MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
JOI 7 MARTIE 2019

Bună dimineața, prieteni!

Ieri am mai adăugat un an în drumul existenţei mele pe acest pământ, prilej de a da mulţumire Domnului pentru că m-a adus până aici.

Mulţumesc prietenilor şi familiei pentru cuvintele frumoase scrise sau rostite cu acest prilej.

Să ne rugăm Domnului pentru sănătate, viaţă lungă şi bătrâneţe liniştită cu pace şi bucurii pentru toţi prietenii noştri.

Ce ziceți de vreo 3 ore de muzică relaxantă interpretată la saxofon?

Top 50 Beautiful Romantic Saxophone Love Songs Collection - 3 Hours Relaxing Saxophone Love Songs

RELIGIE ORTODOXĂ 7 Martie

Sf Sfințiți Mc Efrem, episcopal Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatodor și Elpidie, episcopi de Herson

Viaţa Sfinților Mucenici Episcopi din Cherson: Vasile, Efrem, Evghenie, Capiton, Agatodor, Elpidie și Eterie

În anul al şaisprezecelea al împărăţiei lui Diocleţian, preasfinţitul Patriarh al Ierusalimului, Efrem, a trimis mulţi episcopi în diferite ţări ca să vestească apostoleşte cuvântul lui Dumnezeu şi să propovăduiască pe Hristos. Dintre aceia, doi episcopi, Efrem şi Vasile, au mers în ţara Tavroschitiei; şi, ieşind în cetatea Cherson, s-au ostenit amândoi, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, la acel popor fără Dumnezeu, luminând pe cei întunecaţi cu întunericul închinării la idoli elineşti. După aceea Sfântul Efrem, lăsând pe chersoneni în grija Sfântului Vasile, a mers la sciţii care locuiau pe lângă Dunăre şi acolo, propovăduind, pe mulţi i-a întors la Hristos. Iar după destule dureri şi osteneli ce a suferit în bunăvestirea lui Hristos, i s-a tăiat capul cu sabia, în ziua a şaptea a lunii martie. Iar Sfântul Vasile, văzând în Herson rătăcirea necredinciosului popor şi calea cea dreaptă a mântuirii arătând-o lor, a pornit cu mânie pe popor; şi, prinzindu-l acei păgâni, l-au bătut fără milă şi l-au izgonit din cetate. Apoi el, ducându-se într-un munte, şedea într-o peşteră; iar depărtarea acelui munte de cetatea Herson era ca la o sută de stadii şi se numea Partenon, adică fecioresc; deoarece într-acel munte a fost o capişte de idoli a unei fecioare, zeiţă elinească. Într-acel munte şezând, Sfântul Vasile se bucuracu duhul că s-a învrednicit pentru Hristos a suferi răni şi izgonire, însă se mâhnea şi se tânguia pentru pierderea sufletelor omeneşti celor înşelate de diavol şi, pentru întoarcerea lor, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Nu după mult timp, oarecărui boier hersonean i-a murit singurul copil pe care-l avea şi l-a îngropat afară din cetate; iar părinţii lui cu multă jale şedeau lângă mormânt trişti şi plângând. Sosind noaptea, iar ei neplecând încă de la mormântul fiului lor, li s-a arătat în vis fiul lor care murise, zicându-le: "Pentru ce plângeţi şi vă tânguiţi de moartea mea? Nu puteţi să mă luaţi de aici viu, că zeii noştri nu pot să mă învie, fiind idoli neînsufleţiţi, învăţându-se de diavol spre amăgirea şi pierderea oamenilor. Dar de voiţi să mă aveţi viu, rugaţi pe omul acela străin pe care bătându-l l-aţi izgonit, ca să se roage pentru mine la Dumnezeul lui, şi să credeţi în Acel Dumnezeu, pe care el Îl propovăduieşte. Căci Acela este adevăratul Dumnezeu, Care are stăpânire peste cei vii şi peste cei morţi, puternic ca să mă scoale din morţi, cu rugăciunile acelui bărbat care de voi este mâhnit". Deşteptându-se din somn acei părinţi, şi-au spus unul altuia vedenia lor şi, văzând-o potrivită, foarte s-au mirat şi s-au veselit; apoi, îndată alergând în cetate, au spus vecinilor şi prietenilor lor.

După ce s-a făcut ziuă, îndată cercetară pe omul lui Dumnezeu pretutindeni şi l-au aflat în peştera cea mai sus pomenită. Boierul acela cu casnicii săi mergând la el, au căzut la sfintele lui picioare, rugându-l să învie pe fiul lor. Iar Sfântul se lepăda, zicând: "Cum pot eu să fac aceasta, fiind om păcătos? Dar de veţi crede în Dumnezeul Cel propovăduit de mine, apoi veţi câştiga ceea ce cereţi; că Acela este singur puternic a învia morţi din mormânt". Iar ei au zis: "Dacă vom avea pe fiul nostru viu, apoi toate cele ce vei voi şi vei porunci, repede le vom face". Iar omul lui Dumnezeu, Vasile, sculându-se, a mers împreună cu dânşii la mormânt şi, după ce a prăvălit piatra de pe mormânt, a intrat înăuntru. Apoi, făcând semnul Crucii spre cel mort, s-a rugat lui Dumnezeu. După aceea luând apă şi sfinţind-o, a turnat peste cel mort, chemând pe Preasfânta Treime în chipul Sfântului Botez.

Atunci îndată a înviat mortul şi a grăit, slăvind pe Dumnezeu, şi a cuprins spaimă mare pe toţi cei ce erau acolo şi bucurie negrăită celor ce-l născuseră. Şi cădeau la picioarele arhiereului, numindu-l mare, iar pe Dumnezeul Cel propovăduit de dânsul mărturisindu-L că este adevărat şi atotputernic. Apoi, luând pe arhiereul lui Dumnezeu, pe Sfântul Vasile, l-au dus în cetate cu mare cinste şi s-a botezat boierul acela împreună cu toată casa sa, crezând în Hristos. Deci mulţi din popor văzând acea minune, s-au unit cu cei credincioşi şi creştea Biserica lui Hristos în Herson; iar capiştele cele necurate elineşti se împuţinau cu încetul.

Diavolul, văzând aceasta, a intrat în inima iudeilor celor ce locuiau în Herson. Aceia au îndemnat pe elini ca să se scoale asupra creştinilor, iar mai vârtos asupra Sfântului Vasile, mai marele lor, ca să-l ucidă. Căci ziceau astfel: "Se va risipi cu înlesnire creştinătatea, dacă se va ucide dascălul lor". Deci s-a adunat nenumărată mulţime de pagini înarmaţi, şi au năvălit fără de veste cu zgomot asupra arhiereului lui Dumnezeu şi, trăgându-l afară din casa lui, i-au legat picioarele şi l-au târât pe uliţele cetăţii, călcându-l cu picioarele şi ucigându-l cu pietre. Târându-l la locul unde creştinii puseseră un stâlp şi o cruce, acolo arhiereul lui Dumnezeu, Vasile, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, sfârşindu-se muceniceşte, în a şaptea zi a lunii martie, în care şi Sfântul Efrem a fost tăiat de sciţi cu sabia. Iar trupul Sfântului Vasile l-au târât afară de porţile cetăţii şi l-au aruncat spre mâncarea câinilor şi a păsărilor, unde zăcu multe zile fără îngropare. Însă, prin grija lui Dumnezeu, era nevătămat, căci noaptea se arăta deasupra acestui mucenicesc trup o stea prealuminoasă şi un lup, şezând aproape, îl păzea de câini; iar ziua zbura un vultur pe deasupra trupului, nelăsând să se apropie păsările cele mâncătoare de trupuri, până ce creştinii, furându-l noaptea, l-au îngropat cu cinste.

După uciderea Sfântului episcop Vasile, unul din ucenicii lui, înnoptând cu corabia în latura Helespontului, a aflat acolo trei episcopi, ostenindu-se întru bunavestire a lui Hristos, pe Evghenie, Elpidie şi Agatodor. Aceia, împreună cu Sfinţii Efrem şi Vasile, fuseseră trimişi la propovăduire de preasfinţitul Ermon, patriarhul Ierusalimului. Pe aceia ucenicul aflându-i acolo, le-a spus despre sfârşitul Sfântului Vasile; iar ei auzind, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a încununat cu mucenicească cunună pe plăcutul Său. După aceea sfătuindu-se, s-au suit într-o corabie şi au plutit la cetatea Hersonului, voind să urmeze Sfântului Vasile. Şi, propovăduind în Herson pe Hristos Dumnezeu, se adăuga în toate părţile numărul credincioşilor.

Însă precum a înarmat diavolul asupra Sfântului Vasile pe iudei şi pe elini, tot astfel i-a înarmat şi asupra lor. Că, adunându-se mulţimea lor, au prins pe sfinţii episcopi şi i-au târât legaţi pe cale, bătându-i cu lemne şi cu pietre, până ce sfinţii mucenici şi-au dat cinstitele lor suflete în mâinile Domnului. Iar trupurile lor le-au tras afară din cetate pe poarta prin care s-a obişnuit a scoate la îngropare pe cei morţi; şi le-au aruncat afară neîngropate, spre mâncarea câinilor şi a păsărilor. Însă creştinii, luându-le în taină, le-au dat cinstitei îngropări. Deci sfinţii trei episcopi, Evghenie, Elpidie şi Agatodor, au pătimit după un an de la uciderea Sfântului Vasile, în aceeaşi zi, adică la şapte martie.

După câţiva ani a fost trimis la Herson episcopul Eterie de către patriarhul Ierusalimului, în zilele marelui Constantin, care începuse a veni la credinţă. Văzând Sfântul Eterie în Herson cumplita necredinţă a poporului, care nu îngăduia cât de puţin pe creştini în cetate, s-a dus la Constantinopol, la împăratul Constantin şi s-a jeluit asupra necuratului popor din Herson care strâmtora pe creştini. Iar împăratul a dat poruncă să locuiască creştinii în Herson în linişte şi să facă adunările lor, spre lauda lui Dumnezeu, fără nici o opreală, iar toţi cei ce li se vor împotrivi să se izgonească afară din cetate. Cu această poruncă împărătească, Sfântul Eterie întorcându-se în Herson, a veselit foarte mult turma lui Hristos, iar necredincioşii s-au mâhnit şi s-au tulburat.

Zidind episcopul în cetate o biserică creştinească şi toate bine întocmindu-le, iarăşi s-a dus la împărat ca să-i dea mulţumire pentru acea facere de bine. Iar când se întorcea, a căzut în boală şi, ajungând cu corabia la ostrovul Aas, a sosit sfârşitul vieţii sale celei vremelnice şi începutul celei veşnice. Acolo îngropându-l, credincioşii au pus deasupra mormântului său o cruce; şi au crescut copaci înalţi, care arătau de departe mormântul sfântului. Sfârşitul Sfântului Eterie a fost în şapte zile ale lunii martie, în care s-au săvârşit şi cei mai dinainte episcopi.

Înştiinţându-se creştinii despre Sfântul Eterie, au plâns mult după dânsul, apoi au trimis la împăratul Constantin, înştiinţându-l despre sfârşitul episcopului lor şi au cerut altul în locul aceluia. Apoi s-a trimis în locul lui Eterie, fericitul Capiton, episcopul Bisericii din Herson, şi s-a primit de credincioşi cu bucurie. După aceea, adunându-se mulţimea poporului necredincios şi apropiindu-se acel episcop nou, cerea de la dânsul semne, ca să-şi adeverească credinţa cu minune că este dreaptă, ca astfel şi ei să poată a se încredinţa. Deci ziceau astfel: "Să se aprindă un cuptor mare de foc şi să intre în el episcopul creştin. Şi de nu va arde, ci va fi viu, apoi cu toţii ne vom boteza!"

Sfântul Capiton, nădăjduind spre Dumnezeu, s-a învoit cu sfatul lor şi a poruncit ca să se facă un cuptor mare, anume pentru aceasta pregătit. Aprinzându-se cuptorul foarte tare, sfântul episcop - pe când tot poporul privea la el -, şi-a pus omoforul şi se ruga lui Dumnezeu cu umilinţă ca să-şi arate puterea Sa cea dumnezeiască, precum altădată în cuptorul Babilonului, pentru încredinţarea poporului necredincios. După multă rugăciune, diaconul a strigat cu mare glas: "Să luăm aminte!" Atunci arhiereul a intrat în cuptor şi a stat în văpaia aceea un ceas, rugându-se cu mâinile întinse spre cer, dar n-a primit nici o vătămare din acea văpaie mare de foc. Apoi, luând cărbuni aprinşi în felonul său, a ieşit la popor fără de nici o vătămare, şi toţi erau cuprinşi de mare mirare şi de frică, privind la acea slăvită minune - căci focul nu se atinsese nici de veşmintele lui, ba încă şi felonul plin de cărbuni aprinşi nu se aprinsese -, şi cu mare glas şi cu o gură au strigat: "Unul este Dumnezeu, Dumnezeul creştinilor, Cel mare şi tare, Care a păzit pe robul Său nears în cuptor".

Atunci toată cetatea Herson şi ţara aceea au primit credinţa creştină, prin acea minune slăvită fiind încredinţaţi. Şi s-a vestit acea minune marelui Constantin, cum şi la întâiul Sinod a toată lumea din Niceea, adică a celor 318 Sfinţi Părinţi; şi toţi preamărind pe Dumnezeu, se minunau de credinţa cea mare şi de îndrăzneala către Dumnezeu a Sfântului episcop Capiton. Iar după câţiva ani, Sfântul Capiton, plecând cu corabia din Herson la Constantinopol s-a ridicat o furtună mare şi corabia a fost aruncată de valuri spre gura râului Nipru. Acolo se aflau nişte oameni necredincioşi şi fără de Dumnezeu, şi, scoţând pe toţi câţi se aflau în corabie şi toate jefuindu-le, numai pe singur arhiereul lui Dumnezeu, Capiton, l-au înecat în apă.

Aşa s-a sfârşit muceniceşte, în douăzeci şi una de zile ale lunii decembrie; însă pomenirea lui este numărată cu cei dinainte arhierei din Herson care au pătimit în ziua a şaptea a lunii martie; deoarece şi sfântul lui suflet este împreunat cu ale celor din ceruri. Toţi aceşti şapte arhierei ai lui Dumnezeu, episcopi ai Hersonului, stau că şapte îngeri înaintea Preasfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, Unul Dumnezeu, slăvindu-L împreună cu toţi sfinţii, în veci. Amin.

Cuvânt pentru suflet. De ce este atât de benefic postul (04 03 2019)

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE PENTRU DEZLEGARE LA LAPTE, BRÂNZĂ ȘI OUĂ

A. GUSTĂRI

Tartine din pastă de ouă

3-4 oua,
100 g branza,
100 g unt,
sare,
piper

Pâine feliată

Se da prin sita branza impreuna cu galbenusurile fierte, se aadauga untul moale, sarea si piperul. Se amestecă. Se întinde pe feliile de pâine. Se poate orna cu măsline tăiate.

B. SALATE

Salată de cartofi cu smântână şi usturoi

500 g cartofi,
1 cana smantana,
5 catei usturoi,
2 cepe medii,
1 legatura marar verde,
1 legatura tarhon verde,
sare

Cartofii fierti se taie cubulete. Se amesteca apoi cu ceapa taiata fidea, usturoiul tocat marunt, mararul tocat si smantana. Se amesteca bine salata si se da la rece pana la servire.

Se orneaza cu tarhon.

C. SOSURI – În loc de sos vă prezint:

Mămăligă cu brânză şi smântână

300 g malai;
100 g branza telemea;
100 g smantana;
50 g unt;
sare

Se pune mamaliga la fiert in apa cu sare. Intre timp, intr-un castron, se zdrobeste branza, se adauga smantana si untul. Dupa ce s-a fiert mamaliga, se toarna peste ingredientele din castron si se amesteca bine, pana se omogenizeaza.

Se serveste cu ceapa verde.

D. BORŞURI, SUPE CREME DE LEGUME

Supă de legume cu ou

1 ceapa
sare
1 lingurita de chimen
3 linguri de ulei
2 linguri de faina
1 lingurita de sare
4 oua
frunze de patrunjel
boia

Se prepara la fel ca si supa de chimen, cu diferenta ca ouale nu se bat inainte a le pune in supa, ele se lasa asa intregi. Se sparg 4 oua una cate una si se adauga incet in supa fierbinte, in zone diferite ale vasului. Apoi se lasa pe foc inca 10 minute, pana se fierb ouale. Nu se recomanda amestecarea supei pana cand ouale nu sunt fierte. Dupa 4-5 minute se poate amesteca supa pentru a nu se prinde rantasul.

E. MÂNCĂRURI

Budincă de macaroane cu brânză de oaie

· 250 g macaroane, 3 linguri brinza de oi, 2 linguri unt, 3 oua, putin pesmet

Se fierb macaroanele in apa sarata, se strecoara, se spala cu apa rece si se lasa sa se scurga. Se bat ouale spuma, se adauga brinza, se amesteca cu macaroanele si cu untul topit. Se unge o tava cu unt, se presara cu pesmet, se asaza macaroanele si se coace pina se rumeneste Se rastoarna, se taie patrate si se serveste fierbinte.

F. DULCIURI

Prăjitură cu sirop de cacao (de la ella ana)

blatul
4 ouă
1 1/2 cană zahăr
1/2 cană ulei
1 cană lapte
2 căni făină
1 linguriţă bicarbonat (stins cu puţina zeamă de lămâie)

-Amesteci toate ingredientele în ordinea în care sunt scrise, torni compoziţia într-o tavă unsă cu margarină şi tapetată cu făină şi o coci la foc potrivit timp de 25-30 de minute. o laşi să se răcească, apoi o tai sub formă de pătrate în tavă.

pt sirop
1/2 pachet unt (margarină)
3 linguri cacao
1 cană zahăr
1 1/2 cană apă
1-2 esenţe de rom
nucă de cocos sau nucă obişnuită

-Pui la fiert apa cu zahărul, untul şi cacaua şi după ce se dă în câteva clocote, iei siropul de pe foc şi adaugi esenţa de rom. Îl laşi să se răcească puţin apoi îl torni peste prăjitura din tavă şi presari nucă de cocos.
O reţetă uşoară şi foarte gustoasă! Poftă bună!

ISTORIE PE ZILE 7 Martie

Evenimente

· 161: Împăratul Antoninus Pius moare și este succedat de fii săi adoptivi Marcus Aurelius și Lucius Verus.

· 321 – Imparatul Constantin cel Mare decreteaza ziua Soarelui (duminica), zi de repaus saptamanal in Imperiul Roman. “Toti magistratii si populatia care locuieste la orase sa se odihneasca in venerabila Zi a Soarelui (Dies Solis).”Silvestru, episcopul Romei in timpul lui Constantin cel Mare, schimba numele primei zile a saptamanii,( Dies Solis), denumind-o “Ziua Domnului”. La 366, Conciliul de la Laodicea decreteaza oficial transferarea sfinteniei Sabatului asupra duminicii , zicand: “Crestinii sa nu iudaizeze stand nelucratori Sambata, ci sa lucreze in ziua aceea… Si daca totusi sunt gasiti iudaizand, sa fie anatema!” (C. Hefele, Istoria conciliilor bisericii, vol. II, pag. 316). In 386, Sinodul din Aquilea recunoaste schimbarea oficiala a lui “Dies Solis” (ziua soarelui) in “Dies Dominica” (Ziua Domnului, duminica). Ieronim din Betleem, prin anul 400, scria: “Daca ziua intai e numita ziua soarelui de catre pagani ,noi o admitem ca atare cu voie buna, fiindca in aceasta zi a aparut lumina si a rasarit Soarele neprihanirii noastre”.

· 1395 – Mircea cel Batran, domnul Tarii Romanesti și regele Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei si Croatiei, au încheiat la Brasov un tratat de cooperare militară antiotomană. Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de Severin si în plus i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate. Cu toate că jurământul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 1395. În acelasi an 1395, Baiazid I (zis și Ildîrîm sau Fulgerul), a trecut Dunărea invadand Tara Romaneasca în fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldați), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394, armata Țării Românești înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se retrage în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica retragerii îi aduce o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așază în scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg. Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă), principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 și din 1411 până în 1415, rege al Ungariei și Croației din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 și împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437.

· 1441: Iancu de Hunedoara devine voievod al Transilvaniei. El el deține această funcție pe lîngă cea de comite al Timişoarei şi cea de ban al Severinului. Ioan de Hunedoara, alternativ Ioan (Ion) Huniade, Iancu de Hunedoara sau Ioan Corvin (n. ca. 1387 - d. 1456) (în latină Ioannes Corvinus, în germană Johann Hunyadi, în maghiară Hunyadi János, în slovacă Ján Huňadi) a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 și regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin. Apărător al creştinătăţii contra otomanilor, Iancu de Hunedoara, a fost învins la Varna (1444) şi Kossovopolje (1448), dar a reuşit să-l învingă pe Mehmed al II-lea Cuceritorul la Belgrad (1456).

· 1471: Bătălia de la Soci (7 martie 1471), dintre domnul Ţării Româneşti, Radu cel Frumos (1462 – 1473, 1473 – 1475), şi cel al Moldovei, Ştefan cel Mare (1457 – 1504), pentru Chilia. Ocuparea Chiliei de către Ştefan a generat un şir de conflicte cu Radu cel Frumos, care a încercat în mai multe rânduri să recupereze această cetate maritimă. După incursiunea domnului moldovean, concretizată în arderea Brăilei, Târgului de Floci şi a ţinutului Ialomiţei, Cazimir IV (1447 – 1492), regele Poloniei, care se temea „ca nu cumva Basarab [Radu cel Frumos] să năvălească fără veste asupra lui [Ştefan cel Mare] cu ajutor turcesc” (Jan Długosz), încearcă o mediere, dar fără nici un rezultat. Fără declaraţie de război, Ştefan atacă Ţara Românească, în 7 martie 1471, incepând astfel un „ război cu Radul voievod la Soci” (Cronicile slavo-române). Despre localizarea bătăliei au existat opinii diferite – fie în Ţara Românească, fie în Moldova –, dar în ultima vreme, cei mai mulţi istorici sunt de părere că Socii se aflau în judeţul Râmnicu Sărat, la graniţa dintre cele două state (aşa cum a demonstrat istoricul Constantin C. Giurescu). Confruntarea a fost puternică, moldovenii au „ucis dintre dânşii [munteni] mulţime mare. Şi toate steagurile lui au fost luate şi schiptrul cel mare al lui Radul voievod a fost luat. Şi mulţi viteji au fost prinşi atunci, care au şi fost tăiaţi. A lăsat vii numai pe doi boieri mari, Mircea comis şi Stan logofăt” (Ibidem). Victoria a lui Ştefan cel Mare apare în toate sursele contemporane, moldovenii s-au întors încărcaţi de prăzi şi cu 17.000 de robi ţigani. La 13 iulie 1471 , domnul moldovean scrie suzeranului său, la Cameniţa, relatându-i faptele şi anunţându-l că Radu a construit o fortificaţie la hotarul cu Moldova. Îi cere totodată să mediezepax vera et concordia între cei doi. Radu cel Frumos construise o cetate pe cursul inferior al Siretului – Crăciuna –, în apropiere de vărsarea Buzăului, pentru a preîntâmpina noi atacuri şi ca sprijin în vederea recuceririi Chiliei. Multiplele conflicte dintre cei doi domni români se înscriu în dorinţa voievodului moldovean „de a începe războiul cu Radul şi a pune astfel fundamentul unei politici în stil mare, de ofensivă în contra necredincioşilor. Primul pas al acestei noi orientări trebuia să fie readucerea Munteniei în sfera lui Ştefan, recâştigarea Ţării Româneşti pentru politica creştină” (I. Ursu). Radu cel Frumos a fost domn al Țării Românești de patru ori (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475). Este fiul lui Vlad Dracul și vine la domnie cu ajutor turcesc dat de sultanul Mahomed al II-lea, împotriva fratelui său vitreg, Vlad Țepeș.

· 1842: Frederic Francisc al II-lea devine Mare Duce de Mecklenburg și va conduce Marele Ducat timp de 41 de ani.

· La 7 martie 1856 (24 februarie 1856, stil vechi) a fost înființată Facultatea de drept la Iași, Moldova, prima facultate din cadrul viitoarei Universități Alexandru Ioan Cuza. În timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica în Moldova, acesta acordă o atenţie deosebită reorganizării învăţămîntului care se soldează cu activităţi concrete la nivelul celui mediu şi superior. În 1856 la Iaşi, Moldova sunt inaugurate primele facultăţi de Drept şi Filosofie. Un rol important în organizarea învăţămîntului în Moldova l-au avut învăţaţii dascăli ardeleni, Simion Bărnuţiu, August Trebonoi Laurian (Augustin Trifan), Florian Aaron, etc, care au găsit aici, după 1848, o ospitalitate binefăcătoare în condiţiile regimului absolutist din Transilvania. Simion Bărnuţiu, în 1856, este numit profesor la Facultatea de Drept, unde ţine cursuri de istoria dreptului roman, de drept natural, privat şi public, de logică şi de psihologie.

· 1876: Alexander Graham Bell primește brevetul pentru o invenție pe care el o numește telefon. Alexander Graham Bell (n. 3 martie 1847, Edinburgh, Scoția – d. 22 august 1922, insula Cap Breton, Canada) a fost un om de știință, inventator și, ulterior, industriaș american, care în anul 1876 a brevetat pentru prima dată în istorie un dispozitiv capabil să emită și să recepționeze cuvintele rostite. În transmițător undele sonore loveau o diafragmă flexibilă de care era atasat un magnet permanent.

· 1887 – Conferinţa Partidului Naţional Român de la Sibiu, îl alege ca preşedinte al partidului pe George Bariţiu. George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj – d. 2 mai 1893, Sibiu) istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania. George Bariţiu a fost unul dintre intemeietorii ziaristicii româneşti ardelene, istoric, publicist şi militant pentru emanciparea naţională a românilor din monarhia habsburgică. El s-a născut la data de 4 iunie 1812, în localitatea clujeană Jucu de Jos, într-o familie de preoţi, atât tatăl cât şi bunicul său fiind prelaţi greco-catolici. Studiile primare le-a efectuat la şcoala unitariană din Remetea (jud. Alba), iar pe cele medii la Liceul Piariştilor din Cluj-Napoca. A fost unul dintre membri Comitetului Naţional Român ales de Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, cu sediul la Sibiu şi însărcinat cu coordonarea acţiunilor revoluţionare. Alături de Andrei Şaguna, Timotei Cipariu şi Simion Bărnuţiu a participat la întemeierea, în 1867 a Astrei. Încă de la bun început George Bariţiu a deţinut funcţia de secretar al Asociaţiunii, pentru ca, în perioada 1888-1893 să fie desemnat preşedintele acesteia. La Sibiu a pus bazele revistei Transilvania, organul oficial al Asociaţiunii, pe care a condus-o până la moarte, în paralel cu ziarul Observatorul, care a fiinţat între 1878 şi 1885. În plan politic, George Bariţiu a fost unul dintre fruntaşii Partidului Naţional Român. A redactat “Memorandumul” din 1882, în care a demascat politica de deznaţionalizare dusă de guvernele monarhiei dualiste. Preocupat de cercetarea istoriei Transilvaniei, a publicat, alături de numeroase documente şi studii, lucrarea sa fundamentală “Părţi alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă”, redactată în trei volume între anii 1889-1891. Membru fondator al Academiei Române (1867), George Bariţiu a fost ales, cu câteva luni înainte de moarte, preşedinte al acestui prestigios for ştiinţific. S-a stins din viaţă la Sibiu, la data de 2 mai 1893, lăsând posterităţii o bogată operă pusă în slujba făuririi conştiinţei, demnităţii şi unităţii naţionale.

· 1887 – A fost înfiinţată prima şcoală naţională în Albania.

· 1912: Roald Amundsen a anuntat descoperirea Polului Sud. Dupa ce a aflat ca americanii Robert Peary si Frederick Cook au atins Polul Nord, Amundsen a decis sa ajunga la Polul Sud. Astfel, exploratorul norvegian s-a imbarcat la bordul vasului „Fram” fara sa precizeze care este tinta sa. Abia in momentul in care nava a acostat la Madeira, acesta si-a informat echipajul de directia aleasa. Robert Falcon Scott era deja in drum spre Antarctica cand norvegianul s-a gandit sa il concureze. De altfel, cursa celor doi spre Polul Sud a intrat in legenda pentru dramatismul ei. Amundsen si-a stabilit baza in Golful Balenelor, de unde a plecat in marea aventura la 19 octombrie 1911 insotot de patru echipieri cu patru sanii si 52 de caini. El a fost nevoit sa strabata o zona necunoscuta pana atunci, insa curajul si determinarea exploratorului au facut ca la 14 decembrie steagul norvegian sa fie arborat la Pol cu 35 de zile inainte de sosirea lui Scott. Anuntul atingerii Polului Sud a fost facut pe 7 martie 1912 cand echipajul a ajuns in Australia. Roald Amundsen s-a nascut în 1872, in apropierea orasului Sarpsborg din sud-estul Norvegiei. Intreaga viata si-a dedicat-o explorarii arctice, pasiune care i-a provocat de altfel moartea in iunie 1928 cand a disparut in timpul unei misiuni de salvare la Polul Nord.

· 1914 – Printul Wilhelm de Wied, împreună cu soţia sa Sophie von Schönburg-Waldenburg şi cei doi copii ai lor, ajung în Albania la Durrës, unde era stabilită reşedinţa sa, pentru a-si începe domnia.

· 1919 – La Tarutino, Republica Democratică Moldovenească, şi-a desfăşurat lucrările Congresului Nemţilor din Basarabia, care au votat alipirea lor necondiţionată la România.

· 1936 – Trupele germane ocupă regiunea demilitarizată a Renaniei, încălcând astfel Tratatul de Pace de la Versailles si intelegerile de la Locarno.

· 1939: În România începe guvernarea Armand Călinescu (7 martie - 21 septembrie 1939).

· 1960: Primii 20 de cosmonauți sovietici au fost selectați pentru pregătirea zborului spațial.

· 1968: TVR a scos revista oficială a primei ediții a Festivalulio „Cerbul de Aur”, în cinci limbi.

· 2001: Ariel Sharon devine prim-ministru al Statului Israel. Ariel Sharon (născut Ariel Scheinermann, la 27 februarie 1928, în Kfar Malal, în Palestina sub mandat britanic – d. 11 ianuarie 2014, Tel Hashomer, Ramat Gan, Israel) a fost un general și politician israelian, prim ministru al Israelului între anii 2001-2006.

· 2001 – Reprezentanţii tuturor partidelor parlamentare au semnat Declaraţia politică privind aderarea României la NATO.

· 2009: NASA a lansat sonda (misiunea) spațială Kepler (numită așa după astronomul german Johannes Kepler), care are scopul de a descoperi noi exoplanete asemănătoare Pământului care orbitează alte stele, cu ajutorul unui telescop și al unui fotometru speciale.

Nașteri

· 189: S-a născut Publius Septimius Geta, împărat roman (d. 211). Publius Septimius Geta (n. 7 martie 189 – d. 26 decembrie 211) a fost al doilea fiu al împăratului Septimius Severus și frate cu Caracalla. În anul 208 sau 209 a fost numit Caesar și desemnat urmaș la tronul imperiului împreună cu fratele său. În februarie 211, după moartea lui Septimius Severus, cei doi frați își asumă guvernarea în Roma. După scurt timp au început rivalitățile între cei doi frați. La finalul aceluiași an, Caracalla l-a asasinat pe Geta în palatul imperial. Geta a murit în brațele mamei sale, Julia Domna. Mulți aliați ai acestuia au fost și ei omorâți. Cauzele rivalității dintre ei ar fi, după unii, gelozia din cauza popularității din ce în ce mai mari a lui Geta, iar după alții, încercarea de a-și îndepărta fratele de la tron, iar acesta doar s-a apărat.

· 1693 – S-a nascut Papa Clement al XIII-lea;(d.1769). A fost episcop al Romei și Papa, între 6 iulie 1758 și 2 februarie 1769. Papa Clement al XIII-lea (cu numele laic Carlo della Torre di Rezzonico; n. 7 martie 1693, Veneția — d. 2 februarie 1769, Roma) a fost ales papă la 6 iulie 1758. A fost un episcop al Romei și Papă al Bisericii Universale, între 6 iulie 1758 și 2 februarie 1769. Este cunoscut cu numele în latină Clemens XIII, în italiană Clemente XIII, în franceză Clément XIII.

· 1765: Nicéphore Niépce, pionierul fotografiei (d. 1833)

· 1785 - S-a născut Alessandro Manzoni, prozator, poet, dramaturg şi critic literar italian (m.22.05.1873). Alessandro Francesco Tommaso Manzoni (n. 7 martie 1785, Milano – d. 22 mai 1873, Milano) a fost un scriitor și critic literar italian. A scris romane, dramaturgie, fiind promotorul liricii romantice în țara sa și un teoretician al romantismului italian. Este autorul recenziei „Scrisoare asupra romantismului”. Cea mai cunoscută operă a sa este romanul I Promessi Sposi apărut în anul 1827, evocare patetică și realistă a Lombardiei secolului al XVII-lea și care se remarcă prin unitatea construcției, adevărul psihologic și caracterul poetic. În scrierile sale din domeniul teoriei literare, a pledat pentru libertatea genurilor și reconstrucția poetică a adevărului istoric.

· 1788: S-a născut Antoine César Becquerel, fizician francez (d. 1878). Antoine Cesar Becquerel (n. 8 martie 1788 – d. 18 ianuarie 1878) a fost un fizician francez, pionier al studiului fenomenelor electrice și luminescente. A fost tatăl fizicianului Alexandre-Edmond Becquerel și bunicul fizicianului Antoine Henri Becquerel.

· 1792 – S-a născut astronomul britanic John Frederick William Herschel; (m.11 mai 1871). El a fost fiul Mariei Baldwin și al astronomului William Herschel. A numit șapte dintre lunile planetei Saturn și patru luni ale planetei Uranus si a avut multe contribuții in cercetarile privind razele ultraviolete.
* 1837: Henry Draper (7 martie 1837 – 20 noiembrie 1882), a fost un astronom amator american.

De profesie medic, pionier al astrofotografiei, Henry Draper a fost primul care a fotografiat un spectru stelar, cel al stelei Vega în 1872, nebuloasa din Orion, la 30 septembrie 1880. La 24 iunie 1881, în aceeași noapte ca și Andrew Ainslie Common, el a luat prima fotografie a unei comete, C/1881 K1, care arată în același timp nucleul și coada cometei^[1]. A condus o expediție pentru fotografierea Tranzitului lui Venus în 1874.

După moartea sa, survenită în 1882, soția sa a fondat un premiu anual, medalia Henry Draper, iar Harvard College Observatory a continuat programul care viza elaborarea unui catalog astronomic, Catalogul Henry Draper.

Un crater pe Lună îi poartă numele.

* 1837: Evgheni Osipovici Iankovski (în rusă Евгений Осипович Янковский; n. 7 martie 1837 – d. 29 iulie 1892) a fost un general rus, guvernator al guberniilor Basarabia, Poltava și Volânia.

Iankovski s-a născut la 7 martie 1837 într-o veche familie nobilească din gubernia Poltava. A fost educat la Corpul de cadeți Konstantinovsk, după care la 16 iunie 1856, a fost promovat la gradul de praporșcik și s-a alăturat regimentulului „Semionov”.

La 17 aprilie 1859 a fost transferat unui regiment de artileriecavalerească, unde a servit până în 1864.

Trimis la dispoziția comisiei dirigiuitoare a Poloniei țariste, Iankovski a servit ca membru al Comisiei pentru afacerile țărănești din regiunea Lublin, și apoi, a fost comisar al aceleiași comisii, ținând seama de o parte activă din toate lucrările ei. Patru ani mai târziu, a fost promovat la gradul de locotenent-colonel și pensionat.

În 1869, a fost din nou înrolat și repartizat la Corpului de jandarmerie^⁠(ru), cu numirea în post de guvernator al districtului de jandarmi din Varșovia, un an mai târziu a fost decorat cu Ordinul Sfântul Vladimir, în grad 4. În această poziție el a condus timp de zece ani.

După războiul ruso-turc, în 1879, Iankovski a fost trimis la dispoziția general-adjutantului prințului Dondukov-Korsakov^⁠(ru) pentru a crea în Rumelia de Est, corpuri de poliție și jandarmerie, dar a stat acolo doar câteva luni. La 24 aprilie, același an, el a fost subordonat Ministerului imperial al Afacerilor Interne, și la 15 mai a fost promovat general-maiorși numit guvernator al Basarabiei.

Mai târziu, la 18 august 1882 a fost numit guvernator de Astrahan și Ataman al trupelor de cazaci din regiunea respectivă. În anul următor, la 24 august, a fost numit în postul de guvernator al Poltavei, și distins cu Ordinul Sfântul Stanislav, în grad 1. La 25 februarie 1889 a fost numit guvernator al Volâniei, postură pe care a ocupat-o până la moarte.

· 1847 - S-a născut compozitorul Constantin Dimitrescu (m.09.05.1928).

* 1849: Anatol conte Bigot de Saint-Quentin, botezat Anatole (n. 7 martie1849, Viena – d. 11 septembrie 1932, Jadova, România Mare), a fost un ofițer de cavalerie din Armata Comună a Austro-Ungariei cu gradul de general de cavalerie (anterior Feldzeugmeister), șambelan imperial, adevărat consilier secret imperial și mare postelnic al Arhiducelui Friedrich, Duce de Teschen din familia Bigot de Saint-Quentin.

Elena de Flondor

Anatol s-a născut dintr-o familie nobilă franceză din Picardia, pomenită deja în secolul al XIV-lea. Bunicul său a fost Feldmarschalleutnantul și din 1840 divizionar la Sibiu François-Louis (Franz Ludwig) conte Bigot de Saint-Quentin (n. 25 noiembrie 1774, Marmoutier – d. 15 septembrie 1854, Viena), bunica Elise baroneasa von Ysselbach (n. 3 noiembrie 1779 - d. 17 ianuarie 1853). Tatăl său, maiorulimperial August (* 20 martie 1804, Radom – d. 18 decembrie 1848,Ciucea care a căzut tânăr pe timpul revoltei maghiare în bătălia de la Ciucea, mama sa a fost baroneasa Henriette Isabella von Podstatzki-Prussinowitz und Thonsern (n. 11 iulie 1816 – d. 30 martie 1903). Unchiul a fost renumitul general de cavalerie imperial habsburgic, Karl August Leopold (n. 12 iunie 1805, Neuburg an der Donau – d. 8 septembrie 1884, Kwassitz, Moravia), între altele și general comandor al Voivodinei sârbești și al Banatului timișean precum scriitor, pe care l-a moștenit.^[1]^[2]

Ulteriorul general s-a căsătorit la 3 iulie 1898 în Cernăuți cu Elena de Flondor (n. 22 noiembrie 1866, Cernăuți - d. 31 ianuarie 1930, Viena), strănepoata cavalerului Nicolae de Wassilko (n. 1759 - d. 1809) care moștenise de la tatăl ei George (1839-1917), căsătorit cu Aglaia de Goian, moșia Mega, iar Anatol a mai cumpărat moșiile din Jadova de la vărul Elenei, preotului-paroh Iancu de Goian.^[3] Soții au avut 3 copii: Douglas (n. 19 aprilie 1899 - d. 10 septembrie 1982), entomolog austriac, căsătorit cu Elisabeth von Wagner (1904-1985), Desideria (n. 2 iulie 1900 – d. 15 martie 1999), căsătorită cu Francisc conte Marenzi de Tagliuno i Talgate și Frederic Gheorghe (n 4 octombrie 1906, Bratislava - d. 16 februarie 2000, Viena), inginer cu diplomă, căsătorit în 1953 la București cu profesoara Florica Mihăilescu (n. 10 aprilie 1910, Buzău - d. 8 martie 1987, București, înmormântată în Buzău). Familia s-a stins pe linia masculină, după ce numai Desideria a avut copii.^[4]^[5]

După ce a absolvit Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt, una dintre cele mai prestigioase din Europa, tânărul Anatol a fost transferat pe 1 mai 1869 ca locotenent la regimentul K.u.K. de dragoni „Prinz Eugen von Savoyen” nr. 13 sub comanda Feldmarschalleutnant-ului baron Dobrženský von Dobrženitz. În anul 1883, pe atunci căpitan, a fost onorat cu titlul de șambelan imperial, iar pe ziua de 1 mai 1892 a fost numit maior și adjutant de aripă al împăratului Franz Joseph al Austriei.^[6]

La 1 noiembrie 1895, după trei ani și jumătate serviciu direct pentru împărat, a devenit locotenent-colonel și însărcinat cu comanda interimară de divizie la regimentul dragoni nr. 11, apoi, la 1 mai 1897, cu comanda regimentului K.u.K. boem de dragoni nr. 7 „Herzog von Lothringen“ (Duce de Lorena). În acest post a fost avansat la gardul de colonel în ziua de 1 noiembrie al anului.^[7]

La 17 martie 1903 a fost numit mare postelnic al Arhiducelui Friedrich, Duce de Teschen, ulteriorul Feldmareșal și concomitent adevărat consilier secret.^[8] În această funcție a fost avansat la gradul de Generalmajor (1. Mai 1904).^[1] Cu prilejul vizitei arhiducelui Friedrich la Londra pe care generalul îl însoțise în exercitarea atribuțiilor sale, a fost decorat cu Marea cruce al Ordinului Regal Victorian de către regele Eduard al VII-lea al Regatului Unit (11 iunie 1904).^[9]

În sfârșit, la 1 mai 1908, a urmat desemnarea de Feldmarschalleutnant, iar pe 1 ianuarie 1913 a fost onorat vu titlul de general de cavalerie și trimis la pensie).^[1]Anatol s-a retras după acea la Jadova unde a administrat moșiile până la moartea sa la 11 septembrie 1932. Fiul său mai tânăr Frederic (Friedrich) a preluat administrația moșiilor din Jadova până la ocuparea sovietică conform Pactului Ribbentrop-Molotov și răpirea Bucovinei de Nord în 1940.

* 1849: Luther Burbank (7 martie 1849 – 11 aprilie 1926)^[1] a fost un botanist, horticultor și pionier agronom american. Acesta a dezvoltat mai mult de 800 de varietăți de plante (incluzând fructe, flori și legume) în cei 55 de ani de carieră, printre care sunt notabile cactusul fără spini și câteva specii hibride de prune.

· 1850 - S-a născut Tomáš Garrigue Masaryk, om politic, filosof, primul preşedinte al Republicii Cehoslovace (1918-1935) (m.14.09.1937). Tomáš Garrigue Masaryk (n. 7 martie 1850, d. 14 septembrie 1937), cunoscut și sub numele de Thomas Masaryk, a fost un politician, sociolog și filozof austro-ungar. Original, el și-a dorit să reformeze monarhia habsburgică într-o democrație federală, dar, în timpul Primului Război Mondial, acesta a dorit abolirea monarhiei și, cu ajutorul aliaților a reușit în cele din urmă acest lucru. A fost căsătorit cu pianista Charlotte Garrigue, al cărei nume de familie și l-a adăugat la al său.

· 1855 - S-a născut Elias Schwarzfeld, jurist, scriitor, istoric (m.1915).

· 1857: Julius Wagner-Jauregg, neurolog și psihiatru austriac, laureat Nobel (d. 1940)
* 1862: Contele Serghei Dmitrievici Urusov (în rusă Сергей Дмитриевич Урусов; n. 7 martie 1862 – d. 1937) a fost un activist social și politic rus, guvernator al Basarabiei între anii 1903 – 1904.

Fiul al unui colonel în rezervă, Urusov s-a născut în anul 1862. Învățământul primar l-a primit la domiciliu. În 1872 s-a înscris la școală din Iaroslavl. În toamna anului 1881 a intrat la Facultatea istorico-filologică de la Universitatea din Moscova. După absolvirea universității în 1885, a servit la posturile electorale din guberniile Kaluga și Moscova. Între 7 februarie 1887 – 4 august 1896, a fost un conducător al nobilimii din ținutul Peremîșl^⁠(ru) (gub. Kaluga). În anii 1890–92, a fost președinte al zemstevei guberniale din Kaluga. Între 1893–96, membru al comitetului de contabilitate a Băncii de Stat din Kaluga.

În 1901, a condus tipografia din Moscova. Din 1902, a servit ca vice-guvernator al orașului Tambov. La 6 iunie 1903, după pogromul de la Chișinău a fost numit în calitate de guvernator al Basarabiei. Guvernul țarist urmărind scopul, ca ordinea în oraș, să fie restabilită pe „căi culturale, fără represiune, fără lege marțială, printr-o protecție consolidată și urgentă”.

Din noiembrie 1904 a servit în calitate de guvernator al guberniei Tver, iar la 15 mai 1905 a demisionat. În 1906, a fost ales în Duma de Stat a guberniei Kaluga și a participat activ la lucrările acesteia până la dizolvare.

Ca un deputat care a semnat Manifestul de la Vîborg^⁠(ru), a fost condamnat la închisoare, fiind deținut până în 1908 la închisoarea Taganka, fiind privat de drepturile serviciului de stat și public.

În 1907, publică la St. Petersburg, primul volum din „Memoriile guvernatorului”, lucrare care a fost ulterior tradusă în șase limbi europene. Pentru această carte, el a fost condamnat la patru luni de închisoare.

În acești ani, S. Urusov aderă la o lojă masonică a Marelui Orient al Franței. Ulterior acesta a fost selectat primul frate-mentor. Urusov a devenit o figură proeminentă a francmasoneriei, inițiind în 1912, Marele Orient al popoarelor Rusiei^⁠(ru).

În anii 1915–16, a fost președinte al comitetului unificat al orașelor din Frontul de Sud-Vest (Kiev).

După revoluția din februarie din Petrograd, a ocupat (1 martie – iunie 1917) postul de ministru-adjunct al Afacerilor Interne al guvernului provizoriu. În noiembrie 1917, a fost ales membru al Adunării Constituante din cadrul guberniei Basarabia, pe listele Partidului Libertății Poporului.

După Revoluția din Octombrie, a fost arestat de mai multe ori, dar a fost eliberat. La 27 decembrie 1919 a fost mobilizat în Armata Roșie, servind ca un contabil în cadrul Statului Major al Marinei Militare a RSFSR.

În anii 1920–30 ani a lucrat în diverse instituții sovietice. Cu toate acestea, la cererea adresată Comitetului gubernial din Moscova cu privire la asigurările sociale pentru acordarea pensiei, a fost refuzat deoarece „înainte de revoluție, a fost un prinț”. Numai prin intervenția Băncii de Stat i-a fost stabilit un cuantum.

A decedat la Moscova în 1937, evitând arestul.

* 1864: Wilhelm, Prinț de Hohenzollern^[1]^[2] (germană Wilhelm August Karl Joseph Peter Ferdinand Benedikt Fürst von Hohenzollern^[1]^[2]) (7 martie 1864 - 22 octombrie 1927) a fost fiul cel mare^[1]^[2] al lui Leopold, Prinț de Hohenzollern și a Infanta Antónia a Portugaliei.^[1]^[2] Bunicii materni au fost Maria a II-a a Portugaliei și regele consort Ferdinand al II-lea al Portugaliei.

Wilhelm a fost fratele mai mare al regelui Ferdinand I al României. Verișorii primari pe linie maternă includ printre alții pe: Carlos I al Portugaliei, Infantele Afonso, Duce de Porto, Frederic Augustus al III-lea de Saxonia și Prințesa Maria Josepha de Saxonia.

Între 1880 și 1886, Wilhelm a fost moștenitor prezumptiv al tronului României. La 20 decembrie 1886, a renunțat la drepturile sale la succesiunea tronului Regatului României

La 27 iunie 1889, Wilhelm s-a căsătorit cu Prințesa Maria Teresa de Bourbon-Două Sicilii.^[1]^[2] Părinții ei erau Prințul Louis, Conte de Trani și Matilda Ludovica, Ducesă de Bavaria. Louis era fiul cel mare al regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții Arhiducesa Maria Theresa de Austria. Matilda a fost a patra fiică a lui Maximilian, Duce de Bavaria și a Prințesei Ludovica de Bavaria. Wilhelm și Maria Teresa au avut trei copii:^[1]^[2]

Augusta Victoria (19 august 1890 – 29 august 1966). S-a căsătorit cu Manuel al II-lea al Portugaliei apoi s-a recăsătorit cu Robert, Conte Douglas.
Frederic Victor (30 august 1891 – 6 februarie 1965). S-a căsătorit cu Prințesa Margarete Karola de Saxonia, care era fiica lui Frederic Augustus al III-lea de Saxonia și a Arhiducesei Luise, Prințesă de Toscana.
Franz Joseph (30 august 1891 – 3 aprilie 1964). S-a căsătorit cu Prințesa Maria Alix de Saxonia, de asemenea fiică a lui Frederic Augustus al III-lea de Saxonia și a Arhiducesei Luise, Prințesă de Toscana.

După șase ani de la decesul primei soții, la 20 ianuarie 1915, la Munchen, Bavaria, Germania, Wilhelm s-a recăsătorit cu Prințesa Adelgunde de Bavaria. Cuplul nu a avut copii.

La 22 noiembrie, tatăl lui Wilhelm, Prințul Leopold, a renunțat la drepturile sale la succesiunea Principatului României^[4] în favoarea fiilor săi.

Când s-a familiarizat cu situația din România, Wilhelm în vârstă de 22 de ani a renunțat la toate drepturile de succesiune ale regatului (din 1881) României printr-o scrisoare datată în limba franceză 20 decembrie 1886^[3].

În 1914, după decesul regelui Carol I al României, următorul frate a lui Wilhelm, Ferdinand, i-a succedat în România.

· 1872 - S-a născut pictorul olandez Piet Mondrian, fondatorul neoplasticismului ("Compoziţie cu roşu şi negru") (m.01.02.1944). Si-a adus o contributie importanta la mișcarea artistica De Stijl care a fost fondată de Theo van Doesburg, fiind promotorul unei forme de non-reprezentare pe care el a numit- o neoplasticism.

· 1875: S-a nascut Maurice Joseph Ravel, compozitor si pianist francez. S-a nascut la Cibourne, o localitate la granita cu Spania. La varsta de 7 ani, dupa ce familia s-a mutat in Paris, Ravel a inceput sa studieze pianul, iar cativa ani mai tarziu a semnat prima compozitie. Parintii l-au incurajat sa isi continue studiile, astfel ca Ravel s-a inscris la Conservatorul din Paris. Pe durata cursurilor a incercat in dese randuri sa castige o bursa la Roma, dar nu a avut noroc. A parasit Conservatorul in 1905 cand a pierdut un premiu prestigios cu toate ca era considerat favorit. Scandalul, cunoscut in presa vremii ca „Afacerea Ravel”, a dus si la demisia directorul institutiei, Theodore Dubois. In ciuda problemelor, Ravel nu a dezarmat devenind unul dintre compozitorii de seama ai secolului XX, lucrarile sale pentru pian, muzica de camera si pentru orchestra devenind repere. Statul francez i-a acordat Legiunea de onoare in 1920, dar compozitorul a refuzat distinctia. Nu acelasi lucru s-a intamplat in 1929, cand a acceptat sa devina doctor Honoris Causa al Universitatii Oxford. Dupa ce in 1932 a fost implicat intr-un accident de circulatie, Maurice Ravel a ramas cu sechele, iar cinci ani mai tarziu a fost supus unei interventii chirurgicale neurologice care a fost insa un esec. S-a stins din viata in 28 decembrie 1937, fiind inmormantat in cimitirul Levallois Perret din Paris.
* 1894: Serghei Gheorghevici Lazo (în rusă: Серге́й Гео́ргиевич Лазо́; n. 7 martie 1894, Piatra, ținutul Orhei, gubernia Basarabia, Imperiul Rus – d. mai 1920, stația Muraviev–Amurskaia, Extremul Orient, RSFS Rusă) a fost un militant comunist din perioada Războiului civil din Rusia (1917–1922).

· 1904: Reinhard Heydrich, ofițer german SS (d. 1942)

· 1908 – S-a născut actriţa italiană Anna Magnani; (m.26 septembrie 1973).

· 1909: Léo Malet, scriitor francez (d. 1996)
* 1914: Wilhelm „Willi” Zacharias (n. 7 martie 1914, Sibiu, Austro-Ungaria, d. 29 aprilie 2006, Graz, Austria)^[1] a fost un handbalist de etnie germană care a jucat pentru echipa națională a României.

· 1924: Kobo Abe, scriitor, fotograf și inventator japonez (d. 1993)

· 1929 - S-a născut scriitorul Székely János (m.1992).

· 1938: David Baltimore, biolog american, laureat Nobel

· 1938: Albert Fert (n. 7 martie 1938, Carcassonne, Franța) este un fizician francez, profesor la Universitatea Paris-Sud, laureat al Premiului Nobel pentru fizică pe anul 2007, împreună cu Peter Grünberg,^[2] pentru descoperirea simultană în 1988 a efectului mecanic de magnetorezistență gigantică (GMR), care „a revoluționat tehnicile ce permit citirea informației stocate pe un hard disk”.^[3]

Cercetările lor au făcut posibilă trecerea miniaturizării din stadiul de cercetare de laborator la tehnologie aplicabilă pe scară largă în productiile comerciale din întreaga lume. Miniaturizarea hard-disk-urilor a fost posibilă, Fert și Grünberg fiind părinții direcți ai laptopului sau ai unor generații întregi de gadgeturi.

* 1939: Florin Halagian (n. 7 martie 1939,^[2] București, România) este un fost jucător și antrenor de fotbal român.

· 1940 - S-a născut actorul Traian Stănescu.

· 1940 - S-a născut scenograful Dan Jitianu.

· 1941 - S-a născut Danyel Gerard, compozitor francez.

· 1942 - S-a născut Hamilton Bohannon, cîntăreţ, compozitor şi baterist american.

· 1943 - S-a născut Chris White, basist, compozitor şi producător britanic (Zombies).
* 1944: Dorel Bucurescu (n. 7 martie 1944, Răsvani, Ialomița^[1]) este un fizician român, membru corespondent al Academiei Române - Secția de Științe Fizice din 4 noiembrie 2016^[2].

S-a înscris în 1961 la Facultatea de Fizică a Universității din București, specialitatea fizică nucleară, obținând licența în anul 1966. A obținut doctoratul în fizică nucleară (1973) la Institutul de Fizică Atomică, Măgurele, cu teza Studiul mecanismului și utilizarea spectroscopică a reacțiilor cu ioni de heliu (α,α’) și (3He,α), având conducător de doctorat pe prof. dr. Nicolae Martalogu.

În 1973 este beneficiar al unei burse acordată de AIEA-Viena la Universitatea din Utrecht, Olanda.

· 1946: Matthew Fisher, muzician britanic (Procol Harum)

· 1946 - S-a născut Peter Wolf (Blankfield), vocalist şi compozitor american (J. Geils Band).

· 1947 - S-a născut Ion Deaconescu, poet şi traducător.

· 1954 - S-a născut cântăreţa de muzică uşoară

.
* 1956: Bryan Lee Cranston (n. 7 martie 1956, Canoga Park, California) este un actor, scenarist, producător și regizor american. Este cunoscut pentru rolul lui Walter White pe care l-a jucat în serialul de dramă Breaking Bad, rolul lui Hal în serialul de comedie Malcolm in the Middle și al lui Tim Whatley în serialul Seinfeld. Pentru Breaking Bad, a câștigat Premiul Emmy pentru „Cel mai bun actor într-un serial dramatic” de patru ori, trei dobândiri ale acestui premiu fiind consecutive.
* 1959: Bruce S. Pavitt (n. 7 martie 1959, Chicago) este fondatorul casei de discuri Sub Pop.
* 1959: Luciano Spalletti (n. 7 martie 1959) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist italian.

· 1960: Ivan Lendl (n. 7 martie 1960, Ostrava) este un fost jucător de tenis din Cehoslovacia. A fost pe poziția 1 în ierarhia ATP, timp de 270 de săptămâni. A câștigat 94 de titluri la simplu, printre care 8 de Mare Șlem (2 la Australian Open, 3 la Roland Garros și 3 la U.S. Open), și 6 titluri la dublu.
* 1960: Kazuo Ozaki (n. 7 martie 1960) este un fost fotbalist japonez.
* 1961: Warrel Dane (născut Warrel G. Baker la 7 martie 1961 – d. 13 decembrie 2017)^[1] a fost un muzician american care a fost cântărețul solo al formațiilor americane de heavy metal Sanctuary și Nevermore.

În afară de colaborarea de durată cu Sanctuary și Nevermore, Dane a mai colaborat vocal, în mod decisiv, la diferite albume muzicale cu grupurile muzicale Serpent's Knight, Behemoth și Shaded Enmity, realizând și două proiecte personale, albumul solo antum Praises to the War Machine (în 2008) și cel postum Shadow Work (în 2018).

Deși prin vocea sa naturală era un bariton natural, acoperind cinci octave,^[2] Dane a fost de asemenea cunoscut datorită performanțele sale vocale din registrele înalte, cântând în regim de contratenor când a activat cu formația Serpent's Knight, respectiv în primele două albume înregistrate cu trupa Sanctuary.

Ulterior în carieră, atât cu trupa Sanctuary și mai apoi cu trupa Nevermore, Dane a revenit la registrul său natural de bariton, devenind mult mai cunoscut pentru vocea sa distinct dramatică și gravă.

· 1962 - S-a născut Taylor Dayne (Lesley Wonderman), cîntăreaţă americană.
* 1963: E. L. James (pseudonim pentru Erika Mitchell; n. 7 martie 1963, Londra) este o scriitoare britanică. Este autoarea trilogiei de romaneerotice „Cincizeci de umbre”, compusă din Cincizeci de umbre ale lui Grey, Cincizeci de umbre întunecate și Cincizeci de umbre descătușate.

Primul roman al trilogiei (Cincizeci de umbre ale lui Grey^[3]) a fost publicat inițial ca o carte electronică, dar succesul cărții în format electronic a determinat tipărirea ei, iar vânzările au depășit și cele mai optimiste așteptări.^[4], fiind un bestseller cu peste 100 de milioane de exemplare vândute. Al doilea și al treilea volum din serie, Cincizeci de umbre întunecate și Cincizeci de umbre descătușate au fost publicate în 2012.

O adaptare cinematografică omonimă a cărții a fost produsă de Universal Pictures, Focus Features, Michael De Luca Productions și Trigger Street Productions, fiind lansată pe 13 februarie 2015, filmul având și el un succes remarcabil.

* 1964: Bret Easton Ellis (n. 7 martie 1964, Los Angeles, California) e un scriitor american. El se auto-etichetează drept satirist- gen literar care se manifestă prin exprimarea unor acțiuni și opinii extreme, într-un mod total detașat.^[1]^[2] Ellis obișnuiește să lege acțiunile romanelor între ele, prin aducerea în prim-plan a unor personaje comune, recurente.

Prima carte a lui Ellis, care nu se bucură încă de o traducere în limba română, Less Than Zero (o poveste despre adolescenții bogați din Los Angeles scăpați de sub control) a primit critici bune și s-a vândut destul de bine(50,000 de copii în primul an de la apariție). Autorul s-a mutat înapoi în New York în anul 1987, pentru a lansa cel de-al doilea său roman, care de asemenea nu a fost până acum tradus în limba română, The Rules of Attraction. Cartea urmărea un grup de tineri a căror viață se învârte într-o continuă promiscuitate. Și acest roman s-a vândut destul de bine, însă Ellis s-a declarat în mai multe rânduri dezamăgit de faptul că acesta nu a reușit să surclaseze succesul romanului de debut.

Cea mai cunoscută și mai controversată carte a lui Ellis rămâne însă American Psycho, ecranizat în 2000 și avându-l în rolul principal pe Christian Bale. Mulți dintre admiratorii lui Ellis consideră acest roman, al cărui personaj principal, Patrick Bateman, este un criminal în serie, ca fiind un exemplu reprezentativ al artei transgresive. American Psycho a devenit, la scurt timp după apariție, o carte-cult.

Colecția de povestiri The Informers, de asemenea fără traducere în limba română, a fost publicată în 1994, deși Ellis a scris majoritatea istorisirilor cât era încă student. Cartea prezintă tot felul de personaje, de la staruri rock la vampiri. Ellis a declarat după lansare că The Informers a fost până la urmă pus cap la cap doar pentru a respecta o obligație contractuală, atunci când a văzut că îi ia mai mult decât ar fi crezut pentru a termina următorul roman pe care și-l propusese. Glamoramaa fost lansat în 1998 în America și în 2008 în România, prin editura Polirom. Acțiunea se petrece în lumea modei și urmărește activitatea unui model masculin în cadrul unei organizații teroriste bizare formate în întregime din fotomodele. Cartea ironizează, prin umorul negru caracteristic autorului, societatea modernă, mass-media, celebritatea și politica. Romanul Lunar Park (lansat în 2005 în America și în 2006 în România), prezintă o poveste de groază în al cărui centru se plasează, drept narator și personaj principal, un „Bret Easton Ellis” fictiv. Povestea te ține în suspans până la final și are un caracter de jurnal, întrucât este povestit în așa fel încât faptul că autorul ar fi trăit respectiva experiență este extrem de credibil. Cartea este însă, în întregime, ficțiune. Imperial Bedrooms (lansată în America în 2010) urmărește personajele din Less Than Zero cu 25 de ani mai târziu; cartea îmbină violența din American Psycho cu postmodernismul dinLunar Park.

Atunci când, în anul 2002, în timpul unui interviu, Ellis a fost întrebat dacă este sau nu homosexual, acesta a ținut să explice că nu se identifică cu niciuna dintre aceste etichete. Scriitorul a completat cu faptul că nu îl deranjează să fie considerat atât homosexual, cât și bi sau heterosexual, ba chiar îi place să se joace cu percepțiile oamenilor în legătură cu acest subiect.^[3] Cu ocazia unui alt interviu, Ellis își manifestă reticența în a-și categorisi definitiv orientarea sexuală pentru că, conform propriilor declarații, dacă lumea ar știi că este heterosexual, cărțle lui ar fi citite într-un anumit mod, iar dacă cititorilor le-ar fi clar că este gay, atunci 'Psycho' ar fi citită în cu totul alt fel."^[4]

În semi-autobiograficul său roman Lunar Park, personajul fictiv Bret este implicat, de-a lungul acțiunii, în diverse relații cu caracter amoros, atât cu bărbați cât și cu femei. Lunar Park a fost dedicată iubitului scriitorului, Michael Wade Kaplan, dar și tatălui său, Robert Ellis, despre care vorbește cu ușurință după lansarea acestei cărți. Robert Ellis a murit în 1992. Într-unul din interviurile acordate, Eliis declară că a simțit o eliberare odată cu finalizarea romanului, fiindcă i-a permis să își rezolve unele probleme vechi în legătură cu tatăl său

* 1965: Dan Teodorescu (n. 7 martie 1965, București) este un compozitor, textier și cântăreț român de muzică ușoară. Este membru fondator și lider al formației Taxi.

* 1968: Zsolt Erőss (n. 7 martie 1968 la Miercurea Ciuc - d. 21 mai 2013) a fost un alpinist român de etnie maghiară. După anul 1992 a luat cetățenia ungară și a locuit în Ungaria În orașul Miercurea Ciuc are o sală polivalentă sportivă ce ii poartă numele

* 1968: Alexandrina Soare (născută Alexandrina Oprea, pe 7 martie 1968, în Galați)^[1] este o fostă handbalistă și antrenor de handbal din România.

* 1969: Afrodita Androne (n. 7 martie 1969,^[1] București, RS România^[1]) este o actriță de teatru, film și voice-over română.

Roluri în Teatrul național din București:

Ivan Turbincă, regia Ion Sapdaru, 2009
Corul norilor - „Comedia norilor" regia Dan Tudor, 2009
Molto, gran' impressione - Leanca, regia Dan Tudor, 2009
Sâmbătă, Duminică, Luni - Virginia, regia Dinu Cernescu, 2007
Sânziana și Pepelea - Marica, regia Dan Tudor, 2006
Idolul și Ion Anapoda - Icu Dănicel, regia Ion Cojar, 2005
Inimă de câine - Viazemskaia, femeia-bărbat, regia Yuriy Kordonskiy, 2005
Mofturi la Union - Cupletista, regia Gelu Colceag, 2002
Cadavrul viu - Katia (cor țigani), regia Gelu Colceag, 2001
Boabe de rouă pe frunză de lotus în bătaia lunii - Genica, regia Gelu Colceag, 1999

Teatrul Odeon

Jucăria de vorbe - Mițu, regia Alexandru Dabija

Teatrul Act

Creatorul de Teatru - Sarah, regia Alexandru Dabija, 2001
Demonul roșu, regia Marcel Țop, 2007

Filmografie

Umilință - soția lui Pacoste, regia Cătălin Apostol
Criza și Lumina casei din față, regia Constantin Rădoacă
Apropo, regia Constantin Rădoacă
Occident - educatoarea, regia Cristian Mungiu

* 1970: Petra Maria Mede (n. 7 martie 1970, Stockholm, Suedia) este o prezentatoare de televiziune, dansatoare și actriță de comedie din Suedia.^[1]

Pe 28 ianuarie 2013 a fost anunțat că Petra Mede va fi gazda Concursului Muzical Eurovision 2013 din Malmö, Suedia

* 1970: Rachel Hannah Weisz (n. 7 martie 1970,^[1]^[2]^[3]^[4] Westminster[*], Regatul Unit)^[7] este o actriță britanico-americană. În 2005 a câștigat un premiu Oscar pentru rolul său din pelicula The Constant Gardener.
* 1971: Matthew de Vere Drummond (născut Matthew Allard Robert Vaughn; n. 7 martie 1971, Londra), cunoscut ca Matthew Vaughn, este un producător de film, regizor și scenarist englez.^[1] Este cunoscut în special pentru producția unor filme ca Lock, Stock and Two Smoking Barrels (1998) și Snatch (2000) și regizarea filmelor Layer Cake (2004), Stardust (2007), Kick-Ass (2010), X-Men: First Class (2011) și Kingsman: The Secret Service (2015).

Vaughn a studiat la Stowe School, în Buckingham, Anglia. După terminarea școlii, acesta a luat un an pauză până să meargă la facultate. În pauza de un an, acesta a călătorit în întreaga lume într-un turneu „Hard Rock Cafe”, unde a început să lucreze ca asistent al unui regizor. El s-a întors în Londra, unde a studiat antropologia și istoria antică la University College London. La vârsta de 25 de ani, acesta a produs un mic thriller, The Innocent Sleep (1996), unde au jucat Annabella Sciorra si Michael Gambon.^[2] Michael Vaughn a continuat ca producător, reușind să dea lovitura cu filmul Lock, Stock and Two Smoking Barrels(Jocuri, poturi și focuri de arma).

În mai 2010, 20th Century Fox a confirmat că Vaughn va regiza și co-scenariza X-Men: First Class. Filmul a fost lansat pe 1 iunie 2011.^[3]Vaughn a semnat un contract pentru regizarea sequelului, X-Men: Days of Future Past, dar a abandonat proiectul, fiind înlocuit de Bryan Singer, regizorul rpimelor două filme din seria X-Men; Vaughn a colaborat la scenariu.^[4]

Următorul proiect regizoral al lui Vaughn, confirmat 20th Century Fox în martie 2013, este Kingsman: The Secret Service, o adaptare a lui Mark Millar și David Gibbons după comicsul The Secret Service. Screnariul a fost scris de Vaughn și Jane Goldman. Filmul a fost lansat pe 13 februarie 2015.^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10] Vaughn a mai produs filmul Fantastic Four din 2015

* 1971: Peter Sarsgaard (n. 7 martie 1971) este un actor american de teatru și film.

· 1972 - S-a născut baschetbalistul american Shaquille O'Neal.
* 1972: Vladislav Gavriliuc (n. 7 martie 1972) este un fost fotbalist internațional din Republica Moldova.
* 1974: Regina Marie "Jenna" Fischer (n. 7 martie 1974)^[1] este o actriță americană cunoscută publicului pentru interpretarea rolului Pam Halpert(născută Beesly) din comedia The Office, pentru care a primit o nominalizare la Premiile Emmy pentru Cea mai bună actriță într-un rol secundar secțiunea seriale de comedie. A apărut în mai multe filme, dintre care Blades of Glory, Walk Hard: The Dewey Cox Story sau The Promotion.
S-a născut la Fort Wayne, Indiana, dar a crescut într-o suburbie a Manchesterului, St. Louis, Missouri. Este fiica lui Jim, un inginer, și a lui Anne, o profesoară de istorie.^[2] Mai are o soră mai mică, care și ea la rândul ei este profesoară.^[2] A gustat pentru prima oară din această meserie la vârsta de șase ani, atunci când a participat la un workshop realizat de mama sa la Școala Henry din St. Louis. La workshop a participat și actorul Sean Gunn, alături de care a crescut.^[2]^[3] Și-a continuat cursurile la Școala Elementară Pierremont din Manchester, Missouri și la Liceul Nerinx Hall, o școală de fete catolică, privată, din Webster Groves, Missouri.^[4] S-a înscris inițial ca profesor de istorie în cadrul Universității Truman, dar a absolvit de fapt cursurile de artă ale acestei universități. În timpul facultății a scris și la ziarul acestei instituții.^[5] Și-a început cariera lucrând într-un teatru profesionist. În timp ce urma cursurile Facultății în Missouri, a făcut parte din trupa de teatru Murder Mystery Dinner cu care a mers în mai multe turnee.^[6] S-a mutat ulterior la Los Angeles și a început commedia dell'arte împreună cu teatrul Zoo District.

· 1978: Sophie Johanna Maria, Prințesă a Prusiei (născută Prințesă de Isenburg,^[1] n. 7 martie 1978) este soția lui Georg Friedrich, Prinț al Prusiei, șeful Casei de Hohenzollern.

Prințesa Sophie s-a născut la 7 martie 1978 la Frankfurt, Germania de Vest.^[2] Părinții ei sunt Franz-Alexander, Prinț de Isenburg și contesa Christine von Saurma-Jeltsch.^[3]

El este șeful linie catolice a prinților Sfântului Imperiu Roman, care și-au pierdut independența 1815.^[3] Ea are două surori Arhiducesa Katharina de Austria-Este și Isabelle, Prințesă de Wied și doi frați Prințul Alexander și Prințul Viktor.^[3]^[4] A crescut la castelul Birstein, reședința familiei din Hesse și a studiat la școala primară din Birstein și la școala St. Mary din Fulda.^[4] A urmat apoi internatul Kloster Wald și a trecut cu notă maximă testul de croitorie. Prințesa a lucrat la Londra, Hong Kong și Shanghai.^[2]^[4] Sophie a studiat Administrarea Afacerilor la Universitatea din Freiburg și Universitatea Humboldt din Berlin și lucrează la o firmă care oferă servicii de consultanță pentru afaceri non-profit

La 21 ianuarie 2011, Georg Friedrich, șeful Casei de Hohenzollern, a anunțat logodna lor. Căsătoria civilă a avut loc la primăria din Potsdam, la 25 august 2011,^[7] iar cea religioasă a avut loc la 27 august odată cu aniversarea a 950 de ani de la înființarea Casei de Hohenzollern.^[8]^[9]

Aproximativ 720 persoane au asistat la ceremonia din interiorul bisericii; 1300 de persoane au participat la o recepție în apropiere de Neue Kammern după aceea. 370 de oameni s-au alăturat cuplul seara pentru cina de la palatul Orangerie. Unii au participat, de asemenea, la un concert de caritate împreună cu cuplul la Gendarmenmarkt din Berlin în noaptea precedentă, ca urmare nunții lor civile.^[10]

La 20 ianuarie 2013, Sophie a născut doi fii gemeni: Carl Friedrich Franz Alexander și Louis Ferdinand Christian Albrecht. Carl Friedrich, cel mai mare din cei doi, este moștenitorul aparent al Casei de Hohenzollern. Cel de-al treilea copil al lor, prințesa Emma Marie, s-a născut la 2 aprilie 2015, iar cel de-al patrulea, Prințul Heinrich, la 17 noiembrie 2016.

* 1978: Costel Neculai Dunava (n. 7 martie 1978) este un deputat român, ales în 2016.
* 1979: Stephanie Anne Mills (n. 7 martie 1979)^[1] este o actriță de comedie, muziciană, cântăreață și femeie de afaceri canadiano-americană de origine evreiască. Este cunoscută pentru sincronizări în rolurile de fete din filmele de desene animate.

Este căsătorită și stabilită în California, SUA.

* 1979: Răzvan-Ionuț Tănase (n. 7 martie 1979) este un deputat român, ales în 2012 din partea grupului parlamentar Democrat și Popular.

* 1980: Laura Prepon (n. 7 martie 1980) este o actriță americancă, cunoscută pentru rolul ei ca Donna Pinciotti din serialul That '70s Show. Este de asemenea cunoscută pentru interpretarea Hannah Daniels în drama October Road de pe ABC.

Din 2012 până în prezent Laura joacă în rolul lui Alex Vausse,o fostă traficantă de droguri și fosta iubită a lui Piper Chapman în serialul american Orange Is The New Black, inspirat după memoir-ul lui Piper Kerman.

* 1981: Mihai Ștețca (n. 7 martie 1981, România) este un jucător român de fotbalcare evoluează la FC Olimpia Satu Mare, evoluand in trecut la echipe din prima liga din Romania, precum Gaz Metan Medias, FCM Targu-Mures, CS Turnu Severin.

* 1984: Mathieu Flamini (născut 7 martie 1984, Marseille) este un jucător francez de fotbal. În prezent joacă pentru Getafe CF.
* 1984: Lei Sheng (în chineză: 雷声 Léi Shēng) (n. 7 martie 1984, Tianjin) este un scrimer chinez specializat pe floretă.
* 1985: Gulnara Bițiș (n. Garipova^[1], 7 martie 1985, la Ufa, Rusia)^[2] este o handbalistă de origine rusă care joacă pentru clubul CS Universitar Oradeape postul de intermediar dreapta.
* 1985: Vadim Cravcescu (n. 7 martie 1985) este un fotbalist moldovean, care în prezent evoluează la clubul FC Saxan în Divizia Națională.
* 1985: Csaba Minya Gal (n. 7 martie 1985 în Huedin, județul Cluj) este un jucător român de rugby în XV. Evoluează pe postul de centru.
* 1987: Hatem Ben Arfa (n. 7 martie 1987 în Clamart) este un fotbalist francez din descendenți tunisieni care evoluează la echipa franceză de fotbal Stade Rennais FC.
* 1987: Eleni Foureira (greacă: Ελένη Φουρέιρα; n. 7 martie 1987,^[1] Fier, Republica Albania) este o cântăreață, actriță, dansatoare și creatoare de modă greacă. Și-a început cariera muzicală în 2007 ca membră a grupului de fete Mystique. După destrămarea grupului în 2009, Eleni a urmat o carieră solo.

Eleni a semnat un contract solo cu filiala greacă a Universal Music și și-a lansat primul album în 2010. Albumul care îi poartă numele a primit o certificare de platină în Grecia. A semnat ulterior cu Minos EMI, casă de discuri cu sediul în Atena, care i-a scos următoarele două albume, Ti Poniro Mou Zitas și Anemos Agapis, în 2012, respectiv 2014. Ambele albume au fost bine primite în Grecia și Cipru. Foureira a părăsit Minos EMI în 2015 și a semnat cu Panik Records. Al patrulea ei album de studio, Vasilissa, a fost lansat în 2017.

Eleni a reprezentat Cipru la Concursul Muzical Eurovision 2018 cu piesa „Fuego”, terminând concursul pe locul al doilea

* 1989: Ekaterina Evghenievna Davîdenko (în rusă Екатери́на Евге́ньевна Давыде́нко) (n. 7 martie 1989, în Toliatti)^[2] este o handbalistă din Rusia care joacă pentru echipa națională a Rusiei.
* 1991: Ekaterina Fiodorovna Ilina (în rusă Екатери́на Фёдоровна Ильина́) (n. 7 martie 1991, în Toliatti) este o handbalistă din Rusia care joacă pentru clubul Rostov-Don și echipa națională a Rusiei pe postul de coordonator de joc.
* 1994: Jordan Lee Pickford (n. 7 martie 1994,^[3] Washington, Tyne and Wear, Regatul Unit) este un fotbalist englez care evoluează pe postul de portar la Everton FC.
* 1997: Florina Sorina Hulpan (n. 7 martie 1997, Săveni) este o halterofilăromână. În prezent concurează în probele de 69 kg.

Decese

· 322 î.Hr.: A murit Aristotel, unul din cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice (n. 384 î.Hr). Aristotel (în greacă: Αριστοτέλης, Aristoteles) (n. 384 î.Hr. – d. 7 martie 322 î.Hr.) a fost unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, clasic al filozofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice. Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii filozofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelică a științelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.

· 161 – A decedat imparatul roman Antonius Pius si este succedat de fii săi adoptivi Marcus Aurelius si Lucius Verus; (n. 19 septembrie 86). Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius (19 septembrie 86 – 7 martie 161) împărat Roman în perioada 138-161. A fost cel de-al patrulea din „Cei cinci împărați buni”. Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius (n. 26 aprilie 121, Roma, d. 17 martie 180, probabil la Vindobona, azi Viena) fiu al lui Annius Verus, a fost un împărat roman din dinastia Antoninilor, între anii 161 și 180 d.Hr., și filosof stoic. Era nepot prin alianță al viitorului împărat (între anii 138-161) Antoninus Pius, care l-a adoptat la dorința împăratului Hadrian, predecesorul său. Născut ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, după ce a fost adoptat de împăratul Antoninus Pius, numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. După ce Antoninus Pius a devenit el însuși împărat, l-a căsătorit în anul 145 pe Marc Aureliu din motive dinastice cu fiica sa, Annia Galeria (sau Faustina minoris) și în anul următor l-a asociat la conducerea imperiului. În anul 161, Marc Aureliu devine el însuși împărat. Ca împărat s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus. Lucius Ceionius Commodus Verus Armeniacus (n. 15 decembrie 130, Roma – d. 169), cunoscut simplu ca Lucius Verus, împărat roman împreună cu Marcus Aurelius, între 161 și 169. A murit de ciumă în 169, în timpul războiului cu marcomanii, pe Dunăre
* 1111: Boemund de Taranto, cunoscut de asemenea și ca Boemund I al Antiohiei sau Bohemund de Hauteville (n. cca. 1054 - d. 7 martie 1111) a fost nobil normand din Dinastia Hauteville, devenit primul principe de Taranto^[1] (din 1085) și de Antiohia (din 1098), fiind unul dintre principalii conducǎtori ai primei Cruciade.

Boemund a participat activ în campaniile contra Imperiului Bizantinorganizate de tatǎl sǎu, Robert Guiscard. Datoritǎ participǎrii în cruciadă, Boemund a câștigat o reputație ca fiind unul dintre cei mai buni comandanți militari ai timpului său. A cucerit Antiohia, aflatǎ pînǎ atunci în mâinile musulmanilor și, cu acordul conducǎtorilor cruciați, s-a proclamat principe, fondând aici principatul de Antiohia, unul dintre primele state cruciate din Orient.

Boemund s-a nǎscut în San Marco Argentano în jurul anului 1054, fiind primul copil al ducelui Robert Guiscard de Apulia și Calabria cu prima sa soție, Alberada de Buonalbergo. Printre numeroșii săi veri stabiliți în sudul Italiei se numără și Roger al II-lea, primul rege al Siciliei. În urma botezului a fost numit Marcu, însǎ în copilǎrie a primit de la tatăl său porecla „Bohemond” (dupǎ numele unui gigant legendar), aceasta devenind mai târziu numele său principal.

Puține informații existǎ despre copilăria și primii ani de viață ai lui Boemund, probabil deoarece în 1058 căsătoria părinților sǎi a fost declaratǎ ilegalǎ, iar mama sa, Alberada, a fost nevoită să fugă de la palat împreună cu fiul ei de patru ani, după care tatăl său, Robert Guiscard, s-a recăsătorit cu Sichelgaita. Ca urmare, întâiul născut lui Guiscard a fost dezmoștenit. Potrivit Breve chronicon Northmannicum, în 1079 lui Boemond i-a fost încredințat comandamentul unei unități militare. În același an, luând parte la suprimarea unei rebeliuni feudale împotriva tatălui său, a demonstrat un curaj considerabil, deși nu a obținut succese militare importante fiind învins de unul dintre conții normanzi rǎsculați. Așa cum a subliniat biograful lui Boemund, el a început să joace un rol de sine stǎtǎtor abia de la începutul anilor '80.

Boemond au luat parte la invazia asupra provinciilor din Balcani ale Imperiului Bizantin, inițiată de tatăl său în anii 1080 - 1085 fiindu-i încredințat atacul asupra orașului Avlona. În fruntea unei mari armate, Boemund a devastat împrejurimile și a cucerit prin asalt orașul. Avansând fǎrǎ vreo rezistență deosebită spre nord, în 1081 s-a alăturat asediului Dyrrachiumului, asediu care era condus de tatǎl sǎu, Robert Guiscard. În ajutorul bizantinilor sosind flota venețianǎ, Boemund a fost desemnat pentru a conduce negocierile. Excedat de glumele pe care membrii delegatiei venețiene le fǎceau pe seama bǎrbii sale, Boemond a dat ordinul de atac. Dupǎ o luptǎ cumplită, armata normandă a fost înfrântǎ, fiind nevoită sǎ se retragǎ. Curând însǎ orașul a cǎzut în urma asediului realizat de armatele celor doi comandanți, Boemond și Robert.

Nevoit să se retragă în Italia, ca urmare a tulburărilor de acolo, Robert l-a lăsat pe Boemund la comanda întregii armate de invazie din Balcani. Se pare că Guiscard îl lăsase pe Boemund la comandă cu ordinul precis de a continua înaintarea în Balcani, eventual până la Constantinopol însuși. Ca urmare, în primăvara anului 1082, Boemund a părăsit Kastoria pentru a asedia Ioannina, regiune populată de foederati vlahi. Comandantul normand se pare că a ajuns la înțelegere cu aceștia, probabil obținând sprijin militar din partea lor, motiv pentru care și-a permis să lase în urmă mai multe locuri fortificate fără a le mai ataca. Trupele bizantine ale lui Alexios Comnen au intrat în contact cu invadatorii normanzi în împrejurimile Joanninei, care fuseseră deja devastate. După tatonări strategice (care denotă capacitățile militare ale ambilor comandanți militari), victoria a aparținut normanzilor, care au administrat o nouă înfrângere bizantinilor la Arta, imediat după aceea. Prestigiul bizantin în regiune a avut mult de suferit în urma acestor evoluții, drept pentru care chiar și Ohrida, sediul arhiepiscopatului de Bulgaria s-a predat lui Boemund. Deși nu a reușit să cucerească și citadela, Boemund și-a stabilit la Ohrida punctul din care să dirijeze cuceririle ulterioare. Între timp, Alexios căuta să semene discordie în rândul normanzilor prin atragerea unora dintre căpeteniile acestora și asmuțirea lor contra lui Boemund. Acesta însă și-a continuat înaintarea, pătrunzând în regiunea Tesaliei și înaintând până în dreptul Larissei. Asediul acestui oraș a durat șase luni, în cele din urmă trupele lui Alexios silindu-i pe normanzi să bată în retragere. Bohemund a revenit la Kastoria, unde a fost la rândul său asediat, orașul căzând în mâinile bizantinilor în octombrie sau noiembrie 1083.

Ulterior, în 1084, Robert Guiscard a revenit în Grecia, alături de succesorul său desemnat, Roger Borsa și de Guy, proclamat duce de Amalfi (ambii fiind frați vitregi ai lui Boemund). Între timp, Boemund se îmbolnăvise, fiind nevoit să se întoarcă în Italia.

Când Robert Guiscard a murit în 17 iulie 1085, Bohemond ar fi urmat să moștenească posesiunile de dincolo de Adriaticaale tatălui său, însă acestea erau deja pierdute în favoarea bizantinilor, în timp ce Apulia și posesiunile din Italia urmau să îi revină fratelui vitreg mai mic al său, Roger Borsa. Din fericire pentru el, Bohemond se afla în acel moment în Salerno, în timp ce Roger era încă în Grecia. Roger și mama sa Sichelgaita s-au întors imediat în peninsulă. Potrivit cronicii lui Orderic Vitalis, Bohemond a fugit la Capua de teama ca Sichelgaita, despre care se zvonea că l-ar fi otrăvit pe Guiscard, să nu facă același lucru și cu el. O altă presupunere ar putea fi că Boemund intenționa să se alieze cu principele Iordan Drengot de Capua, în contextul alianței existente între Roger Borsa și unchiul său, contele Roger de Sicilia, care asigurase recunoașterea lui Borsa încă din septembrie. Bohemond, având sprijinul celor din Capua, s-a răsculat împotriva fratelui său vitreg și a cucerit Oria, Otranto și Taranto. În cele din urmă, cei doi frați au încheiat pacea în martie 1086, moment din care au acționat efectiv ca niște co-guvernanți. La sfârșitul verii lui 1087, Bohemond a reluat totuși războiul cu sprijinul unora dintre vasalii fratelui său, răsculați împotriva acestuia. El l-a atacat prin surprindere pe Roger Borsa și l-a înfrânt la Fragneto(în regiunea Benevento), reluând Taranto.

Războiul s-a încheiat până la urmă ca urmare a medierii papei Urban al II-lea, Boemund obținând Taranto și alte posesiuni de mai mică importanță. Deși Bohemond a primit doar o mică parte a Ducatului de Apulia, drept recompensă din partea Sichelgaitei pentru renunțarea la drepturile sale asupra titlului ducal, el a continuat să caute să obțină un statut mai mare pentru sine. După cum considera cronicarul Romuald de Salerno, Bohemond "căuta întotdeauna imposibilul."

Bohemund se ridicǎ pe zidurile Antiohiei în miez de noapte (reprezentare artistică)

În 1096 Boemond, îndatǎ după ce a aflat de revolta izbucnită împotriva puterii normande în Ducatul de Amalfi, a adunat o armată și a asediat Amalfi, alături de unchiul său, Roger Bosso, contele de Sicilia. În acest moment, după cum este amintit în Gesta Francorum, el a primit un mesaj privind pregătirile ce se făceau pentru Prima cruciadă. Acele teritorii pe care Boemond a reușit să le cucereascǎ în Italia i se pǎreau acum nesemnificative față de perspectiva de a cuceri noi teritorii în Orient, de aceea Principele de Tarent a decis fără ezitare sǎ se alăture campaniei. Desigur, nu trebuie omis zelul cruciat care l-a cuprins, deși cronicarul Goffredo Malaterra arată fără menajamente că Bohemund a luat Crucea doar pentru a jefui și cuceri teritoriile din Grecia. Dupǎ estimǎrile lui Joseph Michaud, armata cruciată a normanzilor număra: 10.000 cavaleri și 20.000 de pedestrași, probabil aceste cifre sunt exagerate, dat fiind că Ana Comnena, în Alexiada în mod repetat subliniază faptul că inițial armata lui Bohemund era cu mult mai mică decât a altor lideri ai Cruciadei. Potrivit lui Jean Richard, dimensiunea micǎ a armatei normande era compensată prin disciplina mare a soldaților și prin experiența lor în luptele din Orient. De asemenea, normanzilor li s-a alǎturat o parte a cruciaților francezi, care nu a reușit să navigheze pânǎ la Constantinopol și care au iernat în Italia, cu intenția de a traversa Marea Adriatică.

După traversarea Adriaticii și debarcarea în Balcani, Bohemund a urmat traseul către Constantinopol pe care încercase să îl străbată anterior, în 1082-1084. Se pare că el ar fi cerut soldaților săi sǎ jefuiascǎ terenurile din jur. În ciuda acestui fapt, armata sa a fost atacatǎ de mai multe ori de către bizantini, care nu au uitat vechea vrăjmășie față de normanzi. Prințul normand a respins atacurile și a capturat câțiva ostași însǎ, din motive politice, i-a eliberat fără sǎ le provoace vreun rău. De asemenea, Bohemond a încheiat cu trimișii bizantini o înțelegere, prin care armatele sale gǎzduiau reprezentantul permanent al împăratului, care rǎspundea ca localnicii sǎ furnizeze cruciaților cele necesare, dar care urmǎrea și evitarea jafurilor de partea normanzilor. Acest lucru a provocat mânia lui Tancred, nepotul de Bohemund, care intenționa la un moment dat să distrugă Kissosul. Totul a ajuns chiar la o luptǎ deschisă între susținătorii și soldații lui Boemund, respectiv ai lui Tancred, însǎ în cele din urmă cruciații au căzut de acord să nu atace orașul. Bohemund a primit de la cetățeni daruri bogate pentru mijlocirea acestora și și-a continuat drumul.

Sosind la Constantinopol în aprilie 1097, Bohemund a jurat în fața împǎratului Alexios I Comnen. A rǎmas în oraș pânǎ în 1097, mai mult timp decât ceilalți cruciați, sosiți anterior, el neparticipând direct la asediul Niceei și având grijǎ de aprovizionarea trupelor cruciate din prima linie. Cu toate acestea, de la Constantinopol la Antiohia, Bohemond s-a impus ca adevăratul conducător al Primei cruciade; iar acest lucru spune multe prin aceea că, sub comanda sa, această cruciadă a fost reușită în ceea ce privește străbaterea Asiei Mici, cel puțin comparativ cu Cruciada din 1101, Cruciada a doua din 1147, cruciada lui Frederic Barbarossa din 1189, care au eșuat în această regiune.

Cruciații în frunte Godfrey de Bouillon, Bohemund și Raimond al IV-lea de Toulouse au sosit în fața porților Antiohiei pe 20 octombrie 1097. Însǎ nu au fost de acord asupra acțiunilor de a doua zi. În timp ce Raimond dorea să dea imediat atacul, Godfrey și Bohemund preferau să supună orașul asediului. Raymond a cedat fără nicio tragere de inimă și, a doua zi, cruciații au încercuit parțial orașul. Fortificațiile construite de bizantini erau suficient de puternice ca să reziste unui atac direct, deși este posibil ca efectivele armatei lui Yaghi-Siyan să nu fi fost suficient de numeroase pentru a asigura apărarea adecvată a fortificațiilor. Conducǎtorul musulman a fost ușurat și a prins noi speranțe când a văzut că armata cruciată se complică într-un asediu. Bohemund și-a stabilit pozițiile la colțul de nord-est al orașului, la Poarta "Sfântul Pavel". Raimond și-a așezat tabăra spre vest, la Poarta "Câinelui", iar Godfrey și-a plasat trupele tot la vest, la Poarta "Ducelui", unde se construise un pod de vase peste râul Orontes, care asigura legătura cu satul Talenki. Spre sudul fortificațiilor se afla Turnul "celor Două Surori", iar spre colțul de nord-vest se afla Poarta "Sfântul Gheorghe", care rămăsese neblocată de asediatori și care era folosită de Yaghi-Sian pentru aprovizionarea trupelor proprii. În părțile dinspre sud și de est se aflau mai multe dealuri, cunoscute sub numele generic de Muntele Sfântul Silpius, către aceste dealuri deschizându-se Poarta "de Fier" a cetății.

Masacrarea musulmanilor în Antiohia, reprezentare artistică.

Asediul a continuat deși cruciații au îndurat foametea și plecare bizantinilor în frunte cu Tatikios, iar la sfârșitul lunii mai 1098, în ajutorul Antiohiei a sosit o armată musulmană din Mosul, sub comanda lui Kerbogha. Această armată era mult mai numeroasă decât cele care încercaseră până atunci spargerea asediului creștin. Kerbogha își unise forțele cu cele ale lui Ridwan al Alepului și ale lui Duqaq, în rândurile noii forțe aflându-se forțe persane și din Mesopotamia Artuqidă. Cruciații s-au bucurat de un răstimp neașteptat necesar pregătirilor de luptă, Kerbogha atacând mai întâi fără succes Edessa, care fusese cucerită în 1098 de Balduin de Boulogne.

Cruciații și-au dat seama că trebuie să cucerească Antiohia mai înainte de sosirea întăririlor musulmanilor conduse de Kerbogha. Bohemund a reușit să stabilească contacte cu Firouz, un soldat armean care păzea Turnul "celor Două Surori", care dorea să se răzbune din motive personale pe Yaghi-Siyan, și l-a mituit pentru ca să deschidă poarta cetății. Bohemund a convocat adunarea cruciaților și le-a cerut ca, după cucerirea orașului prin mită și trădare, să fie de acord să i-l ofere lui ca pradă de război. Raimond a răspuns furios că orașul trebuie predat împăratului bizantin, așa cum se căzuse de acord la Constantinopol în 1097, însă Godfrey, Tancred, Robert și alți lideri creștini au fost de acord cu pretențiile lui Bohemund.

În ciuda acestor aranjamente, pe 2 iunie, Ștefan de Blois și alți câțiva cruciați au dezertat. Mai târziu în aceiași zi, Firouz i-a transmis lui Bohemund să mimeze un marș spre coloana lui Kerbogha, iar mai apoi să se întoarcă noaptea și să atace zidurile cetății. După ce a fost dusă la îndeplinire această schemă, Firouz a deschis porțile turnului pe care îl apăra și orașul a fost invadat de creștini. Creștinii sirieni rămași în cetate au deschis la rândul lor restul porților și au participat alături de cruciați la masacrarea musulmanilor. În timpul violențelor, cruciații au ucis și creștini localnici (neputându-i deosebi) alături de musulmani, inclusiv pe fratele lui Firouz. Yaghi-Siyan a încercat să fugă, dar a fost prins de creștinii sirieni în afara zidurilor cetății, decapitat, iar capul i-a fost oferit lui Bohemund.

Potrivit înțelegerii anterioare, conducătorul normand a intrat în deplina posesie a orașului în ianuarie 1099, el rămânând în apropierea Antiohiei pentru a-și asigura poziția, în vreme ce ceilalți cruciați și-au continuat înaintarea spre sud, către Ierusalim.

Ulterior, Bohemund s-a deplasat și el la Ierusalim, cu ocazia Crăciunului din 1099, influențând alegerea ca patriarh a lui Dagobert de Pisa ca patriarh al Ierusalimului, probabil în scopul de a contrabalansa puterii crescânde a elementului lotharingian în oraș ca urmare a alegerii ca rege al Ierusalimului a lui Godefroy de Bouillon.

Ca urmare a cruciadei, Bohemund a intrat așadar în posesia Principatului de Antiohia, având un teritoriu destul de extins, o bună poziție strategică și beneficiind de serviciile unei armate puternice. Din acest punct, el trebuia însă să se confrunte cu două mari forțe din vecinătate: Imperiul Bizantin, ale cărui pretenții asupra Antiohiei erau sprijinite de către alți cruciați (în primul rând, Raymond de Toulouse]], și puternicele principate musulmane din nord-estul Siriei.

Orașul Malatia, care străjuia porțile Ciliciei prin Munții Taurus în perioada imediat ulterioară Primei cruciade, fusese capturat către 1100 de către un soldat armean. În acel moment, se primeau vești potrivit cărora emirul danișmenid Ghazi Gümüștekin din Sivas, pregătea o expediție care să captureze Malatia, drept pentru care armenii au solicitat ajutorul lui Bohemond.

Temându-se de o slăbire a forței sale din Antiohia, dar nedorind să rateze oportunitatea de a-și extinde stăpânirile către nord, în august 1100 Bohemund a pornit în marș spre nord cu numai 300 de cavaleri și o mică forță de soldați pedeștri. Nereușind să trimită la timp iscoade, trupa de cruciați a fost prinsă într-o ambuscadă de către turci și complet încercuită în bătălia de la Melitene. Bohemond a reușit totuși să trimită pe unul dintre soldații săi pentru a solicita ajutor din partea lui Balduin de Edessa, însă el a fost capturat și legat cu lanțuri, fiind dus prizonier în Neo-Caesarea (astăzi, Niksar). El a lâncezit în închisoare până în 1103.

Aflând de luarea lui Bohemund în captivitate, împăratul Alexios I Comnen, considerându-se în continuare jignit de faptul că principele normand rupsese jurământul făcut la Constantinopol prin aceea că reținuse Antiohia pentru sine în loc să o cedeze Bizanțului, s-a oferit să răscumpere pe comandantul normand pentru 260.000 de dinari, cu condiția ca Ghazi Gümüștekin să îl predea împăratului pe prețiosul său prizonier. Atunci când Kilij Arslan I, seniorul selgiucid al emirului danișmenid, a auzit de această propunere, a cerut pentru sine jumătate din sumă, amenințând altminteri cu atacarea Bizanțului. La rândul său, Bohemund a propus în schimb o răscumpărare de 130.000 de dinari pe care să îi plătească doar către emir. Târgul a fost încheiat în această din urmă formă, iar Ghazi și Bohemund au schimbat jurăminte de prietenie. Răscumpărat astfel de către Balduin de Edessa, Bohemund a revenit în triumf la Antiohia în august 1103.

Nepotul său Tancred, care vreme de trei ani se stabilise în palatul unchiului său ca interimar, atacase în tot acest răstimp pe bizantini și extinsese stăpânirea Principatului de Antiohia asupra orașelor Tarsos, Adana și Massissa în Cilicia. Încurajați de întoarcerea lui Bohemund, cruciații atacat și ei, în vara anului 1103 pe Ridwan de Alep, cu scopul de a-i impune acestuia cedarea de provizii și plata unui tribut. Între timp, Raymond de Toulouse se instalase în Tripoli cu sprijinul lui Alexios și avea posibilitatea de a stopa expansiunea Antiohiei către sud, astfel încît la începutul lui 1104, Balduin și Bohemond s-au îndreptat către Alep, pentru a ataca Harran.

Aflat în fruntea atacului asupra Harran, Bohemund a fost înfrânt categoric de către musulmani. Înfrângerea a condus la imposibilitatea realizării unui principat în Orient extins și puternic, așa cum visa Bohemund. Momentul a fost urmat de un atac al bizantinilor asupra Ciliciei; lipsit de resurse, la sfârșitul lui 1104 Bohemund s-a văzut nevoit să revină în Europa pentru întăriri, necesare consolidării poziției sale. Este o chestiune de dezbatere istorică în ce măsură "cruciada" antibizantină pe care o plănuia ar fi putut conduce la obținerea de sprijin și indulgențe din partea papei Pascal al II-lea. Este cert că Bohemund, în audiențele sale în Occident, a reușit să farmece curtea Franței, atât prin cadouri și moaște sfinte aduse din Țara Sfântă, cât și prin istorisirile sale asupra faptelor de eroism purtate împotriva infidelilor. Ca urmare, el a găsit posibilitatea de a aduna resurse pentru ridicarea unei armate competitive. De asemenea, noul său statut i-a permis să obțină mâna Constanței, fiica fostului rege al Franței, Filip I, fapt descris cu lux de amănunte de abatele Suger:

Bohemund a sosit în Franța pentru a găsi prin orice mijloace putea mâna sorei domnului Ludovic Constanța, o tânără domnițp de nemaipomenită educație, înfățișare elegantă și chip minunat. Atât de mare era reputația Regatului Franței și a domnului Ludovic că înșiși sarazinii erau înspăimântați de proiectul acestei căsătorii. Ea nu era logodită de când rupsese angajamentul de a se căsători cu Ugo, contele de Troyes, și își dorea să evite vreo altă alegere nepotrivită. Principele de Antiohia era experimentat și bogat atât în cadouri, cât și în făgăduieli; el merita pe deplin căsătoria, care a fost celebrată cu mare pompă de către episcopul de Chartresîn prezența regelui, domnul Ludovic, și a multor arhiepiscopi, episcopi și nobili ai regatului.

Mausoleul lui Bohemind din Canosa di Puglia.

Orbit de succesul avut, Bohemund a luat hotărârea de a-și folosi noua sa armată de 34.000 de oameni nu pentru a apăra Antiohia contra bizantinilor, ci pentru a trece el la atac împotriva lui Alexios.^[2] Ceea ce a și făcut; însă basileul, având și sprijinul venețienilor, s-a dovedit prea puternic, iar Bohemond a trebuit să se supună printr-o pace umilitoare (Tratatul de la Devol din 1108), prin care devenea vasal față de Alexios, consimțea la obținerea titlului de sebastos și promitea să cedeze teritoriile aflate în dispută și să primească un patriarh grec în Antiohia. Se pare că supărarea acestui eșec a condus la moartea sa, petrecută 6 luni mai târziu, fără ca el să revină vreodată în Orient,^[3] și a fost înmormântat la Canosa, în Apulia, în 1111.

· 1274: Sfântul Toma de Aquino (n. cca. 1225, Aquino, Regatul Siciliei - d. 7 martie 1274, Mănăstirea Fossanova, Statul Papal, azi comuna Priverno, Italia) a fost un călugăr dominican, teolog, filosof, doctor al Bisericii.

Data nașterii lui Toma de Aquino (ital. San Tommaso d'Aquino) nu este cunoscută cu exactitate.^[2] S-a născut în castelul Roccasecca, aproape de Napoli, fiind al șaptelea fiu al contelui Landulf din marea casă feudală Aquino. La vârsta de 5 ani, Toma a fost trimis de tatăl său la mănăstirea benedictină de la Monte Cassino. După nouă ani de studii elementare și-a întrerupt educația atunci când mănăstirea a fost ocupată de trupe în cursul unui conflict dintre papă și împăratul romano-german. A fost trimis la Universitatea din Napoli; acolo a studiat cele șapte arte liberale ale gramaticii, logicii, retoricii, aritmeticii, geometriei, muzicii și astronomiei.

Își începe educația în filosofie odată cu studiul "artelor" logicii și astronomiei: citește tratatele logice ale lui Aristotel și comentariile învățaților ulteriori și este familiarizat cu lucrările științifice și cosmologice ale lui Aristotel de către un profesor numit Peter din Irlanda.

În 1244 Toma devine călugăr dominican, spre marea supărare a familiei, care aștepta cu nerăbdare ca el să ajungă monah și abate benedictin. Tatăl lui Toma murise, însă restul familiei și-a manifestat atât de limpede supărarea, încât dominicanii au decis să-l trimită la Paris, pentru mai multă siguranță. Pe drumul într-acolo, este răpit de frații săi mai mari și închis mai mult de un an în castelul de la Roccasecca. Câtă vreme a fost închis, Toma a scris două mici tratate de logică formală: un manual de greșeli care pot apărea în exemplele de raționamente standard și un fragment asupra propozițiilor modale.

La câtva timp după ce a fost eliberat din celula sa, Toma a plecat la școala dominicană de la Köln, unde a studiat din 1248 până în 1252 cu Albertus Magnus. Sub influența lui, Toma a învățat să aprecieze geniul enciclopedic al lui Aristotel, ale cărui lucrări complete deveniseră abia cu puțin timp înainte disponibile în traducere latină.

Era un elev tăcut și meditativ, avea o constituție masivă, era lent în mișcări și imperturbabil de calm; colegii îl tachinau spunându-i "Bou Taciturn" însă erau plini de admirație pentru notițele lui. Acest bou taciturn va umple întreaga lume cu mugetul său a spus Albertus.

În 1252 avea 27 de ani, era de doi ani preot, însă prea tânăr, după standardele vremii, pentru a începe studiile avansate. Albertus l-a convins pe Magistrul General al dominicanilor de excepționala capacitate a lui Toma, care a fost trimis la Parisspre a obține bacalaureatul canonic și spre a începe să țină cursuri teologice apte de a-l califica pentru titlul de licențiat canonic.

În 1256 a căpătat titlul de Magistru și preia catedra de teologie iar în 1259 pleacă pentru șase ani în Italia. Cea mai importantă realizare a primei părți din acest sejur italian a fost ducerea la bun sfârșit a unei lucrări începute la Paris: Summa contra Gentiles. Toma a fost luat în slujba lui Papa Urban al IV-lea ca scriitor de rugăciuni și imnuri. În 1265, după moartea papei Urban, d’Aquino a fost trimis la Roma pentru a deschide o școală dominicană. În 1268 a fost trimis înapoi la catedra pe care o deținuse la Paris.

În timp ce ținea liturghia la 6 decembrie 1273 a avut o experiență misterioasă, pe care unii au interpretat-o drept viziune, iar alții ca o prăbușire mentală, care a pus capăt întregii sale activități de savant. Nu a mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-și continue lucrul la Summa, a răspuns: Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că sunt paie.

În 1274 a fost convocat să participe la o întrunire, solicitată de papa Grigore al X-lea privind reconcilierea bisericilor greacă și latină; deși cu sănătatea șubredă a pornit în călătorie, însă o rană căpătată accidental la cap l-a forțat să se oprească la castelul nepoatei sale, aproape de Fossanova. După câteva săptămâni a fost transportat la o mănăstire cisterciană din vecinătate, unde a murit la 7 martie 1274.

Procesul canonizării lui Toma a fost început de Papa Ioan al XXII-lea în 1316 și a fost sanctificat la data de 21 iulie 1323.

* 1305: Guy de Dampierre (n. circa 1226 – d. 7 martie 1305, Compiègne) a fost conte de Flandra de la 1251 până la moarte.

Guy a fost cel de al doilea fiu al lui Guillaume al II-lea de Dampierrecu contesa Margareta a II-a de Flandra. Moartea fratelui său, Guillaume în timpul unui turnir l-a adus pe Guy la conducerea comitatului de Flandra alături de mama sa. Margareta și Guy au luptat împotriva familiei d'Avesnes, conduse de Ioan I, conte de Hainaut în Războiul de succesiune pentru Flandra și Hainaut, fiind însă înfrânți în 1253 în bătălia de la Walcheren, ocazie cu care Guy a căzut prizonier.^[1] Ca urmare a medierii regelui Ludovic al IX-lea al Franței, el a fost răscumpărat în 1256. A urmat o perioadă de răgaz ca urmare a morții lui Ioan de Hainaut în 1257.

În 1270, Margareta a luat măsura cponfiscării proprietăților negustorilor englezi din Flandra, fapt care a condus la un devastator război comercial cu Anglia, care asigurase mari antități de lână pentru producătorii flamanzi. Chiar și după abdicarea mamei sale din 1278, Guy s-a aflat adeseori în dificultate în relația sa cu oamenii de rând flamanzi.

În 1288, diverse plângeri cu privire la taxe l-au pus pe regele Filip al IV-lea al Franței în situația de a-și spori controlul asupra Flandrei. Tensiunea dintre Guy și rege (seniorul său) avea să izbucnească atunci când, în 1294, Guy a pus bazele căsătoriei fiicei sale, Filipa cu Eduard, prințul moștenitor al Angliei. În cele din urmă, Filip l-a luat prizonier pe Guy și pe doi dintre fiii săi, forțându-l să renunțe la proiectata căsătorie, și a capturat-o și pe Filipa, care a rămas închisă la Paris până la moarte (1306). Guy a fost nevoit să compară în fața regelui Franței și în 1296, iar principalele orașe flamande au trecut sub protecția regală până când Guy ar fi avut posibilitartea să plătească o indemnizație și să predea teritoriilr autorității lui Filip al IV-lea.

După toate aceste evoluții nefavorabile, Guy a încercat să se răzbune pe Filip și a încheiat o alianță cu regele Eduard I al Angliei în 1297, măsură față de care regele Franței a luat atitudine prin declararea Flandrei ca fiind anexată domeniilor Coroanei. Sub comanda lui Robert al II-lea de Artois, trupele franceze i-au înfrânt pe flamanzi în bătălia de la Furnes, în timp ce expediția de sprijin a lui Eduard în Flandra nu a mai avut loc. Regele Angliei a încheiat pacea cu Filip în 1298, părăsind alianța cu Guy. Francezii au invadat din nou Flandra în 1299, capturându-l din nou pe Guy de Dampierre și pe fiul său, Robert în ianuarie 1300.

Cu toate acestea, burghezii flamanzi au constatat că dominația directă a francezilor se dovedea mult mai opresivă decât cea a propriului lor conte. După ce armata franceză a fost zdrobită în bătălia de la Courtrai ("bătălia pintenilor de aur") din 1302, Guy a fost eliberat temporar de către francezi, în încercarea de a negocia cu flamanzii răsculați. Supușii săi au refuzat însă orice compromis, drept pentru care o nouă ofensivă franceză a avut loc în 1304. După distrugerea flotei flamande în bătălia de la Zierikzee și încheierea nedecisă a confruntării de la Mons-en-Pévèle, Guy a revenit în închisoare, unde a încetat din viață.

În iunie 1246, Guy a luat în căsătorie pe Matilda de Béthune (d. 8 noiembrie 1264),^[2] fiică a lui Robert al VII-lea de Bethune, cu care a avut următorii copii:

Maria (d. 1297), căsătorită inițial cu Wilhelm de Jülich (d. 1278), fiul contelui Wilhelm al IV-lea de Jülich, iar apoi, din 1285 cu Simon al II-lea de Chateauvillain (d. 1305), senior de Bremur
Robert (n. 1249– d. 1322), succesorul său
Guillaume (n. după 1249 – d. 1311), senior de Dendermonde și Crèvecoeur, căsătorit în 1286 cu Alix de Beaumont, fiică a lui Raul of Clermont
Ioan (n. 1250 – d. 4 octombrie 1290), episcop de Metz și episcop de Liège
Balduin (n. 1252– d. 1296)
Margareta (n. cca. 1253 – d. 3 iulie 1285), căsătorită în 1273 cu ducele Ioan I de Brabant
Beatrice (n. c. 1260 – d. 5 aprilie 1291), căsătorită în cca. 1270 cu contele Floris al V-lea de Olanda
Filip (n. cca. 1263 – d. noiembrie 1318), conte de Teano, căsătorit cu Mahaut de Courtenay, contesă de Chieti, apoi cu Philipotte de Milly

În martie 1265, Guy s-a recăsătorit cu Isabela de Luxemburg (d. septembrie 1298),^[3] fiică a lui Henric al V-lea de Luxemburg, cu care a avut următorii copii:

Beatrice (d. 1307), căsătorită în cca. 1287 cu Ugo al II-lea de Châtillon, conte de Blois
Margareta (d. 1331), căsătorită la 14 noiembrie 1282 la Roxburgh cu prințul Alexandru, fiul regelui Alexandru al III-lea al Scoției); ulterior, căsătorită la 3 iulie 1286 în Namur cu contele Reginald I de Geldern
Isabela (d. 1323), căsătorită în 1307 cu Jean de Fiennes, senior de Tingry și castelan de Bourbourg
Filipa (d. 1306, Paris)
Ioan (n. 1267– d. 1330), devenit marchiz de Namur, căsătorit cu Margareta de Clermont, fiică a contelui Robert de Clermont, iar apoi cu Maria de Artois (1291–1365), fiică a lui Filip de Artois
Guy (d. 1311), senior de Ronse, devenit la un moment dat conte de Zeelanda. Căsătorit cu Margareta de Lorena, fiică a ducelui Theobald al II-lea de Lorena
Henric (d. 6 noiembrie 1337), conte de Lodi, căsătorit în ianuarie 1309 cu Margareta de Cleves
Ioana (d. 1296), călugăriță la Flines

· 1517: Maria de Aragon (sau Maria a Spaniei) (n. 29 iunie 1482 - d. 7 martie1517) a fost o prințesă spaniolă, a doua soție a regelui portughez Manuel I din anul 1500 până la moartea ei.

Rainha D. Maria de Aragão e Castela.

S-a născut la Córdoba la 29 iunie 1482 și a fost a treia fiică a regilor Isabela de Castilia și Ferdinand al II-lea de Aragon. A avut o soră geamănă care a murit la naștere.^[1]Una dintre surorile ei a fost Caterina de Aragon, soția lui Henric al VIII-lea al Angliei și mama Mariei I a Angliei. O altă soră, Ioana, s-a căsătorit cu Filip, Duce de Burgundia și a fost mama împăratului Carol Quintul.

Ca infantă a Spaniei, mâna ei era foarte importantă pentru politicile europene; înainte de căsătoria cu Manuel I al Portugaliei, părinții ei s-au gândit la o căsătorie cu regele Iacob al IV-lea al Scoției.^[2] Aceasta se întâmpla când căsătoria surorii sale Caterina cu Arthur, Prinț de Walesera deja aranjată. Ferdinand și Isabela s-au gândit că dacă Maria devenea regină a Scoției, cele două surori puteau menține pacea. Aceste planuri nu s-au îndeplinit.

Sora ei cea mare, Isabela de Asturia, a fost prima soție a lui Manuel I, dar moartea acesteia, în 1498 a dus la necesitatea politică ca Maria să se căsătorească cu Manuel. Manuel și Maria s-au căsătorit la Alcazar de Sal la 30 octombrie 1500 și au avut zece copii, dintre care opt au atins vârsta maturității, printre care regele Ioan al III-lea al Portugaliei, împărăteasa a Sfântului Imperiu Roman Isabela a Portugaliei și Beatrice, Ducesă de Savoia.

Maria a murit la Lisabona la 7 martie 1517 la vârsta de 34 de ani și a fost înmormântată la mănăstirea Jerónimos din Belém.

Din căsătoria cu Manuel I au rezultat următorii copii:

Ioan al III-lea al Portugaliei (6 iunie 1502 - 11 iunie 1557), i-a succedat lui Manuel ca al 15-lea rege al Portugaliei.
Infanta Isabela (24 octombrie 1503 - 1 mai 1539), s-a căsătorit cu împăratul Carol Quintul.
Infanta Beatrice (31 decembrie 1504 - 8 ianuarie 1538), s-a căsătorit cu Carol al III-lea, Duce de Savoia.
Ludovic, Duce de Beja (3 martie 1506 - 27 noiembrie 1555), necăsătorit însă a avut descendenți nelegitimi.
Infantele Ferdinand, Duce de Guarda și Trancoso (5 iunie 1507 - 7 noiembrie 1534), s-a căsătorit cu Guiomar (Guyomare) Coutinho, contesă de Marialva.
Cardinalul Afonso al Portugaliei (23 aprilie 1509 - 21 aprilie 1540), cardinal al regatului.
Infanta Maria (1511 - 1513)
Henric al Portugaliei (31 ianuarie 1512 - 31 ianuarie 1580), cardinal al regatului care i-a succedat nepotului său, regele Sebastian, ca al 17-lea rege al Portugaliei.
Infantele Eduard, Duce de Guimarães (7 octombrie 1515 - 20 septembrie 1540), Duce de Guimarães și străbunic al regelui Ioan al IV-lea al Portugaliei. S-a căsătorit cu Isabella de Braganza, fiica lui Jaime, Duce de Braganza.
Infantele Anton (9 septembrie 1516 - 1516)

* 1625: Johann Bayer (n. 1572 la Rain Germania - d. 7 martie 1625 la Augsburg) a fost un magistrat german pasionat de astronomie, autorul unui atlas stelar renumit, Uranometria. A studiat la Ingolstadt, Augsburg.

Marea lucrare a lui Johann Bayer a fost atlasul astronomic Uranometria, editat la Augsburg în 1603, și care a fost primul atlas care a acoperit în întregime sfera cerească.

Conține 51 de hărți siderale: câte una pentru fiecare din cele 48 de constelații ale lui Ptolemeu, una pentru cerul sudic și care nu era cunoscut de Ptolemeu, precum și două planisfere. A fost reprodus în 1627 sub titlul de Coelum stellarum christianum.

Pentru hărțile sale ale constelațiilor, Bayer a folosit observațiile cele mai moderne ale epocii sale, cele ale marelui astronom danez Tycho Brahe.

Pentru harta sa a cerului austral, el s-a folosit de însemnările a doi navigatori olandezi, Pieter Dirkszoon Keyser și Frederick de Houtman.

Uranometria a introdus denumirile Bayer, care mai sunt folosite și în prezent, cât și unele din constelațiile moderne.

Nomenclatura propusă de Bayer permite o mare simplificare a clasificării stelelor. A imaginat, într-adevăr, să se desemneze stelele unei aceleiași constelații folosind literele alfabetului grec: alpha pentru steaua cea mai luminoasă, beta pentru a doua cea mai luminoasă, și așa mai departe. Dacă o constelație avea peste 24 de stele (numărul literelor din alfabetul grec), el utiliza apoi literele alfabetului latin.

· 1724: Papa Inocențiu al XIII-lea (n. 1655)
* 1767: Jean-Baptiste Le Moyne de Bienville, numit și Sieur de Bienville (n. 23 februarie 1680, Montreal, Quebec, d. 7 martie 1767, Paris, Franța) a fost un colonizator și guvernator al Louisianei franceze, numit de 4 ori în această funcție între 1701-1743. A fost fratele mai mic al exploratorului Pierre Le Moyne d'Iberville.

Jean-Baptiste Le Moyne era fiul lui Charles le Moyne și al Catherinei Primot. Originar din Dieppe, Franța, Charles le Moyne și-a stabilit familia în așezarea Ville-Marie (actualul Montreal) încă de tânăr, și a avut în total paisprezece copii. La optsprezece ani, Bienville a plecat cu fratele său Iberville într-o expediție de înființare a coloniei Louisiana. Bienville și Iberville au explorat în timpul acestei expediții coasta central-nordică a Golfului Mexic, descoperind Insulele Chandeleur în largul coastei Louisianei și insulele Cat și Ship în largul coastei actualului stat Mississippi înainte de a se deplasa către vest pentru a naviga pe gurile fluviului Mississippi. În cele din urmă, expediția s-a aventurat până în zona actualului oraș Baton Rouge și a lui False River. Înainte de a reveni în Franța, Iberville a înființat prima așezare din colonia Louisiana, în aprilie 1699 sub numele de Fort Maurepas (Vechiul Biloxi, aflat pe locul localității actuale Ocean Springs, Mississippi), și l-a numit pe Sauvolle de la Villantry guvernator, Bienville fiind secundul acestuia.

După plecarea lui Iberville, Bienville a efectuat o nouă expediție pe fluviul Mississippi și s-a întâlnit cu vase englezești. Auzind de această întâlnire la întoarcerea lui Bienville, Iberville i-a cerut acestuia să înființeze o nouă așezare pe fluviul Mississippi, oriunde găsește teren solid. La cincizeci de mile în amonte, Bienville a înființat în 1699 Fort de la Boulaye. După moartea lui Sauvolle în 1701, Bienville a devenit pentru prima oară, la 21 de ani, guvernator al noului teritoriu. În 1701, mai rămăseseră doar 180 persoane în colonie, restul murind de malnutriție și boli.

Bienville a scris directorilor Companiei în 1717 anunțându-i că a găsit un meandru al fluviului Mississippi, în formă de semilună, pe care o considera protejată de uragane și de maree și lângă care a propus să se construiască noua capitală a coloniei. A priit permisiunea, iar Bienville a plecat în 1718 să înceapă construcția. Până în 1719, se construit un număr suficient de case și depozite pentru ca Bienville să mute proviziile și soldații din Mobile. În urma conflictelor cu arhitectul-șef al coloniei, Le Blond de la Tour, Bienville a ordonat ca un arhitect asistent, Adrien de Pauger, să traseze planurile noului oraș în 1720. În 1721, Pauger a alcătuit dreptunghiul de 11x7 străzi denumit astăzi Cartierul Francez sau Vieux Carré. După ce s-a mutat în noua sa casă de pe locul actualei clădiri Custom House, Bienville a botezat orașul „La Nouvelle-Orléans” în cinstea lui Filip al II-lea, duce de Orléans, principele regent al Franței. New Orleans a devenit capitala Louisianei franceze din 1723, în timpul celui de-al treilea mandat de guvernator al lui Bienville.

În 1725, Bienville a fost rechemat în Franța și a lăsat colonia pe mâinile lui Pierre Dugué de Boisbriant, urmat de Étienne Périer. Bienville și-a reluat postul din Louisiana în 1733. Acest ultim mandat avea să fie marcat de conflicte cauzate de deteriorarea relațiilor cu băștinașii Chickasaw. Bienville a plănuit imediat o ofensivă, cerând guvernatorului districtului Illinois, Pierre d'Artaguette să i se alăture cu toată forța disponibilă în teritoriul Chickasaw, pentru un atac coordonat. Bienville a întârziat, iar d'Artaguette a atacat singur la 25 martie 1736, fiind învins. După mai multe săptămâni de pregătiri, Bienville a atacat dinspre sud la 26 mai, invazie care a eșuat și ea într-un măcel sângeros. Umilit, Bienville a organizat o a doua campanie și și-a adunat forțele la Chickasaw Bluff în 1739. Triburile Chickasaw au cerut pace, iar Bienville a semnat tratatul în aprilie 1740. După două campanii terminate departe de așteptări, Bienville a demisionat din funcția de guvernator.

În timp ce aștepta venirea noului guvernator, Bienville a contribuit la înființarea unui spital care a fost înzestrat de marinarul Jean Louis. Bienville a coordonat și efortul de înlăturare a efectelor a două uragane care au lovit coasta Golfului Mexic în toamna lui 1740. Noul guvernator a sosit în 1743, iar Bienville s-a reîntors în Franța, unde a depus eforturi de a împiedica guvernul să transfere colonia Spaniei. Bienville a murit la Paris în 1767.

* 1802: Marie Adélaïde Clotilde Xavière a Franței ^[1] (23 septembrie 1759 – 7 martie 1802) a fost prințesă franceză care a devenit regină a Sardiniei în 1796. A fost sora mai mică a regelui Ludovic al XVI-lea al Franței și soția regelui Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei.

Născută la Versailles, Marie Clotilde a fost fiica cea mare a Delfinului Franței, Ludovic (singurul fiu al regelui Ludovic al XV-lea al Franței) și a soției lui, Prințesa Marie-Josèphe de Saxonia. Ca nepoată a unui rege francez a fost Petite-Fille de France. După decesul bunicului ei în 1774, fratele ei mai mare, Louis Auguste, a devenit regele Ludovic al XVI-lea al Franței.

Din cauza excesului de greutate, Marie Clotilde a fost poreclită Gros-Madame în tinerețea ei. Ea și sora ei mai mică Élisabeth au fost crescute de Madame de Marsan după decesul tatălui lor în 1765 și a mamei lor în 1767. Pentru că s-a căsătorit și a părăsit Franța la scurt timp după ce Ludovic al XVI-lea a devenit rege, Marie Clotilde nu a avut timp suficient pentru a forma o relație strânsă cu cumnata ei, regina Maria Antoaneta.

Marie Clothilde a fost descrisă ca fiind pasivă și apatică, lucru care a dat percepția de insensibilitate, dar ea a fost, totuși, foarte apropiată de sora ei

La 27 august 1775, Marie Clotilde s-a căsătorit la Versailles prin procură cu Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei, fiul cel mare al regelui Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei și al reginei Maria Antonia Ferdinanda a Spaniei. Marie Clotilde a călătorit spre Torino întâlnindu-și soțul în drum, la Pont-de-Beauvoisin și în cele din urmă socrul și restul curții la Chambéry.

Ea a fost însoțită de fratele ei Contele de Provence. Nunta oficială a avut loc la Torino.

· 1809 – A încetat din viaţă Jean Pierre Francois Blanchard, inventator, pionier al aeronauticii;(n. 4 iulie 1753).

· 1842: Paul Friedrich (15 septembrie 1800 – 7 martie 1842) a fost Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin din 1837 până în 1842.

S-a născut la Castelul Ludwigslust ca fiu al Marelui Duce Ereditar Friedrich Ludwig de Mecklenburg-Schwerin și a soției acestuia, Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei.^[1] Paul Friedrich a fost educat la Geneva, Universitatea Jena și Universitatea Rostock. Paul Friedrich a devenit moștenitor aparent al tronului de Mecklenburg-Schwerin în 1819, după decesul tatălui său, Marele Duce Ereditar.

La 1 februarie 1837 el l-a succedat pe bunicul său, Friedrich Franz I. În timpul domniei sale au existat îmbunătățiri ale sistemului judiciar și de infrastructură, precum și o schimbare a capitalei de la Ludwigslust la Schwerin. Cu toate acestea, Paul Friedrich fost în mare măsură interesat doar de chestiuni militare și a petrecut cea mai mare parte a timpului alături de trupe. Cum Paul Friedrich ajunsese la vârsta de mijloc, el a adoptat un stil de viață mai retras, preferând doar compania amantei sale.

Paul Friedrich a murit în 1842 de o răceală prinsă în timp ce se grăbea la un incendiu în capitala sa.

Paul Friedrich s-a căsătorit cu Prințesa Alexandrine a Prusiei la Berlin la 25 mai 1822. Împreună au avut doi fii și patru fiice:^[2]

Friedrich Franz II (1823–1883)
Luise (1824–1859) căsătorită cu Hugo, Prinț de Windisch-Grätz
Wilhelm (1827–1879) căsătorit cu Prințesa Alexandrine a Prusiei fiica Prințului Albert al Prusiei
Helene (1829–1836)
Marie Alexandrine (1831–1836)
Pauline (1833–1894)

Paul Friedrich a avut de asemenea copii cu amanta sa, contesa Catarina van Hauke (sora Prințesei Julia de Battenberg):

Catarina (1830–1834)
Paul Friedrich (1832–1903) căsătorit cu contesa Maria Anna van Nieppell
Alexander (1833)
Helene Catarina (1835–1915)

· 1845: Constantin Faca, dramaturg și poet român (n. 1800). ACA Constantin, se naste la c. 1800, Bucuresti - moare in 7 mart. 1845, Bucuresti.

Dramaturg si poet.

Fiul lui Ioan (sau Constantin) Faca, clucer, si al Mariei (n. Hrisoscoleo).

Se trage dintr-o familie de boieri mijlocii de origine greceasca. Studiaza acasa si, probabil, la Acad. Greceasca de la Magureanu. Membru in Obsteasca Adunare (1838), presedinte al Tribunalului de Comert din Bucuresti (1842), procuror la inaltul Divan (1843).

Desi inrudit cu domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, se numara printre opozanti, avind vederi liberale. Prieten cu Anton Pann, apropiat si de cercul lui Heliade-Radulescu, a fost membru al Soc. Filarmonice si un sustinator convins al teatrului romanesc.

Piesa Comodia vremii (1833) si dialogul Conversatii ridiculizeaza snobismul si galomania, intr-un mod destul de blajin insa, demonstrind aptitudini dramatice aflate inca in stare embrionara.

Cunoscut posteritatii multumita lui I. Heliade-Radulescu, care-l editeaza in 1860, Constantin Faca a lasat doar citeva fabule si poezii satirice (Vulpea, Ministrul, Blestemul lumii) lipsite de vigoare, dar nu si de duh, si isi datoreste locul in istoria literara mai ales celor doua incercari dramatice. Piesa Comodia vremii, cunoscuta si cu titlul Frantuzite le, scrisa in 1833 si jucata in 1835 de elevii Scolii de Mimica si Declamatie a Societatii Filarmonice, se numara printre textele de debut ale dramaturgiei pasoptiste. Ea denota mai curind inclinarea satirica a autorului si acordarea lui la spiritul vremii (ridiculizarea frantuzomaniei va fi unul dintre caii de bataie favoriti ai comediilor acestei epoci), capacitatea de observatie si puterea de a schita portrete comice, decit indeminarea in alcatuirea unei actiuni dramatice.

Compusa in versuri si impartita in trei acte, Comodia vremii e, de fapt, o insailare de scene scurte, insuficient elaborate, nu lipsite de haz, dar fara a depasi stadiul de pretext dramatic. Desi inspirata de Pretioasele ridicole, miezul actiunii e diferit de cel al piesei lui Moli6re: eroinele lui Constantin Faca nu sint inselate in pretentiile si sperantele lor de a-si popula salonul cu tineri educati si la moda, ci impiedicate sa-si realizeze proiectul, prin hotarirea ferma a tatalui de a nu ingadui in casa lui instapinirea noului mod de viata. Dimitrache, Simion si Panaiotache nu sint niste impostori, ci, ca si Elena si Luxandra, reprezentanti ai tinerei generatii, lipsiti de sanatosul respect pentru economie si avere, furati de mirajul unei pseudoculturi reduse aproape exclusiv la mondenitate, dar inzestrati totusi cu o anume subtirime de cuget si maniere care lipsesc cu desavirsire „batranilor".

Conflictul ia nastere deci nu intre pretentii si realitate, ci intre parinti si copii, reprezentind moduri diferite de comportare, de abordare a vietii si de ierarhizare a valorilor ei. Autorul nu e de acord cu mondenitatea exagerata ce risca sa devina parazitism si persifleaza manifestarea ei exterioara cea mai frapanta, galomania lingvistica, dar atitudinea lui nu e lipsita de oarecare nuante. Mai intii, frantuzis-mul exprimarii tinerilor nu e mimat, ci autentic: nici una dintre vorbele folosite nu e gresit inteleasa si nici incorect pronuntata (.abia doua sau trei verbe primesc desinente grecesti); stil-cirea cuvintelor franceze e doar o falsa impresie de natura vizuala, datorata transcrierii lor in alfabet chirilic, iar efectul comic se datoreaza contextului neaos in care sint plasate. Apoi, batrinii nu sint scutiti nici ei de privirea ironica a autorului: sfaturile lor, oricit de intelepte, recurg mai putin la argumente temeinice si mai mult la stereotipii de gindire, iar idilica lume veche pe care o regreta e, de fapt, una a comoditatii intelectuale si a patriarhalei chiverniseli.

Datorita caracterului schematic al subiectului, confruntarea celor doua puncte de vedere e pur declarativa. Finalul nu e un adevarat dezno-damint: desi momentan coconul Ianache invinge, cuvintele lui fac sa se prevada o serie intreaga de rebeliuni familiale viitoare. Autorul nu ofera deci o solutie, ci-l lasa pe spectator sa aleaga una conforma cu propriu-i punct de vedere, multumindu-se sa atraga atentia asupra slabiciunilor fiecareia dintre pozitiile aflate in confruntare. Mai categoric este Constantin Faca in dialogul Conversatii, in care, mizind tot pe efecte de comic lingvistic, pledeaza pentru teatrul national si denunta snobismul neintemeiat al celor ce-l dispretuiesc.

OPERA:
Din ale lui Constantin Faca, in I. Heliade-Radulescu, Poezii inedite, Bucuresti, 1860;
Como-dia vremii (Frantuzitele), in trei acte, in versuri, ed. dupa original cu o introducere de V. Vircol, Bucuresti, 1906;
Frantuzitele. Comedie farsa in doua acte in versuri. Satire si fabule, pref. si comentarii de I. Heliade-Radulescu, ed. noua, tiparita prin ingrijirea d-lui 1.. Rosea, Bucuresti, 1906;
Primii nostri dramaturgi, ed. ingrijita si glosar de Al. Niculescu, antologie, studiu introductiv si notebio-bibliografice de FI. Tornea, Bucuresti, 1956;
inceputurile teatrului romanesc, antologie, pref. si note de T. Avramescu, Bucuresti, 1963.

REFERINTE CRITICE:
G. Bogdan-Duica, Istoria literaturii romane moderne, 1923;
G. Calinescu, Istoria;
. Massoff, Teatrul romanesc, I, 1961;
idem, Istoria teatrului in Romania, I, 1965;
I.L.R., II;
D. Popovici, Romantismul .

* 1875: John Edward Gray, FRS (n. 12 februarie 1800 – d. 7 martie 1875) a fost un zoolog britanic. Era fratele mai mare al lui George Robert Gray și fiul botanistului Samuel Frederick Gray (1766–1828). A fost custode al zoologiei la British Museum din Londra din 1840 până în 1874. A publicat mai multe cataloage despre colecțiile muzeului care curpind descrierea unor noi specii de animale.
* 1904: Theodor Herzl cunoscut în ebraică ca Binyamin Zeev Herzl (în ebraică:בנימין זאה הרצל sau תיאודור הרצל ,în maghiară Herzl Tivadar, n. 2 mai 1860, Pesta - d. 3 iulie 1904, Edlach an der Rax, Austria Inferioară), a fost un ziarist și dramaturg evreu originar din Ungaria și care a trăit în Austria, care a devenit conducător al luptei pentru dreptul la autodeterminare al poporului evreu. El a pus această luptă sub semnul ideologiei numite de el „sionism politic” și a fondat Organizația Sionistădestinată să realizeze împlinirea aspirațiilor naționale amintite prin renașterea statală a evreilor în Sion, nume geografic care în tradiția evreiască simbolizează Ierusalimul și țara strămoșească a evreilor, Eretz Israel (Palestina). Herzl este supranumit vizionarul statului Israel חוזה מדינת ישראל, deoarece a crezut cu tărie că se poate crea din nou un stat pentru poporul evreu, risipit până atunci în lume, și supus în multe locuri la persecuții, și a pregătit condiții concrete pentru realizarea acestei viziuni. De la Primul Congres sionist care a avut loc la Basel în anul 1897și până la moartea timpurie a lui Herzl în 1904, mișcarea sionistă a devenit o mișcare politică pragmatică, dinamică și de anvergură. Ideile lui Herzl au găsit răsunet în rândurile evreilor din Europa și în comunitățile evreiești din întreaga lume. Sprijinul maselor de evrei, mai ales din estul Europei, dar și din vest și din lumea islamică, a influențat creșterea valurilor de emigrare a evreilor în Palestina, și a netezit în cele din urmă calea pentru înființarea în anul 1948 a Statului Israel.

· 1931: Lupu Pick, actor și regizor

· 1931: Akseli Gallen-Kallela, pictor și grafician finlandez (n. 1865)

· 1932 – A încetat din viaţă Aristide Briand, om politic , laureat al Premiului Nobel pentru Pace, în 1926; (n. 28 martie 1862).

· 1942: Nina Arbore, pictor, grafician român (n. 1889)

· 1965: Louise Alexandra Marie Irene (13 iulie 1889 – 7 martie 1965), regină a Suediei, a fost a doua soție a regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei.

Louise s-a născut la Palatul Heiligenberg în Marele Ducat de Hessa. Tatăl ei, Prințul Louis de Battenberg, care era amiral al Flotei Regatului Unit a renunțat la toate titlurile germane în 1917, în timpul Primului Război Mondial. Mai mult, el a anglicizat numele de familie ("Battenberg") la "Mountbatten". A fost primul marchiz de Milford Haven. Fiica lui a devenit cunoscută ca "Lady Louise Mountbatten". Louise a fost sora lui Louis Mountbatten, Primul Conte Mountbatten de Burma, mătușa Prințului Filip, Duce de Edinburgh și nepoata împărătesei Alexandra Feodorovna a Rusiei.

Portret al Prințesei Louise Alexandra Marie Irene von Battenberg

Datorită muncii tatălui ei, familia s-a mutat în diferite teritorii britanice, cum ar fi Malta, dar adesea ei se întorceau la Palatul Heiligenberg în apropiere de Darmstadt, pe care l-au considerat casa lor. În timpul copilăriei, Louise împreună cu mama ei o vizitau adesea pe regina Victoria a Marii Britanii.^[1]

Familia a fost descrisă ca armonioasă; părinții Louisei au trăit o relație frumoasă de dragoste iar în mod special, Louise era apropiată de fratele ei, Louis Mountbatten, cu care a corespondat până la moartea lui.^[1]. Louise și sora ei au fost educate de guvernante, cu excepția unei perioade scurte când au urmat o școală de fete în Darmstadt.

În 1909, Louise a primit o cerere în căsătorie de la regele Portugaliei. Eduard al VII-lea era în favoarea căsătoriei însă Louise a refuzat deoarece dorea să se căsătorească din dragoste.^[1]. La vârsta de 20 de ani, Louise s-a logodit în secret cu cumantul ei, Prințul Christopher al Greciei, însă au fost obligați să renunțe la relația lor din motive economice.^[1].

În 1914, Louise și mama ei au vizitat Rusia invitate de rudele lor imperiale. Călătoria a fost întreruptă de izbucnirea Primului Război Mondial când tatăl Louisei le-a telegrafiat și le-a cerut să se întoarcă de urgență. Mama Louisei și-a lăsat bijuteriile spre păstrare împărătesei și cele două au părăsit Rusia pe vas, plătind cu aur deoarece banii lor nu mai erau acceptați în Rusia.^[1]. Au stat în Suedia ca oaspeți ai Prințului Moștenitor la Palatul Drottningholm doar o noapte înainte să se întoarcă în Marea Britanie.

La 3 noiembrie 1923, la vârsta de 34 de ani, la Palatul St. James din Londra, Louise s-a căsătorit cu Prințul Moștenitor al Suediei care era văduv după decesul rudei ei, Prințesa Margaret de Connaught. Singurul copil al Louisei, o fiică, s-a născut și a murit la 30 mai 1925.

Trei dintre nepoții soțului ei, pe care Louise îi știe de copii, au devenit capete încoronate: Margareta a II-a a Danemarcei, Carl XVI Gustaf al Suediei și Anne-Marie a Greciei.

Regina Louise a murit la 7 martie 1965 la spitalul St. Göran din Stockholm, în urma unei intervenții chirurgicale de urgență după o perioadă de boli grave. Ultima apariție publică a fost la ceremonia de decernare a Premiilor Nobel din decembrie 1964.

* 1968: Gustav Janouch (n. 1 martie 1903,^[1]^[2] Maribor, Slovenia – d. 7 martie 1968,^[2] Praga, Cehoslovacia) a fost un compozitor, traducător și scriitor ceh, cunoscut mai ales ca autor al cărții Conversații cu Kafka(Gespräche mit Kafka: Anmerkungen und Erläuterungen., 1951), în care consemnează discuții pretinse a fi purtate cu scriitorul praghez de limbă germană Franz Kafka.

În anul 1951 Gustav Janouch a publicat la Frankfurt volumul Conversații cu Kafka(Gespräche mit Kafka) în care consemnează discuții purtate cu scriitorul evreu la începutul anilor 1920. Deși Max Brod și Dora Diamant au crezut în autenticitatea acestei cărți,^[4] unii literați precum Milan Kundera o consideră scriere apocrifă.^[5] Autenticitatea și seriozitatea acestei cărți a fost atacată în trecut de germanistul Eduard Goldstücker și de criticul literar și traducătorul Josef Čermák, care a publicat în anul 2005 cartea Franz Kafka – Výmysly a mystifikace.^[6]^[7] Ignorând criticile lui Eduard Goldstücker, Josef Škvorecký s-a ridicat în 1962 în apărarea lui Janouch și a explicat că, potrivit informațiilor sale, Gustav Janouch era singura persoană în viață din Praga care l-a cunoscut personal pe Franz Kafka.^[8] Din paginile sibilico-aforistice ale Conversațiilor nu reiese însă un portret prea diferit de ce se știe deja despre Kafka și de aceea cartea este privită astăzi, dacă nu cu încredere, măcar cu indulgență. Conform lui Janouch, Kafka ar fi declarat de exemplu că se simte la fel de bătrân ca iudaismul și ca Evreul rătăcitor^[9] sau mai singur decât Kaspar Hauser, copilul care a crescut în izolare totală.^[10]

De asemenea, Janouch a tradus în limba cehă în anul 1956 Jurnalul Annei Frank.

* 1977: Virgil Gheorghiu (n. 22 martie 1903, Roman^[1] - d. 7 martie 1977, București) a fost un poet român, pianist și critic muzical.

Virgil Gheorghiu s-a născut la 22 martie în Roman. După studii muzicale la Conservatorul din București (1928-1930), își continuă studiul la Viena și la Schola Cantorum din Paris. Debutează în literatură în 1925 cu volumul de poezii Cântările răsăritului, prefațat de Demostene Botez. Între 1926 și 1928 ia parte la mișcarea de avangardă din Iași și - împreună cu Aurel Zaremba - editează revistele suprarealiste Prospect și XX-literatură contimporană.

Paralel cu cariera de muzicolog se desfășoară și cea de pianist, mai întâi în trioul Boniș (1932-1939) și, după război, la Filarmonica din București. Compune muzică vocal-simfonică și de cameră și este foarte activ ca cronicar muzical.

Cariera sa, împărțită între muzică și poezie, se intersectează cu avangarda în perioada aderării la gruparea din jurul revistei unu, din care este însă exclus pentru că publica și în alte reviste, ca Bilete de papagal (editată de Tudor Arghezi), Adevărul, Cuvântul liber. Volumele publicate după 1930 - Febre (1933), Marea vânătoare (1935), Tărâmul celălalt (1938), Pădurea adormită (1941) - nu se înscriu, propriu-zis, pe coordonatele avangardei. Ele combină, în diferite proporții, modernismul tinzând către rigoare formală și un suprarealism particularizat prin accente expresioniste, în direcția cultivării grotescului și a violenței imagistice.Este foarte probabil să fi publicat, în anul 1946, la Editura de Stat din București, lucrarea "Inițiere muzicală" (http://www.scribd.com/doc/205151511/Ini%C5%A3iere-muzical%C4%83). Cele 138 de pagini cuprind nu numai o introducere extrem de savantă în știința și arta muzicii, ci și exemplificări concrete. Lucrarea este o capodoperă de sinteză și erudiție.

· 1982 - A murit regizorul Konrad Wolf, figură de prim plan a cinematografiei germane (filmele: „Stele”, „Oameni cu aripi”) (n.20.10.1925).

· 1983: Dumitru D. Panaitescu, eseist și traducător român (n. 1915)
* 1985: Arkady Adam Fiedler (n. 28 noiembrie 1894, Poznań - d. 7 martie 1985, Puszczykowo) a fost un scriitor, reporter și explorator polonez.

· 1997: Edward Mills Purcell (n. 30 august 1912, Taylorville, Illinois, SUA - d. 7 martie 1997, Cambridge, Massachusetts, SUA) a fost un fizicianamerican, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1952 pentru descoperirea rezonanței magnetice nucleare în solide și lichide, simultan cu Felix Bloch, cu care a împărțit premiul.
* 1998: Josep Escolà Segalés (n. 28 august 1914 – d. 7 martie 1998) a fost un jucător și antrenor de fotbal spaniol.

· 1999: Stanley Kubrick (n. 26 iulie 1928—d. 7 martie 1999) a fost un regizor, scenarist și producător de film american, câștigător al Premiului Oscar, care în ultimii 40 de ani ai carierei sale a locuit în Anglia. Kubrick a fost renumit prin grija cu care își alegea subiectele, metoda lentă de a lucra, varietatea de genuri pe care le-a abordat și perfecționismul său.

Este de asemenea recunoscut ca unul dintre cei mai inovativi și influenți regizori de film din istoria cinematografică. A regizat o serie de filme foarte apreciate, adesea controversate, filme care au fost percepute ca o reflexie a naturii sale obsesive și perfecționiste. Filmele sale sunt caracterizate de prezența elementelor de suprarealism, expresionism, dar și a unui pesimism ironic, fiind totodată și unele dintre cele mai originale, provocative și vizionare făcute vreodată. Șapte dintre cele șaisprezece filme ale sale realizate ca regizor sunt prezente în lista IMDb Top 250.

* 2000: Charles Gray (n. 29 august 1928, Bournemouth, Dorset, Anglia - d. 7 martie 2000, Londra) a fost un actor englez care a fost celebru pentru roluri cum ar fi cel al răufăcătorului Blofeld din filmul Diamonds Are Forever cu James Bond, Mycroft Holmes, fratele lui Sherlock, în serialul de televiziune realizat de Granada TV, și criminalistul în The Rocky Horror Picture Show (1975).
* 2000: Hirokazu Ninomiya (22 noiembrie 1917 - 7 martie 2000) a fost un fotbalistjaponez.

· 2002 – A murit Alexandru Balaci, critic şi istoric literar, membru al Academiei Române; a fost unul dintre cei mai străluciţi traducători ai literaturii italiene, la noi, şi coordonatorul monumentalei lucrări „Istoria literaturii italiene” (n.12.06.1912).

· 2004 – A murit medicul Nicolae Cajal, membru al Academiei Române, preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale a Academiei Române şi preşedinte al Fundaţiei „M.H.Elias”; (n.01.10.1919).

* 2008: Luisa Isabel Alvarez de Toledo și Maura (Luisa Isabel Maria del Carmen Cristina Rosalía Joaquina, cunoscut doar ca Isabella în cercul său interior) (Estoril 21 luna august, 1936 - Sanlucar de Barrameda 7 martie, 2008) a fost o aristocrata, scriitoare și istoric spaniol, XXI ducesa de Medina Sidonia, care deține prima ducatul ereditară care a fost acordat în Coroanei Castiliei în 1445, XVII marchiză din Villafranca del Bierzo, marchiză din Velez XVIII, XXV de ceață Countess și de trei ori mai mare din Spain.1 2 era cunoscut în mod obișnuit ca porecla "Red Ducesa", din cauza idealurilor sale republicane și opoziția față de Franco, care a făcut un nobil aristocrat atipic.

reședința sa principală a fost palatul lui Medina Sidonia, Sanlucar de Barrameda, care adaposteste una dintre cele mai mari arhive private din Europa.

A publicat mai multe romane, iar activitatea sa istoriografică destul de controversat și controversat. El a dedicat o mare parte a vieții sale pentru conservarea și catalogarea arhivei Casei Medina Sidonia, precum și crearea Fundației Casa Medina Sidonia.

Copilaria shi tineretea. Luisa Isabel Alvarez de Toledo și Maura a fost fiica lui Joaquin Alvarez de Toledo si Caro, XX Duce de Medina Sidonia, iar Maria del Carmen Maura și Herrera, fiica lui Julia de Herrera și Herrera, V contesa de Mortera, și Gabriel Maura și Gamazo, fiul prim-ministru Antonio Maura, istoric și am Duce de Maura. Născut în august 1936 in Estoril, unde familia sa s-au refugiat în timpul războiului civil din Spania, în luna octombrie a acelui an sa mutat la Sanlucar de Barrameda, unde a rămas timp de zece ani, până la moartea mamei sale, în 1946, din grija lor bunicii materne. La 18 ani a fost prezentat în societate în Estoril, împreună cu infanta Pilar de Borbon y Borbon Sicilii. Prima casatorie si urmasii. Isabel sa căsătorit cu data de 16 iulie 1955, cu Mortera Leoncio González de Gregorio și Martí (Madrid, 29 octombrie, 1930 - Soria 23 februarie 2008), 3 familia conților din Puebla de Valverde, cu care a avut trei copii: 4

Leoncio Alonso González de Gregorio (3 ianuarie 1956), care s-ar moșteni titlurile mamei sale.
María del Pilar Leticia González de Gregorio și Alvarez de Toledo (10 ianuarie 1957), XVI Ducesa de Fernandina după titlul de reabilitare în 1993. Titlul revocat la 2012.5
Gabriel Ernesto González de Gregorio și Alvarez de Toledo.

Pe 17 ianuarie 1967 de Luisa Isabel de Toledo Álvarez arestat de Garda Civila când a început fără autorizație un marș pe la Madrid, unde urmau să se manifeste, aproximativ cincizeci de fermieri care cer despăgubiri ca urmare a poluării suferința pe terenurile lor de accident Palomares nucleară. Acesta a fost procesată de acesta, care se încheie în închisoare din Alcala de Henares, unde a rămas timp de opt luni, în 1969. A fost eliberat datorită amnistie decret-lege. Ca urmare a publicării Strike sa carte, Ordinul Curții Publice a emis o altă sentință, dar ea a exilat în mod voluntar în Franța. Dupa moartea dictatorului Francisco Franco, Isabel a revenit în Spania, preluând amnistía și sa stabilit în Sanlucar de Barrameda, unde a rămas tot restul vieții sale.

In anul 1967, guvernul spaniol a inițiat negocieri cu guvernul Cubei pentru a le obține pentru a compensa insula spaniolă a cărei proprietate a fost expropriat ca urmare a Revoluției cubaneze. Ducesa de Medina Sidonia deținute de proprietate pe insulă și acțiunile Tropical, unul dintre cele mai mari fabrici de bere din țară, moștenirea Contilor de Mortera. Cu toate acestea, deși negocierile au fost reluate de guvernele Adolfo Suarez și Felipe González, când ducesa sa întors din exil, ea a spus: "Tot ce am vrut sa spun despre Cuba am spus în 1965" în articole el a scris apoi pentru Revolución.

* 2013: Peter Banks, numele la naștere, Peter William Brockbanks (n. 15 iulie1947 în Barnet, North London - d. 7 martie 2013) a fost un chitarist de muzică rock englez. A fost chitaristul original al formației Yes, o trupă engleză de rock progresiv. Comentatorii BBC-ului Danny Baker și Big George l-au numit adesea pe Banks "Arhitectul muzicii progresive" (conform "The Architect of Progressive Music").

Sărbători

· În calendarul ortodox: Sf Sfințiți Mc Efrem, episcopul Tomisului; Vasilievs; Evghenie; Capiton; Eterie; Agatodor și Elpidie, episcopii din Cherson

· În calendarul romano-catolic: Ss. Perpetua și Felicitas, martire. Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas au fost martirizate la Cartagina în anul 203, în timpul prigoanei lui Septimius Severus (193-211), fiind aruncate pradă fiarelor, apoi ucise cu pumnalul. S-a păstrat o relatare bogată a morții lor, în parte de prima mână, redactată de Perpetua însăși, în parte de un scriitor din aceeași perioadă. Perpetua era o patriciană, căsătorită de tânără, la Cartagina. Tatăl ei, în vârstă, a vizitat-o în închisoare și a vrut să o îndemne la apostazie, amintindu-i de copilul ei, de numai un an. Felicitas era sclavă și, cu puțin timp înainte de execuție, născuse o fetiță. Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face pe 1 februarie. Sărbătorite în Biserica Catolică la 7 martie.

· În calendarul greco-catolic: Ss. Efrem, Vasile, Eugen episcopi și alții, martiri († secolul al IV-lea). Sfântul Sfinţit Mucenic Efrem a trăit în secolele III-IV, păstorind Eparhia Tomisului undeva între anii 300-304, urmându-i în scaunul episcopal sfântului ierarh Evanghelicus al Tomisului. Atestarea sa ca păstor al Daciei Pontice se regăseşte în sinaxarele greceşti şi romane. Prăznuirea sa se face pe 7 martie, dimpreună cu ceilalţi Sfinţi Mucenici din Cherson.

ARTE 7 Martie

MUZICĂ 7 Martie

Compozitorul Constantin Dimitrescu

Dans ţărănesc - Constantin Dimitrescu:

Maurice Ravel

The Best of Ravel:

Danyel Gerard, compozitor francez

Hamilton Bohannon, cîntăreţ, compozitor şi baterist american

Chris White, basist, compozitor şi producător britanic (Zombies)

Matthew Fisher, muzician britanic (Procol Harum)

Peter Wolf (Blankfield), vocalist şi compozitor american (J. Geils Band)

Cântăreţa de muzică uşoară Gina Pătraşcu

Taylor Dayne (Lesley Wonderman), cîntăreaţă americană

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Tom Jones, Elvis Presley, Matt Monro, Engelbert, The Cascades, Paul Anka, Neil Young, Don McLean HD

CREEDENCE CLEARWATER REVIVAL Greatest Hits YOUTUBE (Full Album) Best Songs of CCR (HD)

Beethoven Masterworks : Symphonies, Piano Concertos & Sonatas

Mozart: Concert Arias (Complete)

Piano Encores - Chopin Brahms Shumann Shubert | Instrumental Classical Music

Best Songs Of Elvis Presley - Elvis Presley Greatest Hits Collection

Best Of 80 s Disco - 80s Disco Music - Best Disco Songs Of All Time

POEZIE 7 Martie

Ion Deaconescu, poet şi traducător

Biografie

DEACONESCU Ion, se naste la 7 mart. 1947, comuna Tirgu Logresti, judetul Gorj. Poet si traducator. Fiul Iui Marin Deaconescu, functionar, si al Auricai (n. Stanescu). Scoala elementara in comuna natala (1954-l961); Liceul „Tudor Arghezi" din Craiova (1961 -l965); Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Craiova (1965-l968); licentiat al Facultatii de Lb. si Literatura Romana a Univ. din Bucuresti (1972).

Dr. in filologie cu teza Proza romana si iugoslava contemporana in context european (1982). Prof. de liceu (1972-l976); asistent la Facultatea de Filologie a Univ. din Craiova (1976-l989); lector de lb. romana la Uni v. din Skopje, Novi Sad si Belgrad (1984-l989).

Colaboreaza la Ramuri, Steaua, Tribuna, Convorbiri literare, Manuscriptum, Secolul 20, Orizont, Lumina, Macedonian Review, Kultu-ren Jivot din Iugoslavia, Nouvelle Europe din Luxemburg, Balcanica din Italia, / Mument din Malta.

Debut cu poezia Pastel, in ziarul inainte din Craiova (1968); debut editorial cu ciclul de versuri Aparat de fotografiat sufletul, in volum colectiv Unsprezece poeti (1981). Alte volum de poezii: Vasul de bruma (1985) si Eternitatea clipei (1986). Alcatuieste, impreuna cu Al. Caprariu, antologia poetilor laureati ai Serilor de poezie de la Struga, Iugoslavia, intitulata Poezie si umanitate (1986).

Autor al antologiei Poeti olteni (1982) si al unor comprehensibile meditatii critice despre poezia romana din Iugoslavia (Poezie si epoca, 1988).

Traduce din Ato Sopov, Petre Bakevski, Sreten Perovici si Boris Visinski.

Debutul editorial intr-un volum colectiv (Unsprezece poeti, 1981) l-a dezavantajat pe Ion Deaconescu, aminindu-i cu aproape cinci ani consacrarea. Cu atit mai mult, cu cit poezia lui mai degraba sugereaza o atmosfera decit impune teme si arhetipuri existentiale. Ceea ce Ia Generatia optzecista era ironie livresca si deconstructie postmodernista, la Ion Deaconescu ia forma unei viziuni a sentimentelor comunicate printr-o retorica putin agresiva, dar persuasiva prin repetitie si teatralitate discret mimata. in fond, lipsindu-i teribilismul, e mai aproape de generatia sa prin modelele lirice subsecvente primelor manifestari nonconformiste: asumarea interogatiei romantice, de pilda, prin renuntarea la jocurile intertextuale si la minimalism. Nevoia de confesiune si de aventura a cunoasterii se consuma aproape exclusiv in spatiul obsesiilor lingvistice, chiar daca, prea declarativ, interesul pentru cuvint risca sa devina simplu vehicul pentru o experienta narata si sa nu semnifice ceea ce poezia este de fapt: un mai departe al vederii, inspre zonele „dinlauntrul lucrurilor", si in strainare prin limbaj („certitudine a neintelesu-rilor").

Volumele Vasul de bruma (1985) si Eternitatea clipei (1986) sugereaza existenta unui exil ca semn al memoriei tradate si ca refugiu intr-o suprarealitate imanenta fiintei umane. Poezia fiind mai reala decit realitatea, urmeaza ca in interiorul limbajului poetul are deopotriva revelatia libertatii si a limitelor sale. Neputind fotografia sufletul, neputindu-l comunica, Ion Deaconescu se multumeste sa constate blagian doar gustul amar al cuvintelor. Poeti olteni (1982) e mai mult decit o antologie, e un dictionar sui-generis, inregistrind cincizeci si trei de autori nascuti ori stabiliti in Oltenia pe durata unui secol de literatura. Datele biografice sau cele pri vind opera, debutul si colaborarile, selectia numelor chiar ofera cartii un interes mult mai larg decit ilustrarea prin nume consacrate a spiritului creator local. in lipsa lucrarilor de sinteza, ea poate fi o sursa documentara utila in critica si istoria literara contemporana. Poezie si epoca (1988) e o prima tentativa de omologare intr-o lucrare de sinteza a valorilor poeziei romanesti din spatiul iugoslav.

In zece eseuri e urmarita evolutia a zece poeti de limba romana intr-un teritoriu liric extrem de original si divers. Laureatii Serilor de poezie de la Struga (Iugoslavia) sint prezentati ca ambasadori ai „infratirii prin poezie" in antologia Poezie si umanitate (1986), alcatuita in colaborare cu Al. Caprariu.

OPERA:
Aparat de fotografiat sufletul, in voi. colectiv Unsprezece poeti. Iasi, ]9S;
Strigatul memoriei. Poeme [in macedoneana], Skopje, 1985;
Vasul de bruma. Versuri, Bucuresti, 1985;
Eternitatea clipei. Versuri, Craiova, 1986;
Masca pentru voce. Poeme (in sirbo-croata), Cetinje, 1987;
Poezie si epoca. Eseuri, Novi Sad, 1988;
Poezie si umanitate. Eseu, Novi Sad, . Traduceri: A. Sopov, Nasterea cuvintului, Poezii, selectie, pref. si note de Tr. Nica, Cluj-Napoca, 1981;
Poezie si umanitate, antologie, introducere si trad. de Al. Caprariu si ~, cuvint inainte de M. Matevski, Cluj-Napoca, 1986;
P. Bakevski, Poeme, Craiova, 1989;
S. Perovici, Moara de vise. Poeme, Craiova, 1989;
B. Visinski, Curcubeul, roman, pref. de ~, Bucuresti, 1989.

REFERINTE CRITICE:
C. Livescu, in Cronica, nr. 19, 1982;
G. Muntean, in Romania literara, nr. 17, 1982;
S. Cioculescu, ibidem, nr. 10, 1983;
O. Ghi-dirmic, in Convorbiri literare, nr. 10, 1985;
Al. Ruicu, in Ramuri, nr. 8, 1985.

Constantin Faca, dramaturg și poet român

Biografie

FACA Constantin, se naste la c. 1800, Bucuresti - moare in 7 mart. 1845, Bucuresti.
Dramaturg si poet.

Fiul lui Ioan (sau Constantin) Faca, clucer, si al Mariei (n. Hrisoscoleo).

Se trage dintr-o familie de boieri mijlocii de origine greceasca. Studiaza acasa si, probabil, la Acad. Greceasca de la Magureanu. Membru in Obsteasca Adunare (1838), presedinte al Tribunalului de Comert din Bucuresti (1842), procuror la inaltul Divan (1843).

Desi inrudit cu domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, se numara printre opozanti, avind vederi liberale. Prieten cu Anton Pann, apropiat si de cercul lui Heliade-Radulescu, a fost membru al Soc. Filarmonice si un sustinator convins al teatrului romanesc.

Piesa Comodia vremii (1833) si dialogul Conversatii ridiculizeaza snobismul si galomania, intr-un mod destul de blajin insa, demonstrind aptitudini dramatice aflate inca in stare embrionara.

Cunoscut posteritatii multumita lui I. Heliade-Radulescu, care-l editeaza in 1860, Constantin Faca a lasat doar citeva fabule si poezii satirice (Vulpea, Ministrul, Blestemul lumii) lipsite de vigoare, dar nu si de duh, si isi datoreste locul in istoria literara mai ales celor doua incercari dramatice. Piesa Comodia vremii, cunoscuta si cu titlul Frantuzite le, scrisa in 1833 si jucata in 1835 de elevii Scolii de Mimica si Declamatie a Societatii Filarmonice, se numara printre textele de debut ale dramaturgiei pasoptiste. Ea denota mai curind inclinarea satirica a autorului si acordarea lui la spiritul vremii (ridiculizarea frantuzomaniei va fi unul dintre caii de bataie favoriti ai comediilor acestei epoci), capacitatea de observatie si puterea de a schita portrete comice, decit indeminarea in alcatuirea unei actiuni dramatice.

Compusa in versuri si impartita in trei acte, Comodia vremii e, de fapt, o insailare de scene scurte, insuficient elaborate, nu lipsite de haz, dar fara a depasi stadiul de pretext dramatic. Desi inspirata de Pretioasele ridicole, miezul actiunii e diferit de cel al piesei lui Moli6re: eroinele lui Constantin Faca nu sint inselate in pretentiile si sperantele lor de a-si popula salonul cu tineri educati si la moda, ci impiedicate sa-si realizeze proiectul, prin hotarirea ferma a tatalui de a nu ingadui in casa lui instapinirea noului mod de viata. Dimitrache, Simion si Panaiotache nu sint niste impostori, ci, ca si Elena si Luxandra, reprezentanti ai tinerei generatii, lipsiti de sanatosul respect pentru economie si avere, furati de mirajul unei pseudoculturi reduse aproape exclusiv la mondenitate, dar inzestrati totusi cu o anume subtirime de cuget si maniere care lipsesc cu desavirsire „batranilor".

Conflictul ia nastere deci nu intre pretentii si realitate, ci intre parinti si copii, reprezentind moduri diferite de comportare, de abordare a vietii si de ierarhizare a valorilor ei. Autorul nu e de acord cu mondenitatea exagerata ce risca sa devina parazitism si persifleaza manifestarea ei exterioara cea mai frapanta, galomania lingvistica, dar atitudinea lui nu e lipsita de oarecare nuante. Mai intii, frantuzis-mul exprimarii tinerilor nu e mimat, ci autentic: nici una dintre vorbele folosite nu e gresit inteleasa si nici incorect pronuntata (.abia doua sau trei verbe primesc desinente grecesti); stil-cirea cuvintelor franceze e doar o falsa impresie de natura vizuala, datorata transcrierii lor in alfabet chirilic, iar efectul comic se datoreaza contextului neaos in care sint plasate. Apoi, batrinii nu sint scutiti nici ei de privirea ironica a autorului: sfaturile lor, oricit de intelepte, recurg mai putin la argumente temeinice si mai mult la stereotipii de gindire, iar idilica lume veche pe care o regreta e, de fapt, una a comoditatii intelectuale si a patriarhalei chiverniseli.

Datorita caracterului schematic al subiectului, confruntarea celor doua puncte de vedere e pur declarativa. Finalul nu e un adevarat dezno-damint: desi momentan coconul Ianache invinge, cuvintele lui fac sa se prevada o serie intreaga de rebeliuni familiale viitoare. Autorul nu ofera deci o solutie, ci-l lasa pe spectator sa aleaga una conforma cu propriu-i punct de vedere, multumindu-se sa atraga atentia asupra slabiciunilor fiecareia dintre pozitiile aflate in confruntare. Mai categoric este Constantin Faca in dialogul Conversatii, in care, mizind tot pe efecte de comic lingvistic, pledeaza pentru teatrul national si denunta snobismul neintemeiat al celor ce-l dispretuiesc.

Virgil Gheorghiu, poet

Biografie Virgil Gheorghiu
Virgil Gheorghiu (*22 martie 1903, Roman - †7 martie 1977, Bucureşti) este un poet român, pianist şi critic muzical.

Virgil Gheorghiu s-a născut la 22 martie în Roman. După studii muzicale la Conservatorul din Bucureşti (1928-1930), îşi continuă studiul la Viena şi la Schola Cantorum din Paris. Debutează în literatură în 1925 cu volumul de poezii Cântările răsăritului, prefaţat de Demostene Botez. Între 1926 şi 1928 ia parte la mişcarea de avangardă din Iaşi şi - împreună cu Aurel Zaremba - editează revistele suprarealiste Prospect şi XX-literatură contimporană.

Paralel cu cariera de muzicolog se desfăşoară şi cea de pianist, mai întâi în trio-ul Boniş (1932-1939) şi, după război, la Filarmonica din Bucureşti. Compune muzică vocal-simfonică şi de cameră şi este foarte activ ca cronicar muzical.

Cariera sa, împărţită între muzică şi poezie, se intersectează cu avangarda în perioada aderării la gruparea din jurul revistei unu, din care este însă exclus pentru că publica şi în alte reviste, ca Bilete de papagal (editată de Tudor Arghezi), Adevărul, Cuvântul liber. Volumele publicate după 1930 - Febre (1933), Marea vânătoare (1935), Tărâmul celălalt (1938), Pădurea adormită (1941) - nu se înscriu, propriu zis, pe coordonatele avangardei. Ele combină, în diferite proporţii, modernismul tinzând către rigoare formală şi un suprarealism particularizat prin accente expresioniste, în direcţia cultivării grotescului şi a violenţei imagistice.

Opere

* Cântările răsăritului, Editura Viaţa Românească, Iaşi, 1925
* 8-11-19, editura unu, Bucureşti, 1930 (poem-afiş)
* Febre, Rosenthal Gravor, Bucureşti, 1932
* Marea vânătoare, Editura Fundaţia pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1935
* Tărâmul celălalt, Fundaţia pentru literatură şi artă "Regele Carol II", Bucureşti, 1938
* Cântece de faun, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1940
* Pădurea adormită, Editura Prometeu, 1941
* Din muzica şi viaţa compozitorilor, Editura Contemporană, 1942 (prefaţă de Ionel Teodoreanu; muzicologie)
* Un muzician genial: George Enescu, biografie romanţată, Editura Fortuna, 1944 (muzicologie)
* Iniţiere muzicală, Colecţia "Biblioteca de buzunar" (nr. 17), Editura de Stat, Bucureşti, 1946 (muzicologie)
* Poeme, Editura pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1966
* Poezii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968
* Curent continuu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968
* Ţinută de seară, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970
* Trezirea faunului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973
* Sonete, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975
* Cântece finale de faun, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977
* Poezii, Colecţia "Poeţi români contemporani", Editura Eminescu, Bucureşti, 1986 (ediţie îngrijită de Elis Buşneag şi prefaţată de Valeriu Râpeanu; conţine şi volumul postum Cartea Rondelurilor)

Poemul lacrimilor

Când oamenii tari şi tăcuţi ai lumilor viitoare
Vor întâlni semnele acestea de azur,
Întâia lor tristeţe
Va luneca de-a lungul rândurilor mele
Ca un fior, ca o flacără prin moartea mea,
Atunci prin gândul lor îndepărtat
Îmi voi aminti
De lacimile sălciilor cari nu ating liniştea oglinzilor.
Plânsul grotelor oprit în drum de inelarul stalactitei
Ca o durere presimţită a surpării viitoare.

Mă voi mâhni
De Isuşii troiţelor plângând în lemn
Călătorii odihniţi în prăpăstii,
Şi de izvoarele scorburii clipind pentru scufundarea comorilor,
Prin ochii lor am să revăd,
Lacrima ierbii din geana plecată pe imaşuri
De stele purtate ca un camfor la pieptul copilăriei mele.

De căprioare, de virginităţi
Cu rugăciunea în mijlocul lacrimii
Îmi voi aminti.
De plânsul nevăzut al răşinilor în despletirea pădurilor
Ca ochii stinşi ai mamei
Peste monogramele valizelor.

Sonet

Lucra Manole meşterul cu trudă
Şi fără spor la zidul legendar,
Că-n faptul nopţii, piatra de sub var
Smintea din loc cu tencuiala udă.
Dar n-a mai fost istovul în zadar,
Când a zidit cu desnădejde crudă,
În temelii, nici om străin, nici rudă,
Ci draga lui: trup viu, cu ochi de jar.

S-a-năbuşit năprasnic fericirea,
Dar întărită-i schela. Turnuri sfinte
Sclipesc urcând în soare mânăstirea.

Asemeni lui, purtând un vis în minte,
Poeţii îşi ating desăvârşirea
Zidind iubirea vieţii în cuvinte.

Strofe libere

Visările pământului în miezul nopţilor,
Buton de sonerie galactică atinge
Şi ziua următoare rulanta scenă schimbă.

Copil al scormonirii, cu palma în pământ
Băteam, să aflu Geea ce mai avea de gând.

La hanuri vechi, din mustul spărgând ulcele roşii,
Prin lut întorşi, în taină mă sărutau strămoşii.

Doar cerul, buze strânse,
Păstra cuvinte grele,
Ca scoicile venite
La ţărm, închise-n ele.

TEATRU/ FILM 7 Martie

Cu actorul Traian Stănescu

Biografie

Traian Stănescu (n. 27 martie 1940, Făget, județul Timiș) este un actor român de teatru și de film. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1961, clasa profesor G.D.Loghin, după care este repartizat la Teatrul de Stat Piatra Neamț (actualmente Teatrul Tineretului). Perioada petrecută aici (1961 - 1964) reprezintă o frumoasă pagină din cariera sa de actor, perioadă pe care o rememorează cu plăcere: are ocazia să joace în premiere memorabile (joacă rolul lui Vulpașin în „Domnișoara Nastasia”, Tom, în „Menajeria de sticlă”, regia Cornel Todea etc.)^[1] și are ocazia de a fi membru al unui colectiv artistic tânăr și valoros.

Revine în București din 1964, mai întâi la Teatrul Giulești, apoi la Teatrul Mic, pentru ca din 1968 să devină actor al Teatrului Național „I. L. Caragiale”^[2],^[1], iar din 2002 societar de onoare al acestuia.

A jucat în nenumărate piese pe parcursul carierei, dintre care amintim : „Enigma Otiliei”, „Regele Lear”, „Richard al III-lea”, „Cine are nevoie de teatru”, „Orfeu în Infern”, „Ondine”, „Amanții insângerați”, „Sâmbata, duminică, luni” etc ^[1].

Recitator remarcabil din Eminescu ^[3], Accepta în anii'80 ca și mulți alți slujitori de seamă ai Thaliei, sa apara în spectacole omagiale televizate dedicate lui Nicolae Ceaușescu ^[4].

A colaborat la mai multe spectacole de teatru Radio și TV; activitate filmografică îndelungată.

Căsătorit din 1977 cu actrița Ilinca Tomoroveanu, au împreună un fiu, Mihai Stănescu.

Filme:

· Drumul oaselor (1980) - trimisul bancherului Burkhardt

· Orgolii (1982) - prof.dr. Codreanu

· Trandafirul galben (1982) - aga Mavrodineanu

· Misterele Bucureștilor (1983) - aga Villara

· Surorile (1984) - activistul Pavel Golea

· Masca de argint (1985) - aga Villara

· Colierul de turcoaze (1986) - aga Villara

· Pădurea de fagi (1987) - dr. Radu Bejan

· Începutul adevărului (Oglinda) (1994)

· Tandrețea lăcustelor (2002) - Mișu

· Enigmele se explică în zori (1987)

Clipa de răgaz (1986)
Probleme personale (1981)
Convoiul (1981)
La răscrucea marilor furtuni (1980) - generalul Odobescu
Muntele alb (1978)
Dincolo de orizont (1978)
Fata bună din cer (1977)
Oaspeți de seară (1976)
De trei ori București (1967) - Mihai (segmentul "Aterizare forțată")
Castelanii (1964) - inginerul
Dragoste lungă de-o seară (1963)

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistului Traian Stănescu la 7 februarie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”

Misterele Bucureștilor 1983 [History / War] FILM ROMANESC ONLINE:

Trandafirul galben (1982)

Padurea spanzuratilor (1971) - Liviu Rebreanu

Cu Afrodita Androne

Afrodita Androne (n. 7 martie 1969,^[1] București, RS România^[1]) este o actriță de teatru, film și voice-over română.

Roluri în Teatrul național din București:

Ivan Turbincă, regia Ion Sapdaru, 2009
Corul norilor - „Comedia norilor" regia Dan Tudor, 2009
Molto, gran' impressione - Leanca, regia Dan Tudor, 2009
Sâmbătă, Duminică, Luni - Virginia, regia Dinu Cernescu, 2007
Sânziana și Pepelea - Marica, regia Dan Tudor, 2006
Idolul și Ion Anapoda - Icu Dănicel, regia Ion Cojar, 2005
Inimă de câine - Viazemskaia, femeia-bărbat, regia Yuriy Kordonskiy, 2005
Mofturi la Union - Cupletista, regia Gelu Colceag, 2002
Cadavrul viu - Katia (cor țigani), regia Gelu Colceag, 2001
Boabe de rouă pe frunză de lotus în bătaia lunii - Genica, regia Gelu Colceag, 1999

Teatrul Odeon

Jucăria de vorbe - Mițu, regia Alexandru Dabija

Teatrul Act

Creatorul de Teatru - Sarah, regia Alexandru Dabija, 2001
Demonul roșu, regia Marcel Țop, 2007

Filmografie

Umilință - soția lui Pacoste, regia Cătălin Apostol
Criza și Lumina casei din față, regia Constantin Rădoacă
Apropo, regia Constantin Rădoacă
Occident - educatoarea, regia Cristian Mungiu

Omor in catedrala - Stearns Thomas Eliot

GÂNDURI PESTE TIMP 7 Martie

CITATE DIN Toma d'Aquino

Sfântul Toma de Aquino (n. cca. 1225, Aquino, Regatul Siciliei - d. 7 martie 1274, Mănăstirea Fossanova, Statul Papal, azi comuna Priverno, Italia) a fost un călugăr dominican, teolog, filosof, doctor al Bisericii. Procesul canonizării lui Toma a fost început de Papa Ioan al XXII-lea în 1316 și a fost sanctificat la data de 21 iulie 1323. Summa theologiae (Summa teologică), lucrarea sa de căpătâi, este rodul unor preocupări constante ale lui Toma de a da expresie unei cerințe pedagogice fundamentale: prezentarea organică și sistematică a cunoștințelor. Să reţinem câteva citate:

Se pare că echitatea este contrariul a două virtuţi: contrariul dreptăţii, pentru că nu ţine cont de lege; contrariul rigorii pentru că este chiar opusul ei. În concluzie ea nu este o virtute... Prin urmare echitatea e mai mult un viciu decât o virtute... În plus ea are pretenţia să interpreteze intenţia legiuitorului, dar aceasta este o putere care nu aparţine decât autorităţii constituite.
Rugăciunea nu este urmarea meritelor noastre, ci a îndurării lui Dumnezeu.
Pentru orice faptă de iubire pornită dintr-un suflet, acesta merită viaţa de veci.
În intelect nu este nimic mai mult decât ceea ce a fost înainte în simţuri.
Legislaţia umană nu dobândeşte caracter de lege decât în măsura în care se conformează dreptei raţiuni; de aici se vede că ea îşi are puterea de la legea veşnică. În măsura în care ea s-ar îndepărta de raţiune, ar trebui declarată nedreaptă, căci nu ar corespunde noţiunii de lege; ar fi mai degrabă o formă de violenţă.
Este mai de dorit minimul de cunoaştere a lucrurilor foarte importante decât cunoaşterea socotită foarte sigură a lucrurilor foarte mărunte.