MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 18 MAI 2019

1. Astăzi se împlinesc 18 ani de când a plecat dintre noi pentru totdeauna soacra mea Felicia Pănculescu! Dumnezeu să o odihnească în pace!

2. Astăzi facem revederea după 55 ani de la terminarea liceului! Câți vor mai răspunde prezent?

ISTORIE  PE ZILE 18 Mai

Evenimente

·         1096: Prima cruciadă – circa 800 de evrei sunt masacrați în Worms, Germania. Prima cruciadă a fost inițiată în 1095 de către Papa Urban al II-lea pentru a recâștiga controlul asupra orașului sfânt Ierusalim și a Țării Sfinte creștine stăpânite în acel moment de musulmani. Cruciada germană din 1096 (numită de evrei „evenimentele din anul 4856”, Meoraot Tatnu sau Gzerot Tatnu) este parte a primei cruciade în timpul căreia cruciați țărani din Franța și Germania au atacat comunitățile evreiești. Deși antisemitismul se manifestase de mai multă vreme în Europa, în timpul cruciadei s-a înregistrat primul pogrom organizat de masă. În unele cazuri, autoritățile și liderii religioși au încercat să-și adăpostească supușii evrei. Mai trebuie spus că Papa Urban al III-lea nu a menționat populația evreiască atunci când a propovăduit organizarea primei cruciade, iar mai târziu a condamnat orice violență împotriva evreilor, considerând că aceste atacuri sunt pervertiri ale cauzei cruciate.

·         1152: La opt săptâmâni după anularea căsătoriei cu Ludovic al VII-lea al Franței, Eleanor de Aquitania se căsătorește cu Henry Plantagenet, Conte de Anjou și Duce de Normandia (viitorul rege Henric al II-lea al Angliei), care era cu unsprezece ani mai tânăr decât ea. Eleanor de Aquitania (n. 1122 sau 1124 – 1 aprilie 1204) a fost una din femeile longevive și puternice din Europa în timpul evului mediu. A moștenit de la tatăl ei ducatul de Aquitania, a fost regină consort a Franței (1137–1152) și regină consort a Angliei (1154–1189). A fost membră a Casei de Poitiers. Henric al II-lea (5 martie 1133 – 6 iulie 1189), Duce al Normandiei și rege al Angliei (1154–1189)

·         1268:  Principatul cruciat de Antiohia este distrus  de mamelucii sultanului Baibars, in urma bataliei de la Antiohia. Principatul de Antiohia a fost unul dintre  statele constituite  de cruciati pe  parcursul  primei cruciade si a inclus părți din actualele state  Siria si Turcia. Principatul de Antiohia se întindea de-a lungul unghiului nord-estic al Mediteranei. El nu număra mai mult de 20.000 de locuitori în  sec.al XIII(-lea. ,  majoritatea fiind formată din armeni și greci, alături de câțiva musulmani. Cei mai mulți dintre  cruciatii  stabiliți acolo de origine normanda, proveniti din Italia de sud,  ca și primii conducători ai principatului (care erau membri ai dinastiei de Hauteville).

·         1291: Cetatea Acra este cucerita de musulmani, fapt care a însemnat nu numai pierderea ultimului bastion al Regatului Cruciat al Ierusalimului, dar și a Țării Sfinte.

·         1388: Atestarea prin hrisov domnesc a mănăstirii Cozia, din județul Vâlcea, importantă ctitorie a domnitorului Mircea cel Bătrîn. S-a încheiat zidirea bisericii mari a Mânăstirii Cozia (Vâlcea, România). La 18 mai 1388 se finalizează zidirea bisericii mari, cu hramul Sfînta Treime, a mănăstirii Nucet (azi mănăstirea Cozia), județul Vîlcea, importantă ctitorie a domnitorului Mircea cel Bătrîn. Mănăstirea Cozia este situată pe malul drept al Oltului la 22 km de Rîmnicu Vîlcea și 75 km de Sibiu. Inițial mănăstirea a fost cunoscută sub numele de Mănăstirea Nucet, fiind clădită într-o regiune prielnică pentru creșterea nucilor. Numele de Cozia l-a primit mai tîrziu, după muntele din vecinătate. Zidirea mănăstirii Nucet i-a fost sugerată domnitorului Mircea cel Bătrîn de către calugărul cărturar Nicodim de la Tismana. Zidirea bisericii începuse în primăvara anului 1387, fiind executată de un arhitect sîrb chemat de însuși domnitorul Munteniei. Modelul este caracteristic stilului bizantin și a fost principalul model al arhitecturii religioase din Muntenia timp de patru secole. Biserica mare a fost construită inițial doar cu pronaos, naos și altar, pridvorul adăugîndu-se în anul 1707. De-a lungul timpului s-au efectuat o serie de modificări, dar frumusețea construcției s-a păstrat. În Biserica Mare se poate vedea pictura oiginară și anume în naos, unde, pe pereții de vest, sunt pictați Mircea și fiul său Mihail în costume de cavaleri, iar în stînga se află portretul lui Șerban Cantacuzino. În pronaos se găsesc mormintele voievodului Mircea și al monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, calugărită dupa moartea fiului ei și decedată în 1605. Mănăstirea Cozia nu mai păstrează aproape nicio urmă autentică de pe vremea ctitorului mănăstirii Mircea cel Batrîn. Singurele obiecte rămase de pe vremea domnitorului, doua clopote, au fost luate de mai-marii bisericii și duse unul la Episcopia Rîmnicului și cel de-al doilea la Episcopia Argeșului. Epitaful lui Mircea cel Batrîn a ajuns și el la Muzeul de Artă de la București, la Cozia rămînînd doar o bucată din placa de mormînt a domnitorului. De asemenea, tot de pe vremea lui datează modelul de cruce voievodală care se află și acum pe turla mănăstirii.

·         1565: Fortele otomane incep marele asediu al Maltei, in incercarea de a ocupa acest arhipelag  cu o pozitie strategica exceptionala in Mediterana. Cavalerii ioaniti se apara eroic, silind fortele turce net superioare numeric sa se retraga cu mari pierderi, la data de 11 septembrie a aceluiasi an. Aceasta victorie a Ordinului cavalerilor Ioaniti le intareste  prezenta in Malta si prestigiul in Europa crestina.

·         1593:  După ce a fost acuzat de către prietenul său Thomas Kyd sub ​​tortură, dramaturgul englez Christopher Marlowe primește o citație în fața Consiliului de Stat privind suspiciunea de erezie. Christopher “Kit” Marlowe (botezat la 26 februarie 1564 – d. 30 mai 1593) a fost un dramaturg, poet și traducător englez din epoca elisabetană. Cel mai însemnat autor de tragedie din această perioadă înainte de Shakespeare, Kit Marlowe este cunoscut pentru deosebitul său vers alb, pentru personajele sale care au cucerit publicul, precum și pentru propria-i moarte.

·         1652: In colonia  Rhode Island, este adoptata prima lege din posesiunile engleze nord-americane, prin care sclavia este declarata ilegala.

·         1765: Un incendiu a distrus o mare parte din Montreal, Quebec.

·         1804: Senatul l-a proclamat pe Napoleon I Bonaparte împărat al Franței. (1804-1814 și 1815); a fost încoronat de către Papa Pius al VII-lea la 2 decembrie1804, în cadrul unei ceremonii fastuoase ce a avut loc la Catedrala Notre Dame din Paris. Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica – d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.

·         1845: Mihail Kogalniceanu a inceput, la Iasi, publicarea “Letopisetilor Tarii Moldovei”, in trei volume, prima editare a cronicilor lui Miron Costin, Grigore Ureche si Ion Neculce, la care va adauga, in editia urmatoare, cronici muntene.

·         1848: Pe fundalul afirmarii idealurilor nationale ale revolutiei de la 1848, George Baritiu a scris, in “Gazeta de Transilvania”, ca “Soarta natiunii romane se va hotari la Bucuresti si in Iasi, iar nu in Cluj, nici in Blaj, nici in Buda”.

·         1897:  Romanul Dracula al autorului irlandez Bram Stoker este publicat la Londra. Abraham „Bram” Stoker (n. 8 noiembrie 1847, Clontarf, un cartier lângă Dublin — d. 20 aprilie 1912, Londra) a fost un scriitor irlandez, cunoscut în primul rând prin romanul „Dracula”. Personajul principal al romanului, contele Dracula (Graf Dracula), a devenit unul dintre cei mai renumite personaje vampir din literatura universala. Tot Bram Stoker a avut ideea să asocieze legenda domnitorului muntean cu liliacul hematofag (Desmodus rotundus) numit si „vampir”. Romanul a fost de mai multe ori transpus pe ecran, iar rolul Contelui a fost jucat de actori ca: Max Schreck, Christopher Lee, Bela Lugosi, Klaus Kinski ȘI Gary Oldman.

·         1899: La Haga, s-au deschis lucrarile primei Conferinte a Pacii, la care a participat Romania.

·         1910: Terra trece prin coada cometei Halley. Este cel mai apropiat contact din istorie dintre Pământ și o cometă. Cometa Halley este cea mai faimoasă dintre cometele periodice, putând fi văzută aproximativ la fiecare 75–76 de ani. Cometa a fost numită după astronomul englez Edmond Halley, care aplicând teoria gravitațională a lui Newton și luând în calcul efectele gravitaționale ale lui Jupiter și Saturn a reușit să stabilească data aproximativă a următoarei reîntoarceri a cometei. Din anul 240 î.Hr. și până în prezent, cometa a fost observată de aproximativ 30 de ori, următoarea sa apariție fiind în 28 iulie 2061. Chiar dacă ultimele apariții ale cometei au fost dezamăgitoare, datorită poziției sale nefavorabile față de Soare și Terra, rămâne una dintre cele mai active și mai mari comete cunoscute. Edmond Halley (n. 8 noiembrie 1656, Hackney lângă Londra — d. 14 ianuarie 1742, Greenwich) a fost un astronom, matematician, cartograf, geograf și meteorolog englez. El a descoperit metoda de măsurare a distanței dintre două stele (Deplasare de paralaxă).

·         1918: Regele Ferdinand I al României vizitează orasul Hotin din Basarabia.

·         1918: In Basarabia, este introdusă prin lege instituția jandarmeriei care funcționa în România.

·         1923: Hermann Oberth, inventator german din Transilvania, a sustinut examenul de diploma la Universitatea din Cluj, cu lucrarea “Racheta spre spatiile planetare”, care avea sa devina o opera de baza in tehnica rachetelor si teoria zborului cosmic. Hermann Julius Oberth (n. 25 iunie 1894, Sibiu – d. 28 decembrie 1989, Nürnberg) a fost unul dintre părinții constructiei  de rachete  și  al astronauticii.

·         1944: A început deportarea masivă, din ordinul lui Stalin, a tătarilor  din Crimeea înspre Asia Centrală. „Zi pentru cinstirea memoriei jertfelor deportărilor din Crimeea", este data genocidului din Crimeea. În acea zi, toţi tătarii din peninsula aflată sub stăpânire sovietică au fost surghiuniţi de Stalin în pusta din Uzbekistan. Călătoria în trenuri sigilate, care a durat aproape două săptămâni fără oprire, s-a transformat într-un măcel.
18 mai 1944 este considerată cea mai neagră zi din istoria poporului tătar. La acea dată, Iosif Visarionovici Stalin a comandat surghiunirea populaţiei tătare din Peninsula Crimeea. Sute de mii de tătari - femei, bărbaţi, copii, bătrâni - au fost ridicaţi peste noapte din casele lor de soldaţii Armatei Roşii şi de agenţii poliţiei conduse de Lavrenti Pavlovici Beria. Încărcaţi de-a valma în vagoanele de tren, având voie cu o singură bocceluţă, tătarii au fost închişi şi trimişi în pusta din Uzbekistan. Drumul a durat aproape două săptămâni, timp în care oamenii n-au avut voie să coboare din vagoane decât o dată pe zi, în staţionări de care nu depăşeau jumătate de oră. Lipsiţi de aer, hrană, apă, de condiţii umane, deportaţii au murit pe capete. În vagoanele sigilate, supravieţuitorii au stat printre cadavre şi excremente, reuşind să le dea jos doar în minutele de staţionare, când uşile erau deschise, iar ei - supravegheaţi cu arma în mână. La destinaţie au mai ajuns doar jumătate dintre surghiuniţi. Dar şi aceştia au fost supuşi unui regim de teroare şi exterminare.
Stalin le găsise vina tătarilor de a fi susţinut nemţii în cel de-al doilea Război Mondial. Istoricii arată că acesta era un neadevăr. „Sovieticii uitau cu bună ştiinţă că până atunci pieriseră pe frontul antihitlerist mai mult de 50000 de Tătari înrolaţi în armata roşie şi că încă alţi peste 60000 luptau în armata roşie sau în detaşamentele de partizani împotriva ocupaţiei Germane. De asemenea, în armata roşie activau şi au activat până la sfârşitul războiului mii de subofiţeri şi ofiţeri de toate gradele de origine Tătară. Nici familiile lor şi ale eroilor care s-au distins în lupte nu au fost iertate, împărtăşind soarta conaţionalilor lor“, consemnează cercetătorii în Calendarul Intercultural, proiectul realizat cu sprijinul financiar al Guvernului României, de Departamentul pentru Relaţii Interetnice şi implementat de Institutul Intercultural Timişoara. Istoricii mai notează că timp de 23 de ani, până în 1967, tătarii crimeeni au suferit multe privaţiuni şi atunci au primit dreptul de a se strămuta, dar nu în Crimeea. „Abia după 14 noiembrie 1986, prin hotărârea Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, Tătarii, ca de altfel toate comunităţile naţionale şi popoarele care au avut de suferit în timpul regimului stalinist, au primit dreptul de a se strămuta în locurile natale din zonele unde au fost surghiuniţi. Până în prezent au revenit în Crimeea în jur de 400.000 de tătari“, afirmă aceştia.
Profesorul Tasin Gemil (72 ani), istoric de etnie tătară, a fost primul ambasador musulman în România, deţinând funcţia diplomatică în dou foste state sovietice: Azebaijan şi Turkmenistan. Născut la Medgidia, profesorul universitar doctor Tasin Gemil a fost ambasador al României în Azerbaijan (1998-2003), apoi în Turkmenistan (2004-2007). Istoricul este actualmente director al Institutului de Turcologie şi Studii Central-Asiatice din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. El a analizat raporturile dintre popoarele rus şi tătar de-a lungul secolelor şi interesul sporit pe care Peninsula Crimeea l-a avut în ochii stăpânirilor de la Răsărit. Într-un studio publicat în revista Magazin Istoric, cercetătorul originar din Medgidia vorbeşte despre formele de manifestare a agresiunii ruseşti asupra naţiei tătare. „Începând cu secolul al XVIlea, ţarii ruşi au privit Crimeea nu numai ca o bază de atac către Balcani, Caucaz şi Istanbul, dar şi ca pe o grădină însorită. Atâta vreme cât unitatea de acţiune tătaro-otomană a fost puternică, Rusia nu a îndrăznit să atace Crimeea. În secolul al XVIII-lea, în condiţiile slăbiciunii manifeste a puterii otomano-tătare, trupele ruseşti au început să atace în mod repetat Crimeea, de fiecare dată producând mari distrugeri şi masacre. Înfrântă pe toate fronturile, Poarta a trebuit să accepte Pacea de la Kuciuk Kainargi, din 1774, prin care Rusia proclama independenţa Hanatului din Crimeea. Agenţii ruşi au provocat permanent tulburări în hanat, astfel că, în 1782-1783, trupele ruseşti comandate de cneazul Grigori Potiomkin au bombardat sate şi oraşe din Crimeea, ucigând un mare număr de tătari. La 8 aprilie 1783, Ecaterina a II-a a proclamat anexarea Crimeii şi transformarea ei într-o provincie rusească.
Populaţia autohtonă tătară a fost supusă sistematic represaliilor, pentru a o obliga să lase locul în Crimeea coloniştilor slavi. În 1784, guvernatorul Grigorie Potiomkin a emis o poruncă prin care cerea «izgonirea din peninsulă a tuturor tătarilor localnici din regiunile de munte şi câmpie»“, scrie profesorul Gemil. Până în anul 1800, mai mult de 500.000 tătari fuseseră nevoiţi să-şi părăsească locurile de baştină, pentru a se refugia între graniţele otomane, inclusiv în Dobrogea. Alţi peste 200.000 tătari au fost izgoniţi în anii de război din 1806-1812 şi 1827-1829, iar imediat după Războiul Crimeii (1853-1856), au plecat din peninsulă, conform datelor oficiale, 192.660 tătari. „În realitate, numărul acestora era mult mai mare. Până în anul 1922, 1.800.000 tătari au fost siliţi să părăsească patria străbună. În noaptea de 18 mai 1944, din ordinul lui Stalin, au fost deportaţi toţi tătarii care mai erau în Crimeea (250.000). În acelaşi timp, autorităţile ruseşti au procedat la distrugerea sistematică a monumentelor şi documentelor istorice tătăreşti din Crimeea, inclusiv a cimitirelor şi numelor localităţilor. Moştenirea istorico-culturală tătară rămâne încă foarte bogată. În 1983, UNESCO a sărbătorit 800 de ani de la naşterea poetului Kul Ali, fondatorul literaturii tătare clasice. Rusia a urmărit să şteargă toate dovezile care atestau drepturile tătarilor la moştenirea pământurilor străbune. Aceste distrugeri continuă şi astăzi. Un cunoscut istoric şi analist ucrainean, Oleksa Haiworonski, releva recent faptul că tătarii au fost cei care s-au opus ferm noii invazii ruseşti în Crimeea, nu comunitatea ucraineană de acolo, nici guvernul şi armata ucraineană“, conchide istoricul Tasin Gemil.

·         1945:  Forțele generalului polonez Władysław Anders au capturat Monte Cassino  după patru luni de lupte grele. Bătălia de la Monte Cassino (denumită și Bătălia pentru Roma și Bătălia pentru Cassino) a fost o serie de patru bătălii grele duse în timpul celui de al Doilea Război Mondial, date de Aliați în scopul de a trece de Linia de Iarnă și de a elibera Roma. La începutul lui 1944, jumătatea vestică a Liniei de Iarnă era sub controlul ferm al germanilor care ocupaseră văile Rapido, Liri și Garigliano, precum și câteva culmi și creste din jurul lor, toate cunoscute sub numele de Linia Gustav. Germanii nu ocupaseră vechea mănăstire de pe Monte Cassino, o abație înființată în anul 524 de Benedict din Nursia și care domina orașul Cassino și intrarea în văile Liri și Rapido, deși ocupau poziții defensive pe pantele abrupte de sub zidurile abației. La 15 februarie, mănăstirea, aflată pe un munte cu vedere spre orașul Cassino, a fost distrusă de 1.400 de tone de bombe lansate de forțele aeriene americane. Bombardamentul a fost lansat din teama ca abația să nu fie folosită ca post de observație pentru apărătorii germani. După două zile, parașutiștii germani⁠ au ocupat poziții în ruine; distrugerea provocată de bombardament și zona plină de dărâmături le-a dat soldaților protecție față de atacurile aeriene și de artilerie, făcând din acel sit o poziție defensivă mai viabilă. Între 17 ianuarie și 18 mai, apărătorii Liniei Gustav au fost asaltați de patru ori de trupele Aliate. În ultimul asalt, Aliații au desfășurat 20 de divizii pe un front de 35 km și i-au împins pe germani de pe pozițiile lor, cu pierderi grele.

·         1946: S-a incheiat procesul intentat membrilor guvernului Antonescu.

·         1956: Prima ascensiune a vârfului Lhotse 8.516 metri, de către o echipă elvețiană. Lhotse este un munte în masivul Himalaya care este situat la granița dintre Nepal și China în vecinătatea lui Mount Everest de care este despărțit prin șaua de sud cu altitudinea de 7986 m deasupra n.m.. Lhotse are altitudinea de 8516 m deasupra n.m. fiind situat după înălțime pe locul patru pe glob. In limba tibetană numele muntelui înseamnă „vârful din sud”, înspre sud muntele are pereți verticali cu o înălțime de 4000 de m, fiind unul dintre cele mai periculoase regiuni de escaladat din lume.

·         1965: Spionul israelian Eli Cohen este spânzurat în Damasc, Siria.

·         1969: Programul Apollo: Se lansează Apollo 10 cu astronauții Tom Stafford, John Young și Eugene Cernan având misiunea de a simula o aselenizare. Programul Apollo a fost o serie de zboruri spațiale pilotate efectuate de Statele Unite ale Americii (NASA), folosind astronava Apollo și racheta purtătoare Saturn, între anii 1961 și 1975. Proiectul, coordonat de NASA, a avut ca principal obiectiv „aselenizarea unui om și întoarcerea lui în siguranță pe Pământ până la sfârșitul decadei 1960-1970″. Acest obiectiv a fost atins cu Apollo 11 în iulie 1969.

·         1972: A intrat in vigoare Tratatul cu privire la interzicerea armelor nucleare si altor arme de distrugere in masa pe fundul marilor, oceanelor si subsolului lor.

·         1974: În deșertul Rajahstan din provincia Pokhran, India detonează cu succes prima sa arma nucleară; devine a șasea țară care posedă arma nucleară.

·         1980: Muntele Sf. Elena din SUA a erupt în statul Washington, omorând 57 de oameni și provocând pagube în valoare de 3 miliarde de dolari.

·         1980: Studenții din Gwangju, Coreea de Sud încep demonstrațiile, cerând reforme democratice; demonstrația este violent reprimată de guvern. În acest incident, care este acum numit masacrul de la Gwangju, potrivit cifrelor oficiale, 207 de persoane mor, aproximativ 1.000 sunt grav răniți.

·         1994: Patronul Ion Stoica a anuntat inchiderea jocului “Caritas”, o escrocherie care a ruinat sute de mii de romani. Caritas a fost un joc de tip piramidal, care a funcționat în România între aprilie 1992 și august 1994. A atras milioane de deponenți din toată țara, care au investit mai mult de 1.000 de miliarde de lei vechi, înainte de a da faliment în 14 august 1994. La data declarării falimentului avea datorii de 450 milioane de dolari americani. Fondatorul și proprietarul afacerii, Ioan Stoica, a fost condamnat în anul 1995 de către Tribunalul din Cluj la un total de 7 ani de închisoare, pentru fraudă, dar a făcut apel și i s-a redus termenul de pedeapsă la numai doi ani. Nemulțumit și de această sentintă, el s-a adresat Curții Supreme de Justiție și sentința i-a fost micșorată la un an și jumătate de închisoare. A fost eliberat la data de 14 iunie 1996. Nu se cunoaște nici până acum care este motivul pentru care autoritățile au permis acest joc piramidal și către ce destinații s-au îndreptat banii depunătorilor. Contabilitatea firmei era mai mult decât neglijentă, iar procesele între deponenți și compania Caritas continuă și astăzi.

·         2001: Regele Mihai s-a întors la Palatul Elisabeta, la aproape 55 de ani după ce a semnat abdicarea, sub ameninţarea armei, în biroul de lucru de atunci.

·         2009: Castelul Bran a trecut oficial în proprietatea lui Dominic de Habsburg, după ce reprezentanţii Muzeului Bran şi ai Casei de Habsburg au semnat procesul-verbal de predare-primire a obiectivului turistic, acesta funcţionând in continuare în regim privat. Înaintea retrocedării, Ministerul Culturii a dispus mutarea colecțiilor aparținând statului român de la Castelul Bran la Vama Medievală. Pentru a putea redeschide muzeul, familia de Habsburg a remobilat castelul cu obiecte din colecția personală. Redeschiderea oficială muzeului s-a realizat la 1 iunie 2009

Nașteri

·         1048:  Omar Khayam sau Khayyam (persană ‏غیاث ‌الدین ابوالفتح عمر ابراهیم خیام نیشابورﻯ, Ghiās od-Dīn Abul-Fatah Omār ibn Ibrāhīm Haiām Nișābūrī) (n. 18 mai 1048  la Nișapur, Persia - d. 4 decembrie 1131) a fost un poet, matematician, filosof și astronom persan.

Izvoarele cu privire la viața lui Khayam se contrazic adeseori. Numele ar putea denota proveniența dintr-o familie de fabricanți de corturi, dar nici acest lucru nu se poate afirma cu certitudine. Deși supranumele Khayam îl desemnează pe meșteșugarul care face corturi, el este, în același timp, precum și alte denumiri de meșteșuguri, tipic pentru tradiția sufistă. Conform acestei tradiții, care interpretează denumirile cu ajutorul unei mistici a numerelor asemănătoare cabalei din tradiția iudaică, numită abșad, numele învățatului s-ar traduce cu ajutorul calculului poziției literelor prin Ghãqi, Risipitorul. Pentru un sufi acest supranume desemnează disprețul pentru bunurile lumești^[9]. Și-a petrecut copilăria în orașul Balhi (în nordul Afghanistanului de azi), unde a studiat îndrumat de învățații Șeic Mohamed Mansuri și, apoi, Imam Mowaffaq de Nișapur.

A avut o viață extrem de agitată, dacă ținem cont că a trăit în perioada formării Imperiului Selgiucizilor. Învățații se aflau într-o situație precară, fiind dependenți financiar de conducători sau de vreun mecena local. Însuși Khayam a scris, mai târziu, că a fost, în perioada tinereții, „martor al nimicirii învățaților, din care nu a mai rămas decât o mână de oameni, chinuită și puțin numeroasă. Asprimea soartei din aceste vremuri i-a împiedicat să se dedice perfecționării și adâncirii științei lor”.

Ca învățăcel în Nișapur, l-a legat o prietenie strânsă de Hassan bin Sabah, întemeietorul de mai târziu al sectei asasinilor, și de viitorul vizir al Imperiului Selgiucizilor, Nesām ol-Molk. Legenda afirmă că cei trei și-ar fi jurat sprijinul în cazul în care unul dintre ei ar fi urcat scara ierarhiilor. Nesām ol-Molk uită de această promisiune, odată devenit vizir, în 1063, și îl neglijează, în special, pe bin Sabah. Unul dintre adepții acestuia îl va ucide pe vizir, în 1092, se pare că din această cauză. Învățatului Khayam i-a fost încredințată, probabil și prin intermediul lui Nesām ol-Molk, importanta reformă a calendarului, care este finalizată în 1079^[10].

După asasinatul din 1092, Khayam întreprinde un pelerinaj la Mecca, datorită, probabil, într-o oarecare măsură, și ostilităților pe care le simțise din partea cercurilor sunnite, care i-au imputat înlocuirea calendarului islamic, bazat pe fazele lunii, cu unul civil. În Nișapur domneau, la acea dată, neliniști provocate de cercuri religios-fundamentaliste. Doar după ce a dovedit, prin acest pelerinaj, dreapta sa credință, Khayam a putut activa ca profesor în orașul său natal^[11].

A peregrinat prin diverse locuri: Samarkand, Ispahan, Merv.

Criticul literar român Tudor Vianu spunea că Omar Khayam „...dă în rubayatele sale expresia lirică foarte concentrată de o mare perfecțiune a viziunii sale dezabuzate asupra lumii”. Iată câteva expresii ale pesimismului lui Khayam:

„Am venit, de unde? Unde duce drumul?
Care-i rostul vieții ? Tainele sugrumu-l.
Câte inimi pure — Roata de Azur
Arde-n scrum și pulberi! Spuneți, unde-i fumul?

Noapte, stele... Tremuri. Ce ai? Te-nfiori,
Când te-apleci genunea lumii s-o măsori!
Fulgeră-n eternă goană-amețitoare —
Trec pe lângă tine — aștrii rotitori...”

Se pare că a scris peste o mie de catrene (numite rubaiat). Acestea au un conținut mistic, legat de mistica islamică, adică de sufism.

Valoarea operei sale poetice eclipsează, în ziua de azi, faima sa de matematician și om de știință. Opera sa poetică a fost dată uitării timp de secole în cultura persană, doar sufiștii au prețuit mereu rubaiatele sale. Iraniștilor europeni le revine meritul de a-l fi redescoperit pe poet pentru patrimoniul cultural al lumii

Omar Haiām

* 1711: Ruđer Josip Bošković (n. 18 mai 1711, Dubrovnik, Republica Ragusa – d. 13 februarie 1787, Milano, Imperiul Habsburgic), cunoscut și sub numele Roger Joseph Boscovich sau latinizat: Rogerius Josephus Boscovich, a fost un matematician, fizician, astronom și filosof din Republica Ragusa.

În 1725 a intrat în ordinul iezuiților. A fost profesor de matematică la Colegiul Romanum din Roma. De asemenea, a fost membru al Academiei din Roma și al Royal Society.

A călătorit prin mai multe țări europene, fiind o persoană de mare reputație. Este ales deputat la Viena pentru apărarea intereselor republicii Lucca și stabilirea granițelor.

Ducele de Toscana l-a distins pentru meritele sale și i-a oferit funcția de profesor de matematică la Universitatea din Pavia.

Rudjer Josip Boscovich

·         1797: Frederic Augustus al II-lea (germană Friedrich August II.; n. 18 mai 1797– d. 9 august 1854) a fost rege al Saxoniei și membru al Casei de Wettin

A fost fiul cel mare al Prințului Maximilian al Saxoniei (care era fiul cel mic al electorului Frederic Christian de Saxonia) și al primei sale soții, Prințesa Carolina de Parma.

La 26 septembrie 1819 la Viena (prin procură) și din nou la 7 octombrie la Dresa (în persoană) s-a căsătorit cu Arhiducesa Marie Caroline de Austria, fiica împăratului Francisc I al Austriei. Nu au avut copii.

La 24 aprilie 1833 la Dresda Frederic Augustus s-a recăsătorit cu Prințesa Maria Anna de Bavaria, fiica împăratului Maximilian I Joseph de Bavaria. Nu au avut copii.

În timpul unei călătorii în Tirol, a avut un accident în Brennbüchel; a căzut de pe cal în fața acestuia iar calul l-a călcat pe cap. A murit la 8 august 1854 la Gasthof Neuner și a fost înmormântat la Katholische Hofkirche în Dresa. A fost succedat de fratele său mai mic, Ioan al Saxoniei.

* 1820: Ioan Vancea de Buteasa (n. 18 mai 1820, Vășad, Bihor, Transilvania – d. 31 iulie 1892, Blaj, Comitatul Alba de Jos, Transilvania) a fost un preot, episcop și mitropolit greco-catolic român.

Familia lui Ioan Vancea era de origine maramureșană, din Oncești(Văncești), trecută prin Buteasa (Țara Chioarului), de unde provine numele său nobiliar, de Buteasa, și stabilită apoi la Vașăd, în Bihor.

În urma decesului mitropolitului Alexandru Șterca-Șuluțiu, sinodul electoral întrunit la Blaj, l-a ales în data de 11 august 1868pe episcopul Gherlei pe primul loc, cu 59 de voturi. Pe locurile următoare se clasaseră, în ordine: Timotei Cipariu, cu 49 de voturi și canonicul Ioan Fechete Negruțiu cu 36 de voturi. A fost numit mitropolit Ioan Vancea, la 21 octombrie 1868. A fost confirmat de Sfântul Scaun la 21 decembrie 1868. A fost instalat în scaun la Blaj, prin episcopul Alexandru Dobra de la Lugoj, care era delegat din partea papei Pius al IX-lea, la 11 aprilie 1869, când a fost numit și consilier intim de stat.

La 9 noiembrie 1869 a plecat la Roma, fiind însoțit de secretarul mitropolitan dr. Victor Mihali de Apșa, pentru a participa la Conciliul (Sinodul) ecumenic Vatican I.^[2] A rămas la Roma până în 30 iunie 1870. Cu acest prilej mitropolitul Ioan Vancea a fost cel care a săvârșit prima liturghie greco-catolică în limba română în Catedrala Sfântul Petru, în fața corpului episcopal din lumea întreagă, la data de 28 ianuarie 1870. I-a avut diaconi pe canonicul Ioan Sabo și pe Victor Mihaly de Apșa. A fost elogiat de către înalții prelați participanți pentru erudiția, precum și pentru perfecta cunoaștere a limbii latine.

În cadrul conciliului a apărat autonomia, ritul și limba liturgică română. A obținut dezmembrarea parohiilor române unite de la Sighetu Marmației și Slatina de la Episcopia Ruteană Greco-Catolică de Muncaci, și arondarea lor la Episcopia Română Unită de Gherla. În conciliu a luptat mult pentru autonomia Bisericii Române Unite și guvernarea ei în baza legislației canonice. A fost sprijinit în acest scop de Iosif Pop Silaghi, episcop greco-catolic de Oradea, care a participat și el la Conciliul Vatican I. În scopul îndrumării eficiente a vieții spirituale, precum și în scopul progresului Bisericii, mitropolitul Ioan Vancea a folosit căile vizitațiilor canonice și sinoadelor arhidiecezane și provinciale. Astfel, în sinoadele provinciale din anii 1872 și 1882 de la Blaj, au fost emise canoane privind organizarea bisericească, viața clerului, educația tineretului, ordinul călugăresc basilitan (al Sf. Vasile cel Mare). Au fost subliniate adevărurile de credință comune cu cele ale Bisericii Catolice romane (de rit latin), însă s-a subliniat obligația păstrării neștirbite a rânduielilor Bisericii Greco-Catolice: ritualul, disciplina bisericească, calendarul. Toate acestea au fost aprobate de papa Leon al XIII-lea.

În cadrul sinoadelor arhidiecezane, din anii 1869, 1882, 1889, s-a hotărât să fie fie sprijinită înmulțirea fundațiilor și susținuți preoții, văduvele, școlile confesionale, orfanii. S-a hotărât să se stârpească concubinajul.

Congresul scolastic Arhidiecezan de la Blaj, întrunit la 1-5 iunie 1873, a emis hotărâri importante în scopul dezvoltării învățământului românesc, în conformitate cu legea școlară cunoscută după numele inițiatorului, J. Eötvös, din 1868. S-a cerut preoților, protopopilor și învățătorilor-cantori să muncească „zi și noapte”, pentru asigurarea bunei funcționări a școlilor confesionale, inclusiv și acelor școli care au ajuns în proprietatea statului, pentru a nu se pierde de neam. Protopopii erau numiți inspectori școlari, în protopiatul lor. S-a cerut părinților să-și trimită, în mod regulat, copiii la școală, subliniindu-se că aceasta era o obligație atât față de Dumnezeu cât și față de națiunea română. „Știința luminează, ea deșteaptă, întărește și înavuțește pe popoare” (Circulara nr. 567 din anul 1876).^[3]

Mitropolitul Ioan Vancea a îmbunătățit, în mod substanțial, planurile și programele de învățământ ale studiilor teologice, secundare și elementare. La Seminariul teologic a mai adăugat, în anul 1879, în programul de învățământ câteva studii practice: ritul oriental, cântul, tipicul bisericesc, dreptul civil, economia rurală, medicina pastorală, iar în 1888, a mai adăugat filosofia, liturgica, omiletica. Profesorii de la seminariul teologic nu puteau fi decât doctori în teologie. Mitropolitul prezida examenele pe care le susținea clerul tânăr. Din banii proprii a ridicat internatul pentru băieți de la Blaj, pe care l-a transformat, începând cu anul școlar 1892–1893, în Școala civilă superioară de fete (cu nivel de liceu), iar pentru băieți a construit un internat mai încăpător: „Internatul Vancean”, precum și o sală de gimnastică, tot la Blaj.

A sprijinit tinerii teologi cu pregătire și calități intelectuale și preoțești superioare, trimițându-i la studii la Viena sau la Roma. În acesastă ordine de idei, îl numim pe Augustin Bunea, pe care mitropolitul Ioan Vancea l-a trimis la celebrul institut „De Propaganda Fide” din Roma, pentru studii de filosofie și teologie.

A ridicat peste 300 de clădiri școlare în satele ardelene.

S-a aflat în rândul marilor luptători pentru cauza națională a românilor ardeleni. Mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa a semnat, alături de George Barițiu, Ilie Măcelariu și de dr. Ioan Rațiu Memorandumul de la Blaj din 3 iulie 1872, în care se cerea, printre altele, conducerea autonomă a școlilor, liberă și independentă de organele statului, limba română - limbă de predare în învățământul universitar, școli agronomice etc.

A respins, în mod ferm, în discursul rostit la 13 mai 1879, în Casa Magnaților, proiectul unei legi propuse de ministrul A. Trefort. Prin acest proiect de lege, se dorea introducerea limbii maghiare în toate școlile românești. Mitropolitul Ioan Vancea a arătat că Biserica nu poate să lase să-i scape din mână libertatea conștiinței. Pentru Biserica Română Unită, limba românăeste o condiție „sine qua non” a existenței sale. Mitropolitului Ioan Vancea i s-au raliat, în această privință, și mitropolitul ortodox de la Sibiu, Miron Romanul, precum și episcopul greco-catolic de la Lugoj, Victor Mihali de Apșa și episcopul ortodox de la Arad, Ioan Mețianu.

Mitropolitul Ioan Vancea a sprijinit gospodărirea și înfrumusețarea Blajului. Prin ajutorul dat de el, s-au realizat introducerea apei curente, canalizarea, trotoarele și alte lucrări de urbanism și civilizare a localității. A avut nu numai un înalt gust estetic, ci și generozitatea necesară unor mari realizări.

·         1822: S-a născut (la Mamorniţa, azi în Ucraina) Gheorghe Sion, poet, dramaturg, traducător şi memorialist, membru titular, din 1868, al Academiei Române (m. 1892). (Dicţionarul scriitorilor români R-Z (2002), dă naşterea la data de 22 mai 1822). Gheorghe Sion (sau George Sion; n. 18 mai 1822, Mamornița, azi Ucraina, d. 1 octombrie 1892, București) a fost un scriitor român bucovinean, membru titular (din 1868) al Academiei Române. Se trage dintr-o familie boierească din Hârșova, județul Vaslui[1]. În 1848 a luat parte la mișcarea revoluționară din Moldova. În 1860 a scos „Revista Carpaților”. A scris versuri și piese de teatru fără o valoare deosebită. Proza memorialistică („Suvenire contimporane”, 1888), remarcabilă prin culoarea și fluența evocării, cuprinde portrete memorabile și pitorești, descrieri de atmosferă, realizând în cuprinsul povestirii valoroase nuvele autonome. A tradus din clasicii și romanticii francezi. Au rămas în conștiința populară versuri scrise de Sion, precum „Mult e dulce și frumoasă / limba ce-o vorbim” sau „Astăzi anul se-nnoiește / Plugușorul se pornește” , cuprinse in volumul intitulat „Din poesiile lui George Sion” tiparit in anul 1857 la Tipografia Nationala a lui Iosif Romanov.

·         1843 - S-a născut scriitorul spaniol Benito Perez Galdos ("Dona Perfecta", "Familia lui Leon Roch") (m.04.01.1920).

* 1850: Oliver Heaviside (n. 18 mai 1850 – d. 3 februarie 1925) a fost un inginer electrician, matematician și fizician autodidact, care a adaptat numerele complexe pentru calculul circuitelor electrice, a inventat metode matematice pentru rezolvarea ecuațiilor diferențiale, a reformulat Ecuațiile lui Maxwell și în mod independent de Josiah Willard Gibbs a descoperit calculul vectorial.

Portret de Frances Hodge

·         1868: Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (în rusă Николай Александрович Романов; n. 6/18 mai 1868, Țarskoe Selo, Imperiul Rus – d. 17 iulie 1918, Ekaterinburg, Gubernia Perm[*], Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă) a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârșitul revoluției din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt în Biserica Ortodoxă Rusă.

Împărăteasa Maria Feodorovnacu fiul ei Nicolae în 1870.

Nicolae al II-lea a fost fiul împăratului Alexandru al III-lea al Rusiei și al împărătesei Maria Feodorovna(născută Prințesa Dagmar a Danemarcei). Pe linie paternă a fost nepot al împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei, iar pe linie maternă a fost nepot al regelui Cristian al IX-lea al Danemarcei. A avut trei frați mai mici (Alexandru, George, Mihail) și două surori mai mici (Xenia și Olga).

La 13 martie 1881, în urma asasinării bunicului său Alexandru al II-lea, Nicolae a devenit țarevici (moștenitor al tronului), iar tatăl său țar. Nicolae și alți membri ai familiei au asistat la acest eveniment în timpul șederii la Palatul de iarnă din Sankt Petersburg,^[9] însă din motive de securitate, noul țar și familia sa s-au mutat la Palatul Gatchina, situat în afara orașului.

Nicolae era văzut ca prea blând de către durul și pretențiosul său tată care, dată fiind moartea sa prematură, nu și-a pregătit fiul pentru conducerea vastului imperiu. Acesta se pare că nici măcar nu intenționa să-l pregătească pe Nicolae pentru o astfel de funcție dificilă, considerându-l „un fel de imbecil” pe care n-are nici un sens să încerci să-l pregătești în meseria guvernării.^[10] Țarul Alexandru III își numea, de altfel, fiul, „fetița”^[11], iar atunci când ministrul lui de finanțe, contele Witte, i-a sugerat că ar fi timpul să-l inițieze pe moștenitor în afacerile tronului, împăratul s-a arătat surprins, declarând că e imposibil ca Witte să nu fi constatat deja, dacă a discutat până atunci cu țareviciul Nicolae, că acesta „este un prost.”^[12] Mai târziu, când sfetnicul apropiat al tatălui său (și mai târziu și al lui), reacționarul Pabiedonósțiev, a încercat să-l inițieze în detaliile funcționării statului, Nicolae al II-lea s-a lăsat absorbit de scobitul în nas.^[13] Pabiedonósțiev considera că Nicolae al II-lea „pricepe doar semnificația unor fapte izolate, fără legăturile lor cu restul, fără o apreciere a influenței celorlalți factori care intervin, El aderând la măruntul și nesemnificativul Lui punct de vedere.”^[14] La 26 de ani, cu mai puțin de o lună înainte de a accede la tronul Rusiei, jurnalul personal al viitorului țar Nicolae al II-lea, conține stupidități gen descrierea unor epice bătăi cu castane între el și amicul lui apropiat, prințul George al Greciei: „am început bătaia cu castane în fața casei și-am sfârșit-o pe acoperiș.” Câteva zile mai târziu, jurnalul se face mărturia unei alte bătăi, de această dată una cu conuri de pin.^[15]

Totuși în contrast cu un specimen gen împăratul Ferdinand I al Austriei, care retardat mintal fiind, declara candid că „e ușor să guvernez, mai greu e să mă semnez”^[16], se pare că Nicolae însuși realiza că sarcina conducerii unui uriaș imperiu aflat în plină fază a industrializării și a unei profunde prefaceri sociale (sau a unei Rusii aflată deja în agitație revoluționară provocată de abandonarea reformelor politice după asasinarea țarului Alexandru II de către un grup terorist de stânga), îl depășește complet:

Țareviciul Nicolae Alexandrovici Romanov la 21 de ani.

la moartea tatălui lui, țarul Alexandru III - secerat prematur de alcool și-o maladie renală - Nicolae își întreabă cu patetism verișorul, printre lacrimi, „ce se va întâmpla acum cu mine și cu Rusia?” El declară cu această ocazie că nu este pregătit să devină țar, că în plus n-a vrut niciodată să devină țar și nu știe nimic despre cum se guvernează sau discută cu miniștrii.^[17]

Nicolae s-a îndrăgostit de Prințesa Alix de Hesse și Rhin, o nepoată a Reginei Victoria, dar tatăl său nu a fost de acord cu o astfel de alianță, el sperând să perfecteze o căsătorie cu o prințesă din Casa de Orléans, pentru a întări proaspăta alianță cu Republica Franceză. Numai când se afla pe patul de moarte, temându-se pentru succesiunea dinastiei Romanovilor, Alexandru al III-lea a fost de acord ca Nicolae să se căsătorească cu o prințesă din Germania.

Ca țarevici, Nicolae a făcut mai multe călătorii pe tărâmuri îndepărtate, incluzând o călătorie importantă în Orientul Îndepărtat de unde s-a ales cu o cicatrice pe frunte. Un japonez considerat de unele surse nebun, altele descriind mai degrabă un ultra-naționalist.^[18], aproape că l-a omorât, dar salvarea a venit de la vărul său, Prințul George al Greciei (ziarele japoneze ale vremii considerau totuși relatarea despre intervenția prințului George drept o simplă romanțare.^[18] Fapt este că familia imperială rusă, ca și cea japoneză, i-a răsplătit pentru salvarea vieții țareviciului, îmbogățindu-i, pe doi japonezi (Mukobatake Jisaburo și Kitaga Ichitaro) care cărau o ricșă și care l-au imobilizat și lovit cu propria lui sabie pe ex-samuraiul atacant.^[18]). Nicolae s-a reîntors la Sankt Peterburg cu o ură crescută față de Imperiul Japonez.

Încoronarea Țarului Nicolae al II-lea

Nicolae s-a suit pe tron pe 1 noiembrie 1894, și la scurtă vreme după aceea s-a căsătorit cu Prințesa Alix (din acel moment înainte Împărăteasa Alexandra Feodorovna). Ei au avut cinci copii: Marile Ducese Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Țareviciul Alexei. Titlul de Țar, derivat din titlul roman Cezar, ajuns în rusă prin bizantinulKaisar, a fost abolit oficial în 1712 de Petru cel Mare, dar a fost folosit în mod neoficial de-a lungul domniei lui Nicolae. Titlul său oficial era:Noi, Nicolae al Doilea, prin mila lui Dumnezeu, Împărat și Autocrat al Întregii Rusii, Țar al Moscovei, Kievului, Vladimirului, Novgorodului, Astrahanului, Poloniei ^[19], Siberiei, Crimeii, Georgiei, Stăpân al Pskovului, Mare Duce de Smolensk, Lituania, Volkinia, Podolia și Finlanda, Prinț de Estonia, Livonia, Curlanda și Semgalle, Samogiția, Bialostok, Karelia, Tver, Iugoria, Perm, Viatka, Bulgaria și al altor țări, Stăpân și Mare Duce al Novgorodului de Jos, Cernigov, Riazan, Poloțk, Rostov, Iaroslav, Belosero, Oudoria, Obdoria, Condia, Vitebsk și a toată Regiunea de Nord, Stăpân și Suveran al Ținutului Iveriei, Kartaliniei, Kabardinei și al Provinciilor Armenești, Suveran al Prinților Montani și Circasieni, Stăpân al Turkestanului, Duce de Schleswig, Holstein, Stormarn, Ditmarschen și Oldenburg, Prinț Moștenitor de Norvegia, și așa mai departe, și așa mai departe, și așa mai departe.

Nicolae și Alexandra, 1894.

La festivitățile de încoronare de la Moscova din 1896, mai multe mii de persoane au fost călcate în picioare și au murit în îmbulzeala iscată la ceremonie. Nicolae a aflat despre catastrofă mai târziu în aceeași zi și a vrut să anuleze festivitățile care urmau, dar a fost convins să nu facă asta de rude și de sfetnici. Mulți au văzut decesele ca pe o prevestire nefastă. Nicolae nu era pregătit suficient să domnească după moartea neașteptată a tatălui său. Logodna sa cu Prințesa Alix s-a făcut doar cu puțină vreme înainte de moartea tatălui său, iar căsătoria s-a făcut la scurtă vreme după funeralii. Nicolae a trebuit să facă față imediat sarcinii de a fi Autocrat al Rusiei într-o perioadă de maximă agitație politică. Nicolae al II-lea s-a dovedit incapabil să facă față sarcinilor combinate ale conducerii țării în timpul unor situații agitate din punct de vedere politic și ale conducerii armatei ruse în cel mai mare conflict internațional de până atunci.

El s-a bizuit foarte mult pe sfaturile unchilor săi, Marii Duci (frații răposatului său tată), și de asemenea pe sfatul vărului soției sale, Kaiserul Wilhelm. Aceste sfaturi corespundeau mai degrabă interesului „Vărului Willy”, care spera să prevină crearea unor legături mai apropiate dintre Rusia pe de-o parte și Anglia și Franța pe de altă parte. Un război cu Japonia, prost planificat și condus, (1904–1905), a adus mari pierderi Rusiei, iar temerile de un conflict mai mare au contribuit la Antanta Ruso-Engleză, alianță de care Wilhelm se temea așa de mult.

Nicolae făcea față și unor dificultăți interne, nu numai situației internaționale tensionate. Bunicul său, Țarul Alexandru al II-lea, fusese asasinat într-un atentat pus la cale de revoluționari, deși el era cel care făcuse foarte mult să îmbunătățească situația economică și socială din Rusia. Revoluționarii nu erau dornici să obțină puterea în cadrul regimului existent, ci luptau pentru răsturnarea țarismului (în copilărie, Nicolae și familia lui au supraviețuit unei tentative de asasinat cu bombă plasată în tren).

Țarul Nicolae al II-lea citind ziarul „Sankt Petersburg”.

Radicalizarea grupurilor politice era consecința refuzului țarului Alexandru al II-lea de a accepta cererea secțiunii liberale a nobilimii de adoptare a unei forme de guvernare reprezentativă (nu un regim parlamentar și cu atât mai puțin un sistem bazat pe sufragiu universal, era vorba doar de un sistem tipic epocii, care să fie bazat pe o adunare consultativă în care să poată avea loc o dezbatere de idei între membrii claselor privilegiate și educate ale țării); refuzul țarului dealtminteri reformator din 1860, de a accepta o adunare națională, a avut consecințe extrem de grave și nefaste pe termen lung: a lipsit Rusia de acea „școală” care să ridice, în timp, nivelul politic al publicului - așa cum se întâmpla în acei ani în Prusia, de exemplu - și în același timp a lipsit administrația de serviciile a sute de oameni capabili.^[20] Începând cu domnia lui Petru cel Mare, clasa privilegiată ca și împărații ruși au înțeles că fără o reformă care să modernizeze țara, aceasta va continua să piardă influență și putere în raport cu celelalte națiuni ale Vestului (țarul Nicolae al II-lea însuși a înțeles probabil asta, când conștient fiind de faptul că Rusia cea înapoiată economic și industrial nu este capabilă să producă armamentul modern de care Austro-Ungaria erau totuși capabilă, dar nici să și-l procure cumpărându-l pe piață la prețurile exorbitante cerute, a încercat să aranjeze semnarea unor înțelegeri internaționale „de dezarmare” care să interzică imperiului rival acest tip de armament.^[21]), în ciuda faptului că era țara cea mai populată, mai întinsă și bogată în resurse a Europei. Pentru țarul Alexandru al II-lea însuși, înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii de către țările occidentale, a fost un semnal că fără reforme, țara nu-și va putea permite să joace un rol militar și politic pe măsura dimensiunii ei.^[22] De aceea bunicul lui Nicolae, țarul Alexandru al II-lea, a adoptat o lege de abolire a iobăgiei, dar din cauza opoziției majorității moșierilor, legea a devenit un compromis care era probabil nefavorabil țăranilor în majoritatea cazurilor, dar care a fost totuși profitabilă pentru stat.^[23] Acest fapt i-a dezamăgit enorm atât pe țărani, cât și mai ales pe membrii radicali ai intelighenției, care pledau cauza țărănimii. Pe acest fond al dezamăgirii provocate de refuzul lui Alexandru de a adopta o formă de guvernare reprezentativă și de nemulțumire provocată de o lege de abolire a iobăgiei nefavorabilă majorității populației, unii membrii ai intelighenției au concluzionat că o reformă justă ca și o veritabilă modernizare a țării nu poate avea loc decât răsturnând regimul țarist; dintre acești blazați s-au recrutat viitorii revoluționari.^[24] Ultimii doi țari care au urmat - Alexandru al III-lea și Nicolae al II-lea - au încercat să mențină intactă arhaica autocrație^[25]: după asasinarea țarului Alexandru al II-lea, prost sfătuiți fiind de cercurile conservatoare, succesorii acestuia - țarul Alexandru al III-lea și fiul lui, țarul Nicolae al II-lea - nu numai că n-au accelerat sau măcar stopat reformele adoptate de părintele și bunicul lor, și care erau atât de necesare pentru modernizarea și stabilizarea socială a Rusiei, și care erau deja cerute insistent de către elita intelectuală a țării, aceștia au ales să revină chiar și asupra acestor timide și insuficiente reforme deja adoptate de țarul răposat^[26]: educația, și așa neglijată de regim^[27], a devenit încă și mai des subiect al restricțiilor, activitatea oganelor de administrație locală (zemstvo-urile) a fost împiedicată, iar comunele au devenit subiect de control strict, prin adoptarea în 1889 a unei legi care introducea funcția de „zemsky nacialnik”, în timp ce funcția electivă a judecătorului de pace a fost abolită, iar guvernul a fost autorizat să asume puteri sporite în situațiile în care ordinea publică era socotită a fi în pericol; până și eforturile absolut apolitice ale zemstvo-urilor au fost obstrucționare de puterea centrală. Conflictul între societatea rusă care devenea din ce în ce mai educată, urbană și complexă, pe de-o parte, și fosilizata autocrație pe de cealaltă, s-a acutizat cu ocazia foametei din 1891, când guvernul s-a arătat incapabil să organizeze eficient ajutorarea țăranilor muritori de foame și când societatea civilă însăși s-a organizat pentru ajutorarea țăranilor calamitați.^[28][29] Faptul că guvernul țarist a pus interesul de clasă al membrilor lui (moșierimea) mai presus de supraviețuirea milioanelor de țărani victime ale foamei și holerei, atunci când a amânat în plină criză alimentară pentru o lună interdicția exporturilor de cereale (oferind astfel ocazia proprietarilor de latifundii să încheie contracte de export), a radicalizat și mai mult stratul de membrii ai profesiilor liberale.^[30]

Familia Țarului în 1904.

Înfrângerea din războiul cu Japonia a întărit și extins opoziția internă față de regim, ducând la izbucnirea Revoluției din Februarie 1905 pe parcursul căreia au avut loc greve și revolte locale. Populația și chiar și bogații industriași protejați ai regimului, îl considerau pe Nicolae al II-lea responsabil de dezastru^[31], printre altele și pentru că a trimis trupele și marina înarmate mai prost decât chiar adversarul „asiatic”. Făcând bășcălie de știrea că țarul a trimis icoane trupelor demoralizate, pentru a le încuraja, generalul Dragomirov zicea că „japonezii ne bat cu mitralierele, dar nu contează, noi o să-i batem cu icoane.”^[32] De altfel, în afară de a fi vinovat pentru că a implicat armata într-un război fără a o fi pregătit în prealabil din punct de vedere material, regimul lui Nicolae al II-lea a săpat moralul soldaților implicându-i în acțiuni de reprimare a miilor de revolte care izbucneau peste tot în vastul imperiu, fapt care în mod inerent deturna armata de la scopul ei normal și de la pregătirea ei pentru război.^[33]

Revoluția din Februarie l-a forțat pe Nicolae să accepte un parlament ales prin vot indirect, Duma, concesie făcută publică prin Proclamația din Octombrie, asta nu înainte de a masacra 200 de manifestanți (alte surse vorbesc despre mai mult de o mie de oameni masacrați pe 9 ianuarie 1905^[34]) pașnici și favorabili țarismului^[35] în 9 (22) ianuarie 1905 (dată care a rămas sub numele de „Duminica sângeroasă”, țarul însuși căpătând numele de „Nicolae sângerosul”^[36]), plus masacrarea altor 2000 de greviști la Odessa, cu ocazia procesiunii de omagiere a marinarului omorât de ofițerii de pe crucișătorul Potemkin (acostat temporar în port), pentru că s-a făcut purtătorul mesajului echipajului care nu voia să mănânce carne cu viermi.

Nicolae (stânga) și vărul său, regele George al V-lea al Marii Britanii.

Relațiile lui Nicolae cu noua Dumă nu au fost foarte bune. Prima Dumă, cu o majoritate a Cadeților, a intrat imediat în conflict cu țarul. Nicolae a hotărât demiterea premierului liberal moderat Serghei Witte și dizolvarea Dumei. După ce și în a doua Dumă au apărut probleme similare, noul prim-ministru Piotr Stolîpin a dizolvat-o în mod unilateral și a schimbat legile electorale pentru a permite alegerea mai multor conservatori în viitorele adunări parlamentare. Astfel s-a ajuns la dominația liberal-conservatorilor din Partidul Octombrist al lui Alexandr Grucicov. Stolîpin, un politician abil, avea planuri ambițioase de reformă. Acestea cuprindeau facilitarea împrumuturilor pentru populația săracă de la sate, pentru a le permite să cumpere pământ, cu intenția de a forma o clasă socială de agricultori loiali coroanei. Deși scopul ultim al reformelor lui Stolîpin era să întărească autocrația țaristă și nu să democratizeze țara,^[38]planurile sale au fost împiedicate de conservatorii de la curte care aveau mai multă influență pe lângă împărat. În preajma momentului asasinării lui Stolîpin de către un anarhist (și informator al poliției totodată) în 1911, premierul și împăratul de-abia își mai vorbeau, iar destituirea lui era considerată iminentă.

După reacția viguroasă a populației la masacrul din 9 (22) ianuarie 1905, Nicolae al II-lea publică „Decretul și Manifestul Imperial”, o proclamație în care condamnă protestele și încearcă să pună responsabilitatea pentru pierderile de vieți omenești în contul birocrației, sugerând totodată cetățenilor să-i trimită direct propuneri pentru îmbunătățirea organizării statului. Manifestul reprezenta doar o manevră tactică, unicul scop el emiterii lui fiind să cumpere timp pentru regim: nu există nici un indiciu că era o reacție sinceră din partea țarului.^[39] De altfel nu mai târziu de 6 august 1905 devine clar că țarul nu intenționează să accepte un parlament democratic și cu putere de legislator, așa cum cerea populația, ci doar unul pur consultativ și format în majoritate din nobilime.^[40] În aceste condiții protestele de masă și confruntările de stradă continuă și începând cu 20 septembrie este declanșată spontan^[41] prima grevă generală din istoria țării;^[42] cu această ocazie fiind formate primele soviete („consilii” sau „sfaturi”) muncitorești la Petrograd^[43] și Moscova, pe modelul cărora și în 1917, cu ocazia revoluției din februarie, vor apare altele în toate marile orașe ale imperiului. Greva generală îl forțează pe Nicolae al II-lea să accepte cererile populației, fapt confirmat de publicarea „Manifestului din Octombrie.”^[44] Acest document era redactat de Serghei Witte, și avea rolul de a izola stânga (și cererile ei de ordin social) prin acceptarea cererilor politice ale liberalilor: acordarea libertăților civile, un regim constituțional, un guvern (Rusia sub țarism, la început de secol XX, nu avea încă un guvern reunit permanent, format din miniștrii însărcinați cu rolul de a administra și coordona diversele arii de activitate ale administrației centrale, (Așa cum menționează și Orlando Figes în „O Istorie A Revoluției Ruse”, țarul prefera să-și întâlnească miniștrii separat^[45], fapt care se materializa în politici contradictorii, ineficiente și temporare, care produceau haosul în administrație.)^[46], nici măcar după Revoluția din 1905 și Manifestul din Octombrie Rusia necăpătând un guvern responsabil în fața legislativului.^[47]) și o adunare legislativă aleasă liber.^[48] Din păcate, țarul Nicolae al II-lea a acceptat doar de nevoie publicarea Manifestului din Octombrie, fără a avea însă intenția de a-l și respecta^[49][50] și deveni astfel un veritabil^[51] monarh constituțional.^[52][53] Dacă totuși monarh constituțional înseamnă un monarh al unui stat dotat cu o constituție pe care acesta o și respectă, Nicolae al II-lea n-a fost unul, iar Rusia n-a fost nici ea niciodată o monarhie constituțională^[54], sau dacă a fost totuși până la lovitura de stat dată de țarul Nicolae al II-lea în iunie 1907, de atunci încolo n-a mai fost.^[55][56]

Imediat după publicarea „Manifestului din octombrie”, celebrările populare au fost repede umbrite de violență: regimul lui Nicolae al II-lea a creat câteva mișcări pro-monarhiste, sprijinite din ordinul țarului însuși, atât financiar cât și logistic, de către poliție, și care ideologic erau veritabile grupări fasciste avant la letrre; acestea au declanșat un război de stradă contra grupurilor pro-reformă.^[57][58] La doar o lună și câteva zile de la publicarea Manifestului din octombrie, mai exact pe 3 decembrie 1905, guvernul țarului Nicolae al II-lea arestează conducătorii sovietului petersburghez; social-democrații răspund printr-un nou apel la grevă generală și la rebeliune armată, însă muncitorii erau slab pregătiți pentru confruntarea cu forțele de represiune, astfel că rebeliunea va fi înăbușită în sânge, districtul Presnia din Moscova fiind distrus în cea mai mare parte, mai mult de 1000 de oameni fiind uciși, cei mai mulți dintre ei civili prinși în focul încrucișat al combatanților sau victime ale incendiilor produse de lupte; vor urma arestări în masă și execuții sumare: ordinea va fi restabilită prin teroare.^[59] Regim de „monarhie constituțională” nu excludea deci, în opinia țarului Nicolae al II-lea și a curții sale, menținerea în pușcării a unei vaste cantități de deținuți politici, exact ca în vremea presupus-defunctei autocrații, și nici nu presupunea măcar vreun tratament mai uman al minorităților naționale: între 1906 și 1909 mai mult de 5000 de deținuți politici vor fi condamnați la moarte, iar în Baltica, într-o campanie de teroare de șase luni, armata țaristă execută mai mult de 1200 de oameni, distrugând cu aceeași ocazie zeci de mii de clădiri. Țarul Nicolae al II-lea s-a arătat încântat de modul în care a fost dusă la îndeplinire operațiunea, lăudând ofițerii pentru modul „splendid” în care au acționat. Nici populația Rusiei n-a cunoscut o ameliorare a tratamentului din partea autorităților: regimul țarist al lui Nicolae al II-lea nu va ezita să ducă un război de teroare chiar împotriva propriului popor: în zonele în care țăranii s-au revoltat, sate întregi au fost distruse de armată.^[60] În total, de la publicarea Manifestului la mijlocul lui Octombrie 1905 și aprilie 1906, când s-a reunit prima Dumă, regimul țarului Nicolae al II-lea a executat 15 000 de oameni, a împușcat sau rănit cel puțin alți 20 000, iar poliția politică țaristă^[61] a deportat sau exilat alți 45 000, fapt care reprezintă cu greu un debut promițător pentru un regim parlamentar.^[62] În lupta lor contra revoluției și născândului regim liberal, țarul Nicolae al II-lea și curtea sa au decis să folosească antisemitismul drept armă de predilecție, încurajând numeroase pogromuri.^[63]

Țarul Nicolae al II-lea (stânga) cu generalul Brusilov, în recent ocupata Bucovină, 1916.

De asemenea, ca și în perioada autocrației dinaintea revoluției din 1905, muncitorii au continuat să fie masacrați de regimul țarist și în noua perioadă așa-zis „constituțională”, dacă aceștia protestau în mod pașnic contra condițiilor inumane de muncă și salarizare, așa cum s-a întâmplat de exemplu cu ocazia masacrării în Siberia pe data de 4 aprilie 1912 a 230^[64] de minieri greviști pașnici^[65][66] și neînarmați^[67][68] și care erau angajații companiei engleze^[69] de exploatare minieră a aurului „Lena” („Lenskoie Zoloto-promișlenoie Tovarișcestvo” - sau pe scurt „Lenzoto”). Proprietarii erau în majoritate cetățeni englezi, evrei (membrii ai familiei Ginzburg), însă și francezi, germani și americani^[70][71][72]), dar printre acționari se aflau și mulți miniștri ruși (fostul ministru de finanțe și un timp prim-ministrul contele Witte, octombristul și fostul ministrul al comerțului și industriei Timiriazev, fostul ministru al comerțului și industriei Timașev, directorul Băncii de stat Boianovski) ca și membrii ai familiei imperiale, cum era de exemplu chiar mama lui Nicolae al II-lea, împărăteasa-mamă Maria-Feodorovna.^[73]

Forțele țariste de represiune n-au tras nici măcar foc de avertisment, înainte de a trage în plin, în masa pașnică de muncitori.^[74] În 1915, masacrarea muncitorilor a continuat cu noi episoade în care armata țaristă trage în muncitori, la Kostroma și Ivanovo^[75], acest șir tragic de episoade din perioada așa-zis constituțională ruinând și ultimele speranțe ale populației într-o eventuală evoluție graduală a regimului.^[76] În opinia unor istorici, printre care se află și faimosul istoric american Leopold Henri Haimson, în 1914, la mai puțin de zece ani de la precedenta revoluție, Rusia se afla din nou pe punctul de a fi teatrul de desfășurare al unei noi revoluții, pe care doar declanșarea primului război mondial a amânat-o temporar

Înăsprirea condițiilor de viață din spatele frontului și incapacitatea armatei de a menține succesele militare temporare din iunie 1916 au dus la o serie de noi greve și tulburări în iarna care a urmat. La sfârșitul „Revoluției din februarie” din 2 martie (stil vechi)/ 15 martie (stil nou) 1917 Nicolae al II-lea a fost forțat să abdice în numele său și al țareviciului, în favoarea fratelui lui, spunând: „Lasăm moștenire succesiunea noastră fratelui nostru, Marele Duce Mihail Alexandrovici, și îi dăm binecuvântarea noastră la urcarea pe tron.” ^[84] Marele Duce Mihail a refuzat să accepte tronul și a abdicat a doua zi, și astfel trei secole de istorie a dinastiei Romanov s-au încheiat.

Nicolae al II-lea după abdicarea sa din martie 1917

Guvernul Provizoriu a hotărât la început să-i țină pe Nicolae, Alexandra și pe copiii lor închiși în reședința imperială, Palatul Alexandru. În încercarea de a-i îndepărta din capitală și de a-i feri de posibile vătămări, guvernul lui Alexandr Kerenski i-a mutat în Tobolsk, în Siberia, în august 1917. Ei au rămas acolo pe durata Revoluției din Octombrie, ca mai apoi să fie mutați de guvernul bolșevic într-un oraș controlat de Armata Roșie, Ecaterinburg. Țarul și familia sa, inclusiv țareviciul Alexei grav bolnav, precum și câțiva servitori care îi însoțiseră, au fost împușcați în subsolul Casei Ipatiev de un pluton de execuție bolșevic condus de Iacov Iurovski în noaptea de 16 iulie spre 17 iulie 1918. Execuția a fost grăbită de avansarea către Ecaterinburg a subunităților Legiunii Cehe în drumul lor de retragere din Rusia. Temându-se că Legiunea Cehă va cuceri orașul și-l vor elibera pe Nicolae, temnicerii lui bolșevici au hotărât lichidarea imediată a familiei imperiale. Dovezile că această execuție s-a făcut cu știința și cu aprobarea lui Lenin sunt suficient de multe, mulți istorici văzând în aceasta o răzbunare pentru condamnarea la moarte a fratelui mai mare al liderului bolșevic, Alexandr Ulianov, în urma tentativei eșuate de asasinare a țarului Alexandru al III-lea în 1887.

Deoarece CEKA se temea ca soldații ruși nu vor trage asupra țarului lor, plutonul de execuție a fost format din soldați maghiari, printre ei aflându-se și viitorul lider comunist Imre Nagy.

S-a crezut multă vreme că trupurile lui Nicolae și ale familiei lui au fost aruncate într-un puț de mină în locul numit Patru Frați. La început așa a fost—cadavrele au fost într-adevăr aruncate în acel loc în noaptea de 16/17 iulie. În dimineața următoare—când zvonuri despre locul în care se aflau trupurile celor din familia regală au început să se răspândească prin orașul Ecaterinburg—Iurovski a ridicat morții pentru a-i ascunde în altă parte. Atunci când vehiculul care transporta trupurile s-a defectat în timpul deplasării către noul loc desemnat, el a ales altă soluție și a îngropat cele mai multe cadavre într-o groapă comună pătrată, lată de 2,5 m și adâncă de 1,8 m, a turnat acid sulfuric pe chipurile morților și a mascat locul stivuind traverse de cale ferată deasupra. Groapa se afla pe un drum de căruțe părăsit, Șoseaua Kroptiaki, la circa 19 km nord de Ecaterinburg. Două cadavre au fost arse.

Pe 4 august 2000, Nicolae și membrii apropiați ai familiei lui au fost canonizați drept sfinți de sinodul bisericii ortodoxe ruse. Ei nu au fost denumiți „mucenici”, atâta vreme cât moartea lor nu a fost un rezultat imediat legat de credința lor creștină; în schimb ei au fost canonizați drept „cuvioși (supuși pătimirii)”. Ei erau deja venerați de unii membri ai bisericii ortodoxe ruse din afara Rusiei de câțiva ani înaintea canonizării.

Sfinții Romanovi

Copii:

Țarul Nicolae al II-lea și împărăteasa Alexandra au avut următorii copii:

Fotografie	Nume	Data nașterii	Data morții	Note
	Marea Ducesă Olga Nikolaevna	15 noiembrie 1895, stil vechi 3 noiembrie 1895, potrivit calendarului gregorian	17 iulie 1918	Impușcați la Ekaterinburg de către bolșevici.
	Marea Ducesă Tatiana Nikolaevna	10 iunie 1897, stil vechi 29 mai 1897, potrivit calendarului gregorian
	Marea Ducesă Maria Nikolaevna	26 iunie 1899, stil vechi 14 iunie 1899, potrivit calendarului gregorian
	Marea Ducesă Anastasia Nikolaevna	18 iunie 1901, stil vechi 5 iunie 1901, potrivit calendarului gregorian
	Țareviciul Alexei Nikolaevici	12 august 1904, stil vechi 30 iulie 1904, potrivit calendarului gregorian

·        1869: Prințul Moștenitor Rupert de Bavaria (germană Kronprinz Rupprecht von Bayern) (18 mai 1869 – 2 august 1955) a fost ultimul Prinț Moștenitor al Bavariei.

Titlul său întreg a fost Înălțimea Sa Regală Rupprecht Maria Luitpold Ferdinand, Prinț Moștenitor de Bavaria, Duce de Bavaria, de Franconia și de Swabia, Conte Palatin de Rin.^[1] De asemenea, a fost moștenitorul iacobit la tronul Angliei, Irlandei, Scoției și Franței de la decesul mamei sale în 1919 sub numele de Robert I și IV.

Rupert s-a născut la München și a fost primul copil din cei treisprezece ai regelui Ludwig al III-lea, ultimul rege al Bavariei, și ai Mariei Theresa de Austria-Este, nepoata lui Francisc al V-lea, Duce de Modena.

Educația lui a început la vârsta de șapte ani și a fost condusă de FreiherrRolf Kreusser, un anglo-bavarez. În tinerețe a petrecut mult timp la Schloß Leutstetten din orașul Starnberg, și la casa familiei din apropiere de Lindau. Educația a fost tradițională și conservatoare. A devenit primul membru al Casei Regale a Bavariei care a urmat o școală publică - atunci când a fost educat la Maximilian-Gymnasium din München.

Bunicul lui Rupert, Luitpold, a devenit de facto conducător al Bavariei când atât regele Ludwig al II-lea al Bavariei cât și succesorul său Otto au fost declarați nebuni în 1886. În urma acestor evenimente, poziția lui Rupert s-a schimbat, deoarece a devenit clar că într-o zi el va moșteni tronul Bavariei.

După absolvirea liceului, a intrat ca sublocotenet în armata bavareză. Și-a întrerupt cariera militară pentru a studia la universitățile din München și Berlin din 1889 până în 1891. A fost avansat la rangul de colonel și a devenit ofițer comandant al celui de-al 2-lea Regiment de Infanterie, dar a găsit posibilitatea de a călători suficient de mult în Orientul Mijlociu, India, Japonia și China. Primele sale călătoriile au fost făcute cu subordonatul său, Otto von Stetten. Mai târziu a fost însoțit de prima lui soție.

La vârsta de 31 de ani Rupert s-a căsătorit cu Ducesa Maria Gabriela de Bavaria, cu care a avut cinci copii; Maria Gabriela a murit în 1912 la vârsta de 34 de ani.

În 1906 Rupert a fost numit comandant al corpului I de armată cu rangul de locotenent general de infanterie; a fost promovat la gradul de general în 1913.^[2]

În 1912, Luitpold a fost succedat în poziția de Prinzregent de către<fiul său Ludwig. La 5 noiembrie 1913 Ludwig a fost ales rege de senatul bavarez, devenind Ludwig al III-lea. În urma acestei decizii Rupert a devenit Prinț Moștenitor

La izbucnirea Primului Război Mondial a comandat Armata a 6-a Germană în Bătălia de la Lorena. Deși nu a reușit să străpungă liniile franceze, Rupert s-a dovedit un comandant foarte capabil.^[1] Mai târziu a comandat Armatei a 6-a în nordul Franței și a rămas pe frontul de vest în timpul impasul care va dura până la sfârșitul războiului.

Rupprecht a devenit feldmareșal (Generalfeldmarschall) în iulie 1916 și și-a asumat comanda grupului de armate Rupprecht la 28 august în același an; grupul de armate consta în armatele 1, 2, 6 și 7. Rupprecht a fost considerat de unii a fi unul dintre cei mai buni comandanți regali ai armatei imperiale germane din Primul Război Mondial.
El a ajuns la concluzia, mult mai devreme decât majoritatea celorlalți generali germani (spre sfârșitul lui 1917), că războiul nu poate fi câștigat, văzând avantajul material tot mai mare al aliaților.^[4] A demisionat de la comandă la 11 noiembrie 1918.^[2]

S-a logodit cu mult mai tânăra Prințesa Antonia de Luxemburg în 1918 însă capitularea Germaniei a întârziat căsătoria lor

Rupprecht a continuat să susțină restaurarea monarhiei bavareze dar nu a găsit nici un sprijin din partea autorităților de ocupație americane, care însă l-au tratat cu amabilitate. Generalul Dwight D. Eisenhower i-a oferit un avion special să-l ducă înapoi la München în septembrie 1945 iar el s-a întors la Schloss Leutstetten. Din 170 de membri ai parlamentului bavarez, 70 s-au declarat monarhiști în septembrie 1945, un semn clar pentru susținerea Prințului Moștenitor.^[10]

A murit la Schloss Leutstetten în 1955, la vârsta de 86 de ani; a fost tratat ca un monarh decedat și a primit funaralii de stat. A fost înmormântat la Theatinerkirche în München, lângă bunicul său Prințul Luitpold și str-străbunicul său, regele Maximilian I Iosif de Bavaria, între prima soție, Ducesa Marie Gabrielle de Bavaria și fiul cel mare, Prințul Luitpold.

Prințul Rupert în uniformă în timpul Primului Război Mondial

* 1871: Ipolit Strâmbu (cu variantele Hipolit, Strâmbescu, Strâmbulescu) (n. 18 mai 1871, Bratilovu, Baia de Aramă, România – d. 31 octombrie 1934, București, România) a fost un pictor român. Ipolit Strâmbu a fost bun prieten cu Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu actorul Iancu Brezianu și cu Alexandru Vlahuță

Nud

• 1871, mai, 18 – Se naște la Baia de Aramă, satul Bratilov
• 1889 – 1895 – urmează cursurile Școlii de Arte Frumoase, București cu George Demetrescu Mirea
• 1895 – este profesor de desen la Gimnaziul real din Craiova(Frații Buzești)
• 1896 – 1900 – câștigă o bursă la Academia Regală de Pictură din München
• 1900 – merge la Expoziția Universală de la Paris cu 3 lucrări cu tematică semănătoristă (Portret de teatru, Suferință intimă, Pe stradă).
• 1901 – devine profesor de arte la Școala de Arte Frumoase din București.
• 1902 – participă la fondarea societății «Tinerimea Artistică» care avea ca membrii fondatori pe Ștefan Luchian, Constantin Artachino, Nicolae Vermont și Ipolit Strâmbu. Expune de acum permanent, timp de 30 de ani la toate expozițiile societății.
• 1908 – 1910 - creează lucrări cu tematică din viața satului pline de dramatism.
• 1910 (după) – abordează stilul simbolist și intimist.
• 1913 – obține Medalia Clasa I la Expoziția oficială a artiștilor în viață
• 1921 – 1925 – organizează expoziții personale în propriul atelier.
• 1923 – lucrează tot mai greu și se înbolnăvește
• 1924 – participă la Expoziția Internațională de la Veneția
• 1925 – participă la Expoziția Internațională de la Paris
• 1929 – organizează o expoziție retrospectivă
• 1934 – se stinge din viață.
• 1971 – i se organizează o expoziție retrospectivă (centenară) de către Muzeul de Artă din Craiova, ocazie în care sunt expuse 40 de picturi semnate de către Ipolit Strâmbu în perioada 1895 - 1930
• 1984 – i se organizează la Baia de Aramă o expoziție de către Muzeul de Artă din Drobeta Turnu-Severin.^[4]

Galerie:

• 

  „Femeie cu umbrelă”
 
• 

  „Fetiţă cusând”
 
• 

  „Fete în grădină”
 
• 

  „Maternitate”
• 

  „Portretul unui ţăran”
 
• 

  „Visare”
 
• 

  „Nud culcat pe fond de covor”
 
• 

  „Cochetărie”
• 

  „Vas cu flori”
 
• 

  „Canceu cu trandafiri şi crizanteme”
 
• 

  „Şalul înflorat”
 
• 

  „Peisaj”

*  1872 - S-a născut Lord Bertrand A.W.Russel, filosof şi matematician britanic, Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1950 (m.02.02.1970). Bertrand Arthur William Russell (n. 18 mai 1872, Trellech – d. 2 februarie 1970, Penrhyndeudraeth, Țara Galilor, Regatul Unit) a fost un filosof, matematician, istoric și critic social britanic. În timpul vieții s-a declarat ca fiind liberal, socialist și pacifist, dar în același timp a admis că nu a fost cu adevărat niciunul dintre aceste lucruri. Cu toate că a locuit preponderent în Anglia, Russell s-a născut în Țara Galilor, țară în care a și murit, la vârsta de 97 de ani. La începutul anilor 1900 Russel a condus miscarea britanică împotriva idealismului. Este considerat ca fondatorul filosofiei analitice, alături de predecesorul său Gottlob Frege și protejatul său Ludwig Wittgenstein, și este văzut ca unul dintre cei mai importanți logicieni ai secolului XX. A fost co-autor (împreună cu A. N. Whitehead) la ” Principia Mathematica”, o încercare de a găsi bazele matematicii în logică. Eseul său filosofic On Denoting este considerat o paradigma a filosofie. Lucrările sale au avut o influență considerabilă asupra logicii, matematicii, teoriei mulțimilor, lingvisticii și filosofiei, în special filosofia limbii, epistemologie și metafizică. Russel a fost un proeminent activist anti-război; a militat pentru comerțul liber și anti-imperialism. În timpul primului război mondial a fost arestat pentru acțiunile sale pacifiste , iar apoi a făcut campanie împotriva lui Adolf Hitler, a criticat totalitarismul lui Stalin, a atacat Statele Unite ale Americii pentru implicarea în războiul din Vietnam și a fost un susținător declarat al dezarmării nucleare. În anul 1950, i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Literatură, în recunoașterea lucrărilor sale semnificative, în care promovează umanitarismul și libertatea de conștiință

·         1876: Hermann Müller, cancelar al Germaniei (d. 1931)
* 1880: Eliezer Steinbarg (Shtaynbarg; n. 18 mai 1880, Lipcani, Imperiul Rus – d. 27 martie 1932, Cernăuți, Regatul României) a fost un profesor de limba idiș și poet și fabulist evreu din Basarabia.
* 1881: Francesco (Frank) A. Lentini (18 mai 1881 - 22 septembrie 1966) s-a născut în Rosolini, Sicilia într-o familie cu doisprezece copii (șapte surori și cinci frați).^[1]

Deformarea lui Lentini a fost rezultatul unui geamăn unit parțial absorbit. Geamănul era atașat de corpul lui Frank Lentini, la baza coloanei vertebrale sale și era format dintr-un pelvis, un set rudimentar de organele genitale de sex masculin și un picior de dimensiuni normale care ieșea din partea dreapta a corpului, cu un picior mic suplimentar atașat în dreptul genunchiului acestui picior. Lentini avea șaisprezece degetele la picioare în total și două seturi funcționabile de organe sexuale masculine.

La vârsta de opt ani, familia lui Lentini s-a mutat în Statele Unite unde s-au apucat de afaceri cu spectacole de circ ca The Great Lentini, în cadrul Ringling Brothers Circus. Frank a obținut cetățenia americană la 30 de ani. Cariera sa s-a întins pe o perioadă de peste patruzeci de ani și a lucrat cu fiecare circ major, inclusiv Barnum and Bailey și Buffalo Bill's Wild West Show. Lentini era atât de respectat de colegii săi încât de multe ori pur și simplu era numit "Regele".

În tinerețe, Lentini a folosit al treilea picior pentru a lovi cu piciorul o minge de fotbal pe scenă, prin urmare, numele său de scenă era Fotbalistul cu trei picioare. Picioarele normale ale lui Lentini erau ușor diferite ca lungime - unul de 39 de centimetri, celălalt de 38 de centimetri, dar al treilea picior avea numai 36 de centimetri. El se plângea că, chiar și cu trei picioare, nu avea încă o pereche. S-a căsătorit cu Theresa Murray, cu trei ani mai tânără decât el, și au avut patru copii: Josephine, Natale, Frank și James.^[2]Frank Lentini a murit în Jacksonville, Florida, la 22 septembrie 1966.

Fotografie cu Lentini copil.

·         1883: Walter Adolph Gropius (n. 18 mai 1883, Berlin, Germania - d. 5 iulie1969, Boston, Massachusttes, SUA), a fost un arhitect și pedagog german, cetățean naturalizat american, fondator și director al Bauhaus, unul din marii arhitecți ai secolului 20, care a trăit și creat în Germania, până în 1934, și apoi în Statele Unite ale Americii, din 1937 până la moartea sa.

·         1886: (18/30): S-a născut Mircea Djuvara, filosof şi jurist, membru corespondent al Academiei Române din 1936; (m. 1945). Mircea Djuvara (n. 18/30 mai 1886, București – d. 7 noiembrie 1945, București) a fost un filozof și jurist român, membru corespondent (din 1936) al Academiei Române. A urmat la București cursurile Facultății de Drept si de Litere și Filosofie obținând licența ambelor facultăți în 1909 cu rezultate strălucite. Cu asemenea rezultate obține și doctoratul în drept la Sorbona cu teza: „Le fondement du phénomène juridique. Quelques réflections sur les principles logiques de la connaisance juridique„. Din vasta sa operă concretizată în peste 144 de titluri amintim: „Teoria generală a dreptului(Enciclopedia Juridică)” 1930; „Drept rațional, izvoare și drept pozitiv” 1934; „Precis de filosofie juridică” 1941. Semnificativă pentru personalitatea lui Mircea Djuvara din perspectiva filosofiei dreptului sunt aprecierile lui Giorgio del Vecchio care în contextul prezentării scurte dar dense a preocupării privind filosofia dreptului în România, scrie despre Mircea Djuvara că este: „mai presus de toți… care prin vastitatea și profunzimea încercărilor sale trebuie să fie recunoscut nu numai ca cel mai mare gânditor roman, dar și ca unul dintre cei mai mari gânditori contemporani în domeniul filosofiei juridice„, care „… format pe baze neokantiene, se depărtează totuși de formalismul neokantian printr-o analiză profundă și originală a realității dreptului viu”

* 1886: Grigori Borisovici Adamov (rusă Григорий Борисович Адамов) (n. 6 mai/ 18 mai 1886, Cherson, azi Ucraina - † 14 iunie 1945, Moscova) a fost un scriitor sovietic.

Grigori Adamov

·         1888:  S-a nascut Eugeniu Speranția, poet și eseist român; (d. 11 ianuarie 1972). A fost un poet, prozator, estetician şi memorialist. Este fiul Elenei (născută Cruceanu) şi al scriitorului Theodor D. Speranţia.

·         1889: Gunnar Gunnarsson, scriitor islandez (d. 1975)

·         1891: Rudolf Carnap (n. 18 mai 1891, Ronsdorf, Germania – d. 14 septembrie, 1970, Santa Monica, California) a fost un filozof german care a trait în Europa înainte de 1935 și în SUA după aceea. A fost membru al Cercului de la Viena și susținător al pozitivismului logic.

·         1897:  S-a nascut in Sicilia, Italia, regizorul american  Frank Capra; (d. 3 septembrie 1991, Quinta, California). La vârsta de 6 ani a emigrat împreună cu familia în SUA. După ce a încercat câteva meserii în industria filmului, a devenit regizor. Capra sa implicat ca stagiar într-un  laborator cinematografic, iar ulterior a fost introdus la  Hollywood de Robert McGowan, regizor  de teatru de succes pentru copii,devenind angajat al studioului Hal Roach – ca autor de gaguri. Aici s-a  întâlnit cu actorul Will Rogers si sase luni mai târziu, cu recomandarea acestuia, a decis să își încerce norocul ca gagman și scenarist, cu celebrul Mack Sennett, producător de comedii de la Hollywood. Cele mai apreciate filme ale sale   sunt: O viață minunată, Domnul Smith merge la Washington, S-a întâmplat într-o noapte, You Can’t Take It with You, Mr. Deeds Goes to Town, Lost Horizon, Vi-l prezint pe John Doe și Arsenic and Old Lace.

·         1901 - S–a născut biochimistul american Vincent du Vigneaud, laureat al premiului Nobel pentru chimie în anul 1955 (m.11.12.1978).

·         1912 - S-a născut Perry Como (Pierino Como), cântăreţ american.

·         1912: Richard Brooks (n. 18 mai 1912, Philadelphia, Pennsylvania – d. 11 martie1992, Beverly Hills, California; de fapt Ruben Sax) a fost un scenarist, producător de film și regizor american.
Brooks a urmat cursurile școlii West Philadelphia High School, și pe urmă a studiat la universitatea Temple. Un timp scurt timp a lucrat la emisiunea unui post de radio, ca și regizor de teatru. Ulterior a scris scenarii pentru diferite filme. Din anul 1962 este regizor și producător de filme cinematografice.

Richard Brooks

·         1913: S-a nascut cantaretul francez Charles Trenet; (d. 2001).
* 1914: Alla Baianova (născută Levițchi; n. 18 mai 1914, Chișinău, Basarabia – d. 30 august 2011, Moscova, Rusia) a fost o interpretă de romanțe și de estradă moldoveancă, stabilită către sfârșitul vieții în Rusia.

Alla Baianova
* 1914: Octavian Moisin (n. 18 mai 1914, Hunedoara - d. 25 iunie 2013, Oradea) a fost un preot român unit (greco-catolic), inginer chimist, prelat papal și canonic mitropolitan care a luptat contra comunismului. A fost tatăl lui Ioan Moisin, senator PNȚCD de Sibiu.

A fost numit de către papa Ioan Paul al II-lea prelat papal. În apartamentul său din orașul Victoria a funcționat o capelă clandestină, singurul lăcaș de cult din orașul Victoria între 21 iunie 1952 - 22 decembrie 1989. Capela din apartamentul său a fost primul loc în oraș în au fost oficiate slujbe religioase, în ciuda faptului că orașul a fost construit și cu dorința de a fi primul oraș ateu din România comunistă.

Părintele Octavian Moisin a decedat la Oradea, la 25 iunie 2013, iar slujba de înmormântare a avut loc la 28 iunie 2013 la Catedrala Sf. Nicolae din Oradea.

·         1920: s-a născut Papa Ioan Paul al II-lea (cardinalul polonez Karol Jozef Woityla, arhiepiscop de Cracovia), ales ca Suveran Pontif la data de 16 octombrie 1978 (d. 2 aprilie 2005). Papă al Bisericii Catolice, episcop al Romei şi suveran pontif al Vaticanului, de origine polonez. Militant pentru pace, dreptate şi echitate socială. Considerat una dintre cele mai de seamă personalităţi ale epocii. Numele la naştere Karol Józef Wojtyła. S-a născut la 18 mai 1920, la Wadowice, lângă Cracovia (Polonia), ca fiu al unui ofiţer în retragere. Se stinge din viaţă la 2 apr. 2005, în reşedinţa sa papală din Vatican. A fost primul papă de altă origine decât cea italiană de la Papa Adrian al VI-lea, adică din 1522. Pontificatul său de 26 ani (16 oct. 1978 – 2 apr. 2005) este considerat al treilea ca lungime din istoria Bisericii Catolice, în urma Sfântului Petru (estimat între 34 şi 37 ani) şi a lui Pius al IX-lea (31 ani). De la vârsta de 12 ani a rămas orfan. În tinereţe a fost interesat de filozofie, de poezie şi chiar deteatru; a lucrat ca bibliotecar, reuşind să înveţe mai multe limbi străine, inclusiv greaca şi latina. După absolvirea liceului Marcin Wadowita, s-a înscris, în anul 1938, la cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii Jagiellone din Cracovia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi al ocupaţiei naziste a Poloniei, Universitatea fiind închisă, iar cursurile suspendate (1939), a lucrat ca mesager, apoi ca muncitor într-un atelier de prelucrat pietre. Din 1942 se înscrie la un seminar clandestin condus de Arhiepiscopul din Cracovia, Cardinalul Sapieha, devenind preot catolic la 1 noiemb. 1946. Îşi continuă studiile teologice la Universitatea Papală Angelicum a Vaticanului, unde îşi va da licenţa, apoi şi doctoratul în teologie (1948).
În 1953 i se încredinţează Catedra de teologie morală şi etică socială la Facultatea de Teologie din Cracovia, fiind apoi numit profesor de etică la Universitatea Catolică din Lublin (1954). În acest oraş fondează un Institut de Morală Creştină, a cărui direcţie o va deţine până în 1978. În 1957 îşi ia al doilea doctorat, în filozofie, la Universitatea Catolică din Lublin. Un an mai târziu este numit epicop şi ajutor al Arhiepiscopului Baziak, fiind la doar 38 de ani cel mai tânăr episcop din Polonia. Participă în 1962 la cel de al Doilea Consiliu de la Vatican şi în dec. 1963 este numit Arhiepiscop de Cracovia, iar în iun. 1967 Papa Paul VI îl numeşte cardinal. La 22 oct. 1978, după stingerea din viaţă a lui Papa Ioan Paul I, Karol Wojtyla a fost încoronat ca Suveran Pontif, cu numele Ioan Paul II. A fost primul Papă de origine slavă. La începutul pontificatului lui Ioan-Paul al II-lea, Sfântul Scaun avea relaţii diplomatice cu 84 de state. Până în 2003, numărul lor era de 172 de state. A participat ca membru deplin sau ca observator în diverse organizaţii internaţionale şi regionale. A exprimat punctul de vedere catolic în toate marile foruri internaţionale; a promovat dialogul ecumenic şi interreligios. S-a angajat personal în atenuarea sau rezolvarea unor probleme complexe ale păcii interne şi internaţionale: în Nigeria, în Chile, în Nicaragua, în Iugoslavia, în Orientul Apropiat, în Cuba, în Filipine. Cele mai multe din vizitele sale internaţionale au fost realizate în dublă calitate, de şef de Stat şi de şef al Bisericii Catolice. În anumite cazuri, s-a folosit de propria imagine, de prezenţa mediatică, indiferent de riscuri şi cu un realism dezarmant: “Eu predic Evanghelia, nu Democraţia!”.
Intervenţiile sale au constituit totdeauna un pericol pentru regimurile dictatoriale. A susţinut mişcările disidente din fostul bloc sovietic, în special sindicatul Solidarność din Polonia şi a avut astfel un rol hotărâtor în una dintre cele mai mari schimbări politice din istorie – căderea Cortinei de Fier în Europa de Est la sfârşitul anilor ’80. La 13 mai 1981, Ioan-Paul al II-lea a fost victima unui atentat la viaţa sa, comis de Mehmet Ali Agca, de origine turc. În 1984, înainte de vizita sa în Venezuela, poliţia politică din acea ţară a descoperit şi contracarat un complot de asasinare a Papei, pus la cale de o grupare extremistă. La 6 ian. 1995, Poliţia din Manila, Filipine, a dejucat Operaţiunea Bojinka, care era de fapt un plan pentru uciderea lui Ioan Paul al II-lea. Doctor Honoris Causa al Universităţii Spiru Haret din Bucureşti (2004). Succesor al său a fost declarat Joseph Ratzinger (Benedict al XVI-lea). Cercetătorii polonezi au stabilit descendenţa valahă a Papei, demonstrând, că păstorii români din nord-vestul Transilvaniei şi Moldovei s-au stabilit în peste 500 de localităţi de pe teritoriul polonez, timp de trei secole, unde funcţionau legile valahe – ius valachicum. În unul dintre aceste sate, Czaniec, s-a născut pe la 1788, străbunicul Papei, Vartolomei Wojtyla. Numele Wojtyla este des întâlnit în documentele medievale şi provine din românescul Voitilă.

·         1921 - S-a născut scriitorul George Nestor.

·         1928: Ilie Moldovan (n. 18 mai 1928, Albești, județul Mureș, d. 9 februarie 2012, Sovata) a fost un preot, profesor universitar și teolog român.

A frecventat liceul teoretic din Sighișoara (1939 - 1947), Facultatea de Agronomie din Cluj (1947 - 1952), Institutul Teologic Universitar la Cluj (1950-1952) și Sibiu (1953-1955), studii de doctorat specialitatea Dogmatică - la lnstitutul Teologic din București (1964 - 1968), cu examenul de doctorat în 1974 (teza: "Sfântul Duh în Ortodoxie și în preocupările ecumeniste contemporane")^[1].

A fost inginer agronom (1953 - 1955), preot paroh în Lisa - protopopiatul Făgăraș( 1955 - 1970) și Daneș - protopoiatul Sighișoara (1970 - 1976), spiritual II (asistent) în febr.- sept. 1976, apoi spiritual I (conferențiar) la institutul Teologic Universitar din București (1976- 1983), suplinitor al catedrei de Teologie Dogmatică și Simbolică (1980-1983) la același Institut, profesor titular la catedra de Morală de la Institutul Teologic Universitar din Sibiu (din 1 nov. 1983, acum pensionat). Vaste preocupari de etnogeneza Romanilor si ecoteologie. Iconom stavrofor (1985). Președintele de onoare al Federației PRO VITA Ortodoxă

·         1928: S-a născut la Brasov, Domokos Géza, scriitor şi publicist roman de naţionalitate maghiară, primul preşedinte al UDMR (25decembrie 1989 – 17 ianuarie 1993). Géza Domokos (n. 18 mai 1928, Brașov – d. 27 iunie 2007, Târgu Mureș) a fost un scriitor și om politic maghiar transilvănean. A fost primul președinte al UDMR, deputat în legislatura 1990-1992, ales în județul Covasna pe listele formațiunii pe care a prezidat-o. A fost membru al Biroului Comitetului Central al UTC (1956-1966), consilier la Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, apoi membru supleant al CC al PCR (1969-1984). Din 1971 a fost vicepreședintele Consiliului Național al Radio-Televiziunii, iar între anii 1969-1990 director fondator al Editurii Kriterion din București. În urma revoluției din 1989, în 22 decembrie 1989 a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale si deputat în legislatura 1990-1992, ales în județul Covasna pe listele formațiunii pe care a prezidat-o si un un susținător al autonomiei regionale. A murit la Targu Mures, in data de 27 iunie 2007.

* 1930: Fred Thomas Saberhagen (n. 18 mai 1930 – d .29 iunie 2007^[2][3]) a fost un scriitor american de literatură științifico-fantastică și de fantezie. Este cel mai notabil pentru seria sa de povestiri și romane SF Berserker.

Saberhagen a scris de asemenea o serie de romane cu vampiri ca protagoniști (printre care și bine-cunoscutul vampir Dracula) și o serie de romane mitologice magice postapocaliptice începând cu popularul său Empire of the East li continuând cu lunga serie de romane Swords și Lost Swords.

Saberhagen a murit de cancer, în Albuquerque, New Mexico

* 1933: Anastasie Iordache (n. 18 mai 1933, comuna Seaca de Pădure, județul Dolj – d. 1 februarie 2009, București) a fost un istoric român.

S-a născută la 18 mai 1933, în comuna Seaca de Pădure, județul Dolj.

Clasele primare le face în comuna natală, urmând Liceul Pedagogic din Craiova, după care, se înscrie la Facultatea de Istorie a Universității din București, pe care o absolvă în 1958, fiind șef de promoție.

Ca o recunoaștere a valorii și calității sale a fost repartizat la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, unde s-a specializat și a studiat, jumătate de secol, Istoria Modernă a României pe tot parcursul secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului XX.

Prodigioasa sa activitate științifică s-a concretizat în următoarele lucrări:

• Viața politică în România 1910-1914, Ed. Științifică, București, 1972, 367 p.
• Alexandru G. Golescu, Ed. Științifică, București, 1974, 112 p.
• Goleștii. Locul și rolul lor în istoria României, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979, 436 p.
• Pe urmele Goleștilor, Ed. Sport-Turism, București, 1982, 296 p.
• Pe urmele lui Dumitru Brătianu, Ed. Sport-Turism, București, 1984, 350 p.
• Originile conservatorismului politic în România 1821-1882, Ed. Politică, București, 1988, 292 p.
• Sub zodia Strousberg. Viața politică în România 1871-1878, Ed. Globus, București, 1991, 360 p.
• Principii Ghica. O familie domnitoare din Istoria României, Ed. Albatros, București, 1991, 240 p.
• Ion I.C. Brătianu, Ed. Albatros, București, 1994, 592 p.
• Ion Ghica. Diplomatul și omul politic, Ed. Majadahonda, București, 1995, 352 p.

Principatele Române în epoca modernă, Ed. Albatros, București, 2 volume:

• Domniile Pământene și ocupația rusească 1821-1831, 1996, 376 p.
• Administrația regulamentară și tranziția la statul de drept (1831-1859), 1998, 354 p.
• Instituirea monarhiei constituționale și a regimului parlamentar în România 1866-1872, Ed. Majadahonda, București, 1997, 296 p.
• Criza politică din România și războaiele balcanice 1911-1913, Ed. Paideia, București, 1998, 291 p.
• Reorientarea politică a româniei și neutralitatea armată 1914-1916, Ed. Paideia, București, 1998, 248p.
• Originile și constituirea Partidului Conservator din România, Ed. Paideia, București, 1999, 272 p.
• Parlamentul României în anii reformelor și ai Primului Război Mondial 1907-1918, Ed. Paideia, București, 2001, 164 p.
• Take Ionescu, Ed. Mica Valahie, București, 2001, 307 p.
• Revoluționarii Golești, Ed. Mica Valahie, București, 2002, 360 p.
• Dumitru Brătianu. Diplomatul, doctrinarul liberal și omul politic, Ed. Paideia, București, 2003, 360 p

* 1935: Francisca Stoenescu (n. 18 mai 1935, Curtbunar) este un arhitect, scriitoare (de literatură pentru copii), ilustrator de carte

Francisca Stoenescu s-a născut pe data de 18 mai 1935 în Curtbunar / Bulgaria (teritoriu românesc în 1935). Este absolventă a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu" din București, în anul 1960. În perioada 1960-1977 lucrează ca arhitect. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Între anii 1986 și 2009 locuiește în Olanda unde expune sub pseudonimul Francisca Stoia.

Francisca Stoenescu este membră "GBK" (Gemeenschap Beeldende Kunstenaars) -Uniunea artiștilor plastici Gelderland-Olanda în perioada 1995-2009.

Din anul 2010 se restabilește în București -România.

·         1937 - S-a născut scriitorul Laszlóffy Aladar.
* 1938: Michael Rockefeller (n. 18 mai 1938, se presupune că ar fi decedat la 19 noiembrie 1961) a fost al cincilea copil al guvernatorului New York-ez (mai târziu vicepreședinte) Nelson Aldrich Rockefeller, și un membru de generație a patra al familiei Rockefeller. A dispărut în timpul unei expediții în regiunea Asmat a Noii Guinee Olandeze. În 2014, Carl Hoffman a publicat o carte care a intrat în detaliile cu privire la ancheta „uciderii” lui, în care sătenii și bătrânii tribului recunosc ca Rockefeller ar fi fost ucis după ce a înotat la țărm în 1961

Michael Rockefeller

·         1939: Peter Grünberg, fizician german

·         1939: Giovanni Falcone, magistrat italian, victimă a Mafiei (d. 1992)

·         1940 - S-a născut scriitoarea Francisca Stoenescu.

·         1942 - S-a născut Albert Hammond, cântăreţ, chitarist şi compozitor britanic.
* 1942: Norbert "Nobby" Peter Stiles OIB (n. 18 mai 1942, Collyhurst, Manchester)^[1]este un fost fotbalist englez, care juca pe postul de mijlocaș. În timpul Campionatului Mondial de Fotbal din 1966 a jucat pentru Naționala Albionuluipe postul de mijlocaș. Stiles și Bobby Charlton sunt singurii fotbaliști englezi care au câștigat atât un Campionat Mondial cât și unul European.
* 1943: James Reiher Snuka (n. 18 mai 1943, Fiji – d. 15 ianuarie2017 Pompano Beach[*], SUA) a fost un wrestler profesionistamerican, mai cunoscut sub numele de Jimmy "Superfly" Snuka. Este cunoscut pentru perioada sa în World Wrestling Federation (WWF) la mijlocul anilor '80. În plus, este creditat ca primul Campion ECW, și a introdus stilul de luptă aerian în WWE. El are o fiică, Tamina și un fiu adoptat, Deuce, ambii, de asemenea, luptători profesioniști.

·         1948 - S-a născut Feliciano Tavares, vocalist american (Tavares Brothers).

* 1949: Richard Christopher Wakeman (n. 18 mai 1949) este un claviaturist englez, compozitor și textier. Este cunoscut ca fiind claviaturistul trupei de rock progresiv Yes dar și pentru cariera sa solo și ulterior pentru contribuția sa la serialul de comedie Grumpy Old Men distribuit de BBC Television.

Rick Wakeman în 2012

·         1949 - S-a născut William Wallace, basist şi vocalist canadian (Guess Who).

·         1949 - S-a născut George Weyman, baterist britanic (Edison Lighthouse).
* 1950: Petre Teodorovici (n. 18 mai 1950, Leova – d. 5 iulie 1997, Chișinău) a fost un compozitor și interpret de muzică ușoară din Republica Moldova, fratele mai mare al lui Ion Aldea Teodorovici.
* 1952: Eiko Matsuda (松田暎子 Matsuda Eiko^?, n. 18 mai 1952,^[1] Yokohama, Japonia – d. 9 martie 2011, Tokyo[*], Japonia) a fost o actriță japoneză care a devenit cunoscută pe plan internațional prin filmul erotic Corida Iubirii, care a produs un scandal public la prima lui apariție în anul 1976.

·         1954 - S-a născut Wreckless Eric (Eric Goulden), vocalist, chitarist, pianist şi compozitor britanic.
* 1954: Eric Maria Gerets (n. 18 mai 1954, Rekem, Belgia) este un antrenor de fotbalși fost fotbalist belgian care juca pe postul de fundaș. Din 20 mai 2014 este antrenor principal al clubului Al Jazira Club din Emiratele Arabe Unite.^[1]

Eric Gerets este considerat unul din cei mai buni fotbaliști belgieni din toate timpurile. A devenit celebru mai ales în timpul evoluției sale la PSV Eindhoven, fiind căpitanul echipei când aceasta a câștigat Cupa Campionilor Europeni în 1988. Cu PSV el a mai devenit de șase ori campion al Olandei.

Cu naționala Belgiei Gerets a devenit vicecampion la Campionatul European de Fotbal din 1980 și s-a clasat pe locul patru la Campionatul Mondial de Fotbal 1986.

·         1957: Mihai Crețu, cunoscut ca Michael Cretu și Mihai Cretu (n. 18 mai 1957, București, România), este un muzician și producător muzical român, activ muzical în Germania și Europa de Vest, domiciliat în insula spaniolă Ibiza, cunoscut mai ales ca fiind creatorul proiectului muzical Enigma.

Mihai Crețu a studiat muzica clasică la liceul numărul 2 din București și la Paris, începând din 1968. În perioada 1975 - 1978, a urmat cursurile Academiei de muzică din Frankfurt, obținând licența în muzică. De formație pianist Crețu a lucrat ca producător și interpret la instrumente cu clape pentru Frank Farian, germanul care s-a aflat în perioada anilor 1970 - 1980, în spatele marilor succese comerciale numite Boney M și Milli Vanilli.

Mihai Crețu, cunoscut sub pseudonimul artistic de Curly M.C., a lucrat înaintea proiectului său muzical Enigma cu numeroși producători, muzicieni și artiști, printre care se numără Sandra Crețu, Frank Farian, Boney M, Goombay Dance Band, Peter Cornelius, Manfred "Tissy" Thiers și Mike Oldfield. În timpul rulării proiectului Enigma a colaborat cu alți muzicieni precum sunt Jens Gad, Frank Peterson, David Fairstein, ATB, Jam & Spoon, Peter Ries, Ruth-Ann Boyle și Andru Donalds.

Axat pe producere și aranjament muzical, Crețu lucrează în propriul său studio muzical, numit Studioul A.R.T., situat chiar la reședința personală a cuplului Michael și Sandra Cretu, din insulele Baleare, pe insula Ibiza.

Conform propriului său web site, până la finele anului 2001, Mihai Crețu ar fi vândut peste 100 de milioane de albume

Crețu a studiat muzica clasică la Liceul Nr. 2 din București în anul 1965 și în Paris în anul 1968. Mai târziu a urmat Academia de Muzică din Frankfurt, Germania din anul 1975 pînă în 1978, obținând o diplomă universitară în muzică. Crețu a fost recunoscut ca un cântăreț la pian electronic și a produs melodii pentru Frank Farian, maestrul German care s-a aflat în spatele succesului din anii 1970 și 1980 al cunoscuților cântăreți Boney M și Milli Vanilli.

In anii 80 Crețu a devenit producătorul cvartetului pop Hubert Kah și a început să scrie melodii cu liderul de formație Hubert Kemmler, scoțând numeroase hituri. Among his other work, Crețu a fost de asemenea unul dintre producătorii albumului Mike Oldfield's 1987, Islands, mai ales cea de a șasea melodie, "The Time has Come" și producătorul albumului din anul 1989 al luiPeter Schilling , The Different Story (World of Lust and Crime).

Crețu a întâlnit-o pe viitoarea lui soție Sandra Lauer (mai târziu Sandra Crețu) atunci când cânta la orgă electrică în turneul live cu grupul Arabesque. În colaborare cu mai mulți membri ai formației, cum ar fi Hubert Kah, a fost co-producător și a produs mai multe albume de succes pe care i le-a dedicat ei, începând cu melodia "Maria Magdalena" care a fost pe locul 1 în top în 21 de țări. Noua formație s-a numit simplu Sandra, deși numele întreg al Sandrei este foarte des folosit în scopuri financiare. Crețu s-a căsătorit cu Sandra Lauer pe data de 7 ianuarie, 1988. Au avut doi copii gemeni Nikita și Sebastian, care s-au născut în anul 1995.

O altă formație lansată de Crețu s-a numit Moti Special ("Cold Days, Hot Nights"), cu care Crețu a produs melodii și a cântat la mijlocul anilor 80.

A fost patronul casei de muzică A.R.T. Studios din Ibiza, înainte să se mute la o nouă reședință din dealurile Ibizei. Noua lui casă din coasta vestică și romantică a insulei Ibiza este o casă de stil marocan spectaculoasă și a fost ridicată în 9 ani de către Bernd Steber și Gunter Wagner. De asemenea deține un studio de înregistrări foarte modern, care a păstrat numele inițial, din care speră să scoată mai multe albume pe viitor.

În anul 1998, Crețu a mai făcut odată echipă cu Jens Gad (în trecut au lucrat împreună la Le Roi Est Mort, Vive Le Roi!) și au lansat albumul The Energy of Sound sub numele Trance Atlantic Airwaves. Crețu și Gad au lucrat de asemenea cu cântărețul Jamaican Andru Donalds, care a avut un succes în Europa cu melodia "All Out of Love" din anul (1999)..

·         1958 - S-a născut Toyah (Wilcox), cântăreaţă, compozitoare şi actriţă britanică.

·         1960: Yannick Noah, jucător francez de tenis

·         1961 - S-a născut Simon Ellis, clăpar şi compozitor britanic (Ellis, Beggs & Howard).

·         1962: Sandra Ann Lauer (n. 18 mai 1962, Saarbrücken, Germania), cunoscută profesional ca Sandra, este o cântăreață germană de muzică pop și eurodance. Înaintea de a începe o carieră solo sub numele de Sandra, până în 1984, a fost vocalista trupei Arabesque. Sandra a participat ca vocalistă și la proiectul muzical Enigma al fostului ei soț, Mihai Crețu, cunoscut și ca Michael Cretu.

Sandra a fost o „regină” a muzicii disco a anilor '80. Artista s-a născut la Saarbrücken, la 18 mai 1962. Și-a început cariera, în 1974, înregistrând piese pentru un post de radio din orașul natal. Andy mein Freund a fost primul său single, un omagiu adus câinelui său. În 1978 a înlocuit-o pe una dintre cele trei componente ale trupei Arabesque, trupă care cunoștea deja un important succes în Japonia.

Pe viitorul soț, Michael Cretu, l-a cunoscut cu ocazia unor înregistrări în studioul din Offenburg al cunoscutului producător Frank Farian, unde Crețu era keyboardist. În 1984, formația se destramă, iar Sandra începe o carieră solo. Cu ocazia Anului Nou, în 1984 Michael Crețu îi compune piesa Maria Magdalena, care era să reprezinte un veritabil succes în Europa. În scurt timp, ea a realizat numeroase albume. Pe 7 ianuarie 1988, Michael și Sandra s-au căsătorit. În 2007 cei doi s-au despărțit, iar în 2010 Sandra s-a căsătorit cu producătorul muzical Olaf Menges. Din cauza unor neînțelegeri, Sandra a divorțat în vara lui 2014.^[2]

După 1992 Sandra s-a dedicat vieții private și creșterii celor doi copii pe care-i are cu Mihai Crețu, Nikita și Sebastian, lăsând cariera muzicală pe planul al doilea. În noiembrie 2008 cântăreața a vizitat și Româniasusținând un concert la Piatra Neamț. De atunci Sandra a mai apărut de patru ori în România, când a susținut un concert în decembrie 2013 de revelion la Galați,^[3] pe 2 decembrie 2014 când a susținut un concert la Sala Palatului din București,^[4][5] pe 1 decembrie 2015 la Suceava și pe 23 septembrie la Cluj-Napoca.

Printre marile succese ale Sandrei se numără: Maria Magdalena (1985), In the Heat of the Night (1985), Hi! Hi! Hi! (1986), Everlasting Love (1987), Stop for a Minute (1987), Heaven Can Wait (1988), Hiroshima (1990), One More Night (1990), Don't Be Aggressive (1992), Such a Shame (2002), Infinite Kiss (2012), Love Start With A Smile (2012).

Sandra în concert (2007)

* 1964: Satoru Mochizuki (n. 18 mai 1964) este un fost fotbalist japonez.
* 1967: Heinz-Harald Frentzen, (n. 18 mai 1967) este un fost pilot de Formula 1.
* 1969: Antônio Carlos Zago (n. 18 mai 1969) este un fost fotbalist brazilian.
*1970: Costică Buceschi (n. 18 mai 1970, în Suceava) este un antrenor de handbaldin România. Începând din vara anului 2011, el a condus banca tehnică a echipei de handbal feminin HCM Baia Mare,^[1] fiind înlocuit, în decembrie 2014, cu slovenul Tone Tiselj.^[2] În prezent, Buceschi este antrenorul principal al echipei CS Minaur Baia Mare. Anterior, el a antrenat echipele Corona Brașov și HC Dunărea Brăila și a fost antrenorul secund al echipei naționale a Românieicu care, în decembrie 2015, a câștigat medalia de bronz la Campionatul Mondial din Danemarca.

Costică Buceschi a început să practice handbalul la Clubul Sportiv Școlar Suceava. În cariera de handbalist el a mai jucat la HC Minaur Baia Mare, Phoenix Baia Mare, Ózdi Kézilabda Club, Tiszaföldvár Kézilabda Klub, Ceglédi Kézilabda Klub, Steaua București și HCM CSM Bistrița.

Între 2007-2010, el a fost antrenorul secund al echipei de handbal feminin HCM Baia Mare,^[1] iar în 2010 a antrenat câteva luni echipa masculină HC Minaur Baia Mare. Buceschi a fost concediat în decembrie 2010, în urma rezultatelor slabe.^[3]

Costică Buceschi este căsătorit cu fosta jucătoare a naționalei RomânieiCarmen Buceschi și este tatăl handbalistei Eliza Buceschi.

* 1970: Mariah Carey (n. 27 martie 1970) este o cântăreață de muzică pop și R&B, compozitoare, producătoare și actriță americană. Mariah Carey și-a lansat albumul de debut în 1990, sub îndrumarea lui Tommy Mottola, director la compania de discuri Columbia Records, cu care se va căsători în 1993. Carey devine cunoscută cu 5 single-uri consecutive pe locul #1 în Billboard Hot 100 (din Statele Unite). Conform revistei Billboard, albumul Mariah Carey este cel mai mare succes al ei între anii 1990-2010, în Statele Unite.

După ce a divorțat de Tommy Mottola în 1997 ea a introdus elemente hip hop în albumele sale. Popularitatea ei a scăzut când a părăsit casa de discuri Columbia în 2001 pentru Virgin Records ce-i reziliase contractul, din cauza unei despărțiri de Tommy, care îi aduce publicitate negativă. Ea face coloana sonoră pentru filmul Glitter din 2002, la Island Records. În 2002, Carey s-a mutat la o altă casă de discuri, aceasta numindu-sa Island Records. După o perioadă plină de eșecuri s-a reîntors la muzica pop în 2005. Ajunge iar pe locurile de frunte ale muzicii pop în anul 2005. Carey a fost numită cea mai bună artistă pop a mileniului la World Music Awards în 2000 după Michael Jackson și Justin Timberlake.

Mariah Carey a avut 18 piese pe primul loc în top Billboard, mai multe decât oricare alt artist alb, iar Recording Industry Association of America(Sindicatul Cântăreților Americani) a plasat-o pe locul trei cea mai bine vândută artistă, după Barbra Streisand, Mylène Farmer și Madonna. Pe lângă succesele ei comerciale, Carey a câștigat cinci Premii Grammy, 19 World Music Awards, 11 American Music Awards și 14 Billboard Music Awards.^[1]

În anul 2008 s-a căsătorit cu Nick Cannon, având împreună doi gemeni, născuți în 2011.

Carey în 1990

Carey la Edwards Air Force Base în 1998

Mariah în 1998

Mariah Carey în concert.

* 1970: Elizabeth Stamatina „Tina” Fey (n. 18 mai 1970)^[2] este o actriță, comediană, scenaristă și producătoare americană cunoscută pentru Saturday Night Live (SNL) (1997–2006), serialul 30 Rock (2006–2013) și filme ca Mean Girls (2004), Baby Mama (2008) și Date Night (2010).

Fey la Muppets Most Wanted Premiera pe 11 martie 2014.

·         1971: Dan Mihalache (nume complet: Sorin Dan Mihalache, n. 18 mai 1971, Timișoara) este un politician român, care a deținut funcțiile de deputat (2004–2008), euro-observator și eurodeputat (2007). Membru al Partidului Național Liberal, în trecut a fost în Partidul Social Democrat.
* 1971: Bradley Howard Friedel (născut 18 mai 1971) este un fost jucător de fotbal american. A jucat 82 de meciuri pentru Echipa națională de fotbal a Statelor Unite ale Americii între anii 1992 și 2005, și și-a reprezentat țara la trei Campionate Mondiale. El este în acest moment jucătorul cu cele mai multe apariții consecutive în Premier League, 310.
* 1976: Cătălin Boboc (n. 18 mai 1976) este un senator român, ales în 2012.
* 1976: Pacha Man, pe numele său real Călin Nicorici (n. 21 iulie 1976 în Timișoara, România) este un muzician român de muzică hip-hop.

Pacha Man s-a născut în 1976 în Timișoara, orașul unde și-a petrecut copilăria. Tatăl său a emigrat în Canada în 1980. A emigrat în 1990, țară care va deveni casa sa pentru următorii șapte ani, unde a început să scrie versuri. El a revenit în România în 1997. „Tot în New York a fost reținut de către autorități și încarcerat pentru jaf armat stând următorii 3 ani după gratii unde a început să facă pentru prima dată cunoștință cu muzica. Când a fost eliberat din închisoare a fost expulzat în România de unde nu a mai plecat^{[necesită citare]}” A studiat timp de 3 ani dreptul la New York. Pacha Man are 2 băieți: unul de 18 ani, domiciliat în America și unul de 10 ani (Pablo), în Timișoara.^[3]

A fost nominalizat la Romanian Music Awards 2011 pentru melodia „Love Is For Free”, interpretată în colaborare cu Smiley.^[4] Pacha Man a colaborat cu. BUG Mafia, Cheloo, Raku, Animal X, Ruby, Ștefan Bănică jr., Adda, Corina, Vizi Imre, Brighi si Alex Velea. Pacha Man a luat parte, ca și concurent,la emisiunea culinară Master Chef Proba celebrități, unde a ajuns până în finală, pe locul II

Cântece:

• Corina feat Pacha Man & Marius Moga - Noi Doi
• Smiley feat. Pacha Man - Love is For Free (2010)
• Același sânge
• Îmi aduc aminte
• Alex Velea feat. Pacha Man - Aia e
• Ștefan Bănică feat. Pacha Man - Alerg printre stele^[6]
• Cabron feat. Pacha Man & Jazzy Jo - Arată-le la toți (2012)
• Corina feat. Pacha Man - Pernele moi (2013)
• Vizi feat. Pacha Man - Jamai tare vara (2015)
• Rastafari
• Andra feat. Pacha Man - Mi-ai Luat Mințile (2017)
• Sean Norvis feat. Alexandra Mitroi & Pacha Man - Bad Girls (2018)

* 1978: Helton da Silva Arruda (n. 18 mai 1978, São Gonçalo, Brazilia), cunoscut sub numele simplu Helton, este un fost fotbalist brazilian care în prezent este antrenor.
* 1978: Ricardo Alberto Silveira de Carvalho OIH (pronounție în portugheză: /ʁiˈkaɾdu kɐɾˈvaʎu/; n. 18 mai 1978) este un fotbalist portughez care evoluează la echipa chineză Shanghai SIPG în Prima Ligă Chineză.
* 1979: Mariusz Lewandowski (pronunție în poloneză: [ˈmarjuʂ lɛvanˈdɔfski]; n. 18 mai1979, Legnica) este un fotbalist polonez ce evoluează pentru echipa PFC Sevastopol pe postul de mijlocaș defensiv.
* 1979: Milivoje Novaković (n. 18 mai 1979) este un fotbalist sloven.
* 1980: Diego Fernando Pérez Aguado (pronunție în spaniolă: /ˈdjeɣo ˈpeɾes/; n. 18 mai1980 în Montevideo), poreclit "Ruso", este un fost fotbalist uruguayan care a jucat ca fundaș central.
* 1981: Mahamadou Diarra (n. 18 mai 1981 in Bamako, Mali) este un fost fotbalist din Mali. Diarra si-a început cariera la echipa greaca OFI Creta . Apoi s-a dus la Vitesse . El a jucat pentru clubul francez Lyon din 2002 până în 2006 și a format un parteneriat de succes cu mijlocasul Michael Essien . A castigat patru titluri Liga 1 în timpul său la Lyon , jucând un rol-cheie în succesul echipe.
* 1981: Alfred-Laurentiu-Antonio Mihai (n. 18 mai 1981) este un senator român din legislatura 2012-2016. La înlocuit pe 10 iunie 2014 pe Victor Ciorbea, al cărui mandat a încetat în urma numirii ca Avocatul Poporului.
* 1983: Veaceslav Gojan (n. 18 mai 1983) este un pugilist din Republica Moldova, medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din 2008 care au avut loc în Beijing. Provine din comuna Grimăncăuți, raionul Briceni. Este membru al clubului sportiv central Dinamo din Chișinău. Este antrenat de către Petru Caduc.
* 1983: Moussa Kalisse (n. 18 mai 1983, Bodegraven, Olanda) este un fotbalist olandez care evoluează în prezent la SBV Excelsior. De-a lungul carierei a mai evoluat la Sparta Rotterdam și la FCM Târgu-Mureș.
* 1983: Nadejda Kucer (n. 18 mai 1983, Minsk, Republica Sovietică Socialistă Bielorusă) este o soprană, cântăreață de operă din Belarus.

* 1984: Kamil Kopúnek (născut 18 mai 1984 în Trnava) este un jucător de fotbal slovac, care joacă pentru FC Spartak Trnava și pentru Echipa națională de fotbal a Slovaciei.
* 1985: Dalma Kovács (n. 18 mai, 1985 în Brașov, România) este o cântăreață și actriță de origine maghiară din România. Ea a devenit cunoscută în urma participării la emisiunea-concurs Faimoșii, pe care a câștigat-o în vara anului 2007. La scurt timp, fiind susținută de moderatorul radio Daniel Buzdugan, Dalma a fost cooptată în distribuția emisiunii Divertis

Primul său cântec, „Love Was Never Her Friend”, a fost înscris și s-a calificat în finala Selecției Naționale pentru concursul muzical Eurovision 2009; în urma acestei participări interpreta a obținut poziția a șasea din doisprezece locuri.

După lansarea unui nou disc single în noiembrie 2009, intitulat „Lovely Nerd”, Dalma s-a calificat pentru a doua oară în finala Selecției Naționale. Conform regulamentului oficial, interpreta a concurat în finala acestei competiții la data de 6 martie 2010, unde a obținut locul al unsprezecelea, interpretând piesa „I'm Running”, compusă de Cornel Ilie. În 2012 lansează single-ul „Fever”.

Cântăreață câștigătoare a multiple distincții și merite naționale (vezi aici), Dalma a fost aclamată pentru vocea sa „puternică, flexibilă, care o ajută în diferite genuri muzicale, timbrul curat și pronunția corectă a limbii engleze”

Dalma Kovács în finala Selecției Naționale pentru concursul muzical Eurovision 2009.

* 1990: Yuya Osako (n. 18 mai 1990) este un fotbalist japonez.

* 1992: Fernando Pacheco Flores (n. 18 mai 1992, Badajoz, Spania) este un fotbalistspaniol care evoluează la clubul Deportivo Alavés în La Liga, pe postul de portar

Decese

·         526: A murit Papa Ioan I. A  fost  Papa  al Romei în anii 523 – 526. S-a nascut  cca.  in anul 470 in   Toscana  si era era bătrân și bolnav când a fost ales ca papă. Regele  ostrogot  Teodoric cel Mare  al Italiei l-a trimis pe Papa Ioan I, cu toate că acesta protesta, la Constantinopol , cu scopul de obține o reconciliere cu împăratul răsăritean Iustin I  care îi persecuta pe  schismaticii arieni prin decretul din 523. La revenirea sa la Ravenna  - capitala de atunci a Italiei, Papa Ioan I a fost încarcerat din ordinul regelui ostrogot, care l-a bănuit de trădare. Papa Ioan I a ramas  sub stare de arest  pana la decesul sau  cauzat de  tratamentului prost și a neglijenței. Trupul său neînsuflețit a fost transportat la Roma, unde a fost îngropat în Basilica Sf. Petru. Prăznuirea sa  in Biserica Catolica este in ziua  de 18 mai,  ziua morții sale.

* 978: Frederic I (n. cca. 942 – d. 18 mai 978) a fost conte de Bar și duce de Lotharingia Superioară.

Frederic era fiul contelui Wigeric de Bidgau, de asemenea conte palatin de Lorena, și al Cunigundei, fiind astfel descendent la a șasea generație din Carol cel Mare.

În 954, el s-a căsătorit cu Beatrice, fiică a lui Hugo cel Mare, conte de Paris cu Hedwiga de Saxonia. Frederic a primit ca zestre veniturile abației Saint-Denis din Lorena. El a construit o fortăreață la Fains, la frontiera actuală dintre Franța și Germania, și a făcut un schimb de fiefuri cu episcopul de Toul. Astfel, el și-a creat propriul domeniu feudal, comitatul de Bar, devenind întemeietorul casei de Bar sau Casa de Ardennes-Bar, o ramură colaterală a Casei de Ardennes.

La acea vreme, ducatul de Lorena era guvernat de către arhiepiscopul de Köln, Bruno I, care purta titlul de arhiduce. În 959, acesta din urmă, de comun acord cu fratele său, împăratul Otto I cel Mare, a divizat ducatul lotharingian, numindu-i markgrafi (sau viceduci) pe Godefroi, conte de Hainaut în Lotharingia Inferioară și pe Frederic în cea Superioară. După moartea lui Bruno din 977, Frederic și Godefroi s-au autointitulat ca duci.

Din poziția de duce, Frederic a favorizat mișcările reformiste din Saint-Dié și Moyenmoutier.

Frederic a avut următorii copii:

• Henric (d. cîndva între 972 și 978)
• Adalberon al II-lea (n. 958–d. 1005), episcop de Verdun și de Metz
• Theodoric I (n. 965–d. 1026), conte de Bar și duce de Lorena Superioară
• Ida (n. 970-d. 1026), căsătorită în 1010 cu contele Radbot de Habsburg (970-1027), care a construit castelul de Habichtsburg și a devenit astfel strămoșul Habsburgilor.

* 1065: Frederic (cunoscut și ca Frederic de Luxemburg) (n. cca. 1003 – d. 18 mai 1065) a fost conte de Malmedy din 1035 și markgraf de Anvers, precum și duce de Lotharingia începând din 1046.

El era fiul cel mic al lui Frederic, senior de Gleiberg, cu Ermentrude, și nepot al contelui Siegfried de Luxemburg.

În 1044, Gothelo I, duce atât al Lorenei Superioare, cât și al celei Inferioare, a murit, iar fiul său mai mare, Godefroi al III-lea, a succedat doar în Lorena Superioară, în timp ce împăratul Henric al III-lea mai întâi l-a amenințat cu acordarea celuilalt ducat mai tânărului (și incompetentului) său frate, Gothelo al II-lea cel Leneș. Ca urmare a revoltei lui Godefroi, Henric al III-lea l-a nominalizat pe Frederic, care era rudă cu ducele în funcție de Lorena Superioară, Adalbert.

Cu ajutorul episcopului de Metz, Adalbero al III-lea, care îi era frate, Frederic și-a impus autoritatea în ducat și a purtat lupte cu Godefroi, aflat în continuă stare de revoltă. Frederic a fost loial împăratului, însă ineficient în luptă, iar Henric a început acțiunea de a diviza ducatul loren între războinici mai capabili. Frederic a murit în timp ce lupta contra cu arhiepiscopul Anno al II-lea de Köln, după care noul suveran, Henric al IV-lea a acordat ducatul lui Godefroi.

Prima soție a lui Frederic a fost Gerberga (d. cca. 1049), fiică a contelui Eustațiu I de Boulogne. Ei au avut o fiică pe nume Jutta, care s-a căsătorit cu Waleran, conte de Arlon. Cea de a doua soție (din 1055) a fost Ida (d. 1102), fiică a ducelui Bernard al II-lea de Saxonia, care se va recăsători cu contele Albert al III-lea de Namur, după moartea lui Frederic.

* 1799: Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (n. 24 ianuarie 1732 – d. 18 mai^[3] 1799) a fost un ceasornicar, inventator, muzician, politician, refugiat, spion, editor, traficant de arme și revoluționar (atât francez cât și american). El a fost totuși cunoscut pentru piesele lui de teatru, în special cele trei piese cu bărbierul Figaro.
Beaumarchais s-a născut Pierre-Augustin Caron, fiul unic al unui ceasornicar care mai avea cinci fiice. Familia era destul de înstărită și Caron a avut o copilărie liniștită și fericită, în contrast cu mare parte din viața lui de adult. Caron a părăsit școala la vârsta de 13 ani pentru a fi ucenicul tatălui. După câțiva ani, probabil între 1751 și 1753, a inventat un mecanism de scăpare pentru ceasuri care le permitea să le facă cu mult mai precise și compacte. Una dintre cele mai mari invenții a fost un ceas montat pe un inel, pentru Madame de Pompadour. Invenția a fost recunoscută ulterior de Académie des sciences, după o dispută cu M. Lepaute, ceasornicarul regal, care a încercat să-și asume invenția

Beaumarchais a fost căsătorit de trei ori. Prima lui soție a fost Madeleine-Catherine Franquet (născută la Aubertin), cu care s-a căsătorit pe 22 noiembrie 1756, dar care a murit, în circumstanțe misterioase, la doar 10 luni după căsătorie. Apoi, în 1768, s-a căsătorit cu Geneviève-Madeleine Lévêque (născută la Wattebled). Cea de-a doua doamnă Beaumarchais moare și ea în împrejurări neelucidate doi ani mai târziu, deși majoritatea biografilor lui Beaumarchais cred că de fapt suferea de tuberculoză. Beaumarchais a avut un fiu, Augustin, născut în 1770, din cea de-a doua căsătorie, dar și el moare în 1772. Beaumarchais trăiește cu amanta lui, Marie-Thérèse de Willer-Mawlaz, timp de doisprezece ani, după care ea devine cea dea treia sa soție, în 1786. Împreună au avut o fată, Eugénie.

Beaumarchais a fost acuzat de către inamicii lui că și-a otrăvit primele două soții, pentru a le lua moștenirile familiilor lor. Beaumarchais, deși nu ducea lipsă de amante pe parcursul vieții, era cunoscut ca un om care ținea la familia lui și la prietenii apropiați. Totuși, Beaumarchais avea o reputație de a se căsători din interes financiar, și atât Franquet cât și Lévêque au fost înainte căsătorite cu familii înstărite. Nu au existat destule dovezi pentru a susține acuzațiile.

Opere: 

• În ani 1760 - Scrie mai multe comedii dintr-un singur act pentru reprezentări scenice private.^[5]
  • Les Député de la Halle et du Gros-Caillou
  • Colin et Colette
  • Les Bottes de sept lieues
  • Jean Bête à la foire
  • Œil pour œil
  • Laurette
• 1765(?) - Le Sacristan, innterludiu (precursorul la Bărbierul din Sevilia)
• 1767 - Eugénie, dramă, cu premiera la Comédie Française.^[5]
• 1767 - L'Essai sur le genre dramatique sérieux.^[5]
• 1770 - Les Deux amis ou le Négociant de Lyon, dramă, cu premiera la Comédie Française
• 1773 - Le Barbier de Séville ou la Précaution inutile, comedie, cu premiera pe 3 ianuarie, 1775 la Comédie Française
• 1774 - Mémoires contre Goëzman
• 1775 - La Lettre modérée sur la chute et la critique du «Barbier de Séville»
• 1778 - La Folle journée ou Le Mariage de Figaro, comedie, cu premiera pe 27 aprilie 1784 la Comédie Française
• 1784 - Préface du mariage de Figaro
• 1787 - Tarare, operă cu muzica lui Antonio Salieri, cu premiera la Opéra de Paris (full-text)
• 1792 - La Mère coupable ou L'Autre Tartuffe, dramă, cu premiera pe 26, Iunie, la Théâtre du Marais
• 1799 - Voltaire et Jésus-Christ, în două articole .

·         1800: A murit generalul rus Aleksandr Suvorov; (n. 24 noiembrie 1729). A fost al patrulea și ultimul generalisim  rus (fără a-l pune la socoteală pe  Stalin) si  unul dintre puținii generali din istorie care nu a pierdut niciodată o bătălie. Suvorov a fondat orașul Tiraspol  (capitala actualei regiuni separatiste Transnistria din R.Moldova), în anul 1792. În februarie 1799, împăratul Pavel I l-a trimis  să lupte împotriva armatelor revolutionare franceze d in Italia, unde a debutat cu o serie de victorii în bătăliile de la cassano d’Adda și Novi. Guvernul francez a fost obligat să-și retragă armatele din Italia, rămânând să controleze doar o zonă redusă din Alpii Maritimi și din jurul orașului Genova. Suvorov a fost răsplătit cu titlul de „prinț al Casei de Savoya”, de regele Chales Emmanuel al IV-lea al Sardiniei.  Dar evenimentele ulterioare din acel an nu au mai evoluat în favoarea rușilor.   După ce austriecii și-au schimbat politica de alianțe, bătrânul feldmareșal rus a fost nevoit să se retragă prin pasurile montane elvețiene spre cursul superior al Rinului, reușind să-și conducă armatele slăbite, aproape fără cai sau artilerie, în tabăra de iarnă de la Vorarlberg. După traversarea Alpilor înzăpeziți, armata lui Suvorov era slăbită, dar nu pierduse nici o luptă. Traversarea Alpilor pe timp de iarnă cu o armată atât de numeroasă, nu mai fusese încercată de la expediția lui Hannibal din antichitate impotriva Romei. Pentru faptele de arme din Italia, Suvorov a fost ridicat de tarul rus la gradul de generalisim. Este faimos pentru manualul său de tactică militară „Știința victoriei”. Au rămas celebre maximele sale: „Instruiește-te din greu, luptă ușor – Тяжело в учении, легко в бою” și „Glonțul e un prost, baioneta este de treabă – Пуля дура, штык молодец”.

·         1812: Pedeapsa cu moartea împotriva asasinului John Bellingham la doar o săptămână după asasinarea prim-ministrului britanic Spencer Perceval este pusă în aplicare. El este spânzurat în public. Spencer Perceval (n. 1 noiembrie 1762, Londra – d. 11 mai 1812) a fost un politician britanic, prim ministru al Marii Britanii în perioada 1809-1812. A fost asasinat în Camera Comunelor de către John Bellingham pe data de 11 mai 1812.

·         1829: Maria Josepha de Saxonia (7 decembrie 1803 – 18 mai 1829) a fost regină a Spaniei ca soție a regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei. A fost fiica cea mică a Prințului Maximilian de Saxonia (1759–1838) și a primei sale soții, Prințesa Carolina de Parma (1770–1804). A fost membră a Casei de Wettin.
Prințesa Maria Josepha Amalia de Saxonia fost copilul cel mic al Prințului Maximilian de Saxonia și al Prințesei Carolina de Parma. Ea și-a pierdut mama când avea câteva luni, așa că tatăl ei a trimis-o la o mănăstire situată în apropiere de râul Elba, unde a fost crescută de călugărițe. Ca rezultat, Maria Josepha Amalia a avut o educație religioasă strictă și a fost o fervent romano-catolică toată viața ei.

A doua soție a regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei, Maria Isabel a Portugaliei, a murit în 1818 fără să lase descendenți. Regele a început să se uite după o nouă soție și a ales-o pe Maria Josepha Amalia. Ei s-au căsătorit la 20 octombrie 1819 la Madrid. Deși noua regină era prea tânără, naivă și neexperimentată, regele s-a îndrăgostit de ea datorită comportamentului ei plăcut. În plus era mai frumoasă decât primele lui soții: Maria Antonia de Neapole și Maria Isabel. După două căsătorii fără moștenitori, era o mare presiune pentru dinastia de Bourbon a Spaniei să asigure un moștenitor. Prințesele saxone erau renumite pentru fertilitatea lor, strămoșii comuni ai Mariei Josepha Amalia și ai lui Ferdinand August al III-lea al Poloniei și Maria Josepha de Austria au avut 15 copii. Totuși mariajul a rămas fără copii.

Maria Josepha Amalia a murit la vârsta de 25 de ani ca urmare a unei febre, la 18 mai 1829, în Aranjuez, lăsându-și soțul cu inima frântă. A fost îngropată la El Escorial. Soțul ei s-a recăsătorit pentru a patra oară cu Maria Christina a celor Două Sicilii care a dat naștere în cele din urmă viitoarei regine Isabela a II-a a Spaniei.

* 1839: Maria Annunziata Carolina Murat (născută Bonaparte) (25 martie 1782 – 18 mai 1839), cunoscută sub numele de Caroline Bonaparte, a fost al șaptelea copil și a treia fiică a lui Carlo Buonaparte și a Letiziei Ramolino și sora mai mică a lui Napoleon I al Franței. Titlul ei complet era "Prințesă franceză, Mare Ducesă de Berg și Cleves, Regină a Neapole și Sicilia, Prințesă Consort Murat, Contesă de Lipona"

Caroline s-a născut la Ajaccio, Corsica. A fost sora mai mică a lui Joseph Bonaparte, Napoléon Bonaparte, Lucien Bonaparte, Elisa Bonaparte, Louis Bonaparte și Pauline Bonaparte și sora mai mare a lui Jérôme Bonaparte.

În 1793, Caroline s-a mutat cu familia ei în Franța în timpul Revoluției franceze. Acolo, s-a îndrăgostit de Joachim Murat, unul dintre generalii fratelui ei, și cei doi s-au căsătorit la 20 ianuarie 1800; Caroline avea 17 ani. Inițial, Napoleon nu a vrut să le permită căsătoria, totuși, soția lui, Joséphine de Beauharnais, l-a convins de contrariu. Caroline a fost elevă la școala din St-Germain-en-Laye fondată de Madame Jeanne Campan. A absolvit școala în același timp cu cu Hortense, fiica Joséphinei (și viitoarea soție a fratelui Carolinei, Louis).

Portyret al carolinei Murat, 1812.

La 18 ianuarie 1800, în prezența familiei s-a semnat contractul de căsătorie și Caroline a primit zestre. La 20 ianuarie, căsătoria civilă a fost celebrată la Mortefontaine. Cuplul s-a instalat la hotel Brionne și, la 27 mai, Napoléon le-a făcut cadou o parte din domeniul de Villiers.

Pentru nașterea prințului Achille la 21 ianuarie 1801, Caroline a primit de la soțul ei cadouri care proveneau ca tribut al armistițiului de la Foligno de la 27 februarie 1801. În aprilie, Carolinei i s-a permis să se alăture soțului ei la Florența. În iulie 1801, Murat a fost numit general șef al armatelor din Republica cisalpină și a fost responsabil pentru pregătirea sosirii suveranilor Etruriei, Louis și Marie-Louise, pe care i-a primit la 2 august 1801 la Palatul Vechi din Florența. Trimiși ulterior la Milano, Caroline și soțul ei au revenit la Paris pentru nașterea celui de-al doilea copil, Letizia. S-au căsătorit religios la 4 ianuarie 1802 în același timp cu cuplul Louis Bonaparte și Hortense de Beauharnais.

Între 1802 și vara anului 1803, Caroline a trăit alternativ la Paris și Milano, unde a primit mai multe personalități din Franța și Italia, a organizat spectacole și dineuri. La 23 august 1803, cuplul Murat a revenit la Paris. Joachim Murat a fost numit de Napoléon guvernator al Parisului și comandant al primei divizii militare. În aprilie 1804, Caroline s-a opus ferm ca fratele ei Napoléon să-l adopte pe Napoléon Louis Charles Bonaparte, fiul Hortensei de Beauharnais, în timp ce copiii ei nu aveau nici titluri nici terenuri.

La nașterea fiicei ei Louise, la 22 martie 1805, Caroline a primit de la Napoléon permisiunea și banii de a achiziționa palatul Élysée. Împreună cu soțul ei, ea a restaurat palatul.

A devenit Mare Ducesă de Berg și Cleves la 15 martie 1806 și Regină Consort de Neapole la 1 august 1808.

Caroline Murat și fiica ei în 1807. Pictură de Élisabeth Vigée-Lebrun

* 1856: Baronul Gheorghe Simeon de Sina (în greacă Γεώργιος Σίνας, Gheorghios Sínas), cunoscut și ca Georg Simon Freiherr Sina von Hodos und Kisdia, (n. 20 noiembrie 1782, Niș – d. 18 mai 1856, Viena) a fost unul din cei mai renumiți întreprinzători și bancheri austrieci, membru al Camerei Magnaților maghiari, precum și consul general grec la Viena în timpul Imperiului Habsburgic. A fost un susținător al artelor și al arhitecturii vieneze. Baronul a fost considerat ca cel mai bogat om din Austria după familia Rothschild.

Gheorghe (Georg) din familia Sina a fost singurul copil al lui Simeon Gheorghe (1753-1822) din prima căsătorie a acestuia cu Irene Czippe (1767-1793). El a mai avut un frate vitreg, Ioan Simeon (1804-1869), din cea de-a doua căsătorie a tatălui său cu Katharina von Gyra (1777-1843). Gheorghe Simeon a fost căsătorit cu Katharina Derra von Moroda (1792-1851), având un singur fiu, pe renumitul întreprinzător, bancher și mecena Simeon Gheorghe (1810-1876). Pe tot timpul existenței familiei în Austria, ea fost de religie greco-ortodoxă. De abia două din cele patru nepoate s-au convertit, după soții lor, la catolicism

Tânărul Sina a condus din anul 1803, alături de tatăl său, o casă de comerț angro în Niș, pe care părintele său o fondase în 1798. După mutarea familiei la Viena în 1811, cei doi au devenit supuși ai Imperiului Austriac, primind permisiunea pentru a conduce o firmă de comerț angro și în capitală. În consecință, bătrânul Sina a fondat instituția austriacă „Casa de comerț angro și bancară Sina”. Ca urmare achiziției dominioanelor maghiare Hodos și Kisdia, familia a fost înnobilată în Ungaria cu titlul „de Hodos și Kisdia”, pe 3 aprilie 1818. După moartea tatălui său în 1822, Gheorghe a preluat, în calitate de cel mai vârstnic fiu al lui Simeon Gheorghe, casa bancară sub nume propriu; fratele lui vitreg, Johann Simon, a rămas implicat în afacere.

Sina a controlat o mare parte a comerțului cu bumbac pe Dunăre și în Levant, mai târziu cu lână de oi, lemn, cărbune și sare, iar de la mijlocul anilor 1830 în principal cu tutun. Relațiile sale comerciale s-au extins în cele mai mari capitale europene, până în Egipt și India. El s-a implicat și în industrie, ca de exemplu la fabrica de filatură și fire toarse de bumbac și de in din Pottendorf, la fabrica de hârtie din Klein-Neusiedl (ambele în Austria Inferioară), dar mai ales în activități de transport, mai întâi la calea ferată cu tracțiune animală Linz-Budweis, apoi la calea feroviară sudică Viena-Gloggnitz. Astfel a invitat supremația familiei Rothschild in acest domeniu. El a fost și consilier angajat în cunoscuta societate Donau-Dampfschifffahrts-Gesellschaft (DDG).^[5]

Placa memorială din Biserica Greacă din Viena, în memoria baronului Sina

La 26 iulie 1832, el și fratele său vitreg au fost înnobilați ca baroni maghiari și la 8 martie 1838 ca baroni austrieci. Începând de atunci banca s-a denumit „Bankhaus Baron von Sina”. Pe lângă aceasta au obținut, în 1836, dreptul de a purta acest titlu în Boemia, Moravia și Silezia.^[6]

La fondarea primei societăți bancare pe acțiuni a monarhiei, K. k. privilegierte österreichische Credit-Anstalt für Handel und Gewerbe (Institutul de credit austriac privilegiat pentru comerț și meserie), Sina a trebuit să cedeze întâietatea celei mai mari familii rivale, familia Rothschild. Pe de altă parte, el a cumpărat moșii întinse, de multe ori cu sprijinul președintelui camerei imperiale Joseph von Eichhoff (1790-1866), crescând astfel bonitatea casei sale bancare.

Banca baronului de Sina a achiziționat obligațiuni de stat și a procurat fonduri pentru afacerilor monarhiei. Nobilul a fost ales deja în 1823 deputat al comitetului de afaceri en-gros, fiind directorul instituției în perioada 1825-1849. Începând din 1849 și până la decesul său (în 1856) a fost viceguvernator al Băncii Naționale a Austriei și președinte al Căilor Ferate de Stat din Austria. Baronul a mai fost și consul general al Greciei la Viena (1834–1856).^[5]

La moartea baronului, acesta a lăsat o avere estimată la 50 de milioane de florini, iar statul i-a datorat 3 milioane fl.^[7] Numele lui George Simon a fost acordat postum străzii Jägergasse din sectorul vienez 22, Leopoldstadt (1877), care a devenit Sinagasse.

Gheorghe Sina

Baronul Georg Simon de Sina, 1818

Stema baronilor Sina pe Podul cu Lanțuri din Budapesta

·         1887: A murit (la Hanau, in Germania), sculptorul român de origine germană, Karl Storck. Karl Storck (n. 21 mai 1826, Hanau, Germania – d. 18 mai 1887, București) a fost un sculptor român de origine germană, stabilit în București din 1849. A fost primul profesor de sculptură al Şcolii de Belle-Arte (fondată de pictorul Theodor Aman în 1864). Este autorul primelor sculpturi monumentale din Bucureşti. Fiii săi, Carl (1854-1926) şi Frederic (1872-1942), au fost şi ei sculptori (n. 1826). NOTĂ: Alte surse (Tribuna României 30.III.1987 sau answers.com), consemneaza decesul sau la 30 martie 1887.

* 1888: Alexandru Guran (n. 15 mai 1824, Borlovenii Vechi, comitatul Caraș-Severin - d. 18 mai 1888, Viena) a fost un Feldmarschalleutnant român în Armata Comună austro-ungară, comandant al Școlii de Război, apoi șef al Departamentului nr. 5 din Ministerul Austro-Ungar de Război. La sfârșitul carierei a îndeplinit funcția de director al renumitului Institut Geografic al Armatei. A fost de asemenea un pictor apreciat.

Lupta la Governolo 1848

Alexandru a fost un fiu al locotenentului-colonel, comandant al regimentului român bănățean nr. 13, Moise Guran, originar din Domașnea. A absolvit școala primară în satul natal, după care la Bozovici școala trivială, iar la Caransebeș școala medie. Având pe întreg parcursul școlar rezultate dintre cele mai bune, a fost primit pe ziua de 29 octombrie 1836 la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt, pe care a absolvit-o cu rezultate excelente. După absolvirea cursului superior ca sublocotenent, a fost încadrat ca locotenent în regimentul de infanterie Erzherzog Franz Ferdinand d’Este nr. 32 la 30 septembrie 1844.^[1][2]

La 20 august 1848 a fost avansat la gradul de locotenent-major, în care calitate s-a distins în luptele din 1848 și 1849 în Italia la Governolo, Montanara, Curtatone și în bătălia de la Novara. De acea a fost numit la 1 decembrie 1850 căpitan de clasa II, si scurt timp mai târziu, la 24 ianuarie 1851, căpitan de clasa I și mutat la secțiunea Statului Major General pentru gestionarea trupelor și magazinelor.^[3]

La 1 mai 1859 a fost înaintat în gradul de maior.^[4] În anul 1859, participă la războiul austro-italian, luptând pe fronturile de la Magenta și Solferino. În aceste bătălii s-a remarcat ca un bun ofițer, bine pregătit din punct de vedere militar, cu multă inițiativă și curaj, fapt pentru care a fost decorat de împăratul Franz Joseph al Austriei cu expresia de cea mai mare satisfacție și decorat cu Crucea imperială de Merit Militar.

Guran a fost numit cu rang din 29 martie 1864, locotenent-colonel la secțiunea Statului Major General pentru gestionarea trupelor și magazinelor în corpul armatei,^[5]și cu rang de la 5 iulie 1866, înainte de termen, colonel al Statului Major General. În această funcție a servit în timpul campaniei în Italia din 1866 ca șef de stat major la comandamentul militar din Istria, apoi ca șef interimar al statului major al Armatei de Sud.^[6] După terminarea campaniei, a preluat pe 26 septembrie 1866 comanda Școlii de Război și a Școlii de Administrație, până când a fost promovat ca șef al departamentului nr. 5 din Ministerul de Război la 3 ianuarie 1869. El a deținut acest post până la 31 octombrie 1872.^[7]

La 1 noiembrie 1872 a devenit pentru aproape patru ani comandant al Brigăzii I din divizia VI de infanterie și director al Secției de Topografie din Croația și Slavonia. A fost ridicat la gradul de general de brigadă (Generalmajor) la 23 aprilie 1873 (rang de la 1 mai al anului).^[1][8]

În anul 1876 generalul Guran a fost numit de împăratul Franz Joseph în funcția de director superior al Institutului Geografic Militar din Viena. În această calitate a participat într-un mod remarcabil în publicarea nouă a marii hărți speciale a Imperiului Austro-Ungar, precum și în numeroase alte lucrări cartografice.^[1] Împotriva plângerilor formulate de comitetul tehnic militar, cu privire la metodele de preparare ale hărților noi în 1877, a fost apărat de șeful Statului Major General, locotenent-mareșalului Anton Maria Baron von Schönfeld, care a lăudat explicit performanța generalului.^[9] Guran s-a bucurat mereu de încrederea împăratului. A fost avansat de el în ziua de 1 mai 1878 la gradul de locotenent-mareșal în aceeași funcție.^[8]

Din motive de sănătate, Guran a cerut retragerea s-a din serviciu. Pensionarea lui a fost aprobată la 1 noiembrie 1879.^[8] În cercurile militare a fost numărat încă din timpul vieții ca unul dintre cei mai inteligenți și stimați generali din toată armata austro-ungară.

Generalul a murit necăsătorit, departe de Banat, la Viena, unde a fost înmormântat cu onoruri militare. În necrologuri a fost descris drept un om foarte educat, corect și precis, care s-a bucurat de cea mai mare cinstire în armată.

Alexandru Guran ca locotenent-colonel, 1864

Fostul Minister de Război la Viena

Institutului Geografic Militar din Viena

·         1909 - A murit scriitorul englez George Meredith: "Egoistul"; "Emilia" (n. 12 februarie 1828).

·         1909: Isaac Albéniz, compozitor și pianist spaniol (n. 1860)

* 1911: Gustav Mahler (n. 7 iulie 1860 - d. 18 mai 1911) a fost un compozitor austriac al romanticului târziu și unul dintre cei mai importanți dirijori ai generației sale. S-a născut în satul Kalischt, Boemia, Imperiul Austriac, astăzi Kaliště, Republica Cehă. Familia s-a mutat apoi în Iglau (astăzi Jihlava), unde Mahler a crescut.

În calitate de compozitor, stilul lui Mahler se regăsește la granița dintre tradiția austro-germană a secolului al XIX-lea și modernismul începutului de secol XX. Deși în timpul vieții sale aptitudinile de dirijor erau unanim recunoscute, muzica proprie a căpătat popularitate doar după perioade de relative neglijări, care au inclus și interzicerea interpretării lucrărilor sale în cea mai mare parte a Europei, în timpul Germaniei Naziste. După 1945, muzica sa a fost redescoperită, iar Mahler a devenit unul dintre cei mai înregistrați și interpretați compozitori, popularitate care se menține și astăzi.

Născut în condiții umile, Mahler a demonstrat abilități muzicale de la o vârstă fragedă. După ce a absolvit Conservatorul din Viena în 1878, a avut o succesiune de posturi de dirijor, care i-au mărit reputația în rândul instituțiilor europene de operă, culminând cu obținerea postului de director al Operei de Stat din Viena, în 1897. În timpul celor zece ani petrecuți la Viena, Mahler - care s-a convertit de la iudaism la catolicism pentru a-și asigura postul - a fost frecvent victima presei antisemite. Cu toate acestea, producțiile sale inovatoare și insistența pentru interpretare la cele mai înalte standarde l-au făcut unul dintre cei mai importanți dirijori de operă, în special al operelor lui Wagner și Mozart. Spre sfârșitul vieții sale, a fost pentru scurt timp directorul Operei Metropolitane din New York și al Filarmonicii din New York.

Creația lui Mahler este relativ redusă cantitativ, deoarece Mahler își câștiga existența ca dirijor, compoziția fiind o activitate din timpul liber. Totuși, acorda compoziției cât de mult timp putea, rezervând vacanțele de vară pentru perioade de intensă concentrare creativă. În afară de primele sale lucrări, cum ar fi o parte dintr-un cvintet de pian compus în perioada în care era student la Viena, lucările lui Mahler sunt compuse pentru orchestre mari, coruri simfonice și soliști de operă. Majoritatea dintre cele 12 lucrări simfonice ale sale sunt la scară foarte mare, adeseori folosind soliști vocali sau coruri pentru a îmbogăți orchestra foarte mare. Aceste lucrări erau adesea controversate la premiere, iar unele au primit cu greu acceptarea critică și publică. Excepție fac Simfoniile nr. 2, nr. 3 și premiera triumfătoare a Simfoniei nr. 8 în 1910. Institutul Internațional Gustav Mahler a fost înființat în 1955 pentru a onora viața și opera compozitorului.

Alma Schindler, care s-a căsătorit cu Mahler în 1902 (fotografie din 1899)

În timpul cellei de a doua stagiuni ale sale de la Viena, Mahler a achiziționat un apartament modern pe Auenbruggerstrasse și a construit o vilă de vară pe terenul pe care l-a achiziționat, lângă noul său studio de compoziție de la Maiernigg.^[63] În noiembrie 1901, a cunoscut-o pe Alma Schindler, fiica vitregă a pictorului Carl Moll, la o întrunire socială ce l-a inclus și pe directorul de teatru Max Burckhard.^[88] Inițial, Alma nu era doritoare să-l cunoască pe Mahler din cauza „scandalurilor despre el și a fiecărei tinere ce aspira să cânte la operă”.^[89] Cei doi s-au angajat într-o neînțelegere energică despre un balet de Alexander von Zemlinsky (Alma era una din elevele lui Zemlinsky), dar ea a fost de acord ca cei doi să se întâlnească a doua zi la Operă.^[88] Această întâlnire a condus la o curtare rapidă, iar Mahler și Alma s-au căsătorit într-o ceremonie privată pe 9 martie 1902. La acel moment, Alma era însărcinată cu primul lor copil^[90], o fiică Maria Anna, care s-a născut pe 3 noiembrie 1902. A doua fiică, Anna, s-a născut în 1904.^[71]

Prietenii cuplului au fost surprinși de căsătorie și aveau dubii cu privire la înțelepciunea sa. Burckhard îl numea pe Mahler „acel evreu rahitic și degenerat”, nedemn de o asemenea fată frumoasă, de familie bună.^[91] Pe de altă parte, familia lui Mahler o considerau pe Alma ca fiind cochetă, nedemnă de încredere și prea preocupată să vadă bărbații tineri căzând pradă farmecelor sale.^[92] Mahler era de la natură schimbător și autoritar – Natalie Bauer-Lechner, partenera sa precedentă, spunea că viața cu el era „ca și când ai fi într-o barcă ce este balansată neîncetat de valuri”.^[93] Alma a devenit iritată de faptul că, la insistența lui Mahler, nu poate exista decât un compozitor în familie și a renunțat la studiile muzicale.^[94] Totuși, căsnicia a fost marcată uneori de exprimare a pasiunii, în special din partea lui Mahler.^[95]

În vara anului 1907, Mahler, epuizat de efectele campaniei împotriva sa la Viena, și-a luat familia la Maiernigg. La puțin timp după sosirea lor, ambele fiice s-au îmbolnăvit de scarlatină și difterie. Anna s-a recuperat, dar Marie a murit pe 12 iulie, după două săptămâni de luptă.^[96] Imediat după această pierdere devastatoare, Mahler a aflat că inima sa are probleme, diagnostic confirmat ulterior de un specialist din Viena, care a prescris evitarea oricărei forme de efort fizic. Nu se știe cât de mult l-a slăbit această boală pe Mahler. Alma a scris că este practic o condamnare la moarte, deși Mahler însuși, într-o scrisoare adresată ei în 30 august 1907, spunea că este capabil să trăiască o viață normală, singura diferență fiind faptul că trebuie să evite efortul fizic excesiv.^[97] Totuși, boala a adâncit și mai mult depresia. La sfârșitul verii, vila din Maiernigg a fost închisă și nu a mai fost niciodată vizitată

Mormântul lui Mahler din cimitirul Grinzing, Viena

În ciuda problemelor pe plan emoțional, în vara anului 1910 Mahler a lucrat la Simfonia nr. 10, terminând mișcarea Adagio și schițând încă patru părți.^[106][107] El și Anna s-au întors la New York în noiembrie 1910, unde Mahler a intrat într-un sezon aglomerat de concerte și turnee împreună cu Filarmonica. În preajma Crăciunului anului 1910, a început să sufere de dureri de gât care au persistat. Pe 21 februarie 1911, cu o febră de 40 ^oC, Mahler a insistat să îndeplinească un angajament la Carnegie Hall, cu un program ce a cuprins Uvertura Oberon a lui Weber, „Preludiile” de Liszt, Concertul pentru vioară al lui Mendelssohn (cu Frederic Fradkin solist) și Simfonia nr. 7 a lui Beethoven. Acesta avea să fie ultimul său concert.^[108][109] După săptămâni petrecute la pat, a fost diagnosticat cu endocardită bacteriană, o boală la care sunt predispuși cei care suferă de valve cardiace defectuoase și la care rata de supraviețuire în zilele dinaintea antibioticelor era aproape zero. Totuși, Mahler nu a abandonat speranța și se gândea să își reia sezonul de dirijor.^[110] Pe 8 aprilie, familia Mahler a părăsit New Yorkul la bordul navei SS Amerika, cu destinația Europa. Au ajuns la Paris zece zile mai târziu, unde Mahler a fost internat la o clinică din Neuilly-sur-Seine, dar starea sa nu s-a îmbunătățit. Pe 10 mai a fost transportat cu trenul la sanatoriul Lŏw din Viena, unde a decedat pe 18 mai la vârsta de 50 de ani.^[111]

Mahler a fost înmormântat la cimitirul Grinzing după cum i-a fost dorința. Alma, la ordinele medicilor, a fost absentă, dar printre cei care au participat la funeralii s-au numărat Arnold Schoenberg (pe a cărui coroană l-a descris pe Mahler drept „Sfântul Gustav Mahler”), Bruno Walter, Alfred Roller, pictorul secesionist Gustav Klimt și reprezentații multor instituții de operă europene.^[112] Ziarul The New York Times, în articolul despre moartea lui Mahler, l-a numit „una dintre cele mai importante personalități muzicale ale vremii sale”, dar a discutat simfoniile sale din perspectiva duratei lor, exagerând durata Simfoniei nr. 2 la „două ore și patruzeci de minute”.^[113] În Londra, The Times a spus că stilul său dirijoral era „mai desăvârșit decât al oricărei alte persoane, cu excepția lui Richter” și că simfoniile sale erau „neîndoielnic interesante în combinarea bogăției orchestrale moderne cu o simplitate melodică, adesea apropiată de banalitate” – deși era prea devreme pentru a fi apreciate la adevărata lor valoare.^[114]

Alma Mahler a trăit încă 50 de ani, decedând în 1964. S-a căsătorit cu Walter Gropius în 1915, a divorțat de el cinci ani mai târziu și s-a căsătorit cu scriitorul Franz Werfel în 1929.^[115] În 1940 a publicat memoriile anilor ei petrecuți cu Mahler întitulate Gustav Mahler: Amintiri și scrisori. Această carte a fost criticată de biografii lui Mahler ca fiind incompletă, selectivă și pentru că oferă o imagine distorsionată a vieții lui Mahler.^[116] Fiica compozitorului, Anna Mahler, a devenit o sculptoriță celebră; a murit în 1988.^[117] Societatea Internațională Gustav Mahler a fost înființată în 1955 la Viena, cu Bruno Walter în calitate de primul președinte și Alma Mahler ca membru de onoare. Societatea urmărește să creeze o ediție critică completă a lucrărilor lui Mahler și comemoreze toate aspectele vieții compozitorului

Primele lucrări

• 1878-1880: Das klagende Lied
• 1880: Trei lieduri: „Im Lenz”; „Winterlied”; „Maitanz im Grünen”
• 1880-1883: Trei cântece: Lieder und Gesänge Vol. I
• 1885-1886: Lieder eines fahrenden Gesellen (patru cântece)
• 1884: Der Trompeter von Säckingen (pierdută)

Perioada Wunderhorn

• 1887-1888: Adaptarea Die Drei Pintos
• 1887-1890: Lieder und Gesänge Vol. II (patru cântece)
• 1887-1890: Lieder und Gesänge Vol. III (cinci cântece)
• 1888-1896: Simfonia nr. 1 în Re major
• 1888-1894: Simfonia nr. 2
• 1892: „Das himmlische Leben” (folosită mai târziu în Simfonia nr. 4)
• 1892-1901: Des Knaben Wunderhorn (12 cântece)
• 1894-1896: Simfonia nr. 3
• 1899-1901: Simfonia nr. 4

Perioada de mijloc

• 1901-1904: Rückert-Lieder (cinci cântece)
• 1901-1904: Kindertotenlieder (cinci cântece)
• 1901-1902: Simfonia nr. 5
• 1903-1904: Simfonia nr. 6 în La minor
• 1904-1905: Simfonia nr. 7
• 1906-1907: Simfonia nr. 8 în Mi bemol major

Perioada târzie

• 1908-1909: Das Lied von der Erde
• 1909-1910: Simfonia nr. 9
• 1910: Simfonia nr. 10 în Fa diez major (neterminată, schiță continuă)

Gustav Mahler

* 1950: Henri Cihoski -ortografiat uneori și Cihoschi (n. 2 octombrie 1872, Tecuci - d. 18 mai 1950, Închisoarea Sighet) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. După război a avut și o carieră politică.

A îndeplinit funcția de comandant de divizie de infanterie în campaniile anilor 1916-1918.^[3]

A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 10 Infanterie în Bătălia de la Mărășești.

„Pentru vitejia și destoinicia cu care a condus operațiile Diviziei în bătălia de la Mărășești, din august 1917, pe frontul Irești-râul Siret, unde a făcut față rezistând presiunei mai multor divizii germane.”

Înalt Decret no. 1137 din 3 octombrie 1917^{[4]:p. 100}

A semnat contractul celebrei afaceri "Skoda" prin care a fost prejudiciat financiar statul român iar armata română a primit armament de proastă calitate la prețuri umflate.

Henriette Cihoschi-Veron

Henri Cihoski s-a născut la Tecuci, într-o familie de origine poloneză. Părinții săi au fost inginerul Alexandru Cihoski și Eugenienăscută Dobjansky. Henri a fost al treilea copil, familia mai având alți 5 copii: Stanislas, Alexandru, Constantin-Valentin, Cornelia și Alina.^[6] Împreună cu fratele său (generalul de cavalerie Alexandru Cihoski) au urmat cariera militară.^[2] Un alt frate Stanislas Cihoski a fost profesor si rector al Academiei Comerciale , in perioada interbelică.^[7]

S-a căsătorit cu Sophie Ferhat, fiica unei familii înstărite de origine armeană, din Focșani. Împreună au avut o fiică, sculptorița Henriette Cihoschi (1911-1999) - căsătorită cu Stefan Véron , care a studiat la Școala de Belle Arte din Paris, în atelierul unui sculptor celebru în epocă, Henri Bouchard, iar în țară a studiat cu Oscar Han.^[8]

Familia Cihoski a locuit într-o casă situată pe Bulevardul Dacia din București, proiectata de arhitectul Alexandru Săvulescu și finalizată in 1934.^[9]

În noaptea de 5/6 Mai 1950, Noaptea demnitarilor, la vârsta de 78 de ani a fost arestat în lotul foștilor demnitari, murind 11 zile mai târziu în închisoarea Sighet

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Henri Cihoski a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de geniu și infanterie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Batalionului 4 Pionieri, șef al Serviciului geniului al Cetății București și comandant al Regimentului 5 Infanterie.^{[11][12][13][14]}

Grade: sublocotenent - 08.07.1894, locotenent - 01.01.1891, căpitan - 10.05.1893, maior - 10.05.1903, locotenent-colonel - 01.04.1912, colonel - 01.10.1914.

În perioada Primului Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de: șef de stat major al Corpului VI Armată - în perioada 14/27 august-16/29 octombrie 1916, comandant al Diviziei 13 Infanterie - în perioada 16/29 octombrie-19 noiembrie/2 decembrie1916, comandant al Diviziei 10 Infanterie - în perioada 1/13 ianuarie 1917-28 octombrie/11 noiembrie 1918 și sub-șef al Marelui Cartier General - în perioada 28 octombrie/11 noiembrie 1918-1 februarie 1920.^[3]

După război a îndeplinit funcții în eșaloanele superioare ale armatei, cea mai importantă fiind cea de Inspector General al Armatei. A ocupat funcția de ministru al apărării naționale în guvernul condus de Iuliu Maniu - (10 noiembrie 1928 - 4 aprilie 1930), din care a demisionat în urma presupusei sale implicări în Afacerea Škoda.^[15] A fost senator de drept în Parlamentul României.

·         1965: Spionul israelian Eli Cohen este spânzurat în Damasc, Siria.
* 1975: Christopher S. Strachey (/ˈstreɪtʃi/ ; 16 noiembrie 1916 – 18 mai 1975) a fost un cercetător British în domeniul informaticii. A fost unul din fondatorii semanticii denotaționale și un pionier al proiectării limbajelor de programare.
* 1975: Kazimierz Fajans (anglicizat Kasimir Fajans; n. 27 mai 1887, Varșovia – d. 18 mai 1975, Ann Arbor, Michigan) a fost un chimist-fizician american de origine poloneză, pionier al științei radioactivității și descoperitorul elementului chimic protactiniu.

Kasimir Fajans

·         1981: Prozatorul si dramaturgul american William Saroyan a incetat din viata. William Saroyan s-a nascut in orasul Fresno pe 31 august 1908 si a decedat la Fresno la 18 mai 1981. Pentru opera sa teatrala i-a fost decernat in 1940 premiul Pulitzer.

·         1983: A murit Alexandru Bădăuţă, prozator, memorialist şi eseist; se numără printre întemeietorii cinematografiei documentare româneşti şi ai Oficiului Naţional de Turism (a fost unul dintre cei 20 de membri ai Consiliului Superior al Turismului care funcţiona pe lângă ONT, creat în 1936); a organizat numeroase expoziţii româneşti în străinătate (n. 1901)

·         1993 - A murit traducătorul Aurel Covaci (n.13.02.1932).

·         1995: A murit tenorul Valentin Teodorian; (n. 4 iunie 1928). Valentin Teodorian (n. 4 iunie 1928, București – d. 18 mai 1995, București) a fost un tenor român. S-a născut într-o familie de muzicieni – tatăl, Constantin Teodorian, membru fondator al Societății „Opera” și, timp de un sfert de veac, prim solist al Operei Române, mama, Eugenia Teodorian, distinsa membră a celebrei Societăți corale „Carmen”. Valentin Teodorian a fost solist al Operei Române din București, unde a interpretat circa 40 de roluri. De asemenea, a apărut adesea în concerte vocal-simfonice și în recitaluri de lied. A făcut parte din legendara „distribuție de aur”, alături de Magda Ianculescu, Nicolae Herlea, Nicolae Secăreanu și Constantin Gabor, în Bărbierul din Sevilla. A scris monografiile Nicolae Lungu și Verdi Nemuritorul si a participat la numeroase emisiuni radiofonice, ca vorbitor sau ca solist de operă. A realizat importante înregistrări pentru Radiodifuziune, pentru Televiziune și pentru Electrecord.

·         1995: Elizabeth Montgomery, actriță americană (n. 1933)

·         2000: A murit Ernö Gall, sociolog şi publicist maghiar din România. Ernő Gáll(n. 4 aprilie 1917, Oradea – d. 18 aprilie 2000, Cluj) a fost un filosof evreu din România, membru corespondent (1974) al Academiei Române.
A fost licențiat în drept și filosofie la Universitatea din Cluj, unde a oținut și titlul de doctor în anul 1968. În timpul celui de-al doilea război mondial familia sa a fost exterminată la Auschwitz. El însuși a fost deportat în lagărul de la Buchenwald. Revenit la Cluj, devine redactor la „Igazság” și „Utunk”, iar din 1948 conferențiar și prorector la Universitatea Bolyai. În anul 1974 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Autor al unor lucrări, precum: Sociologia burgheză din România (1958), Intelectualitatea în viața socială (1965), Idealul prometeic (1970), A humanizmus viszontagságai [Peripețiile umanismului] (1972), Tegnapi és mai önismeret [Autocunoaștere ieri și azi] (1975), Az erkölcs dilémái [Dilemele eticii] (1981), Az ezerdforduló kihívása [Sfidarea sfârșitului de mileniu] (1986), A nacionalizmus színeváltozásai [Schimbarea la față a naționalismului] (1994) ș.a.. (uniuneascriitorilor-filialacluj.ro, menţionează ca dată a morţii sale data de 17 mai 2000)

·         2001: Felicia Pănculescu, soacra mea ne-a părăsit pentru totdeauna după o luptă scurtă, dar inegală cu boala care a răpus-o! Dumnezeu să o odihnească în pace!
* 2002: David "Davey Boy" Smith (28 noiembrie 1962- 18 mai 2002) a fost un binecunoscut luptător profesionist de origine britanică. Davey, a fost cunoscut mai ales datorită aparițiilor sale în Wrestling World Wrestling și World Championship Wrestling în anii '90.

Cuvântul Boy al numelui lui se datorează unei greșeli a părinților săi de a specifica sexul în certificatul de naștere.

·         2005 - A încetat din viaţă regizorul de film Ion Emil Giurgiucă, fiul actriţei Ioana Pavelescu şi fratele vedetei de televiziune Maria Marinescu (n. 1970)

·         2007: A decedat jurnalista română realizatoare de emisiuni TV, Jeana Gheorghiu; (n. 1946). Jeana Gheorghiu (n. 6 iunie 1946 – d. 18 mai 2007) a fost o jurnalistă română, realizatoare de emisiuni de televiziune și radio, și director al TVR2 între 2002 și 2004. A rămas celebră pentru reportajele sale despre trenul morții de la Timișoara, din timpul Revoluției din decembrie 1989. In anii ‘90, Jeana Gheorghiu era una dintre cele mai cunoscute moderatoare de televiziune din Romania, fiind foarte populare, in acei ani, emisiunile sale pentru tineri „Salut, prieteni” si „Gaudeamus”. Totdata, in primii ani de dupa Revolutie a realizat programul de divertisment de sambata „Ora 25. Tranzit TV”. Acolo a organizat si primul mare concurs cu premii din istoria televiziunii, cu masini drept recompense pentru castigatori.

·         2011 - A încetat din viaţă Mircea Horia Simionescu, unul dintre cei mai cunoscuţi prozatori ai literaturii române; opere ale prozatorului: "Nesfârşitele primejdii"; "Paltonul de vară", "Febra" (n. 23 ianuarie 1928).

·         2014: A decedat istoricul şi profesorul american de origine română Radu Florescu, Radu Florescu (n. 23 octombrie 1925 – d. 18 mai 2014) a fost un istoric și profesor universitar de origine română. Radu Florescu este autorul a numeroase articole academice și cărți referitoare la România și istoria României (printre acestea, şi bestsellerul „În căutarea lui Dracula”, publicat în 1972, scris împreună cu Raymond McNally, bestseller care a făcut din Dracula un adevărat brand în Statele Unite). A obținut diplomele de licență și master de la Christ Church, Universitatea Oxford în Marea Britanie, înainte de a se muta în Statele Unite ale Americii, unde și-a completat studiile prin obținerea unui doctorat la Universitatea Indiana. A deținut poziția de profesor emerit de istorie la Boston College si a fost, de asemenea, directorul Centrului de Studii Est Europene (East European Research Center) al regiunii de nord-est a Statelor Unite ale Americii, cunoscută sub numele de Noua Anglie (New England). Radu Florescu se numără printre primii care au pus bazele industriei publicităţii româneşti, la începutul anilor 90 ai secolului XX. Intre cele mai cunoscute lucrari pe care le-a publicat se numara : Lupta împotriva Rusiei în principatele române (The Struggle against Russia in the Romanian Principalities); Dracula, Prințul cu multe fețe; viața și timpurile sale (Dracula – Prince of Many Faces; His Life and His Times), împreună cu Raymond T. McNally; În căutarea lui Dracula – O istorie adevărată a lui Dracula și legendele cu vampiri (In Search of Dracula: A True History of Dracula and Vampire Legends), împreună cu Raymond T. McNally. A fost consul onorific al ţării noastre pentru regiunea New England din SUA, între anii 1996 şi 2004; (n. 23 octombrie 1925).

* 2015: Ana Barbu (n. 30 octombrie 1959, Temeleuți, Florești – d. 18 mai 2015, Chișinău) a fost o cântăreață de muzică populară, romanțe și de estradă din Republica Moldova. A fost cunoscută mai ales pentru piesa „Flori de liliac”, care era ca o carte de vizită a sa.

Ana Barbu este mama cântăreței Natalia Barbu, care în 2007 a reprezentat Republica Moldova la Eurovision.

Prima oară Ana Barbu a evoluat pe scenă în clasa a treia la școala medie. La sărbătorirea zilei de 8 martie, ea a interpretat cîntecul Sofiei Rotaru„Orașul meu”. După aceasta a început să interpreteze cîntece populare din repertoriul Mariei Drăgan și al lui Nicolae Sulac.

La Bălți a absolvit Colegiul de Muzică, specialitatea canto academic. După absolvire, a venit la audiție la Veronica Garștea și a fost angajată în Capela Corală Academică „Doina”. Cîntăreața a început să-și caute calea sa în creație: inițial ea a visat să devină cîntăreață de operă, însă mai tîrziu s-a implicat în muzica populară și de estradă.

În 1993 se mută cu traiul la Chișinău, unde a apărut pentru prima dată pe scena profesionistă. În 1993 a fost angajată în orchestra de muzica populara „Fluieraș”, sub conducerea lui Serghei Lunchevici, iar mai tîrziu a trecut în ansamblul „Mugurel”, ca apoi să fie solistă a Orchestrei de Muzică Populară a Ministerului Afacerilor Interne, primind și gradul de căpitan în poliție.

A concertat activ în Republica Moldova, Canada și alte țări. A primit titlul de Artistă Emerită a Republicii Moldova.^[1]

S-a stins din viață în dimineața zilei de 18 mai 2015, la vârsta de 55 de ani, în urma unei scleroze amiotrofice.^[2] La moartea sa, corpul neînsuflețit al său a fost depus la biserica Sfânta Teodora de la Sihla, apoi la la Palatul Național „Nicolae Sulac”, după care interpreta a fost înmormântată la cimitirul din Stăuceni, așa cum și-a dorit, la înmormântare cealaltă fiică a ei din SUA nu a fost prezentă

Ana Barbu

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Mc Petru, Dionisie și Paulin

·         În calendarul romano-catolic: Eric al IX-lea al Suediei, rege martir (d. 1160); Papa Ioan I

·         În calendarul greco-catolic: Ss. Petru, Dionisiu, Cristina, Andrei, Paul, Benedim, Paulin și Eracliu martiri (†secolul al III-lea)

• Ziua internațională a muzeelor

RELIGIE ORTODOXĂ 18 Mai

Sf Mc Petru, Dionisie și Paulin

Viaţa Sfântului Mucenic Dionisie

  În vremea prigonirii Bisericii lui Dumnezeu, când ostaşii lui Hristos îşi puneau sufletele pentru Domnul lor şi când tot pământul se roşea cu sângele mucenicilor, atunci un tânăr frumos cu numele Petru, tare la trup şi viteaz cu duhul în sfânta credinţă creştinească, a fost prins în Lampsac, cetatea Elespontului, şi adus la Opidim ighemonul, spre cercetare. Deci ighemonul 1-a întrebat pe el: „Creştin eşti?" Petru a răspuns: „Cu adevărat sunt creştin". Ighemonul a zis: „Iată, ai înaintea ochilor poruncile nebiruiţilor împăraţi; deci jertfeşte marii zeiţe Venera". Tânărul răspunse: „Mă minunez, o, ighemoane, că voieşti a mă îndemna să mă închin unei femei spurcate şi desfrânate, care a făcut atâtea fapte urâte, încât este ruşine a le şi pomeni. Oare voi nu pedepsiţi acum pe cei ce îndrăznesc să facă acel fel de desfrânări, pe care le-a făcut zeiţa voastră? Dacă voi o numiţi pe aceea arătată curvă, apoi cum să mă închin şi să-i aduc jertfa celei atât de spurcate şi desfrânate? Mie mi se cade să mă închin lui Dumnezeu Cel viu şi adevărat, împăratul tuturor veacurilor, lui Hristos Domnul meu, şi Lui să-I aduc jertfă de rugăciune, de umilinţă şi de laudă".

Acestea auzind ighemonul, a poruncit să-1 întindă pe roată şi să-i muncească trupul cu lemne şi cu fiare, sfărâmându-i oasele. Iar robul lui Dumnezeu, cu cât era muncit mai mult, cu atât se arăta mai tare şi viteaz în puterea lui Hristos, Care îl întărea. Şi râdea de nebunia ighemonului şi, ridicându-şi ochii spre cer, zicea: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mi-ai dat atâta tărie şi răbdare! Invredniceşte-mă pe mine până la sfârşit să biruiesc pe vrăjmaşul cel prea păgân". După aceasta, văzând ighemonul că nu poate să biruiască cu muncile pe acel viteaz tânăr creştin - pe Sfântul Petru a poruncit să-i taie capul cu sabia.

În acea vreme, un oarecare Dionisie, bărbat creştin, a fost prins şi ţinut legat în temniţă. Apoi ighemonul, voind să se ducă din Lampsac în Troada, care se învecina cu Elespontul, au fost aduşi la el doi ostaşi prinşi de păgâni, cu numele Andrei şi Pavel, cu credinţa creştini şi de neam din Mesopotamia. împreună cu ei a fost adus şi un oarecare Nicomah, care striga neîncetat cu glas mare şi zicea: „Sunt creştin".

Iar ighemonul, văzând pe Nicomah mărturisind că este creştin, a întrebat pe Andrei şi pe Pavel: „Voi ce ziceţi?" Ei au răspuns: „Şi noi tot creştini suntem". Ighemonul a zis către Nicomah: „Jertfeşte zeilor, după porunca împăratului!" Nicomah răspunse: „Nu ştii că creştinii nu aduc jertfe dracilor?" Atunci ighemonul a poruncit îndată să-1 spânzure gol la muncire şi să-i chinuiască trupul, bătându-1 şi strujindu-1 cu unghii de fier. Şi fiind muncit Nicomah astfel, când era aproape de sfârşitul său şi urma să câştige cununa pe care o avea acum ca şi în mâinile sale, deodată a pierdut-o; pentru că, schimbându-se din mărturisirea cea bună, s-a lepădat de Hristos şi a strigat, zicând: „Eu niciodată n-am fost creştin şi sunt gata a jertfi zeilor". Deci îndată au încetat a-1 munci şi l-au scos de la muncire. Şi când ticălosul acela călcător de lege a adus jertfă idolilor şi s-a închinat lor, îndată a căzut asupra lui diavolul şi 1-a trântit la pământ. Şi se îndrăcea Nicomah muşcându-şi limba cu dinţii şi curgându-i spume de sânge, până ce rău şi-a lepădat ticălosul său suflet!

Pe când se întâmpla aceasta, o creştină oarecare, fecioară de 16 ani, cu numele Cristina, a strigat din popor către cel ce se îndrăcea, zicând: „O, ticălosule şi pierdutule om, de ce pentru un scurt ceas, ţi-ai dobândit munca cea veşnică şi nespusă?"

Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit să prindă îndată pe acea fecioară şi s-o aducă la el. Apoi a întrebat-o: „Eşti creştină?" Fecioara răspunse: „Sunt creştină şi plâng pentru pierderea acelui om ticălos, care n-a răbdat muncile cele de puţină vreme, ca astfel să poată câştiga odihna cea veşnică". Ighemonul a grăit către dânsa: „Iată el, jertfind zeilor, şi-a câştigat acum odihna, însă pentru ca voi, creştinii, să nu râdeţi de dânsul, de aceea Atena şi Venera cea mare au voit să-1 răpească de aici; deci, voiesc ca să aduci şi tu jertfa zeilor acestora, ca să nu fii batjocorită cu ruşine şi arsă de vie în foc". Sfânta răspunse: „Dumnezeul meu este mai mare decât tine! De aceea, nu mă tem de îngrozirile tale, pentru că nădăjduiesc spre Dânsul că mă va apăra şi-mi va da răbdare în toate".

Atunci ighemonul a poruncit s-o dea la doi tineri desfrânaţi, ca s-o batjocorească şi s-o spurce; iar pe Andrei şi pe Pavel a poruncit să-i arunce în temniţă, unde era şi Dionisie. Deci tinerii cei fără de ruşine, luând pe curata şi sfânta fecioară a lui Dumnezeu, au dus-o cu bucurie la locuinţa lor, voind să-şi săvârşească pofta. Dar, când au dus-o în casa lor, îndată s-a stins în trupurile lor focul cel firesc al desfrânării şi au murit mădularele cele de poftă; şi, silindu-se până la miezul nopţii s-o batjocorească, nimic n-au sporit. Iar la miezul nopţii s-a arătat lângă fecioară un tânăr prealuminos şi toată casa s-a umplut de o lumină negrăită; iar tinerii aceia au căzut de frică ca morţi şi, abia venindu-şi în simţiri, s-au plecat la picioarele sfintei şi stăruiau să se roage lui Dumnezeu pentru dânşii, ca să nu-i ajungă vreun rău. Iar ea, ridicându-i, le-a zis: „Nu vă temeţi! Dar să ştiţi că tânărul pe care l-aţi văzut, acela este sfântul înger, care a fost trimis de Hristos Dumnezeul meu la mine, spre păzirea fecioriei mele, fiind gata ca îndată să omoare pe toţi, care vor îndrăzni a se atinge de mine". Şi astfel sfânta fecioară a rămas curată, păzită fiind de Dumnezeu.

Iar a doua zi, tot poporul cetăţii, fiind îndemnat de popii păgâneşti, s-a dus la ighemon şi a cerut să le dea în mâinile lor pe creştinii cei ţinuţi în temniţă. Iar ighemonul, scoţând pe cei legaţi, pe Dionisie, Andrei şi Pavel, le-a zis: „Vi se cade să aduceţi jertfă marii zeiţe Atena". Iar sfinţii au răspuns: „Nici pe Atena, nici pe oricare alt diavol cinstit de voi nu-1 ştim, nici n-am cinstit vreodată pe alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul nostru, Iisus Hristos". Auzind poporul aceste cuvinte ale sfinţilor mucenici, a strigat către ighemon, ca să-i dea pe aceştia în mâinile lor, că hulesc pe zeii lor. Deci ighemonul a poruncit mai întâi să-i bată pe mucenici şi după aceea să-i dea poporului.

Iar ei legând cu funii de picioare pe sfinţi, i-au târât cu mult zgomot după cetate, ca acolo să-i omoare cu pietre. Iar pe când îi ucideau pe sfinţii mucenici, Sfânta fecioară Cristina, înştiinţându-se de aceasta, a alergat la acel loc, strigând şi plângând, şi a căzut peste sfinţii ce se ucideau, zicând: „Să mor şi eu cu voi pe pământ, ca să pot vieţui împreună cu voi în cer". Şi s-a adus la cunoştinţă ighemonului, că fecioara care a fost dată spre batjocură, a fost izbăvită din mâinile desfrânaţilor de un tânăr luminos; deci, scăpând, a căzut pe trupurile creştinilor care erau omorâţi.

Atunci ighemonul a poruncit s-o tragă la o parte şi s-o omoare cu sabia. Astfel, aceşti sfinţi mucenici, luptându-se împreună împo­triva diavolului, a lumii şi a lui Opidim ighemonul, s-au învrednicit a fi biruitori cu ajutorul lui Hristos. Au fost omorâţi atunci: Sfântul Petru cu felurite munci; Sfinţii Dionisie, Andrei şi Pavel, cu pietre; iar Sfânta fecioară Cristina, cu sabia. Acestea s-au făcut în Lampsac, pe vremea împărăţiei lui Deciu.

Iar Sfinţii Mucenici Eraclie, Paulin şi Venedim erau cetăţeni ai Atenei şi acolo au propovăduit cu multă îndrăzneală pe Hristos, îndemnând pe toţi păgânii să se depărteze de la deşarta slujire de idoli şi să se boteze în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Pentru aceea i-au prins şi i-au dat stăpânitorului Atenei. Şi cercetaţi fiind, au mărturisit pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul a toată făptura; iar pe idoli i-au numit pietre nesimţite, lemne şi lucruri făcute de mâini omeneşti. Deci au fost munciţi cu multe feluri de munci; iar mai pe urmă, fiind aruncaţi într-un cuptor înfocat, s-au sfârşit şi au luat cununile cele nestricăcioase de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Dintre aceştia sfântul Petru era din oraşul ce se cheamă Lampsac. Adunându-se la Dacno, domnul cetăţii evridinilor, a silit pe sfântul Petru ca să jertfească Afroditei, şi nevrând acesta să se supună, ci mărturisind pe Hristos Dumnezeu, i-au zdrobit tot trupul cu legături, cu lemne şi cu roate. Pentru aceasta în timpul chinurilor şi-a dat duhul şi a luat de la Dumnezeu cununa nevoinţei. Iar Pavel şi Andrei se trăgeau cu neamul din Mesopotamia, şi fiind ostaşi sub zisul Dacno, s-au dus la Atena cu el. Şi fiind prinşi acolo Dionisie şi Hristina, Pavel şi Andrei i-au luat asupra lor să-i păzească, dar mai apoi ei au poftit pe sfânta Hristina, care era fecioară şi frumoasă şi în vârstă de nuntă, ca să se împreune cu dânşii spre păcat. Iar ea neînduplecându-se nici de cum, în loc să o silească ei şi-au schimbat gândul datorită învăţăturilor ei, şi au crezut în Hristos. Pentru aceasta Pavel, Andrei şi Dionisie au fost ucişi şi îngropaţi de mulţimea pietrelor azvirlite asupra lor; iar sfânta Hristina aruncându-se peste ei, i s-a tăiat capul.

Patimirea sfintilor mucenici dupa Sinaxarul parintelui Macarie de la Manastirea Simonos-Petras din Muntele Athos.

Iraclie, Paulin şi Venedim erau din Atena şi propovăduind cuvântul Evangheliei îndemnau pe păgâni şi pe închinătorii la idoli să se întoarcă de la deşertăciunea şi înşelăciunea idolilor. Pentru aceasta au fost prinşi şi duşi la stăpânitorul. Acesta după ce mai întâi i-a bătut cumplit şi a încercat şi alte multe chinuri, şi fiindcă s-au păzit nevătămaţi prin puterea lui Dumnezeu, pentru aceea la sfârşit le-a tăiat capetele, şi aşa au luat fericiţii cununa muceniciei.

Cuvânt pentru suflet. Rugăciunea pentru celălalt (16 05 2019)

ARTE 18 Mai

MUZICĂ 18 Mai

Charles Trenet

Perry Como (Pierino Como), cântăreţ american

Albert Hammond, cântăreţ, chitarist şi compozitor britanic

Feliciano Tavares, vocalist american (Tavares Brothers)

Rick Wakeman, clăpar şi compozitor britanic (Strwabs, Yes)

William Wallace, basist şi vocalist canadian (Guess Who)

George Weyman, baterist britanic (Edison Lighthouse)

Wreckless Eric (Eric Goulden), vocalist, chitarist, pianist şi compozitor britanic

Mihai Crețu, muzician român (Enigma)

Michael Cretu - Samurai 

Toyah (Wilcox), cântăreaţă, compozitoare şi actriţă britanică

Toyah - I want to be free 1981:

Simon Ellis, clăpar şi compozitor britanic (Ellis, Beggs & Howard)

Ellis, Beggs and Howard 

Sandra

Isaac Albeniz

Isaac Albéniz: Suite Iberia (1906-1909): 

Gustav Mahler

The Best of Mahler: 

ÎNREGISTRĂRI NOI:

J.S. Bach & Buxtehude: Organ Works (Werner Jacob)

Mozart: Gran Partita

Tom Jones, Matt Monro, Engelbert Humperdinck - Best Music 60s Hits

Greatest Hits Golden Oldies 50's 60's 70's Playlist - Oldies But Goodies

Romantic Love Songs Instrumental Hits

POEZIE 18 Mai

Omar Khayyam

Repere biografice:

1048 Se pare ca acesta ar fi anul in care s-a nascut poetul si omul de stiinta Omar Khayyam, la Nisapur, in Khorasan. Despre viata acestuia se cunosc putine informatii. Numele sau adevarat este Abu’l-Fath Omar ibn-Ibrahim al-Khayyami Ghiyath al-Din, care s-ar putea traduce ca ‘‘cel care face corturi’’.

Din cauza unor probleme politice s-a refugiat la Samarkand, apoi la Merv, Ispahan, Ray sau in alte locuri din Asia Centrala.

Legenda ne spune ca Omar Khayyam a fost educat impreuna cu alti doi tineri, Nizham Almulh si Hassan ibn-Sabbah. Cei trei au facut un legamant ca, daca unul dintre ei va ajunge intr-o functie importanta, va avea grija de ceilalti doi. Nizham Almulh a devenit vizir si afland de aceasta, Hassan s-a prezentat la curte, fiind numit hadjib (samblean). Omar nu a dorit sa capete o functie prea inalta, fiind multumit cu un ajutor pentru cercetarile sale stiintifice. Hassan nu numai ca nu si-a aratat recunostinta fata de binefacatorul sau, ba chiar a inceput sa comploteze, fiind alungat de la curte. S-a refugiat  intr-o zona muntoasa, punand bazele unei secte de asasini care vor ataca atat musulmanii, cat si cruciatii.

1074 Omar Khayyam a fost invitat la curtea sultanului selgiucid Djalaleddin Malik-sah, unde s-a bucurat si de protectia vizirului. Aici a fost numit conducator al observatorului astronomic, intocmind  tabele astronomice si trigonometrice si incercand sa puna la punct un calendar cat mai exact.

1092 Moartea sultanului si asasinarea protectorului sau duc la inchiderea observatorului, asa ca Omar isi pierde slujba. Sufera si din cauza persecutiilor dusmanilor sai. In ultimii ani ai vietii pleaca in pelerinaj la Mecca.

1123 La intoarcerea in orasul sau natal, Omar Khayyam paraseste aceasta lume.

Omar Khayyam a avut preocupari in studierea geometriei, astronomiei, calendarului, dar este mai cunoscut europenilor ca poet. S-a remarcat prin rubaiatele sale, catrene la care rimeaza uneori toate versurile, dar al treilea are o alta cadenta. In ele se vorbeste despre dragoste, durere, placerile vietii, moarte...

Sursa: Istoria Universala 2, Tipografia Multiprint, Iasi, aparuta in 2003, ISBN 973-9297-87-0, autor Mihaela Puiu.

Singurătatea omului

Sa-ti faci putini prieteni. Din tine nu iesi.
Caci prea des falsitatea credinta ne-o înfrânge.
Când ti se-ntinde-o mâna, înainte de-a o strânge,
Gândeste-te ca poate te va lovi-ntr-o zi.

Sa nu-ti dezvalui taina din suflet celor rai.
Nadejdile, - ascunse sa-ti stea de lumea toata,
în zâmbet sa te ferici de toti semenii tai,
Nebunilor nu spune durerea niciodata.

O, tânar fara prieteni mai vechi de doua zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i festile!
Pumnul sa-ti ajunga, si zavorât în tine,
Tacut contempla jocul umanelor destine.

Pe cei curati la suflet si luminati la minte
Neîncetat sa-i cauti. Si fugi de tonti si rai.
Daca-ti va da otrava un întelept, s-o bei -
Si-arunca antidotul, un prost de ti-l întinde.

Renume de-ai sa capeti, hulit vei fi de vulg.
Dar daca te vei tine departe de multime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, sa ma smulg
Sa nu ma stie nimeni si sa nu stiu de nime?

Mai toarna-mi vinul rosu ca un obraz de fata.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Caci, în afara cupe-i, Khayyam azi nu mai are
Macar un singur prieten cu inima curata.

Cei care are pâine de astazi pâna mâine
Si-un strop de apa rece în ciobul sau frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce sa fie sclavul unui egal cu sine?

Când zarile din suflet ni-s singura avere,
Pastreaza-le în taina, ascundele-n tacere.
Atât timp cât ti-s limpezi si vaz, si-auz, si grai
Nici ochi si nici ureche, nici limba sa nu ai.

Nu stie nimeni taina ascunsa Sus sau Jos.
Si nici un ochi nu vede dincolo de cortina.
Straini suntem oriunde. Ni-i casa în tarâna.
Bea - si termina-odata cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. Iubirea pentru tine
Mi-a pus în mâna cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis cainta si mintea îngereste.
Dar timpul, fara mila - si roza desfrunzeste..

Putina apa si putina pâine
Si ochii tai în umbra parfumata.
N-a fost sultan mai fericit vreodata
Si nici un cersetor mai trist ca mine.

Atâta duiosie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi si-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Si-acum
De ce sunt toate ura si lacrima si fum?

Batrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcana.
Acum buzele tale îmi sunt si vin si cana.
Mi-ai umilit mândria si biata ratiune,
Mi-ai sfâsiat vestmântul cusut de-ntelepciune.

Tu vezi doar aparente. Un val ascunde firea.
Tu stii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea sa mai iubeasca. Caci ni s-a dat iubirea
Asa cum unor plante le-a dat Alah otrava. 

Suprema înţelepciune – detaşarea

Sa-ti faci putini prieteni. Din tine nu iesi.
Caci prea des falsitatea credinta ne-o înfrânge.
Când ti se-ntinde-o mâna, înainte de-a o strânge,
Gândeste-te ca poate te va lovi-ntr-o zi.

Sa nu-ti dezvalui taina din suflet celor rai.
Nadejdile, - ascunse sa-ti stea de lumea toata,
în zâmbet sa te ferici de toti semenii tai,
Nebunilor nu spune durerea niciodata.

O, tânar fara prieteni mai vechi de doua zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i festile!
Pumnul sa-ti ajunga, si zavorât în tine,
Tacut contempla jocul umanelor destine.

Pe cei curati la suflet si luminati la minte
Neîncetat sa-i cauti. Si fugi de tonti si rai.
Daca-ti va da otrava un întelept, s-o bei -
Si-arunca antidotul, un prost de ti-l întinde.

Renume de-ai sa capeti, hulit vei fi de vulg.
Dar daca te vei tine departe de multime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, sa ma smulg
Sa nu ma stie nimeni si sa nu stiu de nime?

Mai toarna-mi vinul rosu ca un obraz de fata.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Caci, în afara cupe-i, Khayyam azi nu mai are
Macar un singur prieten cu inima curata.

Cei care are pâine de astazi pâna mâine
Si-un strop de apa rece în ciobul sau frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce sa fie sclavul unui egal cu sine?

Când zarile din suflet ni-s singura avere,
Pastreaza-le în taina, ascundele-n tacere.
Atât timp cât ti-s limpezi si vaz, si-auz, si grai
Nici ochi si nici ureche, nici limba sa nu ai.

Nu stie nimeni taina ascunsa Sus sau Jos.
Si nici un ochi nu vede dincolo de cortina.
Straini suntem oriunde. Ni-i casa în tarâna.
Bea - si termina-odata cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. Iubirea pentru tine
Mi-a pus în mâna cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis cainta si mintea îngereste.
Dar timpul, fara mila - si roza desfrunzeste..

Putina apa si putina pâine
Si ochii tai în umbra parfumata.
N-a fost sultan mai fericit vreodata
Si nici un cersetor mai trist ca mine.

Atâta duiosie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi si-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Si-acum
De ce sunt toate ura si lacrima si fum?

Batrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcana.
Acum buzele tale îmi sunt si vin si cana.
Mi-ai umilit mândria si biata ratiune,
Mi-ai sfâsiat vestmântul cusut de-ntelepciune.

Tu vezi doar aparente. Un val ascunde firea.
Tu stii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea sa mai iubeasca. Caci ni s-a dat iubirea
Asa cum unor plante le-a dat Alah otrava. 

Vinul – eliberator

O, vinul ma inunda în marea lui lumina)
Se risipeste ceata ce-a fost sau ce-o sa vina.
Cad lanturile grele de rob întemnitat
Si într-un nimb de aur - renasc eliberat.

Acest vin în esenta-i sub zeci de forme-apare:
Când pasare, când planta, când stea, când nenufar
Sa nu crezi ca prin asta înseamna ca el moare.
Esenta sa-i eterna. Doar formele dispar.



Sa dam pe vin avutul ce n-a fost cheltuit,
'Nainte ca-n tarâna si-n noapte sa intram.
Caci (ama în tarâna, prieteni o sa stam,
Fara de vin si vise - si fara de sfârsit...

Ni-i vinul si prieten si aur si noroc.
De cer nu ne e frica, nu-i cerem îndurare.
Caci suflete si inimi si cupe si ulcioare
N-au teama de tarâna, de apa si de foc.

Traiesc iar anii tineri. Aprinsul tamâios
În flacari sa ma arda, caci - iata - vine ceata.
Vin! Nu importa care. Nu sunt pretentios.
Pe cel mai bun gasi-l-voi la fel de-amar ca viata.



Acum din fericire doar numele persista.
Iar cel mai vechi prieten tot vinul nou ramâne.
Mângâie cupa plina. E singurul tau bine
În ora asta goala, în ora asta trista.

De ai alaturea de tine doua masuri de vin si-o cupa,
Sa bei în orice adunare, si când esti singur iarasi bea!
Caci Cel ce face si reface tot ce-i în lume nu se-ocupa
Nici de musteti ca ale tale si nici de barbi cum e a mea.

De-i dam sa bea, si-un munte o sa danseze-n soare.
Dispretuirea cupei e cea mai grea smintire.
Tu-ai vrea sa schimbi paharul pe viata viitoare?
Dar vinul e un suflet ce da desavârsire.



În vin cel întelept gaseste extazul celora Alesi.
El ne reda si tineretea si ce-am pierdut si ce ni-i dor.
În flacari aurii ne arde într-un vârtej ametitor.
Dar si tristetea ne-o preschimba într-un izvor racoritor.

Imperiile toate pentru o cupa plina!
Toata stiinta noastra pe parfumatul vin.
Cântarile iubirii pe glasu-i cristalin
Si slava lumii pentru curata lui lumina!

Îneaca-n vin si teama si umbrele tristetii!
N-ai sa mai sovai Intre nenumarate secte.
Caci vinu-i filtrul magic al linistii perfecte.
E-un alchimist ce schimba în aur plumbul vietii.



Cei marginiti la minte si cei trufasi sustin
Ca între trup si suflet ar fi deosebire.
Eu stiu un singur lucru: tu vei afla în vin
Uitarea care-mpaca nemarginita fire.

Turnati-mi vin! Sa curga prin vine-n val, de-a-nnotul!
Fara ragaz sa fiarba în creierul obosit!
Umpleti-mi alta cupa! Ah! O minciuna-i totul!
Mai toarna-mi, hai, mai iute! Am si îmbatrânit!

Nu ma certati! Lasati-mi pe masa vinul bun!
Caci ascultati: atuncea când beau, aud ce spun
Narcisii, trandafirii si-aprinsele lalele.
Aud chiar si cuvântul nespus al dragei mele.



O, vin fara credinta! De mult m-ai dezbracat
De haina pietatii. Si, totusi, vrei sa-mi spui:
Cum poate podgoreanul sa-si vânda vinul lui?
Ce poti sa cumperi oare mai bun si mai curat?

Mâhnire, câta vreme vei da cu cenusiu
Pe trandafiri, pe buze, pe cerul de safir?
Umpleti-mi iarasi cupa, prieteni, caci nu stiu
De-am sa expir parfumul pe care n inspir.

Aud zicând ca vinul e singurul balsam.
Atunci - tot vinul lumii aduceti-mi! Caci am
Atâtea rani! Tot vinul din toate vranile!
Iar inima pastreze-si deschise ranile!




Secretul fericirii doar cupa ne învata.
Caci mintea cleveteste si deseori dezarma.
De mai cârteste înca, o voi scuipa în fata.
Mai da-mi o-nghititura de vin... ca sa adoarma.

Cunosc la chip Fiinta si stiu si Nefiinta.
Cunosc si Dinlauntru! a tot ce-i sus si jos.
Ce rusinata însa mi-ar ramânea stiinta,
De-as pune-un singur lucru de cupa mai presus!

La margini de ulcioare alesu-ne-am altarul
Si demni de a fi oameni, bând vinu-am devenit.
Sub boltile tavernei sorbind din plin nectarul
Am câstigat iar timpul în temple irosit.



Din nou în iarba, iata, un nour lacrameaza.
Ca sa traiesti bea vinul cu magice culori.
Azi eu contemplu roua ce-n iarba irizeaza.
Mâini, cine pe mormântu-mi o sa contemple flori?

Sub cerul îndaratnic bea vin, caci locuiesti
O lume a durerii. De la Principiu pâna
La ultima zi - tama e tot. Tu sa traiesti
Ca om care se afla deasupra, - nu sub tina.

O, roza, esti asemeni c-un chip ceresc de zâna!
O, vin - rubin cu raze ce-n suflet se desfac!
Capricioasa soarta! îmi pari tot mai straina
În orice ceas - si totusi, parca te-as sti din veac!



Beau precum bea apa o salcie din râu.
Alah, le stie toate, spui tu. Când m-a creat
Stia oare sa-mi placa sa beau. Daca m-abtiu
Eu i-as stirbi stiinta si-as face un pacat.

Bea vin, caci el da mintii suprema stralucire,
Credintelor lumina si inimii uimire.
De-ar fi baut si dracul un strop, s-ar fi-nchinat
Cu o mie de matanii la tot Adamul beat.

'Nainte ca al mortii pahar sa te îmbete
Si-a timpului rotire In neant sa te alunge,
Tu soarbe vin din cupa cât pentr-un ev de sete.
Sa nu ai mâna goala, în lut când vei ajunge.


De-un veac tot laud vinul. Mai sus de el nimic
Nu are pret. In cupa sta Firea si Nefirea.
Tu crezi ca-ntelepciunea te-nvata fericirea?
Ci afla: - acest maestru mi-e doar un ucenic.

Pe cei ce beau se spune ca Ceru-o sa-i condamne.
Cât adevar e-n asta, eu n-as putea sa stiu.
Dar daca bautorii si-ndragostitii, Doamne,
Vor merge-n iad, desigur ca raiul e pustiu.

Puterii lui Kai-Kaus prefer ulciorul plin.
Dau glorii si dau aur pe cupa mea de vin.
Respect pe-ndragostitul gemând de fericire,
Detest pe ipocritul scâncind în manastire.


Bea vin! Curând vei trece si tu supremul prag.
Si nu vei lua cu tine nimic din ce ti-i drag.
Aceasta-i marea taina: laleaua scuturata ;
Nu înfloreste iarasi, o. Saki, niciodata.

Coranul - cartea sfânta - citimu-l câteodata,
Dar cine se desfata cu el în orice ceas?
Pe cupa plina însa o maxima-i gravata
Pe care zi si noapte o soarbem cu nesat.

Cât tine-o zi? Doar spatul dintre inspir si-expir.
Bea vin, si intervalul sa-l umpli-asa deplin.
Când Lumea tot ruineaza si-ti frânge-al vietii fir,
Imit-o zi si noapte ruinându-te în vin. 

Eugeniu Speranția

Biografie Eugeniu Speranţia
Născut în Bucureşti la 18 mai 1888, fiul folcloristului Th. Sperantia. Studii liceale, absolvite în 1906, doctor în litere şi filozofie în 1912. Participă de tânăr la mişcarea literară a epocii, mai întâi în grupul Analelor literare, apoi în cenaclul macedonskian (1905-1906), după care se alătură cercului Vieţei noi, condus de Ovid Densusianu. Carieră didactică de prestigiu după primul război mondial: profesor şi director de minister, Cluj (1919-1921), profesor la Academia de drept din Oradea (1921-1934), profesor de filozofia dreptului şi sociologie la Universitatea din Cluj (1934-1949). Pensionat în 1949. Publică numeroase lucrări de filozofia dreptului, sociologie şi filozofie. Face şi critică muzicală la revista Steaua, unde a publicat şi o istorie de amintiri literare şi universitare. În 1966 publică Medalioane muzicale, în 1967, Amintiri din lumea literară şi Figuri universitare iar în 1968 Iniţiere în poetică. Se stinge la vârsta de 84 de ani în ianuarie 1972, la Bucureşti.

OPERE (poezii):
Zvonuri din necunoscut, Buc., Casa şcoalelor, 1921;
Pasul umbrelor şi al veciei, Buc., Luceafărul, 1930;
Sus, Buc., Cugetarea, 1939;
Poezii, cu o prefaţă de Perpessicius, Buc., E.P.L., 1966.

COLABORĂRI:
Suplimentul literar pentru copii al "Adevărului", Revista literară (1904-1905); Românul literar (1904); Analele literare (1905); Revista idealistă (1906); Viaţa nouă (1907-1915); Revista celorlalţi (1908); Farul (1910); Sărbătoarea eroilor (1913); Flacăra (1913-1916); Cele trei Crişuri (1921-1941); Universul literar (1927); Salonul literar (1930); Îndreptar (1930); Gând românesc (1935); Luceafărul (1940-1944); Steaua, Tribuna etc.

Inelul cu safir

În raze aramii de-apus când am plecat,
Inelul cu safir în deget ti l-am pus
Si-am spus: „Sa te gândesti mereu
La cel ce ti l-a dat”.
Si-n raze aramii de-apus
Încet m-am dus.

Dar când departe, -n lupta, -nflacarat
Muindu-mi spada-n sânge de pagân,
Mi-am scris temutul nume-n cartea de eroi,
Tu... ai zvârlit inelul cu safir
În fundul lacului din parc.

Dar nimfa lacului l-a prins pe când cadea
Si ti l-a pus în sân
Pe când dormeai pe mal.
Apoi, târziu, când eu zaceam strapuns de lanci,
Strapuns de-nveninatele sageti,
Tu ai zvârlit inelul cu safir
În fundul râpei negre si adânci
Din care iese abur otravit,
În care si ecoul a murit.

Dar hidra fioroasa l-a gasit,
Si-ncet târându-se pe stânci,
T;i l-a adus, - si ti l-a pus în sân
Pe când dormeai într-un hamac de flori.

Dar tu ai azvârlit din nou,
Ai azvârlit inelul cu safir
În fundul unei gropi din cimitir...

Si-acum, când eu sunt mort si putrezit,
Si când tu dormi în caldul tau alcov,
Nu te trezi, caci spectru-mi a venit
Sa-ti puna-n sân inelul cu safir. 

Izvodul codrilor

Urme ciudate de corb, în gradina pustie si ninsa,
Scriu pe zapada un text, inspirat din secretele sortii.
Vântul citeste din zbor si presara deasupra zapada...
...Sigur ca-l tulbura greu marturiile pasarii negre.

Însa, purtând peste tot aceleasi îndemnuri sinistre
(Chiar daca nu se gasesc priviri sa culeaga izvodul),
Corbii alearga si scriu prin toate gradinile lumii.
...Semnele trec si se sterg, adevarul ramâne si doare. 

Pe cellalt mal

Singur, exilat pe cellalt mal,
Ratacesti pe culmi necunoscute
În privelisti nentinate de banal,
Nestiute, negândite, necrezute.

Unde aerul nerespirat vreodata,
Transparent ca diamantul pur,
Contureaza stânca neumblata
Cu taios si înghetat contur;

Unde plante noua, miros nou
Învestesc cu farmec nou padurea;
Unde spatiul rasuna de-un ecou
Altfel ca ecoul de pe-aiurea

Si-alergând cuceritor pe-o cale
Ce-o despica vigurosu-ti pas,
Plângi pe regii-ncatusati în zale
Ce pe malul cellalt au ramas. 

TEATRU/FILM 20 Mai

Bărbierul din Sevilla – Beaumarchais: 

Tara bunului plac - Andre Maurois

Haiducii - Panait Istrati

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 18 Mai

Best of Bean | Funny Episodes | Classic Mr Bean

DEM RADULESCU - "Repetitie la...Teatrul Carabus"

Jean Constantin şi Mihai Fotino - Curcan pentru export (2002)

GÂNDURI PESTE TIMP 18 Mai

Beaumarchais - Citate: