perioadă, este avansat din nou în mod excepțional la gradul de locotenent-colonel la 23 august 1974 și urmează Cursul postacademic de perfecționare, Secția arme întrunite (1 decembrie 1975 - 31 mai 1976), timp în care este înlocuit temporar de la comanda regimentului.
Perfecționându-și în mod continuu pregătirea militară, este numit la data de 13 august 1976 în funcția de șef de stat major al Diviziei 6 Tancuri "Horia, Cloșca și Crișan", fiind avansat ulterior la gradul de colonel inginer (23 august 1979), din nou înainte de expirarea duratei de stagiu în grad.
Ștefan Gușă devine la data de 10 noiembrie 1981 comandant al Diviziei 6 Tancuri "Horia, Cloșca și Crișan", al cărei șef de stat major fusese timp de cinci ani și urmează apoi un curs de perfecționare a pregătirii pe linie de organizare-mobilizare (1 august - 30 noiembrie 1978) și Cursul postacademic superior (15 septembrie 1982 - 14 iulie 1983). Este înaintat la gradul de general-maior (cu o stea) la 23 august 1984.A fost printre singurii ofiteri ingineri din Armata care a indeplinit functii de comanda la unitati de lupta operative.
La data de 25 septembrie 1986, generalul-maior Ștefan Gușă este promovat în funcția de prim-adjunct al ministrului apărării naționale și de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române. În perioada cât s-a aflat la conducerea Armatei Române, au fost elaborate noi regulamente privind desfășurarea acțiunilor de luptă la diferite eșaloane, instrucțiuni și dispoziții specifice epocii și situației geopolitice a României.
La data de 17 decembrie 1989, fiind aflat în funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, a fost trimis la Timișoara, împreună cu un colectiv de generali, pentru a reprima revoluția care începuse în acest oraș și de a cărei izbucnire erau acuzate agenturile străine de spionaj.
Generalul Gușă este practic luat prin surprindere de amploarea manifestațiilor de protest și, după două zile de lupte, bate în retragere, neputând continua represiunea începută în 17 decembrie:
„Dacă între 15 și 20 decembrie 1989, protestul cetățenilor Timișoarei cuprindea un număr important de manifestanți fără legătură explicită cu apartenența lor la una sau alta dintre instituții, începând cu 20 decembrie, revolta s-a extins și a cuprins aproape toate colectivele de pe platformele industriale ale orașului. Semnalul l-a dat întreprinderea ELBA, ai cărei muncitori au refuzat să reia lucrul în dimineața zilei de 19 decembrie 1989. Primul-secretar al județului, Radu Bălan, este trimis urgent de Ion Coman să-i convingă pe muncitori să reia lucrul. Încercarea este ratată. Muncitorii îi cer șefului județului să răspundă la întrebări care nu se refereau la producție sau la salarii, ci la evenimentele petrecute în oraș : cine a ordonat să se tragă în populație, unde sunt morții Timișoarei, de ce au fost arestați oameni nevinovați ? Generalul Gușă - Șeful Marelui Stat Major Român - care condusese represiunea împotriva manifestanților, încearcă să-l recupereze pe primul-secretar însă este silit de muncitori să ordone retragerea militarilor de la porțile întreprinderii. Practic generalul se întoarce la sediul comandamentului militar cu ajutorul unui ofițer din gărzile patriotice, întrucât echipajul său îl abandonase. Evenimentele de la întreprinderea ELBA se transmit cu mare viteză către celelalte întreprinderi care decid să declanșeze greva generală[1]”
—Alexandru Oșca
Prin relatarea care o va face ulterior, Gușă neagă responsabilitatea sa în represiunea sângeroasă și pozează în erou: "Am evitat un dezastru recuperând tancurile ajunse în mâinile răsculaților Timișoarei, dar n-am executat ordinele de reprimare și nici pe acelea de a-i aresta pe cei din clădirea Operei" [2], declară el mai târziu într-un interviu acordat jurnalistului militar, col. George Vasile. Din declarațiile sale, ar reieși că din 20 decembrie, ora 15:30, ar fi fost silit să dea ordinul de retragere a armatei în cazărmi: "În momentul când mi-am dat seama de sensul și proporțiile luptei populare, am oprit orice amestec al armatei în desfășurarea evenimentelor". [3]
Generalul Gușă raportează la ora 14.20 ministrului Apărării Naționale că: “demonstranții au trecut peste cordoanele de militari și scandează în fața sediului Comite­tului Județean de Partid: «Libertate!», «Armata e cu noi!». Încerc, conform ordinului dumnea­voastră, să repliez trupele în cazărmi“. La ora 15.30, toți militarii și tehnica de luptă se aflau deja în unități.[4] În seara zilei următoare a vrut să se întoarcă la București, dar ministrul Vasile Milea i-a cerut să rămână la Timișoara. "Unii s-au grăbit să ia avionul spre București. Am avut, o clipă, impresia că vor să mă facă pe mine răspunzătorul pentru ceea ce făcuseră alții. Dar m-a sunat Milea și mi-a spus: "Ștefane, rămâi acolo și mai ales ai grijă de tine!". Am rămas." [2]
După fuga lui Nicolae Ceaușescu la 22 decembrie 1989, se reîntoarce la București, unde află de numirea de către Ceaușescu a generalului-locotenent Victor Atanasie Stănculescu în funcția de ministru interimar al Apărării Naționale, după sinuciderea generalului Vasile Milea. Este nevoit să accepte decizia lui Stănculescu care dăduse ordin trupelor armatei să se întoarcă în cazărmi, trecând de partea Revoluției [5].
Este cooptat de Ion Iliescu în grupul său în seara zilei de 22 decembrie 1989. La ora 19,00, lansează, din clădirea CC al PCR, un mesaj pentru retragerea populației de pe străzi pentru a permite noilor autorități instaurate să-și desfășoare activitatea de asigurare a liniștii și de instaurare a unui curs nou în România.
„Vă vorbește generalul-maior Gușe. Cetățeni ai Romăniei noi, armata și poporul sunt stăpâni pe situație aproape în întreaga țară. Mai sunt cuiburi izolate de disperați care încearcă să ne distrugă ceea ce am cucerit. Nu au reușit și nu vor reuși. Toată populația să treacă în liniște la lucru, pentru a putea aproviziona cu cele necesare copiii, bătrânii, femeile, întreaga populație. Să restabilim liniștea în aceste momente istorice, dar și dificile. Vă rog să dați dovadă de mult patriotism, de dragoste de țară. Să instaurăm cât mai repede cursul nou al vieții. Totul trebuie să intre în normal cât mai repede. Acționați împotriva celor care încearcă să ne destabilizeze, împotriva celor care încearcă să spargă magazinele. Apărați valorile noastre naționale. Să acționăm pentru a asigura liniștea țării, suveranitatea și integritatea teritorială a României. [6].”
—Ștefan Gușă
În calitatea sa de Șef al Marelui Stat Major, refuză să ceară ajutorul trupelor sovietice sau ale altor țări din Tratatul de la Varșovia pentru a ajuta Armata Română la restabilirea ordinii. După cum a declarat el însuși, "mi s-a spus că mor oameni. Dar m-am gândit câți au murit când am mai avut trupe străine în țară și am refuzat orice intervenție străină. Poate am greșit. Poate am fost prea categoric…".[2]
Sergiu Nicolaescu a declarat în presă, că generalul Gușă a vrut să dea o lovitură de stat în seara zilei de 23 decembrie 1989, dar nu a găsit suport la comandanții armatei.[7]
În declarația făcută în iunie 2005 la Secția Parchetelor Militare, în dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990, fostul președinte Ion Iliescu afirmă că gen. Ștefan Gușă i-a propus în data de 24 decembrie 1989 să lanseze un mesaj către populație pentru ca aceasta să se retragă de pe străzi, deoarece nu mai este nevoie și ar muri oamenii degeaba. El ar fi solicitat pentru ca să se dea Armatei sarcina de a asigura siguranța și cetățenilor. Dar, membrii CFSN nu au fost de acord.[8]
O comisie guvernamentală de investigare a evenimentelor din 1989 de la Timișoara, condusă de Viorel Oancea, a propus în 1990 trimiterea sa în judecată pentru participare la reprimarea revoluției. În anul 1997, în rechizitoriul Parchetului Militar prin care au fost trimiși în judecată generalii Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac s-a constatat și vinovăția generalului Gușă - dar în cazul său procesul n-a putut avea loc ca urmare a decesului.
La data de 28 decembrie 1989, a fost eliberat din funcția de șef al Marelui Stat Major și numit ca șef de stat major și prim-locțiitor al comandantului Armatei a 4-a, cu garnizoana la Cluj (28 decembrie 1989 - 26 februarie 1990). Generalul-maior Ștefan Gușă a fost înaintat la gradul de general-locotenent (cu 2 stele) la 11 ianuarie 1990.[9]
La scurtă vreme după revoluție, a fost numit în funcția de comandant al Armatei a 2-a, al cărei comandament era dislocat la Buzău (26 februarie 1990 - 28 martie 1994). A ctitorit biserica din satul Spătaru.
S-a îmbolnăvit de cancer osos, iar în ultimele trei luni din viață a stat întins pe spate și complet nemișcat pe patul unui spital din Viena. Știind că va muri, fiind bolnav incurabil și întrebat de către un jurnalist de la ce i se trage boala, generalul a afirmat: "Poate, dar nu sunt sigur, de la acea cafea (n.n. cafeaua băută în noaptea de 22/23 decembrie 1989). După ce am băut-o m-am simțit tot mai rău. Pe 30 decembrie 1989, seara, m-am întâlnit cu ai mei la Predeal și nu mă mai recunoșteau. Am ieșit anul trecut din spital. Am mințit că mă simt bine și am plecat în aplicație. Dar mi-a fost tot mai rău. Am fost o săptămână, pentru investigații, la o clinică din Paris. Mi-au sosit analizele de la Viena. Dumnezeule, cu ce am greșit?" [2]
Generalul Gușă a murit de cancer osos la data de 28 martie 1994.
Boala generalului Gușe s-a dovedit a fi reală. Despre moartea acestuia, credem folositor să amintim spusele domnului Valentin Gabrielescu, președintele Comisiei Senatoriale “Decembrie 1989″: “Nu este nici o îndoială în faptul că generalul Gușe a murit normal. Era bolnav de multă vreme de cancer, așa că orice variantă în legătură cu dispariția suspectă a generalului nu-și are rostul” (“Timișoara” 5 aprilie 1994).
A fost înmormântat cu onoruri militare în curtea bisericii din satul natal (Spătaru, Buzău), ctitorită de general și unde i s-a construit ulterior un frumos monument de marmură. Cu o zi înainte de înmormântare, corpul său neînsuflețit a fost adus la casa părintească. În ziua înmormântării, a fost deviată circulația de pe drumul european E 85. După oficierea unui scurt ceremonial în curtea părintească, cortegiul funerar, precedat de un grup de 110 ofițeri, care purtau tabloul generalului și decorațiile acestuia, așezate pe perne roșii de catifea, s-a îndreptat spre biserica din apropiere. De oi parte și de alta a drumului se aflau plutoane de militari, în poziția "Onor la general".
Slujba sa de înmormântate a fost oficiată de un sobor de 21 de preoți, în frunte cu PS Epifanie Norocel, episcop al Buzăului și Vrancei. La ceremonie au luat parte gen. lt. Niculae Spiroiu, ministrul apărării, numeroși comandanți de corpuri ale armatei, comandanți de armate, comandantul Spitalului Militar Central, oficialitățile locale, fostul prim-secretar al C.J. al PCR Buzău, Simion Cotoi, precum și președintele PUNR, Gheorghe Funar.
După cum afirmă jurnaliștii prezenți la fața locului, "în fața și in curtea bisericii, o mare de oameni cu lacrimi în ochi aștepta sosirea coșciugului. Slujba de înmormântare a fost oficiată în curtea bisericii. Cei care nu puteau vedea coșciugul s-au mulțumit să asculte întreg ceremonialul prin intermediul difuzoarelor montate pe stâlpi. Nu puțini au fost aceia care, din dorința de a prinde o frântură din "filmul" înmormântării, s-au cățărat în pomi, pe garduri, pe acoperișul caselor din jur și chiar pe clopotniță." [11]
Înainte de coborârea sicriului în mormânt, au vorbit colonelul Jean Fatache, episcopul Buzăului, primarul localității, veterani de război și membri ai Asociației "16-21 Decembrie", care și-au exprimat sentimentele de regret. A fost intonat imnul național, s-au tras trei salve de artilerie, iar 8 avioane de luptă au survolat împrejurimile.
La 25 octombrie 1997, a fost dezvelit ansamblul funerar ridicat de către Fundația "General Ștefan Gușă" în memoria fostului șef al Marelui Stat Major, în curtea bisericii din satul natal al generalului. Monumentul este constituit dintr-o impozantă cruce de marmură de Carrara și un bust al generalului Gușă. La acest eveniment au participat șeful Statului Major General român, generalul Constantin Degeratu, comandantul Armatei a 2-a, generalul Mircea Teodor Mureșan, senatori, deputați, oficialități din județul Buzău, membri ai familiei generalului.
În conferința de presă din 1 aprilie 1994, Asociația 17 Decembrie a protestat împotriva cultului personalității de care a beneficiat Generalul Gușă, încă din 1993, prin lucrarea lui Pavel Coruț, intitulată Să te naști sub steaua noastră ! [12] și continuată mai apoi prin Fundația pe care și-a creat-o pentru propria sa glorificare.

·         1997: A încetat din viaţă scriitorul şi publicistul român Gheorghe Tomozei; (n. 1936). A urmat liceul „Nicolae Bălcescu din Târgoviște și apoi a urmat cursurile Școlii de literatură „Mihai Eminescu”, avându-i colegi pe Fănuș Neagu, Nicolae Labiș. A debutat literar în anul 1953 în revista Tânărul scriitor cu poezie, iar în anul 1957 debutează cu volumul Pasărea albastră. A fost redactor la revistele Cinema, Tânărul scriitor, Argeș și la Almanahul Scriitorilor, editat de Asociația Scriitorilor din București.   A publicat volume de amintiri și albume memoriale, precum Urmele poetului Labiș în 1985. S-a stins din viață, în  Bucuresti  la 31 martie 1997, în urma unui atac cerebral.

·         2001: Ion Băncilă, geolog român, membru al Academiei Române (n. 1901)

·         2002: Billy Wilder (Samuel Wilder), regizor, laureat a șase premii Oscar (n. 1906)
·         2004. A murit actorul britanic Peter Ustinov, laureat al Premiului Oscar şi membru al Academiei de Arte Frumoase din Paris.
·         2004. A murit scriitorul francez Robert Merle.
·         2007. A murit Faustino Oramas, legendă a muzicii cubaneze, cunoscut sub numele de scenă El Guayabero.
* 2009: Constantin Isac. (n. 22 mai 1927— d.28 martie 2009), a fost un medicchirurg român, cetățean de onoare al orașului Călan.
S-a născut pe 22 mai 1927 în satul Orășani, comuna Ostroveni (județul Dolj), provenit dintr-o famile de intelectuali. Părinții săi, Isac Ion (învățător) și Sita Isac, sunt îngropați la Călan. Mai are 2 surori, una geamănă (Mărioara) și o soră mai mică (Valentina). Școala primară a absolvit-o în satul natal, mai târziu Liceul Militar din Craiova. În ultimul an participă la o răscoală politică împreună cu mai mulți colegi, drept pentru care este închis o lună, ulterior mutat disciplinar la un liceu civil. După terminarea studiilor liceale alege Facultatea de Medicină din Cluj. La absolvire a fost repartizat ca medic stagiar în localitatea Mănăstireni din județul Cluj. La finele stagiaturii a primit repartiție la Deva, la spitalul regional, ca medic chirurg. În 1960 s-a mutat la spitalul Călan.
Numărul operațiilor efectuate, reușite, se estimează la 30.000, în plus a răspuns permanent accidentelor de muncă din combinatul siderurgic din Călan. Ca particularitate, era agreeat de persoane de etnie evrească pentru circumcizii. Odată cu ieșirea sa la pensie s-a desființat și secția de chirurgie din spitalul Călan, cu toate acestea a continuat să meargă benevol la cabinetul din policlinica O.N Călan, circa 3-4 ore pe zi. De spitalul și mai târziu policlinica din Călan a rămas legată întreaga sa activitate profesională. A ieșit la pensie conform unei ordonanțe, la 65 de ani. Avea un program ordonat și echilibrat, bucurându-se de armonia din familie. La 28 martie 2009 a primit viza pentru rai și a fost îngropat alături de părinții lui.
Cu prima soție, Petrea Eugenia, s-a căsătorit în ultimul an de facultate. Căsnicia lor n-a durat decât câțiva ani, aleg să divorțeze de comun acord în 1962. În urma relației dintre ei se naște Carmen (1954), medic laborant în București. La un interval relative scurt de la divorț s-a recăsătorit cu Precup Eleonora Magdalena, farmacistă, repartizată în Călan în 1961. După trei ani de căsnicie (1965) se naște fiul acestora, Gabriel. În 1990 vine pe lume, sub atenția lui, nepotul Isac Vlad.
·         2012: A decedat in urma unui stop cardiac, marele actor  român Stefan Radof. Ștefan Radof (n. 1 decembrie 1934, comuna Buftea, județul Ilfov), a fost un actor român, scenarist și autor al mai multor volume de versuri. A fost fiul lui Ion (Ioan) Radof (născut în Basarabia, în comuna Cot-Chitai, plasa Ismail, județul Cetatea Albă) și al Mariei Radof (născută Nicolae), din comuna Butimanu, plasa Răcari, județul Ilfov. La data 3 martie 1953 viitorul actor a fost arestat de Securitate, judecat și condamnat de Tribunalul Militar Teritorial 2, la cinci ani muncă silnică, pentru uneltire împotriva orânduirii de stat. Familia a înaintat recurs, care a fost aprobat ca urmare a Convenției de la Geneva din Mai 1955. Deși amnistiat, și-a satisfăcut stagiul militar la o unitate de construcții a D.G.S.M. După lăsarea la vatră, în 1958, a încercat să devină student la Institutul de Teatru. După trei săptămâni a fost descoperit dosarul său, iar el exmatriculat. A lucrat ca manipulator de mărfuri și ambalaje la O.C.L. Alimentara 23 August,  în halele Obor, apoi ca funcționar comercial. În toamna anului 1960 a fost totusi admis la Institutul de Teatru, prin garanția politică a maestrului Radu Beligan – care fusese profesorul său în prima tentativă de admitere – și a rectorului facultății, maestrul Costache Antoniu, a cărui clasă o va absolvi în 1964. În anul 1962 s-a căsătorit cu Doina Hossu, profesoară de fizică și matematici. Și-a început cariera artistică la teatrul din Piatra-Neamț, din anul 1965 devenind actor al Teatrului Nottara din Bucuresti. A fost conferențiar la Academia de Teatru și Film (1990-1994) și profesor la Academia de Artă, a Universitatii  Hyperion (1996 – 2000), activitate din care s-a retras din acuza degradării învățământului de specialitate. A scris si poezie și a fost membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1991, membru  al UNITER și al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR).


* 2017: Infanta Alicia, Ducesă de Calabria[1] (născută: Prințesă de Bourbon-Parma; Alicia Maria Teresa Francesca Luisa Pia Anna Valeria; n. 13 noiembrie 1917 - d. 28 martie 2017)[1] a fost fiica Ducelui Elias de Parma și Piacenza și a soției acestuia, Arhiducesa Maria Anna de Austria.[1]Alicia a fost Ducesă de Calabria prin căsătoria cu Infantele Alfonso, Duce de Calabria (1901–1964).[1] Din anul 1936 ea a fost infantă a Spaniei.[2] S-a născut la Viena, Austria.
Infanta Alicia este moștenitoarea tronului regatului Navarei dacă este urmată legea succesiunii tradiționale (dreptul primogeniturii masculine) potrivit website-ului oficial al fiului ei.[3]
Dacă Franța adoptă dreptul primogeniturii înainte de moartea lui Henri, conte de Chambord, ea ar fi de asemenea actualul pretendent la tronul Franței. Această linie ar fi urmată de sora mai mare a contelui de Chambord, Louise Marie Thérèse d'Artois, mama lui Robert I, Duce de Parma, tatăl lui Elias, Duce de Parma, tatăl infantei Alicia.
Ca moștenitoare generală a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a reginei Maria Tereza a Spaniei, infanta Alicia este, de asemenea, descendenta vechilor regi ai regatului Castiliei, Aragonului, Două Sicilii. Astfel, fiul ei infantele Carlos, Duce de Calabria va fi la moartea ei, nu numai reprezentantul direct genealogic al regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii, dar și a celei mai lungi dinastii domnitoare din Neapole și Sicilia, care a condus Sicilia din 1282 și Neapole din 1442 până la 1700.
Dacă căsătoria Mariei Beatrice de Savoia cu unchiul ei este considerată ilegală, atunci Alicia ca moștenitoare a următoarei surori a Mariei Beatrice ar fi pretendenta iacobită la tronul Angliei, Scoției, Franței și Irlandei.[4] Totuși, legea engleză și scoțiană din 1688 stabișește că mariajele contractate în afara regatelor nu sunt contestate dacă au fost legale în propriile țări; deci pretenția Aliciei este slabă.
Alicia s-a căsătorit cu Infantele Alfonso, Duce de Calabria (30 noiembrie 1901 - 3 februarie 1964), vărul ei de gardul doi și cel mai mare fiu al Prințului Carlos de Bourbon-Două Sicilii și a soției acestuia, Mercedes, Prințesă de Asturia, la 16 aprilie 1936 la Viena, Austro-Ungaria.[1] Alicia și Alfonso au trei copii:[1]
  • Prințesa Teresa de Bourbon-Două Sicilii (n. 6 februarie 1937), căsătorită cu Inigo Moreno y Artega, marchiz de Laula la 16 aprilie 1961 la Madrid, Spania; au șapte copii
  • Infantele Carlos, Duce de Calabria (n. 16 ianuarie 1938), căsătorit cu Prințesa Anne de Orléans la 12 mai 1965 la Dreux, Franța; au cinci copii
  • Prințesa Inés Maria de Bourbon-Două Sicilii (n. 18 februarie 1940), căsătorită cu Don Luis de Morales y Aguado la 21 ianuarie 1965 la Madrid, Spania; au cinci copii
* 2018: A murit actrița de teatru și film Aimee Iacobescu






Sărbători

  • În cxalendarul ortodox: Sf Cuv Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului și Ștefan, făcătorul de minuni
  • În calendarul romano-catolic: Fer. Renata, m
  • În calendarul greco-catolic: Sf. cuv. Ștefan Taumaturgul; Sf. cuv. Ilarion cel Nou.



ARTE 28 Martie

INVITAȚIE LA OPERĂ 28 Martie

BORIS GODUNOV - MODEST MUSSORGSKY



MUZICĂ 28 Martie

Paul Whiteman, dirijor american de jazz simfonic




George Enescu
George Enescu – Simfonia a II – a





Rudolf Serkin



Jay Livingston, compozitor american





Thad (Thaddeus Joseph) Jones, trompetist, compozitor şi şef de orchestră american




Charlie McCoy, muzicuţist american




Charles Portz, basist american (The Nightriders, Crossfire, Turtles)
The Turtles 



Sally Carr, vocalistă britanică (Middle Of The Road)
Middle Of The Road 














John Evan, clăpar britanic (John Evan's Smash, Jethro Tull)
Jethro Tull - 



Milan Williams, pianist, vocalist, chitarist şi compozitor american (Commodores)
Commodores - 



Mark Spiro, clăpar şi vocalist american




Lady Gaga, cântăreață americană





Modest Musorgski






Serghei Rahmaninov



Grigoraș Dinicu, compozitor și violonist român, recunoscut ca unul dintre cei mai faimoși lăutari





Faustino Oramas, legendă a muzicii cubaneze, cunoscut sub numele de scenă El Guayabero


ÎNREGISTRĂRI NOI:

Telemann: 12 Fantasien Oboe solo (Heinz Holliger)


Paul McCartney Greatest Hits Album 2019 - Best Songs Of Paul McCartney


RAY CONNIFF AND THE SINGERS PLAYS THE CARPENTERS ~ Full Album 1975







POEZIE 28 Martie

Alexandru Ioan Lapedatu, poet, prozator și publicist român
Biografie
Ioan Alexandru Lapedatu (n. 6 iulie 1844, Colun, judeţul Sibiu - d. 25 martie 1878, Braşov, judeţul Braşov) a fost scriitor şi poet român.
Biografie
S-a născut într-o familie de ţărani români transilvăneni. A avut doi fii gemeni, Alexandru I. Lapedatu şi Ion, ambii viitori academicieni.
A studiat la gimnaziul romano-catolic de stat din Sibiu până în anul 1868. Din lipsă de sprijin financiar pentru a-şi putea continua studiile a plecat la Bucureşti. A publicat versuri şi proză în "Familia", "Albina Pindului" şi "Traian". În toamna anului 1868 a fost trimis la studii la Paris de către societatea "Transilvania". A studiat literatura şi filosofia. În urma izbucnirii războiului franco-german în 1870, a plecat la Bruxelles unde şi-a luat doctoratul în anul 1871. Întors în ţară în acelaşi an, devine profesor de filologie clasică la gimnaziul din Braşov, unde va rămâne pâna la moartea sa, survenită la o vârstă tânără.
Între 1877-1878 a înfiinţat şi a condus în Transilvania revista "Albina Carpaţilor".


Daniel Turcea
Biografie Daniel Turcea
Născut în Tîrgu-Jiu la 22 iulie 1945.
Absolvent al liceului „Nicolae Balcescu“ din Piteşti (1963).
Licenţiat al Institutului de arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti (1968).
Moare la 28 martie 1979 la nici 34 de ani.
Debut în revista „Amfiteatru“ (1968).

Bibliografia:
„Entropia“ (Editura Cartea Românească, 1970)
„Epifania“(Editura Cartea Românească, 1978)
„Epifania“, colecţia „Hyperion“(Editura Cartea Românească, 1982)

Daniel Turcea este un mare poet creştin, despre care s-a scris mult prea puţin. El reprezintă un model de convertire, dar şi de trăire intensă a credinţei şi a spiritualităţii creştine la Mănăstirea Cernica, unde şi-a petrecut utimii ani din viaţă. Curajul şi demnitatea de care a dat dovadă în faţa unei crunte boli care l-a doborât „în floarea vârstei“ arată întregii lumi un creştin care a înţeles în profunzime planul divin şi rostul omului pe acest pământ.


Creaţia poetică a lui Daniel Turcea, împletită cu destinul tragic, unic în felul său în literatura noastră, reflectă o perpetuă zbatere între trup şi suflet. Pornit din Târgu Jiu sub aripa ocrotitoare a visului brâncuşian, poetul ţinteşte spre culmile virtuţii şi ale devenirii. 
Balada pasarii

vie Lumina
venind, pe cale

inima-mi cere
pasare lina

sufletu-n lacrimi
vrea, fara vina

numai sa-l apere
numai sa-l poarte

sus
peste moarte 

Inserare

stingîndu-se
ramîn
numai
miresme

strune
neatinse

ca sufletul
aproape 

Izbavire

mic cearcan
al marii-ncercuiri, o picatura
ce se prelinge înapoi în chipul apei
în urma setei
în adînc 

Victor Felea
Biografie Victor Felea
Victor Felea (1923-1993)

Născut la 23 mai 1923 în comuna Muntele Băişorii (judeţul Cluj), ca fiu al lui Toader Felea, preot greco-catolic al Mariei. Licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii clujene (1948), el va ocupa posturile de referent literar la Teatrul Naţional din Cluj (1949-1950), redactor la Almanahul literar şi apoi la Steaua (1949-1970); este redactor-şef adjunct la revista Tribuna (1970-1985). Din 1949 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. 
Debutează editorial cu volumul de versuri Murmurul Străzii (1955). Colaborează la majoritatea revistelor din ţară (Contemporanul, Gazeta literară, Cronica, Orizont, România Literară etc.). Premiul revistei Steaua (1968), Premiul Uniunii Scriitorilor (1971, 1983), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca (1975, 1979). 
A publicat mai multe volume de versuri dintre care: Soarele şi liniştea (1958), Revers citadin (1966), Ritual solitar (1969), Sentiment de vârstă (1972), Cântecul materiei (versuri alese, 1973), Cumpăna bucuriei (1975), Gulliver (1979), De toamnă (1986), Decorul speranţei (1988), Jucătorul de rezervă (1990). 
În 2000 a apărut postum o selecţie din jurnalul său, volum intitulat \"Jurnalul unui poet leneş\", întâmpinat elogios de critică. 
Citica sa de receptare şi comentarii a poeţilor s-a distins prin extrema generozitate a recenziilor şi cronicilor grupate în volumele \"Dialogori despre poezie, Reflexii critice\" (1968), \"Poezie şi critică\" (1971), \"Aspecte ale poeziei de azi\", I-III (1977-1984).
A publicat traduceri din Robert Frost, M. Brion, Roz MacGregor-Hastie etc. 

In lumina diminetii

Ies in lumina diminetii de vara
Ma umplu de limpezimi
De miresme de cimp venind de departe
Nu-i nimic daca port o povara
(Ginduri si ani obositi)
Nu-i nimic daca marile oglinzi ale bunavointei
sint sparte
Merg cu usurinta ajung in descojirea febrila a strazii
Trupuri de masini trupuri de masini
Se adincesc in acelasi abis
Ma urc si eu intr-o scoica transparenta
Si-alunecam intr-o vale obscura
Apoi intr-un tirziu ma intorc
Si ma culc intr-un vis

M-am intors

M-am intors
Din peregrinarile somnului
Formidabila aventura a zilei incepe -Voi fi asemenea unui zeu nevazut
Cutreierind plin de-o secreta invidie
Nemaipomenita
Realitate

Linistit si domestic

Din nou vine toamna a si venit
incetosate sint geamurile dimineata
Iar stratul de bruma straluceste
Pe carcasa masinilor
Micile parcele de iarba dintre blocuri
Se tirasc nesigure in spatii mototolite
in timp ce eu linistit si domestic
Pornesc spre oras
Un om aproape batrin - scriitor si slujbas


Gheorghe Tomozei
Biografie Gheorghe Tomozei
Gheorghe Tomozei (n. 29 aprilie 1936, Bucureşti - d. 31 martie 1997, Bucureşti) este un poet şi un eseist român contemporan.

Am fost o vreme la conducerea revistei Argeş, din Piteşti, subintitulată „revistă politică, socială, culturală”, perioadă în care revista a scos şi un fel de supliment, denumit Biblioteca Argeş în care au publicat adevărate plachete mulţi poeţi

Opere publicate
Pasărea albastră (1957); 
Steaua polară (1960); 
Lacul codrilor, albastru (1961); 
Vârsta alintului (1963); 
Fântâna culorilor (1964); 
Noaptea de echinox (1964); 
Poezii (1966); 
Patruzeci şi şase de poezii de dragoste (1967); 
Altair (1967); 
Cântece de toamnă mică (1967); 
Dacă treci râul Selenei (Copilăria lui Eminescu),1967; 
Filigran, proze jurnalistice (1968); 
Suav anapoda (1969); 
Dincolo de crizanteme (1969); 
Poezii de dragoste (1970); 
Toamnă cu iepuri (1970); 
Târgovişte. monografie lirică (1971); 
Miradoniz (Copilăria si adolescenţa lui Eminescu) (1970); 
Misterul clepsidrei (1971); 
Atlantis (1971); 
Lovas mennyorszag (Eden cu cai), trad. în lb. maghiară (1971); 
Moartea unui poet (1972); 
Tanit (1972); 
Efigii (1972); 
Maşinării romantice (1973); 
Muzeul ploii, proze şi poeme în proză (1973); 
La lumina zăpezii (1974); 
Negru Vodă (1974); 
Carul cu mere (1974); 
Războiul de treizeci de ani între dulăi si motani (1974); 
Gloria ierbii (1975); 
Cronica lui Stavrinos (1975); 
Istoria unei amfore; Ţara lui Făt-Frumos (1976); 
Poema Patriei (1977); 
O oră de iubire (1978); 
Peregrin valah; Ierbar de nervi (1978); 
Amintiri despre mine (1980); 
Focul hrănit cu mere (1981); 
Manuscrisele de la Marea Neagră; Ninive (1982); 
Prea târziu, prea devreme. Poeme fără final (1984); 
Carte de motanică, 1984; 
Urmele poetului Labiş. Biografie (1985); 
Plantaţia de fluturi. Însemnări (1988); 
Miradoniz. Copilăria şi adolescenţa lui Eminescu (1989); 
Un poet din Tibet,poeme (1995) 

Traduceri
Sonete de William Shakespeare, Editura Litera, 2003, ISBN 973-8358-03-5 
Sonnets ediţie bilingvă integrală a sonetelor lui William Shakespeare, Editura Pandora-M

Batranii

Sarutul ei care-si grava potcoava
pe pieptul unor miri furati din nunti
corceste azi urzica cu agava si
roade scoarta plopilor marunti.

Cei ce i s-au robit, abandonatii,
nu-s inca jupuiti de vechiul dor si ea
— rasad de cariate gratii, ramine
neperechea tuturor.

in paru-i alb ca pe liane urca
si-n oasele dogite inca simt
bizanturi balacite-n lene turca

si-asa, nadragi si barbi balanganind,
clavicule incaleca, de-argint,
se cred ca altadata.
Si se surpa

Iubita
Parfum friabil,
miere incinerata -
ce pret mai ai, frumoaso,
la bursa mirodeniilor?

Mai dulce
ca pulpa ninsorii,
firida
cu melancolii destupate
ti-am scris

un hambar de scrisori.

Sub chipul tau
am mers de am stat,
ruina a parfumelor,
cimitir de pauni,
moara de frunze.

Aud zgomotul pe care-l produci
desurubandu-te din castitate,
Cand esti departe,
aud cum ma cotrobaieste cenusa,
aud

cum imbatranesc


Mama

Sangele meu de lumina e beat,
dimineata si-a prabusit in mine cupolele,
dar in albia in care mama spala,
cupola innegrita de aburi, —
se strangeau toate rufele murdare ale orasului,
ale orasului blestemat.
La stapan, umbra-i marunta
se prelingea abia vazuta pe langa pereti,
ochii ci mandri deveneau umili,
acolo, in incaperile impodobite cu sterse fotografii,
infatisand negustorii grasi
langa plopii lumanarilor de nunta
In camaruta cu ziduri arse si lumina bolnava,
cu acrul otravit de lesie si fum,
mama gasea pentru mine vorbe de-alint,
si ma-nvata sa iubesc minunea parelnica
a florilor.

Soarele nu licarea niciodata-n fereastra inalta, dar ea m-a-nvatat sa-l   iubesc, sa-l presimt si cand am implinit sapte ani (era toamna, cu ploaie si frunze uscate) a imbracat cea mai uzata rochie a orasului
blestemat si cei mai scalciati pantofi si m-a dus, tinandu-ma de mana, la scoala de dincolo de calea ferata
Ramanea singura, singura in linistea sura, ne desparteam intaia oara si ea s-a departat, plangand, printre castani si plangea cu plansul bunicii si-al sorii mai mari, asa cum plang femeile la tara, de doua mii de ani, cu pumnii la gura







TEATRU – FILM 28 Martie

Cu Ștefan Radof
Biografie Ștefan Radof
Ma numesc RADOF STEFAN si m-am nascut la 1 decembrie 1934 în comuna Buftea, judetul Ilfov si sunt fiul lui ION RADOF sau IOAN RADOV (tatal meu s-a nascut în Basarabia, în comuna Cot-Chitai, Ismail, judetul Cetatea Alba) si al MARIEI RADOF, nascuta NICOLAE în comuna Butimanu, Racari, judetul Ilfov, ambii decedati.
Tatal meu a fost mic negustor în Bucuresti pana în anul 1949 cînd a fost obligat sa-si radieze firma din motive lesne de înteles. În 1952 este arestat pe strada de securitate si condamnat politic de Tribunalul Militar - Bucuresti la doi ani munca silnica – canal… Dupa liberare devine muncitor la “Flacara Rosie”, apoi pensionar pana în anul 1990 cînd a decedat. N-a fost membru al nici unui partid.
Mama a fost secretara steno-dactilografa în Ministerul de Razboi din 1941 pana în 1948 cînd a fost data afara. Lucreaza sporadic pe unde poate si traumatizata de arestarea tatalui, apoi a mea se îmbolnaveste foarte grav, dupa care sufera o operatie care-i va subrezi definitiv sanatatea. Se pensionaza medical în 1958 iar în 1974 moare, la numai 58 de ani. N-a fost membra a nici unui partid.
Am avut o copilarie relativ fericita pana la varsta de 15 ani: scoala primara am facut-o la scoala Parohiala – catolica “ Sfantul Iosif “ din Bucuresti apoi pana la reforma învatamîntului de trista amintire, am urmat cursul inferior al “Colegiului National Sfantul Sava“de unde am fost îndrumati conform noilor directive, binenteles doar o parte din noi, catre scolile profesionale. La sugestia naiva a tatei m-am înscris la una comerciala, nutrea convingerea ca si în comunism “negustoria va fi tot negustorie”. A murit cu speranta ca va putea fi iarasi negustor, la trei luni dupa “ Decembrie ’89 ” a facut infarct, de bucurie sau de necaz, nu stiu.
Dupa un examen de diferenta, aprobat de Ministerul Învatamîntului, am urmat si absolvit în 1952 ultimii doi ani ai “ scolii Medii de Comert Exterior Nr. 2 “ din Bucuresti, dupa care am fost repartizat ca functionar la “B.N.R.- Ploiesti – filiala Puchenii Mosneni”; de facultate nici nu putea fi vorba, eram cineva, aveam dosar serios, tata era la canal si ca urmare la 3 Martie 1953 am fost arestat, tot de securitate, judecat si condamnat de Tribunalul Militar – teritorial 2 la cinci ani munca silnica, pentru uneltire împotriva oranduirii de stat. Acum cînd îmi amintesc despre ce capete de acuzare a fost vorba, ma umfla rasul, atunci însa, în noaptea cînd m-au arestat, mi-au iesit primele fire de par alb. Tata era la canal iar mama era bolnava, fara serviciu si singura…Dupa venirea tatei de la canal - cu chiu cu vai, obtinem un recurs care în mod surprinzator este aprobat. Mai tarziu ne-am dat seama ca de fapt era logic fiindca prin Conventia de la Geneva din Mai 1955 o parte din copiii si tinerii arestati( între 15 si 20 de ani ) am si fost amnistiati.
Cu toata amnistia, interdictiile condamnarii totusi functionau: Asa de pilda am facut armata la detasamentele de munca ale D.G.S.M ( un fel de lagare de munca ) iar dupa liberare, în 1958 – am avut prima tentativa de a intra la Institutul de Teatru ( înca nu-i spunea I.L.Caragiale ) unde dupa trei saptamani am fost descoperit si exmatriculat. M-am angajat ca manipulator de marfuri si ambalaje ( hamal ) la O.C.L. Alimentara 23 August în halele Obor, apoi functionar comercial, unde am stat pana în toamna anului 1960 cînd, în sfarsit, am fost admis la Institutul de Teatru, dar prin garantia politica a maestrului Radu Beligan, care fusese profesorul meu în prima tentativa si a rectorului facultatii: maestrul COSTACHE ANTONIU – la clasa caruia am si absolvit în 1964.
M-am casatorit cu actuala doamna: DOINA RADOF – nascuta HOSSU în anul 1962, profesoara de fizico – matematici, actualmente pensionara si care, de peste 40 de ani, ma învaluie cu dragostea si devotamentul sau. Nu a fost membra a nici unui partid.
Cum se arata, dupa sansele care mi le-a oferit viata si dupa împrejurari, am practicat mai multe meserii, daca le pot numi astfel: hamal, vanzator, functionar, decorator, contabil si abia destul de tarziu, la 30 de ani, am reusit sa-mi realizez visul care s-a înfiripat înca de pe vremea cînd eram elev al Colegiului National Sfantul Sava si unde, imediat dupa razboi, în sala acestui liceu functiona Teatrul National.
Cu o temperata lipsa de modestie consider ca dupa o cariera de 40 de ani nu am reusit sa însel asteptarile marilor mei maestri si binefacatori, de care sunt mandru, pentru ca datorita lor si al tuturor acelora care au avut încredere în mine, am reusit sa devin unul din actorii importanti ai acestei tari.
Mi-am început cariera la teatrul din Piatra Neamt de unde în toamna anului 1965, la îndemnul eminentului om de teatru si regizor CORNEL TODEA cu care lucrasem si la televiziune, m-am prezentat la concursul organizat de teatrul C. I. NOTTARA. – condus la acea vreme de coplesitoarea personaliste a lui HORIA LOVINESCU, dramaturg de-o originalitate aparte, cu o vasta cultura si o aleasa boierie în spirit si-n gesturi – concurs pe care l-am castigat. Venirea mea la teatrul Nottara a coincis si cu începuturile unei perioade mai transparente si reformatoare în teatru, iar personalitatea fascinanta a lui H. Lovinescu a reusit sa atraga de partea lui un numar impresionant de tinere talente cu care alaturi de cei mai varstnici si carora le purta un respect senorial, a format un suflu nou si destul de liberal pentru acele vremuri; în acest climat si sub atenta lui obladuire m-am format si dezvoltat ca artist.
Cu toate ca m-am pensionat în 1996 am ramas devotat acestui teatru, nu numai pentru izbanzile care le-am avut pe scena lui sau în turneele internationale în care l-am reprezentat, ci mai ales pentru Lovinescu care m-a iubit si m-a aparat ca un parinte.
Cu varsta si mai ales dupa Decembrie ’89, fiindca mai înainte nu fusesem acceptat, am primit sa fiu profesor asociat: la A.T.F. între anii 1990 – 1994. si la facultatea Hyperion, între anii 1996 – 2000, activitate din care m-am retras din acuza degradarii învatamîntului de specialitate.
Crezand cu toata fiinta si motivat de experienta tineretii mele, dupa ’89 m-am angajat în activitatea civica si apoi cea politica – membru fondator al Aliantei Civice si apoi membru fondator al P.A.Civice pentru care am candidat si am fost ales senator de Ilfov în legislatura 1992 – 1996 – dar din pacate si aceasta experienta m-a dezamagit si astfel m-am retras definitiv din viata politica, preferand sa ma întorc la îndeletnicirile mele fundamentale: arta actorului si scrisul.
Sunt autor a cinci volume de versuri: Casca de foc, Iris, Statui în iarba, Soimul în iarna, Efectul de sera si al unui volum sinteza, plus inedite, publicat în colectia Poeti Contemporani la editura Eminescu sub titlul: Soimul în Iarna.
Am publicat schite, eseuri si articole de specialitate si atitudine civica ; autor a mai multor scenarii de film si TV : „ Enigma din Testament” – dupa nuvela „ Morminte” de M. Sadoveanu; „Inelul cu Briliant” – dupa romanul „Amandoi” de L. Rebreanu ; „Crocodilul” dupa Dostoevski, etc.
Membru al UNITER si al Uniunii Scriitorilor din Romania, iar ca urmare a detentiei mele sunt si membru al AFDPR. Am dat viata la o galerie însemnata de personaje (roluri principale) din dramaturgia nationala si universala, clasica, moderna si contemporana, în teatru, în cinematografie, televiziune si la radio.
Am lucrat cu cei mai importanti regizori:
În Teatru: George Rafael, Cornel Todea, Dinu Cernescu, Dan Nasta, Sanda Manu, Sorana Coroama, Mircea Marosin, Petrica Ionescu, Dan Micu, Alexa Visarion, Lucian Giurchescu, Anca Ovanez, Alexandru Dabija, Alex. Bocanet, Mihai Berechet, Ion Cojar, Tudor Marascu, Mircea Cornisteanu, Ion Olteanu, etc.
În Televiziune: Radu Penciulescu, Andrei Bradeanu, Al. Miron, Miron Niculescu, Petre Sava Baleanu, Eugen Tudoran, Olimpia Arghir, Dan Necsulea, Silviu c., Sergiu Ionescu, etc.
În Cinematografie: Lucian Pintilie, Mircea Muresan, Andrei Blaier, Radu Gabrea, Gh. Turcu, Alex. Boiangiu, Calotescu, Eugen Petringenaru, etc.
Am jucat la Paris, Koln, Lisabona, Nancy, Kopenhaga, Helsinki, Praga, Bratislava, Belgrad, Atena, Salonic, Budapesta, Moskova, Sankt Petersburg, Luxemburg, Sofia si Plovdiv, Mexico, Guanahato, Morelia si Vera Cruz, etc.
Sunt laureat al mai multor premii din tara si strainatate: Premiul A.T.M. si al critici: în 1980, 1982, 1984, 1986; laureat al festivalului de film de la "Lucarno" cu filmul Prea mic pentru un razboi atat de mare; laureat al festivalurilor de teatru de la Nancy 1969 – Franta, Arhus 1970 – Danemarka, Guanahato 1978 – Mexic, Plovdiv 1999 – Bulgaria (cu Le Negres de Gean Genes în regia lui Frank Hofman - Teatrul National din Luxemburg).
M-am bucurat de aprecieri elogioase aparute în ziare de prestigiu din strainatate: ** Le Monde – 24 Aprilie 1969: „ Hazardul a vrut ca în aceasta seara trupa teatrului NOTTARA din Bucuresti sa prezinte “ Escurial “ de Ghelderode. Dintr-odata actori adevarati jucau un teatru adevarat, un curent a strabatut sala si aplauzele au izbucnit.( B. Poirot-Delpech ) „ ; Le Figaro Litteraire nr. 1200 – 5-12 Mai 1969: „ Cei doi actori ( st. Radof si st. Iordache ) care apareau în Escurial de Ghelderode, au dat o lectie de teatru de o forta si de o calitate exceptionala.” ; Helsingin Sanomat – 23 Septembrie 1970 : „ Teatrul romanesc ne-a trezit un interes aparte. Stefan Radof este un actor deosebit, jocul lui a fost dinamic, o prezenta scenica puternica si plina de vigoare. Posibilitatile de comunicare au fost variate si complexe, expresivitatea verbala si fizica reusind sa suplineasca neîntelegerea limbi. „** Acestea au fost cronicele de început a carierei mele.
Însiruirea rolurilor jucate mi s-ar parea într-un fel absurda si neconcludenta, atata vreme cît ele au fost cuprinse în cronicile vremii care pot fi consultate, altminteri ar face obiectul unui studiu de specialitate pe care, daca timpul îmi va acorda sansa, l-as putea realiza. În rest, toate cele de mai sus le-am declarat pe propria-mi raspundere.
Pe data de 6 decembrie 2004, prin decret prezidential, am fost decorat cu înalta distinctie "Steaua Romaniei – în grad de Cavaler" de catre Presedintele Romaniei.
Stefan Radof a incetat din viata la 28 martie 2012.

Filme cu Ștefan Radof
·         Începutul adevărului / Oglinda (1994) - Iuliu Maniu
·         Inelul cu briliant (1993)
·         Balanța (1992)
·         Pădurea de fagi (1986)
·         Cine iubește și lasă (1982)
·         In asteptarea lui Lefty / (1979)
·         Ultima frontiera a mortii (1979)
·         Vlad Țepes (1979) - Gavrila
·         Razboiul Independentei (Serial TV) / Razboiul Independentei (1977)
·         Nunta insangerata / (1976)
·         Oaspeți de seară (1976)
·         Pasarea sperantei / (1976)
·         Livada de visini / (1975)
·         Adio, draga Nela (1972) - al doilea escroc
·         Prea mic pentru un razboi atat de mare (1970) - bucatar
·         Diminețile unui băiat cuminte (1967)
·         Buna seara, Domnule Wilde / - Chassuble

Visul unei nopti de iarna HD: 



Adio, dragă Nela!:



Eugen Ionescu, dramaturg, eseist, poet, considerat un clasic al literaturii absurdului. Stabilit definitiv în Franţa din 1939, a devenit membru al Academiei Franceze în anul 1970 (piesele “Scaunele”, “Rinocerii”)

Biografie Eugen Ionescu
Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie (13 noiembrie, pe stil vechi) 1909, Slatina - d. 28 martie 1994, Paris; cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze) a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului şi membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obişnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorinţa de a crea o legătură între naşterea lui şi cea a marelui său precursor Ion Luca Caragiale.

Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse născută Ipcar, avea cetăţenie franceză. La vârsta de patru ani îşi însoţeşte familia în Franţa, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu şi sora sa au simţit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuşi la unele abuzuri fizice şi verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.

Marta Petreu susţine Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmaţie în capitolul consacrat dramaturgului din Enciclopedia exilului literar românesc. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă şi că nu este adevărată afirmaţia lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creştinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se "rinocerizeze", într-o perioadă când colegii săi de generaţie cochetau deja cu ideile totalitare.

După ce mama sa a pierdut procesul de încredinţare a minorilor, copilul Ionescu şi-a continuat educaţia în România, urmând liceul la Colegiul Naţional Sfântul Sava din Bucureşti. Examenul de bacalaureat îl susţine la Colegiul Naţional Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, obţinând licenţa pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la Bucureşti. În 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca ataşat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul fascist de la Vichy. Tot acolo îşi scrie şi teza de doctorat "Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză" pe care nu o va susţine niciodată. Numirea sa în postul de ataşat cultural la legaţia României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulţi intelectuali români, trimiţîndu-i ca să lucreze în diplomaţie în ţările de care erau legaţi sufleteşte, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franţa. Activitatea politică a ataşatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumîndu-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.

Primele apariţii ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară şi o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri şi se numeşte Elegii pentru fiinţe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru "scriitori tineri needitaţi". Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine şi susţine că ar putea dovedi exact contrariul!

Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original şi reuşit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic şi absurd al existenţei, fatalitatea morţii, splendoarea şi neantul condiţiei umane.

Dramaturgie
Cântăreaţa cheală (1950) 
Lecţia (1951) 
Scaunele (1952) 
Victimele datoriei (1953) 
Amadeu (1954) 
Jacques sau supunerea (1955) 
Ucigaş fără simbrie (1957) 
Rinocerii (1959) 
Regele moare (1962) 
Pietonul văzduhului (1963) 
Setea şi foamea (1966) 
Delir în doi (1967) 
Jocul de-a măcelul (1970) 
Macbett (1972) 
Ce formidabilă harababură (1973) 
Omul cu valize (1975) 
Călătorie în lumea morţilor (1980) 

Eseuri. Proză literară

La Photo du Colonel (1962) 
Note despre teatrul de avangardă (1962) 
Note şi contranote (1966) 
Jurnal în fărâme (1967) 
Prezent trecut, trecut prezent (1968) 
Descoperiri (1969) 
Solitarul (1973) 
Situaţii şi perspective (1980) 
Căutarea intermitentă (1988) 

Eugene Ionesco. Rinocerii. (Teatru Radiofonic): 

Scaunele: 
Cu Aimee Iacobescu

Biografie Aimee Iacobescu

Biografie

S-a nascut de fapt pe 23 iunie 1946 dar in acte a fost declarata data nasterii 1 iulie, in localitatea Unguriu, judetul Buzau. Are un frate geaman, emigrat in Franta, actorul Dorel Iacobescu. Ambii au absolvit ”Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale” (”IATC”) din București în 1968, ea la clasa prof. Beate Fredanov, asistent Octavian Cotescu, el la clasa prof. Costache Antoniu.
Aimee a absolvit ca sefa promotiei din 1968, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică Bucuresti. A fost distribuita din primul moment la Teatrul National.
Debutul in teatru a avut loc la varsta de 16 ani, cand a jucat in spectacolele Alizuna de Tina Ionescu Demetrian si Adam și Eva de Aurel Baranga. O remarcase la un festival scolar de poezie regizorul Sica Alexandrescu. In timpul facultatii a mai jucat si in Jocul adevarului, de Sidonia Dragusanu. Alte roluri: Ulciorul Sfărâmat – 1968, pe scena Teatrului din Craiova, in Troienele de Jean Paul Sartre, Furtuna de Nikolai Alekseevici Ostrovski, Apus de soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea, Richard al III-lea de William Shakespeare, Coana Chirița de Tudor Mușatescu, Vlaicu Vodă de Alexandru Davila, Titanic Vals de Tudor Mușatescu, Marea de Edward Bond, Regele și cadavrul de Vlad Zografi, etc.
In stagiunea 2010-2011 o intalnim in spectacolul Cinci femei de tranzitie, la Teatrul National.
Debutul in film a avut loc in 1966, cu Sapte baieti si o fata.

Filme cu Aimee Iacobescu



  • Dumbrava minunată și Cuibul de viespi


 Radu Jude (n. 28 martie 1977, București) este un regizor, scenarist și producător de film român. În 2003 a absolvit Universitatea Media, secția Regie film.[1] A lucrat ca asistent de regie pentru filme de lungmetraj precum Amen., în regia lui Costa Gavras sau Moartea domnului Lăzărescu, în regia lui Cristi Puiu.[1] A regizat mai multe scurtmetraje, printre care Corp la corp (2003), Marea Neagră (2004) și Lampa cu căciulă (2006), cel mai premiat scurtmetraj românesc al tuturor timpurilor.[1] Cea mai fericită fată din lume reprezintă debutul lui în lungmetraj
Filme realizate:

Regizor

Scenarist

Producător

  • Alexandra (2006) – scurtmetraj
  • Film pentru prieteni (2011)
  • Trece și prin perete (2014) – scurtmetraj




GÂNDURI PESTE TIMP 28 Martie

Eugen Ionescu – Citate:








RELIGIE ORTODOXĂ 28 Martie

Sf Cuv Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului și Ștefan, făcătorul de minuni

Viața Sfântului Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului

   Cuviosul Ilarion din tinereţe s-a călugărit, purtându-şi crucea şi urmând lui Hristos Cel răstignit, patimile trupeşti supunându-şi cu înfrânare. El pe toţi monahii i-a covârşit cu fapta bună şi, într-o chilie întunecoasă închizându-se, fără tulburare a petrecut mulţi ani şi s-a luminat cu nepătimirea. Pentru aceea şi de rânduiala preoţească s-a învrednicit şi a fost egumen al mânăstirii ce se numea Pelichit, în Asia, aproape de Elespont. Şi a făcut minuni alese, că jivinele care vătămau seminţele roditoare le certa şi le izgonea cu cuvântul din ţarini şi din grădini, grindina a potolit-o cu rugăciunea şi pământul cel însetat cu ploaie l-a adăpat, iar curgerea râului, ca şi Elisei proorocul, a despărţit-o; mâna cea uscată a unui om a tămăduit-o, pe un orb l-a făcut să vadă şi şchiopilor le-a dăruit tămăduire; pe diavoli i-a izgonit, iar pescarilor, care în zadar se osteneau, cu peşti mulţi le-a umplut mrejele.
    Despre dânsul scrie Cuviosul Iosif, scriitorul de cântări, în a opta pesnă a canonului, că pentru cinstirea icoanei Mântuitorului a răbdat prigoniri de la muncitori şi îl numeşte mucenic. Pentru că a vieţuit, precum se povesteşte într-o cuvântare, pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul (813-820), care a călcat sfintele icoane. Altora li se pare, cu adevărat, că a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul (717-741) şi a lui Copronim, fiul lui (741-775), care cu mulţi ani mai înainte de Leon Armeanul a fost, şi că a pătimit pentru sfintele icoane în acea vreme când voievodul lui Copronim, la Hanodracon, a năvălit fără veste cu oaste asupra mânăstirii ce se numea Pelichit, în sfânta şi marea joi a mântuitoarelor Patimi, când se săvârşea dumnezeiasca Liturghie. Şi, intrând în biserică şi în Altar cu îndrăzneală, a poruncit să tacă cântarea şi a răsturnat la pământ Sfintele şi dătătoarele de viaţă Taine ale lui Hristos. După aceea, prinzind pe cei mai aleşi monahi, patruzeci şi doi la număr, i-a ferecat cu legături de fier, iar celorlalţi, cu bătăi cumplite chinuindu-i, le-a rupt trupurile; pe alţii, bărbile şi feţele lor cu smoală ungându-le, i-a aprins şi altora nasurile le-a tăiat. După aceea a aprins mânăstirea şi biserica, iar pe cei ferecaţi, patruzeci şi doi de părinţi, i-a surghiunit în ţara de la marginea Efesului şi acolo, într-o baie veche încuindu-i, i-a chinuit cu silă de moarte.
    Deci, în acea vreme, şi Cuviosul Ilarion, ca un mai mare între părinţii aceia, având rânduiala egumeniei, se ştie că a pătimit mult şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pentru sfintele icoane.

Cuviosul Ştefan, făcătorul de minuni (sec. IX) a fost stareţ la Mănăstirea Triglia, lângă Constantinopol, în vremea împăratului Leon Armeanul (813-820).
Acesta îl forţa să renunţe la închinarea sfintelor icoane şi să semneze apostazia sa. Cuviosul s-a împotrivit şi pe împărat l-a mustrat, numindu-l păgân şi străin de adevărata credinţă. Pentru aceasta a fost supus la chinuri. În anul 1815, fiind exilat, a trecut la cele veşnice.
Deci a fost muncit cu bătăi şi cu legături în temniţă, apoi, în surghiun trimiţându-l şi cu rele pătimiri şi dureri fiind chinuit, a trecut către Hristos Dumnezeu, pentru Care multe nevoinţe a suferit şi multe munci a răbdat.
Sf. Ştefan Mărturisitorul, egumenul Mănăstirii Triglia a pătimit în timpul împăratului urâtor de icoane Leo Armeanul (813-820).
Sfântul şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu încă de când era copil şi a fost tuns călugăr la o vârstă fragedă, devenind, mai târziu, conducătorul mănăstirii Triglia de lângă Constantinopol.
Când prigoana împotriva sfintelor icoanelor a reînceput, sfântul egumen a fost chemat la interogatoriu, încercând să-l forţeze să semneze un act prin care ar renunţa la cinstirea sfintelor icoane. Sf. Ştefan era foarte hotărât să nu trădeze Ortodoxia, acuzându-l cu curaj pe împărat de necredinţă. Sfântul a fost supus unor torturi inimaginabile după care l-au închis în închisoare în anul 815. Slăbit şi bolnav, Sfântul Ştefan Mărturisitorul a murit după scurt timp în închisoare.

 PSALMII

 PSALMII 96 - 100
Psalmul 96

1.Domnul împărăţeşte! Să se bucure pământul, să se veselească insule multe.
2.Nor şi negură împrejurul Lui, dreptatea şi judecata este temelia neamului Lui.
3.Foc înaintea Lui va merge şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui.
4.Luminat-au fulgerele Lui lumea; văzut-a şi s-a cutremurat pământul.
5.Munţii ca ceara s-au topit de faţa Domnului, de faţa Domnului a tot pământul.
6.Vestit-au cerurile dreptatea Lui şi au văzut toate popoarele slava Lui.
7.Să se ruşineze toţi cei ce se închină chipurilor cioplite şi se laudă cu idolii lor.
8.Închinaţi-vă Lui toţi îngerii Lui; auzit-a şi s-a veselit Sionul
9.Şi s-au bucurat fiicele Iudeii, pentru judecăţile Tale, Doamne.
10.Că Tu eşti Domnul Cel Preaînalt peste tot pământul; înălţatu-Te-ai foarte, mai presus decât toţi dumnezeii.
11.Cei ce iubiţi pe Domnul, urâţi răul; Domnul păzeşte sufletele cuvioşilor Lui; din mâna păcătosului îi va izbăvi pe ei.
12.Lumină a răsărit dreptului şi celor drepţi cu inima, veselie.
13.Veseliţi-vă, drepţilor, în Domnul şi lăudaţi pomenirea sfinţeniei Lui!


Psalmul 97
1.Cântaţi Domnului cântare nouă, că lucruri minunate a făcut Domnul.
2.Mântuitu-l-a pe el dreapta Lui şi braţul cel sfânt al Lui.
3.Cunoscută a făcut Domnul mântuirea Sa; înaintea neamurilor a descoperit dreptatea Sa.
4.Pomenit-a mila Sa lui Iacob şi adevărul Său casei lui Israel;
5.Văzut-au toate marginile pământului mântuirea Dumnezeului nostru.
6.Strigaţi lui Dumnezeu tot pământul; cântaţi şi vă bucuraţi şi cântaţi.
7.Cântaţi Domnului cu alăută, cu alăută şi în sunet de psaltire;
8.Cu trâmbiţe şi în sunet de corn, strigaţi înaintea Împăratului şi Domnului.
9.Să se zguduie marea şi plinirea ei, lumea şi cei ce locuiesc în ea.
10.Râurile vor bate din palme, deodată, munţii se vor bucura de faţa Domnului, că vine, vine să judece pământul.
11.Judeca-va lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire.


Psalmul 98
1.Domnul împărăţeşte: să tremure popoarele; şade pe heruvimi: să se cutremure pământul.
2.Domnul în Sion este mare şi înalt peste toate popoarele.
3.Să se laude numele Tău cel mare, că înfricoşător şi sfânt este. Şi cinstea împăratului iubeşte dreptatea.
4.Tu ai întemeiat dreptatea; judecată şi dreptate în Iacob, Tu ai făcut.
5.Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este!
6.Moise şi Aaron, între preoţii Lui şi Samuel între cei ce cheamă numele Lui.
7.Chemat-au pe Domnul şi El i-a auzit pe ei, în stâlp de nor grăia către ei;
8.Căci păzeau mărturiile Lui şi poruncile pe care le-a dat lor.
9.Doamne, Dumnezeul nostru, Tu i-ai auzit pe ei; Dumnezeule, Tu Te-ai milostivit de ei şi ai răsplătit toate faptele lor.
10.Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi în Muntele cel sfânt al Lui, că sfânt este Domnul, Dumnezeul nostru!


Psalmul 99
1.Strigaţi Domnului tot pământul, slujiţi Domnului cu veselie, intraţi înaintea Lui cu bucurie.
2.Cunoaşteţi că Domnul, El este Dumnezeul nostru; El ne-a făcut pe noi şi nu noi.
3.Iar noi poporul Lui şi oile păşunii Lui. Intraţi pe porţile Lui cu laudă şi în curţile Lui cu cântări lăudaţi-L pe El.
4.Cântaţi numele Lui! Că bun este Domnul; în veac este mila Lui şi din neam în neam adevărul Lui.


Psalmul 100
1.Mila şi judecata Ta voi cânta ţie, Doamne.
2.Cânta-voi şi voi merge, cu pricepere, în cale fără prihană. Când vei veni la mine?
3.Umblat-am întru nerăutatea inimii mele, în casa mea.
4.N-am pus înaintea ochilor mei lucru nelegiuit; pe călcătorii de lege i-am urât.
5.Nu s-a lipit de mine inima îndărătnică; pe cel rău, care se depărta de mine, nu l-am cunoscut.
6.Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit.
7.Cu cel mândru cu ochiul şi nesăţios cu inima, cu acela n-am mâncat.
8.Ochii mei sunt peste credincioşii pământului, ca să şadă ei împreună cu mine. Cel ce umbla pe cale fără prihană, acela îmi slujea.
9.Nu va locui în casa mea cel mândru; cel ce grăieşte nedreptăţi nu va sta înaintea ochilor mei.
10.În dimineţi voi judeca pe toţi păcătoşii pământului, ca să nimicesc din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea.


ARTĂ CULINARĂ – REȚETE PENTRU POSTUL SFINTELOR PAȘTI – ZIUA 19 – 28 Martie

A.  GUSTĂRI
Chiftele crocante de post

Ingrediente
1 cartof mare
1 dovlecel
1 ceapa
100 g spanac congelat
4 linguri cu faina
1 lingura cu zahar
Ulei
Mod de preparare
1: Curata legumele si da pe razatoarea mica doar ceapa si cartoful, iar pe cea mare, dovlecelul.
2: Dezgheata spanacul si taie-l in bucati mari.
3: Amesteca toate legumele (rase si taiate) cu zaharul si faina.
4: Incinge ulei si pune cu lingura amestecul de legume, apoi preseaza cu lingura.
5: Prajeste chiftelele pe ambele parti, scoate-le si lasa-le sa se scurga pe o hartie absorbanta.

B.  SALATE
Salată de păstârnac şi ţelină
Ingrediente necesare:
400 g pastarnac
200 g telina
100 g morcovi
250 g praz
1 lamaie
50 g ulei
sare

Mod de preparare:
Se curata prazul, se spala si se foloseste numai partea alba.
Aceasta se taie fasii subtiri.
Se curata apoi telina si pastarnacul si se spala.
Se rad pe razatoarea mare.
Se stropeste cu putin suc de lamaie morcovul curatat si ras.
Intr-un castron se amesteca toate legumele cu ulei, sare si suc de lamaie.

C.  SOSURI
Sos beşamel
·       7 linguri margarină sau ulei
·       10 linguri făină
·       7 ceşti apă
·       Sare
În margarina topită se pune făina, se amestecă continuu până devine aurie.
Se adaugă cu mare grijă apa (câte puţină) şi se amestecă cu telul.
Când este gata se adaugă sarea.


D.  BORŞURI, SUPE CREME DE LEGUME
Borş de urzici
·       ½ kg urzici
·       2 linguri zarzavat de ciorbă
·       1 l borş de putină
·       1 ceapă
·       ½ ceaşcă orez
·       Sare
·       Verdeaţă
Se curăţă, se spală, sa toacă şi se fierb urzicile cu ceapa, zarzavatul de ciorbă şi orezul.
        Se adaugă borşul, sarea şi verdeaţa şi se mai dă în câteva clocote.

E.  MÂNCĂRURI
Sărmăluţe în frunze de ştevie
·       20 frunze de ştevie
·       1 ceaşcă orez
·       2 cepe tăiate mărunt
·       ½ ceaşcă ulei
·       1 lingură de bulion
·       1 legătură mărar tocat fin
·       Sare
·       Piper
·       Cimbru
·       2 ceşti borş
Se căleşte ceapa în ulei, se adaugă orezul bine spălat, se căleşte 2 – 3 minute, după care se stinge cu 2 ceşti de apă clocotită.
        Se lasă pe foc până înghite toată apa, se adaugă sarea, condimentele, bulionul şi mărarul.
        Se lasă să se răcească.
        Între timp se pregătesc frunzele de ştevie care se spală fiecare în parte şi apoi se opăresc cu apă fiartă în care s-a adăugat puţin oţet şi sare.
        Se împăturesc sarmalele şi se aşază într-o oală cu fundul gros.
        Pe fundul oalei se pun foi de ştevie sau un grătar; se acoperă cu câteva frunze întregi de ştevie, se adaugă borşul, încă ½ ceaşcă ulei şi se completează cu apă astfel încât să acopere toate sarmalele.
        Se lasă să fiarbă la foc potrivit la început, apoi la foc foarte mic.
        Se pot aşeza într-o tavă rotundă sau o cratiţă mare şi se scad la cuptor.

F.  DULCIURI
Brioşe cu fructe

Ingrediente
aluat de cozonac de post
400 g fructe de padure (congelate)
2-3 linguri cu miere
zahar pudra
Mod de preparare
Din aluatul de cozonac de post, formeaza bile de dimensiunea unui ou mai mic. Apasa cu degetul in mijloc pentru a obtine o gropita. Umple locul cu fructe decongelate si modeleaza din nou bila pana se acopera complet fructele.
Pune bilele astfel obtinute in formele de briose tapetate cu hartiute speciale de briose. Coace-le la cuptor, la foc moderat, aproximativ 35-40 de minute. Lasa-le sa se raceasca si pudreaza-le cu zahar sau unge-le cu putina miere.



 SFATURI UTILE 28 Martie

Salata verede-Combate cancerul si regleaza colesterolul (Agenda Ta de Sanatate)


la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...