OCTAV BĂNCILĂ
Octav Băncilă (n. , Botoșani, România – d. , București, România) a fost un pictor realist român. Datorită influențelor pe care le-a avut din copilărie din partea deputatului socialist Ion Nădejde, a feministei marxiste jurnalista Sofia Nădejde (sora sa) și a lui Nicolae Beldiceanu care au înființat revista Contemporanul, principiile care l-au călăuzit în viață precum și întreaga carieră plastică a lui Octav Băncilă au fost tributare ideilor socialiste, fapt pentru care a fost și un fervent activist politic de stânga. Ca urmare, a înființat în anul 1919 împreună cu Constantin Ion Parhon și cu Paul Bujor Partidul Muncitor, care a avut o viață scurtă, deoarece a fuzionat în scurt timp de la înființare cu Partidul Țărănesc. Cu toate că la sfârșitul vieții a fost un simpatizant al ideilor comuniste, el nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist Român.[1]
Octav Băncilă a făcut studiile la Școala de Arte Frumoase din Iași și i-a avut ca profesori pe Gheorghe Panaiteanu-Bardasare și Constantin Stahi. A urmat în perioada 1893-1898, Academia de Arte Frumoase din München care era în acea perioadă condusă de Nikolaos Gyzis și a fost influențat de Fritz von Uhde, Fritz Mackensen, Leopold Graf von Kalckreuth, Heinrich von Zügel și mai ales de Franz von Lenbach.
Octav Băncilă a lăsat posterității o operă caracterizată de un realism critic foarte puternic, artistul fiind cunoscut ca un deschizător de drumuri și ca Pictorul răscoalelor de la 1907. Atașat celor mulți și exploatați, pictorul a avut patru mari tematici cu care a făcut epocă în pictura românească. Acestea au fost: tematica proletariatului, tematica țărănească, tematica evreiască și tematica țigănească. La toate acestea se mai adaugă tematica militară, Octav Băncilă fiind unul dintre primii artiști plastici români care au criticat prin opera lor, starea materială precară a armatei române la sfârșitul secolului al XIX-lea.
În întreaga sa viață, Băncilă a rămas critic la toate evoluțiile politice și sociale din România. A susținut acțiunile muncitorești din Lupeni, Valea Jiului și a folosit arta pentru a ataca tendințele antisemite din societatea românească. Începând din anul 1905, tematica proletariatului a făcut parte integrantă din creația artistului, primele lucrări Muncitorul și Muncitor în repaus fiind unele dintre cele mai bune din întreaga sa carieră.
Picturile cu tematica socială din viața țărănimii din România a fost începută de către Ștefan Luchian în anul 1905 când a realizat celebrul tablou La împărțirea porumbului. Octav Băncilă a avut meritul de a fi pictorul care a ilustrat Răscoala țărănească din 1907. Relativ, puținele reprezentări plastice înfăptuite în imediata apropiere a anului 1907, au dus iremediabil la schimbarea iconografiei țăranului existentă până atunci. Ca urmare, au existat artiști ca Ștefan Luchian, Abgar Baltazar, Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Ștefan Dimitrescu, Ary Murnu și mulți alți adepți ai curentelor tradiționaliste care au apărut după anul 1920, a căror atenție a fost îndreptată către lucrările dramatice realizate în jurul anului 1907. Acest lucru s-a întâmplat cu toate că ei se revendicau din pictura lui Nicolae Grigorescu. Ulterior, momentul 1907 s-a constituit într-o puternică sursă de inspirație pentru curentul realismului socialist, în care, artiștii au avut o abordare de manieră eclectică și rezultatul obținut a fost un melanj între duritatea realistă a lui Băncilă și idilicul reprezentării lui Nicolae Grigorescu.
Majoritatea picturilor care fac obiectul tematicii țărănești, înfățișează felurite aspecte ale muncii pe ogoare. A pictat sute de pânze în care apar ciobani cu oile prin luminișurile pădurilor sau pe câmp, țărani secerând și culegând recolta, țărani care ară și seamănă țarina, țărani cu căruțe cărând lemne și vreascuri din pădure. Apar de asemenea femei care spală rufe, care torc fuioare, femei care aduc apă sau aruncă năvodul în râu. Multe din picturile lui Băncilă zugrăvesc prânzul sau cina sărăcăcioasă pe care doar țăranul și-o putea permite. Artistul și-a surprins personajele în cele mai importante și permanente îndeletniciri și destul de des în ipostaze melancolice sau de odihnă. El nu a căutat idilicul vieții la țară ca predecesorii săi. Realismul muncii, a luptei cu greutățile vieții și cu exploatarea care era în acele timpuri o obișnuință, a făcut ca tablourile lui Băncilă să rămână posterității ca documente vii ale condițiilor în care și-a dus traiul țărănimea din România.
În toată opera creată cu tematică evreiască, Octav Băncilă a deosebit clasele sociale și a evidențiat antagonismul dintre ele. A înfățișat viața evreilor săraci din Iași, a dezvăluit suferințele caracteristice ființelor exploatate, a criticat pe zarafii bogați și pe cămătari și a redat cauzele care au determinat valul de emigrări de la începutul secolului al XX-lea. Fasciștii și antisemiții epocii de atunci și-au exprimat ostilitatea contra lui Octav Băncilă, acesta fiind detestat atât de bogătașii evrei cât și de cei creștini. Artistul a avut popularitate în rândul celor umili deoarece omenia lui s-a revărsat deopotrivă asupra celor asupriți indiferent de cultură, naționalitate sau religie.
Un loc important în opera lui Octav Băncilă îl reprezintă picturile care au ca izvor de inspirație viața țiganilor, cu predilecție a țiganilor nomazi. Pictorul a realizat peste o sută de lucrări în care a evocat căruțele cu nomazi care străbat depărtările pe sub cerurile albăstrii sau vineții ca petunia ori stânjenelul. Așa se remarcă tablourile intitulate Caravana, Căruțe cu nomazi, Spre necunoscut, Nomazii, etc. Toate compozițiile care au ca tematică viața țiganilor au în ele ceva trist, dar melodios. Sunt ca niște cântece de inimă albastră, întregul colorit are dominată albastră cu întrepătrunderi de roșuri închise și movuri care-și susură aleanul. Această pribegie care se dezvăluie privitorului, face să se înțeleagă simpatia pictorului pentru oamenii care sunt nevoiți să-și câștige traiul din îndeletnicirile mărunte.
Prin tematica militară, Octav Băncilă a înfățișat în opera sa ostilitatea țărănimii față de serviciul militar precum și față de viața de cazarmă cu toate neajunsurile și greutățile ei. Astfel, în anul 1898, Băncilă a pictat celebrul tablou intitulat Recrutul, care a fost începutul criticii sale împotriva modului în care era organizată și condusă armata română. În plus față de tematicile care l-au consacrat în arta plastică românească, Octav Băncilă a creat numeroase portrete, naturi statice, tablouri cu flori și peisaje, toate aceste făcând deliciul caselor de licitații contemporane.
Octav Băncilă s-a născut în data de 27 ianuarie 1872 în apropierea orașului Botoșani în comuna Corni, în familia lui Vasile Băncilă și a Profirei, născută Necule.[3] Profira a făcut parte dintr-un neam de răzeși scăpătați, înrudită cu cea a cronicarului Ion Neculce.[3][4] Vasile și Profira au avut cinci copii, pe: Sofia, Ecaterina, Elena, Ioan și Octav. După nașterea lui Octav, Vasile și Profira s-au mutat în Botoșani unde și-au deschis o prăvălie.[3] Negustoria a mers foarte prost și Vasile a fost nevoit în scurt timp să-și ipotecheze casa. Cum o nenorocire nu vine de una singură, tatăl lui Octav a decedat în anul 1876 și grijile familiei au rămas în sarcina mamei sale. La vârsta de opt ani, Octav s-a mutat la Iași, adus fiind de către surorile mai mari Sofia și Ecaterina, care erau căsătorite cu frații Ioan și Gheorghe Nădejde. În capitala Moldovei, Octav a locuit la surorile lui, cu predilecție pe strada Sărăriei la Sofia și Ioan Nădejde, unde a copilărit alături de cei șase copii ai acestora. La Iași s-a mutat și Profira Băncilă, în mahalaua Țicăului, foarte aproape de casa Sofiei de pe Sărăriei, unde Ioan Nădejde a fondat revista Contemporanul, în vecinătatea bojdeucii lui Ion Creangă.[4] Profira era atât de săracă încât nu și-a putut crește singură copiii - ci doar pe Elena, fiica cea mică. Elena s-a căsătorit mai târziu cu pedagogul Ion Teodorescu și a locuit la Broșteni unde Octav Băncilă a poposit verile pentru a picta peisaje și scene de muncă. Pentru a avea un venit, Profira presta munci prost plătite și de multe ori umile. Adesea , ea lucra mult cu acul, așa cum Octav o va înfățișa mai târziu în câteva portrete.[3]
Octav Băncilă a urmat cursurile gimnaziale de la școala primară din Iași și două clase la gimnaziul Ștefan cel Mare. În școală, profesorii l-au considerat greu de cap și de multe ori îndărătnic, sfios, scump la vorbă dar neastâmpărat. A avut ca profesori liberali și conservatori-junimiști, mulți dintre ei făcând parte din grupul lui Gheorghe Panu. Dintre ei s-au remarcat „independenții” Gheroghe Nădejde și Nicolae Beldiceanu de care Octav Băncilă s-a simțit cel mai atras, mai ales că-l vedea și acasă, căci era colaborator al revistei Contemporanul. Profesorii săi, ținând cont de orientările politice diferite la care au aderat, duceau discuții aprinse între ei și Beldiceanu și Nădejde care aveau idei socialiste, de aceea se autointitulau independenți, făceau notă aparte. Octav Băncilă l-a evocat mai târziu pe Nicolae Beldiceanu când l-a caracterizat într-un interviu pe colegul său de gimnaziu Avram Steuerman-Rodion:
.jpg)
„ Steuerman-Rodion... a devenit curând poetul de talent, care a activat în mișcarea socialistă. Parcă-l văd și acum venind la școală de pe strada Albineț, cu geanta la subțioară, și plină de cărți, mai grea decât dânsul, așezându-se tăcut în bancă, solitar în mijlocul băieților, străin de jocurile și ghidușiile lor și înapoindu-se acasă tot atât de tăcut și singur. Era foarte apreciat și iubit de Nicolae Beldiceanu, ca și de toți profesorii.[5]”
Reciproc, Avram Steuerman-Rodion i-a dedicat un articol lui Octav Băncilă, încă de la primele manifestări artistice pe care pictorul le-a avut.
„Odinioară, Băncilă - cu care am fost coleg în prima clasă gimnazială - se îndărătnicise până a nu da nici cea mai mică speranță despre viitorul său intelectual. Care nu ne-a fost mirarea noastră, a băieților harnici, când mai târziu aflarăm pe Băncilă, rând pe rând, elev al Școlii de belle arte, artist premiat la Munchen, când îl văzurăm pe cât de talentat pe atât de pasionat; noi toți ajunși oameni cu titluri, dar mediocri înainte de toate, am adus cel mai sincer omagiu celui mai "leneș" dintre vechii noștri colegi, dar și celui mai bogat în talent și în imaginație. El singur din generația noastră gimnazială a ajuns cineva.[5]”
Încă din primii ani de gimnaziu, Octav Băncilă a fost preocupat de desen, caietele sale fiind pline de schițe și desene care reprezentau oameni,[4] unele dintre ele executate destul de stângaci.[5] Mutându-se la Iași, Octav se juca împreună cu verii săi prin curtea casei unde s-a înființat revista Contemporanul.[5] De acolo se puteau vedea peste gard mahalalele sărace,[6]valea Țicăului și dincolo de ele spinările verzi ale dealurilor Ciricului și Șorogarilor.[5] Octav Băncilă a păstrat o vie amintire a copilăriei sale de pe strada Sărăriei:[7]
.jpg)
-
- „Într-un rând, îmi amintesc bine și cu drag (Ion Creangă, fiind la noi, m-a luat la el, în vestita bojdeucă, pe care mai târziu am pictat-o. Sfătos și prietenos cum era cu copiii, căci avea un dar dumnezeesc de a cuceri sufletele lor - Creangă, cogeamitea cum era, m-a apucat pe mine după cap, încolăcindu-și mâna înapoia gâtului, și așa am parcurs strada Sărăriei până la bordeiul său. Am intrat în casă. Creangă fiind întâmpinat de motanii săi favoriți. Apoi, am ieșit amândoi în cerdac, de unde am admirat fermecătoarea panoramă a Ciricului și a Șorogarilor, la ale căror poale se văd pitoresc iezăturile, grădinile și bojdeucile din valea Țicăului”[8]
Copilăria lui Octav Băncilă a fost marcată de activitatea revistei Contemporanul la care asista pe furiș și unde asculta cum Nicolae Beldiceanu citea la lumina lămpii poezii.[7]Astfel, el a declarat[8] că a fost și el un mic stâlp, o țărușă a Contemporanului. Când veneau revistele de la tipografie, Octav ajuta la descărcarea lor din căruța cu care soseau și le aranja în ordine, scria benzile, lipea timbrele și ducea revistele la poștă.[8] De multe ori ducea manuscrisele la tipografie sau „mă duceam la unii și la alții după manuscrise, ca trimis special”.[7][8]
Un rol deosebit în stabilirea carierei[6] sale l-a avut Ioan Nădejde,[4] care a văzut un desen făcut de Octav pe când se juca în păpușoiul din ograda casei din strada Sărăriei.[8] Desenul înfățișa un chip de om foarte expresiv, a-i cărui ochi erau marcați cu cărbune negru și părul, mustățile și barba erau făcute din mătasea porumbului.[7] Acest desen l-a determinat pe Ioan Nădejde să-l înscrie pe Octav Băncilă la Școala de belle arte din Iași,[8] care în acele vremuri funcționa în clădirea din josul străzii Muzelor, pe locul unde era o dată Universitatea veche și mai apoi Facultatea de medicină
Detaliile despre activitatea lui Octav Băncilă la Școala de belle-arte din Iași sunt destul de lapidare și puțin cunoscute.[9] El însuși a vorbit foarte puțin despre acei ani de studiu în interviurile pe care le-a dat de-a lungul anilor. Se știe că Octav Băncilă a fost înscris de Ioan Nădejde la această școală înainte de a termina cursurile gimnaziale.[9]Pictorul a declarat că au existat intervenții semnificative pentru înscrierea sa la Belle Arte, făcute de unii prieteni ai familiei care activau în cercul Contemporanului.[8] Astfel, la o vârstă care nu depășea șaisprezece ani, cu gimnaziul neterminat el a reușit să intre la cursurile Școlii de belle arte[9] „unde a urmat cu multă silință la toate cursurile practice și teoretice în desen și în pictură până la finele anului școlar 1892 - 1893”.[10] Directorul Școlii de belle arte a fost George Panaiteanu-Bardasare pictor renumit și prim director al instituției. Octav Băncilă a primit în timpul școlii diferite medalii la concursurile organizate de către școală. La terminarea ei, în anul 1893, Octav Băncilă a primit premiul întâi[11] în fața comisiei condusă de directorul școlii de atunci, Constantin Stahi, pentru compoziția Caritatea.[9] Profesorii lui Octav Băncilă au fost Gheorghe Panaiteanu-Bardasare și Emanoil Bardasare la pictură și Constantin Stahi la gravură și xilografie[12] În anul 1893, Octav Băncilă a absolvit Școala de belle arte după care a urmat cursurile de istoria artelor, anatomie și estetică, precum și de sculptură, obținând o medalie de bronz clasa a III-a la concursul de bust antic (1888-1889).[13]
Octav Băncilă a fost foarte atașat de Gheorghe Panaiteanu-Bardasare, dovadă stând faptul că mai târziu i-a făcut portretul.[13] Băncilă l-a prins pe Panaiteanu în ultimii ani de profesorat, acesta fiind trecut la pensie în anul 1892.[13] Panaiteanu fusese elevul lui Giovanni Schiavoni și a lui Gheorghe Asachi, stătuse mulți ani la Munchen (până în 1859) și la reîntoarcerea sa în țară a fost militant fervent pentru înființarea Școlii de belle arte și a Pinacotecii din Iași.[13] El a fost susținut în demersurile sale artistice de către Mihail Kogălniceanu și Alexandru Ioan Cuza, într-un mod similar ca și Theodor Aman la București.[13] Gheorghe Panaiteanu-Bardasare a fost un foarte bun portretist și a avut o serie de elevi care au continuat activitatea lui Gheorghe Asachi,[14] printre ei remarcându-se Constantin Stahi pe care l-a caracterizat[14] mai târziu Octav Băncilă în fața studenților săi „ ...a fost un mare desenator, iar gravurile lui pot concura la orice expoziție internațională, dar păcat că prea a fost robul naturii”.[15] Similar lui Stahi a fost și Emanoil Bardasare care se lansase în arta picturii fiind considerat un copil genial.[14] Panaiteanu era nemulțumit de lâncezeala capitalei Moldovei după eșecul spiritului înnoitor care se manifestase în perioada 1848 - 1859.[14] De aceea el și-a motivat elevii să părăsească Iașiul și să-și desăvârșească studiile în Occident, acolo unde fusese și el.[14]
Octav Băncilă a preluat în arta sa tot ce a putut de la profesorii săi ieșeni. Acest lucru se poate vedea în lucrarea sa Caritate pe care a făcut-o la vârsta de douăzeci și unu de ani.[14] Ea are o temă alegorică și exprimă mai mult un simț moral decât o imagine critică a realității.[14] Caritatea dezvăluie privitorului sentimentele profunde ale pictorului, care, sensibil la necazurile oamenilor s-a agățat în acel moment de o înfățișare cu tentă umanitaristă. Stilul practicat a fost unul care duce spre decorativismul picturii murale. Modul de abordare arată calități personale de netăgăduit, calități care nu mai apar atât de pregnant în alte picturi executate înaintea perioadei sale de studii din străinătate.[14] Așa sunt lucrările Fata ieșind din baie (1893), Nud (1893) cu care a participat la concursul pentru bursă, Secerișul (1892) cu care a participat la concursul de compoziție, Nostalgie, Vrăjitoarea și câteva din portretele de familie. Au mai rămas trecerii timpului, câteva plăci de lemn pe care Octav Băncilă a făcut xilografie semnate de el (1891) și care au și contrasemnătura pictorului Constantin Stah
Cu toate că trebuia să plece în străinătate încă din anul 1893, Octav Băncilă a reușit să plece de abia în anul 1894, cu toate că a câștigat premiul concursului din 1893 care-i oferea o bursă în acest scop.[14] Ministerul nu a alocat fondurile necesare și ca urmare a acordat un ajutor financiar premianților în valoare de două sute de lei pentru fiecare.[14] Cu acești bani, Octav Băncilă s-a deplasat la București în luna martie a anului 1894 și a protestat în fața ministerului pentru nerespectarea clauzelor concursului de la Iași.[14][16]
Octav Băncilă s-a înscris la Academia de Arte Frumoase din München în toamna anului 1894 și a urmat cursurile acestei academii până în anul 1898. Pe tot acest parcurs, bursa obținută de la autoritățile administrative din România, a rămas nesigură. În cele din urmă, oficialitățile române au suprimat bursa pentru economii bugetare care au fost dictate de consecințele crizei economice care a existat în România la sfârșitul secolului al XIX-lea.[14]Suprimarea burselor de studii a cauzat revoltă în cercurile intelectualității românești, dovadă stând versurile scrise de către Anton Bacalbașa sub pseudonimul de Wunder,[17] în revista umoristică Moș Teacă: Nu-ți zidi castele-n Spania, nu visa vreo Sibilă / Când virtutea e lovită cu a răutății bilă, / Când talentu-i ros de cei mari cu'a disprețului lor pilă / Când la Iași se taie bursa chiar și lui Octav Băncilă.[18][19][20] În toți acești ani, Octav Băncilă a lucrat intens la München de unde a trimis în țară o serie de tablouri care au fost expuse în expozițiile care se făceau în București și Iași. A revenit adesea în România din cauza suspendării bursei care în cele din urmă i-a fost redată. La academia müncheneză, Băncilă i-a avut ca profesori pe Nikolaos Gyzis și Raub (vezi capitolul Controverse, incertitudini), și a lucrat în atelierul lui Haschbé (vezi capitolul Controverse, incertitudini) unde a realizat studii în ulei și cărbune.[17]
În acele vremuri, pictura germană trecea printr-o perioadă de rătăciri și confuzii, fapt care a determinat apariția în anul 1892, a curentului secesionist intitulat „Secesiunea müncheneză”.[17] Pictorii münchenezi doreau ruperea cu trecutul și militau pentru o artă înnoitoare. Astfel, ei s-au depărtat de realitate și au trecut la fel de fel de alegorii, reverii sau fantezii idealizante, care s-au dovedit în final a fi un semn al decăderii, nefast pentru artă. „Secesiunea müncheneză” a avut o mulțime de adepți, ea răspândindu-se la Viena sub numele de „Secesiunea vieneză”, la Berlin sub numele de „Secesiunea berlineză” și mai apoi în întreaga Germanie.[17] Octav Băncilă s-a remarcat prin meritul de a nu se fi lăsat influențat decât trecător de către acest curent, care pe atunci era unul la modă.[17] La München, secesioniștii aveau expozițiile lor exclusiviste și de multe ori zgomotoase pe când cei care se opuneau curentului secesionist expuneau la Glaspalast. Lucrările celor din urmă afișau o artă mai variată și mai amplă, o artă care valorifica învățămintele trecutului.[17] Octav Băncilă a văzut aceste manifestări pe viu și în cele două Pinacoteci, cea veche și cea nouă, totul întărindu-i înclinația spre realism. La Kunstverein și Glaspalast au expus și pictorii români care făceau și ei studii acolo:[21] Ludovic Bassarab, Nicolae Vermont, Ipolit Strâmbu precum și sculptorii Oscar Spaethe și Frederic Storck.[17]
- Cei care l-au influențat pe Octav Băncilă
.jpg)
La München existau pictori secesioniști care au continuat să abordeze în opera lor tematica realistă a celor mulți, care nu s-au depărtat de arta cu un conținut viu și au folosit în tehnica lor mijloace adecvate.[17] Așa erau Fritz von Uhde, Fritz Mackensen, Leopold Graf von Kalckreuth și Heinrich von Zügel. Pe aceștia, Băncilă i-a prețuit cu precădere și mai ales pe Franz von Lenbach, un realist münchenez care a căutat să reprezinte oamenii cu tipicul lor chiar dacă a urmat căile Renașterii în opera lui.[17] Lenbach a pictat și portretul unei verișoare de-a lui Băncilă și lucrarea a apărut în reproducerile expozițiilor care s-au făcut la Glaspalast.[22]
Octav Băncilă s-a întors de la studii în România în anul 1898, după München și după călătoria pe care a făcut-o la Paris și Italia
Octav Băncilă s-a întors la Iași în anul 1898 și până în anul 1900 și-a efectuat serviciul militar.[23] După lăsarea la vatră și-a amenajat un mic atelier în curtea Gimnaziului Ștefan cel Mare, unde Gheorghe Nădejde era în acea vreme director. Cu sprijinul diaconului Gheorghe Ștefan, după un timp, Băncilă a mutat atelierul în curtea mitropoliei din Iași.[23] Pictorului Băncilă i-a plăcut în acea perioadă să se plimbe prin târgul Cucului unde mizeria oamenilor se întretăia cu pitorescul naturii. Acest târg era o adunătură de dughene ponosite și sărace în care locuiau evreii în camerele întunecoase din spatele prăvăliilor.[23] Erau pe alocuri case insalubre, aflate pe pantele străzilor unde atunci când ploua se inundau și când arșița verii le ardea erau înecate de praf. Târgul Cucului se afla la poalele dealului Sărăriei în apropierea intersecțiilor străzii Sărăriei cu Golia (Cuza Vodă), Costache Negri, Elena Doamna și Pădure pe care dacă coborai se ajungea la poalele dealului Tătăranilor și cel al Cimitirului Eternitatea. Dimitrie Anghel a evocat acest cartier în volumul de proză Fantome, chiar așa cum era el pe vremea pictorului Octav Băncilă.[23] Aici și-a găsit Băncilă modelele pe care le-a pictat în perioada 1899 - 1900 și mai târziu, cum au fost peticarii, cârpacii, bătrânii care se rugau sau se sfătuiau și vânzătorii de haine vechi.[23]
Octav Băncilă a realizat o serie de picturi cu evrei, care au devenit notabile prin realismul lor.[23] Prin această tematică a evreilor, pictorul a atras atenția că majoritatea acestora ca și a creștinilor nu sunt bogătași sau bancheri, ci ei suferă împreună din cauza nedreptăților sociale.[23] Săraci fiind, ei erau lipsiți de drepturi cetățenești și erau nevoiți să presteze meserii lăturalnice, nerentabile, și un comerț mărunt, periferic.[23] Celebre prin faptul că au fost comentate îndelung în presa vremii sunt picturile Emigrantul și O afacere bună, intitulat uneori Un ghișeft.[24] La Iași s-au publicat trei foiletoane semnate M. Kișineff, din care se evidențiază textul:[24]
- „Tabloul <<O afacere bună>> reprezintă veșnica luptă a evreului -- a aceluia din popor -- în veșnica goană după o bucățică de pâine. <<O afacere bună>> nu-i bine zis, ci numai <<O afacere>>. Căci uitați-va la evreul acela roșcovan, cu obrajii plini de viață, cu ochii scânteind de focul inteligenții, cum e cu gândurile în altă parte, poate la o altă <<bună afacere>>. Căci lui în fiecare clipă i se pare că a găsit o bună afacere, un mijloc de a-și câștiga pâinea de toate zilele... Aici e adevărata notă, aici s-a potrivit de minune talentul viguros, sănătos al artistului, cu optimismul fără seamăn al evreului... Iar <<Emigrantul>> ar putea fi socotit ca pandant al <<Afacerii>>. Iată <<Buna afacere>>, iată lupta înverșunată a evreului, iată roadele muncii și inteligenței! <<Afacerea>> nu a fost bună deloc -- a fost numai o iluzie ca multe altele -- sărăcia și hula s-au ținut scai de el și acum, bătrân vlăguit, deznădăjduit, își trimite singurul copil departe, departe, peste mări și țări, unde nevoia îl mână, îl mână neîncetat. Mama a murit: el, bătrânul, cu capul pe umărul băiatului, plânge că o să rămână stingher pe lumea asta, unde nu-și poate găsi un locușor pentru odihnă, după atâta goană...[25]”—Revista Răsăritul, Iași, din anul 1900 -- trei foiletoane semnate M. Kișineff
În ultima parte a anului 1899, Octav Băncilă s-a mutat în Comuna Bucium, astăzi cartier al Iașiului, în locuința fratelui său Ion Băncilă care era directorul Școlii de meserii din localitate.[26] Aici, pictorul a realizat o serie de picturi inspirate din viața oropsită a țăranilor buciumeni, lucrări cu care a participat la expoziția din anul 1900 din Iași.[26] Cum în acest an el era în serviciul militar, el a abordat tematica militară într-un număr de desene și picturi cu care a avut un succes deosebit. În acea perioadă, spiritele progresiste ale societății priveau cu ură și circumspecție acest instrument al claselor stăpânitoare cu care, prin represalii își asigurau dominația asupra maselor.[26] Așa a fost în anul 1888 și mai apoi în 1907. Similar scriitorilor inspirați de ideologia socialistă ca: Traian Demetrescu, Anton Bacalbașa, Paul Bujor, Ion Bacalbașa, Constantin Mille, Nicolae Beldiceanu, Dumitru Theodor Neculuță și mult mai târziu Mihail Sadoveanu, Octav Băncilă a înfățișat în opera sa ostilitatea țărănimii față de serviciul militar precum și față de viața de cazarmă cu toate neajunsurile și greutățile ei.[26] Astfel, în anul 1898, Băncilă a pictat celebrul tablou intitulat Recrutul, care a fost începutul criticii sale împotriva modului în care era organizată și condusă armata română.[26] Compoziția picturii Recrutul a fost realizată cu o adâncime psihologică remarcabilă prin contrastul reușit dintre nepăsarea frizerului, bărbierului și gradatului în opoziție cu deznădejdea plină de spaimă a părinților recrutului, a babei și a moșneagului.[26] Lucrarea este, în schimb, deficitară la amplasarea personajelor și în nerespectarea proporțiilor.[26] Altfel, prin tehnici deosebit de simple, lucrarea este grăitoare și oglindește într-un anumit fel critica socială.[26]
- Tematică militară în opera lui Octav Băncilă
Tematica militară l-a preocupat pe Octav Băncilă o lungă perioadă din cariera sa.[27] A mai pictat tabloul De planton în 1900 cu multe variante ulterioare acestui an, Santinela și Din Armată în anul 1912, precum și Orbul de la Frumoasa și Dezertorulîn câteva variante.[27] Acestea, cele mai reprezentative dintre ele, descriu viața grea din armata de odinioară, în care oamenii erau măcinați de persecuții și boli și astfel, ajungeau să dezerteze.[27]
Ca urmare a faptului că Băncilă a învățat arta portretului de la Gheorghe Panaitescu-Bardasare și mai apoi de la Franz von Lenbach și de la ceilalți münchenezi pe care-i admira, în perioada anilor 1898 - 1890, Băncilă a făcut și o seamă de portrete.[27] Reprezentative din acea perioadă au fost două autoportrete și portretul lui Panaiteanu-Bardasare
În anul 1900, Octav Băncilă deschide în luna septembrie o expoziție în sala de decoruri aflată în Teatrul Național din Iași.[28] A expus pe simezele sălii peste o sută de picturi în ulei, acuarele, guașe, pasteluri și desene. Majoritatea lucrărilor au fost realizate în perioada dintre terminarea Școlii de belle arte și momentul deschiderii expoziției.[29] A fost de fapt expunerea muncii pe care Octav Băncilă a făcut-o pe tărâmul picturii timp de șapte ani, incluzându-se aici și perioada müncheneză a studiilor sale.[28] Au fost înșiruite pe pereții expoziției și compozițiile cu tematică socială O afacere bună, Recrutul, Emigrantul, Ignoranța și Doi vagabonzi.[28][29] Un loc de frunte în galeria expoziției l-au avut și o serie de alegorii müncheneze, care au rămas a fi totuși convenționale: un portret de fată romanticizată intitulat Melancolie și chipul unei fete neprihănite încadrat de flori numit Între crini.[28] Tuturor acestor lucrări făcute în spiritul capitalei Bavariei li s-au alăturat tablouri de inspirație alegorică antică, care erau la modă pe atunci la München: Bancantă, Bancante și un Bachus încununat cu lauri, obez, gol până la brâu și cu o căutătură porcină.[28][30]
Tematica socială, care arată înclinarea spre realism a pictorului Octav Băncilă, a fost prezentă prin o serie de portrete cum a fost Nostalgie în care a pozat verișoara sa Victoria,[30] Vrăjitoarea[30] care a fost lucrată la Iași în anii studenției.[28] În Vrăjitoarea, Băncilă a înfățișat o bătrână ghicitoare vicleană care încurajează visele unei fete tinere. În această pictură, Băncilă a reușit să realizeze o psihologie profundă a personajelor, fapt care iese în evidență în primul rând prin contrastul dintre candoarea tinerei și viclenia ghicitoarei.[28] Alte compoziții sociale au fost Toamnă, Un alcoolic, Țigănci și Bavarezul[30]în care este reprezentat un boem cu beretă și barbă blondă înconjurat de capete de tineri și bătrâni de la țară sau de la oraș.[28][30]
Tematica rurală a fost slab reprezentată la această expoziție. Au fost câteva capete de expresie și doar două mai elaborate: La fântână[30] și Idila.[28] Au mai fost peisaje din Comuna Bucium dintre care s-a remarcat în critica timpului, un nuc cu frunze arămii și un peisaj îngălbenit de toamnă. Expoziția a fost completată de lucrări cu flori, o guașă care reprezenta niște motani, un nud și acuarela Plantonul (o santinelă adormită în post).[31] În final au urmat portretele.
Ca o scurtă sinteză, poate fi concluzionată opinia ca expoziția a prezentat un cumul de probleme sociale și artistice care au fost dezbătute multă vreme după ce ea s-a închis.[31]Chiar dacă expoziția nu a avut un succes binemeritat și Băncilă a vândut foarte puține lucrări, artistul a început din acel moment să intre în conștiința multora ca un artist îndrăzneț în plină afirmare.[31]
În acele timpuri, cele mai rentabile lucrări erau portretele. De aceea, Octav Băncilă a pictat portretele personalităților ieșene. În anul 1901 a deschis o expoziție în palatul Neuschotz (azi complexul hotelier Select din Iași).[32] Evenimentul a inclus numeroase lucrări cu peisaje din Bucium, flori și multe portrete de evrei săraci dintre care s-a remarcat, Aparul.[31] Cel mai reușit portret a fost cel al Adelaidei Neuschotz, soția baronului Jacob de Neuschotz. Adelaida a fost înfățișată în mărime naturală, plină de demnitate, cu chip luminos și blând, cu rochie albă cu dantelă și cu multe accesorii decorative. Compoziția se remarcă printr-o strălucire sobră. Această lucrare a fost prezentă mai târziu la expoziția internațională de la Berlin.[31]
Expoziția din 1901, din cauză că Octav Băncilă nu a avut timpul necesar pregătirii ei, ea fiind prea apropiată de precedenta, nu a însemnat un pas semnificativ înainte în cariera pictorului.[31] O explicație în acest sens a fost faptul că portretele realizate între cele două evenimente expoziționale, au putut fi catalogate ca și concesive în modul de realizare. C. Săteanu, un fervent susținător al artelor, consemna în presa vremii că pentru artele plastice lumea manifesta mai puțin interes comparativ cu celelalte arte.[31] El a mai susținut că Băncilă a trebuit să facă față concurenței și ca urmare, a organizat o tombolă a biletelor de intrare pentru câștigarea a două dintre tablourile expuse.[31]
De la finele anului 1901, Octav Băncilă a îndeplinit funcția de profesor în cadrul „Școlii normale Vasile Lupu”, care pe acea vreme era situată în afara Iașiului, pe dealul Copoului.[33] În anii care au urmat, pictorul a mai expus picturi doar prin vitrinele magazinelor.[31] Elocventă, este declarația pe care el însuși a făcut-o într-un interviu în anul 1914:
-
- ...După atâta timp de călătorie, mă întorc în țară, hotărât să mă apuc serios de lucru. În țară, însă, atrebuit să alerg mulți ani fără mijloace, fără putința de a lucra, până ce într-o zi un guvern, îngrijindu-se de mine, mi-a dat... o catedră de desen și caligrafie și în această funcție sunt până astăzi. Ocupat toată ziua cu lecțiuni, abia mai găsesc timp din când în când să mai lucrez și cea mai mare parte din ce vezi a fost lucrat în vacanță...[34]
O frumoasă evocare a acelor ani a făcut-o pictorul Traian Cornescu:[31] „... într-o bună zi a apărut un om. Frumos, cu plete negre și cu ochi mari, luminoși, subjugători! Așa l-am cunoscut pe Octav Băncilă... Din ziua când profesorul de desen a intrat în clasă, de atunci sunt pictor”.[33] De la Școala normală, Băncilă s-a mutat mai târziu la Gimnaziul Ștefan cel Mare, acolo unde și-a făcut atelierul după venirea sa de la München. Pictorul a locuit un timp la Hanul „La trei sarmale” din Socola - Comuna Bucium, astăzi cartier al Iașiului.[31][33] Aici a făcut Băncilă o serie de portrete la care a avut modele pe hangița Ecaterina Luca, soțul și pe mama ei.[33] Ecaterina Luca a fost înfățișată și în câteva portrete de țigănci făcute tot în acea perioadă.[31][33]
Octav Băncilă își făcea vacanțele la Broșteni în casa sorei lui, Elena, căsătorită cu pedagogul Ion Teodorescu.[35] La Broșteni, pe valea Bistriței, a pictat o mulțime de pânze cu peisaje cu oameni muncind, ciobani și ciobănițe de pe muntele Grințieșu și de pe dealurile Broștenilor, plutași pe Bistrița, peisaje cu priveliști din muntele Pleșele Holdei, Grințieșu sau Căboile.[33] A pictat și hore de prin satele de la poalele Ceahlăului(1937).[33][35]
Dintre lucrările pe care le-a făcut la Broșteni se remarcă:[33] Pe Bistrița (1905) - cu trei țărănci care folosesc năvodul; Păstrăvi (1906) - două picturi; Piatra Holdiței (1905); Moara din Broșteni - două picturi 1905 și 1906; Cu cofele (1906) - două tărănci tinere care cară apă de la fântâna satului; Atacul gâștelor (1908); Moara - 1908, 1914, 1916; Cu oile (1916) - o țărancă cu un miel în brațe, care merge cu o turmă de oi pe malul unei ape; La Gura Holdiței (1912) - o țărancă cu fuiorul pe malul unei ape.[33] Octav Băncilă a creat la Broșteni o serie de tipologii umane cum au fost Moș Grigore, Lelea Frăsina și țărani nevoiași, cum a fost Lupu Erhan care a fost folosit ca model pentru marea compoziție Înainte de 1907.[35] De unele modele s-a folosit și la pictura, datată în anul 1910, în care a înfățișat biserica din Cotârgași,[36] un cătun al Broșteniului.[33][35]
În casa Elenei Teodorescu (n. Băncilă) din Broșteni, Octav Băncilă a cunoscut-o pe Ana Popovici cu care s-a căsătorit în anul 1904. În acel an, Băncilă a renunțat la atelierul din Bucium și s-a mutat în apropierea mitropoliei din Iași, în fundacul Lozonschi. După o vreme, în anul 1905, cei doi soți s-au mutat într-o casă de pe strada Păcurari nr. 87, astăzi nr. 91, unde au locuit neîntrerupt până în anul 1940. Casa din Păcurari era o de tip vagon, similară celei de pe strada Sărăriei. Avea o grădină și livadă unde avea plantate tufe de liliac și zarzavaturi. Această locuință era în apropierea fabricii de tutun, a multor ateliere și în colțul străzii denumită astăzi Octav Băncilă. Atelierul de pictură îl avea în camera din față, spre strada Păcurari, sau în sufrageria din fundul casei. Din sufragerie se puteau vedea colinele Cetățuii și Galatei. Priveliștea pe care pictorul o vedea prin geamlâcul sufrageriei a pictat-o în unele compoziții pe care le-a realizat, așa cum este de exemplu tabloul Dimineața la sapă, datat în anul 1915, unde culoarea dominantă a lucrării este liliachiul primăvăratic.
Octav Băncilă a avut cu soția sa zece copii, din care unul a murit la o vârstă fragedă. În perioada 1901 - 1907, pictorul a fost preocupat mai mult cu grijile familiei și cu slujba sa de la gimnaziu. Din această cauză, el a expus puțin, mai mult prin vitrinele magazinelor sau a făcut portrete la comandă. Anton Coman, a afirmat că în acești ani, Octav Băncilă și-a dorit să ajungă profesor la Școala de belle arte din Iași unde a crezut că se va manifesta pe deplin ca artist și pedagog.
Între anii 1902 - 1907, Băncilă a mai pictat flori, portrete și o serie de compoziții ca Mihăiță(1903) - un copil crescut în casa familiei care va mai apărea și în alte lucrări de mai târziu; Mama - o bătrână care se chinuie să bage o ață pe ac; Bestia umană (1904); portretul lui Nicolae Luchian (1903) - continuatorul lui Matei Millo (portretul a fost comandat de Teatrul național din Iași pentru galeria sa de tablouri) și excelentul portret al lui Ioan Kalinderu (1904). După anul 1905, pictorul a continuat compozițiile din viața militară și din acest an a început să picteze scene din viața muncitorilor. Până în anul 1905, din analizele făcute de către specialiștii și criticii de artă, nu a rezultat identificarea unor lucrări care să înfățișeze clasa muncitoare. Tablourile intitulate Muncitor în repaus și Muncitorul au fost pictate în anul 1905 și ele au reprezentat startul preocupărilor artistului către tematica socială.
.jpg)
Un loc important în opera lui Octav Băncilă îl reprezintă picturile care au ca izvor de inspirație viața țiganilor, cu predilecție a țiganilor nomazi.[106] Pictorul a realizat peste o sută de lucrări în care a evocat căruțele cu nomazi care străbat depărtările pe sub cerurile albăstrii sau vineții ca petunia ori stânjenelul.[106] Așa se remarcă tablourile intitulate Caravana, Căruțe cu nomazi, Spre necunoscut, Nomazii, etc.[106] Toate compozițiile care au ca tematică viața țiganilor au în ele ceva trist, dar melodios.[106] Sunt ca niște cântece de inimă albastră, întregul colorit are dominată albastră cu întrepătrunderi de roșuri închise și movuri care-și susură aleanul.[106] Această pribegie care se dezvăluie privitorului, face să se înțeleagă simpatia pictorului pentru oamenii care sunt nevoiți să-și câștige traiul din îndeletnicirile mărunte.[106]
Octav Băncilă a pictat numeroase vrăjitoare, ghicitoare și cărturărese după cum erau ocupațiile femeilor sau spoitori după cele ale bărbaților.[106] Încă din vremea studenției sale la Iași, artistul a pictat o țigancă bătrână care ghicea în palma unei tinere.[106] De la München a trimis un tablou cu o țigăncușă care a fost expus într-o vitrină din București.[106] Alexandru Toma a văzut acel tablou și a scris un eseu plin de considerații sociale cu privire la etnia țiganilor din România.[107] La Muzeul Național de Artă din București există mai multe Cărturărese: una realizată în anul 1914 în tonalități verzi cu reflexe albe, violete și cărămizii; una realizată în 1916 cu o cromatică dominată de roșu și alb și alta pe fond liliachiu cu verde, brun și roșu.[106]
Caracteristica generală a tematicii țiganilor din România, este că niciun personaj, femeie sau bărbat, nu este vesel.[106]Remarcabilă este pictura intitulată Talpa Iadului realizată în anul 1913, care înfățișează o țigancă bătrână, care la prima vedere are o imagine hidoasă, dar care în final cucerește privitorul cu atitudinea ei datorată privirii pline de inteligență.[106]Baba are dinții ieșiți în afară, este încovoiată - similar Babei Hârca a lui Matei Millo - și încotoșmănată cu zeci de bulendre ține o lulea în mână.[106]
- Tematica țigănească în opera lui Octav Băncilă
.jpg)
Un loc aparte îl are pictura denumită Aglaia, realizată în anul 1907 și alte replici ulterioare.[106] Aglaia nu a fost o nomadă, ea locuia în mahalaua Galatei și muncea din greu pentru existență.[106] Ea și-a păstrat frumusețea de-a lungul anilor, cu toate că și atunci când era tânără chipul ei nu exprima prea multă fericire.[106] Remarcabilă este și pictura Stănică care înfățișează un țigan care are în atitudinea lui trăsături mândre de bulibașă, dar din care transpare viața grea pe care o ducea într-o societate care marginaliza o etnie întreagă.
.jpg)
Portetele reprezintă, în opera lui Octav Băncilă, cele mai numeroase lucrări, dar și cele mai inegale ca făptuire artistică.[108] Pictorul a făcut o puzderie de portrete din rațiuni financiare.[108] Unele dintre ele dezvăluie afinitatea pe care Băncilă o avea cu cărturarii și artiștii vremii de atunci. Realizări importante de menționat sunt chipurile lui G. Panaiteanu-Bardasare, al Adelaidei Neuschatz și al mitropolitului Iosif Naniescu.[108] A pictat portretele actorilor C.B. Penel, Athena Georgescu și Nicolae Luchian. Referitor la Luchian trebuie făcută precizarea că acesta decedase de mult și pictura a fost făcută după fotografiile existente la galeria de tablouri a Teatrului Național din Iași în anul 1902. Ion Creangă și Mihai Eminescu apar mult mai târziu în tablourile sale, dar înfățișarea lor nu are o adâncime psihologică pe care aceștia ar fi meritat-o.[108]
Mai reușite sunt portretele executate după modele și astfel, au rezistat timpului personaje cu o notorietate redusă cum a fost de exemplu Ion Kalinderu (1904).[109] Remarcabile sunt portretele violoncelistului Andrei Chefneux (1925), al verișoarei sale Lucia Mantu (1914), Portretul de familie (1900), precum și portretele unor profesori și cărturari ieșeni.[109] Majoritatea portretelor realizate în perioada anilor 1920 - 1930, au în execuția lor adâncimea psihologică și măiestria realist artistică din epoca de maturitate a operei lui Băncilă.[109]
Octav Băncilă a practicat și pictura de gen prin portretizarea membrilor familiei sale numeroase în fel și fel de scene casnice.[109] Așa a realizat imagini cu mama sa în câteva desene și uleiuri și cu soția Ana care apare ca model în tabloul Historia (1911) și în portrete din grădina din str. Păcurari.[109] Ana Popovici a pozat și în tabloul Mama și copilul, în care își alăptează pruncul. Copiii artistului au fost modele în Historia, Micul răzvrătit, Flămândul, Atacul gâștelor, Primii pași, Viitoarea gospodină, Copilul și Încurcat în socoteli (fiul său Grigore).[109] Nepoata lui Băncilă apare în lucrarea Nostalgie și Ruga. Mihăiță, un copil aciuat pe lângă casa Băncilă, a fost folosit pentru mai multe lucrări dintre care se remarcă Obositul, Mihăiță și compoziția April.[110]
.jpg)
Mai multe portrete a făcut țăranilor, cum este Baba Frăsina din Broșteni, portretele babelor și moșnegilor cu care a participat la expozițiile din anii 1914 și 1915 și portretele evreilor ca Kol-Nidre și Maica Kiriachia de la Agapia.[110] Multe dintre portretele executate de către Octav Băncilă au fost denumite capete de expresie, așa cum era moda în acele timpuri.[110] Portretele muncitorilor și capetele de țărani, cărturari sau artiști dezvăluie privitorului ceva semnificativ și exprimă personaje care nu cunosc nepăsarea sau contemplația.
Cele mai realiste reprezentări pe care Octav Băncilă le-a făcut pe timpul studiilor sale la München au fost autoportretele.[110] În acea perioadă, sub influența neoclasicismului și al secesionismului, portretele pe care le făcea erau tributare unui aer visător, romantic cu caractere convenționale.[110] Pictorul proceda cu totul altfel la autoreprezentările executate pe atunci, chiar și în alegoria cu autoportret intitulată Un cap visător încununat cu lauri.[110] Cunoscându-se pe sine, Băncilă nu s-a rezumat la un autoportret care să emane doar impresii de suprafață, ci abordând lecțiile pe care marii maeștri le-au dat portretisticii, a purces la înfățișarea oglindirii sufletești.[110] La München, ca și la venirea sa în Româniadupă terminarea studiilor, el s-a înfățișat în forme clasiciste inspirate ca stil din portretistica lui Tizian, Velasquez și Rembrandt, precum și din opera lui Franz von Lenbach.[110]
În autoportretul realizat în perioada 1896 - 1898 la München, s-a înfățișat cu plete ondulate și negre, părul vâlvoi reliefând într-un mod fără echivoc, chipul energic cu fruntea lată și cu sprâncene stufoase.[110] El are ochii pătrunzători, aproape negri și mustăți groase și lungi, răsucite în sus, cu un nas acvilin senzual și cărnos evidențiat de obrajii plini și buzele rotunjite. Un contrast deosebit îl dă gulerul cămășii, impecabil de alb pe fundalul întunecat.[111] Anterior acestui autoportret, pictorul a mai făcut unul din profil, probabil în ultimul an al studenției, unde s-a înfățișat cu ochii visători și chip mai subțiratic.[111]
În anul 1909, artistul a făcut un autoportret în care desenează într-un bloc de schițe și are cămașa albă.[111] Chipul este interiorizat și liniștit, amintind de picturile maeștrilor italieni prin modul în care a fost reliefat din umbre de lumini, cu alb și negru. Personajul are o scufie pe cap, toată compoziția întărind sentimentul de vigoare care reiese din ținuta corpului și a mâinilor, precum și din chipul încruntat. Pictura a fost modelată pe suprafețe netede, întinse, și transpare din ea concentrarea și hotărârea artistului autoportretizat.[111]
- Autoportretele lui Octav Băncilă
.jpg)
Autoportretul cu pălărie neagră, barbă sură și haină cafenie, care are fundalul de culoare pământie, îl reprezintă pe Octav Băncilă în floarea vârstei. Tabloul se află la Galeria Muzeului Național de Artă din București.[111] Autoportretele realizate la maturitate și mai apoi spre bătrânețe, nu mai au apropieri de operele marilor maeștri, fără a fi lipsite de o adâncire psihologică în reprezentare.[106] Spre bătrânețe, autoportretele lui Băncilă capătă o tentă tolstoiană, dar sunt vii și energice, cel din anul 1940 având un aer mai meditativ.[106] Ele au fost făcute pe tonuri roșcate și gălbui, acest fapt distanțându-le de sobrietatea Autoportretului cu paletă din 1920 sau de cel de la München cu guler răscroit.[106] Autoportretul din 1920 a fost publicat în Revista Arta și Arheologia din anul 1930 împreună cu un text semnat de C. Săteanu și alte imagini după picturile lui Octav Băncilă.
Naturile moarte, florile și nudurile au fost realizate de către Octav Băncilă într-un mod plastic inegal, asemenea perioadelor sale de creație și influențe.[112] Tematica nudurilor este foarte puțin prezentă în opera artistului, acesta fiind preocupat mai mult de robustețea și sănătatea trupului femeiesc.[112] De aceea modelele pe care le-a ales au fost de obicei planturoase, el fiind interesat de un studiu realist al lor fără o portretizare pe care la începuturile sale artistice o conferise într-un mod poetic nimfelor și bancantelor realizate.[112]
.jpg)
Strălucitoare și expresive sunt naturile moarte, dintre care se remarcă Crapul sau Păstrăvii pictați la Broșteni, precum și o mulțime de tablouri cu fructe ca pepeni, mere, cireșe, gutui sau portocale.[113] În naturile moarte, artistul a adus și obiecte casnice pe care le-a tratat cu mare vioiciune fără să fie preocupat să caute o atmosferă prețioasă sau rafinată.[113] De fapt, genul naturilor moarte nu prea l-a interesat pe Octav Băncilă.[113]
.jpg)
.jpg)
Florile au fost o tematică îndrăgită mai ales în ultima perioadă a vieții pictorului.[113] Nu a pictat flori de seră, scumpe sau rare, cel mai adesea a înfățișat florile obișnuite din case oamenilor simpli.[113] A pictat condurași, ciuboțica cucului, toporași, panseluțe, gura leului, maci, ghiocei; multe astfel de tablouri au fost prezente la expozițiile pe care le-a făcut în anii 1923 și 1937.[113] A pictat mulți bujori, trandafiri și crizanteme. Cea mai îndrăgită floare a fost liliacul, floare pe care artistul o avea în grădina sa de pe strada Păcurarilor din Iași.[113] A folosit tonalitățile liliachii și în multe compoziții cu alte tematici, relevantă în acest sens fiind lucrarea intitulată Dimineața la sapă (tematica țărănească) sau Spre necunoscut (tematica tigănească).[113]
- Liliacul în opera lui Octav Băncilă
.jpg)
Octav Băncilă nu a fost un artist liric ca Ștefan Luchian, care își exprima sentimentele sau stările sufletești în această tematică.[113] Fiind un pictor realist critic, Octav Băncilă a văzut în frumusețea florilor ceva firesc și menit a da putere de muncă omului. Florile sale sunt zugrăvite fără efuziuni poetice, dar suficient de viguroase pentru a emoționa și a încânta privitorul.[113]
Peisajele realizate de către Octav Băncilă nu au fost niciodată un scop în sine.[96] Ele constituiau doar mediul în care pictorul reprezenta activitățile umane, oamenii fiind înfățișați cu predilecție în timpul muncii.[96] Chiar și compozițiile în care apare câte un flăcău și o fată se petrec în timpul în care aceștia se întorc de la coasă, având uneltele după ei.[96] Așa sunt lucrările Sfârșitul unei zile de muncă, Dragostea, Popas în pădure, Întoarcerea din pădure sau Idila unde moșneagul pare că-i povestește babei ceva din tinerețe, în timp ce ea deapănă fuiorul.[96]
Peisaje remarcabile fără personaje umane sunt Casa de la munte, Moară la Broșteni și Piatra Holdiței.[112] Aceste imagini suferă, în schimb, de o fixitate a imaginii specifică fotografiei, fapt care contravine unei arte care se dorește a fi dinamică și expresivă.[112]Semnificativă este Femeie cărând vreascuri, care este un peisaj de iarnă în care munca femeii este înglobată genial în imensitatea naturii împovărată de zăpadă.[112] Întreaga compoziție arată dificultatea activității pe care țăranii din acele vremuri trebuiau s-o facă pentru a-și asigura existența. Acest tablou aduce în centru viața umană și nu peisajul.[112]
În toate lucrările care au subiecte rurale, drumurile, pământul semănat, cerul sau dealurile au fost creata ca elemente secundare, prim planul fiind ocupat de om cu uneltele agricole, secera, coasa sau plugul.[112] Cu predilecție se poate observa în lucrările executate în compozițiile din 1914 și 1915, că natura a fost doar indicată, în timp ce personajul a fost proiectat cu forță ca idee principală a compoziției.[112]
De obicei, natura pictată de Octav Băncilă nu are elemente vesele, ea este aspră sau posomorâtă ca și oamenii obidiți zugrăviți în cadrul ei. Reprezentative în acest sens sun Semănătorul, Orbul, Bunicul și nepotul și La coasă.[112] Dacă lumina soarelui a fost pictată generos pe coamele dealurilor, țăranul apare frământat de gânduri negre în Pribeagul, Înmormântarea, Pâinea noastră cea de toate zilele, etc. În perioada a treia de creație a pictorului, natura este înfățișată mai precis, cu copacii stufoși, cu lanuri îmbelșugate și cu păduri falnice.[112] Atmosfera degajată de Secerișul tinde spre poezie, liliachiul din Dimineața la sapă și vânturile tomnatice sugerate de Căruțele cu nomazi sunt variații ale anotimpurilor cu fluctuații ale luminii de sezon.[112]
.jpg)
.jpg)
Tablourile pe care pictorul le-a creat la Agapia (1914), la poalele Ceahlăului și pe râul Bistrița (1930 - 1935), precum și popasurile în pădure dau exuberanță și amploare și peisajul este plin de măreție și strălucire prin includerea omului în el; remarcabil distingându-se dintre peisaje lucrarea denumită Spălătoreasa
.jpg){kind=link}
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu