MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MARȚI  26 MARTIE 2019

ISTORIE PE ZILE 26 Martie

Evenimente

·         590: Imparatul Mauriciu (n. cca. 539 – d. 602), il asociaza la domnie pe fiul sau Theodosius. În 602 Mauriciu  a fost ucis, împreună cu familia sa, de către răsculatul Focas, care i-a succedat la tron. Flavius Mauricius Tiberius Augustus , cunoscut sub numele de Mauriciu/Maurikios, a fost împărat bizantin bizantin între 582 și 602. El a fost ultimul membru al dinastiei iustiniene. Mauriciu s-a născut în Arabissus, în Cappadocia. A intrat în cariera militară și în 572 a ajuns comandant al armatei bizantine. El a fost adoptat de Tiberiu I și l-a succedat la tron. În 579, în timpul războaielor Sassanide a fost numit comandant suprem al trupelor bizantine din Asia. În 581 a obținut o victorie zdrobitoare împotriva perșilor, iar un an mai târziu s-a căsătorit cu Constantina, fiica lui Tiberiu,  împreună cu care i- a avut copii pe Teodosiu si Tiberiu. Când a ajuns pe tron, a început să plătească tribut avarilor, iar imperiul a fost devastat de războaiele cu perșii și slavii. În 586 a obținut, la Dara, o noua victorie asupra perșilor, impiedicand înaintarea lor pentru doi ani. După aceasta, Mauriciu a impus o uniune între Biserica Armeniană și Patriarhia de la Constantinopol. După victoria din est, Mauriciu s-a indreptat cu atenția spre Balcani, unde avarii, împreună cu slavii, ocupaseră cetatea Sirmium și asediau orașul Thesalonikii. Mauriciu a început campania în 591, iar în 593, generalul Priscus îi alungă pe avari dincolo de Dunăre. În 598 avarii au făcut pace, iar în 601 slavii au suferit o înfrângere umilitoare la nord de Dunăre. Mauriciu a organizat provinciile din Italia și Africa în exarchate, conduse de un exarch (de Ravenna, etc.), începând din 584. Prin creearea exarhatelor din Italia, Mauriciu a încetinit invazia lombarzilor. Mauriciu i-a ridicat pe fii săi la rangul de co-împărați: Teodosiu, fiul cel mare, guverna provinciile apusene, iar Tiberiu, provinciile balcanice. Această împărțire a conducerii aduce aminte de Tetrahia lui Dioclețian. A fost tolerant față de crestinii monofiziți. În 602, trupele dunărene s-au revoltat împotriva lui sub conducerea generalului Focas. Ei l-au forțat pe Mauriciu să abdice și să fie desemnat împărat Teodosiu sau generalul Germanus, dar revolta a luat amploare și Mauriciu a fost nevoit să fugă cu familia sa la Nicomedia (azi Izmit, Turcia). Nu a apucat să iasă din oraș, fiind executat la  ordinul lui Focas, care i-a urmat la tron,  la 27 noiembrie 602 (unii spun 23 noiembrie). Împărăteasa Constantina și trei fiice ale sale au fost cruțate și trimise la o mănăstire. Mauriciu este autorul cărții militare Strategikon.

·         1026: Conrad al II- lea  este incoronat imparat al Sfantului Inperiu Romano-German de Papa Ioan al XIX-lea.

·         1169: Saladin devine emir al Egiptului.  Saladin sau Salah al-Din  (n. 1138  – d.4 martie 1193) a fost de origine kurd, originar din Tikrit si a devenit primul sultan Ayyubid al Egiptului si Siriei.  La apogeul puterii sale a domnit peste Egipt, Siria, Yemen,Irak, Mecca,Hejaj si Diyarbakir. A fost principalul adversar al Cruciatilor  in fata carora si-a  câștingat respectul,  mai ales al lui Richard Inima de Leu,  datorita vitejiei sale.

·         1344: Reconquista spaniola.  Cetatea araba Algeciras se preda trupelor regatului Castiliei. A fost unul dintre primele razboaie europene in care  a fost folosit praful de pusca. Forțele castiliene conduse de regele Alfonso al XI-lea, aliat cu Regatul Aragon și Republica Genova, au avut ca obiectiv capturarea  orașului musulman Al-Jazeera Al-Khadra, denumit Algeciras de creștini, care era capitala și principalul port al teritoriului european al Imperiului Marinid. Asediul a tinut douăzeci și una luni. Populația orașului care numara  aproximativ 30.000 de persoane, inclusiv civili berberi și soldați, a suferit o blocadă pe uscat și pe mare care a împiedicat aprovizionarea sa. Emiratul arab din Granada a trimis o armată pentru a salva orașul, care a fost învinsa lângă Río Palmones. După aceasta, la 26 martie 1344, orașul a fost încorporată în Regatul Castilia.

·         1636: Este fondata Universitatea din  Utrecht, Olanda. Este una dintre cele mai vechi universități din Țările de Jos și una dintre cele mai mari din Europa. In 2012 numarul studentilor inscrisi  a fost de 30449, iar cel al  angajatilor de  5295. Universitatea a fost  evaluata ca cea mai bună universitate din Țările de Jos de clasamentul Shanghai a Universităților Mondiale in 2013, fiind  cotata pe locul 13 in randul universitatilor  europene  și pe locul 52 intre cele mai bune universitati din lume. Motto-ul universității este “Sol Iustitiae ILUSTRA nr”, care înseamnă “Soarele  Justiției, să strălucească peste noi.” Acest motto a fost spicuite dintr-o traducere literală a Bibliei în limba latină a Maleahi 4: 2.

·         1642: Filosoful englez Thomas Hobbes, partizan al Stuartilor și refugiat în Franța din1640, a publicat cartea „Du citoyen”/”Despre cetatean”.

·         1786: Începe domnia lui Nicolae Mavrogheni în Valahia. Aceasta a durat intre 26 martie 1786 si 8 iunie 1790. La 26 martie/6 aprilie 1786, sultanul numea ca domn al Ţării Româneşti pe Nicolae Mavrogheni. Originar din insula Paros, Mavrogheni a ajuns domn cu ajutorul lui Gazi Hasan paşa, comandantul flotei otomane al cărei dragoman era. Mavrogheni, în afara faptului că este taxat drept “ciracul” căpitanului otoman sau “galiongiu”, are obiceiul de a se amesteca mai în toate: măturatul străzilor, mersul la biserică, spovedania, împărtăşania, hoţiile de la drumul mare, furtişagurile, preţurile, pieţele, boieriile, dregătoriile, judecăţile, organizarea militară, certurile casnice etc. În fapt, domnul se afla mai peste tot, căci umblă deghizat prin Bucureşti pentru a verifica astfel dacă poruncile îi sînt respectate. Dionisie Eclisiarhul povesteşte: “şi au început a umbla zioa şi noaptea pre uliţe şi prin curţile boereşti, uneori diptil, alteori de faţă, cînd călare, cînd pe jos, cu doi trei arnăuţi după el, şi cercînd care cum să află pe la casele lor” sau “să înbrăca uneori Mavrogheni Vodă în haine popeşti, alteori să îmbrăca cu rasă şi podcapet, călugăreşte, şi mergea pe la beserici de cerca cum slujesc preoţii şi pe ce vreame săvîrşescu slujba”. Vodă Mavrogheni încerca  să pună ordine mai în toate, s-a amestecat în actul de justiţie, fără a mai ţine cont de existenţa departamentelor de judecată, de părerile “judecătorilor”, de reformele precedesorului său Ipsilanti: “însă el judeca, el hotăra şi însuşi el purunciia de pedepsiia pre cel ce i să părea a fi vinovat”. Verifica el însuşi dacă mărfurile se vînd bine prin pieţe şi tîrguri, “făcea cercări şi la cei ce vindea pîine şi alte bucate, şi pe la băcănii”, pe cei găsiţi cu “vînzarea rea” “îi rîdica şi-i pedepsiia foarte rău şi le lua gloabă (amendă)”; dacă copiii îşi respectă părinţii, dacă creştinii merg la biserică, dacă sătenii “se gîlcevesc”, dacă drumurile sînt sigure sau dacă se ia mită sau dacă se vorbeşte urît. Pedeapsa este atît de aspră, punea “să-i înţape fără nici o judecată”, că, “fără de voie”, norodul se conformează: “pe atunci nu era a vedea sau a auzi gîlcevindu-se oamenii în sat, sau a să ucide, şi nu să auziia nume de hoţi undeva, şi călătoriia oamenii şi neguţătorii oriunde fără frică”. Pînă şi preoţii primesc “straşnică poruncă” de a fi în slujba enoriaşului. La capătul Podului Mogoşoaiei (lângă Muzeul Ţăranului Român) a construit o biserică ce a dăinuit până astăzi. Totusi, excesele sale, plimbările pe uliţele Bucureştilor într-o sanie trasă de cerbi cu coarnele poleite cu aur, fanatismul religios, acordarea de boierii oricui plătea bine, au anulat faptele sale bune. Un autor necunoscut (Vîrtejul nebuniei, 1786) pune pe seama lui vodă următorul discurs: “Boieri, să vă spun, cînd un căpitan comandă o corabie şi galiongiii lui îl ascultă, nu trag unul într-o parte şi altul în alta, ci toţi într-un suflet caută selametul, salvarea corabiei”. În timpul războiului ruso-turc din 1787-1792, el s-a confruntat cu armatele austriece și a obținut un oarecare succes în primul an. După înfrângerea trupelor otomane în 1789, armata austriacă a ocupat o parte din teritoriul Țării Românești, inclusiv capitala București. Voda Mavrogheni  a pierdut protecția lui  Hassan Pasha, care a murit si a fost bătut în iunie 1790 de către austrieci. În primele zile ale lunii septembrie 1790 Prințul Nicolae Mavrogheni a fost convocat de către Marele Vizir Yusuf Pașa la sediul armatei otomane și a fost decapitat în satul  Byala 30 km sud de Vidin,din  ordinul sultanului Selim al III – lea.

·         1808: Carol al IV-lea al Spaniei a abdicat în favoarea fiului său, Ferdinand al VII-lea.

·         1812: Un cutremur a distrus Caracas (Venezuela).

·         1830: Este publicata in Palmyra, New York, ”Cartea lui Mormon”, cartea sfanta a sectantilor mormoni americani, de catre predicatorul american Joseph Smith, Jr. (n. 23 decembrie  1805 – d.27 iunie 1844).   Joseph Smith, Jr. a fost un lider religios american, care a fondat mișcarea Sfinților din Zilele cele din urmă, cunoscută și drept „mormonism”. Adepții lui Smith au afirmat despre el că ar fi primul profet din Zilele cele din urmă, a cărui misiune era să reînființeze Biserica Creștină originară, considerată pierdută la scurt timp după moartea apostolilor, datorită unei apostazii. Această reînființare a inclus și fondarea Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, precum și publicarea Cărții lui Mormon și a altor scripturi noi. La moartea sa, noua confesiune avea deja zeci de mii de adepti. Adepții diferitelor confesiuni care au izvorât din învățăturile lui Smith sunt astăzi în număr de treisprezece, până la paisprezece milioane. Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă este cea mai mare confesiune, cu aproximativ 13 milioane de membri. A doua ca mărime este Comunitatea lui Hristos, numită inițial Biserica Reorganizată a lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, cu aproximativ 250.000 de membri. Alte confesiuni ale Sfinților din Zilele din Urmă au un număr de membri de ordinul zecilor de mii.

·         1846: I. Heliade Rădulescu lansează în revista  “Curier de ambe secse” proiectul “Bibliotecii universale”, care prevedea traducerea în următorii 10 ani a circa 230 de lucrări filosofice, istorice, ştiinţifice, politice, literare, etc., plan ce n-a putut fi realizat din cauza evenimentelor politice care au urmat.

·         1859:  Începe Conferinţa de la Paris a reprezentanţilor Puterilor Garante, care recunosc oficial, la 01.04.1859, dubla alegere a lui Al. I. Cuza ca domnitor în Muntenia şi Moldova.

·         1871 - Instaurarea Comunei din Paris, autoritate locală cu ideologie de extremă stîngă instaurată prin forţă, pe care guvernul republican o va înlătura cu ajutorul armatei la 28 mai

·         1872 – Thomas Martin patenteaza extinctorul.

·         1881: Domnitorul Carol I al Principatelor Române a fost proclamat primul rege al României.

·         1886: Ion Suruceanu, primul arheolog din Basarabia ţaristă, devine membru titular al Societăţii Arheologice din Rusia. Tot în acest an el este ales membru titular al Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odesa.  Ion Casian Suruceanu (n. 19 decembrie 1851 la Vadul lui Vodă – d. 19 noiembrie 1897 la Chișinău) a fost un arheolog și istoric basarabean,  membru de onoare (din 1888) al Academiei Române. A cercetat ruinele antice din Basarabia și Novorusia, îndeosebi cele ale cetății Tyras si a  publicat nenumărate articole în limbile rusă, română și franceză (era ginerelele  arheologului amator, francezul Christophe-Charles Sicard, instalat în Basarabia ca viticultor). A întemeiat la Chișinău un muzeu de arheologie („Muzeul antichităților din Pontul scitic”), din păcate jefuit în 1917 de trupele bolsevizate  aflate in debandada în momentul Revoluției ruse. Printre lucrariile sale mai cunoscute sunt Încercare de a dovedi situația cetății scitice Alectora și a „Coastei de azur” menționată de Constantin Porfirogenetul și Inscripții grecești și latinești descoperite în anii 1889-1894, publicate respectiv la Odesa în 1888 și la Sankt-Petersburg în 1894.

·         1895: A apărut, la București, până la 18 martie 1901, revista umoristică „Moș Teacă”, editată de Anton Bacalbașa.

·         1918: Are loc la Roma, Congresul nationalităţilor asuprite din Austro-Ungaria, care adoptă o moţiune prin care se cerea recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni de a se constitui ca stat naţional independent sau de a se uni cu statul naţional existent.

·         1918: La Chişinău, in  Republica Democrată Moldovenească, soseşte preşedintele Consiliului de Miniştri al României Alexandru Marghiloman, însoţit de reprezentanţi ai guvernului român. Împreună cu ei vine şi basarabeanul Constantin Stere.

·         1923: Parlamentul României votează Constituţia României Mari, una dintre cele mai avansate şi democratice constituţii din Europa acelui timp. Proiectul Constituţiei a fost supus dezbaterii din Parlament de către Partidul Național Liberal, acest proiect fiind contestat de principalele partidele de opoziție, Partidul Național Român și Partidul Țărănesc, care nu au participat la votarea ei. În cele din urmă, noua Constituție va fi acceptată de toţi reprezentanții politici, deoarece contestarea ei nu privea conţinutul, ci procedura de adoptare și astfel Constituţia va fi fost promulgată de regele Ferdinand prin decret regal la 28 martie 1923. Prevederile noii Constituţii întăreau rolul Parlamentului în viaţa politică consfințind libertatea cuvântului, a întrunirilor, a presei, precum și egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor din România. De asemenea, în textul noii Constituției era stipulat faptul că România era o monarhie constituțională, stat național, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil ce nu poate fi înstrăinat. Noua Constituție, după cum am mai spus, punea accentul pe caracterul național si unitar al statului român, precizând totodată că limba româna este limba oficială a statului, această precizare fiind necesară pentru a fi înțeleasă și implementată și de minoritățile naționale ce trăiau în România. ,,Constituția unificării” sau „Constituția liberală” cum mai a fost numită această Constituție, avea la bază Constituția adoptată în 1866, dovadă fiind faptul că din cele 138 de articole, un număr de 78 s-au păstrat de la cea din la 1866, textul ei consacrând-se ferm principiul separației puterilor în stat. Astfel, Parlamentul constituia puterea legislativă a statului şi era după model bicameral, fiind compus din Senat și Adunarea Deputaților și avea rolul de a propune, de a discuta, de a vota și de a abroga legile, având și drept de control asupra activității guvernului. Tot în textul acestei Constituții exista articolul ce prevedea că Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui prin intermediul miniștrilor, tot regele fiind acela care numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga legile, convoca și dizolva Parlamentul, avea drept de amnistie și grațiere, conferea decorații, încheia acorduri internaționale, acestea devenind valabile doar după ce erau aprobate de Parlament. De asemenea, orice act al regelui, trebuia contrasemnat de ministrul de resort pentru a putea fi pus în practică și a fi recunoscut ca act oficial. Regele nu avea de asemenea, ascendenţă asupra puterii judecătorești, actul de justiție se exercita numai de către organele judecătorești, hotărârile se pronunțau „în virtutea legii” și se executau „în numele regelui”. Cu privire la legalitatea legilor din Constituție, se specifica foarte clar că ,,numai Înalta Curte de Casație” are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor şi de a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare statului de drept”. Constituția din 1923 a funcționat în perfectă ordine până în februarie 1938, când regele Carol al II-lea a inițiat, ca urmare a instaurării dictaturii regale, o nouă Constituție, care întărea însă puterea regală şi limita libertățile democratice.

·         1926: are loc semnarea la Bucureşti, România, a Tratatului de garanţie româno-polon. Ambele state se angajau să se ajute în cazul unei agresiuni externe pentru apărarea integrităţii teritoriale şi a independenţei politice.

·         1931: Este fondata  compania aeronautica elvetiana Swissair.

·         1937: In Crystal City, Texas, cultivatorii de spanac au sponsorizat ridicarea unei statui pentru omagierea personajului de desene animate Popeye Marinarul.

·         1942: Al doilea război mondial: În Polonia, la Auschwitz au ajuns primele prizoniere femei.

·         1945: S-a încheiat bătălia de la Iwo Jima; pierderile japonezilor au fost de 22.000 de soldați, iar cele ale armatei SUA au fost de 4.500.

·         1953: Cercetatorul american Jonas Salk a declarat, intr-o emisiune radio, descoperirea vaccinului anti-poliomielitic, anuntul in premiera fiind catalogat de maxima importanta pentru ca facea posibila salvarea a zeci de mii de bolnavi, indeosebi copii. Poliomielita, cunoscuta si sub numele de ”paralizie infrantila”, este o afectiune cauzata de un virus, care poate determina paralizii grave, uneori ireversibile, ducand la invaliditati si care afecteaza mai ales copiii. In anii ’40-’50, epidemiile aparute au ucis mii de persoane, numai in 1952 peste 3.000 de oameni decedand din cauza acestei boli, iar alte 50.000 fiind afectate de virus. Pentru ca virusul se transmitea cu usurinta, epidemiile de poliomielita erau ceva obisnuit in primele decenii ale secolului XX. De altfel, chiar presedintele american Franklin D. Roosevelt s-a imbolnavit de poliomielita, la varsta de 39 de ani paralizand partial din aceasta cauza. Ulterior, Roosevelt si-a transformat casa din Warm Springs, Georgia, intr/un centru de recuperare pentru bolnavii de poliomielita. Procedura lui Jonas Salk, incercata pentru prima oara fara succes de catre americanul Maurice Brodie in anii ‘30, a constat in anihilarea mai multor tulpini de virusi, iar apoi in injectarea virusilor, deveniti benigni, in fluxul sanguin al unei persoane sanatoase. Sistemul imunitar al persoanei urma apoi sa creeze anticorpii meniti sa faca organismul imun la viitoarele expuneri la poliomielita. Salk a facut primele incercari pe oameni asupra unor fosti pacienti, asupra sa si a familiei sale, iar in 26 martie 1953 si-a facut publica descoperirea la reteaua de radio CBS si doua zile mai tarziu intr-un articol al Jurnalului Asociatiei Medicale Americane. Salk, nascut in New York in 1914 din parinti rusi si evrei, a inceput cercetarile pe vaccinul care provoaca poliomielita pe vremea cand era student la medicina, iar ulterior le-a continuat din pozitia de cercetator-sef al Laboratului Universitatii din Pittsburgh, in 1948 inregistrand primele succese. In aprilie 1955, s-a anuntat ca vaccinul este eficient si sigur si a inceput o campanie nationala de inoculare, iar rezultatele s-au vazut imediat pentru ca numarul imbolnavirilor a scazut enorm. In 1962, a devenit disponibil un vaccin administrabil pe cale orala, realizat de cercetatorul american de origine poloneza Albert Sabin. Acest fapt a facilitat foarte mult distributia vaccinului anti-poliomielita. Jonas Salk a fost rasplatit cu Medalia Libertatii, distinctie care i-a fost acordate de presedintele SUA in 1977. Cercetatorul american a incetat din viata in, 1995, in La Jolla, California.

·         1971 - Ziua Independenţei în Republica Populară Bangladesh. Sărbătoare naţională.

·         1975: A intrat in vigoare Conventia privind interzicerea dezvoltarii, producerii si stocarii de arme biologice, in momentul ratificarii de 22 dintre statele semnatare ale actului redactat la 10 aprilie 1972.

·         1979: S-a semnat la Casa Alba in Washington, un acord istoric de pace  intre presedintele Egiptului, Anwar el-Sadat, si premierul Israelului, Menachem Begin, in fata sefului de stat al SUA, Jimmy Carter.

·         1987: A fost semnată, la Beijing, declarația comună chino-portugheză, prin care se stipula ca teritoriul Macao să fie retrocedat Chinei cu începere de la 20 dec. 1999; astăzi insula este Regiunea Administrativă Macao.

·         1991: Presedintii Argentinei, Braziliei, Paraguayului si Uruguayului au semnat Tratatul de la Asuncion (Paraguay), care prevedea crearea ’’Pietei Comune a Sudului’’ (Mercosur) in 1995.

·         1995: A intrat in vigoare Acordul de la Schengen, semnat de sapte tari membre ale Uniunii Europene pentru a facilita calatoriile fara pasapoarte si controale vamale ale propriilor cetateni.

·         1997: Au fost descoperite la Santa Fe, California, 39 de cadavre ale unor membri ai cultului suicidal ”Poarta Raiului”, a caror moarte a coincis cu aparitia cometei Hale-Bop.

·         1999: Un juriu  din Michigan (SUA) l-au gasit vinovat de crima pe dr. Jack Kevorkian, pentru administrarea unei  injectii letale unui pacient incurabil, care dorea sa moara asistat medical.

·         1999: Peste 40 de morţi şi circa 120 de răniţi este, potrivit postului de radio “EHO MOSKVI”, bilanţul celui de-al doilea bombardament lansat de aviaţia NATO împotriva Iugoslaviei. Bilanţul total al primelor două atacuri se ridică la 100 de morţi şi peste 350 de răniţi.

·         2000: Vladimir Putin a fost ales președintele Rusiei.

·         2003: China a recunoscut că a disimulat epidemia de pneumonie atipică.

·         2003: Ministrul român al afacerilor externe, Mircea Geoană participă, la Bruxelles, la Ceremonia de semnare a protocoalelor de aderare la NATO

·         2007: Prima ediție a Premiilor Gopo. Premiile Gopo sunt premii cinematografice românești oferite de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc. Anual, sunt recompensate cele mai importante realizări cinematografice naționale din cursul anului precedent. Numele festivalului este un omagiu la aniversarea celor 50 de ani de la câștigarea la Festivalul cinematografic de la Cannes a Palme d’Or-ului de regizorul Ion Popescu Gopo , pentru “Cel mai bun scurt metraj de animație”. Ion Popescu-Gopo (n. 1 mai 1923,Bucuresti – d.29 noiembrie  1989, Bucuresti ),actor,artist plastic,scenarist si regizor de film, a fost  creatorul a n umeroase  filme de desen animat în care personajul principal era “omuletul lui Gopo , o creație proprie care l-a făcut celebru și i-a câștigat câteva premii naționale și internaționale.

Nașteri

·         1516:  S-a nascut la Zürich,  Conrad Gesner, naturalist elvețian, supranumit “părintele istoriei naturale”, autorul cărții “Historia animalium”; (d. Zürich, 13 decembrie 1565).

·         1554: Charles de Guise, duce de Mayenne (d. 1611)

·         1753: Benjamin Thompson, fizician și inventator american, cercetător în termie și fotometrie (d.1814)
* 1826: Prințesa Elisabeta Pauline Alexandrine de Saxa-Altenburg (26 martie1826 - 2 februarie 1896) a fost fiica lui Joseph, Duce de Saxa-Altenburgși a soției lui, Ducesa Amelia de Württemberg.^[1] Prin căsătorie a devenit Mare Ducesă de Oldenburg.

Elisabeta împreună cu părinții și cu sora ei, Alexandra. În portretul din tablou este sora ei mai mare, Maria, 1847-1848.

Elisabeta s-a născut la 26 martie la Hildburghausen. A fost a patra fiică a Ducelui de Saxa-Altenburg, Joseph și a soției lui, Ducesa Amelia de Württemberg. Titlui ei oficial a fost Prințesa Elisabeta de Saxa-Hildburghausen până când familia ei s-a mutat la Altenburg ca urmare a unui transfer de teritorii între diferitele ramuri ale Ernestine Wettins. Elisabeta a luat apoi titlul de Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg. În 1834, tatăl ei a devenit Duce de Saxa-Altenburg, dar a fost forțat să abdice în urma revoluției civile din cauza naturii conservatoare, anti-reformă a guvernului său în 1848.

Elisabeta și surorile ei (printre care regina Maria de Hanovra (soția regelui George al V-lea de Hanovra) și Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei (soția Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei) au fost educate de Carl Ludwig Nietzsche, tatăl faimosului filozof Friedrich Nietzsche. Surorile ei inclusiv regina Maria de Hanovra (soția regelui George al V-lea de Hanovra) și Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei (soția Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei). Prin Alexandra, Elisabeta a fost mătușa reginei Olga a Greciei.

La 10 februarie 1852, Elisabeta s-a căsătorit cu vărul ei de-al doilea Petru, Mare Duce Ereditar de Oldenburg.^[1][2] El i-a succedat tatălui său anul următor ca Mare Duce de Oldenburg iar Elisabeta a devenit Mare Ducesă de Oldenburg. Au avut doi copii.

Elisabeta a murit la 2 februarie 1896.^[1][2] Soțul ei a murit patru ani mai târziu.

·         1859: Alfred Edward Housman, poet englez (d. 1936)

·         1865: Cornelius Lott Shear, botanist american (d. 1956)
* 1867: Stanisław Witold Noakowski (n. 26 martie 1867, Nieszawa - d. 1 octombrie 1928, Varșovia) a fost un arhitect, desenator și pictor de origine poloneză.
În anii 1886–1894 a studiat arhitectura la Academia Imperială de Arte Frumoase din Sankt Petersburg. În 1895, ca bursier al Academiei, a plecat într-o călătorie în Europa. După absolvire a trăit o vreme la Paris, Londra, a vizitat Franța, Italia, Elveția, Cehia, Austria, Germania și Belgia. În 1914, a primit titlul de membru de onoare al Academiei Imperiale de Arte Frumoase din Sankt Petersburg. Din 1919 a activat didactic în cadrul Politehnicii din Varșovia.

·         1868: Regele Fuad I al Egiptului (d. 1936)

·         1874: Robert Frost, poet american (d. 1963).  Robert Lee Frost este foarte apreciat pentru descrierile realiste ale vietii rurale și arta limbajului colocvial american. In timpul vieții a primit patru Premii Pulitzer pentru Poezie.

·         1875: Max Abraham, fizician german (d. 1922)

·         1876: Wilhelm de Wied (germană Wilhelm Friedrich Heinrich Prinz zu Wied; n. 26 martie 1876, Neuwied, Germania - d. 18 aprilie 1945, Predeal, România) a fost în 1914 timp de șase luni principele Albaniei.

Wilhelm și soția sa, Prințesa Sofia de Schönburg-Waldenburg and William circa 1913

Wilhelm s-a născut ca al treilea fiu a uneia dintre cele mai vechi familii nobiliare din Germania. Deținea în armata prusianăfuncția de maestru de cavalerie în momentul în care a fost propus pentru funcția de principe al Albaniei de către mătușa sa, Elisabeta a României. Aceasta a insistat pe lângă Take Ionescu, prim-ministru al României, să fie propusă candidatura lui Wilhelm de Wied pentru funcția respectivă.

În 1913, după tratative și ezitări îndelungate, Marile Puteri decid înființarea unui stat albanez, pe care îl proclamase poporul albanez în urmă războaielor balcanice (sprijiniți fiind de Austro-Ungaria). Marile Puteri aveau însă îndoieli în legătură cu capacitatea poporului albanez de a se autoguverna și au hotărât să impună ele un șef de stat. La toate acestea se adăuga și opoziția Rusiei vizavi de crearea unui stat albanez, deoarece intenționa să îi înlesnească aliatului său tradițional, Serbia, un acces către Marea Adriatică prin teritoriul albanez. Marile Puteri s-au decis în final pentru un german protestant care era agreat și de către austro-ungari. Prin Wilhelm, Germania și Austro-Ungaria intenționau să saboteze încercările Italiei și a Serbiei de a căpăta influență politică în noul stat creat. La acestea se adăuga prezumția că un principe care nu aparține nici uneia din marile religii din Albania (islamul, ortodoxia și catolicismul) ar fi mai ușor acceptat de către populația, neexistând din partea sa vreo bănuială de părtinire pentru unul din cele trei grupuri religioase. După multe răzgândiri, Wilhelm de Wied acceptă funcția propusă. Astfel, în 1914 se deplasează 18 reprezentanți ai Albaniei la Neuwied, pentru a-i oferi, în cadrul ceremoniei din 21 februariecoroana Albaniei.

La data de 7 martie 1914, principele Wilhelm de Wied împreună cu soția sa, Sophie von Schönburg-Waldenburg, și cei doi copii ai lor, ajung în Durrës, unde era stabilită reședința sa. Poporul l-a întâmpinat plin de entuziasm. Statul care i-a fost încredințat era foarte sărac și dispunea de o infrastructură și un sistem administrativ extrem de modest. Condițiile care i-au fost oferite erau pentru nivelul Albaniei foarte luxoase, însă totuși foarte modeste comparativ cu alte reședințe ale monarhilor europeni sau cu castelul din care provenea Wilhelm. Era vorba de o casă cu două etaje, cu camere proprii amplasate în jurul unei curți interioare din centrul orașului.

Piatra sa tombală în Biserica Lutherană din Bucureşti

Wilhelm de Wied nu deținea multe cunoștințe despre statul și poporul care i-au fost încredințate, fiind nevoit să se bazeze pe consilieri. Nu a reușit să se impună vizavi de popor și de persoanele influente din Albania. Astfel, conflictul de influență dintre personalitățile albaneze și puterile străine (de care era dependent din punct de vedere financiar, politic și militar) s-a generalizat. În sud grecii încercau să capete o influență cât mai mare, unii albanezi puseseră ochii pe tronul lui Wilhelm de Wied, iar musulmanii din centrul țării au atacat capitala.

Izbucnirea Primul Război Mondial a complicat situația. În momentul părăsirii statului la 2 septembrie 1914, observatorii apreciază faptul că Wilhelm rezistase deja surprinzător de mult. Ulterior, prim-ministrul și episcopul albanez Fan Noli a declarat că singurul lucru pentru care ar putea fi criticat Wilhelm de Wied este faptul că nu a reușit să facă minuni. Wilhelm de Wied nu a abdicat niciodată din funcția de principe a Albaniei și a continuat să poarte acest titlu până la moartea sa. În 1917 a cerut repunerea sa în funcție. La acea dată lupta însă din nou în armata germană ca ofițer. Părăsește serviciul militar în aprilie 1918. În 1925 se stabilește împreună cu familia sa în România, unde și-a petrecut restul vieții. A murit în 1945 la Predeal. Mormântul său se află în incinta Bisericii Lutherane din București.

Copii săi, rezultați din căsătoria încheiată la 30 noiembrie 1906 în Waldenburg cu Prințesa Sofia de Schönburg-Waldenburg(1885-1936) sunt:

• Dr. jur. prinț moștenitor Carol Victor de Albania, Prinz de Wied (1913-1973), căsătorit în 1966 cu Eileen Johnston (1922-1985)
• Marie Eleonore (n. 1909 - d. 1956 în lagărul comunist de internare din Miercurea Ciuc), căsătorită în 1937 cu prințul Alfred de Schönburg-Waldenburg (1905-1941), apoi în 1949 cu Ion Octavian Bunea (n. 1899 în Galați, d. după 1977, anul decesului necunoscut)

* 1879: Pompei Gheorghe Samarian (n. 26 martie 1879, Bacău – d. 11 mai1942, București) a fost un medic, autor și istoric român.

A descoperit documentul prin care orașul Călărași devenea reședința județului Ialomița

Tot el a fost primul care a scris „Istoria medicinei”.^[1]

A publicat studii de specialitate în revistele vremii, iar în ziarele „Acțiunea“ și „Pământul“ a publicat cărți despre istoria Călărașiului, Ialomiței și Bărăganului.^[1] A fost primul istoric al Călărașiului, a scris prima monografie a orașului, dar documentările sale s-au oprit în anul 1852

·         1884: Wilhelm Backhaus, pianist german (d. 1969)
* 1886: Luigi Amoroso (n. 26 martie 1886 - d. 28 octombrie 1965) a fost un economist italian.

Concepțiile sale au la bază pe cele ale lui Vilfredo Pareto. A influențat politica economică a țării din perioada fascistă.

În unele din scrierile sale, a dezbătut și teme matematice:

• 1909: Ricerche intorno alle equazioni integrali di prima specie
• 1910: Sulla resolubilità della equazione integrale di prima specie.

Matematicianul român Miron Niculescu a publicat un memoriu intitulat Remarques sur une théorème de moyenne de Luigi Amoroso (Bruxelles, 1932).

* 1891: Felix Aderca sau F. Aderca (pronunțat în română [ˈfeliks aˈderka]; născut ca Froim Zelig Adercu^[1] sau Froim Zelig (Froim Zeilic) Aderca,^[2][3][4]cunoscut și ca Zelicu Froim Adercu^[5] sau Froim Aderca; n. 26 martie1891 (S.V. 13 martie), Puiești, județul Tutova - d. 12 decembrie 1962, București) a fost un prozator, romancier, poet, dramaturg, estetician, eseist și critic literar român, de origine evreiască, considerat ca un reprezentant al modernismului literar în cadrul literaturii române.

Ca membru al cercului Sburătorul și prieten apropiat al fondatorului său, Eugen Lovinescu, Aderca a promovat ideile inovației literare, cosmopolitismul și arta de dragul artei, reacționând împotriva dezvoltării curentelor tradiționaliste. Diversele sale lucrări de ficțiune, remarcate prin adaptarea tehnicilor expresioniste în narațiunile convenționale, variază de la romanele psihologice și biografice la scrierile fantastice și științifico-fantastice și aduc, de asemenea, o contribuție considerabilă la literatura erotică.

Respingerea deschisă a tradiției de către Aderca, socialismul și pacifismul său și explorarea de către el a unor subiecte controversate au condus la mai multe scandaluri, făcându-l o țintă principală a atacurilor presei de extrema dreaptă din perioada interbelică. În calitate de membru al comunității evreiești din România și de critic vocal al antisemitismului, scriitorul a fost persecutat de regimurile fascistesuccesive înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El și-a reluat apoi activitățile de scriitor și de promotor cultural, dar, după ce a eșuat în procesul de adaptarea completă a stilului său la cerințele stabilite de regimul comunist, a trăit ultimii săi ani de viață în obscuritate.

Căsătorit cu poeta și romanciera Sanda Movilă, Aderca s-a remarcat, de asemenea, prin activitatea sa în cadrul comunității literare interbelice, fiind intervievatorul altor scriitori și persoana care a stimulat inițierea mai multor proiecte jurnalistice colective. Interesul pentru diferitele aspecte ale contribuțiilor sale literare a fost reaprins la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea.

Froim Aderca era originar din regiunea istorică nord-estică Moldova, fiind născut în satul Puiești din județul Tutova (azi în județul Vaslui).^[5] El era unul dintre cei cinci copii ai negustorului Avram Adercu și ai soției sale, Debora Perlmutter,^[6] familia sa făcând parte din grupul minoritar al evreilor cărora România le acordase emanciparea politică.^[7] Strămoșii familiei proveneau de pe teritoriul Cehoslovaciei.^[1] Doi dintre frații lui Froim, Leon și Victor, au urmat meseria tatălui lor: primul a devenit vânzător de pantofi la Milano (Italia), iar al doilea a fost contabil în Israel.^[8]

După ce și-a completat educația primară la școala din satul natal,^[5][1] Froim și-a petrecut restul copilăriei în orașul Craiovadin sud-vestul României și în zona rurală a Olteniei. Avram a început acolo o nouă afacere în parteneriat cu Monopolul de Stat asupra tutunului,^[8] iar Froim a urmat studiile secundare la Liceul „Carol I”.^[5][9] Nu și-a putut încheia studiile, deoarece în 1909 a fost exmatriculat „pentru totdeauna din toate școlile din țară”, după ce în teza sa de sfârșit de an a scris că apariția creștinismului era una dintre cauzele decăderii Imperiului Roman;^[1] D.A. Teodoru, secretarul general al Ministerului Instrucțiunii Publice, a sosit la Craiova în calitate de anchetator și a considerat că aserțiunea sa despre Isus cel istoric este anticreștină.^[10] Froim a participat la adunările unor cenacluri literare, alături de scriitori tradiționaliști, care i-au devenit mai târziu adversari ideologici. A încercat să debuteze ca poet încă din 1907, dar poeziile pe care le-a trimis revistei Sămănătorul i-au fost returnate, dar alte creații literare au apărut în revista craioveană Ramuri, satelitul provincial al Sămănătorului.^[9]

Împrietenindu-se cu editorul craiovean Ralian Samitca (al cărui frate, Ignat Samitca, a fost descris ca primul sponsor literar al lui Aderca),^[3] Aderca a publicat mai multe creații literare în volum. În 1910 a publicat eseul politic „Naționalism? Libertatea de a ucide” (sub pseudonimul Oliver Willy; eseul a fost republicat în 1922 sub titlul „Personalitatea. Drepturile ei în artă și viață”, cu o prefață scrisă de Constantin Rădulescu-Motru)^[11] și prima plachetă de versuri: Motive și simfonii.^[5] În 1912 au apărut alte patru plachete de versuri: Stihuri venerice, Fragmente și romanțe, Reverii sculptate și Prin lentile negre.^[5][12] Creațiile sale literare au apărut începând de atunci într-o publicație influentă și mai eclectică, Noua Revistă Română din București.^[5][13] Ciclul de poezii care a fost tipărit acolo, marcând debutul său oficial în 1913, este cunoscut sub titlul Panteism.^[5] În 1913 s-a căsătorit cu Rubina Penchas, fiica unui zaraf sărac.^[1]

După ce a debutat în dramaturgia românească cu versiunea tipărită a „paradoxului teatral” Antractul,^[5] Aderca a plecat în același an în Franța, dorind să-și dea acolo examenul de bacalaureat. El a încercat să înceapă o nouă viață la Paris, a participat la cursuri la Sorbona, dar a dus-o greu din punct de vedere financiar în capitala Franței și în 1914 s-a întors în patria sa pentru a-și efectua serviciul militar.^[5][14] În acest interval, în martie 1914, Noua Revistă Română a publicat unul dintre primele sale eseuri critice, „În marginea poeziei simboliste”, care a marcat începutul relațiilor lui Aderca cu mișcarea simbolistă în general și cu cercurile simboliste locale în particular.^[7] Pentru un timp el a fost însărcinat cu redactarea secțiunii literare a revistei și, în acest context, a început o polemică publică cu criticul tradiționalist (și evreul emancipat) Ion Trivale.^[7] Alte texte pe care le-a scris au fost publicate în Versuri și Proză, un periodic apărut în orașul Iași, asociat adesea cu ultimul val al simbolismului românesc.^[15]

După ce a fost martor al izbucnirii Primului Război Mondial încă înainte de intrarea României, Aderca și-a înregistrat experiența în volumul Sânge închegat. Note de război (1915).^[16] O mare parte a activității sale jurnalistice a fost formată din articole de opinie pacifiste și socialiste, în care a condamnat în egală măsură țările Antantei și Puterile Centrale.^[17]Pentru o vreme, el a avut o orientare germanofilă, argumentând că Puterile Centrale erau cele mai progresiste dintre două părți și chiar a contribuit, în 1915, la ziarul germanofil Seara.^[18]

Cu toate acestea, Aderca s-a aflat printre evreii încorporați în Armata Română în perioada anterioară emancipării depline, participând cu Regimentul I Dolj la acțiunile militare din teatrul de război local și apoi la campania militară a României din 1919 împotriva Ungariei sovietice.^[19][20] Conduita sa militară, considerată „eroică” de către istoricul cultural Andrei Oișteanu,^[21] i-a adus decorarea cu Medalia pentru bărbăție și credință.^[19][22] În perioada cât a fost civil, Aderca a continuat să fie apropiat cercurilor intelectuale anti-Antantă: în timpul perioadei de pace din 1918 el a colaborat la ziarul germanofil Scena al lui A. de Herz, dar a publicat doar poezii și eseuri literare

După încheierea războiului și formarea României Mari, Aderca s-a întors la Craiova, unde soția lui, Rubina Penchas (1890-1974),^[24] a dat naștere fiului lor, Marcel, în ianuarie 1920.^[25] Mai târziu în acel an, familia s-a stabilit în București, unde Aderca a fost numit ca funcționar public în cadrul Ministerului Muncii (post pe care l-a păstrat până în 1940).^[5][14] El colabora cu un alt poet, Benjamin Fundoianu, pregătind prelegeri pe diverse subiecte literare pentru a completa proiectele teatrale ale lui Fundoianu.^[26] În anul 1922 familia Aderca s-a destrămat, iar Froim a cunoscut-o la cenaclul Sburătorul pe Sanda Movilă (ea însăși o scriitoare aspirantă, născută cu numele de Maria Ionescu în județul Argeș), cu care s-a căsătorit în 1928.^[27]

În paralel, și-a continuat activitatea literară, publicând un număr mare de cărți într-o succesiune rapidă și, în unele cazuri, cu un succes semnificativ în rândul publicului român.^[28] Primul său roman, intitulat Domnișoara din str. Neptun, a fost tipărit în 1921 și a marcat ruptura definitivă a lui Aderca cu tradiționalismul.^[28] A urmat o lungă linie de romane și nuvele: Țapul(1921), reeditat ulterior cu titlurile Mireasa multiplă și Zeul iubirii; Moartea unei republici roșii (1924); Omul descompus(1926); Femeia cu carne albă (1927).^[29] Membru al Societății Scriitorilor Români,^{[19][30][31][32]} Aderca a debutat ca traducător din limba franceză, publicând o versiune a romanului Infernul (1921) al lui Henri Barbusse.^[5] În 1922 a reeditat eseul politic Naționalism? Libertatea de a ucide cu titlul Personalitatea. Drepturile ei în artă și în viață (dedicat filosofului și fondatorului publicației Noua Revistă Română Constantin Rădulescu-Motru) și a scos prima secțiune a unei lucrări mai teoretice, Idei și oameni.^[12]

După ce s-a stabilit la București, Felix Aderca a devenit membru al cenaclului modernist și al revistei Sburătorul. S-a spus că era unul dintre membrii privilegiați ai acestui cenaclu - adică cei ale căror opinii erau prețuite de liderul său, Eugen Lovinescu; potrivit istoricului literar Ovid S. Crohmălniceanu, el și-a asumat sarcina popularizării ideologiei antitradiționaliste și sburătoriste cu o intensitate recunoscută doar de criticii Vladimir Streinu și Pompiliu Constantinescu.^[33] Un verdict asemănător provine de la unul dintre contemporanii și rivalii lui Lovinescu, istoricul literar George Călinescu: „[Aderca] era acela care avea curajul de a lua o atitudine imediată, căreia apoi stăpânul casei [Lovinescu] îi dădea iscălitură și peceți”.^[25]Potrivit lui Marcel Aderca, Lovinescu i-a dat tatălui său pseudonimul Felix, dar scriitorul însuși a continuat să semneze doar F. Aderca.^[25] În 1927 scriitorul era, de asemenea, implicat direct în publicarea revistei omonime, servind ca membru al consiliului editorial și contribuind regulat la articole de recenzii ale cărților.^[34]

Relațiile dintre sburătoriști au fost transpuse din ce în ce mai mult la nivel personal: proprietarul unui automobil Peugeot, Aderca își lua colegii în excursii de weekend la Băneasa sau chiar în Carpații Meridionali.^[35] În cele din urmă, Aderca a devenit ceea ce istoristul literar Ioana Pârvulescu a descris ca fiind „un adevărat prieten” al lui Lovinescu.^[36] La fel ca și ceilalți sburătoriști, el a avut un comportament patern pentru tânăra fiică a mentorului său, Monica (ea însăși cunoscută în deceniile ulterioare ca un critic literar), și a fost prezent la botezul ei.^[37] În iunie 1926 el a fost unul dintre cei care au contribuit la o antologie de versuri scrise în onoarea ei (Versuri pentru Monica).^[34][37]

În alte contexte, întrunirile duceau la conflictele între diferiții membri ai cenaclului, inclusiv între Aderca și Lovinescu. În calitate de cronicar literar, Aderca a publicat comentarii negative referitoare la romanele colegei sale din cenaclul Sburătorul, Hortensia Papadat-Bengescu: în timp ce-i recunoștea construcția de calitate a unor scene literare, el a criticat stilul neîngrijit de exprimare în limba română și în special barbarismele.^[34] Deși a afirmat în repetate rânduri admirația sa pentru poetul nonconformist Al. T. Stamatiad (care s-a contrazis cu Lovinescu în timpul sesiunilor cenaclului Sburătorul), cei doi bărbați s-au certat cu privire la admirația lui Aderca față de Barbusse

La începutul anului 1938, la scurt timp după ce partenerii politici antisemiți Octavian Goga și A. C. Cuza, conducătorii Partidului Național Creștin, au format un nou guvern, Aderca a fost expus direct represiunilor politice. În timp ce toți ceilalți angajați evrei au fost destituiți din funcțiile deținute în administrația publică, Aderca nu a putut fi concediat deoarece fusese decorat în timpul Primului Război Mondial; astfel, ministrul muncii Gheorghe A. Cuza a emis ordinul de transfer disciplinar al lui Aderca într-un oraș îndepărtat, Cernăuți^[19][22] sau Chișinău,^[82] hărțuindu-l pentru a-l determina să-și dea demisia.^[83]Măsura administrativă, care a implicat mutarea lui Aderca departe de soția și de fiul său, a declanșat un protest public din partea scriitorului Zaharia Stancu și a criticului Perpessicius.^[83] Zaharia Stancu a denunțat ipocrizia persecutării unui evreu care „și-a făcut datoria cu prisosință” în timpul războiului, în timp ce primul ministru Goga nici măcar nu participase la război deoarece se afla la Paris.^[19] Scriitorul evreu Mihail Sebastian a consemnat, de asemenea, în Jurnalul său, tristețea de a vedea cum, „după două războaie și după douăzeci de cărți”, scriitorul de vârstă medie Aderca a fost trimis departe de capitală și nevoit să ducă un trai precar „ca represalii”. Sebastian a adăugat: „Am cetit o scrisoare a lui către nevastă-sa. Nici o văicăreală, aproape nici o amărăciune”.^[22] Aderca a fost trimis apoi într-un alt colț al țării, în orașul Lugoj,^[82] iar după căderea guvernului Goga-Cuza a revenit la București.^[83]

Deși a fost dat afară din Societatea Scriitorilor Români pentru că era evreu,^[30][32] Aderca a petrecut o parte din perioada ulterioară scriind un roman biografic despre țarul rus Petru cel Mare; finalizat în 1940, el a fost intitulat Petru cel Mare, întâiul revoluționar, constructorul Rusiei^[84] și a fost publicat sub pseudonimul N. Popov.^[83] În toamna anului 1940, după ascensiunea la putere a organizației de extrema dreaptă Garda de Fier și instaurarea unui guvern național-legionar, ministrul muncii, sănătății și ocrotirii sociale, legionarul Vasile Iașinschi, l-a destituit pe Aderca din Ministerul Muncii.^[83] Mai târziu în același an, Aderca a devenit director artistic al Teatrului Evreiesc Barașeum înainte de inaugurarea sa. Contextul politic era extrem de dificil pentru ghetoul evreiesc, iar misiunea lui Aderca a fost complicată de alte probleme: Marcel Iancu, însărcinat cu renovarea, a fugit în Palestina înaintea inaugurării teatrului; în paralel, a avut loc un conflict cu privire la repertoriu între principalele actrițe Leny Caler și Beate Fredanov, în timp ce prietenul lui Aderca, Sebastian, a refuzat să-l ajute să administreze teatrul.^[85]

Rebeliunea legionară din ianuarie 1941, când conducătorul autoritarist Ion Antonescu s-a confruntat cu o încercare violentă a partenerilor săi din Garda de Fier de a-l înlătura de la putere, a făcut din Aderca o victimă a Pogromului de la București.^[83] Sebastian a scris în Jurnal că Aderca a avut „o candoare aproape comică”: în loc să se ascundă de raziile criminale ale Gărzii, Aderca a bătut la ușa unui cuib legionar pentru a cere informații, a fost reținut și bătut, dar eliberat în aceeași seară, când alții au fost uciși în aceeași zi în acea închisoare improvizată.^[86] Teatrul Barașeum a fost deschis o lună mai târziu sub o nouă conducere.^[85]

După ce noua legislație antisemită i-a înlăturat pe evrei din funcțiile publice și din învățământ (vezi România în al Doilea Război Mondial, Holocaustul în România), Aderca a obținut un post de profesor de estetică literară și filozofică și de istoria literaturii române la Colegiul particular pentru tinerii evrei excluși din învățământul de stat (fondat de Marcu Onescu).^{[5][19][25][87]} El, Sebastian și alți scriitori și jurnaliști evrei români au fost menționați pe o listă de autori cenzurați compusă de guvernul Antonescu, iar scrierile lor au fost oficial interzise.^[88]

Printre cei care au continuat să mai frecventeze casa lui Aderca din apropierea Grădinii Cișmigiu s-au aflat Sebastian, care lucra, de asemenea, la colegiul particular al lui Onescu, și Lovinescu, înainte de moartea sa prematură.^[25] După ce a fost dat afară din Societatea Scriitorilor Români, Aderca a avut greutăți financiare tot mai mari. Potrivit poetului Virgil Carianopol, el a beneficiat de ajutorul material al colegului scriitor Marius Mircu (cunoscut cu pseudonimul G. M. Vlădescu), care i-a sprijinit financiar pe mai mulți artiști marginalizați.^[31] În august 1941, politicile antisemite aprobate de Antonescu au creat riscul internării lui Aderca într-un lagăr de muncă pentru prizonierii evrei. El a primit o notificare oficială pentru a se prezenta pe 20 august 1941 la sediul Prefecturii Capitalei în vederea deportării, dar, datorită trecutului său militar din perioada Primului Război Mondial, i-a fost acordată în cele din urmă o scutire

Potrivit lui Crohmălniceanu, lipsa de conformitate politică a lui Aderca s-a arătat încă din 1950, când comunitatea literară a început să-l evite „ca pe o ciumă”.^[99] El și-a petrecut o parte a anului 1951 la o casă de vacanță a Uniunii Scriitorilor de la Sinaia, unde a scris un jurnal al experiențelor sale zilnice. Deși a criticat vechiul regim și a respectat dogma oficială, el a descris locul ca un refugiu pentru eșecurile literare al celor disperați să asimileze principiile realismului socialist și să permită să fie monitorizați îndeaproape de supraveghetorii politici.^[100]

Partea finală a operei lui Aderca, care acoperă perioada de după instaurarea regimului comunist în România, se axează pe literatura pentru copii și tineret, precum și pe romane biografice și de aventuri (sau, potrivit lui Crohmălniceanu, „cărți destinate tineretului, biografii romanțate și evocări istorico-aventuroase”).^[81] Printre aceste cărți se numără povestirea de aventuri În valea marelui fluviu (1955), o biografie a lui Cristofor Columb din 1957, povestirea pentru tineret Jurnalul lui Andrei Hudici (1958) și o altă povestire de aventuri pentru tineret petrecută în Rusia lui Petru cel Mare (Un călăreț pierdut în stepă, 1961).^[5] PParțial motivat de comenzile ideologice, el a redactat un eseu biografic apologetic al ideologului marxistdin secolul al XIX-lea, Constantin Dobrogeanu-Gherea.^[89][101]

Paralizat în urma unui grav accident de circulație, Aderca și-a petrecut ultimii săi ani de viață într-o relativă izolare.^[102]Contractul său din 2 aprilie 1956 cu Editura de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA), o editură de stat condusă de scriitorul Petru Dumitriu, a generat un scandal public: ESPLA a înaintat o plângere juridică împotriva lui Aderca, acuzându-l că nu a restituit o sumă mare de bani pe care o primise ca avans pentru romanul planificat Casa cu cinci fete. Scrierea fusese respinsă din cauza faptului că avea „grave greșeli de ordin ideologic-politic” și „idei vădit reacționare” (vezi Cenzura în România comunistă).^[19][103] El a fost trecut din nou pe lista neagră, dar Crohmălniceanu a reușit o curățare parțială a numelui său în 1960. I s-a permis să publice în Contemporanul un omagiu adresat lui Arghezi, care tocmai fusese complet reabilitat.^[89] La începutul anilor 1960, Aderca și Sanda Movilă frecventau din nou cluburile Uniunii Scriitorilor. Aderca s-a simțit ignorat de Arghezi, ceea ce l-a supărat foarte mult.^[104]

Controversa cu privire la opera sa a reînceput în 1962. În acel an, noul redactor-șef al Editurii pentru literatură, Mihai Gafița, a decis să nu publice studiul biografic al lui Aderca despre Johann Wolfgang von Goethe, la care scriitorul în vârstă lucrase, potrivit spuselor proprii, încă din 1948. Această reacție l-a supărat mult pe Aderca. El i-a scris primului secretar al Partidului Comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, rugându-l să reevalueze substanța ideologică a textului. A menționat în acea scrisoare că un alt text al său, un roman-reportaj despre muncitorii de la o gospodărie colectivă din Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară, fusese, de asemenea, ignorat de Gafița.^[19]

Încă din 1956, Aderca a început să arate semne de tulburare neurologică.^[105] Diagnosticat cu o tumoare cerebrală, el a murit înainte ca problema editării studiului despre Goethe să poată fi soluționată.^[19] Potrivit ultimei sale dorințe, trupul său a fost incinerat și cenușa a fost aruncată în Marea Neagră de văduva și de fiul său pe ritmurile Rapsodiei române de George Enescu.

·         1893 - S-a născut Palmiro Togliatti, lider comunist italian (m.21.08.1964).

·         1894: Viorica Ursuleac (n. 26 martie 1894, Cernăuți, Bucovina, Austro-Ungaria - d. 22 octombrie 1985, Ehrwald, Tirol) a fost o soprană română, fiica unui arhidiacon ortodox, născută la Cernăuți.

După ce și-a terminat studiile la Viena, Viorica Ursuleac a debutat în anul 1922 pe scena operei din Zagreb în rolul Charlotte din Werther de Massenet. Soprana a apărut apoi la Volksoper din Viena (1924-1926), Opera din Frankfurt (1926-1930), Berlin Staatsoper (1935-1937) și Opera din München (1937-1944). S-a căsătorit cu dirijorul austriac Clemens Krauss la Frankfurt, pe parcursul șederii sale acolo.

Viorica Ursuleac a fost soprana favorită a lui Richard Strauss, care a numit-o "die treueste aller Treuen" ("cea mai fidelă dintre fidele"). Ea a cântat în premierele a patru dintre operele sale: Arabella (1933), Friedenstag (pe care a dedicat-o ei și lui Krauss, 1938), Capriccio (1942) și repetiția publică cu costume la Die Liebe der Danae (1944).

A apărut la Festivalul de la Salzburg (1930-1934 și 1942-1943) și o stagiune la Covent Garden (1934), unde a cântat în prima reprezentație din Anglia a operei Schwanda the Bagpiper de Jaromír Weinberger și Arabella (rolul ei favorit). A apărut de asemenea în Desdemona din Otello de Giuseppe Verdi la Royal Opera, cu Lauritz Melchior în rolul titular și Sir Thomas Beecham dirijor.

Ursuleac a cântat la Teatro alla Scala în Die Frau ohne Schatten (rolul Împărătesei) și Elektra (rolul Chrysothemis) de Richard Strauss, Così fan tutte de Wolfgang Amadeus Mozart și Die Walküre (rolul Sieglinde) de Richard Wagner. Singura ei apariție din America a fost în 1948 la Teatro Colón din Buenos Aires, în rolul Brangäne din Tristan und Isolde de Richard Wagner, avându-l ca partener pe Kirsten Flagstad. În repertoriul ei s-au regăsit și rolurile: Contessa Almaviva (Nunta lui Figaro), Donna Elvira (Don Giovanni), Leonore (Fidelio), Senta (Olandezul zburător, cu Hans Hotter), Amelia Grimaldi (Simon Boccanegra), Amelia (Bal mascat), Leonora (Forța destinului), Élisabeth de Valois (Don Carlos), Tosca, Minnie (La fanciulla del West), Turandot (cu Erna Berger în rolul Liù), Der Rosenkavalier, Ariadne auf Naxos (prima dată în rolul Compozitorului, apoi ca Ariadne), Die ägyptische Helena etc.

Primadona a primit distincția austriacă Kammersängerin (1934) și distincția prusacă Kammersängerin (1935). Spectacolul de adio l-a susținut în 1953, la Wiesbaden, în Der Rosenkavalier. Ea a fost numită profesoară la Salzburg Mozarteum în 1964.

Vocea lui Ursuleac nu a fost de o frumusețe neobișnuită, după cum reiese din înregistrări, dar ea a fost apreciată ca o bună muziciană și actriță. Colega ei, soprana Hildegard Ranczak, spunea despre ea: "Cu toate că ea avea un acut seducător și facil, am fost uimită tot timpul de faptul că petrecea două ore de vocalize înaintea fiecărei apariții pe scenă. Ea a fost, în opinia mea, uimitor construită, fără o voce cu adevărat naturală, dar pe care a folosit-o cu o inteligență misterioasă."Ursuleac a murit la vârsta de 91 de ani, în satul Ehrwald din Tirol, unde s-a stabilit încă înainte de 1954, anul morții lui Krauss.

* 1903: Gheorghe Pănculescu (n. 26 martie 1903 - d. 7 ianuarie 2007) a fost un general român, care a luptat în cel de-al doilea război mondial.

A fost ultimul veteran român din Primul Război Mondial și unul dintre ultimii veterani de Primul Război Mondial din lume. Pănculescu s-a născut în Varșovia, atunci parte a Imperiului Rus. În 1918, la vârsta de 15 ani, s-a inrolat minor în armata română, și a servit în Primul Război Mondial. Pănculescu a rămas în armată după război și în cel de al Doilea Război Mondial el a ajuns la gradul de general. A murit la 7 ianuarie 2007, la vârsta de 103 ani.

·         1904: Joseph John Campbell (n. 26 martie 1904 – d. 30 octombrie 1987) a fost un cercetător al miturilor și religiilor, scriitor și orator american, cel mai bine cunoscut pentru lucrările sale în domeniile mitologiei comparateși ale religiei comparate. Opera sa este vastă, acoperind multe domenii ale experienței umane. Filozofia sa este adesea sintetizată de îndemnul "Urmați fericirea vostră" sau Căutați-vă fericirea" (în engleză Follow your bliss.)

·         1904: Xenophón Zolótas, economist grec, prim ministru interimar (d. 2004)

·         1905: Viktor Frankl, neurolog și psihiatru austriac (d. 1997)

·         1911 – S-a nascut Tennessee Williams (nume real: Thomas Lanier Williams), celebru dramaturg american. A fost dublu laureat al premiului Pulitzer pentru piesele de teatru “Un tramvai numit dorinta” (“A Streetcar Named Desire”, 1948) si “Pisica pe acoperisul fierbinte” (“Cat On a Hot Tin Roof”, 1955).

·         1913: Paul Erdős (în maghiară - Erdős Pál, cunoscut ocazional și ca Paul Erdos ori Paul Erdös; n. 26 martie 1913,^[5][6][7][8] Budapesta, Austro-Ungaria^[9][5] – d. 20 septembrie 1996,^[5][6][7] Varșovia, Polonia^{[9][5][10][11][12]}) a fost un matematician extrem de prolific, mereu aflat în mișcare și faimos excentric, născut în Ungaria. Având sute de colaboratori în diverse țări ale lumii, cu care a colaborat de cele mai multe ori la "ei acasă", Erdős a lucrat la numeroase probleme matematice legate de analiza combinatorie, teoria grafurilor, teoria numerelor, analiză matematică clasică, teoria aproximărilor, teoria mulțimilor și teoria probabilității.

Prolificitatea lui Erdős ca autor de articole de matematică publicate (considerând numărul articolelor care au văzut lumina tiparului în timpul vieții sale) se poate compara doar cu cea a lui Leonhard Euler, faimosul matematician al Iluminismului. Conform lui Hoffman (1998), Erdős a publicat un număr mai mare de articole, în timp ce Euler a publicat mai multe pagini matematice.

Paul Erdős a publicat în jur de 1.500 articole matematice în timpul vieții sale, majoritatea având co-autori. Conform proiectului Internet numit The Erdős Number Project Data Files, Erdős a avut 511 colaboratori direcți, dar diferiți (care beneficiază toți de onorantul Număr Erdős 1), ceea ce demostrează limpede crezul său, aplicat de el însuși cu sfințenie, "matematica este o activitate socială".

·         1916 – S-a nascut Christian Boehmer Anfinsen, Jr., biochimist american, Laureat al Premiului Nobel pentru Chimie in 1972 impreuna cu Stanford Moore si William Howard Stein.

·         1917 - S-a născut Rufus Thomas, cântăreţ şi compozitor R&B american.
* 1918: Takashi Kasahara (n. 26 martie 1918) este un fost fotbalist japonez.
* 1920: Victor Pimsner (n. 26 martie 1920, Cairaclia, Basarabia – d. 20 decembrie 2000, Germania) a fost un aviator, profesor universitar și organizator al învățământului ingineresc de aviație.
După susținerea în 1939 a bacalaureatului, în perioada satisfacerii serviciului militar a intrat prin concurs la Școala de ofițeri de aviație pe care a absolvit-o în 1943 cu gradul de sublocotenent; un an mai târziu, după parcurgerea unui curs de perfecționare, este avansat la gradul de locotenent pilot de avioane de vânătoare.^[1][2] În perioada 1943-1948 Pimsner a activat la diferite unități de aviație ca ofițer pilot.

În 1943 s-a înscris la Facultatea Electromecanică a Școlii Politehnice din București la Secția de Mașini Termice, pe care a absolvit-o în 1947, devenind inginer electromecanic cu specialitatea aviație. În 1949 a fost avansat la gradul de căpitan inginer și mutat ca șef birou de studii la Facultatea de Aviație a Academiei Tehnice Militare, care fusese inaugurată chiar în același an. În această calitate, Pimsner a participat efectiv și activ la organizarea învățământului superior ingineresc de aviație din Academia Tehnică Militară (1949–1950). Solidele sale cunoștințe de motoare de aviație i-au permis să parcurgă rapid gradele didactice până la cel de conferențiar (în 1952), devenind titularul cursului de Teoria motoarelor de aviație cu reacție. Până în 1959 Pimsner a profesat în calitate de cadru didactic în Academia Tehnică Militară, fiind avansat succesiv la gradele de maior și lt. colonel (1958). Deși nu a luptat efectiv pe frontul de est, în anul 1959 Pimsner a fost trecut în rezervă.^[1][2]

În 1958, Pimsner a intrat prin concurs cercetător principal și șef de sector la Institutul de Energetică al Academiei Române, condus în aceea perioadă de acad. Remus Răduleț. Aici Pimsner a promovat la gradul de șef de laborator, funcție pe care a deținut-o până în anul 1968. În această perioadă și-a elaborat în cadrul Institutului Politehnic București teza de doctorat cu titlul Contribuții asupra unei metode de mărire a forței de tracțiune a motorului turboreactor, pe care a susținut-o în anul 1963.^[1][2][5] În 1963 i se decernează Premiul de Stat pe 1962 pentru lucrările de cercetare elaborate la Institutul de Energetică și la Academia Tehnică Militară, publicate în lucrarea Exploatarea rațională a gazelor naturale.^[3][4]

În 1965 își reia activitatea didactică la Catedra de Termotehnică de la Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic în calitate de conferențiar (1965–1971) și apoi de profesor (1971–1976). La Facultatea de Mecanică a predat cursuri de termodinamică tehnică (termotehnică). În 1971 a obținut titlul științific de doctor-docent în științe tehnice, iar în 1972 dreptul de a conduce lucrări de doctorat.^[1][2]

În 1972 a participat la înființarea în cadrul politehnicii bucureștene a Facultății de Aeronave, al cărei decan a fost în perioada 1972–1981. În calitate de profesor la această facultate, între 1976–1988 a predat cursurile de Teoria motoarelor de aviație, Teoria motoarelor cu reacție, Procese și caracteristici în turbomotoarele cu reacție, Procese și caracteristici în turbomotoarele de aviație.^[1][2] În calitate de conducător de doctorat (1972–1987) a condus pregătirea prin doctorat a unor personalități din aeronautică și învățământul aviatic (prof. Ștefan Ispas, prof. Virgil Stanciu etc.).

În 1988, după decesul soției sale, Pimsner a plecat din România pentru a se reuni cu restul familiei, care se afla de mai mult timp în Republica Federală Germania.^[1] A rămas în memoria studenților și doctoranzilor săi ca un ofițer corect și conștiincios, un profesor eminent și un îndrumător atent și responsabil al celor tineri.

·         1923 - S-a născut Valentin Lipatti, cărturar de elită, ilustră figură a diplomaţiei românesti. Şi-a legat numele de Conferinţa de la Helsinki pentru securitate şi cooperare în Europa, reprezentant permanent, din partea României, la UNESCO (m.25.03.1999).

* 1925: Pierre Boulez (n. 26 martie 1925, Montbrison, Franța – d. 5 ianuarie2016, Baden-Baden, Germania) a fost un compozitor și dirijor francez. Au jucat un rol semnificativ în dezvoltarea a muzicii seriale, a muzicii aleatorie și a muzicii electronice.^[9] A fundat Institutul de Cercetare și Coordonare Acustică/Muzicală (IRCAM) de la Paris. Ca dirijor, a condus unele dintre cele mai cunoscute orchestre din lumea, inclusiv Concertgebouw Amsterdam, Orchestra Filarmonică din Berlin, Orchestra Filarmonică din New York și Orchestra din Cleveland.

·         1927 - S-a născut Eugenia Cernea, etnomuzicolog.
* 1930: Sandra Day O'Connor (născută la 26 martie 1930) este un magistrat american care a servit ca prima femeie în calitate de judecător asociat al Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite ale Americii între 1981 și 2006. Datorită modului său de studiere amănunțită a fiecărui caz în parte, respectiv a vederilor sale politice moderate, Day O'Connor a fost adesea considerată ca fiind cea care a dat votul decisiv în unele din cazurile aduse în atenția Curții Supreme de Justiție. Ulterior, în anii târzii ai serviciului său, a obiectat acestui mod unilateral de a o caracteriza.

În 2001, revista Ladies' Home Journal a cotat-o ca fiind cea de-a doua cea mai puternică femeie din Statele Unite ale Americii. ^[4] În 2004 și 2005 Forbes Magazine a considerat-o ca cea de-a patra cea mai puternică femeie din Statele Unite, respectiv ca cea dea treizecișișasea cea mai puternică femeie din lume. În lista referitoare la Statele Unite, Day O'Connor a fost precedată doar de [the] National Security Advisor(pe atunci) Condoleezza Rice, Senatoarea de New York și fosta Primă doamnă Hillary Rodham Clinton, respectiv actuala Primă doamnă Laura Welch Bush. ^[5].

Înaintea asocierii sale cu Curtea Supremă de Justiție, Sandra Day O'Connor a fost un magistrat și politician în Arizona.^[6] A fost nominalizată pentru Curte de către președintele Ronald Reagan, confirmată de către Congres printr-un "scor" aproape perfect, de 99 - 0, servind ulterior în calitate de judecător asociat al Curții pentru o perioadă de peste douăzeci și patru de ani. În ziua de 1 iulie 2005, a anunțat intenția de a se retrage efectiv după numirea unui succesor. Magistratul Samuel Alito, nominalizat de către președintele George W. Bush la 30 octombrie 2005, pentru a o substitui, a fost confirmat de Senat printr-un vot foarte strâns, 58-42.

·         1931 - S-a născut George Cornea, regizor şi operator de film.

·         1931 – S-a nascut Mircea Ivanescu, poet si traducator roman contemporan. Este considerat a fi unul dintre cei mai importanti poeti romani contemporani si unul dintre cei mai prolifici traducatori romani. A publicat volume de versuri, toate sub titluri voit anodine ca “Poesii”, “Poeme”, “Alte poeme” sau “Versuri”. A tradus romanul socotit de multi intraductibil, “Ulysse” al lui James Joyce (aceasta fiind considerata o capodopera a traducerilor in limba romana), la care se adauga traduceri din William Faulkner, Robert Musil, Francis Scott Fitzgerald,Franz Kafka, Friedrich Nietzsche sau Rainer Maria Rilke. Multiplu premiat pentru poezia si traducerile sale, Mircea Ivanescu a fost propus in 1999 pentru Premiul Nobel pentru Literatura de catre Asociatia Scriitorilor Profesionisti din Romania, la solicitarea Comitetului Nobel al Academiei Suedeze. Sansele la prestigioasa distinctie ii sunt insa diminuate de lipsa unor traduceri ale operei sale in alte limbi. In prezent, poetul s-a adancit in boala si singuratate, in locuinta sa de la Sibiu, retragandu-se complet din lumea culturala.

·         1931: Leonard Simon Nimoy (n. 26 martie 1931, Boston, Massachusetts – d. 27 februarie 2015, Bel Air, Los Angeles) a fost un actor, regizor, poet, muzician și fotograf american. Este cunoscut pentru rolul Spock din Star Trek: Seria Originală, un serial de televiziune ce a fost difuzat timp de trei sezoane, între 1966 și 1969.
* 1931: Liviu Oros (n. 26 martie 1931, satul Tîmpa, comuna Bacia, județul Hunedoara - d. 3 februarie 1986) a fost un arhitect, actor, decorator de interioare, instructor artistic și scenograf român, decedat tragic într-un accident rutier în 1986.
Nascut la 26 martie 1931, în satul Tîmpa, comuna Bacia, județul Hunedoara. Studii la Liceul “Decebal“ din Deva, promoția 1950. Absolvent al Institutului de Arhitectură “Ion Mincu“ București (1956). Încă din timpul studenției este membru al Ansamblului Artistic al Sfatului Popular al Capitalei (“ Perinita“), precum și în Ansamblul Artistic al C.C. al U.T.C. Bucuresti (“Cununa Carpaților“). A fost îndrumat și pregătit profesional de o serie de maeștrii ai scenei sau ai artei coregrafice românești: Tita Sever, Nicolae Sever, Aurelia Sauteanu, Gheorghe Baciu, Gelu Matei, Vladimir Bodea, Marin Constantin, Sndu Feier, Nicolae Frunzeti și alții.A participat la trei Festivaluri Mondiale ale Tineretului și Studentilor: București(1953), Varsovia(1955 ), Moscova(1957),unde a obținut alături de colegii de ansamblu.

·         1932: Ion Nicodim, artist plastic român

·         1934: Alan Arkin (n. 26 martie 1934) este un actor american. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar în anul 2007.

·         1936 - S-a născut Mihai Pastragus, filosof, estetician şi eseist.

·         1936 - S-a născut Fred Parris, vocalist şi compozitor american (Five Satins).

* 1937: Cristian Țopescu (n. 26 martie 1937, București, România – d. 15 mai2018,^[1] București, România) a fost un comentator sportiv, jurnalist și politician român. Este tatăl prezentatoarei de televiziune Cristina Țopescu.

În urma unui decret semnat de către președintele României, Traian Băsescu, din 25 octombrie 2007, colonelul în retragere Cristian Țopescu a fost înaintat la gradul de general de brigadă (cu o stea).^[2]

În urma alegerilor parlamentare din 30 noiembrie 2008, a fost ales senator de București din partea Partidului Național Liberal, alături de Crin Antonescu.

A murit marți 15 mai 2018 la Spitalul Universitar de Urgență Elias din București.^[3] Țopescu, fost comentator sportiv, licențiat al Institutului de Educație Fizică și Sport (1970), suferea de mai multe afecțiuni cronice, printre care și diabet.

·         1938: Anthony Leggett, fizician englez

·         1940 - S-a născut Rod Lauren, cântăreţ american.

·         1940: James Edmund Caan (n. 26 martie 1940) este un actor american. Este cunoscut pentru rolul lui Sonny Corleone din Nașul, precum și din filmele Thief, Misery, Un pod prea îndepărtat, Brian's Song, Rollerball, Kiss Me Goodbye, and El Dorado.
* 1941: Clinton Richard Dawkins, FRS, FRSL (născut 26 martie, 1941, Nairobi, Kenya) este un eminent etolog britanic, biolog evoluționist și autor. Profesor la Catedra pentru Popularizarea Științei „Charles Simonyi” din cadrul Universității Oxford, din anul 1995 până în anul 2008, în prezent se află în fruntea Fundației Richard Dawkins pentru Rațiune și Știință.

Richard Dawkins s-a afirmat pentru prima dată în anul 1976, odată cu publicarea primei sale cărți, Gena egoistă, care promova o concepție despre evoluție centrată pe genă, și a introdus în vocabular termenul de memă, contribuind astfel la întemeierea domeniului memeticii. În 1982 a adus o importantă contribuție la dezvoltarea științei evoluției prin teoria sa, prezentată în cartea Fenotipul extins (The Extended Phenotype), conform căreia manifestările fenotipice nu sunt limitate la nivelul organismului, ci se extind în mediu, incluzând și corpul altor organisme. De atunci pînă în prezent a publicat un număr important de cărți despre evoluție, cu mare succes la public, luând totodată parte la o serie de talk-show-uri având ca temă biologia evoluționistă, creaționismul și religia.

Dawkins este ateu, umanist și, în calitate de comentator al științei, religiei și politicului, printre cei mai renumiți intelectuali vorbitori de limbă engleză. Ca o analogie la celebrul "Buldogul lui Darwin", cum era supranumit Thomas Huxley, modul înflăcărat cu care apără teoria darwinistă a evoluției i-a conferit lui Richard Dawkins apelativul de "Rottweiler-ul lui Darwin".

·         1943:  S-a născut ziaristul Bob Woodward (“Washington Post”), celebru prin acoperirea jurnalistică a scandalului “Watergate”, care a condus la demisia preşedintelui Nixon (1972-1974).

·         1944: Diana Ross, cântăreață americană. Este o cântăreață câștigătoare a 12 premii Grammy, producătoare muzicală și actriță nominalizată la premiile Oscar, ai cărui repertoriu include piese R&B, soul, pop, disco și jazz. A debutat alături de formația “The Supremes” în anii ’60, lansându-se solo la începutul anilor ’70. De la începutul carierei cu “The Supremes” și până acum, Diana Ross a vândut peste 100 de milioane de inregistrari.
* 1944: Radu Darânga (n. 26 martie 1944, București) este un pictor român, membru al Uniunii Artiștilor Plastici.

Radu Darânga s-a născut la București; a urmat cursurile gimnaziale în Iași și două clase de liceu. În acești ani Radu studiază desenul cu Nicolae Popa, Dan Hatmanu, Vidinevschi si Mihai Cămăruț. Datorită oportunității pe care tatăl său o are prin numirea sa ca inspector bancar la Chișinău, Radu Darânga termină clasa a X-a de liceu în capitala Moldovei. Ultimele două clase de liceu Radu le face departe de familie, la Liceul de Arte din București pe care-l absolvă în anul 1964, având calificarea de desenator tehnic. În același an dă examen de admitere, fără succes , la Institutul de Arte din București. Nereușind la un institut de învățământ superior tânărul Darânga este supus procesului de încorporare în armata română. Din cauza opoziției sale față de valorile militare, la examenul medical, acesta „face pe nebunul” drept pentru care este declarat invalid pe motive psihiatrice și este internat la sanatoriul din Socola sub stricta supraveghere a celebrului medic Petre Brânzei. A mai încercat încă de două ori să intre la Institul de Arte fără succes pentru ca 1970 să reușească admiterea la secția de desen ale cărei cursuri le termină în anul 1974.

Debutul său în vânzarea de picturi o face în anii ’70 când vinde prima pânză cu amicul său Valeriu Pantazi. După externarea sa din sanatoriul din Socola, Radu Darânga devine ucenic pictor – restaurator de biserici în directa îndrumare a pictorului Arutin Avachian care începând din anul 1961 era directorul restaurator al monumentelor istorice. Radu Darânga și Arutin Avachian au lucrat în tandem la Biserica Sfântul Ioan de la Bucur Obor, la restaurarea paraclisului din Curtea de Argeș, la Biserica Sfânta Precista din Bacău.

După terminarea studiilor, Radu Darânga, la vârsta de 30 de ani, este repartizat ca profesor de desen la școala din Medgidia unde va face naveta săptămânal. În acești ani pictorul se căsătorește și va scăpa de rutina didactică din Medgidia prin aceeași metodă cu care a scăpat de armată. Certificatele medicale și o nouă internare la sanatoriul din Socola îl scapă pe Darânga de profesia de dascăl.

În acest timp, Radu Darânga pictează neobosit și-și face debutul expozițional în anul 1979 și devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici cu ajutorul sculptorului Adrian Popovici în anii ‘80.

Așa cum însuși pictorul mărturisește, în anii ’80 i s-a propus să realizeze portretul rabinului Franței, după care Radu Darânga a deschis mai multe expoziții personale în Hexagon începând din anul 1988 și apoi în 1991 - 1993 Taverny -Franța, 1995 - Versailles și 1997 Wurzburg - Germania.

Radu Darânga este menționat deseori că ar fi avut ca profesor în facultate pe Corneliu Baba. Acest lucru este negat de el însuși, spunând că profesorul lui a fost Marin Predescu și că de fapt cu Corneliu Baba ar fi schimbat doar câteva cuvinte. Marin Predescu este absolventul Institutului Nicolae Grigorescu în anul 1955 și începând din anul 1960 a deținut funcția de „Șef de lucrări” ( asimilat azi, funcției de lector ) în învățământul superior de artă până la pensionarea sa, acest lucru fiind negat de către alții.

Radu Darânga punctează legătura sa cu Corneliu Baba:

„Ne întâlnim pe tărâmul subiectelor și poate al atmosferei de pe pânză. Am o mare admirație pentru Theodor Aman, Gheorghe Tătărăscu, Nicolae Grigorescu, Eustațiu Stoenescu și maestrul Baba.”

* 1944:  György Virág (n. 26 martie 1944, Cluj) este un politician maghiar din România, președintele consiliului județean Mureș între anii 2000-2004, din partea UDMR

·         1945: Patrick Suskind, prozator, dramaturg, scenarist elvețian

·         1946 - S-a născut Fran Sheehan, basist american (Boston).
* 1947: Subhash Kak (n. 1947, Srinagar) este un scriitor și indian din provincia Jammu și Cașmir

·         1948 - S-a născut Richard Tandy, clăpar şi chitarist britanic (ELO).

·         1948: Steven Victor Tallarico (n. 26 martie 1948, Yonkers^⁠(d), statul New York),^[5] mult mai bine cunoscut publicului larg sub numele său de scenă, Steven Tyler, este un muzician și compozitor american. Tyler este cel mai bine cunoscut în calitatea sa de solist vocal și textier al formației americane de muzică rock Aerosmith din Boston, Massachusetts. Tyler are și o fiică, Liv Tyler, actrița care a apărut alături de tatăl său în clipul din 1998, ce fusese soundtrack la filmul Armageddon, I Don't Wanna Miss A Thing. dar și în clipul din 1993, varianta sa a celebrului cântec al lui Patsy Cline, Crazy, în care apăruse împreună cu actrița Alicia Silverstone, cu care avea să mai apară și în următorul clip al său (de asemenea din 1993), Cryin'.

Tyler este cunoscut, și ușor de recunoscut, atât pentru vocea sa guturală, dar extrem de versatilă muzical, cât și pentru abilitatea sa de a cânta la un mare număr de instrumente foarte diferite, incluzând muzicuța, instrumentele cu clape, de percuție și de suflat. În anii 1970 și 1980, Tyler a devenit faimos mai ales pentru utilizarea masivă de droguri și de alcool, formând împreună cu colegul său de la Aerosmith, John Perry^⁠(d), un cuplu cunoscut sub numele infam de Toxic Twins. În anul 1986, Tyler a completat un program complet de dezintoxicare, menținând după acea dată o atitudine de abstinență față de droguri și alcool. În timpul performanțelor sale muzicale de scenă, pline de energie, Tyler folosește o garderobă de concert extravagant colorată la care se adaugă întotdeauna, ca semn distinctiv al său, șaluri lungi multicolore, care adesea stau atârnate de microfonul la care solistul cântă. Recent, Tyler a fost nominalizat ca unul dintre primii 100 de cântăreți ai tuturor timpurilor. ^[6] Tyler este, de asemenea nominalizat ca fiind al 3-lea pe o listă de 100 vocaliști de muzică metal ai tuturor timpurilor

·         1949: Margareta, Custode al Coroanei României (n. 26 martie 1949, Lausanne, Elveția) este prima fiică a fostului suveran Mihai al Românieiși a soției sale, principesa Ana de Bourbon-Parma. În 2017, după moartea tatălui său, a preluat conducerea Casei regale a României și este pretendentă la tronul desființat al României (cu titlul de „Custodele Coroanei Române” și calificativul de „Majestate”). În afară de titlul de „principesă a României”, a folosit și titlul de „principesă de Hohenzollern-Sigmaringen” (de altfel autoritățile elvețiene au impus Hohenzollern-Sigmaringen drept nume de familie în actele oficiale, situație schimbată ulterior).

Născută în exil, după abdicarea forțată a tatălui ei, și-a petrecut prima parte a vieții în Marea Britanie și în Elveția. La fel ca și cele patru surori mai mici ale sale, Margareta a fost botezată creștin-ortodoxă și nu a învățat în copilărie limba română. A studiat la Universitatea din Edinburgh și a profesat în cadrul mai multor organisme ale ONU. Ulterior a renunțat la această carieră pentru a se dedica activității caritabile în România, unde a putut intra imediat după Revoluția Română din 1989(în comparație cu tatăl ei, care a întâmpinat greutăți din partea autorităților până în 1997). În cadrul activităților caritabile l-a cunoscut pe actorul român Radu Duda, cu care s-a căsătorit în Elveția, în 1996. Căsătoria nu a fost lipsită de controverse, stârnind critici din partea susținătorilor monarhiei^{[necesită citare]}; mariajul nu a produs urmași.

În urma unei schimbări de paradigmă în relațiile dintre fostul suveran și autoritățile române, Mihai a susținut un turneu european în sprijinul primirii României în NATO, iar ulterior i-au fost restituite numeroase proprietăți private; în acești ani, Margareta s-a profilat în succesoare a tatălui ei, secondându-l în numeroase activități de reprezentare și efectuând pe cont propriu sau alături de soțul ei multe altele. Succesiunea (în poziția de șef al casei regale și implicit de regină a României) a fost fixată prin mai multe documente private emise de fostul suveran, dar nu e lipsită de controverse (susținerea pentru restaurarea monarhiei în România este mică,^[1][2] iar constituția monarhică din 1923 excludea femeile de la succesiunea tronului).

Prin părinții ei, Margareta este descendentă directă din marile familii imperiale și regale ale Europei, numărând printre strămoși regi ai Franței, Angliei, împărați germani și țari ruși.

Întâlnirea Majestății Sale Margareta cu regina Elisabeta a II-a a Marii Britaniia avut loc în vara anului 1952 la Castelul Balmoral, pe când avea vârsta de trei ani. În copilărie obișnuia să-și petreacă vacanțele avându-i ca parteneri de joacă pe Prințul Charles al Marii Britanii și pe sora acestuia, Prințesa Anne a Marii Britanii care erau de vârstă apropiată cu Majestatea Sa, dar și pe Prințul Amedeo, Duce de Aosta (n. 1943) alături de rudele din familia regală greacă, daneză și luxemburgheză.^[3]

În 1994 Margareta l-a întâlnit, în timp ce vizita un orfelinat din România, pe actorul Radu Duda, care coordona la aceea vreme un program de terapie prin artă, proiect desfășurat de Ion Caramitru prin intermediul fundației patronată de Majestatea Sa.^[4]

S-a căsătorit pe 21 septembrie 1996 la Lausanne cu Radu Duda, cunoscut din 2007 ca „ASR Principe al României”^[5], iar din 1999 și ca „principe de Hohenzollern-Veringen“, viitor „principe Consort al României“^[5], și care, începând din 1999, o reprezintă în public pe Majestatea Sa și pe întreg restul familiei regale de Hohenzollern, cel mai adesea singur^[6]. În tinerețea ei la Universitatea din Edinburgh, Majestatea Sa Margareta a avut o relație cu Gordon Brown, liderul Partidului Laburist britanic, pe care nu a încetat să-l iubească, deși l-a părăsit: „A fost o poveste de iubire puternică. N-am încetat niciodată să-l iubesc, însă într-o zi nu mi s-a mai părut potrivită, era politică, politică, politică, iar eu aveam nevoie de grijă“.^[7][8]

Slujba religioasă a fost oficiată de mitropolitul ortodox Damaskinos al Elveției, care participase și la nunta Reginei Ana și a Regelui Mihai din 1948, când era un tânăr diacon. Mitropolitul a participat la toate evenimentele speciale din viața familiei regale precum botezul Majestății Sale Margareta și a surorilor ei, Elena și Irina, care au avut loc tot în Biserica Ortodoxă Grecească din Lausanne. Acesta este și locul unde a avut loc înmormântarea Reginei-Mamă Elena a României.

În cadrul slujbei religioase Margareta a fost însoțită de regele Mihai, care i-a fost și naș în prima parte a ceremoniei verighetelor, alături de regele Constantin al II-lea al Greciei, care i-a fost naș in cadrul ceremoniei coroanelor de aur, potrivit ritualului regal.^[9]

La ceremonia religioasă și la petrecerea ce a urmat au participat peste 250 de invitați, membrii ai familiilor regale din întreaga lume printre care s-au numărat Regina Sofía a Spaniei, Infanta Elena a Spaniei, ducesă de Lugo, Henric, Marele Duce de Luxembourg alături de Maria Teresa, Principele Alexandru și Principesa Catherine ai Serbiei, Împărăteasa Farah a Iranului, Regele Constantin al II-lea al Greciei si Regina Anne-Marie, Prințesa Irene a Greciei și Danemarcei, Principele Hassan și Principesa Sarvath ai Iordaniei, Maximilian, Mare duce de Baden, Principesa Chantal a Franței^[10], alături de români veniți cu autocarele din toată Europa. Luna de miere și-au petrecut-o în Iordania la Amman, dar și la Aqaba, pe malul Mării Roșii și Mării Moarte, timp de 18 zile, la invitația Familiei Regale Iordaniene.

Întâlnirea Majestății Sale Margareta cu regina Elisabeta a II-a a Marii Britaniia avut loc în vara anului 1952 la Castelul Balmoral, pe când avea vârsta de trei ani. În copilărie obișnuia să-și petreacă vacanțele avându-i ca parteneri de joacă pe Prințul Charles al Marii Britanii și pe sora acestuia, Prințesa Anne a Marii Britanii care erau de vârstă apropiată cu Majestatea Sa, dar și pe Prințul Amedeo, Duce de Aosta (n. 1943) alături de rudele din familia regală greacă, daneză și luxemburgheză.^[3]

În 1994 Margareta l-a întâlnit, în timp ce vizita un orfelinat din România, pe actorul Radu Duda, care coordona la aceea vreme un program de terapie prin artă, proiect desfășurat de Ion Caramitru prin intermediul fundației patronată de Majestatea Sa.^[4]

S-a căsătorit pe 21 septembrie 1996 la Lausanne cu Radu Duda, cunoscut din 2007 ca „ASR Principe al României”^[5], iar din 1999 și ca „principe de Hohenzollern-Veringen“, viitor „principe Consort al României“^[5], și care, începând din 1999, o reprezintă în public pe Majestatea Sa și pe întreg restul familiei regale de Hohenzollern, cel mai adesea singur^[6]. În tinerețea ei la Universitatea din Edinburgh, Majestatea Sa Margareta a avut o relație cu Gordon Brown, liderul Partidului Laburist britanic, pe care nu a încetat să-l iubească, deși l-a părăsit: „A fost o poveste de iubire puternică. N-am încetat niciodată să-l iubesc, însă într-o zi nu mi s-a mai părut potrivită, era politică, politică, politică, iar eu aveam nevoie de grijă“.^[7][8]

Slujba religioasă a fost oficiată de mitropolitul ortodox Damaskinos al Elveției, care participase și la nunta Reginei Ana și a Regelui Mihai din 1948, când era un tânăr diacon. Mitropolitul a participat la toate evenimentele speciale din viața familiei regale precum botezul Majestății Sale Margareta și a surorilor ei, Elena și Irina, care au avut loc tot în Biserica Ortodoxă Grecească din Lausanne. Acesta este și locul unde a avut loc înmormântarea Reginei-Mamă Elena a României.

În cadrul slujbei religioase Margareta a fost însoțită de regele Mihai, care i-a fost și naș în prima parte a ceremoniei verighetelor, alături de regele Constantin al II-lea al Greciei, care i-a fost naș in cadrul ceremoniei coroanelor de aur, potrivit ritualului regal.^[9]

La ceremonia religioasă și la petrecerea ce a urmat au participat peste 250 de invitați, membrii ai familiilor regale din întreaga lume printre care s-au numărat Regina Sofía a Spaniei, Infanta Elena a Spaniei, ducesă de Lugo, Henric, Marele Duce de Luxembourg alături de Maria Teresa, Principele Alexandru și Principesa Catherine ai Serbiei, Împărăteasa Farah a Iranului, Regele Constantin al II-lea al Greciei si Regina Anne-Marie, Prințesa Irene a Greciei și Danemarcei, Principele Hassan și Principesa Sarvath ai Iordaniei, Maximilian, Mare duce de Baden, Principesa Chantal a Franței^[10], alături de români veniți cu autocarele din toată Europa. Luna de miere și-au petrecut-o în Iordania la Amman, dar și la Aqaba, pe malul Mării Roșii și Mării Moarte, timp de 18 zile, la invitația Familiei Regale Iordaniene.^[9]

Majestatea Sa Margareta urmează școala în Italia, Elveția, apoi in Marea Britanie, la un internat. Întorcându-se în Elveția la vârsta de 14 ani, urmează Liceul Francez unde se îndrăgostește de filosofie, după cum afirma însăși Majestatea Sa, fiind una din materiile preferate în timpul liceului. După terminarea liceului, susține bacalaureatul francez, iar apoi petrece un an în Italia, alături de bunica sa Regina Mamă Elena, în frumoasa reședință a acesteia de lângă Florența la Vila Sparta, care o încurajează să meargă la Universitatea din Edinburgh.^[4]

După absolvirea Universității din Edinburgh, unde obtine, in 1974, licenta (M.A.) in Sociologie, Știinte Politice si Drept Public Internațional^[4], a lucrat într-un număr de universități britanice, specializându-se în sociologie medicală și politici de sănătate publică, ulterior participând într-un program de cercetare coordonat de Organizația Mondială a Sănătății, concentrat pe elaborarea de recomandări de politici de sănătate și proiecte de sănătate preventivă. În 1983 s-a mutat la Roma și s-a alăturat Organizației pentru Alimentație și Agricultură a ONU, unde, ca membră a echipei proiectului Zilei Mondiale a Alimentației, a lucrat la o campanie de promovare în masă a programelor de agricultură, nutriție și eradicare a sărăciei. Trei ani mai târziu s-a alăturat Fondului Internațional de Dezvoltare a Agriculturii. În toamna lui 1989 și-a abandonat cariera la ONU și s-a mutat la Geneva să lucreze împreună cu tatăl ei, devotându-se în întregime muncii de caritate pentru România.

Imediat după momentul decembrie 1989, Majestatea Sa Margareta, alături de sora Sa, Principesa Sofia, aflând de nefericitele evenimente petrecute în România, expediază în țară medicamente, alimente, haine și alte ajutoare de urgență pentru românii răniți și aflați în nevoie. În România au ajuns trei transporturi de câte 40 de tone fiecare, ce sunt direcționate la căminele de copii, spitale, și casele de bătrâni din București (și zonele din jur), Oradea, Brașov, Sighișoara, Huedin, Timișoara și Ploiești.^[11]

Pe 18 ianuarie 1990 Custodele Coroanei, însoțită de Principesa Sofia, ajung la București, punând pentru prima dată piciorul pe pământ românesc, după mai bine de 40 de ani de exil. În cele 8 zile cât au stat în România Custodele Coroanei si principesa au vizitat spitale, orfelinate, case de bătrâni, sate distruse și monumente în ruină și află de drama zecilor de mii de copii închiși în cele 600 de orfelinate ce trăiau în condiții mizere și fiind infestați cu virusul HIV. După vizita din ianuarie 1990 Majestatea Sa Margareta, șocată de atrocitățile comise de regimul comunist, lansează numeroase apeluri internaționale prin care cere ajutorarea României.

Începând cu anul 2013, Majestatea Sa Margareta este patron al organizației The Duke of Edinburgh’s International Award România, debutul programului fiind marcat de o gală regală la care au participat, alături de Majestatea Sa Custodele Coroanei, fiul cel mic al reginei Elisabeta a II-a, prințul Edward, Conte de Wessex și soția acestuia Sophie, Contesă de Wessex.^[15]

Cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de la întoarcerea în țară a primului membru al Familiei Regale, după 42 de ani de exil, și de la înființarea Fundației Principesa Margareta a României Casa Majestății Sale Regelui a organizat în zilele de 17 și 18 ianuarie 2015 o serie de evenimente dedicate acestui sfert de veac al Coroanei în serviciul Națiunii.^[16][17] Evenimentele au cuprins: în data de 18 ianuarie "Ziua porților deschise" la fundație, eveniment desfășurat la Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti”, o seară la Palatul Elisabeta dedicată celor 25 de ani de activitate ai Fundației Principesa Margareta a României la care au luat parte Custodele Coroanei, Principele Radu, precum și Principesa Sofia și Principesa Maria. La eveniment au participat colaboratori și susținători ai Fundației și proiectelor acesteia. Duminică 19 ianuarie Custodele Coroanei a decorat în numele regelui o serie de personalități din România, SUA, Marea Britanie, Franța și Elveția printre care Frédéric Mitterrand , fost ministru al Culturii în Franța și nepotul lui François Mitterrand, contesa Susanna Antamoro de Cespedes și maestrul bucătar Albert Roux.^[18] Șirul evenimentelor a continuat cu o vizită a Majestății Sale, a surorilor acesteia, și a invitaților de peste hotare, la Televiziunea Română în Studioul 4 al Televiziunii Române, locul de unde au fost transmise evenimentele din decembrie 1989; pe parcursul vizitei la Televiziune, Familia Regală și invitații săi au fost însoțiți de președintele-director general al Televiziunii Române, Stelian Tănase, și de Claudiu Lukacsi, directorul Direcției Emisiuni Informative și Sport din televiziunea publică.^[19] În cursul serii, la ora 18, a avut loc un Concert de gală la Ateneul Românunde au stat alături de Altețele Lor Regale Principesa Sofia, Principesa Maria, Principele Nicolae, precum și Principele Lorenz al Belgiei, invitat special. Seara sa încheiat cu un dineu oficial găzduit de Palatul CEC la care au participat peste 500 de personalități printre care Prim-ministrul Guvernului României Victor Ponta și dna Daciana Sârbu, Președintele Senatului Călin Popescu-Tăriceanu , membri ai Executivului, membri ai Camerei Deputaților, membri ai Senatului, fostul Președinte Emil Constantinescu , primarul municipiului Chișinău, dl Dorin Chirtoacă , președintele Academiei Române și președintele Academiei de Științe a Moldovei , primarul Andrei Chiliman , maestrul Sorin Dumitrescu, maestrul Ștefan Câlția, maestrul Horia Andreescu , maestrul Dan Grigore și dr Marga Grigore, violonistul Remus Azoiței, Președintele Televiziunii Române și Președintele Societății Române de Radiodifuziune, directorul general al Agenției Naționale de Presă, președintele Romfilatelia, doamna Rodica Coposu, Ilie Năstase și doamna Năstase, primarul comunei Regina Maria din Soroca, directorul general al Filarmonicii George Enescu, precum și președintele CEC Bank.^[20] În discursul de la Ateneul Român Majestatea Sa Margareta a afirmat că Sub îndrumarea Regelui Mihai, Familia Regală a ridicat o construcție socială, culturală și educațională, precum și o respectată instituție regală, într-o vreme care avea nevoie de modele, de iubire, de inspirație și de exemplu personal. De asemenea a amintit de momentul când Familia Regală a fost oprită pe șoseaua București-Pitești, când se îndreptau către Curtea de Argeș , locul unde se află mausoleumul regilor și reginelor României, cu mitraliere îndreptate spre convoiul regal, urmând ca peste un sfert de secol majoritatea românilor să poarte Coroanei afecțiune și respect, ca dovadă fiind sutele de personalități, ce reprezintă simbolic și instituțional întreaga națiune.^[21]

Custodele Coroanei și soțul Majestății Sale, Principele Radu, au primit în data de 22 martie 2015, titlul de Cetățean de onoare al județului Cluj, într-o ceremonie desfășurată la Universitatea "Babeș-Bolyai", distincția fiindu-le acordată în semn de recunoștință "pentru tot ce a făcut familia regală pentru Ardeal și pentru Cluj".^[22] La ceremonie au participat aproximativ 1000 de persoane, printre invitații de marcă numărându-se Altețele Lor Imperiale și Regale Arhiducesa Maria Magdalena a Austriei, fiica Principesei Ileana a României, și Baronul Johannes von Holzhausen, Principele Nicolae al României , precum și reprezentanți ai autorităților locale, ai înaltului cler, ai mediul academic, diplomatic, consular și de afaceri. Consiliul Județean Cluj a acordat titlul de Cetățean de Onoare al județului Cluj Majestății Sale Custodele Coroanei României, în semn de recunoștință pentru „activitatea neîntreruptă, de peste 25 de ani, în slujba promovării intereselor europene și euroatlantice ale României precum și pentru implicarea activă a Alteței Sale în viața publică a județului Cluj prin susținerea necondiționată a mediului social, științific, academic, muzical și cultural al cetății. ^[23][24][25]

Cu ocazia împlinirii vârstei de 66 de ani, în martie 2015, Custodele Coroanei a oferit un dineu la Castelul Peleș la care au participat reprezentanți ai autorităților publice din România și din Republica Moldova, personalități ale vieții culturale, diplomatice, sportive și reprezentanți ai clerului și societății civile. Președintele României Klaus Iohannis și soția acestuia Carmen s-au aflat printre invitați, fiind primul președinte în funcție care participă la un eveniment oficial la Castelul Peleș, alături de Familia Regală. Klaus Iohannis a declarat la scurt timp pe pagina sa oficială de facebook: „Pentru mine, Familia Regală reprezintă nu numai o pagină esențială din istoria țării noastre, ci și un simbol al valorilor pe care le admir: respect față de oameni, putere de a trece peste nedreptăți și greutăți, generozitate și bună cuviință”^[26]. Cu aceeași ocazie Majestatea Sa Margareta a decorat, în numele Regelui Mihai I, o serie de personalități marcante ale vieții publice și o serie de instituții culturale și de învățământ din România și din Republica Moldova.^[27][28]

În luna mai 2015, Majestatea Sa a fost aleasă în funcția de președinte al Societății Naționale de Cruce Roșie din România, în cadrul Adunării Generale a Societății Naționale de Cruce Roșie, care s-a desfășurat la Brașov.^[29] Societatea Națională de Cruce Roșie din România a fost înființată în anul 1876, în timpul domniei Regelui Carol I, fiind susținută, încă de la începuturi, de Familia Regală. Regina Elisabeta, Regina Maria și Regina-mamă Elena s-au implicat în acțiuni umanitare ale Crucii Roșii Române. Custodele Coroanei a declarat, că prezența Familiei Regale alături de această organizație este "o realitate istorică, respectată de societatea românească".^[30][31]

În luna octombrie 2016, Majestatea Sa a fost gazda a două ceremonii de decorare a unor personalități române și străine, cu ocazia zilei de naștere a regelui Mihai. Ceremoniile au avut loc la Castelul Peleș , în Holul de Onoare. Majestatea Sa Margareta, a conferit, în numele Regelui Mihai I, patru diferite ordine și decorații regale: Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate, Medalia Custodele Coroanei Române, Crucea Casei Regale a României, Decorația Regală Nihil Sine Deo și Ordinul Coroana României. Au luat parte la eveniment Principele Radu și Principesa Maria. În prima ceremonie au fost decorați cu Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate părintele paroh ortodox de la Săvârșin, Călin Mădăluță, și Maica Pahomia, de la Mitropolia Ortodoxă Română din Europa Occidentală, aflată actualmente în Elveția, la reședința regelui. Medalia Custodele Coroanei Române a fost conferită domnișoara Liana Greavu, doamnei Gabriela Iordache, domnului Sorin Marinescu, doamnei Viorica Chiru și doamnei Ioana Petrea. În a doua ceremonie, Ordinul Coroana României în grad de Cavaler a fost conferit profesorului universitar Florin Stănică, prorector al Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București, și domnului John Florescu. Crucea Casei Regale a României a fost conferită Excelenței Sale domnului Diego Brasioli, ambasadorul Italiei, și Excelenței Sale domnului Werner Hans Lauk, ambasadorul Germaniei la București. Decorația Regală Nihil Sine Deo a fost conferită marilor compozitori contemporani Vladimir Cosma și Sabin Păutza. Au primit Ordinul Coroana României în grad de Comandor Sir George Iacobescu, la împlinirea vârstei de 70 de ani, și dr. Anneli Ute Gabanyi, membru al Consiliului Regal. În absență, a fost conferit Ordinul Coroana României în grad de Comandor marii soprane române Virginia Zeani.

·         1949 - S-a născut Vicky Lawrence, cântăreaţă şi actriţă americană.

·         1950 - S-a născut Ronnie McDowell, cântăreţ american.

·         1950 - S-a născut Teddy Pendergrass, vocalist şi baterist american (The Blue Notes).
* 1951: Costică Ștefănescu (n. 26 martie 1951 București - d. 20 august2013^[2][3]) a fost un jucător român de fotbal, care a evoluat pentru echipa națională de fotbal a României și a fost supranumit "Ministrul apărării".

·         1951: Carl Edwin Wieman (n. 26 martie 1951,^[1] Corvallis, SUA) este un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 2001împreună cu Wolfgang Ketterle și Eric Cornell pentru realizarea condensării Bose-Einstein în atomi alcalini și pentru studii preliminare fundamentale asupra proprietăților condesatelor
* 1951: Klaus Hoffmann (născut pe 26 martie, 1951, Berlin) este un cântăreț, compozitor și actor german

Klaus Hoffmann și-a început cariera ca un compozitor de cântece și cântăreț în timpul anilor 1960. El s-a pregătit ca actor la Berlin Max-Reinhardt-Schule für Schauspiel.^[6]

În timp ce lucra ca actor el a decis să își continue și cariera de cântăreț, astfel el și-a lansat primul album în 1974, de atunci el a mai lansat încă 30 de albume.

Melodiile lui Hoffmann sunt caracterizate de versurile lor sofisticate, sensibile și descriptive. Înrădăcinat în copilăria sa în clasa muncitoare, în Berlinul de după război și anii adolescenței în timpul revoltelor studenților din 1968, versurile lui Hoffmann reflectă adesea conflictul interior dintre căldura și securitatea familiei și libertatea și posibilitățile necunoscutului.

Hoffmann este considerat principalul interpret german al cantauorului și actorului belgian Jacques Brel. Repertoriul său include o gamă largă de adaptări ale lucrărilor lui Brel. În 1997, penru lucrarea Brel - die letzte Vorstellung (Brel - ultima interpretare), scrisă cu permisiunea doamnei Therese Brel, văduva lui Jacques Brel, a primit premiul mondial. Hoffmann a interpretat programul său "Klaus Hoffmann singt Jacques Brel" în Maison Heinrich Heine, la Paris, pe 9 octombrie 2008, la cea de-a 30-a comemorare a morții lui Jacques Brel.

Klaus Hoffmann, împreună cu soția sa Malene Steger, Hoffmann locuiește în orașul său natal Berlin.

·         1953 - S-a născut William Lyall, pianist şi flautist britanic (Pilot, Alan Parsons Project).

·         1954: László Borbély, politician român de etnie maghiară
* 1960: Sebastian A. Corn (n. 26 martie 1960^[1]), pseudonimul literar al lui Florin Chirculescu, este un scriitor de science fiction din România.
A publicat primele texte în 1993, într-o revistă de sci-fi care a suscitat pasiuni și controverse în anii 1990: JSF. La scurt timp după debut, a primit numeroase premii și mențiuni literare (aproape 40), dintre care cele mai importante au fost Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995 și Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanulSă mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine.

Sub pseudonimul "Patrick Herbert" a publicat, la comanda editurii Nemira, "Dune 7: Cartea brundurilor", o carte care se voia plasată în universul Dune și care capitaliza pe loialitatea fanilor seriei Dune a lui Frank Herbert. Majoritatea cititorilor acestei cărți încă cred că această carte a fost publicată de unul din fiii lui Frank Herbert (Brian Patrick Herbert), însă, evident, acest Dune 7 nu are nici o legatură cu seria Dune (vezi interviul).

A publicat nuvele și povestiri în revistele JSF, Anticipația și Nautilus. A fost redactor-șef al revistei Nautilus și al unei pagini săptămânale de sci-fi în Curierul Național în 1995. A publicat cinci romane sub pseudonimul Sebastian A. Corn și alte trei sub alte nume. Pentru ultimul dintre romanele sale, Imperiul Marelui Graal, i s-a decernat premiul Vladimir Colin în 2006. În viața de zi cu zi, este chirurg toracic. În afara scrierilor literare, a publicat articole de medicină socială în revista Tinerama.

Romane și nuvele publicate sub pseudonimul Sebastian A. Corn

• 2484 Quirinal Ave., București, Editura Nemira, 1996
• Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine, București, Editura Nemira, 1998
• Cel mai înalt turn din Baabylon, București, Editura Nemira, 2002,
• Imperiul Marelui Graal, București, Editura Nemira, 2006,
• Vindecătorul, București, Editura Cartea Românească, 2008,
• Skipper de interzonă, Millenium Books, 2012 (nuvelă)^[2]
• Ne vom întoarce în Muribecca, București, Editura Nemira, 2014
• Iovik, Millennium Books, 2014 (nuvelă)
• Aquarius, București, Editura Olimp

·         1962: Iuri Ghidzenko, cosmonaut rus
* 1964: Martin Donnelly (n. 26 martie 1964, Belfast) este un fost pilot britanic de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial între anii 1989 și 1990. Martin și-a încheiat cariera în motor sport în urma unui grav accident petrecut în antrenamentele cursei din Spania în sezonul de Formula 1 din 1990.
* 1965: Francesco Paolo Augusto Cali (n. 26 martie 1965, New York, SUA – d. 13 martie 2019, Staten Island, SUA), cunoscut sub numele de "Frank" sau "Franky Boy", a fost un căpitan în exercițiu al Gambino crime family din fracțiunea Staten Island. Autoritățile îl consideră a fi "ambasador al mafiei siciliene" și legaturi sale de Inzerillo Mafia family din Palermo. "Cali este văzut ca un om de influență și putere de către membrii crimei organizate din Italia," în conformitate cu U.S.Attorney Joey Lipton.

·         1968: James Jonas Iha, chitarist al trupei Smashing Pupmkins.
* 1969: Ovidiu Liviu Donțu (n. 26 martie 1969) este un senator român, ales în 2012.

·         1971: Liviu Ciobotariu (n. 26 martie 1971,^[1] Giurgiu, România) este un fotbalist român retras din activitate, care în prezent antrenează echipa FC Botoșani. În cariera de fotbalist a jucat pentru mai multe cluburi și echipa națională de fotbal a României, reprezentându-și țara la Campionatul Mondial de Fotbal 1998.

·         1973: Obuf Cătălin Ovidiu Buhăianu, politician român

·         1973: Lawrence Edward "Larry" Page (n. 26 martie 1973,^[3] East Lansing, SUA^[4]) este un om de afaceri american, co-fondator al companiei Google, împreună cu Sergey Brin.^[5] El este director executiv la Google precum și lider de dezvoltare a companiei de produse și strategia de tehnologie.El a co-fondat Google,cu Sergey Brin,în 1998,în timp ce își dădeau doctoratul la Universitatea Stanford.Din 2001 până în 2011,a fost președintele produselor.
* 1973: Theodore Raymond "T. R." Knight (n. 26 martie 1973, Minneapolis, Minnesota, S.U.A.) este un actor american. El a jucat rolul lui George O'Malley în serialul Anatomia lui Grey.

·         1974: Irina Spîrlea, jucătoare româncă de tenis

* 1976: Rodica Ciorănică (n. 25 martie 1976, Tartaul, Cantemir, RSS Moldovenească) este o editoare, autoare, jurnalistă și scriitoare română din Republica Moldova.^[1] Este fondatoarea revistei VIP Magazin (2004).
* 1976: Nurgül Yeşilçay (n. 26 martie 1976,^[1][2] Afyonkarahisar, Turcia) este o actriță turcă.
Nurgül Yeşilçay a absolvit liceul în İzmir. În anul 2001, a absolvit departamentul de teatru al Universității din Eskișehir. Pe 26 octombrie 2004 s-a căsătorit cu actorul Cem Özer, iar pe 25 mai 2005 s-a născut fiul lor, Osman Nejat Özer.
* 1977: Morgan De Sanctis (pronunție în italiană: /ˈmorɡan dɛ ˈsantis/; n. 26 martie 1977) este un fotbalist italian care a evoluat pe poziția de portar.

·         1978: Alin Demeter (Uzzi), component al formației B.U.G.Mafia

·         1979: Nicolae Bănicioiu, politician român
* 1979: Lena Jenica Rudics (n. Pop, pe 26 martie 1979, în Baia Mare)^[1] este o handbalistă română care, din vara anului 2017, joacă pentru echipa CSU Oradea.^[2] Rudics evoluează pe postul de extremă stânga.

·         1981: Jay Sean, cântăreț britanic
* 1982: Mikel Arteta (n. 26 martie 1982, Donostia-San Sebastián, Spania) este un jucător de fotbal spaniol retras din activitate.
* 1983: Oana Carmina Bondar (n. Herman, pe 26 martie 1983, în Cluj)^[3] este o handbalistă română care joacă pentru CS Minaur Baia Mare^[4] și echipa națională a României.
* 1985: Anatolie Boeștean (n. 26 martie 1985) este un fotbalist din Republica Moldova care evoluează pe postul de fundaș.
* 1986: Misty Stone (născută Michelle Lynn Hall pe 26 martie 1986 în Inglewood, California) este o actriță porno americană. Ea este cunoscută sub nume diferite ca Misti Stone, Misty și Jenny Stone.
* 1987: Larisa Viktorovna Korobeinikova (rusă Лариса Викторовна Коробейникова, n. 26 martie 1987, Regiunea Kurgan, Rusia) este o scrimeră rusă specializată pe floretă, vicecampioană olimpică pe echipe la Londra 2012 și campioană mondială pe echipe în 2011 și în 2016
* 1989: Mădălin Vlad Lemnaru (n. 26 martie 1989 în Brașov) este un jucător român de rugby în XV. Evoluează pe postul de aripă de treisferturi (wing).
* 1994: Vlad Alexandru Nistor (n. 26 martie 1994, Gura Humorului, județul Suceava) este un jucător de rugby în XV profesionist român. Evoluează ca linia a III-a. Fratele său cel mai mare, Andrei, este și el un rugbist, care joacă pentru CS Universitatea Cluj.
* 1999: Maho Aikawa (n. 26 martie 1999, Prefectura Kanagawa, Japonia) este un fost idol japonez, fost membru a trupei de fete Angerme. Ea a devenit membru în Hello! Pro Kenshuusei în 2014, a venit în Angerme pe 4 octombrie cu Mizuki Murota și Rikako Sasaki.
* 1999: Ștefan Roșcovan (Chișinău, 26 martie 1999) este un cântăreț din Republica Moldova.

Ștefan Roșcovan s-a născut în Chișinău, Republica Moldova. Ambii săi părinți, Angela și Cabari Anatol Roșcovan sunt muzicieni renumiți în Moldova.^[1] Roșcovan este absolvent al școlii de muzică "Valeriu Paleacov", clasa chitară și pian. Acesta s-a făcut remarcat în urma participării sale la o multitudine de concursuri internaționale.

În 2010, Roșcovan a reprezentat Moldova la concursul Junior Eurovision Song Contest 2010 cu piesa "Allibaba",^[2] unde s-a clasat pe locul 8. Piesa a fost cântată în limba română și în limba engleză. A fost prima dată că Moldova a participat la concursul muzical Eurovision Junior.

Decese

·         304: Moare  sfantul martir crestin  Emmanuel, arestat si executat impreuna cu alti 42 de mucenici, inclusiv Codratus si Theodocius, in vremea persecutarii crestinilor de catre imparatul Diocletian. Este venerat atat de credinciosii catolici cat si de cei ortodocsi.

·         1130: Sigurd I al Norvegiei (n. 1090)

·         1212: Regele Sancho I al Portugaliei (n. 1154)
* 1420: Anastasia (n. ? - d. 26 martie 1420) a fost fiica lui Lațcu, domnul Moldovei (1365 - 1373) și singura moștenitoare a acestuia.

Obiceiurile de atunci nu îngăduiau ca o femeie să se urce pe tron, dar nici ca moștenirea acestuia să treacă în mâini străine, atâta timp cât mai curge în vinele cuiva sângele foștilor stăpânitori. Așadar, la moartea tatălui ei, Anastasia trebuia măritată pe dată, spre a da Moldovei un Domn.^[1] De aceea, mama acesteia o căsătorește cu Iuga Coriatovici (menționat uneori și ca Yuri Koriatovich, Jurg Coriatovici sau Iurie Koriatovici), fiul ducelui Lituaniei.

Alexandru Vlahuță ne comunică o altă opinie privind-o pe Anastasia:^[2]

Lațcu moare în 1373. De la el nu rămân feciori, ci numai o fiică, Anastasia, pe care-o ia în căsătorie olteanul Roman, lăstar din ramura Mușatinilor, înrudită cu Basarabii.

Se pare că a făcut o confuzie, deoarece Anastasia a avut o fată, pe care o chema tot Anastasia, care a fost de fapt nevasta lui Roman Mușat.^[1]

Pe latura nordică a pronaosului bisericii Mănăstirii Bogdana, din Rădăuți se află mormântul Doamnei Stana (soția lui Bogdan al III-lea și mama lui Ștefăniță Vodă) și al Anastasiei, fiica lui Lațcu. Pe mormântul Anastasiei se află o lespede funerară cu următoarea inscripție:^[3]

Io Ștefan Voievod, Domnul Țării Moldovei, în anul 7005 (=1497) luna aprilie 11, am înfrumusețat acest mormânt străbunicii mele, cneajnei Anastasia, care a dat Coțmanul acestui locaș, fiica lui Lațcu Voievod. Ea a răposat în anul 6928 luna martie 26 (=1420).

Nicolae Iorga se referă la ea cu următoarele cuvinte:^[4]

Fiica lui Lațcu, Anastasia, despre care s’a crezut că ar fi soția lui Iurg Litvanul, și e mama acelei Anastasia care a fost soția lui Roman-Vodă și mama lui Alexandru-cel-Bun (astfel s’ar lămuri și ingroparea la Rădăuți numai a vechii dinastii și, apoi, mai ales a neamului lui Roman), se strădui pentru înzestrarea gropniței domnești, căreia-i închină satul Coțmanii, din țara nouă, de curând adausă la Moldova, a Sepenicului.

Alexandru D. Xenopol, la rândul său, scrie că:^[5]

Pe o inscripție din Rădăuți, cetim: Ioan Ștefan Voevod în anul 7005, au mai înfrumusețat acest mormînt strămoașei sale Maria, fata Anastasiei, care a dat Coțmanii acestui sînt lăcaș, fiica lui Lațcu Vodă.

Într-un document emis la 6 iulie 1413 (al cărui original se află în « Archiwum Glowne Akt Dawnych » (Arhiva Centrală a Actelor vechi) din Varșovia, Alexandru cel Bun i-a dăruit Anastasiei domeniul Coțmani, cu condiția ca la moartea ei să-l lase lăcașului de la Rădăuți, unde erau îngropați vechii domni ai Moldovei

În partea stângă a pronaosului, pe peretele lângă care se află mormântul Anastasiei, fiica lui Lațcu și soacra lui Alexandru cel Bun, decedată la 26 martie 1420, este pictată o femeie încoronată ținând un filacter și fiind condusă de Fecioara Maria înaintea lui Iisus, lângă care se află Sf. Nicolae, patronul bisericii. Se presupune că această femeie poate fi, cel mai probabil, Anastasia, fiica lui Lațcu Vodă, care a dăruit bisericii lui Bogdan I satul Coțmani. Este posibil ca acesta să fie cel mai vechi portret pictat al unei femei, cunoscut în Moldova, deoarece a putut fi executat numai după anul 1415 dar, în orice caz, înainte de 26 martie 1420

* 1675: Ernst I, Duce de Saxa-Gotha și Altenburg, poreclit "Piosul" (25 decembrie 1601 – 26 martie 1675), a fost Duce de Saxa-Gotha și, prin căsătorie, a devenit și Duce de Saxa-Altenburg. Ducatele s-au unit mai târziu în Saxa-Gotha-Altenburg.

A fost al nouălea fiu însă al șaselea fiu supraviețuitor al lui Johann al II-lea, Duce de Saxa-Weimar și al soției acestuia, Dorothea Maria de Anhalt. Mama lui a fost nepoata lui Christoph, Duce de Württemberg, și strănepoata lui Ulrich, Duce de Württemberg.

Ernest I, Duce de Saxa-Gotha

Rămas orfan de timpuriu (tatăl său a murit în 1605, iar mama sa, în 1617), a fost crescut într-o manieră strictă; a fost un copil înzestrat și precoce, dar nu puternic din punct de vedere fizic. A arătat din timp trăsături ale evlaviei. Ca domnitor, prin caracterul său și capacitatea guvernamentale, precum și a atenției personale în materie de stat, el a introdus o epocă de aurpentru supușii săi, după ravagiile Războiului de Treizeci de Ani. Econom înțelept, care nu a exclus generozitatea la ocazii potrivite, el și-a eliberat țara de datorii, și a lăsat la moartea sa o sumă considerabilă în trezorerie, și un sistem de impozitare redus.

Securitatea publică și o justiție eficientă și incoruptibilă au primit o mare atenție din partea sa; reglementările sale în aceste domenii au servit ca modele pentru alte state. A restricționat tortura și în secolul proceselor de vrăjitorie el a cedat iluziei comune deși nu a avut înclinații spre superstiții și a fost un dușman al alchimiei. A interzis dueluri și a impus pedeapsa cu moartea pentru un rezultat mortal.

În 1640, în conformitate cu tratatul de împărțire cu frații săi, Ernst a primit Gotha.

Legile sale nu au fost concepute în spiritul ideilor moderne despre libertate individuală. Reglementările sale au promovat agricultura, comerțul, învățământul și arta. Palatul său din Gotha a fost reconstruit iar colecțiile palatului își datorează originea lui Ernest; biblioteca a devenit una dintre cele mai mari din Germania. S-au construit biserici iar prin Schulmethodus introdus în 1642 Ernest a devenit părintele actualei gramatici școlare. Era o vorbă populară care spunea că țăranii lui erau mai bine instruiți decât orășenii și nobilii din alte părți iar la moartea sa, s-a spus, nimeni din țara sa nu era în imposibilitatea de a citi și a scrie.

A făcut din gimnaziul din Gotha o școală model care a atras nu numai elevii din toate landurile germane, dar și din Suedia, Rusia, Polonia și Ungaria. În mod asemănător a stimulat Universitatea din Jena, a crescut fondurile sale și a reglementat studiile cu accent prea mult pe latura religioasă. Biblia a fost cartea sa de zi cu zi și s-a străduit neîncetat pentru a-i face pe supușii săi mai religioși, după un model strict luteran.

La Altenburg la 24 octombrie 1636, Ernst s-a căsătorit cu verișoara lui, Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg. Ca rezultat al acestui mariaj, Saxa-Gotha și Saxa-Altenburg s-au unit când ultimul duce al liniei (vărul Elisabetei) a murit fără copii. Ernst și Elisabeta Sofia au avut 18 copii:

1. Johann Ernst (n. Weimar, 18 septembrie 1638 – d. Weimar, 27 noiembrie 1638).
2. Elisabeta Dorothea (n. Coburg, 8 ianuarie 1640 – d. Butzbach, 24 august 1709), căsătorită la 5 decembrie 1666 cu Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.
3. Johann Ernst (n. Gotha, 16 mai 1641 – d. Gotha, 31 decembrie 1657); a murit de variolă.
4. Christian (n./d. Gotha, 23 februarie 1642).
5. Sophie (n. Gotha, 21 februarie 1643 – d. Gotha, 14 decembrie 1657); a murit de variolă.
6. Johanna (n. Gotha, 14 februarie 1645 – d. Gotha, 7 decembrie 1657); a murit de variolă [?].
7. Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. Gotha, 15 iulie 1646 – d. Friedrichswerth, 2 august 1691).
8. Albrecht, Duce de Saxa-Coburg (n. Gotha, 24 mai 1648 – d. Coburg, 6 august 1699).
9. Bernhard I, Duce de Saxa-Meiningen (n. Gotha, 10 septembrie 1649 – d. Meiningen, 27 aprilie 1706).
10. Heinrich, Duce de Saxa-Römhild (n. Gotha, 19 noiembrie 1650 – d. Römhild, 13 mai 1710).
11. Christian, Duce de Saxa-Eisenberg (n. Gotha, 6 ianuarie 1653 – d. Eisenberg, 28 aprilie 1707).
12. Dorothea Maria (n. Gotha, 12 februarie 1654 – d. Gotha, 17 iunie 1682).
13. Ernest III, Duce de Saxa-Hildburghausen (n. Gotha, 12 iunie 1655 – d. Hildburghausen, 17 octombrie 1715).
14. Johann Philip (n. Gotha, 1 martie 1657 – d. Gotha, 19 mai 1657).
15. Johann Ernst, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld (n. Gotha, 22 august 1658 – d. Saalfeld, 17 februarie 1729).
16. Johanna Elisabeth (n. Gotha, 2 septembrie 1660 – d. Gotha, 18 decembrie 1660).
17. Johann Philip (n. Gotha, 16 noiembrie 1661 – d. Gotha, 13 martie 1662).
18. Sophie Elisabeth (n. Gotha, 19 mai 1663 – d. Gotha, 23 mai 1663).

Când Ducele Ernst I a murit în 1675, numeroșii săi fii au împărțit terenurile ernestine în șapte părți: Gotha-Altenburg, Coburg, Meiningen, Römhild, Eisenberg, Hildburghausen și Saalfeld. Dintre ele, Coburg, Römhild și Eisenberg nu au supraviețuit mai mult de o generație și au fost împărțite între celelalte patru linii care au rămas.

Fiul lor cel mare Frederic a fost primul care a moștenit titlul. Nepoata lor de la acest fiu, Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg, a fost strămoașa pe linie maternă a țarului Nicolae al II-lea al Rusiei iar nepotul lor Frederic al II-lea a fost strămoșul regelui George al III-lea al Marii Britanii
Fiul cel mic Johann Ernest a fost tatăl lui Franz Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld.

·         La 26 martie 1693, stil nou (16 martie 1693, stil vechi) se stinge din viaţă Constantin Cantemir, domnitorul Moldovei între anii 1685-1693. Cantemireştii, conform chiar opiniei lui Dimitrie Cantemir, feciorul lui Constantin Cantemir, erau “coborîtori din vechiul neam al Cantemireştilor... de la Crîm”. Această idee este preluată de A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir”. Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, judeţul Fălciului, Moldova. Conform altei surse C. Cantemir este născut într-o familie de boiernaşi din Ţara de Jos a Moldovei, un strămoş al căreia, Pătru Silişteanu, este menţionat încă în documentele de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Avînd o carieră militară de succes mai îtăi în Polonia, Constantin Catnemir revine în Moldova la invitaţia domnitorului Moldovei Eustasie Dabija. Aici obţine dregătorii importante. La a doua căsătorie cu Ana Bantîş, Constantin Cantemir se înrudeşte cu cîteva dintre cele mai însemnate familii boiereşti din Moldova, inclusiv cu familiile domnitorilor Eustasie Dabija şi Gheorghe Duca, devenind şi unul dintre cei mai bogaţi boieri ai Moldovei. Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: “mai întîi vornic de Bîrlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684)”. Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Faptul a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Munteniei, de a-l susţine pe C. Cantemir la domnia Moldovei. Dar au existat şi alte argumente. Cantemir era un bun militar şi această calitate putea fi folosită de coaliţia cruciată a creştinătăţii, dorită de Şerban Cantacuzino. La 15/25 iunie 1685, după unele surse – la Babadag, după altele – la Constantinopol, Cantemir este proclamat domn al Ţării Moldovei. Moartea l-a prins în plină activitate politică pe Constantin Cantemir. Dimitrie Cantemirarată că spre toamna anului 1692 starea sănătăţii tatălui său se agravase. La 16 martie 1693 (26 martie stil nou), Constantin Cantemir îşi dă obştescul sfîrşit.Este printre puţinii domni ai perioadei care şi-au păstrat tronul pînă la moarte. În pofida unei domnii plină de ameninţări, de situaţii duplicitare, de schimbarea vectorilor politicii externe, de răsturnări dramatice de situaţie, Constantin Cantemir a reuşit să asigure ţării o relativă stabilitate. Neştiinţa de carte, originea răzeşească i-au fost compensate pe deplin de experienţa vieţii şi de abilităţi înnăscute de diplomat şi administrator. Pînă şi Nicolae Costin recunoaşte că domnul era “foarte viteaz, bun, iară la fire blînd şi cu inima milostivă, răbdător, cu puţină mînie întîi, apoi iertător şi nelacom la avere şi îndurător, necărturar şi la toate priceput”. În timpul domniei lui Antioh Cantemir osemintele lui Constantin Cantemir sunt aduse la mănăstirea Mira, una din ctitoriile sale.

·         1780: Karl I (1 august 1713 – 26 martie 1780), a fost Duce de Brunswick-Wolfenbüttel din 1735 până la moartea sa.

Karl a fost fiul cel mare al lui Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg. Karl a luptat sub Prințul Eugen de Savoia împotriva Imperiului Otoman înainte de a moșteni principatul de Wolfenbüttel de la tatăl său în 1735. La sugestia preotului său, a fondat în 1745 Collegium Carolinum, actuala Universitate Tehnică din Brunswick. De asemenea, el l-a angajat pe Gotthold Ephraim Lessing ca librar al Bibliotheca Augusta, biblioteca ducală.

Karl a încercat să promoveze dezvoltarea economică a statului său, de exemplu, el a fondat Compania de porțelanuri Fürstenberg și a decretat asigurarea obligatorie de incendiu. Cu toate acestea, el nu a reușit să țină finanțele de stat sub control. Ca urmare, în 1773 cel mai mare fiul său, Karl Wilhelm Ferdinand a preluat guvernarea.

În 1733, Karl s-a căsătorit cu Prințesa Philippine Charlotte, fiică a regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei. Ei au avut următorii copii:

• Karl Wilhelm Ferdinand (1735–1806), viitorul Duce de Brunswick-Lüneburg
• Georg Franz
• Christian Ludwig
• Sophie Caroline Marie (1737–1817), căsătorită cu Frederic, Margraf de Brandenburg-Bayreuth.
• Anna Amalia (1739–1807), căsătorită cu Ernest Augustus al II-lea, Duce de Saxa-Weimar-Eisenach.
• Frederick Augustus (1740–1805)
• Albrecht Heinrich (1742–1761)
• Wilhelm Adolf (1745–1770)
• Elisabeth Christine Ulrike (1746–1840), căsătorită cu regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei (au divorțat)
• Friederike
• Augusta Dorothea (1749–1803), stareță de Gandersheim
• Maximilian Julius Leopold (1752–1785)

Karl a avut și un fiu în afara căsătoriei, Christian Theodor von Pincier (1750–1824), adoptat de baronul von Pincier al Suediei.

·         1797: James Hutton (n. 3 iunie 1726 SV (14 iunie 1726 SN) – d. 26 martie 1797) a fost un geolog, fizician, producător chimic și naturalist scoțian.^[1] Munca lui Hutton a transformat geologia într-o știință adecvată, și de aceea este de obicei denumit Părintele Geologiei Moderne

·         1814 – A decedat Joseph Ignace Guillotin, medic francez. Numele sau a ramas in istorie datorita faptului ca a propus ghilotina (10 octombrie 1789) ca instrument de executare a condamnatilor la moarte prin decapitare pentru a pune capat executiilor crude anterioare, in care calaul nu reusea deseori decapitarea de la prima incercare. Cel care a inventat ghilotina este Antoine Louis.

·         1827: Ludwig van Beethoven (pronunție germană:  audio; n. 16 decembrie1770, Bonn, Electoratul de Köln – d. 26 martie1827, Viena, Imperiul Austriac) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Este considerat un compozitor de tranziție între perioadele clasică și romantică ale muzicii. El a lăsat posterității opere nemuritoare, printre care:

• 9 simfonii ( a 3-a Eroica, a 5-a a Destinului, a 6-a Pastorala, a 9-a cu finalul Odă bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptată ca imn oficial al Uniunii Europene)
• 5 concerte pentru pian și orchestră (remarcabile al 4-lea și al 5-lea Imperialul)
• Un concert pentru vioară și orchestră
• Missa solemnis
• 32 Sonate pentru pian (printre care a 8-a Patetica, a 14-a Sonata Lunii, a 23-a Appassionata)
• Sonate pentru vioară și pian (mai cunoscută Sonata Kreutzer)
• 16 cvartete pentru coarde
• Opera Fidelio

Ludwig van Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă și al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787). Până relativ recent ziua de 16 decembrie este considerată, în multe lucrări de referință, ca fiind data de naștere a lui Beethoven deoarece se știe că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezați la o zi după naștere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală.

Ludwig van Beethoven (masca mortuară)

Mediul familial nu îi era tocmai favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, un cântăreț de curte mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său, acesta a încercat să facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune, asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart. Beethoven a început să ia lecții de muzică, în jurul vârstei de 10 ani, cu organistul Christian Gottlob Neefe. Acesta recunoaște dotarea muzicală excepțională a tânărului Beethoven și, cu sprijinul arhiepiscopului Maximilian Franz, îi facilitează în 1787 o călătorie la Viena. Aici ia câteva lecții cu Mozart, dar trebuie să se întoarcă după scurt timp la Bonn, din cauza îmbolnăvirii și morții mamei sale. În următorii patru ani lucrează cu capela curții arhiepiscopale și cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-și îmbogățească cunoștințele muzicale cu operele aflate în circulație în acel timp. În această perioadă compune o cantată cu ocazia morții împăratului Iosif al II-lea, fratele arhiepiscopului Maximilian Franz, binefăcătorul său.

În noiembrie 1792 Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine elevul lui Joseph Haydn, mai târziu și al lui Antonio Salieri. În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reușește să câștige favorurile aristocrației vieneze prin concerte private, cu această ocazie căpătând faima de virtuoz pianist și de compozitor. Grație acestor relații și a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele compoziții, Beethoven reușește să dobândească o independență, pe care și-a dorit-o cândva și Mozart.

În martie 1795 apare pentru prima dată în fața publicului vienez executând primul său concert pentru pian și orchestră. Urmează o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin și Preßburg (Bratislava). După primele sonate pentru pian - printre care sonata op. 13 "Patetica" - , Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune și prima lui simfonie, în Do-major. În același timp apar primele semne ale scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate. În celebrul "Testament de la Heiligenstadt" (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat de surzenia sa tot mai accentuată. Totuși, tocmai în acești ani, Beethoven compune o serie de opere desăvârșite ale stilului clasic de maturitate, cum sunt cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-a "Eroica", apoi sonata pentru pian op. 57 "Appassionata", concertul pentru vioară și orchestră, simfoniile a V-a (a "Destinului") și a VI-a ("Pastorala"). În aceste compoziții se observă deosebirile față de operele compuse în primii săi ani în Viena: orchestra devine principalul "instrument" al lui Beethoven, chiar și operele compuse pentru instrumente soliste au un caracter orchestral.

Mormântul lui Ludwig van Beethoven din Viena

Prin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu interlocutorii erau "caietele de conversații", în care aceștia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt însă creația artistică, în 1819 compune "Variațiile-Diabelli" pentru pian, în 1820 se execută prima versiune a "Missei Solemnis", realizează ultimele sale sonate pentru pian și cvartetele de coarde, în sfârșit, Simfonia a IX-a. În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiție a Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluționar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăși familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve. Simfonia a dezlănțuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe scenă cu fața la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în picioare striga și își agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe Beethoven cu fața la public, putând astfel să-și trăiască triumful.

Tot mai bolnav, fiind țintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26 martie 1827, în urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimintirul Währinger au luat parte mii de locuitori ai Vienei, cuvântul de adio l-a rostit poetul Franz Grillparzer. A fost ulterior de două ori exhumat și reîngropat în Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.

Importanța lui Beethoven în muzică este semnificativă și din perspectiva transformării rolului compozitorului în societate. De la compozitorul medieval, artizan dependent (și de cele mai multe ori umil) aflat în serviciul Bisericii sau al aristocrației, compozitorul devine, odată cu prezența lui Beethoven, un artist care creează dintr-o necesitate interioară și nu la comandă. Influența sa asupra compozitorilor care l-au urmat a fost enormă. Admirat deschis, de la Franz Schubert, Felix Mendelssohn Bartholdy, Robert Schumann, Johannes Brahms, până la Richard Wagner și Arnold Schoenberg, ca întemeietor al unei ere noi în muzică, marele compozitor german este considerat până astăzi ca o figură cardinală în evoluția muzicii tuturor timpurilor, recunoscut și în limbajul și tehnica muzicii contemporane. Beethoven este revoluționarul întemeietor al unei noi generații de muzicieni și al unei alte atitudini față de creațiile compozitorilor.

Din fragmente de partituri rămase de la Beethoven, Barry Cooper a reconstituit ceea ce el consideră a fi Simfonia a 10-a, în Mi bemol major (E flat major), pe care compozitorul nu a mai apucat să o finalizeze. Nu se poate dovedi că toate aceste partituri au fost scrise în acest scop de Beethoven, dar există un consens între specialiști că el intenționa să mai compună o simfonie.

• Beethoven Symphony No. 10, 1st mov (Part 1)
• Beethoven Symphony No. 10, 1st mov (Part 2)
• Beethoven symphony no. 10 in E flat major "Unfinished" (Part 1 of 2)
• Beethoven symphony no. 10 in E flat major "Unfinished" (Part 2 of 2)
• Beethoven 10th Symphony II.Andante

·         1892 – A decedat Walter “Walt” Whitman, important poet american a carui colectie de versuri “Fire de iarba” (“Leaves of grass”, 1855) reprezinta o piatra de hotar in istoria literaturii americane. Si-a castigat mai intai faima ca simbol al democratiei americane, apoi ca poet. Telul sau era sa se ridice deasupra poemului traditional, sa depaseasca estetica obisnuita si totusi, oglindind societatea americana, sa-i ajute pe poet si cititor sa inteleaga natura experientei americane si pe ei insisi. Whitman este unul dintre cei mai influenti si controversati poeti (unele dintre poemele sale au fost considerate obscene, el insusi avand probleme cu propria sexualitate) din canonul american, opera sa fiind tradusa in zeci de limbi. Desi juca rolul poetului neimblanzit, era un om linistit si curtenitor. La momentul mortii, acesta era mai apreciat in Europa decat in SUA.

·         1902: Cecil Rhodes, unul dintre părinții fondatori ai Imperiului Britanic (n.1853)
* 1906: Prințesa Frederica Wilhelmina Louise Elisabeth Alexandrine a Prusiei (1 februarie 1842 — 26 martie 1906) a fost membră a Casei de Hohenzollern ca fiică a Prințului Albert al Prusiei și a primei lui soții, Prințesa Marianne a Țărilor de Jos.

Alexandrine și sora ei mai mare, Charlotte Frederica.

Alexandrine ('Addy') a fost copilul cel mic al Prințului Albert al Prusiei și a soției acestuia, Prințesa Marianne a Țărilor de Jos. A fost numită după mătușa ei (și mai târziu soacra ei), Marea Ducesă de Mecklenburg-Schwerin.^[2] A avut doi frați mai mari: Prințesa Charlotte Frederica care s-a căsătorit cu Ducele de Saxa-Meiningenși a murit la 23 de ani, și Prințul Albert care a devenit regent al ducatului Brunswick.

Părinții ai au divorțat la 28 martie 1849.^[3]Mai târziu, tatăl ei s-a recăsătorit morganatic în 1853 cu una din doamnele de onoare, Rosalie von Rauch, care a fost numită Contesă de Hohenau. Cuplul a avut doi fii.
De asemenea, mama ei s-a recăsătorit morganatic cu fostul vizitiu Johannes van Rossum.

În timpul căsătoriei tulburente a părinților ei, Alexandrine a fost aproape adoptată de unchiul ei care nu avea copii și soția acestuia, regele Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei și regina Elisabeta Ludovica de Bavaria.

Alexandrine a fost considerată ca o mireasă potențială pentru tânărul cu un an mai mare decât ea, Albert Eduard, Prinț de Wales (viitorul Eduard al VII-lea al Regatului Unit), dar nu a fost considerată suficient de "inteligentă sau drăguță" de sora mai mare a acestuia, Prințesa Moștenitoare Victoria ('Vicky') a Prusiei.^[2][4] Prințul s-a căsătorit cu Alexandra a Danemarcei.

În ciuda comentariului ei, Vicky a avut o slăbiciune pentru Alexandrine, scriindu-i mamei sale că ea a fost "de altfel o fată excelentă și mult admirată aici"; Alexandrine avea un milion de dolari de la mama ei iar averea ei ar fi devenit și mai mare când s-ar fi căsătorit.^[2] Prin urmare, Vicky încercat să o căsătorească cu o altă rudă britanică, Prințul George, Duce de Cambridge.^[2] Totuși nici acest plan nu a avut succes.

Soțul Alexandrinei, Ducele Wilhelm.

La 9 decembrie 1865, Alexandrine s-a căsătorit cu vărul ei mult mai în vârstă, Ducele Wilhelm de Mecklenburg-Schwerin (1827–1879).^[1] El era fiul cel mic al lui Paul Friedrich, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin și a mătușii Alexandrinei după numele cărei a fost botezată, Prințesa Alexandrine a Prusiei.

Wilhelm era cunoscut pentru caracterul libertin și pentru faptul că-i plăcea alcoolul așa că a fost o surpiză faptul că recent văduva și pioasa regina Elisabeta a consimțit la căsăorie.^[3] În două ocazii Wilhelm a lipsit de la comanda armatei prusace și a cerut-o în căsătorie pe celebra balerină Marie Taglioni; era considerat "oaia neagră" a familiei.^[3]

Fratele mai mare al lui Wilhelm, Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg, avea deja mulți copii din cele două căsătorii așa că nu existau șanse ca Wilhelm și Alexandrine să succeadă la tronul ducatului Mecklenburg-Schwerin. În timpul căsătoriei, cuplul a locuit la Palatul Bellevue din Berlin.
Mariajul nu a fost fericit, ea a încercat să scape de câteva ori însă a fost forțată să se întoarcă de mătușa și soacra ei Alexandrine.^[2] William a reușit cu greu să obțină o comandă lipsită de importanță în armata prusacă în timpul războiului franco-prusac.^[3] El a fost grav rănit de o explozie în timpul războiului, dar a continuat să trăiască până în 1879. Cuplul a avut o fiică:

• Ducesa Charlotte de Mecklenburg-Schwerin (7 noiembrie 1868 - 20 decembrie 1944); s-a căsătorit cu Prințul Heinrich XVIII Reuss de Köstritz și a avut copii.

După decesul soțului ei, Alexandrine și-a dedicat viața fiicei ei și a apărut rar în public.^[2] Alexandrine a murit la 26 martie 1906 la Schloss Marley, în apropiere de Potsdam, Brandenburg, Germania.^[1][5] Palatul Bellevue a fost ocupat de Prințul Eitel Friedrich al Prusiei și de noua lui mireasă Ducesa Sofia Charlotte de Oldenburg.

* 1910: Auguste Honoré Charlois (n. La Cadière-d'Azur în departamentul Var, 26 noiembrie 1864 – d. 26 martie 1910) a fost un astronomfrancez, cunoscut mai ales pentru descoperirea a 101 asteroizi, în timp ce lucra la Observatorul din Nisa

Auguste Charlois s-a născut în localitatea La Cadière-d'Azur din departamentul Var.

Prima sa descoperire a fost cea a asteroidului 267 Tirza în 1887. A descoperit și asteroidul 433 Erosîn aceeași noapte cu astronomul Gustav Witt, dar Witt a anunțat primul descoperirea.

Și-a început cariera în epoca detectării vizuale a micilor planete. Dar în 1891, Max Wolf a deschis calea folosirii astrofotografiei, care contribuie la creștea netă a ratei detecției asteroizilor, ceea ce le-a permis lui Wolf și lui Charlois să descopere mult mai mulți asteroizi decât ar fi descoperit prin detecție vizuală.

La vârsta de 45 de ani a fost ucis de fratele primei sale soții, care i-a purtat pică pentru că s-a recăsătorit. Cumnatul său a fost condamnat la muncă silnică pe viață în Noua Caledonie.

·         1913: Panait Cerna, pe numele său de naștere Stanciof, de origine bulgară, (n. 25 septembrie 1881, Cerna, județul Tulcea - d. 26 martie 1913, Leipzig)^[1] a fost un poet intimist, romantic minor sau tradiționalist român, un epigon al poetului Mihai Eminescu, precum și filosof, critic literar și traducător. Vorbitor nativ al bulgarei, Cerna a scris cu toate acestea în română și a dezvoltat un stil tradiționalist, care a fost legat de clasicismși neoclasicism. Lăudat de societatea literară conservatoare Junimea, a fost promovat de liderul ei, Titu Maiorescu, precum și de discipolii lui Maiorescu, Mihail Dragomirescu și Simion Mehedinți. Cerna a devenit principalul reprezentant al grupului când acesta a intrat în declin, contribuind la ambele reviste junimiste importante, Convorbiri Literare și Convorbiri Critice. De asemenea, a contribuit în parte la revista tradiționalistă Sămănătorul și a fost afiliat pentru perioade scurte la alte reviste literare.

Licențiat al Universității din București, Cerna și-a terminat studiile în imperiul german. Acolo, a frecventat Universitatea din Berlin și Universitatea din Leipzig, împrietenindu-se cu dramaturgul autoexilat Ion Luca Caragiale și criticul literar Paul Zarifopol. Cerna a murit la Leipzig la vârsta de treizecișiunu de ani, după o luptă lungă cu tuberculoza.

Pe lângă diferitele poeme de dragoste, scrierile lui Panait Cerna vădesc de asemenea preocupările sale intelectuale. Specificul său intelectual i-a adus adepți dedicați, dar a fost criticat de mulți dintre egalii săi, care l-au găsit artificial și depășit.

A debutat cu un poem "Trecut", imitație după poetul german Nikolaus Lenau în "Foaie interesantă" în anul 1897.

Licențiat al Faculății de filozofie din București în 1906. A obținut doctoratul în Germania, la Leipzig, în 1913 cu teza Die Gedankenlyrik, apreciată de Volkelt.

·         1918 - A murit compozitorul francez Claude Debussy (n.22.08.1862).

·         1923: Sarah Bernhardt, actriță franceză (n. 1844)
* 1934: Alfredo Acton (n. 12 septembrie 1867,^[1][2] Castellammare di Stabia, Italia^[1] – d. 26 martie 1934,^[1][2] Napoli, Italia^[1]) a fost un amiral italian, șef al Statului Major al Marinei Militare între (1919-1921 și 1925-1927) și senator din 1927.

Descendentul unei familii nobiliare cu tradiție care a servit în Marina Regatului celor Două Sicilii, iar după 1860 în Regia Marina. Strămoșul său John Acton a reformat flota napoletană în 1779, iar bunicul său Carol a fost ofițer în Marină.

Alfredo Acton a participat la ocupația Massawei (1885), la expediția internațională din Creta (1897), la campania din China în urma Revoltei Boxerilor (1900) și la Războiul Italo-Turc din 1912. Pe parcursul Primului Război Mondial, a comandat o unitate de exploratori a Marinei Regale în grad de amiral. Pe 15 mai 1917, a comandat forțele navale italo-britanice în bătălia din stâmtoarea Otranto. După război, a fost numit în funcția de Șef al Statului Major a Regia Marina.

A fost ales senator al Regatului Italiei în 1927.

·         1945: David Lloyd George (n.17 ianuarie 1863, Lancashire, Anglia – d. 26 martie 1945, Caernarfonshire, Țara Galilor) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în Primul Război Mondial, între 1916 și 1922.

·         1946: A murit pictorul Artur Garguromin Verona, membru fondator al Societăţii Tinerimea Artistică, societate care a avut iniţiativa participării artiştilor români la expoziţii internaţionale, prima prezenţă de acest fel fiind la Atena, în 1903 (n.25.08.1868, Braila). În  1917 lucrările sale împreună cu tezaurul României sunt duse în Rusia. Organizează Academia liberă de pictură. Este distins cu Ordinul “Steaua României”.In 1921, a avut  o mare expoziție personală. În 1924 a participat la a XXIII-a Bienală de la  Venetia cu 7 lucrări, regele Umberto al Italiei  îi cumpără lucrarea “Nuntă în Moldova”,, iar în 1926   îi oferă o comandă: pictura capelei Castelului de la Bran. În 1927 pictează fresca ” Maica Domnului” pentru biserica de la Preany Kattor din Iugoslavia . Devine membru al ordinului Steua Roșie și este numit cavaler onorific “Pentru Merit” i se conferă de asemenea ordinul “Meritul Cultural” în grad de Cavaler Clasa I. Anul 1935  aduce nenorocirea asupra lui, un incediu îi distruge pentru a doua oară atelierul, împreună cu peste 100 de lucrări. Totuși participă la Expozitia de la Bruxelles si  reîntors în țară, Casa regală îi oferă o nouă comandă: pictura tavanului deasupra Scării Voievozilor din Palatul Regal, realizând fresca intitulată “Apoteoză”. În 1940 devine profesor la Școala superioară de pictură și sculptură bisericească de pe lângă Arhiepiscopia Bucurestilor. În  1941  i se fixează o pensie lunară și printr-un decret semnat de generalul Ion Antonescu , i se acordă naturalizarea. Participă la Salonul Oficial de toamnă din 1942  în anul următor, prin decizie ministerială devine Membru al Corpului Artiștilor Plastici. S-a stins din viata la 29 martie 1946, suferind și uitat, la București.

·         1958 - A murit psihologul Florian Ştefănescu-Goangă, membru corespondent al Academiei Române (n.1881).

·         1959: Raymond Chandler, scriitor american (n.1888)

·         1977: A decedat Justinian Marina, al treilea patriarh al Romaniei (din 1948), fiind succedat de  patriarhul  Justin. S-a nascut, la Suesti-Valcea la 2 februarie 1901. Justinian (la nastere: Ioan) Marina, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane intre 1948 si 1977,  a fost inmormantat in biserica Manastirii Radu-Voda din Bucuresti.  A fost patriarhul care a acceptat colaborarea dintre Biserica Ortodoxă și autoritățile comuniste. Patriarhul a promovat ideea ca istoria merge după niște legi date de Dumnezeu, iar una dintre aceste legi este lupta de clasă. Scriitorul polonez Czeslaw Milosz, laureat al premiului Nobel, citează pe patriarhul Justinian în cartea sa Gândirea captivă. “Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii – crude, ce-i drept – care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului. “Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!” a spus Justinian Marina, patriarhul României.

* 1980: Roland Barthes (n. 12 noiembrie 1915, Cherbourg, Manche, Franța - d. 26 martie 1980, Paris, Franța) a fost un eseist, critic, filosof și teoretician al literaturii, semiotician francez. A fost unul dintre principalii animatori ai mișcării structuraliste și ai semioticii franceze.
Pieton fiind, Roland Barthes a fost accidentat grav de o camionetă a unei întreprinderi de spălătorie, la 25 februarie 1980, la Paris, în timp ce se deplasa spre Collège de France. Ca urmare a acestui accident, Roland Barthes a decedat la spitalul Pitié-Salpêtrière din Paris, la 20 martie 1980.
* 1987: Henrieta Delavrancea - Gibory (n. 19 octombrie 1897^[1] - d. 26 martie1987^[2]) a fost una dintre primele arhitecte din București. A fost fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea și soră a scriitoarei și pianistei Cella Delavrancea. Alături de Horia Creangă, George Matei Cantacuzino și Octav Doicescu, face parte din generația de arhitecți care a avut o contribuție importantă la formarea școlii de arhitectură modernă românească
* 1991: Ștefan Bălan (n. 1 ianuarie 1913, Brăila - d. 26 martie 1991, București) a fost un profesor universitar român, inginer doctor docent, membru titular al Academiei Române.^{[2]:p. 75}

A fost din 1958 ministru adjunct al Învățământului și Culturii, iar din 23 martie 1963 titularul acestui departament (până în 19 august 1969)^[3]. Anterior ocupase funcțiile de președinte al Comisiei de Stat a Standardizării, președinte al Comitetului de Stat pentru Tehnică (1952-1955), președinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular București, ministru al Construcțiilor (1956-1958). Între 1965-1969 a fost membru supleant al CC al PCR.

A publicat:

• Lexiconul Tehnic Român (1949 - 1955) - coordonator și coautor
• Lexiconul Tehnic Romîn (1957 - 1968) - coordonator și coautor
• Galileo Galilei (1957)
• Mecanică teoretică (1959) - în colaborare cu Victor Vâlcovici, Radu Voinea ș.a.
• Cromoplasticitatea (1963) - în colaborare
• Încercarea construcțiilor (1965, traducere în limba franceză în 1970)
• Din istoria mecanicii (1966) - în colaborare cu I. Ivanov
• Complemente de mecanică teoretică (1975)
• Calculul structurilor în domeniul plastic. Momente independente (1976)
• Optimizări (1979) - în colaborare cu V. Petcu
• Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale (1979) - coordonator și coautor

* 1994: Wilhelm „Willi” Kirschner (n. 9 decembrie 1911, la Hermannstadt, Austro-Ungaria, d. 26 martie 1994, la Drabenderhöhe, Germania)^[2] a fost un handbalist de etnie germană care a jucat pentru echipa națională a României. Kirschner a fost component al selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul al șaselea la Olimpiada din 1936, găzduită de Germania.^[3][4]El a jucat în toate cele trei meciuri disputate de România.^[2][4]

În 1938, Wilhelm Kirschner s-a aflat în lotul selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul 5 la Campionatul Mondial de Handbal de câmp din Germania.^[5]

În Sibiu, Willi Kirschner a fost component de bază al clubului Hermannstädter Turnverein^(de) (Societatea de Gimnastică Sibiu).

* 1995: Alejandro Morera Soto (n. 14 iulie 1909 - d. 26 martie 1995) a fost un fotbalist din Costa Rica care a jucat pe post de atacant. Printre altele a jucat pentru echipa FC Barcelona și la echipa națională de fotbal a Costa Ricăi, pe care apoi a și antrenat-o. Este considerat unul dintre cei mai buni și mai talentați jucători din toate timpurile din Costa Rica

·         1996: David Packard, cofondator al societății Hewlett-Packard
* 2004: Takeshi Kamo (8 februarie 1915 - 26 martie 2004) a fost un fotbalistjaponez.
* 2007: Ion Nicodim (n. 26 martie 1932, Constanța - d. 15 martie 2007, Paris, Franța) a fost un pictor, sculptor și decorator român.

·         2015: Tomas Tranströmer, poet, traducător și psiholog suedez, laureat Nobel (n. 1931)
* 2016: Radu Mareș (n. 3 martie 1941, Frasin, România – d. 26 martie 2016, Cluj-Napoca, România) a fost un prozator și ziarist român.
Radu Mareș s-a născut în 1941 în localitatea Frasin, județul Suceava. A urmat Liceul „Euxodiu Hurmuzachi” din Rădăuți, iar în 1964 a absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, oraș în care s-a stabilit în 1971.^[1] Între anii 1966–1970 a lucrat ca ziarist la publicația suceveană Zori noi (Crai Nou din 1989), fiind mai apoi redactor la Tribuna până în 1997 și director al editurii „Dacia” în perioada 1997–2001

Sărbători

• În calendarul ortodox: Odovania praznicului Bunei Vestiri; Soborul Sf Arhanghel Gavriil; Sf Mc Montanus, preotul și soția sa, Maxima; Sf 26 Mucenici din Goția
• Ziua Independenţei în Republica Populară Bangladesh. Sărbătoare naţională.

ARTE 26 Martie

INVITAȚIE LA OPERĂ 26 Martie

Cu Viorica Ursuleac

MUZICĂ 26 Martie

Rufus Thomas, cântăreţ şi compozitor R&B american

Rufus Thomas - Crown Prince of dance (full album / quality sound): 

Fred Parris, vocalist şi compozitor american (Five Satins)

Fred Parris and The Satins:

Diana Ross

Diana Ross One Woman - The Ultimate Collection (Full Album): 

Diana Ross Greatest Hits 

Fran Sheehan, basist american (Boston)

Richard Tandy, clăpar şi chitarist britanic (ELO)

Steven Tyler, muzician american, solistul trupei Aerosmith

Vicky Lawrence, cântăreaţă şi actriţă americană

Vicki Lawrence - "He Did With Me": 

Ronnie McDowell, cântăreţ american

Teddy Pendergrass, vocalist şi baterist american (The Blue Notes)

William Lyall, pianist şi flautist britanic (Pilot, Alan Parsons Project)

PILOT - William Lyall - Solo Casting 1976 ( FULL ALBUM ! ): 

James Jonas Iha, chitarist al trupei Smashing Pupmkins

The Smashing Pumpkins 

Alin Demeter (Uzzi), component al formației B.U.G.Mafia

Jay Sean, cântăreț britanic

Ludwig van Beethoven

Claude Debussy

ÎNREGISTRĂRI NOI: 

Handel: 6 Concerti Grossi Op 3 (Munchener Bach-Orchester, Karl Richter)

Greatest Hits Golden Oldies Classic Oldies Playlsit Oldies But Goodies Legendary Hits

POEZIE 26 Martie

Mircea Ivănescu

Biografie Mircea Ivănescu
Mircea Ivănescu (n. 26 martie 1931) este un scriitor, poet, eseist şi traducător român contemporan.

A absolvit în 1954 Facultatea de Filologie (secţia franceză) a Universităţii din Bucureşti. A fost, pe rând, redactor la Agerpres, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală şi la revista „Transilvania” din Sibiu.

De la volumul de debut din 1968 şi până la versurile recente, incluse în selecţia „din periodice şi inedite” a antologiei de autor Poesii vechi şi nouă (1999), de-a lungul a peste trei decenii, poezia lui Mircea Ivanescu a rămas egală cu ea însăşi, atât în ritmul producerii, cât şi în calitatea ei estetică. S-a spus despre el că e un poet „care nu încape într-o antologie” (Ion Bogdan Lefter). Titlurile volumelor sale de poezii sunt banale, puţin spectaculoase. A scris poeme despre personajul Mopete, numele acestuia conţine o anagramă a cuvintelor poet şi poem.

Este considerat a fi unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani şi un pionier al postmodernismului în Europa Centrală şi de Est. A tradus romane foarte importante, Ulysse al lui James Joyce, aceasta fiind considerată o capodoperă a traducerilor în limba română. A tradus şi o serie de povestiri, jurnale şi corespondenţă ale lui Franz Kafka.

A contribuit într-un mod esenţial la recuperarea narativităţii în poezia autohtonă din a doua jumătate a anilor ’60 şi din anii ’70. A tradus masiv din poezia americană, cu care de altfel poeziile sale sunt înrudite.

Multiplu premiat pentru poezia şi traducerile sale, Mircea Ivănescu a fost propus în 1999 pentru Premiul Nobel pentru literatură de către Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România, la solicitarea Comitetului Nobel al Academiei Suedeze.

Volume de versuri

Versuri (EPL, 1968) 
Poeme (Eminescu, 1970) 
Poesii (Cartea Românească, 1970) 
Alte versuri (Eminescu, 1972) 
Poem (Cartea Românească, 1973) 
Alte poeme (Albatros, 1973) 
Amintiri (Cartea Românească, 1973) 
Alte poesii (Dacia, 1976) 
Poesii nouă (Dacia, 1982) 
Poeme nouă (Cartea Românească, 1983) 
Alte poeme nouă (Cartea Românească 1986) 
Versuri vechi, nouă (Eminescu, 1988) 
Poeme alese (1966-1989) 
Poeme vechi, nouă (Cartea Românească, 1989) 
Versuri (Eminescu, 1996) 
Poezii (Vitruviu, 1997) 
Poesii vechi şi nouă , antologie (Minerva, 1999)

Poezia e altceva?

nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumină cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?

Către seară, mă aşez la picioarele tale...

aş vrea să ies la plimbare, şi ea, răsturnată adânc
în fotoliul de unde priveşte, prin neştiutoarea fereastră,
chipurile, în vremea din faţa ei, să mă urmărească
trecând, pe străzi bântuite de ploaie. şi cu ochiul stâng

eu urmărindu-i atenţia, oarecum întretăiată, mereu
zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important
în jocul realităţii, pe care îl vede dincolo. – eu
însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant,

pe genunchii ei, alăturaţi cast, şi pe care
ea îi acoperă uneori cu mâna, încet.
(semn că-mi simte privirea, desigur)... şi iară

aş vrea să merg, tot mai departe de ea, cu un umblet
apăsat de ploaie, şi vântul care îi bate
ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.

Vorbe, vorbe, vorbe...

trebuie alese vorbele cu grija,
vorbele lasa urme-îti amintesti
mai târziu de ele-asa cum si pasii ramân în zapada,
trebuie alese vorbele(însa e uneori atât de usor
sa stii sa asezi vorbele unele lânga altele
sa însemne ceva-ceva ce nu se mai aseaza
deloc exact peste ce stii tu cu adevarat
ca e în tine-ca simti.
oricine poate sa faca vorbe unele dupa altele-
oricine poate sa vorbeasca-nu asta
e principalul-ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care sa nu spuna prea mult.)
si pe urma, fiecare din vorbele acestea
ca niste urme în zapada... 

Panait Cerna

Biografie Panait Cerna
s-a născut la 25 septembrie 1881 în localitatea Cerna, cu numele Stanciof(de origine bulgară). Opera sa literară este restrânsă: Poezii – 1910 , teza de doctorat "Poezia de gândire" şi studiile despre Eminescu şi Faust.
Cerna ieşise în lume, cu versurile lui entuziaste şi oneste, într-o vreme de mare fierbere culturală, când oameni şi grupuri literare se băteau cu o aprindere în care se reînnoiau timpii celui dintâi şi celui mai simplu naţionalism literar român. Trebuiau glorii literare noi şi mari, cu orice preţ. Atunci manifestări de talente cât de puţin convenabile erau înălţate hiperbolic la rang de fenomene epocale; critici şi şcoli se certau de la descoperirea lor, sau îşi făceau din ele arme pentru vajnicele lor emulaţii onorabile dar pătimaşe.
S-ar părea că, o clipă, însuşi minunat cumpănitul Maiorescu a greşit la fel, deşi nu în aceeaşi măsură ca ceilalţi, în privinţa lui Cerna. Peste puţin, agerul şi recele om a trebuit să se regăsească pe sine, şi atunci, neapărat, de la el a venit vorba care trebuia: "in der Poesie ist der Gedanke ein verfluchtes Ding!"... Aceasta desigur înseamnă nu doar că gândirea abstractă nu poate fi, ca şi orice alt cuprins intelectual, material de artă literară, ci numai că felul acela de gândire ajunge mai lesne tiranic decât un altul, şi imperios dă la o parte arta, socotind că o înalţă deosebit prin prestigiul pompos al filozofiei sau al religiei.
În Germania, Cerna găsise o hrană hipertrofiantă pentru această prejudecată a unei estetice specific neartistice. Literatura clasică şi postclasică a nemţilor e îmbibată de "poezie" filozofică, şi asupra acestui gen de poezie ei au şi teoretizat din belşug. "Gedankenlyrik" e termenul în care se rezumă simptomatic această predilecţie sau slăbiciune literară; cuvântul şi ideea au dat titlu şi cuprins tezei de doctorat a lui Cerna. De multe ori se plângea el că studiile acestea îl abăteau de la poezie până la completa izolare de ea. Poezia lui nu fusese decât produsul acelui frecvent entuziasm tineresc din care se nasc atâtea diletantisme serioase, ce nu se pot rezolva decât în decepţii. Tristeţile şi neliniştile lui nu erau decât semnul unei dezorganizări care începea atunci să i se desluşească. O împrejurare agravantă pentru acest om, atât de deştept, inimos şi curat la suflet, a fost că vanităţile curioase, de altfel naive şi ele, ale unor târgoveţi în ceartă mare pe glorie culturală, l-au cufundat cu exagerare în acea tinerească amăgire.
Totuşi, pe un om ca Cerna îl fermeca prestigiul "poetic" al lui Guyau. Se-nţelege, nesfârşitele poeme şi poezii cu idei ale clasicilor sau neclasicilor nemţi, ale blândului matematic Sully - Proudhomme, ale nevinovatei de orice poezie Madame Ackermann îl înfierbântase până la fanatism desăvârşit. Îi era cu neputinţă să înţeleagă că ideile filozofice, tot atât de puţin ca oricare altele, nu implică nici o superioritate estetică. Moralism, profetism, poezie se amestecau pentru el, ca pentru atâţia alţii, într-o nebuloasă sublimă şi pompos răsunătoare… 
Se stinge din viaţă la 23 martie 1913 mumurând: "in der Poesie ist der Gedanke ein verfluchtes Ding!"...

Cantec de martie

A fugit din lume faur,
Trist şi nejelit –
Cu săgeţile-i de aur,
Martie l-a gonit...

Albi plutesc şi roşii norii
Peste munţi şi chei,
Parcă sufletu-aurorii
A rămas în ei...

Gârlele şi-ncep fanfara,
Şi, pornind şuvoi,
Strigă-n lume: primăvara
A sosit la noi!

Ce gândeşti la vremuri duse
Şi suspini mereu?
Lasă visele apuse,
Suflete al meu!

Uită lumile de stele,
Ce-au căzut pălind –
Bucură-te de acele
Care se aprind...

Ah, ce dulce e povara
Mugurilor noi!
Primăvara, primăvara
A sosit la noi... 

 Primavara

Cu faptura ei de floare
Si cu daruri noi,
Vesnica biruitoare
A sosit la noi.
Trandafirii aurorii
Sunt obrajii ei,
Val de argint ea are norii
Albi si subtirei.

Nalta, mîndra, sta-n picioare
În radvan domnesc...
Gingas chip de fata are
Bratul voinicesc.
Viu struneste-n aer zîna
Roibi hraniti cu jar;
Cai de vînt, scapati din mîna
Cruntului Ghenar.

Bubuind înainteaza
Pe un pod de nori,
Pîna iese-n drum de raza
Strajuit de flori... 

Tristetea Lenorei (sonet dublu)

Pe sub portale-ti stau în paza
Cavasi cu barbile-argentine -
Rasar batrânii sa te vaza
Trecând ca visul pe ruine...

Supusi sau suflete haine
Sub ochii tai îngenuncheaza -
Ah, ochii tai ce smulg suspine
Si ard ca soarele-n amiaza!...

Tu ai palate ce sfideaza
Splendoarea calma-a lunei pline -
O, cea mai alba din regine,
Ce jale grea le populeaza?

"În noptile de mai senine
E-atât de blânda-a lunei raza,
Si totusi firea plânge-n sine
Si trandafirii lacrameaza...

Cu mine-a fost destinul darnic:
Un cer de-a pururea senin -
Hebe, scânteietor paharnic,

Mi-a-ntins o cupa de rubin;
Dar cupa spumega zadarnic
Când n-am în cinstea cui sa-nchin!"

*

Cu lacrami sufletu-mi sa-adapa,
Privindu-i lespedea-n bujor...
Vezi tu o cruce lânga apa?

Acolo zace Leonor,
Si florile-au venit la groapa
Sa plânga pe o sora-a lor... 

TEATRU/FILM 26 Martie

O femeie fara importanta - Wilde Oscar 1972

Regasirea de sine - Ana Smetanova 1992

Anton Pann - Lucian Blaga

SFATURI UTILE 26 Martie

10 utilizari ale bicarbonatului de sodiu. Samponul cu bicarbonat de sodiu face parul sa creasca

GÂNDURI PESTE TIMP 26 Martie

Mircea Ivănescu Citate:

Tennessy Williams

RELIGIE ORTODOXĂ 26 Martie

Odovania praznicului Bunei Vestiri; Soborul Sf Arhanghel Gavriil; Sf Mc Montanus, preotul și soția sa, Maxima; Sf 26 Mucenici din Goția

Pe binevestitorul mântuirii noastre, pe marele slujitor al lui Dumnezeu, pe trimisul cel purtător de bucurie la Preacurata Fecioară Maria, pe Arhanghelul Gavriil, se cuvine să-l lăudăm cu cântări, alcătuindu-i sobor de prăznuire a doua oară, pentru că întâiul sobor al acestuia se prăznuieşte a doua zi după Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, adică la 26 martie, iar acum, iarăşi acelaşi sobor al lui se înnoieşte întru Sfânta Biserică şi iarăşi se pomenesc şi se preamăresc arătările lui cele minunate care s-au făcut prin dumnezeiasca poruncă.

Acesta l-a învăţat pe Moise în pustie scrierea cărţilor, spunându-i lui începutul facerii lumii, zidirea lui Adam - omul cel dintâi -, viaţa aceluia şi a celor ce au fost după dânsul. L-a învăţat a scrie despre toţi anii şi neamurile cele de mai înainte, despre potop şi despre despărţirea limbilor. L-a mai povăţuit pe el să înţeleagă rânduiala corpurilor cereşti, stihiile, aritmetica, geometria şi toată înţelepciunea. Acesta a tâlcuit Proorocului Daniil vedeniile cele minunate, care erau să fie mai pe urmă pentru împăraţi şi împărăţii, şi care se închipuiau prin felurite fiare. I-a mai spus lui despre eliberarea poporului lui Dumnezeu din robia Babilonului şi despre vremea venirii celei dintâi a lui Hristos în lume, prin întruparea cea din Preacurata Fecioară.

Acesta s-a arătat Sfintei şi dreptei Ana, care se tânguia între pomii cei din grădină pentru nerodirea sa, rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu; şi a zis către dânsa: „Ano, Ano, rugăciunea ta s-a auzit şi suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu. Deci, iată, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea binecuvântată, întru care se vor binecuvânta toate seminţiile pământului. Numele ei va fi Maria şi prin ea se va da mântuirea lumii". Asemenea s-a arătat şi Sfântului şi dreptului Ioachim, care postea în pustie. Şi i-a spus acelaşi cuvânt ca şi Sfintei Ana, că vor naşte pe fiica cea mai aleasă din veci, pentru a fi Maica lui Mesia, Care avea să vină spre izbăvirea neamului omenesc.

Acest mare arhanghel, când s-a născut dumnezeiasca pruncă din părinţii cei neroditori, i-a fost păzitor pus de Dumnezeu, iar când a fost dusă în biserică, el o hrănea, aducându-i hrana cea de toate zilele. Acesta s-a arătat Sfântului Zaharia arhiereul, stând de-a dreapta lui în timpul cădirii altarului, şi i-a binevestit dezlegarea nerodirii Elisabetei, femeia lui cea îmbătrânită de zile multe, şi naşterea Sfântului Ioan Înaintemergătorul Domnului, şi a legat cu amuţire limba celui ce nu credea, până la vremea împlinirii cuvintelor sale.

Acest înaintestătător al Domnului, trimis fiind de Dumnezeu în Nazaret, a stat înaintea Preasfintei Fecioare, care era logodită cu bătrânul Iosif, şi i-a binevestit ei zămislirea Fiului lui Dumnezeu, prin umbrirea şi lucrarea Sfântului Duh. Acesta i s-a arătat şi lui Iosif în vis, încredinţându-l despre Fecioara cea neispitită de nuntă, cum că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.

Iar când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, Gavriil, acest înger al Domnului, s-a arătat noaptea păstorilor care străjuiau împrejurul turmelor, şi le-a zis:Vă binevestesc o bucurie mare, căci astăzi s-a născut Mântuitorul lumii! Apoi îndată a cântat cu mulţimea oştilor cereşti:Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Despre acest înger se mai povesteşte că s-a arătat din cer Mântuitorului Hristos, mai înainte de patima Lui cea de bună voie, pe când se ruga în grădină, de vreme ce numele acesta de Gavriil se tâlcuieşte puterea lui Dumnezeu; de aceea şi Gavriil, arătându-i-se Domnului nostru Iisus Hristos, îl întărea, ca cel ce are pe lângă alte slujiri ale sale şi aceasta: a întări pe cei ce sunt în nevoinţe. Iar Domnul nostru, fiind atunci în nevoinţe şi rugându-se mai fierbinte, avea trebuinţă de întărire.

Acest înger s-a arătat femeilor mironosiţe şezând pe piatra mormântului şi spunându-le despre învierea cea din mormânt a lui Hristos; pentru că cel ce a fost binevestitor al zămislirii şi al Naşterii Domnului, acela s-a arătat vestitor şi al Învierii Lui. Acesta s-a arătat şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe când se ruga în Muntele Eleonului, vestindu-i despre apropierea cinstitei ei adormiri şi de mutarea ei de la cele pământeşti la cele cereşti; şi i-a dat ei o stâlpare purtătoare de lumină din rai.

Aceste multe arătări ale Arhanghelului Gavriil, atât din Legea cea veche cât şi din cea nouă, pomenindu-le Sfânta noastră Biserică şi ştiind mijlocirea cea neîncetată a acestuia către Dumnezeu pentru neamul omenesc, alcătuieşte acum prăznuire sobornicească, pentru ca poporul lui Dumnezeu să se deştepte spre osârdie, ca totdeauna să alerge cu căldură spre apărarea şi ajutorul mijlocitorului celui atât de mare şi de binefăcător al neamului omenesc, şi ca să ia, cu rugăciu­nile lui, iertare de păcate de la Hristos Domnul, Mântuitorul nostru.

Sfantul Montanus Preotul si sotia sa, Maxima
Intre preotii si credinciosii care au indurat moartea pentru Hristos in persecutia lui Diocletian, se numarau si preotul daco-roman Montanus si sotia sa Maxima din cetatea Singidunum (azi Belgrad), locuita pe atunci de stramosii nostri daco-romani.

Patimirea lor este descrisa in diferite Martirologii. La inceputul anului 304, cand a inceput prigoana impotriva crestinilor, preotul Montanus a fugit in cetatea Sirmium, din provincia Pannonia Inferior (azi Mitrovita, nu departe de Belgrad), unde isi avea resedinta imparatul Galeriu, ginerele lui Diocletian. Dar a fost prins si aici si dus in fata lui Probus, guvernatorul provinciei. Stand la judecata, preotul Montanus a raspuns cu indrazneala ca este crestin si ca nu va aduce niciodata jertfe zeilor: “Eu am primit invatatura sa indur mai bine chinurile decat, lepadandu-ma de Dumnezeu, sa aduc jertfa demonilor”. Fiind pus la chinuri, a rezistat cu aceeasi tarie, spunand: “Ma aduc jertfa prin chinurile acestea Dumnezeului meu, Caruia I-am jertfit”. In fata acestei darzenii, neinfricat in fata chinurilor, Probus a poruncit sa fie adusa sotia lui Montanus, preoteasa Maxima, socotind ca ea va fi mai slaba din fire si il va indupleca sa aduca jertfe zeilor. Dar, spre uimirea tuturor, a cerut si ea sa fie pusa la chinuri, voind sa se faca astfel partasa la Patimile Domnului. In felul acesta, toate incercarile lui Probus de a-i abate din drumul pe care si l-au ales singuri, au ramas zadarnice. Drept aceea, a poruncit sa fie inecati in raul Sava. Auzind de aceasta hotarare, fericitii Montanus si Maxima au grait plini de bucurie: “Iti multumim, Doamne Iisuse Hristoase ca ne-ai dat rabdare si ne-ai gasit vrednici de marirea cea vesnica”. Iar cand au ajuns pe tarmul raului Sava spre a fi dati mortii, preotul Montanus s-a rugat astfel: “Doamne Iisuse Hristoase, care ai patimit pentru mantuirea lumii, primeste sufletele robilor Tai Montanus si Maxima, care patimesc pentru numele Tau”. Iar nelegiuitii slujitori ai lui Probus le-au legat cate o piatra de gat si i-au aruncat in rau. Valurile apelor au tras la mal trupurile lor sfintite, pe care le-au ingropat dupa cuviinta dreptmaritorii crestini care-i cunoscusera.

In acest chip au primit cununile muceniciei preotul Montanus din Singidunum si sotia sa Maxima, in cetatea Sirmium, in zilele imparatului pagan Diocletian, in anul 304, in 26 martie. Se cuvine sa stim ca Montanus este socotit ca fiind primul preot daco- roman cunoscut cu numele din istoria Bisericii noastre, ca si sotia sa, amandoi avand nume latinesti. Sa fie pomenirea lor din neam in neam!

Viaţa Sfinţilor 26 de Mucenici din Goţia

Aceşti sfinţi au trăit pe vremea lui Iungurih, împăratul goţilor şi a lui Graţian, împăratul romanilor. Iar pentru dragostea lui Hristos au primit cununa muceniciei prin foc, atunci când Iungurih a dat poruncă să se dea foc bisericii în care se găseau adunaţi la rugăciune cei douăzeci şi şase de sfinţi mucenici.

 Sfinţii 26 de mucenici au pătimit în Goţia, din care doi au fost preoţi: Vatus şi Virca; cu acesta din urmă au pătimit şi doi fii şi trei fiice ale lui; apoi unul, Aprilla, a fost monah; unsprezece au fost mireni: Avip, Agna, Riax, Igatrax, Iscoos, Sila, Sighita, Suiril, Seimvla, Terma, Filga; şi şapte femei: Ana, Alla, Varis, Moico, Mamica, Birgo şi Animais.

Aceşti sfinţi au trăit pe vremea lui Iungurih, împăratul goţilor şi a lui Graţian, împăratul romanilor. Iar pentru dragostea lui Hristos au primit cununa muceniciei prin foc, atunci când Iungurih a dat poruncă să se dea foc bisericii în care se găseau adunaţi la rugăciune cei douăzeci şi şase de sfinţi mucenici. Tot atunci s-a mai întâmplat să ardă şi un om oarecare, al cărui nume nu s-a păstrat, care aducea prinosul lui la altar.

PSALMII
PSALMII 81 - 85

Psalmul 81

1.	Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca.
2.	Până când veţi judeca cu nedreptate şi la feţele păcătoşilor veţi căuta?
3.	Judecaţi drept pe orfan şi pe sărac şi faceţi dreptate celui smerit, celui sărman.
4.	Mântuiţi pe cel sărman şi pe cel sărac; din mina păcătosului, izbăviţi-i.
5.	Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric umblă; stricase-vor toate rânduielile pământului.
6.	Eu am zis: "Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt".
7.	Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi.
8.	Scoală-Te, Dumnezeule, judecă pământul, că toate neamurile sunt ale Tale. Psalmul 82 1. Dumnezeule, cine se va asemăna ţie? Să nu taci, nici să Te linişteşti, Dumnezeule! 2. Că iată, vrăjmaşii Tăi s-au întărâtat şi cei ce Te urăsc au ridicat capul. 3. Împotriva poporului Tău au lucrat cu vicleşug şi s-au sfătuit împotriva sfinţilor Tăi. 4. Zis-au: "Veniţi să-i pierdem pe ei dintre neamuri şi să nu se mai pomenească numele lui Israel". 5. Că s-au sfătuit într-un gând împotriva lui. Împotriva Ta legământ au făcut: 6. Locaşurile Idumeilor şi Ismaelitenii, Moabul şi Agarenii, 7. Gheval şi Amon şi Amalic şi cei de alt neam, cu cei ce locuiesc în Tir. 8. Că şi Asur a venit împreună cu ei, ajutat-au fiilor lui Lot. 9. Fă-le lor ca lui Madian şi lui Sisara şi ca lui Iavin, la râul Chişon. 10. Pierit-au în Endor; făcutu-s-au ca gunoiul pe pământ. 11. Pune pe căpeteniile lor ca pe Oriv şi Zev şi Zevel şi Salmana, pe toate căpeteniile lor, care au zis: "Să moştenim noi jertfelnicul lui Dumnezeu". 12. Dumnezeul meu, pune-i pe ei ca o roată, ca trestia în faţa vântului, 13. Ca focul care arde pădurea, ca văpaia care arde munţii, 14. Aşa alungă-i pe ei, în viforul Tău şi în urgia Ta. 15. Umple feţele lor de ocară şi vor căuta faţa Ta, Doamne. 16. Să se ruşineze şi să se tulbure în veacul veacului şi să fie înfruntaţi şi să piară. 17. şi să cunoască ei că numele Tău este Domnul. Tu singur eşti Cel Preaînalt peste tot pământul. Psalmul 83 1. Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor! 2. Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului; inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu. 3. Că pasărea şi-a aflat casă şi turtureaua cuib, unde-şi va pune puii săi: 4. Altarele Tale, Doamne al puterilor, Împăratul meu şi Dumnezeul meu. 5. Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lăuda. 6. Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suişuri în inima sa a pus, 7. În valea plângerii, în locul care i-a fost pus. Că binecuvântare va da Cel ce pune lege, 8. Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion. 9. Doamne, Dumnezeul puterilor, auzi rugăciunea mea! Ascultă, Dumnezeul lui Iacob! 10. Apărătorul nostru, vezi Dumnezeule şi caută spre faţa unsului Tău! 11. Că mai bună este o zi în curţile Tale decât mii. Ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu, mai bine, decât a locui în locaşurile păcătoşilor. 12. Că mila şi adevărul iubeşte Domnul; Dumnezeu har şi slavă va da. Dumnezeu nu va lipsi de bunătăţi pe cei ce umblă întru nerăutate. 13. Doamne al puterilor, fericit este omul cel ce nădăjduieşte întru Tine. Psalmul 84 1. Bine ai voit, Doamne, pământului Tău, întors-ai robimea lui Iacob. 2. Iertat-ai fărădelegile poporului Tău, acoperit-ai toate păcatele lor. 3. Potolit-ai toată mânia Ta; întorsu-Te-ai de către iuţimea mâniei Tale. 4. Întoarce-ne pe noi, Dumnezeul mântuirii noastre şi-ţi întoarce mânia Ta de la noi. 5. Oare, în veci Te vei mânia pe noi? Sau vei întinde mânia Ta din neam în neam? 6. Dumnezeule, Tu întorcându-Te, ne vei dărui viaţă şi poporul Tău se va veseli de Tine. 7. Arată-ne nouă, Doamne, mila Ta şi mântuirea Ta dă-ne-o nouă. 8. Auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu; că va grăi pace peste poporul Său 9. Şi peste cuvioşii Săi şi peste cei ce îşi întorc inima spre Dânsul. 10. Dar mântuirea Lui aproape este de cei ce se tem de Dânsul, ca să se sălăşluiască slava în pământul nostru. 11. Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat. 12. Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit. 13. Că Domnul va da bunătate şi pământul nostru îşi va da rodul său; 14. Dreptatea înaintea Lui va merge şi va pune pe cale paşii Săi. Psalmul 85 1. Pleacă, Doamne, urechea Ta şi mă auzi, că sărac şi necăjit sunt eu. 2. Păzeşte sufletul meu, căci cuvios sunt; mântuieşte, Dumnezeul meu, pe robul Tău, pe cel ce nădăjduieşte în Tine. 3. Miluieşte-mă, Doamne, că spre Tine voi striga toată ziua. Veseleşte sufletul robului Tău, că spre Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu. 4. Că Tu, Doamne, bun şi blând eşti şi mult-milostiv tuturor celor ce Te cheamă pe Tine. 5. Ascultă, Doamne, rugăciunea mea şi ia aminte la glasul cererii mele. 6. În ziua necazului meu am strigat către Tine, că m-ai auzit. 7. Nu este asemenea ţie între dumnezei, Doamne şi nici fapte nu sunt ca faptele Tale. 8. Veni-vor toate neamurile pe care le-ai făcut şi se vor închina înaintea Ta, Doamne şi vor slăvi numele Tău. 9. Că mare eşti Tu, Cel ce faci minuni, Tu eşti singurul Dumnezeu. 10. Povăţuieşte-mă, Doamne, pe calea Ta şi voi merge întru adevărul Tău; veselească-se inima mea, ca să se teamă de numele Tău. 11. Lăuda-Te-voi, Doamne, Dumnezeul meu, cu toată inima mea şi voi slăvi numele Tău în veac. 12. Că mare este mila Ta spre mine şi ai izbăvit sufletul meu din iadul cel mai de jos. 13. Dumnezeule, călcătorii de lege s-au sculat asupra mea şi adunarea celor tari a căutat sufletul meu şi nu Te-au pus pe Tine înaintea lor. 14. Dar Tu, Doamne, Dumnezeu îndurat şi milostiv eşti; îndelung-răbdător şi mult-milostiv şi adevărat. 15. Caută spre mine şi mă miluieşte, dă tăria Ta slugii Tale şi mântuieşte pe fiul slujnicei Tale. 16. Fă cu mine semn spre bine, ca să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze, că Tu, Doamne, m-ai ajutat şi m-ai mângâiat.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE PENTRU POSTUL SFINTELOR PAȘTI – ZIUA 18 – 26 Martie

A. GUSTĂRI

Roşii umplute cu legume crude

* 6 roşii mari;

* 1 morcov mare;

* 1 rădăcină ţelină;

* 1 rădăcină pătrunjel;

* puţină varză proaspătă tocată fin;

* 1 ardei gras;

* maioneză de post sau sos vinegret

Se pregătesc roşiile pentru umplut.

        Se prepară un amestec din morcov, ţelină, pătrunjel, varză, ardei gras date pe răzătoarea mică, cu excepţia ardeiului care se toacă mărunt şi puţină maioneză de post sau sos vinegret.

        Se umplu roşiile cu acest amestec şi se servesc ca gustare.

B. SALATE

Salată de varză murată

* 1 varză murată mică;

* ulei;

* chimen;

* piper măcinat

Se scurge varza murată după ce a fost ţinută ½ ore în apă rece şi se toacă fin.

Se pune într-un castron şi se presară chimen seminţe şi piper măcinat după gust, apoi se adaugă ulei şi se amestecă.

C. SOSURI

Sos vinegret

* 3 linguri ulei;

* 1 lingură oţet;

* sare;

* piper măcinat;

* pătrunjel verde

Într-un castron se amestecă ingredientele cu o furculiţă sau cu telul până ce uleiul se emulsionează devenind lăptos.

Se adaugă pătrunjel verde tocat fin.

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Supă de linte

* 1 ½ litri apă;

* 300 g linte;

* 1 ceapă mare;

* 2  linguri ulei;

* 1 linguriţă făină;

* 1 linguriţă cimbru;

* sare;

* 3 căţei usturoi

Se alege lintea, se spală şi se pune în apă caldă din ajun.

        A doua zi se aruncă apa şi se pune lintea la fiert cu 1 ½ litri apă proaspătă, ceapa tăiată mărunt şi usturoiul.

        Când lintea este aproape gata, se adaugă sare după gust şi se lasă să mai fiarbă până este gata.

Se prăjeşte făina în ulei şi se adaugă în supă împreună cu cimbrul pisat, lăsând să mai dea 2 – 3 clocote.

E. MÂNCĂRURI

Cartofi prăjiţi

* 500 g cartofi;

* ulei;

* sare

Se curăţă cartofii, se spală şi se taie în lung pai sau mai groşi.

        Se mai spală încă o dată şi se lasă ceva timp în strecurătoare să se scurgă bine de apă, apoi se pun în tigaie în uleiul încins bine.

        Se întorc pentru a se rumeni bine pe ambele feţe, apoi se scot într-un castron, se sărează şi, după gust, se adaugă câţiva căţei de usturoi tocaţi mărunt.

        Se acoperă castronul până ce vor fi serviţi.

F. DULCIURI

Cornuleţe fragede

·       1 pachet margarină;

·       5 linguri apă;

·       1 lingură oţet;

·       10 g sare;

·       Făină cât cuprinde

Se face un aluat de consistenţă potrivită.

Se împarte în 10 părţi egale şi fiecare parte, la rândul ei, în alte 8 părţi egale.

Se întind şi se umplu cu gem, rahat etc.

Se coc la foc potrivit 10 minute.