MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 20 MARTIE 2019

Bună dimineața!

ISTORIE PE ZILE 20 Martie

Evenimente

·         235: Maximin Tracul (Gaius Iulius Verus Maximinus, n.cca. 173 – d. aprilie 238), este proclamat imparat. Cand Legio XXII Primigenia i-a asasinat pe Alexandru Sever și pe mama acestuia la Mogontiacum (astăzi Mainz), Garda pretoriană l-a recunoscut pe Maximin ca împărat. Este primul străin care urca pe tronul Imperiului Roman si de asemenea primul dintre împărații-soldați. A condus imperiul intre anii 235–238 si odata cu el a început asa numita criza a secolului al III-lea din imperiu. În aprilie 238, Maximin a fost asasinat la Aquileia de soldați din Legiunea a II-a Parthica.

·         673: Urca pe tronul Japoniei Împăratul Tenmu (Tenmu-Tenno, n.cca. 631 – d. 1 octombrie 686), al 40-lea împărat al Japoniei în ordinea tradițională de succesiune. Domnia Tenmu a durat din anul 672, până la moartea sa în 686.

·         1413: Henric al V-lea devine regele Angliei.

·         1476: Scrisoarea Papei Sixt al IV-lea către Ştefan cel Mare, domn al Moldovei (1457-1504), în care îi lăuda vitejia care “a adus atîta strălucire numelui tău, că eşti în gura tuturor şi lăudat cu deosebire de toţi în unire de simţiri”.

·         1602: Este infiintata Compania Indiilor Olandeze de Est (VOC), una dintre cele mai mari companii de comerț din lume, deținând o flotă formată din peste o sută de vase și având mii de angajați și birouri în Asia și în șase orașe olandeze. Compania avea dreptul de monopol asupra comerțului, de a bate monedă, de a construi fortărețe sau de a purta război, fiind socotita în istoria economiei mondiale primul concern multinational. A fost in secolele XVII și XVIII una dintre cele mai mari companii din lume.

·         1815: Dupa ce a evadat de pe insula Elba, Napoleon s-a reintors in Paris in fruntea unei armate de circa 300.000 de oameni intre care mai mult de jumatate erau voluntari, acesta fiind inceputul razboiului de «100 de zile».

·         1848: Revoluția de la 1848 în Germania: Regele Ludwig I al Bavariei abdică.

·         1852: A fost publicata cartea “Coliba unchiului Tom” de Harriet Beecher Stowe.

·         1861: Un cutremur distruge complet Mendoza, oraș în vestul Argentinei.

·         1862: In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza in Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fuzioneaza şcolile militare de ofiţeri de la Iaşi ( Moldova) şi Bucureşti (Muntenia).

·         1871: A avut loc ședința de constituire a Societății Academice Literare „România Jună" din Viena.

·         1879: Intră în vigoare în România, Convenţia poştală universală, încheiată la Paris, la 1 iulie 1878, de către Congresul poştal.

·         1883: La Paris, a fost semnata Conventia pentru protectia proprietatii intelectuale.

·         1888: Prima opereta in limba romani (tiganeasca) este pusa în scenă la Moscova in Rusia.

·         1890: Împăratul german Wilhelm al II-lea îl demite pe prinţul Bismark din postul de cancelar.

·         1916: Savantul Albert Einstein a publicat teoria relativitatii generale, conform careia legile generale ale tuturor fenomenelor fizice sunt aceleasi in toate sistemele din Univers. Acestea au aparut in lucrarea “Bazele teoriei relativitatii restranse si generalizate”. Teoria, geometrica, postuleaza ca prezenta de masa si energie conduce la “curbura“ spatiului care influenteaza traiectoria altor obiecte, inclusiv a luminii, in urma fortelor gravitationale. Forta de atractie a lui Newton este inlocuita in teoria relativitatii cu o deformare a spatiului in jurul corpurilor. Asa cum o minge deformeaza o panza intinsa, formand o adancitura, un corp modifica spatiul din jurul lui. Aceasta proprietate explica de ce corpurile, oricare ar fi masa lor, cad toate cu aceeasi acceleratie. Mai mult, Einstein a enuntat faptul ca timpul si spatiul nu pot exista in absenta materiei. Teoria relativitatii generale survine demonstratiei privind relativitatea restransa, formulata in 1905, care modifica legile mecanicii newtoniene la viteze mari si care contine celebra formula E=mc², care induce echivalenta intre materie si energie.

·         1920 - Bugatti livrează unui client din Elveţia primul automobil cu motor cu 4 valve pe cilindru din istorie. Acesta era un model Type 13 special pentru curse şi avea un motor de doar 1.4 litri 16V, care dezvolta la acea vreme 30 CP. Dacă vi se pare puţin, aflaţi că acest automobil, cât se poate de simplist şi cu un ampatament de 2 metri, cântărea doar 300 kg. La acea vreme tehnologia cu 4 valve pe cilindru era cât se poate de revoluţionară, Bugatti oferind până atunci modele cu 2 valve pe cilindru, ceea ce era de asemenea un mare progres tehnologic. Din seria Type 13 435 de modele au fost produse între 1910 şi 1920, dintre care doar 5 modele aveau motorul 16V. Tot ca fapt divers Type 13 a fost primul model care a introdus în vocabularul Bugatti denumirea "Pur Sang", aceasta codificând versiunile de serie.

·         1935: A fost inscrisa la tribunal organizatia politica Totul Pentru Ţară, un partid legionar, constituit în urma dizolvării Gărzii de Fier (1933) şi format din elementele organizaţiei dizolvate. L-a avut ca preşedinte pe generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, apoi pe inginerul Gheorghe Clime. De fapt, conducătorul era Corneliu Zelea Codreanu. La alegerile din decembrie 1937, partidul a obţinut 66 de mandate. Noua organizaţie numită a fost înscrisă la tribunal în ziua de 20 martie 1935 şi cu acest prilej şi-a ales semnul electoral – un pătrat cu două puncte în centru. Istoria partidului a început în iunie 1927 când Corneliu Zelea Codreanu a înfiinţat Legiunea Arhanghelului Mihail. În 1930 şi-a luat numele de Garda de Fier, care a fost dizolvată de liberali în 1933. S-a reînfiinţat sub numele de Totul pentru Ţară în 1935. În noiembrie 1938, Carol al II-lea, din dorinţa de a instaura o guvernare personală, a hotărât “epurarea aparatului de stat de elemente legionare, principalii conducători “gardişti” au fost arestaţi şi, ulterior (30 noiembrie 1938), 13 dintre ei, inclusiv Corneliu Zelea Codreanu fiind executaţi la ordinul regelui Carol al II-lea.

·         1956: Tunisia își câștigă independența față de Franța.

·         1962: România și Algeria stabilesc relații diplomatice la nivel de ambasadă.

·         1965: România a devenit membră a Organizației Interguvernamentale Consultative pentru Navigație Maritimă.

·         1966: Trofeul Cupei Mondiale la Fotbal este furat din Central Hall, Londra.

·         1969: Muzicianul britanic John Lennon, membru al trupei Beatles, s-a casatorit cu Yoko Ono in cadrul unei ceremonii in Gibraltar.

·         1970: David Bowie și Mary Angela Barnett s-au căsătorit. Au divorțat în 1980.

·         1976: Alice Cooper s-a căsătorit cu Sheryl Goddard, în vârstă de 19 ani.

·         1986: Politicianul Jaques Chirac devine, pentru a doua oară, premier al Franţei.

·         1990: Namibia a devenit republică independentă.

·         1990: La Târgu Mureș au avut loc conflicte de stradă între grupuri de naționaliști maghiari și români, aplanate doar după intervenția armatei. Desfășurarea evenimentelor a condus la suspiciuni privind implicarea serviciilor secrete în declanșarea conflictului.

·         1991: Din cauza dezacordului ivit în legătură cu strategia liberalizării preţurilor, miniştrii Anton Vătăşescu, Theodor Stolojan şi Mihai Zisu şi-au dat demisia din guvernul Roman.

·         1995: A avut loc atentatul terorist din metroul din Tokio, organizat de secta Aum, soldat cu 12 morți și 5.500 de răniți – a fost primul atentat terorist cu armă chimică înregistrat în lume.

·         1996: Începe scandalul bolii „vacii nebune", odată cu anunțul că bovinele atinse de ESB pot transmite omului maladia Kreutzfeldt-Jakob.

·         1998: Miniştrii român şi ungar ai Apărării, Constantin Dudu Ionescu şi Gyorgy Keleti, au semnat, la Budapesta, „Acordul între Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare privind înfiinţarea “Batalionului mixt de menţinere a păcii”.

·         1999: Cei circa 1.400 de observatori ai OSCE sunt evacuați din provincia sârbă, în Macedonia. Forțele de securitate sârbe și armata iugoslavă își multiplică acțiunile împotriva UCK, la Drenica.

·         2000: A fost inaugurat la Spitalul Clinic Fundeni primul centru de transplant medular din România, după 32 de ani de la realizarea primului transplant de măduvă din lume.

·         2000: Papa Ioan Paul al II-lea întreprinde o vizită în Țara Sfântă cu un mesaj de căință din partea Bisericii Catolice pentru evrei și de recunoaștere a dreptului la un stat propriu pentru palestinieni.

·         2002: Între 20 şi 23 martie, 58 de şefi de stat şi de guvern, printre care George W. Bush şi Fidel Castro, s-au întîlnit la Monterrey, în Mexique, sub egida ONU. Participanţii au adoptat “Hotărârea de la Monterrey”, prin care se stabilesc direcţiile de luptă contra sărăciei în lume.

·         2003: Forţele aliate lansează primele atacuri asupra Irakului, după expirarea ultimatumului adresat de preşedintele american, la 17 martie 2003. La primele ore ale dimineții SUA și alte trei țări încep operațiunile militare în Irak. Preşedintele SUA, George W. Bush, anunţă, la ora 10.15, (05.15 ora României)  începutul operaţiunilor militare împotriva Irakului, în cadrul operaţiunii „Iraqi Freedom”. Primele bombardamente americano-britanice asupra Bagdadului au început, în jurul orei locale 05.35 (04.35, ora României), apărarea antiaeriană intrând în acţiune imediat. Trupele americane aflate la frontiera dintre Kuwait şi Irak au fost vizate de nouă rachete irakiene, care au explodat în apropierea militarilor americani. Preşedintele SUA, George W. Bush a anunţat pe 20 martie, la ora 10.15, începutul operaţiunilor militare împotriva Irakului, în cadrul operaţiunii “Iraqi Freedom”.

·         2004: A fost dezvelită, în fața Patriarhiei, statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, monument realizat de sculptorul Paul Vasilescu.

·         2013: Premiul Abel pentru matematică pe 2013 a fost atribuit, profesorului belgian Pierre Deligne, pentru lucrările sale din domeniul geometriei algebrice, a anunţat Academia Norvegiană de Ştiinţe şi Litere; Premiul Abel, în valoare de şase milioane de coroane norvegiene (1 milion de dolari), este echivalentul distincţiei Nobel în matematică şi a fost instituit în 2003.

Nașteri

·         43 î.Hr.  Publius Ovidius Naso (n. 20 martie, 43 î.Hr., Sulmo, azi Sulmona, provincia Aquila - d. 17 sau 18 d. Hr., Tomis, azi Constanța) a fost un poet roman, cunoscut în română sub numele de Ovidiu. Datorită perfecțiunii formale a stilului, umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horațiu și Virgiliu.

Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepția Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.

Statuia lui Ovidiu din Constanța, executată în 1887 de sculptorul italian Ettore Ferrari.

Replica identică din 1925, la Sulmona (Italia).

Așa cum scrie el însuși în Tristia IV 10, Ovidiu s-a născut la 20 martie 43 î.Hr. în orașul Sulmo (astăzi: Sulmona), situat în Italiade mijloc, la aprox. 140 km depărtare de Roma. Tatăl său aparținea nobilimii și-l destinase funcțiilor publice. După un scurt studiu al retoricei, Ovidiu se dedică totuși carierei artistice. Își completează cultura la Atena și, împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer, întreprinde o călătorie în Sicilia și Asia Mică.

Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla Corvinus și duce o viață extravagantă lipsită de griji în mijlocul protipendadei romane. Operele lui sunt pe placul înaltei societăți și printre protectori se află însuși împăratul Augustus. După moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), devine cel mai cunoscut și apreciat poet din Roma.

În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba, în mod neașteptat, fără un vot prealabil al Senatului, Augustus hotărăște exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al Pontului Euxin. Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până astăzi învăluite de mister, cu atât mai mult cu cât Ovidiu avea poruncă de a nu comenta decizia lui Augustus. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală.

Ovidiu printre sciți, ulei pe hârtie de Eugène Delacroix (1862).

Ovidiu în exil, ulei pe carton de Ion Theodorescu-Sion (1915).

Poezia încriminată poate fi Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, dar această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte, fără urmări neplăcute. În Tristia, Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. S-a presupus că Ovidiu ar fi putut fi martorul aventurilor amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus, dar istoricilor li se pare mai verosimil ca poetul să se fi făcut vinovat de a își lăsa musafirii să tragă sorți în propria sa casă, încălcând astfel o prerogativă imperială și interzicerea promulgată de către împărat, de a practica „artele divinatorii” pentru particulari.^[6] În toate cazurile, Ovidiu nu a fost surghiunit, nici deportat, ceeace i-ar fi luat atât cetățenia romană, cât și averea; a fost doar „îndepărtat” („relegatus”) printr-un simplu edit al lui Augustus, sosind la Tomis cu bunurile sale mobile, servitorii și sclavii, și păstrând dreptul de a scrie și de a comunica cu familia și prietenii rămași la Roma (drept mulțumită căruia o parte din opere au ajuns până la noi).^[7]

Scrierile poetului conțin informații atât despre motivele și condițiile exilului, cât și despre populația getică locală. Într-una dintre epistole, poetul descrie cimpoiul getic ca fiind „o bășică din piele de oaie, fără păr, cu două flaute de lemn, din care acești barbari cântă zi și noapte, împiedicând un om bine crescut să doarmă la orele la care trebuie”; nefiind obișnuit cu astfel de instrumente, sunetul i se părea „oribil”.^[8]

Ovidiu a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas fără succes: chiar după moartea lui Augustus, urmașul său Tiberius, nu a anulat editul împerial și nu l-a rechemat la Roma.

Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost și înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus - în parte patetic, în parte cu subînțeles ironic - următorul text, păstrat în forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76):

„Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum
Ingenio perii, Naso poeta meo.
At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,
Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.”

Literal:

„Aici, eu [sufletul] care am lăudat drăgăstoasele iubiri jucăușe, pierit din [cauza] talentul[ui] poetului meu Naso, pe tine care treci, dac-ai iubit vreodată, [te rog] pune culcuș moale sub oasele lui Naso.”

În cunoscuta traducere liberă a lui Theodor Naum:

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

Înainte de exil:

• Amores - „Iubiri” (23 î.Hr.-16 î.Hr.), în 3 cărți cuprinzând 49 elegii.
• Heroides sau Epistulae Heroidum - „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (10 î.Hr.), 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate bărbaților iubiți, de ex. Ariadna către Theseu, Didona către Enea, Medeeacătre Jason etc.
• Ars amandi - „Arta iubirii” (1 î.Hr.), poem erotico-didactic în 3 cărți (două adresate bărbaților și una adresată femeilor), cuprinzând „învățăminte” privind arta seducției și a dragostei.
• Remedia amoris - „Remediile iubirii”, replică ironică la Ars Amandi, în care se recomandă amanților nefericiți diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare și de urmările ei.
• De medicamine faciei femineae - „Îngrijirea feței feminine”, cu diferite mijloace cosmetice.

În aceste prime opere, Ovidiu continuă tradiția poeziei elegiace romane de exaltare a sentimentului de dragoste, pregătită de Catullus și de neoterici în perioada republicană și dezvoltată de Sextus Propertius și Albius Tibullus în epoca lui Augustus. Sentimentul de dragoste este tratat în maniera elegiei erotice alexandrine. Poetul cântă iubirea efemeră, ușoară, după cum însuși se autodefinește tenerorum lusor amorum („cântărețul glumeț a dragostei ușoare”), dar și dragostea nefericită, înșelată sau neîmpărtășită, practicând o distanțare față de propriile sentimente.

• Phaenomena - Poem descriind diverse apariții cerești (s-au păstrat doar câteva fragmente)
• Metamorfoze - „Metamorfozele”, 15 cărți în hexametri cuprinzând 250 legende (un om sau o zeitate se transformă într-un animal, într-o plantă sau o constelație, în urma unor întâmplări deosebite), desfășurate cronologic, de la formarea universului până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelație.
• Fastele - „Sărbătorile” - calendar versificat al sărbătorilor romane, operă întreruptă prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie până la Iunie).

Tragedia Medeea, de mare renume în antichitate, s-a pierdut aproape în întregime.

În exil:

• Tristia - „Tristele”, în 5 cărți
• Epsitulae ex Ponto sau Pontica - „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau „Ponticele”, în patru cărți.

Ambele opere sunt culegeri de elegii personale sub forma unor scrisori trimise din Tomis și adresate lui Augustus, soției sau prietenilor cu rugămintea de a fi iertat și de a i se permite revenirea la Roma. Ovidiu prezintă situația nefericită a propriei persoane, exprimarea directă a sentimentelor de durere și de tristețe provocate de dorul de Roma, de casă, de familie și de prieteni.

·         1635: Elisabeta Amalia de Hesse-Darmstadt (Elisabeth Amalie Magdalene; 20 martie 1635 – 4 august 1709) a fost prințesă de Hesse-Darmstadt și soția Prințului-elector Philip Wilhelm.

·         1639: S-a nascut eroul poporului ucrainean hatmanul Ivan Mazepa; (m.28 august 1709). A fost hatman al cazacilor zaporojeni din Ucraina în perioada 1687 – 1708. S-a aliat cu regele suedez Carol al XII-lea, alaturi de care a luptat la Poltava (1708) impotriva tarului rus Petru I, sperand sa recucereasca independenta Ucrainei fata de Rusia. Dupa infrangerea suedezilor, Mazepa s-a refugiat in Valahia si mai apoi la Tighina, in Moldova, unde a murit in 1709. Viata sa i-a inspirat pe Byron, Victor Hugo, Franz Liszt sau Puskin.

·         1671: Christine Louise de Oettingen-Oettingen (20 martie 1671 – 3 septembrie1747) a fost Ducesă de Brunswick-Lüneburg. Ea a fost bunica maternă a împărătesei Maria Tereza a Austriei, reginei Elisabeth Christine a Prusiei, reginei Juliane Marie a Danemarcei și Norvegiei și a Țarului Petru al II-lea al Rusiei și străbunica reginei Maria Antoaneta a Franței, Țarului Ivan al VI-lea al Rusiei și a Ducelui Francisc de Saxa-Coburg-Saalfeld.
Christine Louise a fost a treia fiică a lui Albert Ernest I, Prinț de Öttingen și a Ducesei Christine Friederike de Württemberg (fiica lui Eberhard al III-lea, Duce de Württemberg).

În 1690, la Aurich, Christine Louise s-a căsătorit cu Ludwig Rudolf, Duce de Brunswick-Lüneburg, fiul cel mic al lui Anthon Ulrich, Duce de Brunswick-Lüneburg. Ei au avut următorii copii care au atins vârsta adultă:

• Elisabeta Cristina de Brunswick-Wolfenbüttel (1691–1750), căsătorită cu împăratul Carol al VI-lea
• Charlotte Christine de Brunswick-Lüneburg (1694–1715), căsătorită cu Țareviciul Alexei Petrovici al Rusiei, fiul țarului Petru cel Mare
• Antoinette Amalie de Brunswick-Wolfenbüttel (14 aprilie 1696 – 6 martie 1762), căsătorită cu Ducele Ferdinand Albert II de Brunswick-Lüneburg

Printre descendenții lui Christine Louise se includ monarhii: George al V-lea al Regatului Unit, Nicolae al II-lea al Rusiei, Wilhelm al II-lea al Germaniei, Franz Joseph al Austro-Ungariei, Victor Emanuel al III-lea al Italiei, Albert I al Belgiei, Ferdinand I al României, Ferdinand I al Bulgariei, precum și actualii monarhi ai Spaniei, Danemarcei, Suediei, Norvegiei și Liechtenstein.

·         1725: S-a născut Abdul-Hamid I, sultan otoman (d. 1789). A domnit în perioada 1774 – 1789, perioada in care s-a accentuat decadența Imperiului Otoman. În urma înfrângerilor suferite în războiul ruso-turc din 1768 – 1774, a fost nevoit să încheie tratatul de pace de la Kuciuk Kainargi (1774). A cedat Austriei Bucovina (1775) și Rusiei Crimeea (1784).

·         1735: Torbern Olof Bergman (n. 20 martie 1735 Katharinberg, Suedia, – d. 8 iulie 1784 Medevi, Suedia) a fost un chimist și mineralog suedezcunoscut pentru lucrarea sa din 1775 Disertație despre Atracțiile Elective, conținând cele mai cuprinzătoare tabele despre afinitatea chimică publicate vreodată. A fost de asemenea primul chimist care a folosit literele cu majuscule pentru notarea speciilor chimice.
* 1762: Arhiducesa Maria Tereza de Austria (germană Maria Theresia Elisabeth Philippine Louise Josephe Johanna; 20 martie 1762  – 23 ianuarie 1770) a fost fiica împăratului Iosif al II-lea și a primei lui soții, Prințesa Isabella Maria de Parma.

Părinții Mariei Tereza, Prințul Moștenitor Iosif și Prințesa Isabella Maria de Parma s-au căsătorit la Viena la 16 octombrie 1760. La sfârșitul anului 1761, Isabella a rămas însărcinată și la 20 martie 1762 ea a născut o fiică care a fost botezată Maria Theresia Elisabeth Philippine Louise Josephe Johanna.^[1]

Pe linie maternă, mica Maria Tereza descindea din primul rege Bourbonal Spaniei, Filip al V-lea. Pe linie paternă descindea din faimoasa împărăteasă Maria Tereza și a soțului acestuia, Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Când mica arhiducesă avea puțin peste un an, mama ei a murit dând naștere surorii ei, arhiducesa Marie Christine, care a murit la câteva minute după naștere. Tatăl ei și-a găsit refugiu în mica lui fiică. De asemenea, Maria Tereza era apropiată de mătușa paternă, Arhiducesa Maria Antoaneta (viitoarea regină a Franței), care era cu doar șapte ani mai mare decât ea.^[2] Ea a fost primul nepot al împărătesei Maria Tereza.

Cu doar câteva luni înainte de a împlini opt ani, Arhiducesa Maria Tereza s-a îmbolnăvit de pleurizie. Tatăl ei, în acel moment împărat al Sfântului Imperiu Roman, a făcut tot ce i-a stat în putință s-o salveze. Totuși medicina din acele timpuri nu era dezvoltată și mica arhiducesă a murit la 23 ianuarie 1770 de febră mare

·         1770: S-a născut poetul german Johann Friedrich Hölderlin; (m.7.06.1843).

·         1811: S-a nascut Napoleon al II-lea al Franței. Napoléon François Joseph Charles (Bonaparte), duce de Reichstadt (20 martie 1811 – 22 iulie 1832), a fost fiul împăratului Napoleon I al Franței și a celei de-a doua soții Marie Louise de Austria. A primit  de la naștere titlul de print al Imperiului si a fost cunoscut sub numele de  Regele Romei. În 1815, după înfrângerea de la Waterloo, Napoleon a abdicat în favoarea fiului său. A doua zi după abdicarea lui Napoleon, o comisie guvernamentală de cinci membri a preluat conducerea Franței, în așteptarea întoarcerii regelui Ludovic al XVIII-lea. Comisia a deținut puterea timp de două săptămâni iar Napoleon al II-lea nu a fost chemat ca împărat niciodată. A murit de tuberculoză la Palatul Schönbrunn din Viena la 22 iulie 1832.
* 1811: Napoléon François Joseph Charles (Bonaparte), Duce de Reichstadt (20 martie 1811 - 22 iulie 1832), a fost fiul împăratului Napoleon I al Franței și a celei de-a doua soții Marie Louise de Austria. Prin Titlul III, articolul 9 al Constituției franceze din acel timp, a fost numit Prinț Imperial, dar a fost cunoscut de la naștere ca rege al Romei. Tatăl său a abdicat în favoarea sa, transferându-i titlu de împărat al Franței în 1815.

Napoléon-François-Charles-Joseph Bonaparte, c. 1818

Napoleon al II-lea.

Napoléon François Joseph Charles s-a născut la Palatul Tuileries în Paris, fiul împăratului Napoleon I și al celei de-a doua soții, Marie Louise de Austria în 1811. Fiind cel mai mare fiu legitim al lui Napoléon I, constituțional el era Prinț Imperial și moștenitor, însă împăratul i-a acordat fiului său și titlul de rege al Romei. Trei ani mai târziu, Primul Imperiu Francez - pe care trebuia să-l moștenească, s-a prăbușit. Napoleon a vrut să abdice în favoarea fiului lui însă puterile aliate, la insistența împăratului Alexandru I al Rusiei, au refuzat.

La 29 martie 1814, acompaniată de suita ei, împărăteasa a părăsit Palatul Tuileries cu fiul ei. S-au oprit prima dată la Castelul Rambouillet; apoi, temându-se că trupele inamice avansează, au continuat spre Castelul Blois. La 13 aprilie, cu suita mult diminuată, Marie-Louise și regele Romei în vârstă de trei ani s-au întors la Rambouillet unde s-au întâlnit cu tatăl ei, împăratul Francisc al II-lea al Austriei și cu împăratul Alexandru I al Rusiei. La 23 aprilie, escortați de un regiment austriac, mama și fiul au părăsit Rambouillet și Franța pentru totdeauna, pentru exilul lor în Austria.^[1]

În 1815, după înfrângerea de la Waterloo, Napoleon a abdicat în favoarea fiului său, pe care nu l-a mai văzut de la exilul pe insula Elba. A doua zi după abdicarea lui Napoleon, o comisie guvernamentală de cinci membri a preluat conducerea Franței,^[2] în așteptarea întoarcerii regelui Ludovic al XVIII-lea care era la Castelul Cambresis.^[3] Comisia a deținut puterea timp de două săptămâni iar Napoleon al II-lea nu a fost chemat ca împărat niciodată.
Următorul Bonaparte care a venit pe tronul Franței (în 1852) a luat numele de Napoleon al III-lea, în respectul pentru domnia teoretică a vărul său.

După 1815, tânărul prinț, cunoscut acum drept "Franz" (după bunicul matern, împăratul Francisc al Austriei), a locuit în Austria cu mama sa. A fost distins cu titlul de Duce de Reichstadt în 1818. După decesul tatălui vitreg și revelația că mama sa a născut doi copii nelegitimi înainte de căsătorie, Franz i-a spus prietenului său, Prokesch von Osten, "Dacă Josephine ar fi fost mama mea, tatăl meu nu ar fi fost îngropat la Sfânta Elena și eu nu ar trebuit să fiu la Viena. Mama mea este bună dar slabă; nu a fost soție pe care tatăl meu a meritat-o".^[4]

A fost foarte apropiat de Prințesa Sofia de Bavaria și s-a sugerat că el ar fi fost tatăl fiului ei, viitorul împărat Maximilian I al Mexicului^[5], dar sugestia nu a fost acceptată.

A murit de tuberculoză la Palatul Schönbrunn din Viena la 22 iulie 1832.

·         1820:  Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie/1 aprilie1820, Bârlad, Moldova – d. 3 mai 1873, Heidelberg, Imperiul German^[1]) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern,^[2] cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.^[3]

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

Născut în Bârlad, Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în județul Fălciu) și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primește o educație europeană, devenind ofițer în armata moldovenească și ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse și ele de febra revoluțiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost un proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Țării Românești. A fost nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Elena Cuza

Statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Iași

Palatul familiei Cuza de la Ruginoasa (astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Ioan Cuza”)

Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeștilor,^[4] al Balșilor și al Cantacuzinilor.^[5] Judecând după portretul realizat de Szathmary, când avea 38 ani, putea fi socotită o femeie foarte mică și subțire, cu o expresie severă, cu ochi negri și foarte timidă. Educația ei urmase calea obișnuită în epocă: guvernantă franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii sale Agripina Sturdza, din Iași.

În 1844^{[necesită citare]} ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simțea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile.^[6] Ea era o introvertită, cu o mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile față de mamă înaintea celor față de soț^{[necesită citare]}. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați.^[7]

Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de soțul ei din relația cu Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse menționează anul 1864^{[formulare evazivă]}) - 1889) și Dimitrie Cuza (1865 - 1888), care s-a sinucis.^[8]

A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteriprin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune; principatele trebuiau să se numească Principatele Unite Moldova și Valahia. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat

Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).

Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi,11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor“.

Două zile mai târziu, Cuza - împreună cu soția, amanta și cei doi fii - a părăsit Bucureștiul spre Brașov.

A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambiedin partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; iar la data de 11 februarie 1866, Locotenența Domnească din România prin Senat și Comisie au proclamat ca domnitor al Principatelor Române în locul lui Alexandru Ioan Cuza, pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană. Prințul Filip, înrudit cu Burbonii, ca să nu-l supere pe Napoleon III, a refuzat aproape instantaneu propunerea, prin consulul general al Belgiei în Principate, Jacques Poumaydar acesta nu a acceptat coroana.^[25] Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României. În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.

Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că:

1. după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.
2. la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a Mișcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Rosetti-Roznovanu,
3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Țara a trecut prin câteva luni de primejdie, căci unele Puteri europene se gândeau la o intervenție și chiar la distrugerea Unirii Principatelor. Rusia ațâța chiar tulburări la Iași, în vederea acestei desfaceri.^[26] Sub lozinca "Jos unirea", tânărul boier rusofil Nicolae Rosetti-Roznovanu, devenit exponentul celor frustrați de pierderea suveranității moldovenești, a încercat să ia domnia, printr-o mișcare reprimată repede de locotenență (3/15 aprilie).^[27]

Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară.

A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale. La înmormântarea de la Ruginoasa au participat cel puțin 30.000 țărani, discursurile funebre fiind rostite de liberalii Petre Grădișteanu, Andrei Vizanti, Nicolae Ionescu, Mihail Kogălniceanu.^[28] După cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.^[29]

• 

  Hotelul Europa din Adenauerplatz, Heidelberg. În acest hotel Cuza și-a trăit ultimele zile.
 
• 

  Strada de centură Cuzadin Heidelberg.
 
• 

  Placa memorială de pe clădirea hotelului Europadin Adenauerplatz, Heidelberg.

·         1828: S-a născut dramaturgul norvegian Henrik Ibsen (“Peer Gynt”, “Stîlpii societăţii”);(m.23.05.1906).

·         1828: Prințul Friedrich Karl Nicolaus al Prusiei (20 martie 1828 – 15 iunie1885) a fost fiul Prințului Carol al Prusiei (1801–1883) și al soției lui, Prințesa Maria de Saxa-Weimar-Eisenach (1808–1877). Prințul Friedrich Karl a fost nepotul regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. S-a născut la Schloss Klein în Berlin.

Prințul Friedrich Karl al Prusiei de Richard Brend'amour

De la 1842 la 1846, Friedrich Karl a fost sub tutela militară a maiorului de atunci Albrecht Graf von Roon, care l-a însoțit pe prinț la Universitatea din Bonn în 1846. După studii, prințul a servit în funcția de căpitan în timpul Primului război Schleswig din 1848. Promovat la rang de maior el a luat parte la campania din Baden în timpul căreia a fost rănit. În anii următori de pace a fost promovat la gradul de colonel în 1852, general-maior în 1854 și general locotenent în 1856.

În 1860, prințul a publicat o carte militară intitulată, "Eine militärische Denkschrift von P. F. K.". Promovat la rangul de General der Kavallerie, prințul a luat parte la Al Doilea Război Schleswig din 1864 împotriva Danemarcei, unde a deținut comanda trupelor prusace.

El a servit cu distincție în Războiul austro-prusac, unde a comandat Armata I.

La izbucnirea războiului franco-prusac, prințul a primit comanda Armatei a doua, cu care el s-a distins în bătălia de la Spicheren și în luptele de la Vionville-Mars le Tour și Gravelotte-St.Privat și Asediul de la Metz. După căderea orașului Metz, armata sa a fost trimisă la Loire pentru a goli zona din jurul orașului Orléans, unde trupele franceze, inițial sub comanda lui Louis d'Aurelle de Paladines, apoi sub Antoine Chanzy, încercau să mărșăluiască spre nord pentru a elibera Parisul. El a câștigat bătăliile de la Orleans și Le Mans. Pentru serviciile sale, a fost promovat la rangul de Generalfeldmarschall. După război, Prințul a fost numit inspector-general și a primit rangul de feldmareșal al Rusiei de către țarul Alexandru al II-lea al Rusiei.

La 29 noiembrie 1854 la Dessau el s-a căsătorit cu Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau (1837–1906), fiica Ducelui Leopold al IV-lea de Anhalt. Împreună au avut cinci copii:

Nume	Naștere	Deces	Note
Prințesa Marie Elisabeth Luise Friederike a Prusiei	1855	1888	căsătorită prima dată cu Prințul Henric al Țărilor de Jos și a doua oară cu Prințul Albert de Saxa-Altenburg. Din a doua căsătorie a avut două fiice.
Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei	1857	1895	căsătorită cu Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg. A avut două fiice.
Prințesa Anna Victoria Charlotte Augusta Adelheid a Prusiei	1858	1858
Prințesa Luise Margarete Alexandra Victoria Agnes a Prusiei	1860	1917	căsătorită cu Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn. A fost bunica reginei Ingrid a Danemarcei și străbunica actualului monarh al Suediei, regele Carl XVI Gustaf.
Prințul Joachim Carl Wilhelm Friedrich Leopold al Prusiei	1865	1931	căsătorit cu Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg. A avut patru copii.

·         1831: S-a născut pictorul Theodor Aman. Numele său a rămas în istoria artei româneşti nu doar prin valoarea operelor semnate, ci şi prin contribuţia avută la întemeierea primelor şcoli de arte frumoase, la Bucuresti şi Iaşi (1864) (m.19.08.1891).

·         1847: S-a născut la Ismail in sudul Basarbiei, azi Ucraina, compozitorul Gavriil Musicescu, cunoscut mai ales prin lucrările sale corale; (m.08.12.1903). În 1883, cu prilejul inaugurării statuii lui Ștefan cel Mare, Gavriil Musicescu scrie Cântecul lui Ștefan cel Mare, reluat și amplificat în zilele noastre de com­pozitorul Gheorghe Dumitrescu, în opera Ioan Vodă cel Cumplit. Prin cântecele sale, Gavriil Musicescu a fost prezent în toate manifestările patriotice și culturale ale țării. În septembrie 1877, cu prilejul marii întâlniri de la Universitatea din Iași, compune un înaripat marș eroic intitulat “Arme, arme’. Sub titlul Fiii României, marșul s-a cântat la reprezentațiile de gală în cinstea căderii Plevnei. Este tatăl celebrei pianiste și profesoare de pian Florica Musicescu, și bunicul scriitorilor Ionel Teodoreanu si Alexandru O.Teodoreanu (Păstorel).

* 1870: Pau Emil von Lettow-Vorbeck (n. 20 martie 1870, Saarlouis, Confederația Germană de Nord – d. 9 martie 1964, München, RFG) a fost un general-maior, patriot german și militar experimentat ce a intrat în istorie drept unul din cei mai buni specialiști în domeniul războiului de gherilă, evidențiindu-se în campania africană din Primul Război Mondialîn calitate de comandant al forțelor militare coloniale germane.

S-a născut în Saarlouis, în landul german Saarland, într-o familie de militari și a fost instruit ca ofițer de artilerie, avansând în cariera militară ca locotenent în 1889 și ca locotenent-major în 1895. În 1900 a participat la înăbușirea răscoalei boxerilor din China, apoi a fost comandantul unui pluton de infanterie în Africa de Sud-Vest Germană (1904 - 1906), în timpul răscoalei tribului herero și al masacrului ulterior. În 1907 a fost avansat la gradul de maior și transferat în Germania. Din ianuarie 1909 a fost comandantul unui batalion de infanterie marină, iar din octombrie1913 a fost comandantul forțelor militare germane coloniale din Camerun.

În aprilie 1914 colonelul von Lettow-Vorbeck a fost numit comandant al forțelor militare germane din Africa Orientală Germană, care în ajunul Primului Război Mondial aveau un total de 261 de ofițeri, subofițeri și soldați, precum și 4.680 de soldați din rândul negrilor.

Africa Orientală Germană avea graniță comună cu Mozambicul Portughez, Congo Belgian și cu Kenya și Rhodesia de Nord (ce aparțineau britanicilor), toate fiind controlate de numeroasele forțe militare ale Antantei, bine aprovizionate, dotate și instruite. Deși colonelul se afla sub autoritatea nominală a guvernatorului Heinrich Shnee (1878-1949), care era adeptul acordului de la Berlin, ce stipula neimplicarea posesiunilor coloniale în acțiuni militare, ele rămânând neutre în caz de război, baronul a decis să lupte. Talentul militar, abilitățile de comunicare (printre care și cunoașterea limbei locale swahili), precum și capacitatea de a se face simpatizat de băștinași (deviza sa era „Aici noi toți suntem africani”) l-au ajutat pe Paul von Lettow-Vorbeck să compenseze inferioritatea numerică, precum și lipsa de comunicații și de aprovizionare din partea patriei sale.

Conștient de faptul că frontul african este unul secundar, el a adoptat tactica de a atrage pe această direcție cât mai multe trupe inamice din Europa, ușurând astfel situația Imperiului German pe frontul renan. Forțele germane nu au depășit niciodată 18.000 de oameni (din care 15.000 de indigeni, care mai erau numiți askari, adică soldați în limba arabă), în timp ce aliații au atins, la un moment dat, o concentrare maximă de 250.000 de soldați, cota majoritară printre ei fiind deținută de indigenii sud-africani înrolați în armata britanică.

Odată cu declanșarea războiului, în august 1914, von Lettow-Vorbeck a atacat pe neașteptate Kenya, întrerupând comunicațiile și ocupând pe 15 septembrie orașul Taveta. Generalul englez Arthur Aitken (1861-1924) a debarcat în fruntea unei armate de 8.000 de soldați lângă Tanga, unde se aflau circa 1.000 de soldați germani, iar pe 2-5 noiembrie 1914 s-a dat bătălia de lângă acel important punct de aprovizionare a forțelor germane din Africa, care mai este cunoscută și ca „bătălia albinelor”, din cauza atacurilor unor roiuri de albine sălbatice, deranjate de zgomotul luptei. Aici Paul von Lettow-Vorbeck a obținut prima victorie importantă, rezultatele ei fiind pe de-a dreptul impresionante: britanicii au pierdut 847 de oameni, pe când germanii doar 144 de militari, deznodământul final fiind asigurat de contraatacul realizat de două companii de askari, ceea ce demonstra încă o dată capacitatea combativă înaltă și moralul ridicat al acestor trupe, asigurate în primul rând de comandantul acestor detașamente.

Au urmat 18 luni grele de rezistență pe teritoriul Tanganyikăi, într-un continuu război de uzură, marcat de bătăliile de la Jassin (18-19 ianuarie 1915), Bucoba (21 iunie 1915) și Salaita (12 februarie 1916). Aceste succese pot fi explicate prin tactica bine chibzuită adoptată de von Lettow-Vorbeck, care se baza pe manevribilitatea și rapiditatea trupelor sale, prin întreprinderea unor acțiuni subversive de întrerupere a căilor de comunicație, prin întreprinderea unor raiduri neașteptate prin junglă, considerată de nepătruns, acțiuni în care el nu a fost egalat până în februarie 1916, când la comanda trupelor britanice a fost numit generalul sud-african Jan Smuts (1870-1950).

Jan Smuts merită o mențiune aparte în campania africană din Primul Război Mondial, el fiind unicul comandant care a reușit să-i riposteze demn lui Paul von Lettow-Vorbeck, obținând astfel primele succese palpabile în lupta cu forțele germane. Acest Jan Smuts era și el un specialist bun în ceea ce privește războiul de gherilă și acțiuni subversive, luptând în trecut chiar și împotriva englezilor în războiul anglo-bur din 1899-1902, iar după război ocupând postul de prim-ministru al Africii de Sud (în 1919-1924 și respectiv 1939-1948). Deci, se poate afirma că pe câmpul de luptă s-au întâlnit doi veritabili inamici, demni de respect și onoare.

Astfel, în martie 1916, Jan Smuts lansează un atac surprinzător, dinspre nordul Tanganyikăi, dintr-o zonă greu accesibilă, și, în consecință, slab apărată de către Lettow-Vorbeck. În același timp, coordonându-și pentru prima dată acțiunile, aliații au atacat dinspre vest (belgienii) și sud (portughezii). Noua tactică a dat roade, trupele belgiene ocupând în curând Rwanda și Burundi, iar englezii chiar capitala colonială Dar es Salaam.

Aici s-ar părea că rezistența germană a fost înfrântă, însă nu și în cazul lui Lettow-Vorbeck. El nu numai a reușit să-și salveze trupele sale de la o înfrângere totală, dar i-a și scos din încercuire. Folosind avantajul terenului și știința condițiilor meteo, el a părăsit teritoriul Tanganyikăi și a trecut în Mozambic. Acolo a distrus câteva forturi și a capturat depozitele militare, reînprospătându-și rezervele de muniții și alimente.

În următorii doi ani, Lettow-Vorbeck a pendulat între Mozambic, Rhodesia, Tanganyika și Congo, efectuând raiduri eficiente asupra bazelor militare aliate, dar nerefuzând confruntările deschise desfășurate în condiții prielnice. Astfel a reușit să obțină mai multe victorii, printre care cea de la Mahiwa din 18 octombrie 1917 asupra englezilor, conduși de Sir Jacob van Devender, succesorul lui Smuts, pierzând 600 de oameni din cei 1.500 antrenați în luptă, față de pierderile engleze de peste 2.700 de morți, răniți și prizonieri din cei 4.900 de soldați. O altă victorie a fost obținută în lupta de la Ngomanoîmpotriva portughezilor conduși de generalul Joao Teixeira Pinto, care a pierdut aproape întreaga armată intrată în luptă. Din noiembrie 1917 s-a retras în jungla mozambicană, un loc retras și acoperit de atacurile aliate și care era mai prielnică pentru aprovizionare. În 1918 a invadat Rhodesia britanică, atacul luând prin surprindere comandamentul aliaților și soldându-se cu distrugeri importante și cu interceptarea căilor de comunicație.

Astfel, acțiunile militare a forțelor armate germane conduse de Paul Emil von Lettow-Vorbeck în Africa au continuat până pe data de 14 noiembrie 1918, atunci când el a aflat din documentele prizonierului britanic Hector Croud că Germania și Antanta au semnat armistițiul de la Compiegne. Deși neînvins și cu armata pe picior de luptă, Paul von Lettow-Vorbeck a decis să capituleze. Ceremonia de capitulare a avut loc pe 23 noiembrie 1918 la Mbaala, în Zambia. La acel moment, armata sa era compusă din 30 de ofițeri germani, 125 de subofițeri și soldați germani și 1.168 de indigeni.

Colonelul von Lettow-Vorbeck s-a repatriat în Germania în ianuarie 1919, având parte de o paradă personalizată pe sub poarta Brandenburg datorită invadării cu succes al unui teritoriu britanic. S-a manifestat ca un susținător deschis al monarhiei și al unui regim conservator. A luat parte activ la viața politică a Republicii de la Weimar, și a participat la luptele împotriva comuniștilor - „spartachiști”. Din cauza preferințelor sale politice a fost demis din armată în 1920, cu gradul de general-maior. În perioada 1920-1930 a fost ales deputat în Reichstag, candidând pentru Partidul Național-Liberal German. În 1920 și-a publicat memoriile, intitulate „Heia safari”, iar în 1929 s-a întâlnit pentru prima dată cu adversarul său legendar din Africa, Jan Smuts, cu care a legat o strânsă prietenie.

Von Lettow-Vorbeck a manifestat mari rezerve față de nazism, refuzând, în 1935, oferta lui Hitler de a deveni ambasador al Reich-ului la Londra. A fost marginalizat și urmărit de Gestapo, deși, formal, era considerat ca erou al Germaniei. A rămas în viață datorită meritelor sale militare, însă ambii fii ai săi au murit în Al Doilea Război Mondial.

În 1953, la vîrsta de 83 de ani, el a vizitat fosta Africă Orientală Germană, iar askarii săi l-au întâmpinat cu celebrul strigăt de marș „Heia, heia safari”.

A decedat pe 9 martie 1964, în Hamburg.

·         1872 - S-a născut Ioan Iancu Botez, istoric literar şi eseist (m.14.02.1947).

·         1873: Constantin Gheorghe Banu (n. 20 martie 1873, București, România – d. 8 septembrie 1940, Roman, România) a fost un jurnalist, politician și scriitor român, care a funcționat ca ministru al Ministerului culturii și al patrimoniului național din România între 1922 – 1923.

Ca scriitor, director și editor de revistă, Constantin Banu este fondatorul, editorul și directorul revistei Flacăra, pe care a publicat-o în două serii, alături de Petre Locusteanu, Ion Pillat, Adrian Maniu, și, mai târziu, împreună cu Vintilă Russu-Șirianu. Una din apreciatele și bine vândutele reviste literare ale timpului interbelic din România Mare, Revista Flacăraa fost o continuă rampă de lansare pentru numeroși scriitori ai Simbolismului din România.

Născut în București,^[1] Gheorghe i-a avut ca părinți pe Gheorghe N. Banu și Smaranda (ori Coralia) Banu.^[2] De origine franceză din partea mamei și română din partea tatălui,^[3] Banu a fost botezat ortodox.^[4] A terminat liceul la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, fiind coleg de clasă cu Ioan A. Bassarabescu, viitorul actor Ion Livescu și viitorul politician Scarlat Orăscu.

La data de 11 octombrie 1911,^[5] Banu și Locusteanu au scos primul numă al revistei Flacăra, un săptămânal de evenimente literare și culturale.

·         1874: S-a născut Börries, baron de Münchhausen, poet liric german, autor de balade (m.16.02.1945).

·         1877: S-a născut Radu R. Rosetti, general şi istoric, unul dintre cei mai de seamă istorici militari români (m. 2 iun. 1949).

* 1878: Heinrich al XXIV-lea, Prinț Reuss de Greiz (germană Heinrich XXIV Fürst Reuß zu Greiz; 20 martie 1878 – 13 octombrie 1927) a fost ultimul prinț suveran Reuss de Greiz din 1902 până în 1918. Apoi a devenit șeful casei Reuss de Greiz care s-a stins la moartea sa, în 1927.

Heinrich al XXIV-lea s-a născut la Greiz, în principatul de Reuss-Greiz și a fost singurul fiu al lui Heinrich al XXII-lea, Prinț Reuss de Greiz și a soției acestuia, Ida de Schaumburg-Lippe. După decesul tatălui său, la 19 aprilie 1902, Heinrich al XXIV-lea îi succede ca Prinț Reuss de Greiz.

Din cauza dizabilității sale fizice și mentale, ca rezultat al unui accident în copilărie, guvernarea principatului a fost asigurată de un văr îndepărtat al tatălui său, Heinrich al XIV-lea, Prinț Reuss, care a servit ca regent din 1902 până la moartea sa în 1913; regența a fost continuată apoi de succesorul lui Heinrich al XIV-lea, Heinrich al XXVII-lea, până la abolirea monarhiilor germane în 1918.

* 1882: René Coty (numele la naștere, Jules Gustave René Coty (Pronunție în franceză: /ʁəne kɔti/; n. 20 martie 1882, Le Havre – d. 22 noiembrie 1962, Le Havre) a fost cel de-al șaptesprezecelea președinte al Franței în perioada 1954 - 1959.

Coty a fost al doilea și ultimul președinte al celei de-a patra Republici Franceze

René Coty s-a născut la Le Havre în 1882, unde a studiat la școală generală și, apoi, liceul. A revenit în orașul natal după ocuparea celei mai înalte poziții din statul francez, unde și decedat 80 de ani mai târziu.

Studiile universitare le-a urmat la Universitatea din Caen (fr Université de Caen), pe care a absolvit-o în 1902, cu grade universitare în drept și filozofie. După terminarea studiilor universatare, Coty a lucrat ca avocat în orașul său natal, specializându-se în legi comerciale și maritime.

De asemenea, a devenit implicat în politică, ca membru al partidului enPartidul Radical, iar în 1907 a fost ales în calitate de consilier de district. În anul următor, a fost ales în consiliul comunal al orașului Le Havre, în calitate de membru al grupului Republican de Stânga. A menținut ambele poziții până în 1919. Coty a servit, de asemenea, ca membru al fr Conseil Général al districtului fr Seine-Inférieure, pentru aproape 30 de ani (1913 – 1942), fiind vicepreședinte al Consiliului General între 1932 - 1942.

O dată cu izbucnirea primului război mondial, Coty a voluntariat la înrolare, fiind trimis să servească în Divizia 129 de infanterie. A luptat, printre altele, și în Bătălia de la Verdun, scăpând fără răni semnificative din prima conflagrație mondială.

În 1923, Coty a intrat în legislatură, devenind membru al Camerei Deputaților, fiind succesorul lui Jules Siegfried, ca deputat de Seine-Inférieure. La vremea alegerii sale, Coty se detașase deja Partidul Radical, candidând și câștigând locul de deputat ca membru al Uniunii Republicane.

Într-una din cele mai scurte guvernări moderne, între 13 și 23 decembrie 1930, viitorul președinte francez a servit ca sub-secretar de stat al ministerului de interne, în efemerul guvern al lui Théodore Steeg.

În 1936, Coty a fost ales în Senatul Franței, ca senator al aceluiaș departament, Seine-Inférieure. În această calitate, a fost unul dintre parlamentarii francezi care a votat, în ziua de 10 iulie 1940, pentru acordarea de puteri extraordinare lui Philippe Pétain, ca atare contribuind la instaurarea guvernului de la Vichy, favorabil naziștilor.

Realizând greșeala făcută, a rămas relativ inactiv în timpul desfășurării celui de-al doilea război mondial, necolaborând nici cu naziștii și nici cu guvernul de la Vichy. Ca urmare, Coty a fost reabilit după război și s-a reîntors în politică în calitatea sa de senator al Senatului Rebublicii franceze

După război, reabilitare și reîntoarcerea în Senatul Republicii franceze, Coty s-a alăturat guvernului lui Robert Schuman ca minister al reconstrucției și a afacerilor urbane. Întors din nou în Seant, după terminarea „misiunii” de ministru, a devenit viceprședintelui acestuia până la alegerea sa ca președinte la data de 23 decembrie 1953, la al treisprezecelea balot.

·         1884 - S-a născut Nicolae Gh. Lupu, medic, profesor şi om de ştiinţă (m.30.04.1966).

·         1886: În Bucureşti, România, s-a născut George Topârceanu, poet, prozator, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936. Volumele sale s-au bucurat de un mare succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care a obţinut în 1926 Premiul Naţional de Poezie.

·         1889: Prințul Waldemar al Prusiei (Waldemar Wilhelm Ludwig Friedrich Viktor Heinrich; 20 martie 1889 – 2 mai 1945) a fost fiul cel mare al Prințului Heinrich al Prusiei și a soției acestuia, Prințesa Irene de Hesse. Atât prin tatăl său cât și prin mama sa a fost strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii.
A studiat dreptul la Universitatea "Kaiserul Wilhelm" din Strasbourg și din 3 mai 1910 a studiat la Universitatea Creștină din Kiel. Din 1912 până în 1914 a fost funcționar de stat în Hanovra.
La 14 august 1919, la Hemmelmark, Prințul Waldemar s-a căsătorit cu Prințesa Calixta de Lippe-Biesterfeld (14 octombrie 1895 – 15 decembrie 1982). Nu au avut copii și au locuit în Bavaria
Prințul Waldemar, ca și verișorul său primar, Țareviciul Alexei al Rusiei, unchiul său, Prințul Friedrich de Hesse, și fratele său mai mic, Prințul Heinrich, a suferit de hemofilie. A murit într-o clinică din Tutzing, Bavaria din cauza lipsei de facilități de transfuzie de sânge. El și soția sa și-au părăsit casa înainte de venirea Armatei Roșii și au ajuns la Tutzing, unde Waldemar a primit ultima transfuzie de sânge.^[2] A doua zi, la 1 mai 1945, armata americană a ajuns în zonă și a rechiziționat toate resursele medicale pentru a trata victimele din lagăre de concentrare. Prințul Waldemar a murit la 2 mai 1945

·         1890: S-a născut, la Recanati, tenorul Beniamino Gilgli (m. 30 nov. 1957).

·         1901: Ștefan Pașca (n. 20 martie 1901, Crișcior, județul Hunedoara – d. 6 noiembrie 1957, Cluj-Napoca) a fost un lingvist și filolog român, membru corespondent al Academiei Române.
A urmat gimnaziul din Brad, iar studiile liceale la Blaj, Brașov și Orăștie. Licențiat al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj (1925). Și-a susținut doctoratul în lingvistică la Universitatea din Cluj, în 1927, cu teza de lexicologie și dialectologie intitulată Terminologia calului: părțile corpului, lucrare publicată, în 1928, în revista „Dacoromania”. Devine bursier al Școlii Române din Roma (1927–1929), unde se specializează în onomastică. Cercetările pe care le întreprinde în Sardinia se vor concretiza într-un solid studiu consacrat antroponimiei medievale italiene. Reîntors la Cluj, este, mai întâi, asistent și docent de onomastică, apoi lector de limba italiană, iar din 1938 conferențiar de dialectologie. În 1941, îi succede lui Nicolae Drăganu, ca profesor titular, la Catedra de limba și literatura română veche. Din 1946, va fi șeful Catedrei de limba română a Universității clujene. Director al Muzeului Limbii Române (1945), director adjunct al Institutului de Lingvistică al Academiei Române (1955), decan al Facultății de Filologie din Cluj. Concomitent, este angrenat în munca de cercetare din cadrul Muzeului Limbii Române, întemeiat și condus de Sextil Pușcariu, unde colaborează la elaborarea Dicționarului limbii române. Participă la lucrările Atlasului lingvistic român, partea a II-a, realizat de Emil Petrovici, prin conceperea unor chestionare și efectuarea anchetei dialectale la istroromâni. Preocupările sale științifice se vor axa, în principal, pe două direcții: onomastica și filologia.

·         1901: Arhiducele Anton de Austria (Anton Maria Franz Leopold Blanka Karl Joseph Ignaz Raphael Michael Margareta Nicetas von Habsburg-Lorena) Prinț Imperial de Austria, Prinț Regal al Ungariei, Boemiei și Toscanei; 20 martie 1901 – 22 octombrie 1987).

Anton a fost al șaptelea din cei zece copii ai Arhiducelui Leopold Salvator de Austria, Prinț de Toscana și ai Infantei Blanca a Spaniei, fiica lui Carlos, Duce de Madrid.

După ce a fost prezentat de regele Carol al II-lea al României, el și Prințesa Ileana a României s-au căsătorit la Sinaia la 26 iulie 1931.

Cuplul a avut următorii copii:

• Arhiducele Ștefan de Austria, Prinț de Toscana (1932–1998)
• Arhiducesa Maria Ileana de Austria, Prințesă de Toscana (1933–1959)
• Arhiducesa Alexandra de Austria, Prințesă de Toscana (n. 1935)
• Arhiducele Dominic de Austria, Prinț de Toscana (n. 1937)
• Arhiducesa Maria Magdalena de Austria, Prințesă de Toscana (n. 1939)
• Arhiducesa Elisabeta de Austria, Prințesă de Toscana (n. 1942)

Căsătoria lor s-a terminat printr-un divorț la 29 mai 1954. În timp ce Ileana a devenit călugăriță, Anton a rămas în Austria. El a murit la 22 octombrie 1987 la vârsta de 86 de ani.

* 1905: Raymond Bernard Cattell (n. 20 martie 1905 – d. 2 februarie 1998) a fost un psiholog britanic și american, cunoscut pentru studiile sale psihometrice ale structurii intrapersonale, respectiv pentru explorarea multor zone ale psihologiei empirice

* 1911: Prințesa Sophie Louise de Saxa-Weimar-Eisenach (20 martie 1911 – 21 noiembrie 1988) a fost prințesă a Casei de Saxa-Weimar-Eisenach. S-a născut la Weimar și a fost primul copil și singura fiică a Marelui Duce Wilhelm Ernest de Saxa-Weimar-Eisenach și a celei de-a doua soții, Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen.^[1]

Ca rudă a reginei Wilhelmina a Țărilor de Jos, Sophie a fost invitată în 1937 la nunta fiicei ei, Prințesa Moștenitoare Juliana, ca domnișoară de onoare. Sophie a fost implicată într-un scandal diplomatic după ce pașaportul ei și a altor două prințese germane au fost reținute de către guvernul nazist. Deși pașapoartele au fost eliberate mai târziu, Sophie a renunțat în ultimul moment să mai participe. În 1938, Sophie s-a căsătorit cu Friedrich Günther, Prinț de Schwarzburg, însă cuplul a divorțat până la sfârșitul anului.

·         1915 : S-a născut pianistul rus Sviatoslav Richter;(m.1.08.1997).

·         1919 - S-a născut Vera Lynn (Margaret Welsh), cântăreaţă britanică.
* 1922: Carlton „Carl” Reiner (n. 20 martie 1922,^[1][2][3] The Bronx, SUA) este un actor american de film, televiziune, și voce.

·         1923: Iván Aba, scriitor, jurnalist și redactor maghiar (d.1982)

* 1928:Cicerone George D. Poghirc (n. 20 martie 1928, Pogana, județul Vaslui- d. 15 aprilie 2009) a fost un clasicist român, specialist în lingvisticăgenerală, indo-europenistică, indianistică și istoria religiilor, profesor universitar și membru marcant al exilului românesc. .

Cicerone Poghirc s-a născut la 20 martie 1928, în com. Măscurei (astăzi com. Pogana, Vaslui), într-o familie de învățători. Și-a făcut școala primară în comuna Iana (1935-1939). A intrat apoi la Liceul militar din Chișinău, ultima clasă liceală absolvind-o la Liceul 'Gh. Roșca Codreanu' din Bârlad. În 1951 își ia licența în filologie clasică la Universitatea din Bucureștiși este numit imediat asistent (1951), apoi lector (1954). Între 1955-1959 face studii de specializare la Universitatea din Leningrad, în calitate de candidat în științe filologice. Întors în țară, își dă doctoratul în științe filologice cu teza Relațiile limbii vechi macedonene cu greaca veche (1960). Devine conferențiar la catedra de filologie clasică și lingvistică generală (1963), apoi profesor, șeful catedrei de limbi orientale (1968), iar din 1974 șeful catedrei de limbi clasice. A fost prodecan al Facultății de limbi romanice, clasice și orientale între 1963 și 1970, când a fost numit director general al învățământului universitar în Ministerul Învățământului, de unde își va da ulterior demisia. Devine secretar, apoi vicepreședinte al Societății de Studii Clasice între 1961-1974 și președinte al Societății de Studii Orientale din 1969. Este 'visiting profesor' la universitățile Bloomington-Indiana, Ann Arbor-Michigan, Berkeley-California între 1973 și 1974 și la universitatea din Padova între 1977-1979. În acest ultim an, exasperat de "imbecilitatea autorităților", decide să nu se mai întoarcă în țară, moment consemnat de M. Eliade în Journal-ul său, la 23 iul. 1979: "C. Poghirc comes to see me. Furious about the imbecility of the "authorities" in the homeland, who have not allowed his wife and child to come to Padova, where he has been professor for three years. He, Poghirc emphasizes, who for fifteen years traveled around the globe several times, attending conferences, holding courses and lectures—and always returned. Probably an informer provoked suspicion. On account of this, he has decided to remain permanently in the West". Se stabilește la Paris, alăturându-se diasporei românești de acolo. Îl regăsim din 1980 profesor emerit la Ruhr-Universität din Bochum. Concomitent conferențiază la Sorbona, unde reorganizează Centre Roumain de Recherches, al cărui președinte devine, cu sprijinul lui Mircea Eliade și Emil Cioran. Ia din ce în ce mai des cuvântul la Europa Liberă. După revoluție se întoarce de mai multe ori în țară, pentru a sprijini activ, prin prezența sa și printr-o serie de conferințe, creația științifică românească. Contribuie cu lucrări, articole și interviuri la publicații din țară. În decembrie 2000, președintele Emil Constantinescu îi conferă Ordinul național 'Pentru Merit' în grad de Comandor, ca o recunoaștere a meritelor sale pe tărâmul științei și serviciilor aduse țării. În ultimii ani a trăit mai retras, vârsta și mai ales boala împiedicându-l să mai circule.

Preocupările sale de indianistică și de istorie a religiilor l-au apropiat de Mircea Eliade, de care l-a legat o îndelungată prietenie. Despre importanța marelui istoric al religiilor Cicerone Poghirc a scris L’itinéraire mythique d’une existence accomplie. Ce que Mircea Eliade signifie pour les Roumains, în Mircea Eliade. Dialogues avec le sacré, Paris, 1987. La rândul său, M. Eliade, care avea pentru el o nereținută admirație, îl descrie astfel în 1983: Dr. Poghirc is a most amazing scholar. He has a vast mind and he has applied himself fruitfully in a number of important areas of investigation: comparative Indo-European studies, classical philology, general linguistic theory, as well as particular studies of the Balkan area. In all of these fields the large number of his published works has proven illuminating and constructive. The extraordinary depth of his mind, wideness of vision, and sharpness of attention to scholarly detail mark him as an impressive individual ^[1].

A fost profesorul de limbi clasice al lui I. P. Culianu, pe care l-a ajutat în momente de cumpănă, căruia i-a înlesnit în cele din urmă plecarea în Italia și pe care l-a introdus lui Eliade. Între prof. Poghirc, pe care Culianu îl numea afectuos "iubitul meu maestru", și studentul său s-a legat apoi o prietenie ce a durat până la moartea tragică a acestuia din urmă în 1991, prietenie pecetluită parcă prin colaborarea la The Encyclopedia of Religion a lui Mircea Eliade, în care cei doi semnează împreună șapte articole.

Cunoscută este de asemenea și prietenia sa cu Cioran și cu alte mari figuri ale exilului românesc. Se știe mai puțin însă că studentul său cel mai drag, care - cât a fost în țară - i-a fost mâna dreaptă, atât la catedra de clasice cât și la Asociația de Studii Orientale, cu care a rămas mereu în legătură și după plecarea din țară, sprijinindu-l constant, și care i-a călcat în mod strălucit pe urme, a fost Dan Slușanschi. Numai o moarte - din nou prematură - a făcut ca faima acestui alt mare clasicist al nostru, a cărui stea era în plină ascensiune, să nu o egaleze și depășească pe cea a maestrului, așa cum "dom' Poghirc" îi profețea cu ani în urmă.

Cicerone Poghirc a fost un eminent dascăl, încă de foarte tânăr. Se povestește că acad. Alexandru Graur, după una din orele de asistență la clasă, în baza cărora trebuia să-i dea un calificativ tânărului asistent, ar fi spus că "lui Poghirc i se potrivește catedra cum i se potrivește unui cazac să stea în șa". Avea un simț special al valorii, un soi de intuiție care-i permitea să distingă calitatea intelectuală a tinerilor încă neformați, și așa se explică de ce de el s-au atașat oameni precum Culianu, Slușanschi, Francisca Băltăceanu, Adrian Pârvulescu ș.a.

"Pentru tânărul student care, mânat de misterul civilizațiilor vechi, intra la facultatea de limbi clasice, Cicerone Poghirc era fără îndoială figura cea mai impresionantă. Era un bărbat distins, de statură medie, cu sprâncene groase și stufoase, cu ochi albaștri și privire pătrunzătoare, mereu concentrată și mereu atent la ceea ce ai de spus. Prezența sa emana energie și hotărâre, dar în același timp blândețe și înțelegere. Poliglosia lui era impresionantă (la simpozionale și congresele internaționale răspundea în limba în care era întrebat), iar în discuții cunoștințele sale profunde îi permiteau să facă mereu asociații de idei surprinzătoare, care deschideau orizonturi noi și neașteptate. Îl găseai întotdeauna citind câte ceva (și obișnuia să-și noteze ideile inspirate de lectură chiar pe marginea cărților, cu creionul). În particular era un bon viveur, atunci când era cazul, îi plăcea să asculte muzică și să cânte împreună cu tinerii. Râdea cu poftă și îi plăcea să povestească, să spună bancuri și vorbe de duh. Își iubea studenții și discipolii și-mi aduc aminte cu câtă îngrijorare a venit în țară, imediat după cutremurul din 1977, vizitându-ne pe rând ca să vadă dacă vreunul a pățit ceva ori dacă avea nevoie de ceva."

* 1928: Fred McFeely Rogers (n. 20 martie 1928 - d. 27 februarie 2003) a fost un prezentator de televiziune, păpușar, compozitor, scriitor și activist american, cunoscut pentru serialul de televiziune Mister Rogers' Neighborhood (1968–2001) dedicat preșcolarilor.^[5] A primit Medalia Prezidențială a Libertății în 2002, două premii Peabody și patru Premii Emmy.

·         1934: David Malouf, scriitor australian

·         1936 - S-a născut Vaughn Meader, comic american.

·         1937 - S-a născut Jerry Reed (Hubbard), vocalist, chitarist şi compozitor american.

·         1937 - S-a născut Joe Rivers, cântăreţ american (Johnnie & Joe).

·         1941 - S-a născut Mike Settle, vocalist american (First Edition).

·         1943 - S-a născut Gabriel Istrate, istoric literar şi traducător.

·         1944: S-a născut medicul german Erwin Neher, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în anul 1991, împreună cu Bert Sakmann.
* 1948: John de Lancie (n. 20 martie 1948) este un actor de film, televiziune și voce american. El a interpretat numeroase roluri în filme și seriale din 1977, dar este cel mai bine cunoscut pentru rolul „Q” în mai multe episoade Star Trek și pentru rolul „Frank Simmons” din Stargate SG-1.

El a produs și a interpretat în mai multe drame audio bazate pe povestiri clasice științifico-fantastice pentru compania de producție Alien Voices, pe care a fondat-o împreună cu Leonard Nimoy.

* 1949: Mira Anca Victoria Petrescu Mărculeț (n. 20 martie 1949, Sighișoara – d. 30 octombrie 2013), cunoscută sub numele de Anca Petrescu a fost un arhitect și politician român. A lucrat ca șef proiect arhitectură și șef proiect complex la Casa Poporului. Este autor unic al proiectului Casa Poporului, actualmente Palatului Parlamentului, precum și al altor proiecte în Cuba, SUA, Franța, Maroc etc. A fost membră al ordinului arhitecților români și ordinului arhitecților francezi.  

Anca Petrescu s-a născut pe 20 martie 1949 în Sighișoara, ca fiică a cunoscutului medic chirurg și director de spital, Traian Petrescu. Copilăria Ancăi Petrescu a fost umbrită de arestul tatălui ei în mai multe rânduri, care lupta vehement împotriva comunismului. Anca Petrescu nu va deveni niciodată membră de partid în perioada comunistă.

Anca Petrescu a terminat școala și liceul german Joseph Haltrich din Sighișoara, ca apoi să plece la București pentru a se înscrie la Facultatea de Arhitectură Ion Mincu. A absolvit facultatea în 1973 având ca subiect de diplomă un ansamblu de conferințe, hoteluri și un centru de informatică-bibliotecă pe Dealul Arsenalului, sub conducerea profesorului Octav Doicescu.

În perioada 1977-2013 proiectează Casa Poporului. A publicat peste 350 de articole legate de acest proiect atât în țară cât și peste hotare.

Între 2004 - 2008 a fost aleasă deputat de Mehedinți pe listele PRM.

Pe 5 august 2013 a suferit un accident de mașină lângă Timișoara. A fost internată la spitalul de urgență din Timișoara ca ulterior să fie transferată în septembrie la spitalul de urgență Floreasca din București, deoarece starea ei de sănătate se ameliorase vizibil. În urma unor complicații, Anca Petrescu moare în mod suspect la data de 30 octombrie 2013.

În aprilie 1977 s-a publicat începerea concursului la nivel național, ca urmare a dezastrului creat de cutremurul din 4 martie 1977. La concurs a participat și tânăra arhitectă Anca Petrescu în vârstă de numai 28 de ani, împreună cu un mic colectiv de arhitecți. Printre participanți la concurs a fost și academicianul Octav Doicescu. Prima fază a concursului a fost ceea de sistematizare, care a durat 2 ani. După acești doi ani s-au început lucrările de sistematizare a bulevardului, iar pentru clădirea în sine a Casei Republicii, a început concursul în 1980 și s-a terminat în 1982. Imediat după ce Anca Petrescu a câștigat concursul au și începtul săpăturile. Ceremonia așezării pietrei fundamentale a avut loc pe 25 iunie 1984.

La construcția Casei Poporului au lucrat nu mai puțin de 20.000 de muncitori, jumătate civili, jumătate militari, timp de 5 ani. Colectivul Ancăi Petrescu era constituit din 150 de arhitecți. Anca Petrescu făcea concepția, prezentând-o lui Ceaușescu în machetă sau în vederi ca pe urmă colectivul să facă desenul de coloană, după macheta și picturile pe care le prezentase.

După revoluție, deoarece Casa Poporului era văzută ca un simbol al comunismului, a devenit obiectul agresiunii poporului, materializată prin furturi. Printre singurii care mai veneau pe șantier se număra Anca Petrescu, muncitorii renunțând să mai lucreze la edificiu.

Anca Petrescu devine și ea subiectul urii populare în 1989. Hulită în țară, Anca Petrescu a fost silită să plece peste granițe. Ziaristul Frédéric Mitterrand^⁠(fr) o invită în 1990 la Paris, ajutând-o să se lanseze internațional în meseria care aici îi adusese numai ură. Acolo oamenii o priveau ca pe o minune: „În perioada în care aici se trăgea în mine, acolo oamenii m-au apreciat și mi-au dat de lucru. Spuneau că dacă am fost în stare să fac o asemenea clădire, înseamnă că e ceva de capul meu. Așa am ajuns să primesc contracte internaționale, am lucrat la New York, la Paris, în lumea arabă”^[2], povestește Petrescu.

Anca Petrescu face la Paris cunoștință cu multe personaje cu nume sonore printre care se numără și cunoscuții designeri francezi Philippe Starck și Gisela Trigano. Anca Petrescu face proiecte în Dubai, Miami, Paris, Maroc etc.

Anca Petrescu revine în Romania și înființeaza firma "Anca House SRL" reluând proiectarea la actualul Palat al Parlamentului.

Între 2004 - 2008 a fost aleasă deputat de Mehedinți pe listele PRM. A fost vicepreședinte al Comisiei pentru politica externă și a făcut parte din Delegația Parlamentului României la Adunarea Uniunii Europei Occidentale. De asemenea, a fost președintele Grupului parlamentar de prietenie cu Japonia, între 2005 și 2008. Anca petrescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Malaezia, Regatul Maroc și Republica Franceză-Adunarea Națională.

·         1950: S-a născut Carl Palmer, baterist, compozitor şi vocalist britanic (Atomic Rooster, Emerson, Lake & Palmer, Asia).

·         1950: Wiliam Hurt, actor american

·         1951 - S-a născut Jimmie Vaughn, chitarist american, fratele lui Steve Ray Vaughn (Fabolous Thunderbirds).
* 1953: Elisabeta Ionescu (n. 20 martie 1953) este o fostă handbalistă română, care a jucat pentru echipa națională a României pe postul de portar.
* 1955: Taiser Alluni (în arabă تيسير علوني, transliterat și Taysir, Tayseer, Allouni, Aluni sau Alony) este unul dintre jurnaliștii cei mai cunoscuți ai postului de televiziune Al Jazeera. S-a născut la 20 martie 1955, în Siria(localitatea Deir Ezzour). În 1983 s-a mutat în Spania, unde a început studiul științelor economice; în 1988 a primit cetățenia spaniolă. După atentele de la 11 septembrie 2001 l-a intervievat pe Osama bin Laden.^[2]În 2005 autoritățile din Spania l-au acuzat de terorism.
Taiser Alluni s-a născut în 1955, în Siria (localitatea Deir Ezzour, lângă frontiera cu Irakul). A obținut o diplomă de economist în Siria, iar în 1983 a călătorit în Spania pentru a-și continua studiile. Din cauza dificultăților financiare s-a angajat ca vânzător. În 1987 s-a căsătorit, fiind în prezent tatăl a cinci copii. După ce i s-a acordat cetățenia spaniolă (1988), a avut mai multe slujbe în Spania printre care cea de profesor de limba arabă și angajat la biroul de taxe al orașului Ceuta. În 1996 s-a alăturat secției arabe a Agenței de Presă spaniole EFE ca translator. În timpul stagiului la EFE a început să lucreze ca jurnalist independent pentru Al Jazeera. Tot în 1996 a început să lucreze pentru Institutul pentru Studiul Păcii si Conflictelor din Granada. În 1999 s-a alăturat postului Al Jazeera în calitate de corespondent în Afganistan și a condus biroul din Kabul pentru doi ani, după atacurile de la 11 septembrie 2001. După lansarea atacului american asupra regimului taliban și al-Qaidaen , Taiser Alluni a rămas singurul jurnalist străin din Kabul care a continuat să transmită informații referitoare la operațiunile militare. După ce aviația americană a bombardat Biroul Al Jazeera Taiser Alluni a revenit la Doha și a continuat să lucreze pentru postul TV ca jurnalist de știri. După declanșarea războiului din Irak (2003) a plecat la Bagdad și a transmis informații referitoare la operațiunile din teren. Biroul său din Bagdad a fost, de asemenea, bombardat (colegul său iordanian, Tarik Ayyub, a fost ucis). Taiser Alluni s-a refugiat în biroul postului TV din Abu Dhabi și, ulterior, în Hotelul Palestina, care, la rândul lor, au fost bombardate.
La 26 septembrie 2005 un tribunal spaniol l-a găsit vinovat pentru colaborare cu al-Qaida și l-a condamnat la șapte ani de închisoare. Taiser Alluni a pledat nevinovat, insistând că el doar ia luat un interviu lui Osama bin Laden în Afganistan după atacurile de la 11 septembrie 2001. Acuzat de a fi acționat ca facilitator al fondurilor pentru al-Qaida Taiser Alluni a susținut că el și-a făcut doar datoria de jurnalist. O campanie intensă pentru demonstrarea nevinovăției sale a fost realizată de Al Jazeera și Comisia Arabă a Drepturilor Omului. La 17 ianuarie 2012 un tribunal european a decis că pedeapsa de șapte ani care i-a fost aplicată lui Taiser Alluni a fost ilegală. În martie 2012 a fost eliberat din arestul la domiciliu și a revenit la Doha.

·         1956 - S-a născut Fonso Martin, vocalist şi percuţionist britanic (Steel Pulse).
* 1956: Catherine Margaret Ashton, baroneasă Ashton de Upholland, GCMG, PC (n. 20 martie 1956) este o politiciană britanică laburistă.^[1]

La 19 noiembrie 2009 Ashton a fost desemnată drept prima Înaltă Reprezentantă a Uniunii Europene pentru politica externă și politica de securitate,^[2] funcție pe care a deținut-o începând din ianuarie 2010 până în noiembrie 2014. Anterior, a fost Comisar european pentru Comerț, Lider al camerei Lorzilor și Lord Președinte al consiliului de Coroană.

·         1958: Holly Hunter (n. 20 martie 1958) este o actriță americană de film laureată cu premiul Oscar, pentru rolul Ada din pelicula Pianul, regizată în 1993 de Jane Campion, film în care a jucat alături de Harvey Keitel. Pentru aceeași remarcabilă interpretare a obținut, în 1994, Premiul BAFTA și Globul de Aur pentru Cea mai bună actriță, ceea ce a confirmat astfel premiul primit cu un an înainte la Festivalul de Film de la Cannes. Este cunoscută și pentru prestația din serialul american Salvând-o pe Grace.

·         1959: S-a născut soprana romana Felicia Filip.

* 1959: Steve Borden (n. 20 martie 1959, Omaha, SUA; cunoscut după numele de ring Sting), este un wrestler profesionist american retras din activitate. Este de departe cel mai cunoscut wrestler al anilor '90. În 1997, vânzările la produsele asociate numelui său erau pe locul 2, după cele ale lui Stone Cold Steve Austin.
* 1963: Kathleen Marie "Kathy" Ireland (n. 20 martie 1963) este o actriță, autoare, antreprenoare și fotomodel american. Ireland a fost supermodel în anii 1980 și 1990 și este cunoscută în special pentru 13 apariții consecutive în revista Sports Illustrated Swimsuit Issue, inclusiv de 3 ori pe coperta acesteia.
* 1969: Natalia Gherman (n. 20 martie 1969) este o diplomată, filologă și politiciană din Republica Moldova, ex-viceprim-ministru și ministru al Afacerilor Externe și Integrării Europene al Republicii Moldova din mai 2013 până la 20 ianuarie 2016. Din 22 iunie până la 30 iulie 2015 a fost prim-ministru interimar al Republicii Moldova.

Este licențiată în filologie engleză și germană la Universitatea de Stat din Moldova. Ea este fiica primului președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur.

Natalia Gherman este fiica primului președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur.^[10] De mai bine de două decenii ea este căsătorită cu Artur Gherman. Împreună cei doi au un copil, un fiu care poartă numele bunicului său, Mircea. Acesta a călcat pe urmele mamei sale urmând facultatea Drept și Diplomație la Riga Graduate School of Law. În aprilie 2014, în presa moldovenească a apărut zvonul că soții Gherman ar fi divorțat, informație care însă nu a fost confirmată sau infirmată de nici unul din ei.^[1] Artur Gherman a absolvit Universitatea de Stat din Kiev în anul 1986, iar în 1989 și-a apărat teza de doctor în economie la Institutul de Stat al Ucrainei pentru Relații Internaționale. El a deținut funcții precum: președinte al Consiliului de administrație al Comisiei Naționale a Pieței Financiare, consilier al prim-ministrului, prim-viceministru al relațiilor economice externe a Republicii Moldova, președinte și apoi de vicepreședinte al Comisiei de Stat pentru Piața Hîrtiilor de Valoare a Moldovei. A mai activat și în sectorul privat.^[11]

În afară de limba română, Natalia Gherman mai vorbește limbile rusă, engleză și germană

* 1972: Dorin Damir (n. 20 martie 1972, Nișcani, raionul Călărași) este un om de afaceri și promotor sportiv din Republica Moldova, președinte al asociației FEA (Fighting & Entertainment Association) și al UFSC(Uniunea Federațiilor Sporturilor de Contact din Republica Moldova).
* 1973: Jane March (n. 20 martie 1973, Londra; de fapt Jane March Horwood) este o actriță și fotomodel britanic. A devenit cunoscută în anul 1992 prin rolul jucat în filmul L’Amant regizat de Jean-Jacques Annaud.
March s-a născut în cartierul Edgware din Londra. Trăsăturile ei exotice se datorează originii asiatice, moștenită de la tatăl ei. La 15 ani este descoperită ca fotomodel, urmând în scurt să primească oferte de la case de modă ca Armani, Chanel sau Versace, fiind fotografiată de personalități ca Annie Leibovitz și Helmut Newton. Regizorul Jean-Jacques Annaud, care caută o actriță pentru filmul La'Amant, o descoperă pe March, pe prima pagină a revistei Just Seventeen, ea avea pe atunci 17 ani. Pe marginea scenelor eroticedin film, presa de bulevard britanică a început să speculeze, că March ar fi avut întradevăr relații sexuale cu partenerul ei din film. Aceste zvonuri au determinat-o pe March să se retragă un timp din viața publică, mai târziu ea dezmințit aceste zvonuri și a întrerupt orice contact cu Jean-Jacques Annaud, a mai jucat în câteva filme, dar nu va mai avea succesul din filmul L’Amant.

·         1976: Chester Bennington, solistul trupei Linkin Park
* 1976: Adrian Papahagi (n. 20 martie 1976, Cluj) este un filolog și eseist român, fiul lui Marian Papahagi. La alegerile parlamentare din 2012 a candidat fără succes la un mandat de deputat din partea PDL, iar în 2014 a înființat Partidul Mișcarea Populară. Pe 17 februarie 2014 a anunțat că se retrage temporar din politică. În data de 1 martie 2015, a lansat împreună cu europarlamentarul Monica Macovei un nou partid politic numit M10.
Adrian Papahagi este licențiat în anglistică al Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1999) și al Universității Paris IV-Sorbonne (1998). A fost elev străin al École Normale Supérieure (Paris) între 1997 și 2000. Deține un master în studii medievale la Universitatea Paris IV-Sorbonne (1999) și un doctorat în studii medievale („summa cum laude”) la aceeași universitate. A predat limba engleză veche la Universitatea Paris Sorbonne și la Institutul Catolic din Paris între anii 1999 și 2003. Actualmente este conferențiar la catedra de engleză a Facultății de Litere, la Universitatea „Babeș-Bolyai”. În 2007 a fondat la această universitate Centrul de Istoria Cărții și a Textelor (CODEX), care își propune valorificarea colecțiilor de manuscrise medievale din România. Între anii 1996-1997, a fost redactor-șef al revistei Echinox(Cluj). Între anii 1999 și 2005, a fost co-director al editurii Echinox.
* 1977: Caprice Coleman (n. 20 martie 1977) este un wrestler american. A evoluat în numeroase promoții de wrestling : Ring of Honor, Christian Wrestling Federation, WWE Heat, WWE Velocity și altele.
* 1979: Daniel Cormier (n. 20 martie 1979, Lafayette[*], SUA) este un luptător de arte marțiale mixte american care evoluează în UFC la categoria semigrea și grea, unde este campion a ambelor divizii după ce l-a învins pe campionul greilor Stipe Miocic.
* 1979: Alexandru Melenciuc (n. 20 martie 1979, Bender) este un fotbalist internațional moldovean care joacă pe postul de portar la clubul uzbec Navbahor Namangan.
* 1979: Silvia Navarro Giménez (n. 20 martie 1979, în Valencia, Spania)^[2] este un portar spaniol de handbal. Actualmente, ea joacă pentru clubul BM Remudasși echipa națională a Spaniei.
* 1981: Stanislav Ghencev (bulgară: Станислав Генчев, n. 20 martie 1981) este un fotbalist bulgar care joacă pentru clubul de fotbal Litex Loveci.
* 1981: Márcio Miranda Freitas Rocha da Silva (n. 20 martie 1981) este un fotbalist brazilian.
* 1981: Marcos Roberto Nascimento da Silva, cunoscut ca Marcos Tamandaré (n. 20 martie 1981) este un jucător brazilian de fotbal, în prezent legitimat la echipa Salgueiro A.C.. Evoluează pe postul de fundaș dreapta
* 1981: Martin Živný (n. 20 martie 1981, Brno, Cehoslovacia) este un fotbalist ceh, liber de contract.
* 1982:  Tomasz Kuszczak (pronunție AFI: [ˈtɔmaʃ ˈkuʃtʃak]; n. 25 martie 1982, Krosno Odrzańskie, Polonia) este un fotbalistpolonez, care în prezent este portar la clubul Birmingham Citydin Championship.
* 1982: George-Cătălin Stângă (n. 20 martie 1982) este un senator român, ales în 2016.
* 1983: Eiji Kawashima (川島 永嗣 Kawashima Eiji^?, n. 20 martie 1983 în Yono, Saitama) este un fotbalist japonez care joacă pentru clubul Dundee United
* 1984: Robert Almer (n. 20 martie 1984, Bruck an der Mur, Austria) este un fotbalist austriac, care în prezent joacă la Austria Viena în Bundesliga Austriacă pe postul de portar
* 1985: .Wilfried Benjamin Balima (n. 20 martie 1985, Bobo-Dioulasso, Burkina Faso) este un fotbalist originar din Burkina Faso, care evoluează la clubul Sheriff Tiraspol pe postul de fundaș sau mijlocaș defensiv
* 1985: Ovidiu Vezan (n. 20 martie 1985, Arad) este un fotbalist român, care evoluează pe postul de mijlocaș ofensiv la clubul din Liga a II-a, Farul Constanța.
* 1987: João Alves de Assis Silva, scurt Jô (n. 20 martie 1987, São Paulo), este un fotbalist brazilian. În prezent evoluează pe poziția de atacant.
* 1989: Xavier Dolan (n. 20 martie 1989,^[1] Montréal, Provincia Québec, Canada^[2]) este un actor, regizor, scenarist și producător originar din Montréal.

Xavier Dolan s-a născut în Montréal, Québec, Canada. Este fiul lui Geneviève Dolan și al lui Manuel Tadros. Mama lui Xavier este o profesoară canadiană cu origini irlandeze (numele de familie "Dolan" este irlandez). Tatăl său, născut în Cairo, este un cunoscut actor și cântăreț canadian cu legături strânse în industria de divertisment din Québec.^[3]

Dolan este gay,^[4] descriindu-și filmul de debut, J'ai tué ma mère, ca o semi-autobiografie.^[5] Potrivit declarațiilor sale, filmul Titanic a fost o influență timpurie asupra deciziei de a intra în industria filmului.

În 2013, videoclipul lui Dolan pentru piesa "College Boy" a celor de la Indochine a stârnit controverse pentru imaginile sale violente, care includ bătaia, împușcarea și crucificarea unui adolescent gay (jucat de Antoine Olivier Pilon din Mommy).^[15]Videoclipul a fost interzis de canalul din Québec MusiquePlus^[16] și cenzurat pe YouTube și în Franța.^[17] Dolan a lansat o scrisoare deschisă pentru The Huffinton Post în apărarea videoclipului, în care spunea: "Mi se pare absurd că acest videoclip este cenzurat. Este într-adevăr mai violent decât toate filmele care apar pe ecranele noastre în fiecare zi?".

* 1990: Marcos Rojo (n. 20 martie 1990,^[3] La Plata, Argentina) este un fotbalist argentinian care evoluează în prezent pe poziția de fundașcentral la clubul Manchester United.
* 1994: Silje Katrine Waade (născută 20 martie 1994, în Stjørdal)^[3] este o handbalistă din Norvegia care joacă pentru clubul Byåsen HE^[4] și pentru echipa națională a Norvegiei

Decese

·         687: A decedat Sfantul Cuthbert (n.cca.634), un calugar si episcop considerat patronul Northumbriei, un regat situat in nordul Angliei si unul dintre cei mai venerati sfinti britanici in Evul Mediu.

·         1393: Moare la Praga, Ioan Nepomuk (Johannes Welflin),preot și martir, probabil de origine germană, născut cca. in anul 1345 în „Pomuk”, localitate din Boemia de vest. Legenda spune că Ioan Nepomuk a fost schingiut și omorât, fiind aruncat în raul Vltava ( Moldau), de pe „Podul Carol”, deoarece a respectat sacramentul (taina) împărtășaniei și nu a vrut să-i divulge regelui Wenzel al IV-lea de Luxemburg, păcatele spovedite lui de soția acestuia. În anul 1721 a fost canonizat, declarat sfânt, de Papa Benedict al XIII-lea (1724-1730) Ioan Nepomuk este patronul protector al Boemiei, dar si al celor care pastreaza o taina.

·         1413: Regele Henric al IV-lea al Angliei (n. 1367)

·         1568: Albert de Prusia (germană Albrecht; latină Albertus; n. 17 mai 1490 – d. 20 martie 1568) a fost al 37-lea și ultimul suveran Mare Maestru al Cavalerilor Teutoni și, după convertirea la luteranism, primul duce al Prusiei, care a fost primul stat care a adoptat credința luterană și protestantismul drept religie de stat. Albert s-a dovedit a avea un rol esențial în răspândirea politică a protestantismului în stadiu incipient.

Pentru că Albert a fost membru al ramurei Brandenburg-Ansbach a Casei de Hohenzollern, s-a sperat că alegerea sa ca Mare Maestru ar inversa declinul Cavalerilor Teutoni început cu anul 1410; Ducele Frederic de Saxonia din Casa de Wettin a fost ales din același motiv.

·         1619: Matia I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman (n. 1557)

·         1726: A murit Isaac Newton (31 martie/20 martie), fizician, astronom şi matematician britanic, cel care a pus bazele mecanicii clasice şi ale mecanicii cereşti. Cea mai importantă descoperire a sa a fost “Legea atracţiei universale”, formulată în 1687; (n.25.12.1642).

·         1773: Regele Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei (n. 1701)

·         1816: Regina Maria I a Portugaliei (n. 1734)

·         1844: Pierre Claude Pajol, general francez (n. 1772)

·         1878: Julius Robert von Mayer, naturalist și medic german (n. 1814)

·         1894: A murit Lajos Kossuth, conducătorul revoluției de la 1848 din Ungaria

·         1899: In celebra inchisoare Sing Sing, Martha M. Place a devenit prima femeie executata pe scaunul electric.

·         1906: Vasile Pogor, poet, traducător și publicist român (n. 1834)

·         1923: A murit istoricul Dimitrie Onciul, membru al Academiei Române; (n.1856).

·         1926: Regina Lovisa a Suediei, soția regelui Frederick al VIII-lea al Danemarcei (n. 1851)

·         1928 - James Packard, fondatorul companiei americane Packard Motor Company şi unul dintre pionierii industriei automobilului moare în această zi la vârsta de 64 de ani. Compania Packard înfiinţată împreună cu fratele său William, deşi avea ca obiect de activitate principal fabricarea becurilor a produs în 1899 primul automobil. Acest vehicul avea un motor cu un singur cilindru şi o caroserie deschisă. James Packard a avut o contribuţie importantă în cadrul companiei, fiind preşedintele Consiliului Director şi un factor de decizie important. Un automobil Packard a fost prima maşină prezidenţială, în 1921 Warren G. Harding conducând un model Twin Six la investitura sa oficială. În 1937 revista Fortune a proclamat Packard a două cea mai valoroasă marcă de automobile din lume, după Ford. Compania Packard a fost însă închisă în 1956 din cauza problemelor financiare. În 1990 s-a încercat o resuscitare a mărcii, dar fără succes.

·         1931: Hermann Müller, cancelar al Germaniei (n. 1876)

·         1933: A fost executat Giuseppe Zangria, gasit vinovat pentru uciderea primarului orasului Chicago, Anton Cermak, si tentativa de asasinare a presedintelui SUA, Franklin Delano Roosevelt.

·         1934: Regina Emma a Țărilor de Jos, soția regelui Willem al III-lea al Țărilor de Jos (n. 1858)
* 1936: František Borový (n. 31 ianuarie 1874, Praga^[1] – d. 20 martie 1936, Praga) a fost un editor ceh.

S-a născut în familia moșierului František Borový (1844-1907) din orașul Jílové u Prahy. Tatăl său a fost din 1877 partener al profesorului Alfred Slavík (1847-1907) în compania editorială Slavík a Borový (1877-1883).^[2]

După ce a absolvit Gimnaziul Academic din Praga, a plecat să studieze medicina veterinară la Viena pentru a conduce în viitor ferma familiei. S-a întors acasă atunci când tatăl său s-a îmbolnăvit și nu și-a mai terminat studiile. Editura a fost preluată de fratele său, Josef, care a studiat electrotehnica la Universitatea Tehnică din Praga. Acesta a murit subit în anul 1898,^[3] iar autoritățile nu au permis preluarea concesiunii editurii de către tânărul František Borový. Activitatea editurii a fost întreruptă în perioada 1898-1912.

Pentru a obține iarăși concesiunea editurii, František s-a alăturat editurii Jan Otto, unde a lucrat ca partener și contabil.^[4] În același timp a studiat economia politică și contabilitatea la Universitatea Tehnică din Praga. În anul 1912 a câștigat din nou concesiunea editurii și în anul următor a extins activitatea prin concesiunea unei librării. Compania a intrat ulterior în dificultăți economice și în anul 1928 a fost preluată de Jaroslav Stránský. Numele original al editurii a fost păstrat.^{[p 1]}František Borový a rămas director până în anul 1931, când a demisionat.

A fost căsătorit cu Františka Odlovou (1876-1932),^[5] cu care a fost o fiică pe nume Jaroslava (n. 1905). El a murit pe 20 martie 1936 și a fost înmormântat în Cimitirul Vinohrady din Praga (secțiunea 20, mormântul 162)

·         1951 - A murit Artur Gorovei, animator al folcloristicii româneşti, fondatorul şi conducătorul primei reviste româneşti de folclor, “Şezătoarea” (n.19.02.1864).

·         1967 - A murit Mihai Tican – Rumano (Mihai Tican), scriitor şi explorator; cultuvă exotismul, pitorescul şi senzaţionalul în memorialistica românească (“Icoane dunărene. Dunărea, delta şi taina bălţilor”, “Argentina. Amintiri”), (n.2.08.1895).

·         1968: Carl Theodor Dreyer, regizor danez (n. 1889)

·         1975: Infantele Jaime, Duce de Segovia (n. 1908)

·         1992: Valeriu Novacu, fizician român (n. 1909)

·         1993: Polykarp Kusch, fizician american (n. 1911)
* 1995: John William Minton (19 februarie 1948 - 20 martie 1995)^[1] a fost un luptător profesionist și actor american care s-a născut și a crescut în Butler, Pennsylvania. A fost cunoscut prin numele de ring, Big John Studd.^[2]

Studd a fost antrenat de legenda de wrestling Killer Kowalski.

·         1996 - A murit poetul Ioanid Romanescu (n.05.10.1937).

·         2001: A murit politicianul comunist Ilie Verdeţ ; (n. 10 mai 1925, orașul Comănești, județul Bacău) fost ministru în mai multe rânduri în guvernele din perioada 1965-1989. De asemenea, el a deținut funcția de prim-ministru al României în perioada 1979-1982. După Revoluția din decembrie 1989, Verdeț a înființat Partidul Socialist al Muncii, care s-a considerat ca succesor al Partidului Comunist Român.

·         2004: A murit Regina Juliana a Olandei; (n. 1909).

·         2007: Fostul vicepreşedinte irakian al regimului condus de Saddam Hussein, Taha Yassin Ramadan, condamnat la moarte pentru executarea a 148 de şiiţi la Dujail, în anii ’80, a fost spânzurat.
* 2014: Hilderaldo Luiz Bellini (n. 7 iunie 1930 – d. 20 martie 2014) a fost un fotbalist brazilian de origini italiene, căpitan al echipei Braziliei, câștigătoare a Campionatului Mondial de Fotbal 1958.

·         2015: Andrei Brezianu (n. 14 noiembrie 1934, București - d. 20 martie 2015) a fost un eseist, prozator și traducător român.

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Cuv Mc din Mănăstirea Sava cel Sfințit;
• În calendarul romano-catolic:  Sf. Claudia, fecioară
• În calendarul Greco-catolic: Ss. cuvioși martiri uciși în mănăstirea Sf. Sava († 796)
• Sărbătoarea națională a Tunisiei – Ziua independenței
• Ziua Internațională a Francofoniei. Anual, la 20 martie, in 75 de țări membre ale Oraganizatiei Internationale a Francofoniei se celebrează Ziua Internațională a Francofoniei, prin diverse manifestări culturale dedicate acestui eveniment.
• Ziua Internațională a Teatrului pentru Copii și Tineret
• Ziua Internațională a Fericirii
• Echinocțiul de primăvară 2017 are loc pe 20 Martie la ora 12:29

RELIGIE ORTODOXĂ 20 Martie

Sf Cuv Mc din Mănăstirea Sf Sava cel Sfințit

Viața Sfinților Cuvioși Mucenici din Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfințit

   În zilele preasfinţitului patriarh al Ierusalimului, Ilie, care era al doilea cu acelaşi nume în Sfânta Cetate a Ierusalimului, aflată atunci sub stăpânirea agarenilor, iar în Constantinopol împărăţind Constantin şi Irina (780-797), s-a făcut război în Palestina, în seminţia agarenilor. Şi multă risipire se făcea ţării cu războiul acela, pentru că barbarii, oştindu-se între ei, pustiau nu numai satele, ci şi cetăţile, precum Elevteropolis, Ascalonul, Gaza, Scarifia şi celelalte. Căci năvăleau fără de veste şi, deşi nu ucideau pe tot poporul, jefuiau toate averile şi omorau pe toţi aceia care li se împotriveau. Şi şedeau pe lângă toate căile, prinzind pe cei ce treceau, bătându-i, rănindu-i şi răpindu-le tot ce aveau, până la cămaşă. Numai această milă aveau, că eliberau vii pe cei dezbrăcaţi, bătuţi şi răniţi.

    Atunci şi Sfânta Cetate a Ierusalimului era în mare frică. Că, strângându-se de prin cetăţile dimprejur şi de prin sate, poporul străjuia zidurile şi se pregătea să stea împotriva barbarilor acelora care tâlhăreşte năvăleau asupra lor. În acea vreme şi preaslăvitul locaş al Sfântului Hariton a fost foarte risipit şi de atunci niciodată nu s-a mai înnoit, ci a rămas în desăvârşita pustiire.

    Dar şi Lavra Cuviosului Sava foarte mult a fost chinuită atunci. Căci adunându-se din diferite locuri sfinţii părinţi, pe vremea Cuviosului egumen Vasile, prin pustnicească viaţă plăceau lui Dumnezeu; iar în vremea războiului agarenilor şi a năvălirii lor tâlhăreşti, nu ieşeau din locaşul lor. Că, deşi puteau să lase lavra şi să se izbăvească de barbari în cetatea Ierusalimului, însă locul acela sfânt, în care de la început primiseră jugul lui Hristos, nu voiau să-l lase. Ci, murind lumii desăvârşit, nu se îngrijeau de moartea ce era să vină asupra lor. Căci îşi puseseră nădejdea în Hristos, zicând: "Puternic este ca, de va voi Stăpânul nostru, cu înlesnire să ne scoată pe noi din mâinile barbarilor. Iar de va voi, cu judecăţile Sale cele drepte, ca să fim daţi barbarilor spre înjunghiere, apoi, mai de folos este să trimită Domnul asupra noastră mucenicie degrabă".

    Şi grăiau unul către altul: "Să primim din mâinile Stăpânului nostru cele mai folositoare nouă şi să nu ne întoarcem de la liniştea cea pustnicească la gâlceava lumească de frica barbarilor, ca să nu fim socotiţi în ochii tuturor ca nişte fricoşi, care n-am păzit porunca Domnului nostru, Care zice: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Dacă este frumos lucru a vedea pe cei ce ies din lume la pustietate şi urmează lui Hristos, apoi cât de necuvios lucru este a-i vedea, după puţină vreme de nevoinţă în pustie, că se întorc iarăşi la lume, fugind de frica omenească. Deci, să nu râdă de noi diavolul, vrăjmaşul cel de obşte al tuturor, cu frica barbarilor izgonindu-ne la cetate din liniştea pustiei, el care, de multe ori biruindu-se de noi, fugea ca un câine izgonit cu ruşine, ajutându-ne Hristos, Împăratul nostru, asupra lui.

    Nu avem ziduri de piatră spre apărare, ci zid nesurpat ne este Hristos, Căruia, de la Sfântul Prooroc David, ne-am învăţat a-I cântă: Fii mie Dumnezeu scutitor şi drept, casă de scăpare şi loc de întărire, ca să mă mântuieşti. Nu avem zale, coifuri şi paveze, cu care să putem înfrânge săgeţile barbarilor; ci avem armele duhovniceşti ale dragostei, platoşa nădejdii, pavăza credinţei, coiful mântuirii; deci cu acelea să ne înarmăm. Nu sunt la noi cete de oaste, care ne-ar apăra de barbari; dar va sta îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul şi ne va izbăvi. Pentru că vieţuind, avem pe Hristos, iar dacă murim, avem dobânda, de vreme ce nu iubirea şi dorinţa de viaţă vremelnică ne-au silit a intra în pustia aceasta. Şi pentru ce ne-am sălăşluit în locul acesta pustiu? Oare nu pentru dragostea lui Hristos? Şi dacă vom fi ucişi aici, pentru Hristos vom fi ucişi, pentru Care şi vieţuim aici!"

    Astfel petreceau în lavră, şi cu cuvinte mângâindu-se şi îmbărbătându-se unul pe altul, trupurile împreună cu sufletele lor le încredinţau Domnului. Apoi şi altă pricină binecuvântată şi dreaptă îi ţinea neieşiţi; căci, cei care petreceau împrejurul lor, aveau pizmă asupra acelui sfânt locaş şi nimic altceva nu doreau, decât să vadă risipită lavra Sfântului Sava, iar locul acela să fie pustiu şi nelocuit de monahi. Şi, dacă ar fi ieşit fraţii cât de puţin din lavră, apoi îndată pizmaşii ar fi năvălit şi ar fi aprins biserica şi chiliile şi tot locaşul l-ar fi asemănat cu pământul. Dar pentru ca acest lucru să nu li se întâmple, sfinţii părinţi petreceau neieşiţi.

    Deci ei nu erau ca o trestie clătinată de vânturi, ci erau nemişcaţi de viforul ispitelor ce năvălesc asupra noastră şi ca nişte stâlpi întemeiaţi pe piatră. Şi, nu numai pentru aceea nu ieşeau din lavră, adică să păzească pereţii ci, mai vârtos, pentru slavă Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a preamărit în acel loc oarecând, şi Care şi în zilele lor Se preamărea.

    Astfel vieţuind acei sfinţi părinţi în lavra aceea, Apărătorul cel de sus, cu rugăciunile părintelui nostru Sava, prin voia Sa cea sfântă, îi ferea nevătămaţi de barbari, pentru că, deşi de multe ori veneau din Arabia sau dintr-altă parte taberele lor spre marele locaş şi se abăteau aici, însă nici un rău nu le făceau, decât numai căutau mâncare. După aceea, uitându-se spre monahi şi scrâşnind din dinţi, nu-i vătămau, nelăsându-i Dumnezeu să facă rău robilor Lui. Apoi, luând mâncare din locaş cât putea să se găsească, se duceau într-ale lor. Iar în loc să mulţumească, se lăudau că vor risipi lavra şi vor face locul acela pustiu.

    Odată, o tabără de barbari vrând să-şi împlinească lucrul cel rău ce-l aveau în gând, a venit asupra lavrei ca s-o prade şi să risipească locaşul. Din întâmplare s-a întâlnit fără de veste, în dreptul Sfântului Betleem, cu oastea care era pusă de ierusalimiteni să păzească trecerea barbarilor. Deci, făcându-se război, barbarii au fost biruiţi şi izgoniţi, precum mai pe urmă s-a făcut înştiinţare. Dar şi al doilea rând, a pornit tabăra, cu acelaşi gând rău. Şi, mergând într-un sat oarecare ce nu era departe de lavră, au găsit mult vin ascuns sub lemne şi, îmbătându-se, au făcut război între dânşii; şi, rănindu-se unul pe altul, mulţi au căzut morţi, încât li s-a stricat sfatul, iar tabăra li s-a risipit.

    După acestea toate, Dumnezeu a voit să vină ispită asupra robilor Lui, precum odată asupra dreptului Iov ca, precum aurul se lămureşte în ulcea, aşa să se afle cei vrednici ai lui Dumnezeu. Şi a lăsat ca mâinile barbarilor să se atingă de plăcuţii Săi sfinţi, cărora înainte le-a pregătit muceniceşti cununi. Căci auzind cuvioşii despre acele două tabere care voiau să năvălească asupra lavrei, că una a fost biruită de ostaşii de la Ierusalim, care au izgonit-o, iar cei din tabăra a doua singuri între ei s-au bătut şi s-au risipit, şedeau fără frică în chiliile lor, săvârşind sfântul post de patruzeci de zile în obişnuitele osteneli pustniceşti.

    În acea vreme, însă, prin îndemnarea diavolească, s-au adunat nişte arapi barbari, ca la şaizeci, care purtau arce, săgeţi şi săbii. Aceştia se sfătuiseră să năvălească tâlhăreşte asupra lavrei, nădăjduind să afle la monahi ceva bogăţii. Şi, aproape de sfârşitul sfintelor patruzeci de zile, în săptămâna dinaintea Duminicii Stâlparilor, în ziua a treisprezecea a lunii martie, în al doilea ceas din zi, barbarii au năvălit asupra locului aceluia pustnicesc. Venirea lor simţind-o, monahii alergau din pustniceştile chilii în mănăstire şi în biserică, iar barbarii, cu săbiile şi cu arcele întinse ca la un război, au alergat asupra mănăstirii. Şi a lor cruzime vrând s-o îmblânzească, unii din părinţi au ieşit înaintea lor cu blândeţe, vorbind către dânşii cu cuvinte blânde şi zicând:

    "Pentru ce, o, bărbaţilor, aţi venit ca la război la noi cei fără de arme şi ca la nişte vrăjmaşi? Ce v-a adus? Noi cu toţii suntem în pace. Nici pe voi, nici pe altcineva n-am mâhnit vreodată. Căci pentru aceea petrecem în pustia aceasta, lăsând în lume toate ale noastre, ca, fiind depărtaţi de pizmuiri, de sfezi şi de războaie, să putem a plânge în pace pentru păcatele noastre şi să plăcem lui Dumnezeu. Dar nu numai că n-am mâhnit pe nimeni din voi, ci ne sârguim şi a face bine, pe cât putem. Pentru că pe mulţi din ai voştri, venind pe aici, i-am ospătat, i-am odihnit şi le-am dat hrană de drum. Deci nu ne răsplătiţi rele în loc de bune, ci mai ales sunteţi datori să ne mulţumiţi pentru facerile de bine făcute de noi, vouă, că şi acum suntem gata să vă punem bucate înainte şi cu iubirea de străini, obişnuită nouă, să vă odihnim".

    Iar barbarii strigau cu mânie: "Nu pentru mâncare am venit aici, ci pentru argint şi aur. Deci, una din două vă stă înainte: ori să ne daţi aur şi argint ca să fiţi vii, ori, nevrând să ne daţi, să pieriţi de mâinile noastre". Zis-au părinţii: "Să ne credeţi, o, bărbaţilor, că suntem săraci şi scăpătaţi şi atât de lipsiţi, încât nici pâine destulă, nici haine n-avem de ajuns; iar aur şi argint, de care aveţi trebuinţă, noi nici în vis nu cugetăm a avea, decât numai puţine lucruri de nevoie obişnuim în viaţa noastră".

    Acestea grăind sfinţii, s-au miniat barbarii şi au slobozit săgeţile ca ploaia asupra monahilor celor adunaţi şi neîncetat săgetau, până ce şi-au deşertat sacii; şi îndată pe treisprezece cuvioşi părinţi i-au lovit de moarte, iar pe alţii i-au rănit puţin. Apoi, repezindu-se spre chilii, cu pietre mari sfărâmau uşile ca să găsească ceva şi scoteau afară lucrurile cele sărăcăcioase ale monahilor. Apoi au aprins chiliile şi tot astfel voiau să facă şi bisericii. Dar, cu rânduiala lui Dumnezeu, mai înainte de a aduce ei găteje şi foc la biserică, au văzut de departe nişte oameni venind şi, socotind că vine oaste de la Ierusalim pentru apărarea monahilor, îndată au fugit, scoţând împreună cu ei lucrurile monahiceşti jefuite.

    Iar ava Toma, scoţând săgeţile din fraţii cei răniţi, le spăla rănile şi le punea doctoria care li se cădea, deoarece era doctor iscusit cu meşteşugul. Şi se vedeau rănile cele cumplite, la unii în piept, la alţii pe umeri, la alţii în obraz şi în frunte, iar la alţii le erau capetele sfărâmate cu pietre. Însă toţi se udau cu sângele care curgea dintr-înşii şi privirea celorlalţi era foarte umilită.

    Sosind praznicul Duminicii Stâlparilor şi cântarea cea de toată noaptea săvârşindu-se, se înştiinţară unii din acei cuvioşi părinţi, că acei barbari adună mai mulţi tovarăşi tâlhari ca să năvălească iarăşi asupra lavrei lor. Şi i-au cuprins pe acei fericiţi părinţi mare frică şi cutremur, însă n-au fugit; ci îndată, pregătindu-se de moarte şi punând nădejdea lor spre Dumnezeu, îşi aşteptau sfârşitul.

    După ce s-a apropiat ziua Patimilor Stăpânului, le-a sosit şi acelora ziua pătimirii. Pentru că în ziua de 20 martie, în Joia cea Mare, dimineaţa, au năvălit arapii tâlhăreşte a doua oară asupra lavrei, cu mai multă putere, şi au ucis pe cuvioşi fără cruţare, prin felurite ucideri. Pe unii săgetându-i cu săgeţile, altora tăindu-le capul cu săbiile, pe alţii tăindu-i în două şi altora tăindu-le mâinile şi picioarele, iar pe alţii ucigându-i cu pietre. Pe cei ce rămăseseră vii din uciderea aceea îi adunau în biserică, vrând să-i muncească ca să spună vistieria bisericii şi averile mănăstireşti. Şi înconjuraseră locaşul împrejur şi pândeau pe munţi şi pe dealuri ca nici unul din monahi să nu scape din mâinile lor; pentru că mulţi căutau să fugă, dar cădeau în mâinile vrăjmaşilor şi abia dacă unul dintr-înşii a scăpat.

    Pe fericitul Ioan, îngrijitorul caselor de străini, cel tânăr de ani, l-au prins fugind la munte şi l-au muncit fără de milă, i-au tăiat vinele de la mâini şi de la picioare, apoi, apucându-l de picioare, îl trăgeau pe pietre din vârful muntelui până la biserică şi toată pielea lui de pe spate s-a jupuit de ascuţişurile pietrelor. Iar Cuviosul Serghie, păzitorul vaselor bisericeşti, văzând cum erau munciţi cuvioşii părinţi şi temându-se că nu cumva, nesuferind muncile, să spună unde a ascuns vasele bisericeşti, tăinuindu-se, a fugit din mănăstire. Dar, fiind departe, l-au prins străjile barbarilor şi spre mănăstire îl întorceau cu sila, chiar nevrând el, şi i-au tăiat sfântul cap. Alţi câţiva părinţi, scăpând din mâinile ucigaşilor, s-au ascuns în peştera ce era afară din mănăstire. Pe aceştia văzându-i fugind, barbarul care străjuia pe deal a strigat tovarăşilor săi, arătându-le cu mâna peştera şi spunându-le despre monahii care au fugit acolo.

    Atunci, un arap înfricoşat, stând cu sabia la gura peşterii, striga cu glas groaznic, poruncind celor ascunşi să iasă, iar ei tremurau de frică. Cuviosul Patrichie, fiind între ei, a zis şoptind către dânşii: "Nu vă temeţi, fraţilor, eu pentru voi singur voi ieşi şi voi muri, iar voi şedeţi aici, tăcând". Şi a ieşit spre arap, fiind gata să-şi pună sufletul pentru prietenii săi. Iar arapul îl întreba cu certare: "Mai sunt acolo alţi monahi?" Cuviosul a răspuns că numai el singur a fost; şi l-a dus arapul la biserică.

    Adunând barbarii de pretutindeni pe sfinţii părinţi în biserică, au zis către dânşii: "Răscumpăraţi-vă, voi şi biserica voastră, cu patru mii de galbeni; iar de nu, îndată pe voi toţi cu sabia vă vom ucide şi biserica voastră cu foc o vom arde". Iar sfinţii părinţi au răspuns cu blândeţe: "Iertaţi-ne, pentru Dumnezeu, o, bărbaţilor, şi nu ne vărsaţi în zadar sângele nostru cel nevinovat; pentru că nu avem atâta aur cât cereţi de la noi, nici n-am avut cândva. Acum nici un galben nu se află în toată lavra noastră; iar de voiţi, luaţi cele ce vedeţi la noi, hainele noastre şi toate câte vedeţi şi aflaţi, iar nouă numai viaţa să ne lăsaţi, măcar şi goi de am rămâne".

    Iar barbarii, umplându-se de mânie, cu mare strigăt îşi repezeau săbiile în grumajii sfinţilor, ca şi cum ar fi voit să-i taie. Apoi le ziceau: "Daţi-ne vasele bisericeşti cele de aur şi de argint şi să ne spuneţi şi de cealaltă vistierie a mănăstirii". Iar sfinţii părinţi le spuneau că nu au nici o vistierie. Barbarii ziceau: "Arătaţi-ne pe mai marii voştri! Cine este între voi egumen şi ceilalţi rânduitori?" Răspuns-au cuvioşii: "Părintele nostru egumen nu se află acum în lavră, căci s-a dus pentru o trebuinţă de obşte la Sfânta Cetate, iar noi toţi suntem deopotrivă".

    Şi era în mănăstire peştera Cuviosului Părintelui nostru Sava. Iar barbarii, luând pe sfinţii părinţi, i-au dus în peştera aceea; apoi lângă uşa peşterii au aprins foc şi, adunând găteje şi gunoi, au făcut fum mare şi chinuiau cu acel fum pe cuvioşii din peşteră, ca să le arate vistieria şi pe mai marii lor. După aceea i-au scos la întrebare şi cu morţi cumplite îi îngrozeau, cerând de la dânşii vistieria, dar mai mult nu auzeau de la ei nici un răspuns, decât numai rugăciuni către Dumnezeu. Pentru că unul strigă: "Doamne, primeşte în pace duhul meu!" Iar altul: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!

    Şi iarăşi, aruncându-i pe toţi în peştera aceea, îi pedepseau cu mai mult fum; şi au murit de fum optsprezece cuvioşi părinţi, între care erau şi cei mai sus pomeniţi Ioan şi Patrichie fericitul. Iar numele celorlalţi care au murit de fum, de sabie şi de alte munci, singur Dumnezeu le ştie, Cel ce i-a scris pe ei în cartea vieţii. Dar şi pe cei ce rămăseseră vii dintr-acea muncă a fumului, barbarii împietriţi la inimă, cei fără de omenie, cumplit îi răneau, aruncându-i la pământ şi cu picioarele călcându-i, dar nimic n-au sporit, ci singuri cu muncirea se oboseau. Apoi au luat barbarii câte au putut să afle din lucruri bisericeşti şi mănăstireşti şi, punându-le pe cămilele mănăstirii, s-au dus.

    Atunci fraţii care rămăseseră abia vii şi alţii ce se ascunseseră prin crăpăturile munţilor şi prin peşteri, adunându-se târziu în locaş, au adus în biserică, care cu dumnezeiască apărare rămăsese nearsă, trupurile cuvioşilor părinţi cele în multe feluri ucise şi cu fum omorâte şi au petrecut toată noaptea aceea a mântuitoarelor Patimi întru nemângâiata tânguire, apoi i-au dat cinstitei îngropări. Iar câţi dintre părinţi au scăpat vii, dar pe jumătate morţi, pe aceia cu doctorii îi îngrijeau, având pe fericitul Toma, doctorul cel mai sus pomenit, care rămăsese între cei vii şi care, mai pe urmă, a fost egumen în lavra ce se numea "veche".

    Astfel s-au sfârşit muceniceşte cuvioşii părinţi în locaşul Sfântului Sava. Iar barbarii aceia, după ducerea lor din lavră, îndată cu neaşteptată moarte de la Dumnezeu au fost omorâţi şi au căzut fără de sabie morţi, prin pustietăţi şi prin câmpii, spre mâncarea câinilor, fiarelor şi păsărilor; iar sufletele lor cele ticăloase s-au sălăşluit în iad, unde focul nu se stinge şi viermele nu adoarme. Însă sufletele cuvioşilor ucişi s-au dus în mâinile lui Dumnezeu şi s-au învrednicit muceniceştii slave, de la Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.

    (NOTĂ - Istoria pătimirii acestor cuvioşi părinţi, care au fost ucişi în locaşul Sfântului Sava, a fost scrisă pe larg de fericitul Ştefan Savaitul - nu cel de la 13 iulie, ci altul cu acelaşi nume, numit făcător de stihuri, din aceeaşi mănăstire a Sfântului Sava -, monahul care a scris-o îndată după uciderea sfinţilor. Această istorie n-am găsit-o întreagă, decât numai prin oarecare cărticele mici, scrise cu mâna de către scriitorii greci, pentru că multe foi din carte erau rupte. Iar sfântul făcător de stihuri, Ştefan Savaitul, la sfârşitul acestei istorii scrie acestea: Nu voi ascunde cu tăcerea ceea ce mi-a spus un preot vrednic de credinţă. Bărbatul acela era foarte îmbunătăţit, însă, fiind de neam sirian, avea mare dorinţă să înveţe limba greacă şi cu mare trudă învăţa în psaltirea grecească, dar nu se putea deprinde să grăiască bine cuvintele greceşti, de care lucru se mâhnea foarte mult.Odată, adormind, i s-a arătat unul dintre acei cuvioşi părinţi mucenici, cu numele Anastasie, cu rânduiala protodiacon, de care mai sus am pomenit - zice Ştefan Savaitul -, care era prieten preotului aceluia şi l-a întrebat despre pricina mâhnirii lui. Atunci preotul i-a spus nepriceperea minţii sale, că nu poate să înveţe bine limba grecească. Iar Cuviosul Anastasie, care i se arătase zâmbind, a zis preotului: "Deschide-ţi gura şi-mi arată limba!" Preotul făcând aceasta, Sfântul Anastasie cu o basma curată i-a şters limba şi, curăţind-o, s-a făcut nevăzut. Deşteptându-se preotul, îndată a cunoscut că ştie limba grecească. Şi de atunci a început a vorbi şi a citi bine greceşte, mulţumind lui Dumnezeu şi sfinţilor părinţi.)

PSALMII

Psalmii 46 – 50

Psalmul 46

1.	Toate popoarele bateţi din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie.
2.	Că Domnul este Preaînalt, înfricoşător, Împărat mare peste tot pământul.
3.	Supusu-ne-a nouă popoare şi neamuri sub picioarele noastre;
4.	Alesu-ne-a nouă moştenirea Sa, frumuseţea lui Iacob, pe care a iubit-o.
5.	Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă.
6.	Cântaţi Dumnezeului nostru, cântaţi; cântaţi Împăratului nostru, cântaţi.
7.	Că Împărat a tot pământul este Dumnezeu; cântaţi cu înţelegere.
8.	Împărăţit-a Dumnezeu peste neamuri, Dumnezeu şade pe tronul cel sfânt al Său.
9.	Mai-marii popoarelor s-au adunat cu poporul Dumnezeului lui Avraam, că ai lui Dumnezeu sunt puternicii pământului; El S-a înălţat foarte. Psalmul 47 1. Mare este Domnul şi lăudat foarte în cetatea Dumnezeului nostru, în muntele cel sfânt al Lui; 2. Bine întemeiată spre bucuria întregului pământ. Muntele Sionului, coastele de miazănoapte, cetatea Împăratului Celui mare. 3. Dumnezeu în palatele ei se cunoaşte, când o apără pe ea. 4. Că iată împăraţii s-au adunat, strânsu-s-au împreună. 5. Aceştia văzând-o aşa, s-au minunat, s-au tulburat, s-au cutremurat; 6. Cutremur i-a cuprins pe ei acolo; dureri ca ale celei ce naşte. Cu vânt puternic va sfărâma corăbiile Tarsisului. 7. Precum am auzit, aşa am şi văzut, în cetatea Domnului puterilor, în cetatea Dumnezeului nostru. 8. Dumnezeu a întemeiat-o pe ea în veac. Primit-am, Dumnezeule, mila Ta, în mijlocul locaşului Tău. 9. După numele Tău, Dumnezeule, aşa şi lauda Ta peste marginile pământului; dreapta Ta este plină de dreptate. 10. Să se veselească Muntele Sionului, să se bucure fiicele lui Iuda pentru judecăţile Tale, Doamne. 11. Înconjuraţi Sionul şi-l cuprindeţi pe el, povestiţi despre turnurile lui. 12. Puneţi-vă inimile voastre întru puterea lui şi străbateţi palatele lui, ca să povestiţi neamului ce vine, 13. Că Acesta este Dumnezeu, Dumnezeul nostru în veac şi în veacul veacului; El ne va paşte pe noi în veci. Psalmul 48 1. Auziţi acestea toate neamurile, ascultaţi toţi cei ce locuiţi în lume: 2. Pământenii şi fiii oamenilor, împreună bogatul şi săracul. 3. Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere. 4. Pleca-voi spre pildă urechea mea, tâlcui-voi în sunet de psaltire gândul meu. 5. Pentru ce să mă tem în ziua cea rea, când mă va înconjura fărădelegea vrăjmaşilor mei? 6. Ei se încred în puterea lor şi cu mulţimea bogăţiei lor se laudă. 7. Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare, 8. Că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face, 9. Ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea. 10. Fiecare vede că înţelepţii mor, cum mor şi cei neînţelepţi şi nebunii, şi lasă altora bogăţia lor. 11. Mormântul lor va fi casa lor în veac, locaşurile lor din neam în neam, deşi numit-au cu numele lor pământurile lor. 12. Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor. 13. Această cale le este sminteală lor şi celor ce vor găsi de bune spusele lor. 14. Ca nişte oi în iad sunt puşi, moartea îi va paşte pe ei. 15. Şi-i vor stăpâni pe ei cei drepţi şi ajutorul ce-l nădăjduiau din slava lor, se va învechi în iad. 16. Dar Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului, când mă va apuca. 17. Să nu te temi când se îmbogăţeşte omul şi când se înmulţeşte slava casei lui. 18. Că la moarte el nu va lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava lui. 19. Chiar dacă sufletul lui se va binecuvânta în viaţa lui şi te va lăuda când îi vei face bine, 20. Totuşi intra-va până la neamul părinţilor lui şi în veac nu va vedea lumină. 21. Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor. Psalmul 49 1. Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a grăit şi a chemat pământul, 2. De la răsăritul soarelui până la apus. Din Sion este strălucirea frumuseţii Lui. 3. Dumnezeu strălucit va veni, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea. 4. Foc înaintea Lui va arde şi împrejurul Lui vifor mare. 5. Chema-va cerul de sus şi pământul, ca să judece pe poporul Său. 6. Adunaţi-I Lui pe cuvioşii Lui, pe cei ce au făcut legământ cu El pentru jertfe. 7. Şi vor vesti cerurile dreptatea Lui, că Dumnezeu judecător este. 8. "Ascultă, poporul Meu şi-ţi voi grăi ţie, Israele!... Şi voi mărturisi ţie: Dumnezeu, Dumnezeul tău sunt Eu. 9. Nu pentru jertfele tale te voi mustra, iar arderile de tot ale tale înaintea Mea sunt pururea. 10. Nu voi primi din casa ta viţei, nici din turmele tale ţapi, 11. Că ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele din munţi şi boii. 12. Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este. 13. De voi flămânzi, nu-ţi voi spune ţie, că a Mea este lumea şi plinirea ei. 14. Oare, voi mânca carne de taur, sau sânge de ţapi voi bea? 15. Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale. 16. Şi Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi". 17. Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: "Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta? 18. Tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. 19. De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai. 20. Gura ta a înmulţit răutate şi limba ta a împletit vicleşug. 21. Şezând împotriva fratelui tău cleveteai şi împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală. 22. Acestea ai făcut şi am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie; mustra-te-voi şi voi pune înaintea fetei tale păcatele tale. 23. Înţelegeţi dar acestea cei ce uitaţi pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă răpească şi să nu fie cel ce izbăveşte. 24. Jertfa de laudă Mă va slăvi şi acolo este calea în care voi arăta lui mântuirea Mea". Psalmul 50 1. Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta 2. Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. 3. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. 4. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. 5. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. 6. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. 7. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie. 8. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. 9. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. 10. Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. 11. Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. 12. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine. 13. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. 14. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. 15. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. 16. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. 17. Că de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. 18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. 19. Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. 20. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE PENTRU POSTUL SFINTELOR PAȘTI – ZIUA 10 – 20 Martie

A.   PLĂCINTE , GUSTĂRI

Fasole pe pâine

De preferat o fasole care fierbe repede şi o poţi face ca o pastă.
Schimbaţi mai multe ape la ea şi va fi cu mult mai bine pentru digestie. În urma fierberii înlăturaţi toată zeama.
Cu ajutorul mixerului, faceţi o pastă adăugaţi puţin ulei, zeamă de lămâie, sare şi ceapă roşie tocată mărunt.
Consumaţi această pastă de fasole pe felii de pâine proaspătă şi cu câteva rondele de ceapă roşie pe deasupra.

B.    SALATE

Salată de varză albă

* 500 g varză,

* 1/4 pahar oţet,

* 1/2 lingură zahăr,

* o lingură ulei,

* sare,

* zahăr,

* 2-3 buc. morcovi,

* frunze de pătrunjel sau ţelină.

Se curaţă varza şi se spală, se scoate cotorul, apoi se taie subţire. Se sărează uşor şi se freacă între palme să se înmoaie.

Se stoarce zeama, apoi varza se aşază în salatieră, se toarnă oţet amestecat cu puţin zahăr şi se lasă totul să stea timp de 30-40 minute.

În salata de varză se pot adauga 2-3 morcovi raşi, frunze de pătrunjel sau ţelină tăiate mărunt şi o lingură de ulei.

Salata se poate prepara şi în felul următor:

Varza tocată se pune într-o cratiţă, se adaugă sare şi oţet şi amestecând mereu se ţine la foc până scade şi se înmoaie.

După aceea se lasă să se răcească şi se adaugă puţin zahăr şi ulei.

C.    SOSURI

Nu este nevoie să pregătim separat nici un sos pentru meniul de azi.

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Supă de chimen
• zarzavat obişnuit pentru supă
• 1 lingură chimen
• 1 lingură făină
• 5 linguri ulei
• Crutoane
Se pune la fiert zarzavatul împreună cu chimenul.
Când zarzavaturile sunt fierte, se prăjeşte făina în ulei, se stinge cu 2 ceşti de zeamă din supă strecurată şi se adaugă în oala cu supă.
Se potriveşte de sare, se adaugă crutoanele şi verdeaţa.

E.     MÂNCĂRURI

Ciuperci la cuptor

·       1 kg ciuperci potrivite

·        1 ceapă roşie

·        tofu tăiat bucăţele (opţional)

·        sare,

·       Piper

·        pătrunjel,

·        mărar,

·        usturoi

Se toacă ceapa şi codiţele ciupercilor şi se pun în tigaie, în puţin ulei. Când se înmoaie şi scade zeama ciupercilor se adaugă restul, în afară de pătrunjel.
Se umplu pălărioarele ciupercilor şi se dau la cuptor în jur de 40 de minute, la foc potrivit.

F.     DULCIURI

Prăjitură de post

·       4 smochine

·        50 g nuci

·       30 g stafide

·        60 g pesmet

·        600 g mere

·       100 g margarină

·       Un vârf de cuţit de piper

·       Sare

·       Zeama de la 1 lămâie

·       1 lingură ulei de măsline

·       400 g lasagna


1. Fierbe lasagna în apă sărată, după indicaţiile producătorului. Apoi separă fiecare strat, ca să nu se lipească.

2. Taie smochinele în bucăţi mici, macină nuca nu foarte mărunt şi înmoaie stafidele în apă călduţă. Spală merele, scoate-le cotorul şi taie-le cubuleţe.

3. Topeşte margarina într-o cratiţă, adaugă merele, nucile, smochinele şi stafidele şi căleşte-le pe toate. Dacă este necesar, adaugă şi puţină apă şi mai lasă-le pe foc încă cinci minute. Condimentează amestecul cu sare, piper şi zeama de lămâie.

4. Unge o tavă cu ulei de măsline. Pune o foaie de lasagna, apoi o parte din amestecul cu fructe, iar lasagna, iar fructe, până când termini ingredientele. Dar ai grijă ca ultimul strat să fie cu amestec de fructe. Pune lasagna la cuptorul încins la 200°C, aproximativ 30 de minute.

ARTE 20 Martie

INVITAȚIE LA OPERĂ ȘI OPERETĂ 20 Martie

Cu Felicia Filip

Cu Beniamino Gilgli

MUZICĂ 20 Martie

Gavril Musicescu, compozitor și muzicolog

Gavriil MUSICESCU - Dor, dorule: 

Sviatoslav Richter, pianist rus

Vera Lynn (Margaret Welsh), cântăreaţă britanică

Jerry Reed (Hubbard), vocalist, chitarist şi compozitor american

Joe Rivers, cântăreţ american (Johnnie & Joe)

Johnnie & Joe - 

Mike Settle, vocalist american (First Edition)

Carl Palmer, baterist, compozitor şi vocalist britanic (Atomic Rooster, Emerson, Lake & Palmer, Asia)

Jimmie Vaughn, chitarist american, fratele lui Steve Ray Vaughn (Fabolous Thunderbirds)

Fabulous Thunderbirds - 

Fonso Martin, vocalist şi percuţionist britanic (Steel Pulse)

Steel Pulse - 

Felicia Filip, soprană

Concert Iris & Felicia Filip & Simfonia Bucuresti - Sala Palatului - 22 decembrie 2015: https://youtu.be/MsEeZHql-2U.

Chester Bennington, solistul trupei Linkin Park

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Pour Passer la Melancolie: Andreas Staier

The Romantic Voices - All Time Romantic Favorites GMB

Musica Viejitas Romanticas En Español ♥♥ Los 40 Mejores Éxitos Románticos ♥♥ Romanticas del Ayer

CCR Greatest Hits - Best Songs of CCR (HQ)

POEZIE 20 Martie

Ovidiu

Publius Ovidius Naso - Biografie

Nastere: 20 martie, 43 i. e. n. Sulmo, azi Sulmona/Aquila
Deces: 18 e. n. Tomis, azi Constanța

Publius Ovidius Naso a fost un poet roman, cunoscut in romana sub numele de Ovidiu. Datorita perfecțiunii formale a stilului, umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alaturi de Horațiu și Virgiliu.

Poetul sulmonez, exilat la Tomis, a facut, pentru intiia oara, cunoscute, lumii, in poezie, locurile noastre cu asprimea si frumusetea lor, atunci salbateca. De aceea se cade, poate, sa-l punem, ca semn si simbol al romanitatii noastre, in fruntea unei antologii de poezie romaneasca.

Opera

Poeme de iubire

Amores - „Iubiri” (23 i.Hr.-16 i.Hr.), in 3 carți cuprinzand 49 elegii.
Heroides sau Epistulae Heroidum - „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (10 i.Hr.), 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate barbaților iubiți, de ex. Ariadna catre Theseu, Didona catre Enea, Medeea catre Jason etc.
Ars amandi - „Arta iubirii” (1 i.Hr.), poem erotico-didactic in 3 carți (doua adresate barbaților și una adresata femeilor), cuprinzand „invațaminte” privind arta seducției și a dragostei.
Remedia amoris - „Remediile iubirii”, replica ironica la Ars Amandi, in care se recomanda amanților nefericiți diverse mijloace pentru a scapa de dragostea chinuitoare și de urmarile ei.
De medicamine faciei femineae - „Ingrijirea feței feminine”, cu diferite mijloace cosmetice.

Poeme mitologice

Phaenomena - Poem descriind diverse apariții cerești (s-au pastrat doar cateva fragmente)
Metamorfoze - „Metamorfozele”, 15 carți in hexametri cuprinzand 250 legende (un om sau o zeitate se transforma intr-un animal, intr-o planta sau o constelație, in urma unor intamplari deosebite), desfașurate cronologic, de la formarea universului pana la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelație.
Fasti - „Sarbatorile” - calendar versificat al sarbatorilor romane, opera intrerupta prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie pana la Iunie).

Tragedia Medeea, de mare renume in antichitate, s-a pierdut aproape in intregime.

Scrisoarea XIX

Chiar de-asi fi fost ca smoala ilira-ntunecos
Cum as jigni poporul acesta credincios.
Duiosi ati fost in jale aicea cind veneam.
Voi doar mi-ati dat o cinste ce s-ar fi cuvenit
Doar unui om ce nu e de nimeni pedepsit;
Desi n-am vrut-o, lumea a vazut a vrea
Mi-a pus cununa sacra si-o port pe fruntea mea !
Cum
Delosul
Latonei i-a fost asa de drag
Si
Tomisul acesta imi este drag si sfint
De cind eu parasitam al patriei pamint!

Din ponticele netrimise ale lui Ovidiu

„Ovidiu a scris şi o operă în limba populaţiei locale (geţi, sciţi),care ar fi fost de mare importanţă pentru filologia limbii române, dar care, din păcate, s-a pierdut...”


Eu te salut, Tiberius, c-un gând şi c-o scrisoare,
uitate de speranţă la Pontul Euxin,
salut lumina Romei, ce pâlpâie şi moare
în ochii-aproape orbi de lacrimi şi de chin.

Sunt obosit, auguste, să-ţi tot cer îndurare,
rănile din genunchi-mi, ajuns-au pân-la os,
indiferenţa Romei, da, încă mă mai doare,
dar Dacia mă-nvaţă acum, să mor frumos.

M-aţi alungat, laconic, pe-un urgisit tărâm,
(Bătrân sunt eu, sau iernile aici sunt prea lungi şi prea reci?)
în ţara oamenilor-lupi, mereu o să rămân,
un lup devin şi eu, însingurat, pe veci.

Spuneţi că geto-dacii-s needucaţi, barbari,
ciudaţi şi cruzi, şi-aruncă războinicii în suliţi,
dar de-aţi cunoaşte bine acest popor, măcar
pe sfert, aţi ştii că singuri vă minţiţi.

Ei nu au un Apollo, un Jupiter, un Marte,
la care să se-nchine pe rând, în ceasul greu
şi nu clădesc altare peste credinţe sparte,
Cel Bun şi Drept, Zamolxis, le este unic zeu,

dar pentru ei, credinţa-i piatră de temelie,
nu-şi aleg panteonul după vreun interes,
fericiţi îşi dau viaţa, Zamolxis îi învie
mai buni şi mai puternici, după ce i-a ales.

Tot mai visezi armate, să dea pe-aici o raită?
Pierdute-s prin hăţişuri neamuri întregi de sciţi!
N-au putut ei s-o prade, că Dacia-i o haită
şi dacii sunt ca lupii de bravi şi de uniţi.

Nu-ţi încerca, Tiberius, şansa cu daco-geţii,
pluteşte mai departe-n seninul tău Capri,
Dacia-i o cetate, Carpaţii-i sunt pereţii,
cei ce intrară-n dânsa, nu mai ieşiră vii.
...
Sunt exilat pe drept, sau sunt trimis iscoadă?
...sunt cam greu geto-dacii de prins, de încolţit...
că Dacia-i de aur, o ştie lumea toată,
s-o vândă, v-aşteptaţi, de la un surghiunit?

Pândeşti cu ochi de-acvilă, Tiberius, ţara lor,
vrei să-ţi măreşti imperiul, vrei să le fii destin,
aştepţi ultima veste...am scris-o-n limba lor,
vino şi ţi-o ia singur, din Pontul Euxin.

George Topîrceanu, poet român

Note Bibliografice
Născut
	21 martie 1886
	Bucuresti
Decedat
	7 mai 1937
	Iasi

Tabel cronologic
	1886 21 martie S-a născut la Bucuresti George, cel de-al doilea copil al sotilor Ion si Paraschiva Topârceanu.
	1893 Începe să invete la o scoală mărginasă din Bucuresti.
	1895-1898 Face ultimele clase ale scolii primare la Suici-Arges si primele incercări literare.
	1898 Este inscris la liceul "Matei Basarab" din Bucuresti.
	1901 Este transferat la liceul "Sf. Sava".
	1904 Topârceanu debutează la revista umoristică "Belgia Orientului".
	1905-1907 Publică versuri sentimental-epigonice in revistele "Duminica", "Revista noastră", "Revista ilustrată" etc.
	1906 Îsi incheie studiile liceale. Se inscrie la Facultatea de drept, fără să-si termine studiile.
	1907 Colaborează la "Viata literară si artistică", revistă condusă de G. Cosbuc.
	1909 Se înscrie la Facultatea de litere. Publică în "Viata românească" si in alte reviste.
	1910 Publică poeziile Noapte de mai, Balada chiriasului grăbit, Balada popii din Rădeni.
	1911 Se stabileste la Iasi, devenind secretar de redactie la revista "Viata românească". Publică poezii, proză, cronici teatrale etc.
	1912 Se căsătoreste cu Victoria luga, in acelasi an născându-i-se fiul Gheorghe.
	1912-1913 Redactează revista "Teatrul" impreună cu M. Sevastos.
	1913 Ia parte la războiul balcanic.
	1916 Apar primele volume ale lui G. Topârceanu: Balade vesele si Parodii originale.
	1918 Colaborează la ziarul "Lumina" al lui Constantin Stere (Bucuresti). Publică Balada mortii si note memorialistice.
	1919 Se intoarce la Iasi si redactează, impreună cu M. Sadoveanu, revista "Însemnări literare". Publică Balada muntilor, Rapsodii de toamnă.
	1920 Apare volumul Balade vesele si triste.
	1921 Apare editia a II-a a Parodiilor originale.
	1926 G. Topârceanu devine laureat al Premiului national de poezie. La 7 mai este numit director al Teatrului National din Chisinău.
	1927 Apare editia a III-a a Parodiilor originale.
	1928 Apar volumele Migdale amare (editia l-a) si Balade vesele si triste (editia a III-a).
	1930 Este numit inspector general teatral pentru Moldova.
	1931 Baladele vesele si triste apar in editia a IV-a.
	1932 Apar Parodiile originale (editia a IV-a).
	1933 Rosteste la Bucuresti conferinta Cum am devenit moldovan?
	1935 Tine conferinta Cum am devenit iesean?
	1936 Este ales membru corespondent al Academiei Române. Îi apare volumul Pirin-Planina.
	1937 7 mai Moare la Iasi, de cancer la ficat.

La Paști

Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite şi mînjite,
Zece ouă înroşite.

Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vă este, frăţioare
Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Staţi gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-aţi ouă…
- Suntem fierte!
Zice-un ou rotund şi fraise
Lîngă pasca cu orez.
Şi schimbîndu-şi brusc alura,
Toate-au început cu gura:
- Pîn’la urmă tot nu scap!
- Ne găteşte de paradă.
- Ne ciocneşte cap în cap
Şi ne zvîrle coaja-n stradă…
- Ce ruşine !
- Ce dezastru !
- Preferam să fiu omlet !
- Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,
Aş fi scos un pui albastru… 
- Şi eu unul violet…
- Eu, mai bine-ar fi să tac:
Aşa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac !...

Balada chibritului

Locuiam într-o odaie 
La al patrulea etaj,
Strada Universităţii, 
Casă mare cu grilaj.

Casa asta, din păcate, 
C-un proprietar bigot,
N-avea electricitate…
Dar încolo avea tot:

Scări, balcoane, coridoare 
Şi, ca-n orice case mari,
Cu apartamente multe - 
Fel de fel de locatari.

Într-un rând, venind acasă, 
Noaptea, de la cinema,
La parter, pe întuneric,
Aud paşi în urma mea.

Şi-o uşoară siluetă 
Îmi vorbi abia şoptit:
“-Dacă nu sunt indiscretă, 
Domnule, n-ai un chibrit ?”

O fi tânără? Frumoasă? 
Doamnă măritată, sau…?
Fără multe marafeturi, 
Scot chibritul şi i-l dau.

Urc apoi o scară-n fugă 
Dar când trec prin coridor,
Drept în faţa mea o uşă 
Se deschide-ncetişor.

Şi prin crăpătura uşii 
Scoate capul blond, sburlit,
O duduie somnoroasă: 
“-Domnule, n-ai un chibrit?”

Pe-asta o cunosc eu bine: 
E frumoasă ca un paj,
O servesc la repezeală 
Şi mai urc înc-un etaj.

Când, prin razele de luna 
Ce treceau printr-o perdea,
Ce să vezi? O doamnă brună 
Îmbrăcată-n pijama.

Este Ea! Chiar Ea! -
Femeia după care mă topesc
De vreo zece zile-ncoace 
Şi nimica nu-ndrăznesc!

N-aveam încă cunoştinţă: 
"Scuză-mă dacă-mi permit,
Soţul meu e dus de-acasă, 
N-ai matale un chibrit?"

Un chibrit? Ce fericire, 
Mai aveam vreo două-acum,
I-aş fi dat chiar patru dacă 
Nu făceam risipă-n drum.

Altă scară, cea din urmă, 
Pe culoar aud un zvon,
Ce-i? Un drac de fată-n casa, 
Numa-n bluză şi jupon.

Ma opreşte cu sfială: 
“-De nu sunteţi prea grăbit,
Mă iertaţi de indrazneală, 
V-aş ruga…-Ce? -Un chibrit…”

Trebuia să-i dau că altfel 
Asta-mi scoate vreun ponos,
Scotocesc prin buzunare, 
De necaz le-ntorc pe dos:

"Am gasit o gămălie, 
Doar atât, îmi pare rău,
Nu ştiu dacă s-o aprinde. 
S-a aprins? Norocul tău!"

Când, în fine, ajuns-odată 
În odaia mea: tablou!
O amică (are cheie) 
M-aştepta ca pe-un erou:

"De trei ceasuri stau în beznă, 
Zice, eşti nesuferit,
Sunt grozav de enervată, 
Scoate fuga un chibrit."

Iar chibrit? Simţi-i că-mi sare 
Ţandăra, curat pârjol:
"Ce-s eu fabrică de fosfor? 
Sunt regie? Monopol?

De când am intrat în casă 
Tot chibrit, chibrit, chibrit,
Dracu` să vă ia pe toate, 
Nu mai am, le-am isprăvit!"

Acceleratul

Peste fagi cu varfuri sure
A cazut amurgul rece.
Inserarea muta trece
Furisata prin padure.
Spre apus abia s-arata
Printre crengi, intunecata,
O vapaie de rubin...
Din frunzisurile grele
De-nnoptate tot mai vin 
Glasuri mici de pasarele...

Reci si palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.

*
Si deodata, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon
Departat si monoton,
Ca un murmur lung de ape
Revarsate peste maluri...
Creste-n lunca, mai aproape,
Umple vaile vecine
De rasunet mare...
Vine!...


Fulger negru... trasnet lung 
Dus pe aripi de furtuna,
Zguduind pamantultuna,
Zarile de-abia-i ajung...
Parca zboara,
Parca-noata,-
Scuipa foc, inghite drum,
Si-ntr-un valvartej de fum 
Taie-n lung padurea toata...

A trecut...
Dinspre campie,
Vuiet greu de fierarie
Se destrama in tacere...
Scade-n departare...
Piere...

*
Iar in urma-i, din tufisuri,
De prin tainice-ascunzisuri,
Se ivesc pe jumatate,
Pasarele ciufulite,
Alarmate
Si-ngrozite:
-Cine-i?...Ce-i?...Ce-a fost pe-aici?...
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze si pitulici.
Doar un pui de pitigoi,
Int-un varf de fag pitic
Sta cu penele vulvoi
Si, facand pe suparatul:
-Ce sa fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul...

Vasile Pogor, poet, traducător și publicist român

Biografie

POGOR Vasile, se naste la 20 aug. 1834, Iasi - moare in 20 mart. 1906, Iasi.

Traducator si poet. Fiul comisului Vasile Pogor, autor si traducator el insusi, si al Zoei (n. Cerkez), facea parte dintr-o veche familie de origine razeseasca. 

A studiat la pensionul francez din Iasi al lui Malgouvernd si la Paris, unde isi ia doctoralul in drept. Judecator, avocat, presedinte de sectie, apoi prim-presedinte al Curtii de Apel din Iasi. Consilier comunal, apoi primar al Iasului'(1880-l881, 1888-l897).

A debutat in 1862, in Ateneul roman, cu traduce din Anacreon, Cantel, Vasile Pogor Dupont si Uhland. 

A mai colaborat la Din Moldova, iar in 1866, face parte din redactia ziarului Constitutiunea. intemeietor, alaturi de T. Maiorescu, I. Negruzzi. Vasile PogorP. Carp si Th. Rosetti, al Soc. ,Junimea", a tinut mai multe „prelectiuni populare" pe teme de istorie, istorie culturala, arta si literatura. Cele mai multe dintre scrierile sale, traduce indeosebi si putine poezii orig.. Ie-a publicat in Convorbiri literare. 

Traducator bine orientat in literatura universala, chiar daca nu deosebit de inzestrat in gasirea echivalentelor romanesti, Vasile Pogor a oferit cititorilor talmaciri variate, incepind cu scrieri ale antichitatii si pina la modernii Baudelaire, E.A. Poe si Bret Harte. Poeziile sale orig. apartin romantismului minor, obsedat de ideea ireversibilei treceri; in ms a lasat si citeva schite satirice si inceputuri de povestiri simbolice.

Numarind prea putine texte pentru a putea alcatui un volum, creatia originala a lui Vasile Pogor a fost parte publicata in Convorbiri literare, parte a ramas in manuscris. Poeziile tiparite (zece la numar) sint opera unui scriitor cultivat, inspirat de monumentele de ana (Sfinx egiptean, Pastel de marcheza. Versuri scrise sub Melancolia lui Albrecht Diirer), scotind din contemplarea lor, ca si din meditatia asupra naturii sau a dragostei, concluzii melancolice, permeate de constiinta ineluctabilului sfirsit a tot ceea ce e omenesc. Poetul nu are insa amploarea viziunii si nici expresia nu depaseste in genere o corectitudine plata. Scrierile ramase in manuscris aduc oarecare variatie, atit a tematicii, cit si a tehnicilor: Vasile Pogor si-a incercat puterile si in poemul epic-fantastic de inspiratie populara (Ursita) sau in satira moravurilor, in spiritul voltaireian ilustrat si de tatal sau (La Copou). 

Un destul de izbutit „cinticel comic" in maniera Alecsandri-Ivanov (Paharnicul Chifterescu) si o povestire simbolica, poate neterminata (Cele cinci surori de la Tlrgul Neamtului), intregesc portretul autorului, fara a-i conferi insa o valore deosebita in epoca. in calitate de traducator, Vasile Pogor a dat echivalente romanesti, corecte, dar indeobste lipsite, totusi, de stralucire, citorva opere reprezentative ale literaturii din toate timpurile, incepind cu Horatiu, Virgiliu si Anacreon, trecind prin Goethe (traducerea partii intii din Faust, facuta in colaborare cu N. Skelitti si publicata la Iasi in 1862, e prima din cultura romana), cu insistenta deosebita asupra lui V. Hugo si ajungind pina la parnasieni, la modernii Baudelaire, E.A. Poe si la contemporanul Bret Harte. 

Mai putin important, in ultima instanta, ca autor, Vasile Pogor a ramas in constiinta istoriei literare mai ales prin vasta si variata sa cultura literara si prin originalitatea personalitatii, careia i s-au datorat in buna parte tonul si fizionomia specifice „Junimii" iesene.

OPERA: [Vezi gradina], in Convorbiri literare, nr. 12, 1867; Magnitudo parvi, ibidem, nr. 17, 1867; Pastel de marcheza, sonet, ibidem, nr. 14, 1868; Sfinx egiptean, La o juna greaca. Sala de opera, O lacrima furtiva, ibidem, nr. 4, 1869; Versuri scrise sub Melancolia lui Albrecht Diirer, ibidem, nr. 11, 1873; Iarna, Dupa un vals, ibidem, nr. 9, 1873; Documente literare junimiste, ed. ingrijita, pref. si note de D. Manuca, Iasi, 1973.

REFERINTE CRITICE: G. Panu, Amintiri de la Junimea din Iasi, I-II, 1908-l910; I. Negruzzi, Amintiri din „Junimea", 1923; V.I. Catarama, Vasile Pogor, 1939; G. Calinescu, Istoria; V.I. Catarama, Sufletul Junimii: Vasile Pogor, 1942; S. Cioculescu, VI. Streinu, T. Vianu, Istoria; D. Manuca, Scriitori junimisti, 1971.

Ciudat, nu?

venim din materialismul lui marx
cu naivitatea lui platon
spre filozofii regi
si stii ca nu stim
si oare nietsche avea dreptate ?
cu siguranta ca nu
ca dreptatea lui ar fi fost o nedreptate
ca a unor copii ramasi orfani
iar noi nu suntem orfani,
poate A plecat
dar cu siguranta SE va intoarce
(a dat la stiri ca i-au gasit trupul fetitei)
sigur A plecat
sau poate nu
se fie acesta Purgatoriul ?
iar am avut senzatia aceea ciudata de deja-vu
probabil mi-e teama
ciudat, nu ?

Ioanid Romanescu, poet

Biografie Ioanid Romanescu
Ioanid Romanescu, din botez Valentin Tudose (n. 4 octombrie 1937, Voineşti, Iaşi - d. 20 martie 1996, Iaşi) a fost un poet român.

A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Lucrări publicate
Nordul obiectelor (Ed. Junimea, 1979) 
Demonul (Ed. Cartea Românească, 1982) 
Cele mai frumoase poezii (Ed. Albatros, 1985) 
Lovitura de maestru (Ed. Timpul, Iaşi, 1997) 

Bătrânii

După-amiază - au adormit bătrânii
în parcuri pe bănci,
vântul le mai fumează țigările
vântul le mai citește ziarele

ce să facă ei după-amiaza
în casele fiilor? au plecat
să nu-și târască papucii prin holuri
să nu incomodeze

până la apusul soarelui
sunt locuri în parcuri - băncile
nu seamănă cu paturile pliante din bucătării
însă bătrânii dorm

nu zgomotul ci liniștea-i trezește

spre seară
cu gesturi elegante își scutură pălăriile
- oricare anotimp ar fi
peste pălăriile lor cu boruri mari cad frunze -
și pornesc mulțumiți că din viața lor inutilă
au mai dăruit lumii câteva ore de liniște
pentru cine știe ce vor anunța mâine ziarele

Paradisul

Poeții când există e-o minune
Poeții nu se nasc ei sunt născuți
Poeții nici nu dorm numai visează
Poeții niciodată nu-s prea mulți

Poeții n-au religii și nici zei
Poeții nu așteaptă pe la uși
Poeții libertatea nu o sapă
și-s cei mai îngeri dintre nesupuși

poeții n-au familii au iubite
poeții bunăoară sunt cu toții
cei care lasă lumea pentru alții
poeții curg mereu de-a lungul nopții

poeții au un fel de n-ar mai fi
poeții niciodată nimic nu înconjoară
e o rușine să învingi poeții
și sacrilegiu e să-i naști a doua oară

poeții nici nu știu ce-nseamnă
a fi nemuritor sau muritor
- cât o cămașă viața lor durează -
poeții au un paradis al lor

Trăiască poezia și marii ei visători!

Al dracului am fost, cu patimă în toate
-viaţa mea a curs întâmplătoare-
atâtea drumuri am avut în faţă
dar am ales mereu câte-o cărare

n-am ascultat de nimeni niciodată
n-am calculat nimic - şi nu e bine- 
ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă
nu-mi vine în pământ să intru de ruşine

am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa
le văd cum singure îşi taie
o cale - parcă sunt beţivi întârziaţi
ce-şi vor lua femeia la bătaie

iubirea am pierdut-o, azi câte o străină
îmi pare mai frumoasă decât un câmp de flori-
şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:
trăiască poezia şi marii visători!

lacom eram cândva de a avea în preajmă
prieteni de oriunde - aveam ce să le spun-
adesea la petreceri trompeta mea de aur
ca o femeie goală se clătina prin fum

oglinzile prin holuri mâ-ntâmpinau mai strâmbe,
copii mă porecleau în gura mare -
astfel treceam: nepăsător, aiurea
spre steaua mea bizar strălucitoare

azi mă feresc din calea celor dragi-
nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,
mersul mi-a devenit ca al felinelor
ce se retrag să moară singure departe

am încercat suprema renunţare,
dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură-
mai bine, deci, să ard până la capăt
decât să port cenuşa cuvintelor pe gură

al dracului am fost, cu patimă în toate,
greşind fundamental de-atâtea ori
-şi totuşi printre fericiţi mă număr-
trăiască poezia şi marii visători!

TEATRU/FILM 20 Martie

Doi intr o barca - Botea Cohn Jules

Un caz clinic - Dino Buzatti 1991

Intrusul - Marin Preda

GÂNDURI PESTE TIMP

”Prietenia este precum banul: ușor de realizat, dar greu de păstrat!” Samuel Butler (1835 – 1902), romancier englez.

 Publius Ovidius Naso: Citate