marți, 30 aprilie 2019

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 1 MAI 2019

 HRISTOS A ÎNVIAT!

 Încerc reluarea postărilor mai vechi ca format, dar actualizate. Important este să fie văzute!

ISTORIE PE ZILE 1 Mai
Evenimente
·         305: In imperiul roman ia sfarsit prima tetrarhie, odata cu renuntarea la demnitatea de Augustus, a imparatilor Diocletian si Maximian, al caror loc este preluat de Galerius și Constanțiu I. Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (244–311), cunoscut ca Dioclețian, a fost împărat roman din 20 noiembrie 284 până la 1 mai 305. Pe plan politic și militar a fost unul dintre cei mai de seamă împărați romani, reformele sale asigurând continuitatea imperiului în părțile din răsărit pentru încă o mie de ani. Faptele sale sunt însă umbrite de prigoana pe care a declanșat-o împotriva creștinilor; prin cele 4 edicte (decrete) împotriva creștinilor pe care le-a dat în anii 303-304, s-a pornit cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva acestei religii. Marcus Aurelius Valerius Maximianus Herculius (cca. 250 – iulie 310) a fost împărat roman (împreună cu Dioclețian) din 1 martie 286 până în 305.
·         880:  La Constantinopol  imparatul Vasile I, construieste biserica Nea Ekklesia (Noua Biserica), un monument de arta bizantina care marceaza  inceputul perioadei intermediare in arhitectura bizantina. Constructia a fost inceputa in anul 876. Otomanii au transformat-o in depozit de praf de pusca si a fost distrusa de o explozie in anul 1490.
·         1359:  Mitropolia Țării Românești, cu sediul la Curtea de Argeș este recunoscuta de către Patriarhia din Constantinopol. Dupa ce voievodul  Tarii Romanesti Basarab I Intemeietorul  reuseste unificarea ţării, el  obţine independenţa  faţă de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou. Basarab  I  rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti  şi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de Argeş, pe care o vor termina urmaşii săi. Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364). El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării, unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului.A domnit pînă în 1364, la tron urmîndu-i fiul său, Vladislav Vlaicu.Chipul lui Nicolae Alexandru este cel reprezentat în biserica mănăstirii Negru Vodă din Cîmpulung, ctitorită de Basarab I şi terminată de Vladislav Vlaicu.  Pictura a fost refăcută pe la începutul secolului al XIX-lea. În această biserică se găseşte şi piatra de mormînt a voievodului. Domnul Nicolae Alexandru a cerut strămutarea acestei mitropolii la Curtea de Argeş pentru a cuprinde întreg teritoriul Ungrovlahiei. Strădaniile lui vor fi încununate prin recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol la 1359. Mitropolitul Iachint se va bucura de o cârmuire lungă şi rodnică până la 1372. Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu. Ea nu face decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată  Ungrovlahia”,  îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta  şi apostoleasca Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.   Mitropolitul Ţării Româneşti urma să facă parte din Sfîntul sinod al Bisericii Ortodoxe şi să fie hirotonisit la Constantinopol. Primul mitropolit al ţării, preasfinţitul “chir Iachint” de la Vicina, se mutase de fapt de ceva vreme la curtea voievodului muntean, unde era “foarte bine privit”, după cum arată scrisoarea din anul 1359 a patriarhului către Nicolae Alexandru. Iachint a murit în anul 1372, iar în funcţie i-a urmat un fost egumen de la mănăstirea Cutlumuz de la Muntele Athos, Hariton. Biserica  Ortodoxă Română l-a canonizat pe Iachint pe 8 iulie 2008.

·         1581: Sigismund Bathory este ales principe al Transilvaniei. Sigismund Báthory (în maghiară Zsigmond Báthory) (n. 1572 sau 1573 – d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory și al Elisabetei Bocskai. A realizat prima unire a Transilvaniei cu Țara Românească și cu Moldova, așa numitul plan dacic. A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaș. La aceeași Dietă Națională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiți din Ardeal. În 1593, sultanul Murad al III-lea nu a respectat pactul de pace de la Adrianopol (azi Edirne), a declarat război Habsburgilor și astfel a început Războiul de 15 ani. Sultanul l-a somat pe Sigismund să se alăture armatei otomane, însă acesta s-a alăturat Ligii Sfinte (la recomandările consilierului său secret, iezuitul spaniol Alphonso Carillo), ceea ce stările transilvănene nu au acceptat. În urma acestor neînțelegeri, Sigismund a renunțat la principat în favoarea vărului său Andrei Báthory. Când unchiul său, căpitanul de Oradea, Ștefan Bocskai, l-a asigurat de sprijinul său, Sigismund a reluat principatul și a decapitat, la Cluj, căpeteniile care simpatizau cu turcii (Alexandru Kendi, Kovasoczi Farkas și Baltazar Báthory). În 1595 s-a aliat cu împăratul Rudolf al II-lea și a fost numit Principe Imperial. S-a căsătorit cu Maria Cristina de Habsburg, fiica ducelui Carol Habsburg. Și-a atras secuii de partea sa, cărora le-a promis privilegii. De asemenea, și-a extins autoritatea asupra Moldovei și Țării Românești. După acestea, la 20 octombrie 1595, alături de Mihai Viteazul, a învins oastea otomană în Bătălia de la Giurgiu. Dieta a retras însă privilegiile promise de Sigismund secuilor de rând, iar revolta lor, „Carnavalul însângerat”, a fost înăbușită de trupele lui Ștefan Bocskai. În 1596 cursul războiului s-a schimbat și la 26 octombrie oastea creștină a fost înfrântă de turci în Bătălia de la Keresztes. Din cauza eșecurilor militare și din viața personală, Sigismund a abdicat pentru a doua oară, și a plecat la Praga pentru scaunul principiar al Principatelor Oppeln și Ratibor, cedând Ardealul soției sale. În 1598 s-a întors pe neașteptate ocupând tronul Ardealului, iar după un an a renunțat din nou, la Mediaș, în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory. După moartea acestuia, în 1601 la Cluj s-a reales din nou Principe al Ardealului. După ce a fost învins la Guruslău de oastea imperială (formată din trupele lui Basta și Mihai Viteazul), el a fugit în Moldova, iar comandantul său de oști, Moise Székely, în Turcia. În 1602, după ce adepții săi au fost învinși în bătălia de la Teiuș de trupele lui Basta, a renunțat pentru a patra și ultima dată la principat și s-a retras în Boemia. A murit la Praga, la 27 martie 1613.

·         1707: Anglia se  uneste  cu Scoția sub numele de Marea Britanie, ambele fiind conduse de aceeaşi  dinastie Stuart, care a dus la crearea Regatului Unit al Marii Britanii. Irlanda s-a unit în 1801, iar Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei  a existat până în 1922, când Irlanda, cu excepţia Irlandei de Nord, a devenit independentă, denumirea  de azi a acestei tari fiind   Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.
·         1776: Adam Weishaupt fondeaza în Ingolstadt (Bavaria de Nord), Ordinul Iluminaților. Johann Adam Weishaupt a fost un filosof, scriitor german și fondator al societatii secrete Ordinului Iluminațilo.r(n. 6 februarie 1748, Ingolstadt – d. 18 noiembrie 1830 la Gotha). Weishaupt a fost profesor universitar de drept canonic (romano-catolic). Ordinul Iluminaților, înființat la 1 mai 1776, era întitulat de fapt Bund der Perfektibilisten, „Liga” sau „Uniunea Perfectibililor”, supranumit și Bienenbund, „Ordinul Albinelor”. Numele de taină al lui Weishaupt, ca membru al organizației, era „Spartacus”. În masonerie (și anume într-o lojă din München), Weishaupt a fost cooptat în 1777 cu pseudonimul Sanchoniaton. “Idealurile” care stau la baza miscariiI lluminatilor sunt: 1) Abolirea monarhiei si a oricarei puteri ordonate;
2) Abolirea proprietatii private;
3) Abolirea mostenirilor;
4)Abolirea patriotismului;
5) Abolirea familiei (a casniciei si instruirea in comun a copiilor);
6)Abolirea tuturor religiilor. S-a spus ca Illuminati au fost in spatele pregatirii revolutiei franceze din 1789 şi chiar daca au aparut si argumente contra, nu poate fi negat faptul că mai multe persoane membrii marcanti ai acestei organizatii au fost activ implicate în revoluţie, printre acestia numarandu-se si contele de Mirabeau, autor celebru, orator si francmason.
·         1786: Premiera operei comice "Nunta lui Figaro" (4 acte) de W. A. Mozart, la Burgtheater din Viena. Libretul este de Lorenzo da Ponte, după piesa cu același titlu a lui Beaumarchais.
·         1821: Turcii pătrund în Moldova , pe la Brăila , și în Țara Românească, pe la Giurgiu, Călărași, Calafat și Bechet, pentru a înăbuși revoluția condusă de Tudor Vladimirescu.
·         1831: Se înființează, la București, Arhivele Statului din Țara Românească.

·         1859: La Bolgrad in Principatul Moldovei, are loc inaugurarea Şcolii centrale (Bălgarsko ţentralno ucilişce), a cărei deschidere a fost permisă de guvernul Moldovei printr-un hrisov emis la 10 iunie 1858. În 1873 i s-a construit o clădire proprie.
·         1865: Intră în vigoare Codul Penal (aprobat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 21 aprilie/3 mai 1864)
·         1869: S–a deschis  în Paris, celebrul  teatru de revistă și music hall “Folies Bergère“.
·         1873: S-a deschis Expoziţia universală de la Viena la care a participat şi România. Din juriul internaţional de premiere au făcut parte Petre S. Aurelian şi Carol Davila. În cadrul expoziţiei 71 de agricultori, comercianţi şi meseriaşi români au fost distinşi cu medalii şi diplome de onoare. Expoziţia universală de la Viena va dura pînă pe 10 noiembrie 1873.
·         1885: Este emis Decretul regal român privind aprobarea Tomos-ului, prin care Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe din Regatul României .
·         1885: Este publicata in revista „Convorbiri literare” piesa „D’ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale.

·         1890: Ca urmare a hotărîrii Congresului I al Internaţionalei a II-a din 14 iulie 1889 de la Paris, în România se sărbătoreşte pentru întîia oară ziua de 1 Mai, zi a solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii, în amintirea grevei muncitorilor din Chicago, S.U.A., din 1 mai 1886.
·         1899: Bayer introduce aspirina în Germania.
·         1919: guvernele bolşevice al Republicii Sovietice Federale Socialiste Ruse (R.S.F.S. Rusă) şi Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (R.S.S. Ucraineană) au transmis un ultimatum României, cerîndu-i evacuarea Basarbiei şi Bucovinei în 48 de ore. România a fost învinuită că nu şi-a retras armata din Republica Democratică Moldovenească conform Acordului din 20 februarie 1918, stil vechi (5 martie 1918, stil nou), că "a devenit unul dintre focarele contrarevoluţionare ruse", că vrea "să răstoarne puterea sovietică din Ungaria". Nota impunea "Evacuarea imediată a trupelor române, a funcţionarilor şi agenţilor din întreaga Basarabie" în timp de 48 ore, "în caz contrar, ele (n.r.RSFS Rusă şi RSS Ucraineană) vor considera că dispun de întreaga libertate de acţiune faţă de România". Nota ultimativă din 1 mai 1919 a fost înmînată României în contextul revoltelor provocate de bolşevicii ruşi şi ucraineni în Basarabia pentru a motiva intervenţia Armatei Roşii şi Conferinţei de pace de la Paris, care recomanda recunoaşterea unirii deja înfăptuite. La 2 mai 1919 R.S.S. Ucrainiană dubla ultimatumul R.S.F.S. Ruse. Trebuie menţionat că la acea perioadă puterea sovietică în Rusia nu era recunoscută de marile puteri dar Notele nu aveau un caracter juridic. Cum era şi firesc, România respinge ultimatumul şi luptă cu bolşevicii ruşi pe Nistru, aducînd tot mai multe trupe din interior, chiar de pe frontul de vest, divizia 6 şi 7 infanterie, continuînd recrutările pentru apărarea României Mari, deoarece pericolele erau multe şi aliaţii României nesiguri. Obiectivele sovietice erau clare, aşa cum au apărut şi în schimbul de telegrame între Lenin şi Bela Kuhn, de a invada Basarabia şi de a înfrînge în Galiţia trupele ucrainene petliuriste, pentru a face joncţiunea cu bolşevicii unguri, ameninţînd România şi dinspre nord. La 25 mai 1919 guvernele R.S.F.S. Ruse şi R.S.S. Ucrainene au transmis guvernului României o declaraţie, în care se spunea "din momentul desfiinţării frontului rus din România, guvernul Român a pus mînă pe un imens patrimoniu militar, feroviar şi al Crucii Roşii, în final - guvernul Rusiei şi Ucrainei îşi declină orice răspundere pentru soarta valorilor aduse pe timpul guvernului ţarist din Rusia." Declaraţia vine în urma eşecului militar din Basarabia şi Bucovina. Guvernul de la Moscova sugera ideea că ar refuza la pretenţiile sale teritoriale în schimpul unei recompesări economice. Problema tezaurului României evacuat pe timpul ţariştilor în Rusia a fost pusă în relaţie directă cu cea a Basarabiei. Un ultimatum clonat de cel din 1-2 mai 1919 a avut loc ulterior pe timpul lui Stalin (1940), conform pactului Molotov-Ribbentrop (1939). Trebuie remarcat că sovieticii jinduiau la Bucovina încă din 1919, conform ultimatumului lor din 1 mai 1919!
·         1921: A aparut, la Cluj și București, bilunar, apoi lunar, revista Gândirea, publicație tradiționalistă care tindea să orienteze creația spre valorile autohtone; în paginile revistei au semnat mari scriitori precum Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Calinescu, Eliade (directori: Cezar Petrescu la Cluj și Nichifor Crainic la București)

·         1922: Şi-a încheiat activitatea Comisia de unificare a României, inclusiv comisia regională de unificare din Basarabia. Comisia centrală de unificare, creată prin decretele emise in 2, 3 şi 8 aprilie 1920, în timpul guvernului Averescu, era condusă de preşedintele Consiliului de Miniştri român. Provinciile unite aveau fiecare comisii regionale de unificare care umrăreau descongestionarea şi unificarea serviciilor publice pe întreg teritoriul României. Îndeplinindu-şi misiunea, Comisia este dizolvată, lăsînd terenul pregătit pentru aplicarea în perspectivă a reformei administrative în România.
·         1927: La Bucureşti este inaugurata prima centrala telefonica automata din România.
·         1939: are loc o întrunire muncitorească în sala Tomis din Bucureşti, România, urmată de o mare manifestaţie pe străzile Capitalei, desfăşurată sub lozincile Jos fascismul, Jos agresorul hitlerist, Vrem România liberă şi independentă.
·         1941: Filmul lui Orson Welles, Cetățeanul Kane, are premiera la New York.
·         1950: În Republica Federală Germania nu mai există bonuri de masă, raționalizarea alimentelor a fost abolită.
·         1956: A fost înființat Institutul de Arheologie din București.
·         1967: Elvis Presley se căsătorește cu Priscilla Beaulieu.
·         1975: Preotul Constantin Galeriu devine paroh al bisericii "Sfântul Silvestru" din București.

·         1979: Groenlanda devine provincie autonomă a Regatului Danemarcei
·         1983: Compozitorul grec Mikis Teodorakis primeste Premiul Lenin pentru Pace.
·         1991: A intrat în vigoare Acordul de comerț și cooperare comercială și economică dintre România și Comunitatea Economică Europeană/CEE, ulterior Uniunea Europeană/UE.
·         1992: Intră în vigoare Documentul de la Viena, adoptat prin consens, la 5 martie 1992 de 48 de state ale CSCE
·         1993: A intrat în vigoare Acordul dintre România și Asociația Europeană a Liberului Schimb/AELS.
·         1994: Ayrton Senna moare în urma accidentului din MP al statului San Marino. Ayrton Senna da Silva (n. 21 martie 1960; d. 1 mai 1994) a fost un pilot brazilian de Formula 1, triplu campion mondial în acest sport în 1988, 1990 și 1991, toate titlurile fiind câștigate cu McLaren și Honda. Pentru mulți dintre fanii Formulei 1, Ayrton Senna a fost cel mai mare pilot care a concurat vreodată în campionatul mondial. Alain Prost spunea despre Senna ca brazilianul conducea întotdeauna peste limită. Decesul său a survenit în urma unui accident produs în timpul Marelui Premiu al Republicii San Marino când mașina Williams Renault pe care o conducea devenise necontrolabilă în primul viraj al celui de-al șaptelea tur al cursei. A fost ultimul pilot care a decedat în timpul unei curse de Formula 1.
·         1995: Începutul Operațiunii Blitz; armata croată a înlăturat forțele sârbe din regiunea auto-proclamată Republica Sârbă Krajina.
·         1997: Partidul Laburist obține cea mai mare victorie din ultimii 150 de ani în scrutinul legislativ de la 1 mai 1997, ajungând la putere pentru prima oara dupa 1979. Tony Blair este învestit oficial de către regina Elisabeta a II–a cu formarea guvernului.
·         1998: Reuniunea liderilor UE, miniștrilor de finanțe ai țărilor UE și ai Parlamentului European, pentru a decide cine va participa la lansarea UME – Uniunea Monetară Europeană – pentru a stabili ratele de schimb bilaterale și pentru a numi oficial Consiliul de conducere al Bancii Centrale Europene.
·         1998: Intră în vigoare Convenția Consiliului Europei privind spălarea, depistarea, capturarea și confiscarea banilor proveniți din activități criminale.
·         2002: A început să funcționeze Garda de Mediu, condusă de un comisar național – la nivelul țării, și de un comisar județean – la nivel de județ.
·         2002: La Salonul Internațional al Invențiilor și Produselor Noi de la Geneva, ediția nr. 30, România a câștigat 67 de medalii (din care 15 de aur) și trei premii speciale, ceea ce a clasat–o pe primul loc între cele 44 de țări. Printre premianți sunt profesorii Universității Bioterra din București – medalie de aur pentru "vodca ecologica" și de argint pentru sucul fără conservanți "Carotina".
·         2003: A intrat în vigoare noul Cod Poștal din România.
·         2004: UE se extinde: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria aderă la Uniunea Europeană. Odată cu extinderea Uniunii Europene, s-a restructurat Acordul Central European al Comerțului Liber (CEFTA), fapt ce se răsfrânge și asupra României.
·         2004: Odată cu extinderea Uniunii Europene, s-a restructurat Acordul Central European al Comerțului Liber (CEFTA), fapt ce se răsfrânge și asupra României.
·         2008: Se inaugurează Hangzhou Wan Daqiao, cel mai lung pod de dincolo de ocean, dintre Cixi si Jiaxing din Republica Populară Chineză.
·         2011: Papa Ioan Paul al II-lea este beatificat la Vatican de succesorul său, Papa Benedict al XVI-lea. Ioan Paul al II-lea, născut Karol Józef Wojtyła, (n. 18 mai 1920, Wadowice, Polonia – d. 2 aprilie 2005, Vatican) a fost papă al Bisericii Catolice și episcop al Romei din 16 octombrie 1978 până la moartea sa. A fost primul papă de altă origine decât cea italiană de la papa Adrian al VI-lea, adică din 1522. Pontificatul său de 26 ani (octombrie 1978 – aprilie 2005) este considerat al treilea ca lungime din istoria Bisericii Catolice, în urma Sfântului Petru (estimat între 34 și 37 ani) și a lui Pius al IX-lea (31 ani).
·         2011: Presedintele american Barack Obama anunță că Osama bin Laden, organizatorul atacurilor teroriste de la New York din 11 septembrie 2001., a fost ucis de forțele speciale ale SUA in Abbottabad, Pakistan. Datorită diferenței de timp dintre Statele Unite și Pakistan, bin Laden a fost de fapt ucis pe 2 mai.


Nașteri

·         1218: Ioan d'Avesnes (n. 1 mai 1218, Houffalize – d. 24 decembrie 1257, Valenciennes) a fost conte de Hainaut de la 1246 până la moarte.
Ioan a fost fiul mai mare al contesei Margareta a II-a de Flandra cu primul ei soț, Bouchard al IV-lea d'Avesnes. Dat fiind că mariajul Margaretei cu Bouchard a fost declarat nul de către papalitate, Ioan a fost considerat ca fiu nelegitim.
Mama sa s-a recăsătorit cu Guillaume al II-lea de Dampierre și a dat naștere mai multor urmași cu pretenții la moștenire. Astfel, Ioan și fratele său Balduin au încercat să obțină din partea împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufenrecunoașterea imperială pentru legitimizarea lor, în martie 1243. La 5 decembrie 1244, Margareta a moștenit comitatele de Flandra și Hainaut și l-a desemnat pe fiul mai mare al celui de al doilea soț, Guillaume al III-lea de Dampierre, ca moștenitor al posesiunilor sale. Imediat a izbucnit Războiul de succesiune pentru Flandra și Hainaut, pentru succesiunea asupra moștenirii Margaretei, care a opus în principal pe Ioan lui Guillaume al III-lea.
După doi ani de lupte, în 1246, regele Ludovic al IX-lea al Franței a intervenit pentru a media conflictul. El a conferit Hainautlui Ioan, iar Flandra lui Guillaume. Cu toate acestea, Margareta a refuzat să îi acorde lui Ioan stăpânirea asupra Hainaut. În 6 iunie 1251, Guillaume a fost asasinat și s-a dovedit că familia d'Avesnes s-ar fi aflat în spatele crimei, finanțând-o. În 4 iulie 1253, Ioan a înfrânt armatele Margaretei și pe ale celui de al doilea fiu din familia Dampierre al acesteia, Guy, în bătălia de la West-Capelle. Guy a căzut prizonier, iar Margareta a căzut de acord să vândă drepturile asupra Hainaut lui Carol de Anjou, în cazul în care acesta ar fi putut recuceri comitatul de la Ioan. Cumnatul lui Ioan, contele Willem al II-lea de Olanda, care fusese ales rege al Germaniei (sau "rege al romanilor"), a fost convins să confere Hainaut (fief imperial) și teritoriile flamande din interiorul Imperiului lu Ioan. Carol de Anjoi a fost înfrânt, iar regele Ludovic al IX-lea, revenit din Cruciada a șaptea, i-a ordonat fratelui său să se supună arbitrajului din 1246. La 22 noiembrie 1257, Guy a abandonat în cele din urmă Hainaut, însă Ioan a murit în ajunul Crăciunului din acel an.
Ioan a fost căsătorit cu Adelaida de Olanda în 1246, având următorii copii:
·         1493 - S-a născut Phillipus Paracelsus, fizician şi alchimist (m.24.10.1541).
·         1672 - S-a născut Joseph Addison, scriitor iluminist englez(m.1719).
* 1764: Benjamin Henry Boneval Latrobe (n. 1 mai 1764 – d. 3 septembrie1820) a fost un arhitect englez - american, cel mai bine cunoscut pentru proiectarea clădirii Capitoliul Statelor Unite ale Americii (conform originalului, United States Capitol), precum și pentru designarea și execuția catedralei din Baltimore, Maryland, respectiv pentru realizarea unor planuri de extindere (împreună cu Thomas Jefferson) ale reședinței oficiale a președintelui Statelor Unite ale Americii, [The] White House.
Latrobe a trecut oceanul, pentru a locui și lucra în Statele Unite, în 1796, stabilindu-se mai întâi în statul Virginia, iar apoi în Philadelphia, Pennsylvania unde și-a deschis un birou de arhitectură. În 1803, Latrobe a fost angajat ca arhitect în calitate de Surveyor of the Public Buildings of the United States, petrecându-și mult din următorii 14 ani în proiecte de lucrări publice și de urbanism în Washington, D.C.. Ulterior, Latrobe a lucrat la diferite proiecte legate de amenajări hidrotehnice și îndiguiri în orașul New Orleans din Louisiana, unde a decedat în 1820 din cauza febrei galbene. Latrobe a fost numit, Părintele arhitecturii americane, conform originalului, "Father of American Architecture".
Benjamin Henry Latrobe s-a născut în 1764 în localitatea Fulneck Moravian Settlement, lângă Pudsey din comitatul West Yorkshire, Anglia, ca fiul al reverendului Benjamin Latrobe și al Annei Margaretta Antes.[1] Mama sa fusese născută în colonia americană a Marii Britanii Pennsylvania, în timp ce tatăl său, Henry Antes, a fost un bogat deținător de terenuri în America. Având interes personal în misionarismul bisericii protestante Moraviene, Antes și-a trimis fiica, Anna Margaretta, în Anglia, unde aceasta a absolvit școala din Fulneck. Tatăl lui Latrobe era o persoană importantă și cunoscută, fiind responsibil de toate școlile ordinului protestant Moravian în Marea Britanie și având numeroși prieteni și cunsocuți în toate straturile înalte ale societății timpului. Anna Margaretta, ca "americană", a inspirat permanent curiozitate și interes fiului său față de America, în timp ce tatăl lui Benjamin a insuflat acestuia importanța educației, respectiv a valorilor sociale.[2] Încă de la o vârstă foarte fragedă, Latrobe desena cu mare plăcere peisaje și clădiri.[3]
În 1776, la vârsta de 12 ani, Latrobe a fost trimis la școala Moravian School, un seminar, la Niesky în Silesia lângă granița cu Saxonia și Polonia.[4] La vârsta de 18ani, Latrobe a petrecut câteva luni călătorind în Germania, iar apoi a intrat în armata Prusiei, unde a devenit prieten apropiat cu un cunoscut ofițer din armata Statelor Unite. Este posibil ca Latrobe să fi fost membru al armatei din Austria, unde a suferit câteva răniri și / sau de posibile boli.[5][6] După recuperare, a plecat spre continent Grand Tour, vizitând estul Saxoniei, Paris, Italia, și alte locuri.[7] De-a lungul educației și călătoriilor lui, Latrobe a învățat germana, franceza, greaca, și latina, și a avansat în abilitățile sale de italiană și spaniolă, având chiar și cunoștințe de ebraică.
·         1769: S-a născut Arthur Wellesley, Duce de Wellington, om de stat anglo-irlandez (d. 1852). Arthur Wellesley, Primul Duce de Wellington, (n. 1 mai 1769 – d. 14 septembrie 1852) a fost un ofițer și om de stat britanic, născut în Irlanda și care astăzi este recunoscut ca fiind una dintre personalitățile de prim rang pe plan militar din epoca modernă. Și-a început cariera militară ca sublocotenent în armata britanică și s-a remarcat îndeosebi în războaiele napoleoniene, avansând până la gradul de general și Feldmareșal. În 1815 a condus o armată britanică care a participat decisiv la înfrângerea finală a lui Napoleon I la Waterloo. A fost de două ori prim-ministru al Marii Britanii în perioada 1828-1830 precum și timp de 3 săptămâni în 1834. El a avut doi fii, cel mai mare fiu, Arthur Richard Wellesley urmează cariera militară ca și tatăl lui, ajungând general.
* 1780: Prințesa Augusta a Prusiei (germană Auguste Christine Friederike, Prinzessen von Preußen) (1 mai 1780 - 19 februarie 1841) a fost electoare de Hesse și gazda unor saloane literare. A fost a treia fiică și al cincilea copil a regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei și a reginei Frederica Louisa de Hesse-Darmstadt. A fost prima soție a lui Wilhelm al II-lea, Elector de Hesse.

Prințesa Augusta a Prusiei
Căsătoria Augustei a fost un aranjament politic iar mariajul nu a fost fericit. Adesea Augusta și Wilhelm au intrat în conflict unul cu celălalt, lucru care duce al confruntări agresive. În 1806, Hesse a fost ocupată de Franța. Augusta era la Berlin cu copii în acel moment, și, când armata lui Napoleons-a îndreptat spre Berlin, ea a rămas în capitală deoarece era însărcinată.[1]
Napoleon a pus paznici în jurul casei ei și a dat ordine ca ea să nu fie perturbată. Cu Hesse și Prusia ocupate și familia în exil, Augusta a rămas fără bani și după naștere ea a cerut o întâlnire cu Napoleon. Augusta s-a înfățișat înaintea lui Napoleon cu noul ei născut în brațe și cu un alt copil de mână și i-a cerut o indemnizație, pe care el i-a acordat-o.[2]
După nașterea ultimului ei copil în 1806, relația cu Wilhelm s-a terminat, deși ei au rămas căsătoriți, iar din 1815 s-au separat și au semnat un acord secret de separare. Augusta a locuit la palatul Schoenfeld, unde au devenit celebre saloanele ei literare; printre invitați erau Ludwig Hassenpflug, Joseph von Radowitz și frații Grimm. Wilhelm a locuit în diferite reședințe împreună cu Emilie von Reichenbach-Lessonitz.
Salonul ei literar s-a terminat în 1823 iar în perioada 1826-1831 ea a locuit la Haag, Koblenz, Bonn și Fulda. Augusta a fost privită ca un pictor plin de maiestrie.
·         1825: Johann Jakob Balmer, matematician elvețian (d. 1898)
·         1829: S-a nascut José de Alencar, scriitor brazilian (d. 1877)
* 1835: Hermann Poras (n. 1 mai 1835, Cernăuți - d. 14 mai 1899) a fost un medic și politician evreu, fondator și director al Sanatoriului și Institutului de Hidroterapie „Dr. Poras” din Solca.
·        1850: Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn (Arthur William Patrick Albert; 1 mai 1850 – 16 ianuarie 1942) a fost membru al familiei regale britanice, al treilea fiu și al șaptelea copil al reginei Victoria. Arthur a fost Guvernator General al Canadei din 1911 până în 1916. A fost numit Duce de Connaught și Strathearn și Conte de Sussex în 1874.
La data de 6 martie 1911, regele George al V-lea a aprobat recomandarea primului ministru britanic Herbert Henry Asquith de a-l numi pe Prințul Arthur Guvernator General al Canadei. [1] Astfel, Arthur William Patrick Albert a devenit cel de-al 53-lea Guvernator General al Canadei și cel de-al 10-lea de la independența Canadei din 1867.
Arthur s-a născut la Palatul Buckingham la 1 mai 1850. A fost botezat de arhiepiscopul de Canterbury, John Bird Sumner, la 22 iunie; nașii prințului au fost Prințul Moștenitor al Prusiei, Prințesa Ida de Saxa-Meiningen și Ducele Arthur de Wellington (după care a fost numit).[2] La fel ca frații săi mai mari, Arthur a primit o educație privată. S-a spus că a fost copilul favorit al reginei.[3]
Încă de la o vârstă fragedă Arthur a fost atras de armată iar în 1866 s-a înscris la Colegiul Miliar Regal din Woolwich pe care l-a absolvit doi ani mai târziu și a devenit locotenent 18 iunie 1868.
De ziua mamei sale în 1874, Arthur a primit titlul de Duce de Connaught și Strathearn și Conte de Sussex.[4] Câțiva ani mai târziu, Arthur a intrat în linia de succesiune al Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha din Germania, după decesul nepotului său, Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha, singurul fiu al fratelui său mai mare, Prințul Alfred, Duce de Edinburgh. A decis, totuși, să renunțe la drepturile de succesiuen asupra ducatului, drepturi care au trecut altui nepot, Prințul Charles Edward, fiul Prințului Leopold.

Ducele în cosum tradițional scoțian, c. 1875 – 1880
La 13 martie 1879, la Castelul Windsor, Arthur s-a căsătorit cu Prințesa Louise Margaret a Prusiei, fiica Prințului Friedrich Charles și nepoata împăratului german, Wilhelm I. Cuplul a avut trei copii: Prințesa Margaret Victoria Charlotte Augusta Norah (născută la 15 ianuarie 1882), Prințul Arthur Frederick Patrick Albert(născut la 13 ianuarie 1883) și Prințesa Victoria Patricia Helena Elizabeth (născută la 17 martie 1886). Toți copiii au fost crescuți la reședința de la Bagshot Park în Surrey iar după 1900 la Casa Clarence, reședința din Londra.
Prin căsătoriile copiilor săi, Arthur a devenit socru al Prințului Moștenitor Gustaf Adolf al Suediei, Prințesei Alexandra, Ducesă de Fife și Sir Alexander Ramsay.
Timp de mulți ani, Arthur a menținut o legătură cu Lady Leonie Leslie, sora lui Jennie Churchill, în timp ce a rămas devotat soției.[5]
La 6 martie 1911 s-a anunțat că regele George al V-lea a aprobat recomandarea primului ministru britanic H.H. Asquith de a-l numi pe Arthur reprezentantul său în Canada.[1] Arthur a devenit primul Guvernator General al Canadei de sânge regal.[1]
În Canada, Arthur și-a adus cu el soția și fiica cea mică; acesta din urmă va deveni o figură extrem de populară în Canada. Guvernatorul General a călătorit în întreaga țară, executând sarcini constituționale și ceremoniale cum ar fi deschiderea parlamentului în 1911 (unde Arthur a purtat uniforma de mareșal iar Ducesa rochia pe care o purtase la încoronarea regelui cu un an mai devreme). Familia a călătorit în întreaga țară de câteva ori iar Guvernatorul General a făcut o vizită în Statele Unite în 1912 când s-a întâlnit cu președintele William Howard Taft.[6]
În 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial canadieni au fost chemați la arme împotriva Germaniei și Austro-Ungariei. Mandatul său s-a terminat în 1916.
A murit la 16 ianuarie 1942 la Bagshot Park, la vârsta de 91 de ani, 8 luni și 15 zile, la aceeași vârstă la care a murit sora lui mai mare, Louise, Ducesă de Argyll, cu trei ani mai înainte. Un serviciu funerar a avut loc la Capela George de la Castelul Windsor la 23 ianuarie. După decesul său, un singur copil al reginei Victoria a mai rămas în viață, Prințesa Beatrice, care a murit doi ani mai târziu.
·         1852: Santiago Ramón y Cajal, biolog și histolog spaniol, laureat Nobel (d. 1934)
·         1859: S-a născut Alexandru Philippide, lingvist și filolog român, membru al Academiei Române (d. 1933). A elaborat cărţi fundamentale pentru lingvistica şi filologia română: Introducere în istoria limbei şi literaturei române (1888), Principii de istoria limbii (1894), Gramatică elementară a limbii române (1897),Originea românilor (vol. I, subintitulat Ce spun izvoarele istorice, 1925; vol. II, subintitulat Ce spun limbile română şi albaneză, 1928) – considerată opera sa fundamentală. Între 1897 şi 1906 a redactat o primă formă a  Dicţionarului limbii române al Academiei (porţiunea A – dăzvăţ, rămasă în manuscris), stabilind principiile şi metoda de lucru adecvate Dicţionar.

Opera

A elaborat cărți fundamentale pentru lingvistica și filologia română:

  • Introducere în istoria limbei și literaturei române (1888),
  • Principii de istoria limbii (1894),
  • Gramatică elementară a limbii române (1897),
  • Originea românilor - vol. I. Ce spun izvoarele istorice (1925),
  • Originea românilor - vol. II. Ce spun limbile română și albaneză (1928).
·         1873: A murit David Livingstone, misionar scoțian (n. 1813). David Livingstone (n. 19 martie 1813 – d. 1 mai 1873) a fost un medic scoțian, misionar protestant și explorator al Africii Centrale și de Est, a devenit celebru datorită eforturilor deosebite din timpul vieții și a luptei sale împotriva sclaviei.
* 1887: Vincenzo Cardarelli (pe numele adevărat Nazareno Cardarelli) (n. 1 mai 1887 - d. 18 iunie 1959) a fost un poet și jurnalist italian. Lirica sa are un caracter autobiografic. A evocat peisajul italian în diferite anotimpuri, prin versuri de o muzicalitate deosebită.
Pentru activitatea sa, a primit Ordinul Italian de Merit ("Ordine al merito della Repubblica Italiana").
* 1894: Ion Văluță ( n. 1 mai 1894, comuna Obreja Veche, județul Bălți, Basarabia - 1981, București) a fost un deputat din Sfatul Țării, organismul care a exercitat puterea legislativă în Republica Democratică Moldovenească, în perioada 1917-1918
·         1895: Ury Benador, prozator român (d. 1971)

·         1896: S-a nascut Mihai Ralea, sociolog, psiholog, eseist și politician român, membru al Academiei Române (d. 1964).

 * 1898: Gleb Petrovich Struve (în rusă Глеб Петрович Струве; n. , Sankt Petersburg, Imperiul Rus – d. , Berkeley, SUA) a fost un poet, critic și istoric literar rus, ce aparținea familiei de literați Struve. Tatăl său era filozoful, economistul și teoreticianul politic Piotr Berngardovici Struve, iar nepotul său este un alt scriitor cunoscut, Nikita Struve.
·         1899: Lon Leifs, compozitor și dirijor islandez (d. 1968)
·         1904: Paul Sterian, poet român (d. 1984)

·         1905: Henry Koster, regizor american de film (d. 1988)
* 1908: Giovannino Oliviero Giuseppe Guareschi (n. 1 mai 1908, Fontanelle di Roccabianca – d. 22 iulie 1968, Cervia) este un scriitor italian, autorul celebrei serii de povestiri „Don Camillo”.
* 1910: Lazăr Dubinovschi (n. 1 mai 1910, Fălești - d. 29 noiembrie 1982, Chișinău) a fost un sculptor din Republica Moldova.
* 1910: Dr. Josef Allen Hynek (n. 1 mai 1910 – d. 27 aprilie 1986) a fost un astronom american, profesor și ufolog.[1] Este cel mai cunoscut, probabil, pentru studiile sale privind OZN-urile. A colaborat în calitate de consultant științific la studiile ufologice efectuate de către U.S. Air Forcesub trei nume consecutive:
  1. Project Sign (1947–1949),
  2. Project Grudge (1949–1952) și
  3. Project Blue Book (1952 - 1969).
Zeci de ani după aceea, el a realizat independent propria cercetare a OZN-urilor, dezvoltând sistemul de clasificare al întâlnirilor, fiind considerat părintele conceptului de analiză științifică atât a rapoartelor cât și, mai ales, a căutării dovezilor lăsate de presupuse OZN-uri
·         1916: S-a născut Glenn Ford (Gwyelyn Samuel Newton), actor american (d. 2006)
·         1917: Danielle Darrieux, actriță franceză
* 1920: Nicolae Simatoc (n. 1 mai 1920, s. Grimăncăuți, Briceni, România - d. 1 ianuarie 1978, Sydney, Australia), cunoscut și sub numele Miklos Szegedi, a fost un fotbalist român din perioada interbelică. A fost primul român care a jucat la FC Barcelona și la Internazionale Milano. A mai evoluat la cvadrupla campioană a României Ripensia Timișoara dar și la Carmen București. A decedat în Australia la Sydney.
·         1921: Vladimir Colin (pe numele real Jean Colin; n. ,[2][3]București, România – d. ,[2][3] București, România) a fost un scriitor român de literatură științifico-fantastică, fantastică și literatură pentru copii.

·         1923: Ion Popescu-Gopo (n. 1 mai 1923, București; d. 29 noiembrie 1989, București) a fost un artist plastic român, creatorul a nenumărate filme de desen animat în care personajul principal era „omulețul lui Gopo”, o creație proprie care l-a făcut celebru și i-a câștigat câteva premii naționale și internaționale, actor, editor de film, scenarist și regizor de film.
Gopo s-a impus, prin creațiile sale artistice, ca o mare personalitate a cinematografiei românești, câștigând, în 1957, premiul "Palme d'or" la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, Franța, cu filmul de scurt metraj Scurtă istorie. A primit titlul de Artist Emerit (anterior anului 1962).
Pseudonimul său de Gopo provine de la numele de familie ale părinților săi, numele de fată al mamei sale, Gorenco, și numele tatălui, Popescu.
Ion Popescu-Gopo s-a născut la data de 1 mai 1923 în orașul București. Gopo a debutat în presă în anul 1939 publicând caricaturi, la fel ca și pionierii animației românești Aurel Petrescu și Marin Iorda. A studiat la Academia de Arte din București, pe care nu a absolvit-o. A urmat în schimb la Moscova un curs de animație pe care l-a absolvit.
În animație debutează în anul 1949 alături de tatăl său și Matty Aslan cu scurt-metrajul de animație Punguța cu doi bani. Din anul 1950 începe lucreze la Studioul cinematografic București, în cadrul secției de animație. Primele desene animate erau zoomorfe și constituiau fabule educative în spiritul epocii.
În anul 1951, Gopo produce un alt desen animat: Rățoiul neascultător. Urmează, în regia aceluiași, Albina și porumbelul, apoi: Doi iepurași (1952), Marinică (1953), O muscă cu bani (1954), Șurubul lui Marinică și Ariciul răutăcios (1955), Galateea (1957) etc.
Fiind un spirit inovator și nonconformist, Gopo a încercat întotdeauna să depășească barierele tehnice și modelele, străduindu-se să fie un pionier în tot ce a întreprins. „Omulețul lui Gopo”, sau, mai simplu, „omulețul”, creația lui Ion Popescu-Gopo, este personajul nud și schițat din câteva linii, care interpretează însă atât de complet problemele lumii contemporane.
Mai târziu a mărturisit că nereușind să realizeze desene animate de perfecțiunea tehnică a filmelor americane de animație, Gopo a inițiat o revoltă anti-Disney:[4]
„Când am văzut că nu pot să egalez perfecțiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumusețe-nu, culoare-nu, gingășie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul.”
—Ion Popescu-Gopo
Primul său succes, Marele Premiu (Palme d'or) la Cannes (1957) cu Scurtă istorie, a fost și cel mai mare. Iată cum a apreciat la vremea respectivă Georges Sadoul inovația lui Gopo:
„Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm și imaginație. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici școlii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleț a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu.”
—Georges Sadoul
Însuși Ion Popescu-Gopo declara, peste ani:[5]
„Am făcut un omuleț cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu și-i poate da peste cap și nici nu se uită galeș. Mi-am redus de bunăvoie posibilitățile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feței. Subiectul însă a căpătat forță.”
—Ion Popescu-Gopo
Cu 7 arte (1958) Gopo a atins apogeul (obținând Marele Premiu pentru cel mai bun film de animație, la Festivalul de Film de la Tours), dar Ecce homo! (1977) a fost primit cu răceală, astfel încât artistul și-a abandonat pentru moment Omulețul.
El creează la mijlocul anilor '60 filmul-pilulă. Câteva exemple de parabole condensate care ilustrează genul sunt: Balanța, Ploaia, Ulciorul.
În anii 1980, Ion Popescu-Gopo experimentează noi tehnici de animație: mișcarea acelor de gămălie (Și totuși se mișcă, 1980), a firelor de tutun (Animagic film, 1981), animarea obiectelor, statuetelor, părului (Tu, 1983).
În paralel cu filmele sale de animație, Gopo abordează încă din anul 1956 și filmul cu actori în "Fetița mincinoasă". El a fost atât scenarist, cât și regizor, încercând paradoxal să realizeze filme, uneori cu mult deasupra mijloacelor tehnice și materiale.
„Când am început să lucrez cu actorii, mi-am descoperit parcă niște independențe în mișcare, m-am simțit ca un dinozaur cu membre lungi și neascultătoare", afirma el la începutul anilor '80.”
—Ion Popescu-Gopo
Deși filmele sale cu actori nu au merite artistice deosebite, Gopo a încercat să ridice filmele la înălțimea imaginației sale. El și-a câștigat astfel incontestabile merite de pionierat, abordând cu curaj basmul, feeria, teme universale și science-fiction-ul, aceasta în condițiile unei dotări tehnice insuficiente. Cunoscând faptul că mijloacele tehnice avute la dispoziție sunt imperfecte, Gopo recurge la parodia SF, realizând filme cum ar fi: Pași spre Lună (1963) sau Comedie fantastică (1975).
Basmele ecranizate de către Ion Popescu-Gopo nu sunt simple ecranizări fidele, ci sunt actualizate și interpretate. Spre exemplu, Maria Mirabela (1981) nu e o simplă lectură a basmului Fata moșului și fata babei, ci un musical; în Rămășagul(1985) își face apariția o zână care se deplasează pe bicicletă ș.a.m.d.
Pe lângă activitatea sa de scenarist și regizor, Gopo a și interpretat câteva roluri în filmele proprii: Faust XX, Galax, Rămășagul, O zi la București, dar și în filme ale altor regizori: O noapte de pomină (1939, r. Ion Șahighian) sau Dimitrie Cantemir (1973, r. Gheorghe Vitanidis), unde l-a interpretat pe țarul Petru cel Mare.
În paralel, ca o recunoaștere a valorii operei sale, Gopo a fost ales în funcții de conducere ale organizațiilor cineaștilor: vicepreședinte al Asociației Internaționale a Filmului de Animație, președinte al Asociației Cineaștilor din România (1969-1989), director al secției de film din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Funcțiile sale din cadrul OMS și al UNESCO explică didacticismul unora din desenele sale animate, cum ar fi Alo, Hallo! (1962).
Deși realizările cinematografice ale sale, majoritatea irelevante estetic, provin dintr-un context istoric nefavorabil, Ion Popescu-Gopo este aproape întotdeauna unicul cineast român menționat în enciclopediile cinematografice. Marele cineast român a murit la data de 29 noiembrie 1989 în urma unui infarct, în timp ce își împingea mașina rămasă înzăpezită pe trotuar pentru a o aduce în curte.[5]
Moartea sa a însemnat și sfârșitul animației românești clasice, studioul Animafilm (lipsit de sprijinul statului) ajungând aproape de faliment.

Filmografie

Regizor

  • Clepsidra (1972)
  • Intermezzo pentru o dragoste eterna (1974)
  • Unu, doi, trei... (1975)
  • Comedie fantastică (1975)
  • Povestea dragostei (1977)
  • Study Opus 1 - Man (1976)
  • Ecce Homo (1977)
  • Infinit (1977)
  • Trei mere (1979)
  • Animagic film (1980)
  • Energica (1980)
  • Si totusi se misca aka E pur si muove (1980)
  • Efectul unghiurilor (1981)
  • Cadru cu cadru (1981)
  • Maria Mirabela (1981)
  • Quo vadis homo sapiens? (1982)
  • Tu (1983)
  • Umor sportiv(1983)
  • Salva (1983)
  • Galax - omul păpușă (1984)
  • Ucenicul vrăjitor (1985)
  • Rămășagul (1985)
  • Homo faber (1986)
  • Amprenta (1987)
  • Barca (1987)
  • O zi în București (1987)
  • Maria Mirabela în Tranzistoria (1989)

Scenarist

Actor


·         1923: Joseph Heller, romancier american (d. 1999)
* 1927: Laura Hidalgo (n. 1 mai 1927, Chisinau, Basarabia, România – d. 18 noiembrie 2005, La Jolla, San Diego, California, Statele Unite) a fost o actriță română de origine argentiniană.
Născută în Chisinau[1], Basarabia ca Pesea Faerman Postolov,[2]familia ei s-a mutat la Buenos Aires, unde a crescut. Hidalgo a apărut în șaisprezece filme în Mexic, Spania și Argentina.[3] De multe ori a fost comparată cu actrița austriacă Hedy Lamarr, cu care semăna. În 1954 a fost nominalizată pentru Premiul Ariel pentru cea mai bună actriță pentru interpretarea ei din Las tres perfectas casadas (1953).[4] S-a retras din actorie în anul 1958, în urma căsătoriei sale cu un arhitect, și s-a stabilit în Mexic. Mai târziu s-a mutat în Statele Unite ale Americii, unde a rămas până la sfârșitul vieții.
·         1928: Ion Ianoși (n. Ioan-Maximilian Steinberger, 1 mai 1928, Brașov – 1 iulie 2016, București), a fost un scriitor și eseist de origine evreiască din România, profesor de filosofie și estetică, teoretician, monograf, traducător și specialist în filosofia și literatura rusă.

·         1929: Ralf Dahrendorf, sociolog și politician german (d. 2009)
·         1929 - S-a născut Sonny James (James Loden), cântăreţ, chitarist şi compozitor country-pop american.
·         1930: Theodor Hristea (n. 1 mai 1930, Drănic, județul Dolj - d. 25 noiembrie2009, București) a fost un lingvist și profesor universitar român.

·         1932 - S-a născut scriitorul Bucur Chiriac.

·         1933: Joan Hackett, actriță americană (d. 1983)
·         1933 - S-a născut scriitorul Miron Scorobete.

 * 1933: Michel Camdessus (n. 1 mai 1933) este un economist francez. Din 16 ianuarie 1987 și până în 14 februarie 2000, el a îndeplinit funcția de director general al Fondului Monetar Internațional.
·         1934: Laura Betti, actriță italiană (d. 2004)
·         1935 - S-a născut scriitoarea Dona Roşu.
·         1936: Anatol Codru (n. 1 mai 1936, în Molovata Nouă, raionul Dubăsari, RASS Moldovenească, URSS — d. 17 august 2010, Chișinău, Republica Moldova) a fost un poet, eseist, traducător și regizor de film din Republica Moldova, care a fost ales ca membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei

* 1937: Ion Vatamanu (n. 1 mai 1937, Costiceni – d. 9 august 1993, Chișinău) a fost un poet, publicist și om politic din Republica Moldova, savant, doctor în chimie, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova (1990–1994).
S-a născut la 1 mai 1937 în comuna Costiceni, județul Hotin (astăzi, Raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți), în familia lui Ion și Maria Vatamanu. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, după care urmează școala medie din satul vecin Vancicăuți pe care o termină în 1954. Între anii 1954-1955 lucrează ca învățător la școala din Costiceni[1].
În perioada anilor 1955-1960 studiază la Universitatea de Stat din Chișinău, la Facultatea de Chimie. În 1962 debutează cu volumul de poezii Primii fulgi.
În 1960 se căsătorește cu Elena Curicheru, studentă la filologie, viitoare trăducătoare, fiica lui Mihail Curicheru, scriitor basarabean deportat în Siberia (unde s-a stins din viață în 1943) [2].
În 1971 susține la Universitatea din Liov, Ucraina, teza de doctorat în chimie - Studierea oscilopolarografică a complecșilor Bi(3+), Zn(2+), Sb(3+) cu liganzi adecvați și aplicarea acestor complecși în chimia analitică.
În 1973 a fost ales șef de laborator la Institutul de Chimie al Academiei de Științe a Republicii Moldova, funcție pe care o va deține până la sfârșitul vieții. În toți acești ani ai carierei sale de chimist, Ion Vatamanu va publica peste 150 de lucrări științifice în domeniul chimiei analitice, va obține cinci brevete de invenție în domeniul oscilopolarografiei (1980-1989). O serie din metodicile sale vor fi aplicate în sfera agricolă și industrială din fosta Uniune Sovietică și din Moldova, având ca teren de aplicare raioanele Telenești și Anenii Noi. În 1978 publică, în colaborare cu alți lucrători științifici ai laboratorului de chimie, lucrarea Indice Bibliografic al literaturii de polarografie (anii 1922-1977). Iar în 1988 scrie monografia Termodinamica hidrolizei ionilor metalelor în colaborare cu tânărul savant, doctor în chimie Ilie Fiștic.
Între 1989-1991, împreună cu poeta Leonida Lari asigură conducerea ziarului Glasul, primul ziar în grafie latină din perioada postbelică în Republica Moldova, tipărit în Letonia cu sprijinul Societății "Dacia".
Între 1991-1993 a deținut poziția de director al revistei Columna.
În 1990 este ales deputat în primul Parlament al Republicii Moldova și desemnat președinte al Comisiei Parlamentare pentru Cultură și Culte. Semnează Declarația de Independență a Republicii Moldova.
Se stinge din viață la 9 august 1993, și este înmormântat în cimitirul Ortodox Central din Chișinău 

 * 1938: Valeriu Gagiu (în rusă Валериу Георгиевич Гажиу; n. , Chișinău, Regatul României – d. , Chișinău, Moldova) a fost un cunoscut jurnalist, scenarist și regizor de teatru și film român din Republica Moldova.
* 1938: Marin Tarangul (n. 1 mai 1938, București - d. 18 septembrie 2010, Paris), numele întreg fiind Ștefan Marin Sergiu Tarangul, a fost un teolog, critic de arta, filosof și scriitor, unul dintre exponenții „Școlii de la Păltiniș”.
Marin Tarangul a fost descendentul lui Constantin Tarangul (străbunic), înnobilat de împăratul Franz-Josef I (numele de familie oficial: von Tarangul), și al lui Erast Tarangul (bunic), prefect de Cernăuți la începutul secolului al XX-lea și senator în Senatul interbelic al României. [1]
În 1959 își ia licența în teologie la Institutul Teologic din Sibiu, isi continuă (1959-1961) studiile de doctorat în istoria religiilor, la Institutul omonim din Bucuresti, singurul autorizat, in acea perioada, sa organizeze doctorate in teologie. În perioada 1961-1964 este deținut politic. În 1971 obține o a doua licență la Institutul de Istoria și Teoria Artei din București.
Publică poezii și eseuri în principalele reviste culturale bucureștene (1966-1979), este membru al Uniunii Scriitorilor din România, redactor la revista Amfiteatru și scenarist la Animafilm. Cenzura îi respinge sau amână publicarea multor texte, ceea ce l-a determinat în principal să emigreze.
În 1979 se stabilește în Franța. Aici obține a treia licenta, în filosofie, si apoi două doctorate în teologie și filosofie, respectiv, la Institutul Catolic și la Sorbona (cu teza „Icoana, experiență și realitate. Discurs acrotatic”), iar în 1987 un doctorat la Institutul de Studii Orientale, secția română (cu teza „Poezia lui Nichita Stănescu și arta poetică”).
Funeraliile au avut loc pe 29 septembrie 2010, la Cimitirul Père-Lachaise din Paris.
Urna cu rămășițele pământești este depusă la Cimitirul Bellu din București.

Poezie și proză

  • Threnos, ESPLA, București, 1968 (poezii)
  • Bosch, Meridiane, București, 1968
  • Legile pământului, editura Albatros, București, 1973 (poezii)
  • Inima cea mică, editura Ion Creangă, București, 1977 (basme)
  • Fidias, editura Meridiane, București, 1978
  • Roata timpului, editura Mihai Eminescu, București, 1979 (poezii)
  • Intrarea în infinit sau dimensiunea Eminescu, editura Humanitas, București, 1992 (eseu)
  • Predici profane, editura Humanitas, 1997, ISBN 973-28-0742-3
  • Nocturnal, editura Humanitas, 2010, ISBN 978-973-50-2763-6

Traduceri

  • Johannes von Tepl, Plugarul și moartea, traducere din germana medievală (Der Ackermann aus Böhmen) de Marin Tarangul și Emmerich Schäffer, București, Editura Humanitas, 1997
·         1939: Judy Collins, cântăreață americană
* 1940: Christopher John (Chris) Mead (n. 1 mai 1940 – d. 16 ianuarie 2003) a fost un cunoscut ornitolog, autor de cărți de specialitate și realizator de programe de radio și televiziune britanic, un important membru al organizației profesionale British Trust for Ornithology (BTO).
Chris Mead a fost un entuziast al lumii naturale, făcând foarte mult în direcția comunicării cunoștințelor și rezultatelor sale. A scris cărți despre lumea naturală, păsări, migrațiile acestora și a avut o serie de emisiuni de radio și televiziune dedicate acestor subiecte.
Printre preferințele sale în afara ornitologiei se numărau jazz-ul, rugby, cursele de mașini, respectiv istoria și arheologia locală. Conform unei surse biografice din 1994, Mead a afirmat că punctele sale de interes în ornitologie sunt "marcarea, migrarea, longevitatea și dinamica populațiilor", conform originalului, "bird ringing, migration, longevity and population dynamics"
* 1940: Andrei Palii (n. 1 mai 1940) este un agronom moldovean, specialist în genetică, care a fost ales ca membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.
·         1945 - S-a născut Rita Coolidge, cântăreaţă americană.
·         1945 - S-a născut Mimi Farina, cântăreaţă americană, sora folkistei Joan Baez.
·         1946: Gheorghe Mardare, plastician, critic și cercetător de arte, pedagog și publicist român din Republica Moldova
·         1946: John Woo (n. 1 mai 1946, Guangzhou, China) este un regizor chinez de filme. Printre filmele sale din China merită a fi menționate A Better Tomorrow (1986), Hard Boiled (1992) și The Killer (1989).
Dintre producțiile sale realizate la Hollywood, filme importante sunt Windtalkers (2002, cu Nicolas Cage), Vânătoare de oameni (1993, cu Jean-Claude Van Damme), Operațiunea Broken Arrow (1996, cu John Travolta), Față în față (1997, cu J. Travolta și N. Cage) și Mission: Impossible II (2000, cu Tom Cruise).
* 1948: Mariana Câmpeanu (n. 1 mai 1948, satul Balaci, județul Teleorman) este o economistă, statisticiană și politiciană liberală română, care a îndeplinit funcția de ministru al Muncii, familiei și egalității de șanse în Guvernul Tăriceanu, începând cu data de 25 septembrie 2008. La data de 7 mai 2012 a devenit din nou ministrul Muncii în Guvernul Victor Ponta. În decembrie 2012 a fost aleasă în funcția de senator într-un colegiu uninominal din Hunedoara, continuându-și activitatea de ministru în al doilea guvern Victor Ponta, la Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice.
* 1949: Gheorghe Mencinicopschi (n. 1 mai 1949, comuna Domnești, județul Argeș) este un biolog, biochimist și cercetător român, fost director al Institutului de Cercetări Alimentare, o personalitate activă din domeniul alimentației din România.
A absolvit Universitatea București, Facultatea de Biologie­-Biochimie, ca șef de promoție. A urmat cursuri postuniversitare:
  • Institutul Politehnic București, Facultatea de Automatica-­Robotica ­Biotehnologie;
  • Institutul de Inginerie Genetică și Biotehnologie Trieste, Italia;
  • Leasing & Franchising American Bar Association, Managementul activitatii decercetare ­dezvoltare PHARE project;
  • Developement, Use and Importance of Standards S.U.A. Departament of Commerce.
Prof. univ. Dr. Gheorghe Mencinicopschi a elaborat tratate de specialitate în domeniul alimentului, alimentației, nutriției umane, biotehnologiei, publicând peste trei sute de lucrări științifice în țară și străinătate. A elaborat conceptul privind calitatea „informațională” a matricei alimentare (susținut la Congresele Internaționale de Nutriție Dubna 2007 și Krakovia 2008).
A fost cercetător științific principal gr. 1 la Institutul de Cercetări Alimentare, Bucuresti și profesor universitar la Facultatea de Biotehnologii a Universității de Stiințe Agricole și Medicina Veterinară Bucuresti.
A avut o activitate științifică în domenii ca: bioindustrie, biotehnologie alimentară, tehnologie alimentară și nutriție umană.
Deține 23 brevete de invenții.
Doctor în biologie (1984) cu teza Tehnologii de obținere și utilizare a preparatelor enzimatice microbiene.
Deține peste douăzeci brevete de invenție.
Coautor la următoarele cărți:
  • Bioingineria preparatelor enzimatice microbiene, Ed. Tehnică, 1980;
  • Biotehnologii în prelucrarea produselor agroalimentare, Ed. Ceres, 1987;
  • Product of Ethanol ­a Tehnological Information Package, PNUD, Viena, 1991;
  • Agri­Food Quality II, Ed. Royal Society of Chemistry, Cambridge, UK, 1999.
  • Modelarea și conducerea proceselor biotehnologice, Editura Didactică, 2002;
  • Afecțiunile aparatului respirator – Terapii complementare, Editura Fiat Lux, 2004;
  • Siguranța alimentară – Autenticitate și Trasabilitate, Editura Mirton, 2005;
  • Biogenically active amine in food, COST, Belgium, 2005;
  • Produse românești din carne, conform cerințelor europene, Editura Alt Press Tour, 2006.
  • Noua ordine alimentară. Și noi ce mai mâncăm?, 2010
  • Revoluție în bucătărie. Reînvață să gătești sănătos, 2011 [1]
A publicat 214 articole științifice în reviste de specialitate din țară și străinătate; autor a trei filme științifice; a luat parte, în calitate de organizator, președinte sau participant, la 45 manifestări științifice naționale și internaționale (congrese, conferințe, simpozioane); coordonator național program FAO în domeniul alimentar.
* 1950: Rodoliub „Roki” Vulovici (sârbă: Родољуб „Роки” Вуловић; n. , Bijeljina, Bosnia și Herțegovina, Republica Socialistă Bosnia și Herțegovina) este un cântăreț sârb, originar din orașul Bijeljina. El a devenit popular datorită cântecelor sale din anii 90 din timpul războaielor Iugoslave.
* 1950: Laurențiu Roșu (n. 1 mai 1950, Călărași, România) este un handbalist român.
În palmaresul său figurează
  • Locul III la Campionatul Mondial Universitar la ediția a 4-a din Cehoslovacia, cu echipa antrenată de Eugen Trofin și Romeo Sotiriu[1]
  • Campion Mondial Universitar – în 1973 la ediția a 5-a din Suedia, cu echipa antrenată de Eugen Trofin și Romeo Sotiriu și în 1975 la ediția a 6-a din România cu echipa antrenată de Eugen Trofin și Niculae Nedeff[1]
  • Locul I cu Steaua București la Cupa Campionilor Europeni ediția 1976-1977, cu echipa antrenată de Cornel Oțelea și Otto Tellman[1]
  • 5 titluri de campion național
  • 1 titlu de vicecampion al României
  • 2 Cupe ale României
A fost un pivot al echipei de handbal Steaua București și președinte al Clubului Sportiv al Armatei Steaua București între anii 2000 și 2003
·         1951: István Bónis (n. 1 mai 1951, orașul Baia Sprie, județul Maramureș) este un politician român, fost membru al Parlamentului României în legislaturile 2004-2008 și 2012-2016. În cadrul activității sale parlamentare, István Bónis a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Irlanda, Republica Arabă Egipt și Republica Polonă.
·         1952 - S-a născut Ramon Y Cajal, biolog şi histolog spaniol; Premiul Nobel pentru medicină pe 1906, împreună cu italianul Camillo Golgi (m.1934).
·         1954 - S-a născut Ray Parker Jr., chitarist, vocalist şi compozitor american (Raydio).
·         1955: Gheorghe Costin, dirijor român

·         1955: István Erdei-Dolóczki, politician român
·         1957 - S-a născut Rick Driscoll, chitarist britanic (Kenny).
·         1957 - S-a născut Steve Farris, chitarist american (Mr. Mister).
·         1959: Marian Petrache, politician român
·         1959 - S-a născut Phil Smith, saxofonist britanic (Haircut 100).
* 1959: Yasmina Reza (născută Évelyne, Agnès, Yasmina Reza, 1 mai 1959, Paris) este o scriitoare franceză.

Operă

Romane

  • Adam Haberberg, Editura Albin Michel, 2002
  • Heureux les heureux, Editura Flammarion, 2013

Piese de teatru

  • Conversations après un enterrement, 1987
  • La Traversée de l'hiver, 1990
  • « Art », 1994
  • L'Homme du hasard, 1995
  • Trois versions de la vie, 2001
  • Une pièce espagnole, 2004
  • Le Dieu du carnage , 2006
  • Comment vous racontez la partie, 2011
  • Bella Figura, 2015

Povestiri și eseur

  • Hammerklavier, 1997
  • Une désolation, 1999
  • Adam Haberberg, 2003
  • Nulle part, 2005
  • Dans la luge d'Arthur Schopenhauer, 2005 ISBN: 2253121177
  • L'Aube le Soir ou la Nuit, 2007 ISBN: 2081209160

Scenaristă

Regizoare

  • Chicas, 2010
·         1961: Octavian-Claudiu Radu, politician român
·         1962: Maia Emilia Ninel Morgenstern (n. 1 mai 1962, București) este o actriță română de teatru și film. De asemenea a cântat și muzică idiș
Emilia-Maia-Ninel Morgenstern[2] s-a născut în București într-o familie evreiască. A studiat la Academia de Teatru și Film între 1981 și 1985, iar apoi a jucat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț până în 1988. A apărut apoi pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București, după care s-a alăturat trupei de la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”. Printre rolurile notabile pe scena de teatru se numără Lola Lola din Îngerul albastru (Der Blaue Engel) sau Kathleen Hogan în Park Your Car in Harvard Yard. Ea este cunoscută publicului român mai ales pentru rolurile din filmele Balanța, Cel mai iubit dintre pământeni, Patimile lui Hristos.
Maia Morgenstern a fost căsătorită în perioada 1983-1999[3] cu actorul Claudiu Istodor și cu medicul Dumitru Băltățeanu în perioada 2001[4]-2015[5]. Are trei copii: Tudor Aaron Istodor (născut în 1984 din căsătoria cu Claudiu Istodor), Eva Leea Cabiria (născută în 1999 dintr-o relație neoficializată cu actorul András István Demeter[6]) și Ana Isadora (născută în 2003[7] din căsătoria cu medicul Dumitru Băltățeanu).
Numele ei, Morgenstern, înseamnă în germană „Luceafărul de dimineață”, nume dat Fecioarei Maria, personajul pe care l-a jucat în filmul Patimile lui Hristos. Regizorul Mel Gibson, un devotat romano-catolic, pare să fi luat în considerare, printre altele, acest detaliu ca fiind semnificativ pentru alegerea ei în acest rol.[necesită citare]
Din 2010 este numită ambasador pentru Alianța Civilizațiilor în România.
În iunie 2012 apare într-un spot (pro bono) în care sprijină campania „Salvați Roșia Montană” acesta devenind într-o singură zi cel mai vizionat clip al artistei pe youtube

Filmografie (selectivă)

Seriale de televiziune

Premii și distincții


·         1962 - S-a născut Owen Paul, cântăreţ şi compozitor britanic.
* 1965: Marian Damaschin (n. 1 mai 1965 în Urziceni, România) este un fost mijlocaș român de fotbal.
* 1967: Ioan-Nelu Botiș (n. 1 mai 1967, Lupeni, România) este un politician din România, deputat în Parlamentul României în legislatura 2008–2010 și ministru al muncii în guvernul Emil Boc începând cu 3 septembrie 2010.
* 1968: Oliver Bierhoff (n. ,[1][2][3] Karlsruhe, Baden-Württemberg, RFG[4]) este un fost fotbalist german, atacant, care a marcat primul gol de aur din istoria competițiilor de fotbal internaționale majore, realizând asta pentru Germania în Finala Campionatului European de Fotbal 1996.
* 1969: Wes Anderson (născut la 1 mai 1969 în Houston, Texas) e un regizor și scenarist american. A regizat filme ca Fantastic Mr.Fox (2009) și Moonrise Kingdom (2012).
* 1969: Yasuyuki Moriyama (n. 1 mai 1969) este un fost fotbalist japonez.
* 1970: Javier 'Javi' Gracia Carlos (n. 1 mai 1970) este un ex-fotbalist spaniol, în prezent antrenor al clubului Málaga CF.
* 1972: Marius-Constantin Budăi (n. , Curtești, Botoșani, România) este un deputat român, ales în 2016.
* 1973: Radu Mudreac (n. 1 mai 1973) este un om politic din Republica Moldova, care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a (2014-2018), în cadrul fracțiunii Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM).
La alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 din Republica Moldovaa candidat la funcția de deputat de pe poziția a 15-a în lista candidaților PSRM
* 1973: Oliver Patric Neuville (n. 1 mai 1973) este un fost fotbalist german care activa pe poziția de atacant.
Pe durata a 18 ani de carieră profesionistă, el a evoluat la echipe ca Bayer Leverkusen (5 sezoane) și Borussia Mönchengladbach (6 sezoane), acumulând în Bundesliga un total de 334 de meciuri jucate și 91 de goluri marcate.
Neuville a fost selecționat de 70 de ori la echipa națională de fotbal a Germaniei pe durata unui deceniu întreg, reprezentând țara la două Campionate Mondiale de Fotbal și la Euro 2008.
* 1975: Călin Peter Netzer (n. 1 mai 1975, Petroșani) este un regizor de film român. Este cunoscut publicului pentru cel de-al doilea lungmetraj al său, Medalia de onoare, cu Victor Rebengiuc în rolul principal, film premiat în străinătate, cu mult înainte de premiera oficială în țară.
Călin Peter Netze s-a născut în 1975, în România. La vârsta de opt ani emigrează cu întreaga familie în Germania. Se reîntoarce în România, după Revoluția Română din 1989, unde va studia între 1994 și 1999 regia la Academia de Teatru și Film I.L.Caragiale din București.[1] În facultate a făcut numai scurt-metraje de ficțiune, printre care Mingea de cârpă (1994), în sistem video, Ochi uscați (1995), Maria (1997), Zăpada mieilor (1998).

Filmografie

Lungmetrajul sau de debut, Maria, realizat în anul 2003, o coproducție România, Franța și Germania, a fost foarte bine primit de către public și critica de specialitate. A obținut Premiul Special al Juriului, Mențiune acordată de Juriul Tineretului, Leopardul de Bronz la secțiunea Cel mai bun actor pentru Șerban Ionescu și Cea mai bună actriță pentru Diana Dumbravă, toate acestea la Festivalul Internațional de la Locarno, 2003. A mai primit Premiul Don Quixote – Mențiune specială, Mențiunea de onoare și Premiul Juriului Studențesc la Festivalul de film de la Cottbus în 2003, Mențiune specială la Festivalul internațional de film de la Festróia – Tróia, 2004, Premiul UCIN pentru interpretare rol principal feminin pentru Diana Dumbravă și Premiul pentru muzică în 2004. A fost nominalizat pentru Premiile Academiei Europene de Film în 2003, la secțiunea Cea mai bună actriță (Diana Dumbravă).
Filmul său, Poziția copilului a fost distins cu premiul Ursul de Aur (Goldener Bär) la a 63-a Berlinală din 2013.

Scurt metraje

Lung metraje

·         1979: Pauli Rantasalmi, chitarist finlandez (The Rasmus)
* 1980: Isabelle Geffroy (n. 1 mai 1980, Tours, Franța), cunoscută după numele de scenă Zaz, este o cântăreață și compozitoare franceză. Este renumită pentru hitul „Je veux” de pe primul său album, intitulat Zaz, care a fost lansat la 10 mai 2010
Mama ei a fost profesoară de spaniolă  și tatăl ei a lucrat la o companie electrică . În 1985 a intrat la Conservatorul din Tours, împreună cu sora și fratele ei, unde a luat cursuri de la  cinci până la unsprezece ani. A studiat teoria muzicii, în special vioara, pianul, chitara și a cântat într-un cor. În 1994 s-a mutat la Bordeaux. În 1995 a luat lecții de muzică dar a practicat și sport timp de un an,  în Bordeaux. A studiat kung fu cu un antrenor profesionist.[4] În 2000 ea a câștigat o bursă de la consiliul regional, care i-a permis să intre la o școala de muzică modernă (Centrul pentru Informare și Activități Muzicale- CIAM) din Bordeaux . Influențele ei muzicale includ:Cele patru anotimpuri de Vivaldi, cântăreți de jazz, precum Ella Fitzgerald și alți cântăreți, cum ar fi Enrico Macias, Bobby McFerrin, și Richard Bona, precum și influențe africane, latine și de ritmuri cubaneze. În 2006 ea s-a mutat la Paris.
·         1981: Aliaksandr Hleb (Bielorusă: Аляксандр Глеб; Rusă: Александр Глеб) (n. 1 mai 1981, Minsk, RSS Bielorusă, URSS) este un fotbalistdin Belarus care evoluează la clubul german VfL Wolfsburg, unde este împrumutat de la FC Barcelona.
* 1982: António Alberto Bastos Pimparel (n. 1 mai 1982, Lisabona, Portugalia), cunoscut ca Beto, este un fotbalist portughez care evoluează la clubul portughez Sporting CP. A jucat și în România la CFR Cluj, echipă cu care a câștigat campionatul în sezonul 2011-2012.
* 1982: James „Jamie” Dornan (n. 1 mai 1982)este un actor, model și muzician nord-irlandez.
* 1982: Dario Srna (n. 1 mai 1982, la Metković) este un jucator croat de fotbal, căpitanul echipei ucrainene Șahtior Donețk. A strâns peste 150 de meciuri în campionatul Ucrainei fiind de 4 ori campion cu Șahtior. A mai fost unul din principalii oameni din finala Cupei UEFA 2009 pe care Șahtior a câștigat-o în fața lui Werder Bremen. A fost chemat la echipa națională a Croației în preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal 2010.
* 1987: Leonardo Bonucci (pronunție în italiană: /leoˈnardo boˈnuttʃi/; n. 1 mai 1987) este un fotbalist italian care joacă pentru Juventus Torino.
* 1987: Diana Mihaela Druțu (n. 1 mai 1987 în Galați) este o jucătoare de handbaldin România legitimată la clubul HC Dunărea Brăila. Diana Druțu evoluează pe postul de intermediar stânga.
Druțu a fost a cea mai bună marcatoare în ediția 2011-12 a Ligii Naționale, când juca la HC Oțelul Galați. Cu 182 de goluri înscrise (64 în tur și 118 în retur) ea a câștigat Trofeul Simona Arghir Sandu, care se decernează celei mai bune marcatoare din Ligă
* 1987: Andrei Stoica (n. 1 mai 1987) este un kickboxer român și campion mondial SUPERKOMBAT la categoria super-cruiser, titlu deținut de acesta încă din 2013.[1]
De asemenea, este semnat și de către GLORY acolo unde pe 12 aprilie 2014 la Istanbul a luptat cu unul dintre cei mai buni luptători din lume și fostul campion neînfrânt al It's Showtime - congolezul Danyo Ilunga - și a pierdut prin knockout după un start promițător.
Andrei Stoica este în top 10 mondial la categoria semi-grea în ambele clasamente GLORY și LiverKick.com. A fost declarat "Luptătorul anului 2014" în România de către Clubul Sportiv Al Jurnaliștilor.
Este fost campion european de wushu, începându-și cariera în arte marțiale la CSA Steaua București.
* 1989: May Siphiwe Mahlangu (n. 1 mai 1989, Secunda) este un fotbalist din Africa de Sud care evoluează ca mijlocaș centralla clubul Ludogoreț Razgrad.
* 1990: Diego Armando Contento (născut 1 mai 1990 în München) este un jucător german de fotbal, care în acest moment joacă pentru Bordeaux
* 1994: Cristina Enache (n.1 mai 1994, în Focșani) este o handbalistă românăcare joacă pentru CS Minaur Baia Mare
* 1997: Anca Georgiana Polocoșer (n. 1 mai 1997, Suceava) este o handbalistădin România care joacă pentru Minaur Baia Mare și echipa națională a României
Anterior, handbalista a mai evoluat la CSM Cetate Deva, Dinamo Bucureșt și CSM Roman


Decese

·         408: A murit Flavius Arcadius Augustus (sau Arcadius, n. cca 337), imparat al Imperiului Roman de rasarit între anii 395-408. După divizarea definitivă Imperiului Roman, produsă odată cu moartea imparatului  Teodosiu I (395), Arcadius a rămas împărat al Imperiului Roman de Rasarit,  iar fratele său Honorius a moștenit Imperiul Roman de Apus. Împăratul Arcadius a murit la 1 mai 408, din cauze naturale, lăsând tronul fiului său, Teodosie al II-lea, sub tutela surorii mai mari a acestuia, Pulcheria.
·         1118: Matilda a Scoției (c. 1080 – 1 mai 1118), născută Edith, a fost regină consort a Angliei ca prima soție a regelui Henric I al Angliei.

Matilda a Scoției
Matilda s-a născut în jurul anului 1080 la Dunfermline, ca fiică a regelui Malcolm al III-lea al Scoțieiși a soțiie acestuia, Margareta de Wessex, descendentă a regilor anglo-saxoni. A fost botezată Edith iar naș i-a fost Robert Curthose, Duce de Normandia. Regina Matilda, soția regelui William Cuceritorul, a fost, de asemenea, prezentă la botez la nașă.
Gestul micuței Matilda de a o trage pe regina Matilda de coafură a fost privit ca pe un semn că într-o zi și ea va deveni regină.[2]
Când avea în jur de șase ani, Matilda (sau Edith) și sora ei Maria au fost trimise la mănăstirea Romsey, în apropiere de Southampton, unde mătușa lor Cristina era stareță. În timpul șederii ei la Romsey și, cu ceva timp înainte de 1093, la mănăstirea Wilton, Matilda și-a început educația, ambele instituții fiind cunoscute pentru acest lucru.[3] Educația ei a mers dincolo de preocupările feminine standard. Acest lucru nu a fost de mirare, mama ei fiind o mare iubitoare de cărți. Fiicele ei au învățat engleză, franceză, latină și erau suficient de educate pentru a citi Sf. Augustin și Biblia.[4]
Prințesa scoțiană a devenit o potențială mireasă mult-căutată; a refuzat propunerea de la William de Warenne, al 2-lea conte de Surrey și de la Alan Rufus, Lord de Richmond.
În 1093, părinții ei au logodit-o cu Alan Rufus, Lord de Richmond, unul din numeroșii ei pețitori. Totuși, înainte ca nunta să aibă loc, tatăl ei a intrat într-o dispută cu William Rufus (William al II-lea al Angliei). În replică, el a jefuit domeniile regelui englez unde a fost surprins de Robert de Mowbray, Conte de Northumbria, care l-a ucis pe Malcolm și pe fiul acestuia, Eduard. Auzind de moartea soțului și a fiului ei, Margareta care era deja bolnavă, a murit la 16 noiembrie. Acum Edith era orfană. A fost abandonată de logodnicul ei care s-a logodit cu fiica lui Harold Godwinson, Gunhild de Wessex. Totuși, el a murit înainte de căsătorie.[5]
Matilda a părăsit mănăstirea în 1093, când Anselm, arhiepiscop de Canterbury, a scris episcopului de Salisbury spunându-i ca fiica regelui Scoției să se întoarcă la mînăstirea de unde venise. Ea nu s-a întors la Wilton și, până în 1100, există o lipsă de informații în cronici în legătură cu viața Matildei
După misterioasa moarte a lui William al II-lea în august 1100, imediat, fratele lui, Henric, a preluat tronul. Următoarea lui sarcină a fost de a se căsători și alegerea lui Henric a fost Matilda.
Pentru că Matilda și-a petrecut cea mai mare din viață într-o mănăstire, au existat unele controverse dacă ea a fost călugăriță și, astfel, canonic neeligibilă pentru căsătorie. Henric a cerut permisiunea pentru căsătorie de la arhiepiscopul Anselm, care s-a întors în Anglia în septembrie 1100, după un exil lung. Anselm a numit un consiliu de episcopi, în scopul de a determina legalitatea canonică a căsătoriei propuse. Matilda a mărturisit că nu a făcut jurăminte sfinte, insistând asupra faptului că părinții ei au trimis-o pe ea și pe sora ei în Anglia în scopuri educaționale. Consiliul a ajuns la concluzia că Matilda nu a fost călugăriță, și că nu asta a fost intenția părinților ei, acordând permisiunea pentru căsătorie.
Mama Matildei a fost sora lui Edgar Ætheling, rege proclamat dar neîncoronat al Angliei, și prin el, Matilda era descendenta regelui Edmund al II-lea al Angliei.
După ce Matilda și Henric au fost căsătoriți la 11 noiembrie 1100 la Westminster Abbey de arhiepiscopul Anselm de Canterbury, ea a fost încoronată regină sub numele de "Matilda". Ea a născut o fiică, Matilda, născută în februarie 1102 și un fiu, William, alintat "Adelin", în noiembrie 1103.
·         1308: Albert I al Germaniei (n. 1255)
* 1521: Duarte Barbosa (circa 1480, Lisabona, Portugalia - 1 mai 1521, Filipine) a fost un scriitor portughez și ofițer în India portugheză între 1500 și 1516-1517, cu postul de copist în fabrica Cannanore și, uneori, translator de limba locală (Malayalam). Cartea lui "Carte de Duarte Barbosa" (Livro de Duarte Barbosa) este una dintre cele mai vechi exemple de literatură de călătorie portugheză, scrisă la circa 1516, la scurt timp după sosirea în Oceanul Indian. În 1519 Duarte Barbosa s-a angajat pe prima expediție la ocolul lumii, condusă de cumnatul său Ferdinand Magellan, murind în 1521, la sărbătoarea rajah Humabon în Cebu la Filipine
·         1539: Isabela a Portugaliei (23 octombrie 1503 - 1 mai 1539), a fost fiica lui Manuel I al Portugaliei și a Mariei de Aragon. Prin căsătoria cu Carol al V-lea, Împărat Roman, Isabela a fost, de asemenea, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman și regină a Castiliei și Aragonului.
Isabela a fost cel de-al doilea copil a regelui Manuel I al Portugaliei și al celei de-a doua soții, Maria Infanta de Castilia și Aragon. A fost numită după bunica ei maternă, Isabela I de Castilia și după mătușa ei, Isabella, prințesă de Asturias, care a fost prima soție a tatălui ei.
Prin tatăl ei, ea era nepoata Infantelui Ferdinand, Duce de Viseu (cel de-al doilea fiu al regelui Eduard al Portugaliei și fratele lui Afonso al V-lea al Portugaliei) și a Infantei Beatrice, fiica lui João, Lord de Reguengos (fratele regelui Eduard). Prin mama sa era nepoata Isabelei I de Castilia și a lui Ferdinand al II-lea de Aragon.
Isabela a fost a doua în linie la tronul Portugaliei, până la nașterea fratelui ei Louis în 1505. S-a căsătorit cu vărul ei, Carol al V-lea, Împărat Roman, fiul Ioanei de Castilia și a lui Filip cel Frumos, Duce de Burgundia, care a fost unul dintre cei mai puternici oameni din vremea lui. Căsătoria a avut loc la 10 martie 1526, la Sevilia și uniunea, care a fost una politică, s-a dovedit a fi un mariaj potrivit.
În 1521 tatăl Isabelei a murit iar fratele ei i-a succedat la tron ca regele Ioan al III-lea. Negocierile pentru căsătorie dintre Portugalia și Spania au început imediat. S-a căzut de acord ca noul rege să se căsătorească cu Ecaterina de Habsburg, sora mai mică a lui Carol al V-lea.
Căsătoria dintre Carol și Isabela a avut loc trei ani mai târziu, prin procură, în 1525. Infanta a călătorit spre Sevilia unde nunta a avut loc la 10 martie 1526. Deși a fost o căsătorie politică, mariajul s-a dovedit a fi fericit. Se spune că în timpul lunii de miere "când [Carol și Isabela] sunt împreună, deși există mulți oameni în jurul lor, ei nu observă pe nimeni altcineva; vorbesc și râd și nimic altceva nu le distrage atenția."
De asemenea, Isabela s-a dovedit a fi o soție competentă; a fost regentă a Spaniei în timpul absențelor soțului ei, între 1529–1532 și 1535-1539. A fost remarcată pentru inteligență și frumusețe.
Isabela a murit în 1539, după nașterea celui de-al cincilea copil. Împăratul era plecat și moartea prematură a soției sale l-a afectat profund; nu s-a mai recăsătorit niciodată și s-a îmbrăcat în negru pentru tot restul vieții sale.
În 1580, la mai mult de 40 de ani după decesul ei, fiul ei, Filip, a succedat la tronul Portugaliei pretinzând drepturile succesorale ale mamei sale.
Isabela și Carol al V-lea au avut următorii copii:
  • Filip al II-lea al Spaniei (1527 - 1598), rege al Spaniei și al Portugaliei.
  • Maria a Spaniei (1528 - 1603), căsătorită cu vărul său, Maximilian al II-lea, Împărat Roman.
  • Ferdinand (1530)
  • Ioana a Spaniei (1535 - 1573), căsătorită cu vărul său, prințul Ioan al Portugaliei și mama regelui Sebastian al Portugaliei.
  • Ioan (1539)
·         1555: Papa Marcel al II-lea (n. 1501)
·         1572: Papa Pius al V-lea a fost un papă al Romei, cu numele de mirean Antonio Ghislieri (n. 17 ianuarie 1504 - d. 1 mai 1572).
* 1743: Maria Magdalena, Ahiducesă de Austria (Maria Magdalena Josefa; 26 martie 1689 – 1 mai 1743) a fost fiica împăratului Leopold I și a celei de-a treia soții, Eleonore-Magdalena de Neuburg. A murit celibatară.
Născută la Palatul Hofburg din Viena ea a fost al nouălea copil împăratului Leopold I și a Eleonore-Magdalena de Neuburg. La scurtă vreme după Războiul Succesiunii spaniole, s-a pus problema ca noul rege al Spaniei, Filip al V-lea, să se căsătorească cu o arhiducesă, însă regele Ludovic al XIV-lea al Franței s-a opus din motive politice iar motivul oficial a fost că nici una dintre arhiducese nu i-a plăcut nepotului său.
În 1708, sora ei mai mare Arhiducesa Maria Anna s-a căsătorit cu Ioan al V-lea al Portugaliei; planuri pentru a doua uniune între Austria și Portugalia au fost discutate când Maria Magdalena a fost propusă ca mireasă pentru Infantele Francisco, Duce de Beja, fratele regelui Ioan al V-lea. Negocierile au eșuat în stadiu incipient și ambii candidați au murit celibatari. Din nou după război s-a pus problema ca ea să devină regină a Spaniei pentru a o înlocui pe acum decedata Maria Louisa de Savoia. Cu toate acestea, Filip s-a căsătorit cu Elisabeta de Parma.
După eșuările planurilor de căsătorie, Maria Magdalena a trăit o viață de izolare și a rămas celibatară. Ea a avut o relație apropiată cu nepoata ei Maria Tereza, fiica fratelui ei împăratul Carol al VI-lea și viitoare împărăteasa și, de asemenea, cu sora ei Arhiducesa Maria Anna. Maria Magdalena a murit de pneumonie la vârsta de 54 de ani. A fost înmormântată la Cripta imperială din Viena.
·         1813: Jean-Baptiste Bessières, mareșal francez (n. 1768)
* 1850: Henri Marie Ducrotay de Blainville (n. 12 septembrie 1777, Arques-la-Bataille, departamentul Seine-Maritime – d. 1 mai 1850, Paris) a fost un naturalist francez specializat în zoologie și anatomie. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Blainv..
Blainville a urmat școala militară din Beaumont-en-Auge (Calvados) la călugării benedictini. În timpul Revoluției franceze (1789-1799) școala militară a fost desființată, iar Blainville se reîntoarce acasă la părinți în Arques-la-Bataille lângă Dieppe. Din 1794 începe să urmeze școala de desenatori în Rouen. Se mută la Paris în 1796 unde se dedică picturii în atelierul lui Vincent. El participă la cursurile de la Collège de France, unde i se va trezi interesul pentru științele naturale. El devine un auditor entuziast al cursurilor profesorului Georges Cuvier, în 1806 promovează ca doctor în medicină. Ulterior, Blainville studiază în laboratorul lui Cuvier, mai ales grupa reptilelor. Candidează fiind sprijinit de Cuvier, pentru postul profesor de la catedra de anatomie și zoologie de la facultatea din Paris. Prietenia dintre el și Cuvier se destramă, cei doi devin chiar dușmani. În 1825 este ales ca urmaș al lui Comte de La Cépède, devenind mebru al academiei franceze (Académie des sciences). După moartea lui Jean-Baptiste Lamarck, ocupă postul de la catedra de la muzeul "Muséum national d'histoire naturelle" iar în 1830 preia catedra de predare a nevertebratelor (moluște, zoofite și viermi). La doi ani după moartea lui Cuvier, preia catedra de anatomie comparată, unde va preda timp de 18 ani. El se dovedește ca urmaș demn al predecesorilor săi, având merite deosebite mai ales în domeniul paleontologiei. De Blainville moare în Paris urma unei hemoragii cerebrale și este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise.
·         1873: David Livingstone, misionar scoțian (n. 1813)
* 1897: Mihail Galino (n. 1831, Bucovina, Imperiul Austro-Ungar - d. 1 mai1897, Iași) a fost un actor de teatru român, profesor la Conservatorul din Iași.
Mihail Galino s-a născut în Bucovina, în anul 1831. A studiat arta dramaticã la Viena și apoi, începând din 1856, a jucat pe scena Teatrului Național din Iași alături de Matei Millo.[1]
Școala de muzică și declamațiune din Iași a fost înființată de Alexandru I. Cuza prin Decretul din 11 septembrie 1860. În 1864, Mihail Galino a fost numit profesor de mimică la clasa de declamațiune și a format actori valoroși precum Mihail Belador, Vlad Cuzinschi, Constantin Botez-Penel, State Dragomir și Aglae Pruteanu care, în volumul său de Amintiri din teatru, îl numește „bunul și marele meu profesor”.
Mihail Galino a fost director al Conservatorului între anii 1873 - 1876. A activat ca profesor peste 30 de ani, până în ultimele momente ale vieții, fiind înlocuit la catedră de State Dragomir.
În 1879 a inițiat crearea Societății Dramatice ieșene, alături de Costache Bălănescu.
Scriitorul și omul politic moldovean Nicolae Istrati a înființat la Rotopănești, pe moșia sa, primul conservator de muzică și artă dramatică din mediul rural, Mihail Galino fiind profesor de declamație.
·         1899: Ludwig Büchner, filosof german, adept al materialismului radical (n. 1824)
·         1904: A murit Antonín Dvořák, compozitor ceh și european de seamă al secolului al XIX–lea și cel mai important reprezentant al școlii naționale cehe de compoziție; (n. 1841).
·         1904: Wilhelm His, anatomist și embriolog elvețian (n. 1831)
* 1910: Louis Welden Hawkins (n. 1 iulie 1849, Stuttgart, Germania - d. 1 mai1910), Paris, Franța), a fost un pictor francez de naționalitate engleză, cu o puternică tușă și o foarte individualizată manieră artistică. Deși pictura sa aduce o notă de sobrietate și perfecțiune a proporților în stilul "clasicismului" Renașterii, având elemente și din tehnica Pre-Rafaeliților și aducând un "parfum" rafinat combinat de Art Deco, Art Nouveau, Simbolism și, uneori, Suprarealism, în realitate Louis Welden Hawkins, ca orice artist puternic individualizat, nu seamănă, de fapt, cu nimeni, nu poate fi încadrat în vreun curent anume și nu are epigoni.
* 1911: Ioan Sabo (uneori, in grafie maghiară, apare și sub forma de Szabó), (n. 16 august 1836, Istrău - d. 1 mai 1911, Gherla) a fost al patrulea episcop al Episcopiei de Gherla.
În anul 1904 episcopul Dr. Ioan Sabo a obținut de la Ministerul Cultelor de la Budapesta 80.000 de coroane de aur, suma necesară pentru realizarea Catedralei din Gherla. Zidirea bisericii s-a încheiat în data de 4 decembrie 1906. Sfințirea a fost făcută de chiar episcopul unit de Gherla, Dr. Ioan Sabo, în ziua de 24 noiembrie 1907.[2] Episcopul Gherlei, Dr. Ioan Sabo, este totodată și ctitorul frumoasei biserici vicariale "Sf. Nicoale" a Năsăudului, cunoscută și sub numele de biserica grănicerilor năsăudeni, sfințită de ierarhul unit în 1882. Important lăcaș de cult pentru istoria zonei și a românilor transilvăneni, la ora actuală, este încă neretrocedat de către Biserica Ortodxă Română, proprietarului de drept, Biserica Română Unită, Greco-Catolică. Episcopul Dr. Ioan Sabo a fost înmormântat în cripta vechii Catedrale greco-catolice "Intrarea Maicii Domnului in Templu" din Gherla, lăcaș de cult încă neretrocedat de către Biserica Ortodoxă Română proprietarului de drept, Biserica Română Unită, Greco-Catolică.
·         1920: Prințesa Margaret de Connaught (Margaret Victoria Charlotte Augusta Norah; mai târziu Prințesă Moștenitoare a Suediei; 15 ianuarie 1882 – 1 mai 1920) a fost fiica Prințului Arthur, Duce de Connaught, al treilea fiu al reginei Victoria, și a soției sale, Prințesa Luise Margarete a Prusiei. A fost prințesă a Marii Britanii și în familie era cunoscută sub numele de Daisy.
A fost botezată la Castelul Windsor la 11 martie 1882 de arhiepiscopul de Canterbury, Archibald Tait iar nașii ei au fost: regina Victoria, Wilhelm I al Germaniei, Augusta împărăteasă a Germaniei, Victoria, Prințesă Moștenitoare a Germaniei, Prințul Friedrich Karl al Prusiei, Prințesa Friedrich Karl a Prusiei și Prințul de Wales.

Prințul Gustaf și Prințesa Margaret.
Când Prințesa Margaret de Connaught avea 23 de ani iar sora ei Prințesa Patricia de Connaught avea 18 ani, ambele fete erau cele mai eligibile prințese din Europa. Unchiul lor, regele Eduard al VII-lea, dorea ca nepoatele sale să se căsătorească cu regi europeni sau cu prinți moștenitori. În ianuarie 1905, Ducele și Ducesa de Connaught au vizitat Portugalia unde au fost primiți de Carlos al Portugaliei și de Amélie de Orléans împreună cu fiii lor Luís Filipe, Duce de Braganza și Prințul Manuel care au distrat tinerele prințese engleze.
Familia regală portugheză se aștepta ca una dintre prințesele Connaught să devină viitoarea regină a Portugaliei. Ducii de Connaught au vizitat Spania, unde se aștepta ca Patricia să devină viitoarea soție a regelui Alfonso al XIII-lea (mai târziu, Alfonso s-a căsătorit cu o altă nepoată a reginei Victoria, Prințesa Victoria Eugenia de Battenberg). Însă nici unul dintre aceste planuri nu s-au îndeplinit.
Ducii de Connaughts și-au continuat călătoria în Egipt și Sudan. La Cairo ei l-au întâlnit pe Prințul Gustaf Adolf al Suediei, viitorul Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei, nepot al regelui suedez Oscar al II-lea. Gustaf și Margaret s-au îndrăgostit la prima vedere. S-au căsătorit la 15 iunie 1905 la Castelul Windsor.
A devenit prima soție a Prințului Gustaf Adolf al Suediei și Ducesă de Scania la 15 iunie 1905. Când tatăl lui Gustaf Adolf, Gustav al V-lea a accedat la tron ca rege al Suediei în 1907, cei doi au devenit Prințul Moștenitor și Prințesa Moștenitoare a Suediei.
Prințesa Margaret este bunica actualului monarh al Suediei, Carl XVI Gustaf, precum și a actualului monarh al Danemarcei, Margareta a II-a și a fostei regine a Greciei, Prințesa Anne-Marie a Danemarcei.
La 1 mai 1920, Prințesa Margaret a murit brusc la Stockholm când infecția s-a instalat în urma unei mastoidite. Era însărcinată în opt luni și aștepta cel de-al șaselea copil.
·         1934: A decedat  Paul Zarifopol, critic literar, inițiatorul ediției critice a operelor lui Ion Luca Caragiale (n.1874)

·         1935: Henri Pélissier, ciclist francez (n. 1889)
·         1945: Paul Joseph Goebbels (pronunție [ pron. gö-bls ] ) (29 octombrie 1897 - 1 mai 1945) a fost un politician german și Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist din anul 1933 până în 1945. A fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori a lui Adolf Hitler și printre cei mai devotați adepți a ideologiei naziste. Goebbels a fost cunoscut ca fiind zelos, un orator energic și un antisemit virulent.
Goebbels a devenit Doctor în Filosofie la Universitatea Heidelberg în 1921, după care a lucrat ca jurnalist, funcționar la o bancă și angajat la bursă. A scris de asemenea nuvele și piese de teatru, care însă au fost refuzate de editori. A intrat în contact cu Partidul nazist NSDAP în 1923în timpul ocupației franceze a Ruhr-ului, devenind membru în 1924. A fost numit Gauleiter (lider regional de partid) al Berlinului. În acestă funcție și-a folosit atributele propagandiste pentru a combate partidele locale socialiste și comuniste, beneficiind și de ajutorul „Sturmabteilung” (SA). Până în 1928 a fost continuu avansat în ierarhia partidului, devenind unul dintre cei mai proeminenți membri.
După ce naziștii au preluat puterea în 1933, Goebbels a fost numit Ministrul Propagandei. Unul dintre primele sale acte a fost să ordoneze arderea cărților evreiești sau cu autori antinaziști - în Berlin în piața Bebelplatz. După numirea sa atacurile împotriva evreilor germani au devenit și mai feroce, culminând cu pogromul din așa-numita Noapte a pogromului din noiembrie (Noaptea de cristal), Novemberpogromnacht, în 1938.
Un suporter avid al războiului, Goebbels a făcut tot ce i-a stat în putere să pregătească poporul german pentru un conflict militar de mare amploare. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial și-a mărit puterea și influența prin intermediul alianțelor pe care le negocia cu alți lideri naziști. Spre sfârșitul anului 1943 războiul se îndrepta înspre un dezastru pentru Puterile Axei. Acest lucru l-a făcut pe Goebbels să intensifice propaganda, îndemnându-i pe germani să accepte ideea războiului și a mobilizării totale. Goebbels a rămas cu Hitler în Berlin până la sfârșit, iar după sinuciderea führerului a devenit, dar numai pentru o singură zi, cancelarul celui de-al Treilea Reich. În ultimele ore ale vieții i-a permis soției sale, Magda, să îi omoare pe cei șase copii, după care, la scurt timp, cei doi s-au sinucis.
·         1949: Gheorghe Petrașcu (Gheorghe Petrovici, n. ,[1]Tecuci, România[2][3] – d. , București, Republica Populară Română[2]) a fost un pictor și academician român, fondator al unui curent artistic, caracterizat printr-un colorit grav, concentrat și prin forța de evocare a obiectelor și priveliștelor, prinse în mediul lor imediat.
S-a născut în orașul Tecuci din Moldova, într-o familie cu tradiții culturale. Părinții săi erau mici proprietari din ținutul Fălciu, Costache Petrovici-Rusciucliu și soția acestuia Elena, născută Bițu-Dumitriu. Frate cu diplomatul, scriitorul și criticul literar și de artă Nicolae Petrașcu, Gheorghe Petrașcu arată de tânăr înclinații artistice, făcând primele studii la Universitatea Națională de Arte București. La recomandarea lui Nicolae Grigorescu, primește o bursă pentru a se perfecționa în străinătate. După un scurt timp petrecut la München, pleacă la Paris, unde se înscrie la Academia Julian și lucrează în atelierul lui Bouguereau (1899-1902). De la prima sa expoziție personală la Ateneul Român (1900), este remarcat de scriitorii Barbu Delavrancea și Alexandru Vlahuță, care îi cumpără câte o lucrare.
Cu o pasiune nestăvilită, pictează peisaje, atât în țară (Sinaia, Târgu Ocna, Câmpulung-Muscel), cât și în Franța (Vitré, Saint-Malo), Spania (Podul San Martin din Toledo) și mai ales în Italia (Veneția, Chioggia, Napoli). În peisajele sale, lumina nu șterge contururile ca la impresioniști, dimpotrivă, arhitecturile rectilinii se impun printr-o impresie de soliditate. Din acest punct de vedere, peisajele venețiene demonstrează cel mai bine anticonformismul lui Petrașcu. Artistul rezistă interpretărilor tradiționale, în care peisajul orașului pe lagună nu era decât un pretext pentru a analiza interferența vibrațiilor luminoase, în eternă schimbare pe apă, pe zidurile colorate și în aerul pur.
Pentru Petrașcu, Veneția posedă o noblețe dramatică, o măreție tragică și fastuoasă, „cu străluciri de vechi relicve, ce evocă istoria vechilor palate, cu poezia lor gravă și fascinantă”. Într-o dezlănțuire a tonurilor dure, Petrașcu realizează o massă de culori tumultuoase, printr-o juxtapunere insolită a roșului stins, cu tonalități de albastru, cenușiu și brun. Această suprapunere succesivă dă pastei lui Petrașcu o structură aproape sculpturală, rugozitățile culorii influențează regimul de umbre și lumină ca accentele unui relief. Portretele - în special cele pictate în perioada 1923-1927 - produc o impresie de austeritate majestuoasă. Autoportretul din „Muzeul Zambaccian” pare a descinde din Renașterea italiană, de o gravitate solemnă dar și cu o notă de sensualitate.
Gheorghe Petrașcu a avut numeroase expoziții personale, între 1903și 1923 la Ateneul Român, apoi la „Căminul Artei” (1926-1930), culminând cu cele două retrospective de la "Sala Dalles" din anii 1936 și 1940. A participat la Bienala din Veneția (1924, 1938 și 1940); primește „Marele Premiu” al „Expoziției Internaționale” din Barcelona (1929) și al celei din Paris (1937).
Gheorghe Petrașcu, Iorgu așa cum îi spuneau cei apropiați, s-a născut într-o familie înstărită în ziua de 1 decembrie 1872. [A][7] Așa cum a declarat Nicolae Petrașcu, părinții lor erau „... oameni fără vreo învățătură, neștiind să vorbească decât românește, dar, în mijlocul lor, oameni de seamă, recunoscuți printr-o moralitate exemplară” .[8][9] Tatăl, Costache Petrovici, era poreclit de prieteni Proorocul deoarece prevestea starea vremii. [7] El era originar din orașul Focșani și se stabilise la Tecuci ca urmare a căsătoriei sale cu Elena, născută Bițu-Dimitriu. [7] „... El era un un om brun, potrivit la statură, înțelept și cumpănit în toate faptele și vorbele lui, îngrijit la îmbrăcăminte, cu o dorință arzătoare de a-și învăța copiii cartea”.[10]Ocupația lui era agricultura, în afară de via de la Nicorești mai avea o moșie de 200 de fălci la Boghești, pe valea Zeletinului, care se alfa la circa cinci ore cu trăsura de Tecuci. [10]

Elena Bițu–Dumitriu, bust realizat de Dimitrie Paciurea

Gheorghe Petrașcu și soția
Pentru deslușirea originii mai îndepărtate a artistului, trebuie făcute cercetări în regiunile din sudul Dunării, George Călinescu a afirmat că tatăl pictorului se numea Costache Petrovici-Rusciucliu. [10] Un văr de-al lui i-a românizat numele spunându-i Petrașin, pentru ca ultima modificare să fie făcută de Nicolae, fratele lui Gheorghe, în Petrașcu.[11] Lingvistul Iorgu Iordan născut și el în Tecuci, pare că ar fi știut, în opinia lui Vasile Florea, că medicul primar al orașului care se numea Petrovici și-a schimbat numele în Petraș.[12]
Gheorghe Petrașcu nu și-a cunoscut tatăl deoarece acesta din urmă a decedat la scurt timp după ce s-a născut artistul. [10] Astfel, mama sa a rămas văduvă de la vărsta de 36 de ani. Nicolae o descrie ca fiind „... simțitoare la muzică [însușire proprie și tatălui, n.a. Vasile Florea], cântând lancieul ori de câte ori trecea din camera noastră de prin sală, spre salon, și cu un fel de filosofie a ei, rostită în cuvinte scurte românești, a căror frumusețe te mira uneori.”[13] La bătrânețe, ea a fost evocată de vărul Ion Petrovici (probabil medicul primar, n.a. Vasile Florea) care a spus că era „... o bătrânică slăbuță și prematur albită, hazlie cam fără să vrea și căreia îi plăcea să fredoneze, făcând pauze forțate numai când era cu lume, ca atunci când rămânea o clipă singură, să reînceapă instantaneu o arie la modă.”[14] Înclinația spre muzică s-a transmis de la părinți și lui Gheorghe Petrașcu, el având o voce de bariton, așa cum își amintea fiica sa Mariana Petrașcu.[15]
Frații Petrașcu, Nicolae, Gheorghe și Vasile, rămânând fără tată au fost îngrijiți o vreme de vărul lor mai mare Constantin Petrașcu (1842 – 1916 (?)).[10] Acesta era elevul preferat de Carol Davila. Constantin a urmat o carieră de politician, el fiind ales deputat și a fost numit prefect. Din cauza convingerilor progresiste, a fost destituit de către partidul conservator al cărui membru a fost. [10]
Gheorghe Petrașcu s-a căsătorit în anul 1913 cu Lucreția C. Marinescu. A avut doi copii, pe Mariana, viitoarea graficiană, și pe Gheorghe (Pichi) Petrașcu, cel care a devenit architect.

Gheorghe Petrașcu cu copiii și soția
Nicolae Petrașcu a scris și despre casa părintească. Ea se afla „... în mijlocul unei curți mari și avea opt stîlpi de zid în față, de-a lungul unui cerdac pe care îl chemam podișor [ ...]. La spatele casei, era grădina cu meri și caiși, la dreapta ei hambarul, bucătăria de vară, pivnița, grajdul și șura; la stânga ei, la o distanță mică, curgea apa Bârladului dinspre care sufla totdeauna o adiere răcoroasă... ”[17] Interiorul casei a fost evocat de același memorialist care și-a amintit de revenirea sa la Tecuci din anul 1887, astfel „... pernele de pereți la cele două paturi, puse cap la cap în camera noastră de la mijloc, perdelele de tul alb, lădița grea de fier pe care era așternut covorașul frumos turcesc [.. ], iar în salon, aceleași șase scaune de nuc, date la strung, aceleași două canapele, două oglinzi două mese . . .”[18] Casa încă mai exista în anul 1989, ea suferind modificări după anumite deteriorări care s-au produs în timpul primului război mondial. 
Cronologie
1872 – Gheorghe Petrașcu s-a născut în ziua de 1 decembrie la Tecuci. A fost fiul lui Costache Petrovici și al Elenei Bițu-Dimitriu. A mai avut doi frați: Nicolae Petrașcu, scriitor și publicist, și Vasile Petrașcu (1863-1945), medic.[97]
1889 – a terminat cursurile gimnaziului de la Tecuci. A fost remarcat de profesorul de desen Gheoghe Ulinescu . În același an a intrat la Liceul real din Brăila.
1892 – a absolvit liceul brăilean, a luat bacalaureatul și a fost admis la Facultatea de Științe naturale din București ale cărei cursuri le-a urmat timp de doi ani de zile.
1893 – s-a înscris în paralel la Școala de Belle-Arte din București. [97]
1898 – a absolvit Școala de Belle-Arte și cu ajutorul lui Nicolae Grigorescu a obținut o bursă de studii în străinătate. În toamna acestui an a făcut o scurtă escală la Munchen, după care a plecat la Paris și s-a înscris la Academia Julian. I-a avut ca profesori pe W. Bouguereau, Benjamin Constant și Gabriel Ferrier. A revenit adesea în România sau a făcut călătorii în alte țări europene.
1900 – în luna decembrie a deschis prima lui expoziție personală la Ateneul Român.
1901 – în ziua de 3 decembrie, împreună cu Ipolit Strâmbulescu, Ștefan Popescu, Arhtur Verona, Kimon Loghi, Nicolae Vermont, Frederic Storck și Ștefan Luchian, a fost membru fondator al Societății Tinerimea artistică. [97]
1902 – împreună cu Ferdinand Earle a făcut o călătorie în Anglia, Olanda, Belgia și Germania.
1903 – în perioada 27 noiembrie – 24 decembrie a deschis a doua expoziție personal la Ateneul Român.
1904 – a călătorit în Italia, la Florența și Napoli, unde s-a împrietenit cu pictorul francez Emile Bernard. [97]
1905 – a participat la Expoziía international[ de artă de la München.
1906 – în perioada decembrie 1906 – ianuarie 1907 a făcut o călătorie la Assuan în Egipt.
1907 – în perioada 5 februarie – 1 martie a deschis a treia expoziție personal la Ateneul Român.
1908 – a participat la concursul pentru ocuparea catedrei de desen la Școala de Belle-Arte din București. Concursul a fost precedat de o expoziție cu lucrările concurenților Octav Băncilă, Jean Alexandru Steriadi, Frederic Storck, Arthur Verona, Apcar Baltazar, Dimitrie Paciurea și alții. Nu a reușit să câștige concursul. [97]
1909 – a început să participle la Saloanele oficiale de pictură, sculptură și arhitectură. A obținut premiul al II-lea și o sumă de 1000 lei.
1910 – a participat la prima expoziție permanentă de pictură și sculptură a Societății Arta. A fost prezent cu cinci tablouri la expoziția colecției lui Alexandru Vlahuță deschisă la Palatul funcționarilor. [97]
1911 – a participat la expoziția Societății Arta. S-a căsătorit cu Lucreția C. Marinescu, cea care i-a fost și modelul preferat.
1912 – a prezentat la expoziția Tinerimii artistice 41 de tablouri, având doar pentru el o sală de expunere.
1913 – în perioada 3 martie – 4 aprilie a deschis cea de a patra expoziție personal la Ateneul Român. [97]
1914 – a participat la Expoziția artiștilor în viață. A fost numit conservator la Pinacoteca statului.
1915 – a deschis cea de a cincea expoziție personal la Ateneul Român.
1916 -- a făcut parte dintre expozanții de la Galerie Artistique de Independence Roumaine.
1917 – în timpul ocupației germane de la București a participat la Expoziția artiștilor români de la București cu cinci tablouri.
1918 – a început să lucreze gravură în metal.
1919 – în perioada 3 martie – 1 aprilie, a deschis cea de a șasea expoziție personal la Ateneul Român. [97]
1921 – în perioada 13 martie – 5 aprilie a deschis cea de a șaptea expoziție personal la Ateneul Român.
1922 – a construit o casă la Târgoviște unde-și va petrece verile. Aici a creat cele mai frumoase tablouri.
1923 -- în perioada 15 februarie – 14 martie a deschis cea de a opta expoziție personal la Ateneul Român. [97]
1924 – a expus 10 tablouri la Bienala de la Veneția. A participat la Salonul oficial de la București.
1925 – în perioada 30 aprilie – 31 mai a deschis cea de a noua expoziție personală organizată la Căminul artelor. A participat la Salonul oficial, unde I se decernează Premiul național, și cu 12 lucrări la Expoziția de artă românească veche și modern organizată la Musee du Jeu de Paume din Paris. A participat la Expoziția de pictură, sculptură și artă populară românească de la Sinaia. A participat la Expoziția pictorilor moldoveni stabiliți la București organizată la Sala Viața românească.
1926 -- în perioada 18 aprilie – 16 mai a avut loc cea de a zecea expoziție personal la Căminul Artelor. În luna noiembrie a participat la Expoziția colectivă de artă plastică de la librăria Hasefer din strada Doamnei nr. 20. Tot în noiembrie a expus la manifestația Pictori și sculptori români reprezentativi ce a avut loc în sala Grigorescu de pe strada Paris nr. 20. [97]
1927 – în luna aprilie a expus la Salonul oficial. În 30 septembrie la Exposition d’art roumain. Congres de la presse latine – București. În 26 decembrie la Expoziția retrospectivă a artiștilor români, pictori și sculptori din ultimii 50 de ani.
1928 – a unsprezecea expoziție personal a avut loc în perioada 1 – 26 aprilie la Căminul artelor. Tot în aprilie a fost present la Salonul oficial și în luna octombrie la Salonul de desen și gravură.
1929 – luna aprilie – Salonul oficial. A participat în 4 octombrie la manifestarea România la Expoziția internațională de la Barcelona. Aici I se decernează Marele Premiu. În luna noiembrie a fost la Salonul de desen și gravură. A fost numit directorul Pinacotecii statului. Această funcție a deținut-o până în anul 1940, când s-a pensionat. [97]
1930 – a participat la Expoziția de artă românească moderni de la Bruxelles, Haga și Amterdam. În perioada 4 – 31 mai a deschis cea de a doisprezecea expoziție personală la Căminul artelor. A participat la expoziția de grup intitulată Primul salon al Universului.
1931 – luna aprilie – Salonul oficial. Octombrie – Salonul de desen și gravură. Octombrie – Expoziția de artă modernă.
1932 – Salonul oficial și Salonul de toamnă. Este anul în care i s-a acordat Legiunea de onoare de către guvernul francez. [97]
1933 – 21 mai – 1 iulie – cea de a treisprezecea expoziție personală la Sala Dalles.
1935 – a participat la Expoziția internațională de la Bruxelles.
1936 – a paisprezecea expoziție personal în perioada 18 martie – 14 aprilie la Sala Dalles. Este anul în care a devenit membru al Academiei Române.
1937 – devine membru fondator al grupării Arta. Participă la Expoziția internațională de la Paris unde a primit Marele Premiu de onoare. [97]
1938 – a expus 30 de lucrări la Bienala de la Veneția.
1940 – a deschis ultima, a cincisprezecea, expoziție personal la Sala Dalles.
1942 – participă la Bienala de la Veneția. În acest an s-a îmbolnăvit și a încetat să mai lucreze. În următorii ani, doar a trimis lucrări realizate în trecut la principalele manifestări expoziționale din țară și străinătate.
1949 – la 1 mai a trecut în neființă la București. [97]

·         1970: A murit  Paul Celan, poet german, de origine română (n. 1920)

·         1973: Asger Oluf Jorn (n. , Vejrum[*], Danemarca – d. , Aarhus, Danemarca) a fost un pictor, sculptor, artist ceramic și autor de origine daneză.
Cea mai mare colecție a lui Asger Jorn poate fi văzută la Muzeul Jorn, Silkeborg, Danemarca.
·         1978: A murit Aram Ilici Haciaturian, compozitor rus, de naționalitate armeană (n. 1903).  A compus balete, creații simfonice, sonate, cântece, romanțe, coruri, muzică pentru teatru și film.
Printre cele mai cunoscute creații ale sale se numara baletele „Gayaneh” și „Spartacus”, Simfonia nr. 2, „Concertul pentru vioară și orchestră”. A fost laureat al Premiului Lenin (1959) și al Premiului Stalin în anii 1941, 1943, 1946, 1950 și 1971.
* 1980: Henry Levin (5 iunie 1909 – 1 mai 1980) și-a început cariera ca actor și regizor de teatru, dar a fost cel mai notabil ca regizor de film având peste cincizeci de filme artistice regizate.[1] În 1943 a debutat în cinematografie ca regizor de dialoguri al filmelor Columbia Pictures Dangerous Blondesși Appointment in Berlin. A fost angajat de Columbia Pictures ca regizor alături de alți câțiva regizori „promițători” care au început ca regizori de dialog: Fred Sears, William Castle, Mel Ferrer și Robert Gordon.[2]
La sfârșitul carierei sale, a realizat în cele din urmă și câteva lucrări de televiziune, regizând unele episoade ale serialului Knots Landing în 1979 . Ultima sa lucrare a fost filmul de televiziune Scout's Honor, în timpul căruia a murit în ultima zi de producție. În ciuda faptului că a fost un actor de teatru, ca actor de film a apărut doar într-un episod al serialului de televiziune din 1974 Planeta maimuțelor.
* 1993: Pierre Bérégovoy (pronunție franceză: Pronunție audio audio; n. , Déville-lès-Rouen, Franța – d. , Paris, Franța) a fost un om politic francez, membru al Partidului Socialist, prim-ministrul Franței în perioadă aprilie 1992 – martie 1993.
* 1994: Ayrton Senna da Silva (n. 21 martie 1960; d. 1 mai 1994) a fost un pilot brazilian de Formula 1, triplu campion mondial în acest sport în 1988, 1990 și 1991, toate titlurile fiind câștigate cu McLaren și Honda.
Pentru mulți dintre fanii Formulei 1, Ayrton Senna a fost cel mai mare pilot care a concurat vreodată în campionatul mondial. Alain Prost spunea despre Senna că brazilianul conducea întotdeauna peste limită.
Decesul său a survenit în urma unui accident produs în timpul Marelui Premiu al Republicii San Marino când mașina Williams Renault pe care o conducea devenise necontrolabilă în primul viraj al celui de-al șaptelea tur al cursei. A fost ultimul pilot care a decedat în timpul unei curse de Formula 1.
În urma impactului Ayrton Senna a suferit severe răni ale creierului. Ajuns imediat la fața locului Profesorul Sid Watkins era conștient de acest fapt, toate încercările sale de a-l revitaliza fiind sortite eșecului. Senna este transportat cu elicopterul la spitalul din Bologna unde medicii au constatat decesul în jurul orei 18:03, ora locală.
Decesul său a fost cauzat de o bucată de suspensie care s-a desprins în momentul impactului și l-a lovit chiar deasupra ochiului drept, casca sa nerezistând.
Ayrton Senna avea 34 de ani. Este înmormântat la cimitirul Morumbi din Sao Paolo.
·         1997: Bo Winderberg, regizor suedez (n. 1930)
·         2000: Steve Reeves, actor devenit faimos în Italia, în anii 60 (n. 1926)
* 2006: Ion Gavrilă Ogoranu (n. 1 ianuarie 1923, Gura Văii, comuna Recea, județul Făgăraș; d. 1 mai 2006, comuna Sântimbru, sat Galtiu, județul Alba) a fost un celebru luptător în munți, împotriva comunismului. În memoriile sale, mărturisește că aflat în anul 1976, pe când era anchetat la Securitate, la Rahova, că în acte, localitatea sa de naștere era Iași, județul Făgăraș (așa i-a spus anchetatorul și securistul Nagy). A acționat pe versantul nordic al Munților Făgăraș.
Este îngropat la 4 mai 2006 in cimitirul comunei Sântimbru - sat Galtiu, județul Alba.
În 2008 a fost înființată fundația Ion Gavrilă Ogoranu
Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut într-o familie românească cu trei copii, în Țara Făgărașului. A învățat la liceul „Radu Negru”din Făgăraș. A urmat cursurile Facultății de Agronomie din Cluj.
Ion Gavrilă-Ogoranu a făcut parte din Mișcarea Legionară din România, Frăția de Cruce Negoiul, și a fost un militant al acestei organizații.
S-a angajat ca luptător anticomunist în facultate, la Cluj. S-a încadrat cu întreaga viață deplin și pentru totdeauna în Rezistența armată anticomunistă din România, conducând șapte ani Grupul Carpatin Făgărășan. Pentru activitatea sa a fost condamnat, în contumacie, la moarte. Timp de 29 de ani, organele securității nu au putut să-l captureze. Prins în 1976, a fost salvat de la execuție cu ajutorul soției sale Ana Gavrilă Ogoranu, când aceasta a cerut în scris intervenția directă a președintelui american, Nixon.[3]
Fragmente din testamentul politic al Grupului Carpatin Făgărășean:
„Am scris aceste rânduri în amintirea celor care au luptat și au murit în acei ani, 1948-1957, în rezistența armată anticomunistă făgărașeană și care nu au nici mormânt, nici cruce.
Am scris pentru a lăsa mărturie ca acest colț de țară nu și-a plecat capul de bunăvoie în fața comunismului. Să se știe că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat fața României, pătată de lașități și trădări. Copiilor și nepoților să nu le fie rușine să se numească români”.
„Pe potecile munților acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria si conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și crezul nostru am purtat ca o povară scumpă, visuri,doruri și gânduri izvorâte și călite în dragostea pentru neamul nostru, pentru vremurile ce vor sa vie.”
* 2018: Constantin Olteanu (n. , Vulcana-Pandele, Dâmbovița, Vulcana-Pandele, Regatul României – d. , Târgoviște, România) a fost un politician comunist român, general activ, care a îndeplinit funcția de ministru al apărării naționale (1980-1985). În decembrie 1989 Constantin Olteanu îndeplinea funcția de secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român
Constantin Olteanu s-a născut la data de 5 iulie 1928, în comuna Vulcana-Pandele (județul Dâmbovița). A absolvit Școala de Ofițeri Activi de la Ineu la data de 30 decembrie 1949, cu gradul de locotenent.
A absolvit în anul 1956 cu “Diplomă de merit” Academia Militară din București, iar în 1959 a obținut licența în istorie în urma absolvirii Facultății de Istorie din cadrul Universității București. A obținut titlul științific de doctor în științe istorice în anul 1964. Constantin Olteanu a parcurs pe rând treptele ierarhiei militare, desfășurând o amplă activitate didactică și de instrucție.
În anul 1971 avea gradul de general-maior. În anii '70, generalul Olteanu s-a ocupat de epurarea armatei române de ofițerii cu studii în URSS, indiferent dacă aceștia erau sau nu recrutați de către KGB. Această operațiune s-a desfășurat treptat și a fost un “proces delicat”, când militari cu importante funcții de comandă și decizie, dar cu studii la Moscova au trebuit scoși de la comanda unităților combatante, fără a le provoca o reacție de frondă, dar și fără a irita Moscova.[2][sursa nu confirmă] În anul 1979, a fost numit șef al Statului Major Central al Gărzilor Patriotice și, în același timp, și consilier militar al lui Nicolae Ceaușescu.
În perioada 29 martie 1980 - 16 decembrie 1985, generalul-locotenent Constantin Olteanu a îndeplinit funcția de ministru al apărării naționale. În această perioadă a fost avansat la gradul de general-colonel.
În anul 1985 a fost numit în funcția de prim-secretar și Primar General al Bucureștiului, pe care a îndeplinit-o până în 1988. Olteanu își amintește că Nicolae Ceaușescu tocmai venise dintr-o vizită în URSS, l-a chemat la el și i-a spus: "Mergi pe linie politică, în locul lui Pană, iar în locul tău o să-l punem pe Milea".[3]
Printre obiectivele realizate în mandatul său de primar, Olteanu menționează modernizarea râului Dâmbovița, continuarea lucrărilor la metrou, construcția de locuințe și prelungirea Bulevardului Victoria Socialismului până la Șoseaua Mihai Bravu.
Apoi, din mai 1988 și până în decembrie 1989, a fost secretar al CC al PCR, inițial pentru propagandă și presă (20 mai 1988-octombrie 1989), apoi pentru relații externe.
La data de 18 decembrie 1989, la ora 18.30, a sosit la Iași. S-a aflat în zona Moldovei în perioada 18-22 decembrie 1989.
După propriile afirmații, "Ca și alți membri ai CPEx, am fost trimis să mă ocup de problemele economice, respectiv de încheierea planului pe acel an, de aprovizionarea populației, aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderilor... În subsidiar ni s-a cerut să discutăm cu factorii de conducere ai județelor respective și măsurile indicate de Ceaușescu la teleconferința din seara zilei de 17 decembrie, pentru asigurarea liniștii și ordinii publice. (...) Eu nu am fost trimis la Iași, precum și în celelalte județe – Vaslui, Suceava și Botoșani -, cu vreo împuternicire cu caracter militar, cu toate că încă eram general-colonel în activitate, deci nu aveam calitatea de a da ordine unităților MApN, MAI, Departamentului Securității Statului sau Gărzilor Patriotice." 
După cum afirmă tot el, aflat în biroul primului-secretar județean Iași și întrebat de către locotenent-colonelul Ion Cioară - șef de stat major la Divizia 10 Mecanizată „Ștefan cel Mare” din Iași - dacă se impune înarmarea militarilor cu muniție de război împotriva eventualilor demonstranților, "am mai precizat – erau de față mai mulți oameni - că dacă vor avea loc demonstrații, cumva, strada este a lor, a demonstranților. „Voi nu interveniți cu nimic, am spus. Doar dacă atacă obiectivele, dacă le incendiază, atunci e altceva.... Dar pe stradă nu aveți ce face voi cu armele”.[4]
La data de 22 decembrie 1989, a plecat din Iași și a fost primit în garnizoana Armatei a II-a, de la Buzău. Generalul Olteanu a fost arestat și, la 31 decembrie 1989, a fost adus cu două autoturisme de teren și escortă la Centrul de Instrucție al Trupelor de Geniu din București, de pe Șoseaua Olteniței, unitate transformată în închisoare.
La data de 11 ianuarie 1990, generalul-colonel Constantin Olteanu a fost trecut în rezervă.
A fost inculpat și condamnat în Procesul membrilor CPEx (17 septembrie 1990 - 20 aprilie 1992). A fost acuzat în rechizitoriu că a cerut unor unități militare să treacă la alarmă de luptă, dar el a afirmat că nu a avut astfel de însărcinări și că în acele zile nu a intrat în nici o unitate militară.[4] La data de 25 martie 1991, Tribunalul Militar Teritorial București a pronunțat achitarea sa, care a fost atacată ulterior cu recurs extraordinar introdus de procurorul general. În urma acestui recurs extraordinar, Constantin Olteanu a fost condamnat definitiv la 11 ani și șase luni de închisoare. La 29 mai 1993, a cerut întreruperea pedepsei. Cererea a fost examinată de Tribunalul Militar Teritorial București, care a decis întreruperea executării pedepsei pe o perioadă de 12 luni. În 1994 a intervenit grațierea semnată de președintele României, Ion Iliescu
După cum afirmă el, „am fost condamnat pentru ceea ce am fost, nu pentru ceea ce am făcut”
În anul 1968, Nicolae Ceaușescu a dispus reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, dar și a lui Ștefan Foriș, ambii victime ale luptei pentru putere din perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Constantin Olteanu, tânăr ofițer și istoric militar, a fost numit cu cercetarea și clarificarea condițiilor în care a fost asasinată la Oradea mama liderului PCR, Ștefan Foriș.
Generalul Olteanu este autorul mai multor studii și lucrări de istorie și teorie militară, elaborate împreună cu colective de istorici militari cum ar fi generalul Ilie Ceaușescu. Este membru al Societății de Științe Istorice din România și al Consiliului Național al Societății de Științe Istorice din România. A primit Premiul Academiei Române (1976).
În ultimii ani fost profesor universitar asociat la Facultatea de Istorie din cadrul Universității „Spiru Haret” din București și a predat cursurile de Istoria militară a românilor în secolul XX și Istoria celui de al doilea război mondial din 1939-1945.


Sărbători

  • În calendarul ortodox: Sf Proroc Ieremia; Sf Cuv Mc Eftimie, Ignatie și Acachie
  • În calendarul romano-catolic: Sf. Iosif Muncitorul. Iosif Tâmplarul sau Iosif din Nazaret este soțul Fecioarei Maria și tatăl vitreg al lui Isus din Nazaret. El nu apare în cele mai vechi scrieri creștine, Epistolele pauline, ca tată vitreg al lui Isus. Iosif nu este menționat nici în cea mai veche evanghelie, Evanghelia după Marcu. El apare în următoarele evanghelii sinoptic, anume în Evanghelia după Matei și în Evanghelia după Luca, dar cele două liste de genealogii care apar sunt diferite: Matei spune că tatăl lui Iosif este Iacov, dar Luca spune că el era fiul lui Eli.
  • În calendarul greco-catolic: Sf. Ieremia, profet († 558 î.Hr.); Sf. Iosif muncitorul. Ieremia a fost unul dintre cei patru mari prooroci ai Vechiului Testament (alături de Isaia, Iezechiel și Daniel). Şi-a desfășurat activitatea în secolele VII-VI î.Hr., timp de 40 de ani, sub domnia a cinci regi: Iosia (17 ani), Ioahaz (3 luni), Ioiachim (11 ani), Iehonia (3 luni) și Sedechia (11 ani). A fost contemporan cu distrugerea Ierusalimului și deportarea poporului ales în exil în Babilon (597 î.Hr.). Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 1 mai.
  • Ziua Internațională a Muncii. În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.



RELIGIE ORTODOXĂ 1 Mai

Sf Proroc Ieremia; Sf Cuv Mc Eftimie, Ignatie și Acachie (Harți)

Sfântul Proroc Ieremia




Sfântul Prooroc Ieremia a fost din Anatot, cetatea preoţilor, în partea lui Veniamin, cetate departe de Ierusalim ca la trei mile, născut după tată, Helchie, mai marele preot. El a fost ales şi sfinţit prooroc din pântecele maicii sale, precum însuşi Domnul i-a prezis despre aceasta: Mai înainte de a te zămisli în pântece te-am cunoscut şi mai înainte de a ieşi tu din coapse te-am sfinţit şi te-am pus prooroc între neamuri.
Sfântul Ieremia, după mărturia Sfântului Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, a fost feciorelnic în toată vremea vieţii sale şi trimis de Dumnezeu preot, învăţător şi prooroc. El a început a prooroci din vârstă copilărească, precum este arătat în capitolul întîi al cărţii lui.
Sfântul Ieremia a mai proorocit şi despre patimile Domnului şi Mântuitorului nostru Hristos, zicând astfel: Veniţi şi să băgăm lemn în pâinea lui şi să-l pierdem pe el din pământul celor vii şi numele lui să nu se mai pomenească.
Acesta din pântecele mamei sale s-a sfinţit, şi era sfânt Domnului şi prooroc, trăgându-se din Anatot. După ce a fost robit Ierusalimul de către Nabucodonosor, împăratul Babilonului, el s-a coborât la Dafne în Egipt şi acolo proorocind a fost ucis cu pietre de poporul lui Israel. Şi murind a fost îngropat în locul de înmormântare a lui Faraon, pentru că egiptenii l-au mărit, văzând folosul de la el. Fiindcă prin rugăciunea lui fuseseră omorâte aspidele, care prăpădeau pe egipteni; de asemenea fuseseră omorâte şi fiarele ce se aflau prin ape, pe care egiptenii le numesc efot, iar elinii crocodili. Pentru aceasta creştinii din acele părţi, până astăzi, rugându-se merg în locul unde este mormântul proorocului, şi luând ţărână se tămăduiesc de muşcările aspidelor. Se spune că Alexandru Macedon stând deasupra mormântului proorocului, şi aflând cele despre el, i-a mutat moaştele în Alexandria.
Deci a zis Ieremia către preoţii Egiptului, că va să se facă un semn, adică au să se cutremure idolii Egiptului, şi vor cădea la pământ din pricina Mântuitorului prunc ce se va naşte în iesle din Fecioară. Şi pentru aceea până astăzi, ei au în loc de Dumnezeu o fecioară lehuză, şi punând un prunc în iesle, i se închină. Despre aceasta fiind întrebaţi de regele Ptolomeu, i-au spus că taina aceasta se trage de la strămoşi, şi a fost transmisă părinţilor lor de un cuvios prooroc, şi că aşteaptă sfârşitul tainei. Şi spun despre proorocul acesta că mai înainte de prădarea Templului a luat chivotul legii şi cele ce erau în el, şi a pus de le-a îngropat sub o stâncă de piatră, şi a zis către cei ce erau acolo: „S-a dus Domnul din Sinai la cer. Şi iarăşi va să vină în Sinai cu putere, şi va fi vouă semnul venirii Sale, când se vor închina toate neamurile la lemn”. Şi a zis că nimeni în afară de Aaron preotul, nu va putea scoate chivotul acesta şi că nimeni nu va deschide tablele care sunt în el, nici dintre preoţi, nici dintre prooroci, în afară de Moise alesul lui Dumnezeu.
Iar la înviere întâi se va ridica chivotul şi va ieşi din pământ, şi va fi pus în muntele Sinai, şi se vor aduna toţi sfinţii acolo, aşteptând pe Domnul, şi fugind de vrăjmaşul care va căuta să-i omoare. Iar în piatra aceea a scris cu degetul său numele lui Dumnezeu şi s-a făcut tiparul literelor ca o cioplitură de fier. Şi nor luminos îndată a acoperit numele acela. Şi nu va putea nimeni să chibzuiască locul, şi nici nu va putea să cinstească numele lui Dumnezeu până în ziua aceea. Însă piatra este în pustiu, unde s-a făcut întâi chivotul de Veseleil între doi munţi, unde zac Moise şi Aaron. Şi se arată noaptea norul ca lumina la locul acela în chipul cel dintâi, după cum israelitenilor li se arăta norul noaptea şi-i lumina.
Proorocul Ieremia era bătrân de ani, mic la statul trupului, barbă având din sus lată şi jos îngustă. Şi se face soborul lui în biserica sfântului apostol Petru, care este aproape de biserica cea mare.
Tot în această zi Biserica face pomenirea Sfinților Mucenici Eftimie, Ignatie și Acachie.



ARTE 1 Mai

INVITAȚIE LA OPERĂ 1 Mai

Nunta lui Figaro




INVITAȚIE LA BALET 1 Mai

Aram Haciaturian
Aram Khachaturian-Spartacus- 

Aram Khachaturian – Gayane:




MUZICĂ 1 Mai

Sonny James (James Loden), cântăreţ, chitarist şi compozitor country-pop american



Judy Collins, cântăreață americană
Judy Collins 


Rita Coolidge, cântăreaţă americană



Mimi Farina, cântăreaţă americană, sora folkistei Joan Baez
Joan Baez & Sister Mimi Farina 


Ray Parker Jr., chitarist, vocalist şi compozitor american (Raydio)
Ray Parker Jr., Raydio 


Gheorghe Costin, dirijor



Rick Driscoll, chitarist britanic (Kenny)




Steve Farris, chitarist american (Mr. Mister)
Mr. Mister 


Phil Smith, saxofonist britanic (Haircut 100)
Haircut 100 



Owen Paul, cântăreţ şi compozitor britanic
Owen Paul - 



Pauli Rantasalmi, chitarist finlandez (The Rasmus)




Aram Haciaturian





Antonin Dvorak


ÎNREGISTRĂRI NOI:

3 HOURS Classical Music for Sleeping and Relaxation






POEZIE 1 Mai

Astăzi este ZIUA INTERNAȚIONALĂ A MUNCII! Cu acest prilej vă prezint Poezia următoare:
Împărat si proletar
1874, 1 decembrie
de Mihai Eminescu 

Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre ferestri murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu-fete-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci si sceptici ai plebei proletare.

Ah! -- zise unul -- spuneti că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri si de chin?
Nici o cânteie-ntr-însul nu-i candidă si plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneste pe deplin.

Spuneti-mi ce-i dreptatea? -- Cei tari se îngrădiră
Cu-averea si mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânsii la lucru-i osândiră
Si le subjugă munca vietii lor întregi.

Unii plini de plăcere petrec a lor viată,
Trec zilele voiaose si orele surâd.
În cupe vin de ambră -- iarna grădini, verdeată,
Vara petreceri, Alpii cu fruntile de gheată --
Ei fac din noapte ziuă s-a zilei ochi închid.

Virtutea pentru dânsii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fioe brate tari,
A satelor greoaie cară trebuie-mpinse
Si trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.

Si flotele puternice s-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
S-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Si-s supte din sudoarea prostitului popor.

Religia -- o frază de dînsii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci ar lipsi din inimi speranta de răsplată,
Dupa ce-amar muncirăti mizeri viata toată,
Ati mai purta osânda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Si v-a făcut să credeti că veti fi răsplătiti...
Nu! Moartea cu viata a stins toată plăcerea --
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morti sunt cei muriti.

Minciuni si fraze-i totul ce le statele sustine,
nu-i ordinea firească ce ei a fi sustin;
averea să le aperi, mărirea a-a lor bine,
Ei bratul tău înarmă ca să lovesti în tine,
Si pe voi contra voastră la luptă ei vă mân.

De ce să fiti voi sclacii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteti trăi?
De ce boala si moartea să fie partea voastră,
Când ei bogătia cea splendidă si vastă
Petrec ca si în ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitati că-n voi e număr si putere?
Când vreti, puteti prea lesne pământul să-mpărtiti,
Si nu le mai faceti ziduri unde sa-închid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinsi de durere
Veti crede c-aveti dreptul si voi ca să trăiti.

Ei îngrăditi de lege, plăcerilor se lasă,
Si sucul cel mai dulce pământului i-l sug;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumopase;
Frumusetile-ne tineri bătrânii lor distrug.

Si de-ntrebati atunce, vouă ce vă rămâne?
Munca, din care dânsii se-mbată în plăceri,
Robia viata toată, lacrimi pe-o neagră pâne,
Copilelor pătate mizeria-n rusine...
Ei tot si voi nimica; ei cerul, voi dureri!

De lege n-au nevoie -- virtutea e usoară
Când ai ce-ti trebuieste... Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Când mâna v-o întindeti la bunuri zâmbitoare,
Căci nu-i iertat nici bratul teribilei nevoi.

Zdraobiti orânduiala cea crudă si nedreaptă,
Ce llumea o împarte în mizeri si bogati!
Atunci când după moarte răsplată nu v-asteaptă,
Faceti ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, si să trăim ca frati!

Sfărmati statuia goală a Venerei antice,
Ardeti acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfectiei umane si ele fac să pice
În ghearele uzurei copile din popor!

Sfărmati tot ce atâtă inima lor bolnavă,
Sfărmati palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliti statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până si urma sclavă
Celor ce le urmează pân’ la al lumii fund!

Sfărmati tot ce arată nândrie si avere,
O! dezbrăcati viata de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât --
Să fie un vis numai, săfie o părere,
Ce făr’ de patimi trece în timpul nesfârsit.

Zudutu dub dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ti deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândută, cu ochi vil si viclean.

O! aduceti potopul, destul voi asteptarăti
Ca să vedeti ce bine prin bine o să ias’
Nimic... Locul hienei îi luă cel vorbăret
Locul cruzimii veche, cel lins si pizmătaret,
Formele se schimbară, dar răul a rămas.

Atunci văveti întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le soptesc ades,
Plăcerile egale, egal vor fi-mpărtite,
Chiar moartea când va stinge lampa vietii finite,
Vi s-a părea un înger cu părul blond si des.

Atunci veti muri lesne fără de-amar si grijă,
Feciorii-or trăi-n lume cum voi ati vietuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă;
Nimeni de-a plânge n-are, el traiul si-a trăit.

Si boale ce mizeria s-averea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creste tot ce-n lume este menit să crească,
Va bea pân-în fund cupa, pân’ va vrea s-o zdrobească,
Căci va muri când nu va avea la ce trăi.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe malurile Seinei, în faeton de gală,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o însală;
Poporul loc îi face tăcut si umilit.

Zâmbirea lui desteaptă, adâncă si tăcută,
Privirea-i ce citeste în suflete-omenesti,
Si mâna-i care poartă destinele lumesti,
Cea grupă zdrentuită în cale-i o salută.
Marirea-i în taină legată de acesti.

Convins ca voi el este-n năltimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul si minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umană în veci se desfăsoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.

Si el -- el vârful mândru al celor ce apasă --
Saluta-n a lui cale pe-apărătorul mut.
De ati lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă
De răsturnări mărete, mărirea-i radioasă,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.

Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate si bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileste pe cei ce l-au urât.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,
Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt --
Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
Evul e un cadavru -- Paris al lui mormânt.

Pe stradele-ncrusite de flăcări orbitoare,
Suiti pe baricade de bulgăride granit,
Se misc batalioane a plebei proletare,
Cu cusme frigiene si arme lucitoare,
Si clopote de-alarmă răsună răgusit.

Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
Prin aerul cel rosu, femei trec ce-arme-n brat,
Cu păr bogat si negru pe urme se coboară
Si sânii lor acopăr -- e ură si turbare
În ochii lor cei nergi, adânci si desperati.

O! Luptă-te-nvălită în pletele-ti bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut!
Căci flamua cea rosă cu umbra-i de departe
Sfinteste-a ta viată de tină si păcate;
Nu! nu esti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Scânteie marea lină si placele ei sure
Se misc una pe alta ca pături de cristal
Prin lume prăvălite; din tainica pădure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.

Pe undele încete îsi miscă lagănate
Corăbii învechite scheletele de lemn;
Trecând ncet ca umbre -- tin pânzle umflate
În fata lunei care prin ele-atunci străbate,
Si-n roată defoc galben stă fata-i ca un semn.

Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării
Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel păcat
Al salciei pletoase -- si-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleaca lin suflării
A zefirului noptii si sună cadentat.

Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă -- pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârnă uscată --
Mosneagul rege Lear.

Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creti ai cărei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vietii sclipitoare... A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:

"În orice om o lume îsi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteste-n van;
În orice minte lumea îsi pune întrebarea
Din nou: de unde vine si unde merge floarea
Dorintelor obscure sădite în noian?"

Al lumii-ntregul sâmbur, dorinta-i si mărirea,
În inima oricărui I-ascuns si trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

Astfel umana roadă în calea ei înghetă,
Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viată
Si arătând la soare-a mizeriei lui fată --
Fata -- căci întelesul I-acelasi la toti dat.

În veci acelasi doruri mascate cu-altă haină,
Si-n toată omenirea în veci acelasi om --
În multe forme-apare a vietii crudă taină,
Pe toti ea îi însală, la nime se distaină,
Dorinti nemărginite plantând într-un atom.

Când stii ca visu-acesta cu moarte se sfârseste,
Că-n urmă-ti rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume -- atunci te oboseste
Eterna alergare... s-un gând te-ademeneste:
"Că vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi".


Paul Sterian
Biografie
Paul Sterian (n. 1 mai 1904- d. 16 septembrie 1984, Bucureşti) este fiul medicului militant Eraclie Sterian, autor a numeroase articole, broşuri şi volume de popularizare a igienei ori de educaţie sexuală, de combatere a bolilor venerice, a tuberculozei şi a tifosului, participant la primul război mondial în calitate de medic.

După obţinerea unui doctorat în Drept şi Ştiinţe economice la Paris, cu teza La Roumanie et la réparation des dommages de guerre (1928), Paul Sterian va fi colaborator ocazional al Gîndirii, al Convorbirilor literare şi al Curentului şi redactor, din 1929, al ziarului condus de Nae Ionescu, Cuvîntul. Semnează manifestul avangardist Poezia agresivă sau poemul reportaj, în revista unu (1931). Participă la întemeierea grupării Criterion, în cadrul căreia ţine mai multe conferinţe (Acţiune şi contemplaţie, 1932; Poezia română actuală, 1932, ş.a.). Activează în cadrul campaniilor sociologice ale lui Dimitrie Gusti, fiind, împreună cu N. Argintescu-Amza, regizor al filmului Drăguş (1929). Tipăreşte plachetele Al Sfintei Cuvioase Paraschiva cea Nouă Acatist (1931), Pregătiri pentru călătoria din urmă (1932), Poeme arabe. Versuri din O mie de nopţi şi una (1933).

Ca economist, conduce publicaţia Index, colaborează la ziarele Prezentul şi Voinţa, este referent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanţe, administrator al pavilionului românesc de la Expoziţia Universală de la Paris (1937), consilier economic şi şef al legaţiei române din Washington (1938), în timpul războiului îndeplinind atribuţii în ministerele Economiei Naţionale, de Finanţe şi de Externe, până la funcţia de secretar general. În 1942, îi apare un nou volum de versuri, Mînăstiri bucureştene, ilustrat cu 60 de heliogravuri proprii, iar în 1944 i se editează volumul Războiul nevăzut. Vieaţa de îndumnezeire a sfîntului părintelui nostru Paisie cel Mare.

După război, nu a fost inclus în succesivele „loturi” de „criminali de război”. Îl găsim director al întreprinderii „Textila Română” până la naţionalizare, ulterior ca zilier, contabil, inspector de credite, vânzător la „Aprozar”, şef al relaţiilor externe la Uniunea Compozitorilor, statistician la Institutul de Geriatrie. La sfârşitul anilor ’50, a fost arestat şi închis la Aiud. Motivul arestării se pare că a fost legătura sa cu cercul Rugului Aprins. În urma amnistierii de la începutul anilor ’60, publică sporadic cronici, eseuri, comentarii, articole în Steaua, Viaţa românească, Luceafărul ş.a. A fost prieten cu Mircea Vulcănescu încă din epoca primilor ani de facultate, dar şi cu Mircea Eliade, Mihail Sebastian şi Petru Comarnescu, căsătorit o vreme cu pictoriţa Margareta Sterian, ulterior cu actriţa Sanda (Alexandrina) Dorobanţu, căreia îi dedică volumul de versuri Arta iubirii, inedit, aflat în arhiva SCŞ AdSumus.


Opere

* Al Sfintei Cuvioase Paraschiva cea Nouă Acatist, 1931
* Pregătiri pentru călătoria din urmă, Colecţia "Cartea cu semne", Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1932
* Prinţesa Dactilo, 1932 (roman semnat sub pseudonimul Allan Lee)
* Poeme arabe. Versuri din O mie de nopţi şi una, Colecţia "Cartea cu semne", Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1933
* Mânăstiri bucureştene, 1942 (ilustrat cu 60 de heliogravuri proprii)
* Războiul nevăzut. Vieaţa de îndumnezeire a sfântului părintelui nostru Paisie cel Mare, 1944
* Arta iubirii

Popicele stau

Popicele stau în picioare
8 şi cu popa 9
Se bucură că stau în picioare.
Popicelor, nu vă mai bucuraţi
Popicelor, din voi
Trebuie să piară îndată câteva
Dacă nu toate
Popa mai ales

Sunteţi 8 şi cu popa 9
Vine ghiuleaua
Şi dărâmă, biet popic
În jurul tău
Una, două, trei
Sau mai multe popice
- depinde de îndemânarea
Şi înverşunarea jucătorului -

Destinul popicului
E să fie trântit
Nu să stea în picioare.
Ţine minte
Că eşti în picioare.
Tocmai ca să fii doborât.

Dura lex, popicule drag,
Frate popic,
Frate cu omul.


Mă\'mbăt mereu 

mă'mbăt mereu
cu vin ameţitor şi greu
mă'mbăt cu dumnezeu!

dumnezeu cârciumar
dumnezeu vin
dumnezeu tovarăş la băut.

pentru ce mă îmbeţi
pentru ce mă ameţeşti
crâşmare nemilos
tovarăşule nelipsit
vinule otravă dulce?

vrei să-mi iei averile?
Na-ţi-le;
vrei să-mi iei gândurile?
ia-ţi-le;
vrei să-mi iei bucuriile?
na-ţi-le;

vrei să-mi dai
crucea?
o iau!


Gândul

Gândul șerpuiește hulpav prin a ceasurilor antologie
se împrietenește cu inimi și trupuri cari au putrezit sau vor putrezi
culege florile închinate zeului alb, culege pe acele ale zeului negru
sboară cu îngerii mai sus spre văzduhul maculat
sau cuprinde în brațe cu mii de tentacule, trupuri pline de păcat.

Din cojile versurilor iese carnea fructului oprit
Sau diamantul clar prin care însuși dumnezeu a privit.
Două voluptăți îți oferă sânii în mistica antologie
orgia neagră a trupului sau a nesfârșitului
imaculată orgie.


TEATRU/FILM 1 Mai

Cu Maia Morgenstern

Biografie
Maia Emilia Ninel Morgenstern (n. 1 mai 1962, București) este o actriță română de teatru și film. De asemenea a cântat și muzică idiș.
Emilia-Maia-Ninel Morgenstern[2] s-a născută în București într-o familie evreiască. A studiat la Academia de Teatru și Film între 1981 și 1985, iar apoi a jucat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț până în 1988. A apărut apoi pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București, după care s-a alăturat trupei de la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”. Printre rolurile notabile pe scena de teatru se numără Lola Lola din Îngerul albastru (Der Blaue Engel) sau Kathleen Hogan în Park Your Car in Harvard Yard. Ea este cunoscută publicului român mai ales pentru rolurile din filmele Balanța, Cel mai iubit dintre pământeni, Patimile lui Hristos.
Maia Morgenstern a fost căsătorită în perioada 1983-1999[3] cu actorul Claudiu Istodor și cu medicul Dumitru Băltățeanu în perioada 2001[4]-2015[5]. Are trei copii: Tudor Aaron Istodor (născut în 1984 din căsătoria cu Claudiu Istodor), Eva Leea Cabiria (născută în 1999 dintr-o relație neoficializată cu actorul András István Demeter[6]) și Ana Isadora (născută în 2003[7] din căsătoria cu medicul Dumitru Băltățeanu).
Numele ei, Morgenstern, înseamnă în germană „Luceafărul de dimineață”, nume dat Fecioarei Maria, personajul pe care l-a jucat în filmul Patimile lui Hristos. Regizorul Mel Gibson, un devotat romano-catolic, pare să fi luat în considerare, printre altele, acest detaliu ca fiind semnificativ pentru alegerea ei în acest rol.[necesită citare]
Din 2010 este numită ambasador pentru Alianța Civilizațiilor în România.
În iunie 2012 apare într-un spot (pro bono) în care sprijină campania „Salvați Roșia Montană” acesta devenind într-o singură zi cel mai vizionat clip al artistei pe youtube.
Filmografie (selectivă)
·         Secretul lui Bachus (1984)
·         Marea sfidare (1989)

·         Rămânerea (1990)
·         Balanța (1992) - Nela
·         Cel mai iubit dintre pământeni (1993)
·         Trahir (1993)
·         Nostradamus (1994) - Helene
·         A șaptea cameră (1995)
·         Privirea lui Ulyse (1995)
·         Fiii Witman (1997)
·         Omul zilei (1997)
·         Triunghiul morții (1999) - Regina Maria
·         Patul lui Procust (2001)
·         Patimile lui Hristos (2004)
·         Orient Express (2004) - Amalia Frunzetti
·         „15” (2005)
·         Eva (2010) - Maria, mama Evei
·         Sânge tânăr, munți și brazi (2010) - Mama
·         La fin du silence (2011)
·         The Secret of Polichinelle (2013) - Maya
·         Domnișoara Christina (2013) - dna Moscu
·         #Selfie 69 (2016) - matroana
Seriale de televiziune
·         Aniela (2009) - maica Irina
·         Iubire și Onoare (2010-2011)- Marieta
·         Las Fierbinți (2012-2015) - Țața Rapidoaica
Premii și distincții
·         Ordinul Artelor și Literelor în grad de Cavaler (Franța, 2012

Balanta 1992 Film romanesc: 


Agatha Christie - Cursa De Şoareci (Teatru Radiofonic): 



Vedere de pe pod Teatru radiofonic dupa Arthur Miller




Vasile Alecsandri - Chirita in Iasi



Mobila si durere Teatru radiofonic de Teodor Mazilu

Ferma de struti - Olga Delia Mateescu




GÂNDURI PESTE TIMP 1 Mai

Câteva citate:

















la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...