MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 19 MAI 2019

ISTORIE PE ZILE 19 Mai

Evenimente

·         715: A fost ales Papă al Romei, Grigore al II-lea  (n.669- d.731), născut în Roma, fiind fiul lui Marcellus din familia Savelli. În timpul papei Sergius I a fost bibliotecar. A condus Biserica Romei pana la moartea sa. In timpul pontificatului sau a fost însărcinat Bonifacius,  unul dintre marii misionari  și reformatori bisericești ai timpului,  cunoscut și sub numele de Apostolul germanilor, să misioneze sprijinit de franci în teritoriile locuite de germanii pagani, iar in anul 722 îl numește episcop. În perioada acea existau conflicte politice și religioase cu Bizanțul. După moartea sa el va fi declarat sfânt.

·         1051: Henric I al Franței se căsătorește cu cea de-a doua soție, Anna de Kiev, fiica lui Iaroslav I cel Înțelept. Ei vor fi părinții viitorului rege Filip I al Franței. Henric I (franceză Henri I; 4 mai 1011 – 4 august 1060) a fost rege al francilor din 1031 până la moartea sa. A fost al treilea rege al Dinsatiei Capețiene și al doilea fiu al regelui Robert cel Pios și a celei de-a treia soții, Constance de Arles. A devenit moștenitor al coroanei la moartea fratelui său vitreg Hugues în 1025. Anna de Kiev (sau Anna Yaroslavna) (1024/1032 – 1075) a fost regină consort a Franței ca soție a regelui Henric I al Franței și regentă pentru fiul ei, Filip I al Franței. Iaroslav I cel Înțelept (c. 978, Kiev -20 Februarie 1054, Kiev) a domnit de trei ori ca Mare Cneaz al Novgorodului și Kievului, unind temporar cele două principate. În timpul îndelungatei sale stăpâniri Rusia Kieveană a atins apogeul înfloririi culturale și al puterii militare. Filip I (franceză Philippe I; 23 mai 1052 — 29 iulie 1108) a fost rege al francilor din 1060 până la moartea sa. Domnia sa, ca a celor mai mulți dintre Capețienii de început, a fost extraordinar de lungă pentru acele timpuri.

·         1499: Caterina de Aragon se căsătorește prin procură cu Arthur Tudor, Prinț de Wales. Caterina are 13 ani și Arthur 12. Catherine de Aragon (n. 15 decembrie 1485, Aragon, Spania – d. 7 ianuarie 1536, Kimbolton, Cambridgeshire, Anglia) a fost fiica regelui Ferdinand de Aragon și a reginei Isabella de Castilla. A fost căsătorită succesiv cu 2 fii ai regelui Henric al VII-lea al Angliei: mai întâi cu Arthur, prinț de Wales, decedat la foarte scurt timp după căsătorie, apoi cu Henric, care îi va succede la tron tatălui său. A fost mama reginei Maria I a Angliei, cunoscută ca Mary cea sângeroasă. Arthur Tudor, Prinț de Wales (19/20 septembrie 1486 – 2 aprilie 1502) a fost primul fiu al regelui Henric al VII-lea al Angliei și a reginei Elisabeta de York și deci moștenitorul tronului Angliei. A murit însă înaintea tatălui său și Arthur nu a devenit niciodată rege. După moartea regelui Henric al VII-lea, tronul a trecut fratelui său mai mic, care a devenit regele Henric al VIII-lea al Angliei

·         1568: Regina Elisabeta I a Angliei ordonă arestarea Mariei, regina Scoției. Elisabeta I (în engleză Elizabeth I) (7 septembrie 1533 – 24 martie 1603 ) a fost regină a Angliei și regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa. A fost fiica lui Henric al VIII-lea al Angliei și a lui Anne Boleyn care a fost executată la nici trei ani de la nașterea Elisabetei. Elisabeta I a fost al cincilea și ultimul monarh al casei Tudor (primii fiind Henric al VII-lea, Henric al VIII-lea, fratele său vitreg Eduard al VI-lea, verișoara sa Jane Grey și sora sa vitregă, Maria I). Fratele său vitreg Eduard a domnit până la moartea sa în 1553 când a lăsat-o moștenitoare pe Lady Jane Grey, încălcând Actul de succesiune a lui Henric al VIII-lea. Dar voința lui Eduard este ignorată, Jane Grey este executată și îi urmează Maria I, sora vitregă a Elisabetei. Cinci ani mai târziu Elisabeta devine regină la douăzeci și cinci de ani și jură „că îi va purta de grijă până la moarte„. Deoarece nu s-a căsătorit niciodată, în ciuda numeroaselor oferte, casa Tudor s-a stins la moartea ei. A fost cunoscută și ca Regina Fecioară, Buna regină Bess sau Gloriana. Maria Stuart, cunoscută în literatura engleză de specialitate sub numele de Mary I of Scotland (Mary I a Scoției) sau de Mary, Queen of Scots (Mary, Regina scoțienilor) (n. 8 decembrie 1542 — d. 8 februarie 1587), a devenit regină a Scoției în 1542, pe când avea doar o săptămână. Mary a decedat prin decapitare în Anglia, după o lungă încarcerare în Turnul Londrei, fiind acuzată de conspirație și trădare împotriva verișoarei sale Regina Elisabeta I a Angliei. Datorită acuzațiilor, judecății și condamnării sale, respectiv a sfârșitului său, a ajuns să fie cunoscută ca una dintre monarhii cu cel mai tragic destin din istorie.

·         1643: Războiul de Treizeci de Ani: Forțele franceze sub comanda Prințului de Condé înving decisiv forțele spaniole în Bătălia de la Rocroi, marcând sfârșitul simbolic al Spaniei și începutul hegemoniei franceze. Este cea mai grea înfrângere din istoria armatei spaniole. Războiul de Treizeci de Ani a durat din 1618 până în 1648 și a fost un război purtat sub pretext religios. Cauza principală a fost lupta pentru hegemonie în Europa, în special ambiția Franței, condusă de cardinalul Richelieu, de a se profila pe plan european în detrimentul Imperiului romano-german și puterii Habsburgilor. Astfel, regatul Franței, prin subsidii financiare și sprijin moral, a încurajat și amplificat resentimentele antiimperiale ale principilor protestanți germani. Aceștia, sub conducerea principelui elector Frederic al IV-lea al Palatinatului, au pus pe picioare, în anul 1608, Uniunea Protestantă, în sprijinul căreia au intervenit militar, pe parcursul războiului, Franța, Olanda, Danemarca, Suedia – cu regele Gustav Adolf și Transilvania. De partea cealaltă, principele elector Maximilian I de Bavaria a organizat, în anul 1609, coaliția intitulată Liga Catolică, proimperială.

·         1802: „Legiunea de onoare" (Légion d'Honneur) este fondată de Napoleon Bonaparte pentru a recompensa talente excelente și mari virtuți.

·         1813: Napoleon invinge o armata ruso-austriaca  superioara numeric in batalia de  la Bautzen.

·         1845: Exploratorul britanic John Franklin execută cu nava HMS Erebus, HMS Terrorși o navă de aprovizionare ultima sa expediție în căutarea pasajului de Nord-Vest. Doar nava de aprovizionare va reveni din expediția Franklin. Sir John Franklin (n. 16 aprilie 1786 – d. 11 iunie 1847) a fost un contra-amiral în cadrul Marinei Regale Britanice, explorator al zonei arctice și guvernator al Tasmaniei. A dispărut într-o expediție al cărei obiectiv era explorarea și cartografierea unei secțiuni a Pasajului de nord-vest. „Expediția lui John Franklin” a avut ca obiectiv explorarea zonei arctice și găsirea Pasajului de nord-vest. A fost condusă de Sir John Franklin, care a pornit din Anglia în 1845. Din nefericire, cele două corăbii (Erebus și Terror) au fost surprinse în Strâmtoarea Victoria, în vecinătatea Insulei King William. John Franklin și întregul său echipaj (128 de persoane) au pierit în expediție.

·         1897: Oscar Wilde este eliberat din închisoare Reading Gaol. Oscar Fingal O’Flaherty Wills Wilde (n. 16 octombrie 1854, Dublin – d. 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză. În 1884 se căsătorește cu Constance Lloyd, cu care are doi fii: Cyril (1885) si Vyvyan (1886). Tot în 1886, Wilde are prima relație homosexuală cu tânărul Robbie Ross (la moartea acestuia din urmă, în 1918, cenușa sa va fi înhumată în mormântul lui Oscar Wilde). În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea publică o serie de opere care îi aduc un mare renume în lumea artistică. Declinul său începe în vara lui 1891, când Oscar îl întâlnește pe lordul Alfred Douglas. În curând, cei doi devin iubiți și de nedespărțit până la arestarea lui Wilde, patru ani mai târziu, când după acuzarea de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia) va fi condamnat la închisoare. Ostil filosofiei și convențiilor morale ale epocii victoriene, Oscar Wilde duce o viață de ostentație cinică și de scandal, afișându-și public relația sa homosexuală, ceea ce îi atrage în 1895 o condamnare penală de doi ani închisoare pentru ultragiu la moralitatea publică. Între timp soția și copiii îl părăsesc și îsi schimbă numele în „Holland”. După eliberare, ruinat financiar de luxoasa relație cu Bosie (Lordul Douglas) și căzut în dizgrație, Wilde mai trăiește încă trei ani, cutreierând Europa și locuind în hoteluri ieftine. Ultima parte a condamnării o ispășește în închisoarea din Reading și va face obiectul unei celebre balade. Eliberat în 1897, se stabilește în Franța, unde-și sfârșește viața în uitare și singurătate. Își găsește sfârșitul la Paris pe 30 noiembrie 1900, după o meningită, ce se instalase pe fondul unei infecții puternice la o ureche. Este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.

·         1919: A fost înființată organizația non guvernamentală „Save the Children„ pentru apărarea drepturilor copilului. Salvați copiii este o organizație neguvernamentală internațională a cărei scop este de a acorda sprijin copiilor care au nevoie de ajutor din întreaga lume. A fost înființată în anul 1919 în Marea Britanie. Scopul principal al asociației este dezvoltarea proiectelor care aduc îmbunătățiri substanțiale și de lungă durată în folosul copiilor. Face parte din International Save the Children Alliance care este compusă din alte 27 de organizații naționale. International Save the Children Alliance este un ONG cu statut consultativ pe lângă consiliul Economic și Social al ONU. „Salvaţi Copiii România” este o organizaţie neguvernamentală, de utilitate publică, non-profit, care militează activ pentru drepturile şi protecţia copilului în România, din 1990, în acord cu prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului. Programele Organizaţiei sunt adresate tuturor copiilor, cu o atenţie deosebită către cei aflaţi în situaţii dificile – copiii din comunităţile dezavantajate, copiii victime ale violenţei, exploatării prin muncă, traficului sau neglijării, copiii refugiaţi etc. În cei 26 de ani de activitate, peste 1.340.000 copii au fost implicaţi în campaniile şi programele desfăşurate de Organizaţie. Salvaţi Copiii România este membru al Save the Children International, cea mai mare organizaţie independentă din lume care promovează drepturile copilului şi care cuprinde 30 de membri şi desfăşoară programe în peste 120 de ţări Misiunea Organizației Salvați Copiii România este de a obține progrese marcante privind modul în care copiii sunt tratați și de a produce schimbări imediate și de durată în viața acestora. Viziunea Salvați Copiii România este o lume în care fiecărui copil îi este respectat dreptul la viață, protecție, dezvoltare și participare.

·         1922: Este înființată „Organizația de Pionieri" a Uniunii Sovietice.

·         1925: Ministerul Finantelor si Banca Nationala a Romaniei au incheiat o conventie pentru revalorizarea leului si lichidarea totala a datoriilor statului catre BNR.

·         1932: la București, România, se organizează Institutul superior de educație fizică.

·         1932: Parasutista romana Smaranda Braescu a stabilit recordul mondial de altitudine sarind de la 7 233 metri. Saltul a avut loc in Sacramento, California. Recordul acesteia a rezistat pana in 8 mai 1951 si a fost doborat tot de un roman, Doru Negulici, care a sarit de la 7.250 m. Smaranda Brăescu, (21 mai 1897 Hănțești – 2 februarie 1948, Cluj) a fost prima femeie parașutist cu brevet din România, campioană europeană la parașutism (1931) și campioană mondială (în 1932, cu recordul de 7200 m la Sacramento, SUA).

·         1935: In grădina publică din Tighina (azi Bender, R.Moldova), vis-a-vis de Cinematograful Capital, este dezvelit bustul lui Ion Gh. Duca. Monumentul a fost demolat după îndoliata zi de 28 iunie 1940 de catre sovietici. Ion Gheorghe Duca, adesea I. G. Duca sau Ion G. Duca / Ion Gh. Duca (n. 20 decembrie 1879, București – d. 29 decembrie 1933, Sinaia), om politic liberal român, a deținut funcțiile de ministru al educației (1914-1918), ministru al agriculturii (1919-1920), ministru al afacerilor externe (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928), și prim-ministru al României între 14 noiembrie și 30 decembrie 1933, la această ultima dată fiind asasinat de așa-numiții Nicadori din cauza eforturilor sale de a pune stavilă avântului mișcării fasciste Garda de Fier. A fost inițiat în francmasonerie, când se afla la studii în Franța.

·         La 19 sau 20 mai 1938 este inaugurat bustul lui Alexei Mateevici, instalat pe mormîntul poetului de către Societatea Istorico-Arheologică Bisericească din Chișinău, România. Bustul poetului, al cărui autor este sculptorul Alexandru Plămădeală, a fost turnat din bronz, în 1933, la București. Soclul bustului funerar este executat din marmură. Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari - d. 24 august 1917, Chişinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia de la începutul secolului XX. Alexei Mateevici este autorul poeziei "Limba noastră", poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române. Astăzi cuvintele poeziei Limba noastră de Alexei Mateevici sunt folosite în Imnul de stat al Republicii Moldova.

·         1947: S-a deschis Muzeul Zambaccian, cuprinzând colecţii de artă donate de colecţionarul şi criticul de artă Krikor Zambaccian. Krikor H. Zambaccian (n. 6 februarie 1889, Constanța; d. 18 septembrie 1962, București) colecționar și critic de artă român, de etnie armean, membru corespondent al Academiei Române.

·         1952: S-a infiintat Institutul de Geriatrie, devenit, din 1974, Institutul National de Gerontologie si Geriatrie “Ana Aslan”. Institutul  a fost condus de academicianul roman Ana Aslan, intre anii  1958-1988. În 1964 presedintele OMS l-a propus ca model de Institut de geriatrie țărilor dezvoltate. În anul 1974 Institutul se extinde cu o secție clinică nouă, remarcabilă prin confortul interior și spațiile largi, situată într-un decor natural pe o suprafață de 33 ha la Otopeni. Clădirea din strada Mănăstirea Căldărușani nr. 9, care este și sediul central al Institutului, face parte din patrimoniul arhitectural, fiind o creație a lui I. D. Berindei, cu decorațiuni de ceramică în stil românesc. Primul medicament creat anume să întârzie procesul de îmbatrânire, a fost elaborat între anii 1946 și 1956, de Prof. Dr. Ana Aslan și școala sa după numeroase cercetări clinice și experimentale. Rezultatele acestui studiu fac obiectul lucrării „Novocaina – factor eutrofic și întineritor” publicată împreuna cu Prof. C. I. Parhon în 1955. Un an mai târziu, în 1956, Gerovitalul este prezentat pentru prima data lumii medicale internaționale la Congresul Therapiewoche de la Karlsruhe și apoi la Congresul European de Gerontologie de la Basel. Numeroase distinctii internationale – Meritto della re­publica Italiana, Cavaler al noii Europe – Italia, Ca­va­ler al Ordinului de Malta – Franta, Comandor al Or­di­nului Orange Nassau – Olanda, dama di Collare del San­to Graal – Franta, Citizenship International Award – Fi­lipine, premiul si Medalia Léon Bernard decernate de OMS pentru contributii exceptionale în domeniul me­dicinii sociale si geriatriei, premiul Fundatiei Franzheim Franzheim Buckminster Fuller Synergy Trust – dis­tinctie acordata pentru activitatea stiintifica în serviciul sanatatii publice – sunt numai câteva dintre recu­noas­terile internationale ale unei activitati prodigioase pu­se în slujba sanatatii.

·         1962: Marilyn Monroe a cântat la aniversarea președintelui american John Kennedy.

·         1971: Uniunea Sovietică lansează „Mars 2".

·         1979: Este publicat Decretul privind stabilirea orei oficiale de vară pe teritoriul României.

·         1991: Croaţii au votat in cadrul unui referendum pentru independenţa tarii lor fata de RSF Iugoslavia .

·         1992: Parlamentul Romaniei a adoptat Legea audiovizualului, prin care se înfiinţa Consiliul Naţional al Audiovizualului.

·         1997 - Curtea Supremă de Justiţie a reabilitat 21 de intelectuali, printre care Constantin Noica, Alexandru Paleologu şi Nicolae Steinhardt. Acestia au  fost acuzati   in 1960, pentru “crima de uneltire contra ordinii sociale” si crima de tradare de patrie, fiind condamnati la pedepse cuprinzand intre 25 de ani de munca silnica si sapte ani de inchisoare corectionala, cu confiscarea totala a averii.

·         1999: A fost lansat episodul I din filmul american de mare succes international, “Razboiul stelelor” .

·         2000: Patriotul roman basarabean Ilie Ilaşcu, erou al razboiului moldo-rus de pe Nistru, i-a cerut preşedintelui Romaniei, Emil Constantinescu intr-o scrisoare care a fost publicata si de presa de la Chişinău, să nu semneze Tratatul de bază dintre România şi Republica Moldova. Ilaşcu, aflat în detenţie la Tiraspol, susţinea că parafarea documentului „a fost o greşeală imensă a politicii de moment a României”.

·         2002: Teritoriul din Asia de Sud-Est, Timorul oriental si-a proclamat independenta, dupa 24 de ani de ocupatie indoneziana.

·         2004: Guvernul roman a aprobat un proiect de lege conform căruia, începând cu 1 iulie 2005, moneda naţională urmează să fie denominată prin tăierea a patru zerouri.

·         2005: Partidul Social Democrat (PSD) din Romania devine membru cu drepturi depline al Partidului Socialiştilor Europeni (PES).

·         2007: Are loc primul referendum pentru demiterea președintelui Traian Băsescu, în urma căruia 74,48% din voturile exprimate votează împotriva demiterii președintelui.

·         2009: O echipă de cercetători condusă de paleontologul norvegian Jørn H. Hurum a publicat prima descriere a Darwinius masillae, scheletul fosilizat al unei maimuțe vechi de 47 de milioane de ani, despre care se susține că reprezintă veriga lipsă în evoluția rasei umane. Darwinius masillae, denumită astfel pentru a celebra bicentenarul Darwin,[1] a fost un mamifer primat din perioada eocenului, care este foarte similar cu un lemurian de astăzi, care a trăit cu circa 47 de milioane de ani în urmă. Deși prezentarea lumii de către o echipă de la Muzeul de istorie naturală a Universităţii din Oslo la 19 mai 2009 a iscat oareceva controverse, Darwinius masillae este considerat o importantă „veriga lipsă” din ramura evoluționară umană.

·         2010: Camera Deputaţilor a adoptat Legea lustraţiei, cu 203 voturi „pentru”, 40 de voturi „împotrivă” şi 12 abţineri. Legea lustraţiei a fost adoptată de Senat în aprilie 2006, iar în cazul acestui act normativ, forul decizional era Camera Deputaţilor, care a adoptat- o pentru prima oară în mai 2010. Iniţiată de parlamentari liberali, între care Eugen Nicolaescu, Adrian Cioroianu, Mona Muscă, legea fusese adoptată la limita, în cursul anului 2006, de Senat, însă de atunci până în 2010 a rămas blocată la Comisia juridică a Camerei Deputaţilor. Ca persoane lustrabile fuseseră definite atunci următoarele categorii de persoane: cei care au ocupat funcţii de conducere şi au fost remunerate pentru aceasta în PMR, PCR, UTC, UASCR, deputaţii în Marea Adunare Naţională, membrii consiliilor populare judeţene, municipale şi orăşeneşti, membrii Consiliului de Stat şi ai Consiliului de Miniştri, conducătorii instituţiilor de presă sau de propagandă ai PCR, directorii de editură, persoanele din învăţământul de partid, din structurile Securităţii sau colaboratorii acesteia ca poliţie politică, magistraţii cu funcţii de conducere în sistemul judiciar comunist, comandanţii din Inspectoratul General de Miliţie până la nivelul şefilor de post inclusiv, şefii misiunilor diplomatice şi consulare. Tuturor acestor persoane urmau să li se interzică să ocupe timp de cinci ani de la intrarea legii în vigoare funcţii publice numite şi alese. Legea prevedea însă că lustrabilii care deţin orice funcţie aleasă vor avea posibilitatea să-şi ducă mandatul la bun sfârşit. Judecătorii Curţii Constituţionale au decis însă, pe 7 iunie 2010, cu majoritate de voturi, că Legea lustraţiei este neconstituţională, deoarece încalcă dreptul de a fi ales, consacrat prin Constituţie. Mai mult, judecătorii credeau că limitarea dreptului de a fi ales, impusă prin legea contestată „aduce atingere însăşi existenţei dreptului şi nu îşi justifică necesitatea într-o societate democratică”. In 2012, Camera Deputaţilor a adoptat Legea lustraţiei, care impunea restricţii ale unor drepturi pentru o perioadă de cinci ani persoanelor care au ocupat diverse funcţii în aparatul de partid şi aparatul represiv din regimul comunist. Proiectul de lege a fost adoptat de plenul Camerei cu 167 „pentru” şi patru abţineri, în absenţa opoziţiei. Camera Deputaţilor a fost for decizional în privinţa acestui proiect de lege. Legea a ajuns la preşedintele Traian Băsescu pentru a fi promulgată. Proiectul de lege îi vizează pe cei care au avut funcţii politice retribuite de Partidul Comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

·         2012: Disidentul orb Chen Guangcheng a plecat din China spre Statele Unite, punând capăt disputei diplomatice dintre cele două superputeri.

Nașteri

* 1474: Isabella d'Este (n. 18 mai 1474, Ferrara, Statele Papale – d. 13 februarie1539, Mantova, Ducatul de Mantova[*]) a fost marchiză de Mantua și una dintre cele mai importante femei din Renașterea italiană ca figură culturală și politică majoră. Ea a fost patroană a artelor, precum și o femeie care a dat tonul în modă, stilul ei vestimentar fiind copiat de femei din toată Italia și la curtea Franței. Poetul Ariosto a numit-o "Isabella liberală și magnifică", în timp ce autorul Matteo Bandello a descris-o ca fiind "supremă în rândul femeilor". Diplomatul Niccolò da Correggio a mers mai departe, numind-o "Prima Doamnă a lumii"

Isabella era o tânără foarte bine educată. Copil fiind ea a studiat istoria romană și a învățat rapid să traducă limba greacă și latină. Datorită intelectului ei remarcabil, ea discuta adesea cu limbile clasice și afacerile statului cu ambasadorii. De asemenea, ea era familiarizată personal cu pictorii, muzicienii, scriitorii și învățații, care trăiau la curte sau în jurul curții. Pe lângă cunoștințele sale despre istorie și limbi străine, ea putea să recite pe de rost din Virgiliu și Terențiu. Isabella a fost și o cântăreață talentată și muzician, și a fost învățat să cânte la lăută de Giovanni Angelo Testagrossa.^[5] În plus față de toate aceste realizări admirabile, ea a inventat noi dansuri, fiind instruită în artă de Ambrogio, un maestru de dans.^[6]

A fost descrisă ca fiind atrăgătoare din punct de vedere fizic, deși ușor durdulie; totuși, ea avea "ochi plini de viață" și era "plină de har".^[7] În 1480, la vârsta de șase ani, Isabella a fost logodită cu Francesco, moștenitorul marchizului de Mantua. Deși el nu era frumos, Isabella îl admira pentru puterea și curajul său; ea îl privea de asemenea ca pe un gentleman. După primele lor întâlniri, ea a început să se bucure de compania sa și a petrecut următorii câțiva ani să-l cunoască și să se pregătească pentru a fi marchiză de Mantua. În perioada cât el a curtat-o, Isabella a prețuit scrisorile, poeziile și soneturile pe care i le-a trimis ca daruri.

Isabella d'Este

Zece ani mai târziu, la 11 februarie 1490, la vârsta de 15 ani, s-a căsătorit cu Francesco Gonzaga, care devenise marchiz în urmă cu patru ani. Isabella a devenit soția sa și marchiză, în mijlocul unei revărsări spectaculoase a aclamării populare. Pe lângă marchiz, Francesco era, de asemenea, căpitanul general al armatelor din Republica Veneția. Soția sa a adus ca zestre suma de 3.000 de ducați pe lângă bijuterii valoroase, vase și un serviciu de argint.^[8] Înainte de banchetul magnific care a urmat ceremoniei de nuntă, Isabella a umblat pe străzile principale ale orașului Ferrara cu un cal drapat în pietre și aur.^[9]

Cum cuplul se cunoștea și se admira unul pe altul de mulți ani, atracția lor reciprocă s-a adâncit în dragoste; căsătoria cu Francesco ar fi făcut ca Isabella să "înflorească".^[10] Se spune că în timpul nunții sale, Isabella era frumoasă, subțire, grațioasă și bine îmbrăcată.^[11] Părul ei lung și fin a fost vopsit într-un blond palid, iar ochii ei, "maronii ca niște conuri de brad toamna, împrăștiau râsul".^[12]

Francesco, în calitatea sa de căpitan general al armatelor venețiene, era adesea obligat să meargă la Veneția pentru consfătuiri, lăsând-o pe Isabella în Mantua, în vechiul palat La Reggia, care era sediul familiei Gonzaga.^[13] Isabellei nu-i lipsea compania, ea petrecându-și timpul cu mama și cu sora ei, Beatrice; după întâlnirea cu cumnata ei de 18 ani, Elisabeta Gonzaga, cele douî tinere su devenit prietene apropiate. Ele se bucurau să citească cărți, să joace cărți și să călătorească împreună la țară. Au menținut o corespondență constantă până la moartea Elisabetei, în 1526.

După aproape patru ani de la căsătorie, în decembrie 1493, Isabella a născut primul ei copil din cei opt pe care îi va avea; a fost o fiică, Eleonora, căreia îi spuneau Leonora.

La un an după căsătoria fratelui ei, Alfonso,^[14] cu faimoasa Lucrezia Borgia în 1502, aceasta devine amanta lui Francesco. Isabella a născut o altă fiică, Ippolita, cam în aceeși perioadă, și a continuat să aibe copii de-a lungul aventurii pasionate și îndelungate dintre Francesco și Lucrezia, care a fost mai mult sexuală decât romantică.^[15] Aventura lui Francesco cu Lucrezia, recunoscută pentru frumusețea ei,^[10] a provocat multă gelozie și durere Isabellei.^[15] Aventura lor s-a treminat când el a contractat sifilis ca urmare a întâlnirilor cu prostituate.

Isabella d'Este și Francesco Gonzaga au avut 8 copii^[16]:

• Eleonor Gonzaga (n.1493 - d.1570) s-a căsătorit cu Francesco Maria I della Rovere, duce de Urbino.
• Margherita (n. 1496).
• Livia (n. 1501 - d. 1508).
• Ippolita (n. 1503 - d. 1580).
• Federico al II-lea, duce de Mantua (n. 1500 - d. 1540).
• Ercole Gonzaga (n. 1506 - d. 1565), a devenit cardinal.
• Ferrante Gonzaga (n. 1507 - d. 1557) s-a căsătorit cu Isabella de Capua.
• Livia sau sora Paola (n. 1508 - d. 1569)

 
Portret al Isabellei d'Este de Leonardo da Vinci, 1499-1500

·         1593: S-a nascut Jacob Jordaens, pictor flamand; (d. 1678). Jacob Jordaens (n. 19 mai 1593 la Anvers – d. 18 octombrie 1678 la Anvers) a fost, alături de Peter Paul Rubens (căruia i-a fost discipol) și Anthony van Dyck, unul dintre marii pictori ai barocului flamand. A fost un exponent de seamă al Școlii de pictură de la Anvers și a jucat un rol important în evoluția picturii flamande a secolului al XVII-lea. Precum majoritatea reprezentanților școlii de pictură menționate, a reprezentat diverse personaje biblice, în special apostoli sau sfinți.

·         1616: S-a nascut compozitorul german Johann Jakob Froberger  (m.7 mai 1667) . Este considerat unul dintre cei mai importanti compozitori germani ai secolului al XVII-lea.
* 1678: Francesco Farnese (19 mai 1678 – 26 mai 1727) a fost al șaptelea și penultimul Duce de Parma și Piacenza din casa Farnese începând cu 1694 până la moartea sa.

S-a căsătorit cu Dorothea Sofia de Neuburg, văduva fratelui său mai mare, Odoardo Farnese.

·         1744: Charlotte de Mecklenburg-Strelitz (19 mai 1744 – 17 noiembrie 1818) a fost regină a Marii Britanii, soția regelui George al III-lea al Regatului Unit.

Regina Charlotte a fost patroană a artelor, printre alții susținându-i pe Johann Christian Bach și Wolfgang Amadeus Mozart. Era botanist amator și a ajutat la fondarea Kew Gardens. George al III-lea și regina Charlotte au avut 15 copii.

Locul de naștere al Charlottei, Schloss Mirow

Sophia Charlotte s-a născut la 19 mai 1744. A fost fiica cea mică a Ducelui Carol Ludwig Frederick de Mecklenburg-Strelitz și a soției lui, Prințesa Elizabeth Albertine de Saxa-Hildburghausen. A fost nepoata lui Adolf Frederick al II-lea, Duce de Mecklenburg-Strelitzși a celei de-a treia soții, Christiane Emilie Antonie, Prințesă de Schwarzburg-Sondershausen. Fratele vitreg mai mare al tatălui ei, a domnit din 1708 până în 1753 ca Adolf Friedrich al III-lea.

Toți copii ducelui s-au născut la Schloss Mirow, un conac de la țară. Viața de zi cu zi la Mirow era ca a unei familii simple de gentlemani.^[1] Dimineața era dedicată studiului și instruirii în lucru manual, broderie și dantelărie în care fetele erau foarte abile. Au primit o educație admirabilă iar sub îndrumarea mamei le-au fost fundamentate principiile religioase.^[2] Mai târziu au avut ca tutore pe M. Gentzner, un ministru luteran care deținea cunoștințe de botanică, mineralogie și știință.

Charlotte Sophia de Mecklenburg-Strelitz, 1763.

După decesul regelui George al II-lea și urcarea pe tron a nepotului său, George al III-lea, s-a considerat că este timpul ca George să-și caute o mireasă care să poată să îndeplinească toate îndatoririle poziției sale.^[3]

Colonelul Graeme, care a fost trimis la diferite curți germane cu misiunea de investigare a raportat despre farmecul caracterului și calitățile pe care le poseda Prințesa Charlotte în vârstă de 17 ani.^[4] Potrivit uzanțelor, în iulie 1761, regele a anunțat Consiliul intenția de a se căsători cu Prințesa iar Lordul Hardwicke a fost expediat la Mecklenburg pentru a-i cere mâna în numele regelui.^[5] Charlotte a sosit la Palatul St. James la 7 septembrie 1761. A doua zi, a avut loc ceremonia nunții efectuată de arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Secker.^[6]

Mariajul a fost unul fericit, în ciuda trecutului amoros al soțului ei și a lipsei de simpatie a soacrei sale iar aparent, regele n-a fost niciodată infidel. Au avut 15 copii din care doi - Octavius și Alfred - nu au ajuns la maturitate. De-a lungul timpului, ea s-a bucurat de o putere considerabilă în regat însă n-a abuzat niciodată.

Regele și regina s-au mutat la Casa Buckingham la capătul vestic al parcului St James, care mai târziu va fi cunoscută sub numele de Palatul Buckingham. Casa care a fost construită pentru Ducele de Buckingham în 1703 a fost vândută de un descendent al ducelui, Sir Charles Sheffield, în 1761 regelui George al III-lea pentru 21.000 £^[7] (3.000.000 £ în 2010^[8]) Paisprezece din cei cincisprezece copii ai cuplului s-au născut la Casa Buckingham. Reședința oficială a rămas Palatul St. James.

George al III-lea și regina Charlotte arau cunoscuți cunoscători ai muzicii și admiratori pasionați ai lui George Frideric Handel. Amândoi aveau gusturi germane și au acordat onoruri speciale artiștilor și compozitorilor germani.^[10]

În 1764 Wolfgang Amadeus Mozart, atunci în vârstă de opt ani, a sosit în Marea Britanie cu familia sa unde a rămas din aprilie 1764 până în iulie 1765.^[11] Familia Mozart a fost chemată la curte la 19 mai unde au cântat în fața unui cerc limitat timp de patru ore. Johann Christian Bach, al unsprezecelea fiu al marelui Johann Sebastian Bach, care era music-maestru al reginei a pus în fața băiatului lucrări dificile din Handel, Bach și Abel. Amadeus le-a cântat pe toate iar cei prezenți au fost destul de uimiți.^[12] Apoi a acompaniat-o pe regină într-o arie pe care ea a cântat-o și a cântat o lucrare solo la flaut.^[13]

La 29 octombrie ei au fost invitați din nou la curte pentru a sărbători a patra aniversare a ascensiunii la tron a regelui. Leopold Mozart a publicat șase sonate compuse de Wolfgang Amadeus și au fost dedicate reginei la 18 ianuarie 1765, dedicație pe care ea a răsplătit-o cu 50 de guinee

Portret al reginei Charlotte

·         1762: S-a nascut filosoful german Johann Gottlieb Fichte. (d.27 ian. 1814). Johann Gottlieb Fichte (n. 19 mai 1762 – d. 27 ianuarie 1814) a fost filosof german, cunoscut ca părinte al idealismului german și ca urmaș al lui Kant.

·         1797: Maria Isabel a Portugaliei, regină consort a Spaniei (d. 1818)
* 1806: Claude Casimir Gillet (n. 19 mai 1806, Dormans, Franța – d. 1 septembrie 1896,^[1][3] Alençon, Franța) a fost un medic și medic veterinar, botanist și entomolog francez, specialist în micologie. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Gillet.

n anul 1823, după absolvirea liceului, tânărul Gillet s-a înrolat drept cadet la Școala Națională de Medicină Veterinară din Alfort. Acolo s-a făcut remarcat ca naturalist înflăcărat și desenator foarte priceput. În anul 1830 a luat parte ca medic veterinar în armata franceză la cucerirea orașului Alger, rămânând apoi până în 1834 în Africa Nordică. În acest timp a petrecut o mare parte din timpul său liber explorând flora și fauna acestei regiuni mediterane.^[4][5]

Reîntors în Franța, fiind staționat la Lyon, a studiat entomologie împreună cu Étienne Mulsant, apoi a lucrat, pentru a-și asigura traiul de viață, ca medic veterinar și serviciul l-a dus în multe orașe ale Franței. Mai întâi, cum deja scris, a lucrat la Lyon, după acea în Saint-Germain-en-Laye, Verdun, Sedan, Valenciennes, Thionville și în cele din urmă, din 1847, la Alençon. Acolo a început să dezvolte un interes deosebit în micologie. Omul de știință a știut întotdeauna să coordineze timpul folosit pentru lucrările lui științifice și exercitarea profesiei sale, după cum reiese din patru rapoarte lungi pe teme de medicină veterinară, dintre care trei i-au adus medalia de aur. În anul 1853 a fost numit ca recompensă pentru serviciile prestate Veterinair Principale, un titlu care a fost acordat foarte rar în Franța acestei epoci (îl purtau numai cinci persoane). După ce s-a retras în același an din funcție, el s-a dedicat singur studiul ciupercilor, scriind lucrări atât științifice cât și populare, fiind și membru corespondent al Société linnéenne de Normandie. Gillet s-a interesat în acest context cu interes deosebit pentru ciuperci cu lamele, interesându-se în special pentru diviziunea Discomycetes (astăzi subdiviziune a diviziunii Ascomycota) și familia Clavariaceae. În anul 1876 savantul a promovat Tubaria, inițial catalogat de către micologul britanic Worthington George Smith (1835-1917) subgen al genului Agaricus, la statutul de gen independent, mai departe și genul Microglossum(1879).^[4][5]

Gillet a continuat să scrie cu mare succes opere micologice științifice și populare până la vârsta de optzeci de ani. Deși el însuși a fost un desenator, ilustrator și copist excepțional, și soția lui a fost implicată în publicații, pictând ilustrații pentru cărți, sprijinită de fiica lor Clemence. Micologul a fost decorat cu Ordinul de Cavaler al Legiunii de Onoare. Strada Claude Casimir Gillet din Alençon amintește de cunoscutul savant.

Claude Casimir Gillet

·         1841: Victor Mihaly de Apșa, ortografiat uneori Mihali, cunoscut și ca Victor Mihali (n. 19 mai 1841, Ieud, Comitatul Maramureș - 21 ianuarie 1918, Oradea) a fost episcop al Eparhiei de Lugoj între 1875-1895, arhiepiscop Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș și mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma din 1895, până la moarte.

Din anul 1894 a fost membru de onoare al Academiei Române.

A fost fratele mai mare al istoricului Ioan Mihaly de Apșa, de asemenea membru al Academiei Române.

După moartea mitropolitului Ioan Vancea, scaunul mitropolitan a rămas vacant vreme de 9 luni. Autoritățile maghiare au fost foarte atente la desemnarea persoanei noului ales, căutând în acest fel să nu întărească spiritul de luptă al românilor transilvăneni. Mitropolitul Victor Mihali de Apșa a pășit însă pe drumul marilor săi înaintași, punându-se cu același spirit de sacrificiu în serviciul neamului.

Păstorirea sa a cuprins perioada frământată a mișcării memorandiste, a ieșirii din pasivitate a Partidului Național și a înființării episcopiei de Hajdúdorog (1912).

Victor Mihali s-a născut la 19 mai 1841 în comuna Ieud din Maramureș, dintr-o veche familie nobilă românească. A studiat la Piariștii din Sighet, la gimnaziile din Oradea, Târnavia și Cașovia, unde a luat examenul de maturitate. Pentru studiile de filosofie și teologie a fost trimis la Roma, în colegiul Sf. Atanasie, unde a fost hirotonit preot, în 8 noiembrie 1863. Reîntors în Transilvania, a fost profesor de istorie bisericească și drept canonic la Seminarul diecezan din Gherla, de unde noul Mitropolit Vanceal-a dus la Blaj, pentru a-l însărcina cu diferite funcțiuni în Curia mitropolitană. În calitate de secretar, a însoțit pe mitropolit la Roma, cu ocazia Conciliului din Vatican (1870).^[1]

După transferarea episcopului Ioan Olteanu de la Lugoj la Oradea, Victor Mihali a fost ales, în 1874, episcop pentru scaunul vacant din Lugoj. Aici a dezvoltat o intensă activitate religioasă, făcând numeroase vizite canonice și înălțând biserici și capele în multe parohii. S-a ocupat cu aceeași grijă de educația tineretului, pentru care a înființat o fundație de 5.250 florini la internatul diecezan.

În sinodul electoral întrunit la 9 luni după moartea mitropolitului Vancea, episcopul Mihali a fost ales cu majoritate de voturi (16 aprilie 1893). Împăratul Francisc Iosif I l-a confirmat, în 9 noiembrie 1894, iar papa Leon al XIII-lea l-a numit în 18 martie 1895.

În administrarea mitropoliei, noul ales a mers pe urmele predecesorului său, convocând două sinoade arhidiecezane (1896 și 1899) și un Conciliu provincial (17-26 septembrie 1900), care a celebrat cu mare solemnitate 200 de ani de la Unire, fiind prezenți toți episcopii, mult cler și popor.^[2] În vederea acestei comemorări, s-a tipărit la Blaj, sub conducerea regretatului și cunoscutului canonic Augustin Bunea, Șematismul Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, pe anul 1900. Pentru apărarea autonomiei Provinciei mitropolitane a ținut la Blaj, în 23 iunie 1897, memorabila conferință episcopală în care s-a decis că Provincia mitropolitană de Alba Iulia și Făgăraș să nu trimită delegați la Congresul Bisericii catolice latine ungare. Mitropolitul a cerut, în schimb, Împăratului aprobarea ținerii unui congres compus numai din români uniți, în care să se organizeze autonomia Bisericii Române Unite, separat de autonomia Bisericii latine din Ungaria.

Înființarea diecezei greco-catolice de Hajdúdorog, cu majoritatea parohiilor de limbă maghiară, a fost percepută drept una din cele mai grele lovituri suportate de Biserica Română Unită din Transilvania.

În fața faptului aproape împlinit, românii au acționat pe plan național, așa cum au putut. Reprezentanții românilor uniți au organizat o mare adunare de protest la Alba Iulia (29 mai 1912), au ales un comitet permanent compus din 17 membri, sub președinția lui Gheorghe Pop de Băsești, și au redactat un memoriu alcătuit de viitorul mitropolit Vasile Suciu, după indicațiile mitropolitului Mihali, pentru a demasca tendința de maghiarizare a noii Episcopii de Hajdúdorog.^[4] În fața blocului austro-ungar, acțiunea lor - cum era ușor de înțeles - a eșuat.

În ziua de 8 iunie 1912 a fost publicată bula „Christi fideles graeci”, care a transferat de sub jurisdicția Bisericii Române Unite din Transilvania 83 parohii cu 73.225 credincioși sub jurisdicția Episcopiei de Hajdúdorog. Credincioșii români uniți au continuat însă lupta pentru repararea injustiției cauzate Bisericii Române Unite și națiunii române din întreaga Transilvanie.

Îndată ce a fost cunoscut conținutul bulei, Comitetul permanent ales la Alba Iulia, a trimis la Roma pe părintele Vasile Lucaciu, ca să culeagă informațiile necesare pentru continuarea luptei. În ședința ținută în 27 iulie 1912, după reîntoarcerea părintelui Lucaciu, s-au stabilit punctele programatice de acțiune, bazate îndeosebi pe reorganizarea rezistenței credincioșilor împotriva măsurilor nedrepte ale Guvernului maghiar. Către sfârșitul anului (septembrie 1912), au fost trimiși la Roma profesorii de teologie Alexandru Nicolescu și Ioan Coltor, care au luat contact cu personalitățile bisericești mai influente. În ultima audiență la Cardinalul Rampolla, acesta le-a spus: „Nu piere o nație în câțiva ani”, mai ales cea română, care de atâtea ori și-a demonstrat vitalitatea și vigoarea sa. Eforturile acestea “unite cu ale celorlalte neamuri încătușate de tirani, vor face să dispară anacronismul austro-ungar de pe harta Europei, ca cei robiți să ajungă la libertate și unire cu frații lor de un sânge”. Cuvinte profetice, care s-au realizat curând după aceea.^[5]

Între timp, reacția preoților și a credincioșilor a continuat fără încetare, fiind condusă de preoții Vasile Lucaciu, Alexandru Nicolescu și Victor Macaveiu, care au avut tot sprijinul lui Alexandru Vaida Voievod, Iuliu Maniu și Ștefan Ciceo Pop. Întâiul război mondial a venit, între timp, ca să dea o întorsătură favorabilă lucrurilor. Dar încă mai înainte de înfrângerea ungurilor, protopopul R. Marchiș din Satu Mare și protopopul din Carei au înființat un vicariat național român, recunoscut de Nunțiul apostolic, care, în 10 mai 1919, a scos de sub jurisdicția Episcopiei de Hajdu-Dorogh 42 de parohii care aparținuseră Episcopiei de Oradea. Cu un alt ordin al Nunțiaturii apostolice, din 29 iunie 1919, a fost scos de sub jurisdicția episcopiei maghiare și Vicariatul secuimii cu cele 33 parohii românești.

Viața mitropolitului Mihali în perioada acestor lupte a fost frământată. Totuși, el a găsit prilejul să se ocupe intens de organizarea vieții religioase, instituind primele Reuniuni mariane, îngrijindu-se de misiuni pentru popor, înființând orfelinat și sprijinind lupta împotriva alcoolismului.

În vara anului 1916, odată cu ofensiva armatei regale române în sudul Transilvaniei, s-a retras împreună cu toată curtea episcopală la Oradea, oraș socotit departe de pericolul războiului. Acolo l-a găsit moartea în 21 ianuarie 1918. Tot la Oradea s-a aflat și mitropolitul ortodox al Ardealului, Vasile Mangra.

·         1859: Nelly Melba, soprană australiană (d. 1931)
* 1866: Peter August Ludwig Maria Michael Gabriel Raphael Gonzaga (19 mai1866 – 6 iulie 1934), cunoscut în Brazilia ca Dom Pedro Augusto, a fost prinț al Casei de Saxa-Coburg și Gotha și prinț al Imperiului Braziliei.

Prințul Petru Auguste înconjurat de bunicii materni, împăratul Petru al II-leași împărăteasa Teresa a Braziliei.

Prințul Petru a fost primul din cei patru fii născuți în Germania ai Prințului Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary (1845-1907) și ai Prințesei Leopoldina a Braziliei(1847-1871).

Prin mama sa, prințul a fost nepotul împăratului Petru al II-lea al Braziliei (1825-1891) iar prin tatăl său a fost nepot al Prințului August de Saxa-Coburg și Gotha(1818-1881) și al Clementinei de Orléans (1817-1907).

În 1871, după decesul mamei sale, Prințesa Leopoldine, micul Petru Auguste în vârstă de cinci ani a trebuit să-și părăsească tatăl, Auguste de Saxa-Cobourg-Kohary, care a ales să trăiască în Europa, și s-a instalat la bunicii materni din Rio de Janeiro. Fiind cel mai mare dintre nepoții împăratului Pedro al II-lea al Braziliei, Prințul Petru Auguste a fost moștenitor al tronului brazilian timp de zece ani.

Petru Auguste a primit o educație extrem de atentă, care era menită să-l pregătească pentru viitorul rol de împărat. În 1875, mătușa sa, prințesa imperială Isabel, a născut un fiu, Prințul Pedro d'Orléans-Braganza iar Petru și-a pierdut statutul de moștenitor prezumptiv.

Adolescent fiind, prințul și-a însoțit în mod repetat bunicii în călătoriile lor, în Brazilia și în străinătate. A publicat ulterior, mai multe articole dedicate mineralogiei și a demonstrat că bunicul său Petru al II-lea avea o capacitate reală pentru știință. Niciodată nu a fost apropiat de mătușa sa și de familia acesteia; adolescentul a devenit din ce în ce mai conspirator în anii 1880 sperând ca bunicul său să îndepărteze de la succesiune familia Orléans-Braganza.

În 1889 a avut loc o lovitură de stat republicană care a răsturnat regimul imperial, lucru care l-a forțat pe Petru Auguste să plece în exil împreună cu familia în Europa.

Rămas celibatar, Petru Auguste a fost moștenit de nepotul său, Prințul Rainier de Saxa-Coburg-Kohary (1900-1945), fiul fratelui său mai mic, Prințul August Leopold de Saxa-Coburg-Kohary.

* 1872:  Victor conte Wassilko de Serecki (Viktor Graf Wassilko von Serecki) (n. 19 mai1872, Berhomet pe Siret - d. 13 iulie 1934, Cernăuți) a fost șambelanimperial și ofițer (căpitan) în armata austro-ungară, apoi cleric ortodox român, exarh și arhidiacon, din familia Wassilko.

Victor Wassilko de Serecki

* 1879: Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen (Feodora Victoria Auguste Marie Marianne; 19 mai 1879 – 26 august 1945) s-a născut la Potsdam și a fost singurul copil al Bernhard al III-lea, Duce de Saxa-Meiningen și a soției lui, Charlotte, Ducesă de Saxa-Meiningen (fiica cea mare a împăratului Frederic al III-lea și a Victoriei, Prințesă Regală). A fost prima strănepoată a reginei Victoria.

Ea a fost neglijată în mod regulat de către mama sa, Charlotte și a fost îngrijită de împărăteasa Frederic. Charlotte adesea se referea la fiica ei spunându-i "stupidă", lucru care o tulbura pe bunica ei împărăteasa. Împărăteasa i-a scris o dată mamei sale, regina Victoria, exprimându-și îngrijorarea cu privire la educația Feodorei.

La începutul lui octombrie 1897 s-a anunțat logodna dintre Feodora și Prințul Heinrich XXX Reuss de Köstritz (1864–1939).^[1]

La Breslau la 26 septembrie 1898 Feodora s-a căsătorit cu Prințul Heinrich. Nu au avut copii, sursă de mare amărăciune pentru ea.

Feodora a avut întreaga viață probleme cu sănătatea; se crede că a suferit de porfirie, o boală moștenită de la stră-stră-străbunicul său George al III-lea al Regatului Unit.

Feodora de Reuss și-a petrecut ultimii ani la sanatoriul Buchwald-Hohenwiese din Hirschberg, Silezia. Obosită de anii de boală și de tratamente dubioase - și posibil de cedarea sud-vestului Sileziei Poloniei ca urmare a Conferinței de la Potsdam - s-a sinucis la vârsta de 66 de ani la 26 august 1945.

·         1881: Mustafa Kemal Atatürk (n. 1881, Salonic, Imperiul Otoman – d. 10 noiembrie 1938, Dolmabahçe Palace[*], Turcia) a fost un militar și politician turc, născut în Macedonia, fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia, fiul lui Ali Rıza (Efendi) și Zübeyde (Hanım).

Mustafa s-a născut în cartierul Koca Kasım. În momentul în care a ajuns la perioada de deprindere a științelor a fost dat la școala lui Hafiz Mehmet după care a fost mutat, la cererea tatălui său, la școala lui Semsi efendi. În această perioadă și-a pierdut tatăl care a decedat în anul 1888. El și-a continuat studiile la școala secundară militară din Selânik, unde și-a primit porecla "Kemal" (perfecțiune) de la profesorul lui de matematică drept semn al inteligenței sale academice. Apoi a studiat la academia militară din Monastir (azi Bitola) din 1895, absolvind ca locotenent în 1904 și apoi a fost trimis în Damasc. Curând s-a alăturat unei societăți secrete de ofițeri reformiști numită "Vatan" (patria), devenind un inamic activ al regimului otoman. După ce a fost trimis înapoi la Selânik în 1907 s-a alăturat Comitetului pentru Uniune și Progres ("Junii Turci").

Junii Turci au preluat puterea de la sultanul Abdul Hamid al II-lea în 1908, iar Kemal a devenit o figură militară importantă. În 1911 a plecat în Libiapentru a lua parte la apărarea împotriva invaziei italiene. La prima parte a Războaielor Balcanice, Kemal nu a putut lua parte, fiind încă în Libia, în schimb în 1913 s-a întors la Constantinopol și a fost numit comandantul apărării otomane în zona Gallipoli pe coasta Traciei. În 1914 a fost numit atașat militar în Sofia, în parte pentru a-l îndepărta din capitală, drept urmare a unor intrigi politice.

Republica Turcia a fost fondată pe 29 octombrie 1923 și Kemal a fost ales primul președinte al țării. În practică a fost un dictator moderat, deși a impus multe reforme cu caracter democratic. Prestigiul lui a fost atât de mare în majoritatea anilor 1920 încât în vremea sa a existat foarte puțină opoziție față de guvern. Deși a admirat unele aspecte ale politicii Uniunii Sovietice și Italiei Fasciste, el nu era nici comunist, nici fascist: proprietatea privată a fost protejată și încurajată iar inamicii politici nu au suferit de obicei de pedepse mai grele decât exilul în provincie.

La 09:05 dimineața, pe 10 noiembrie 1938, Mustafa Kemal Atatürk a murit în Palatul Dolmabahçe din Istanbul de ciroză a ficatului.

·         1882: S-a nascut Mohammed Mosaddeq, prim-ministru al Iranului; (d. 1967).

·         1887:  Ion Jalea (n. 19 mai 1887, Casimcea, județul Tulcea - d. 7 noiembrie 1983) a fost un sculptor român, membru titular al Academiei Române. A luptat în Primul Război Mondial și și-a pierdut mâna stângă în luptă, fiind nevoit să sculpteze toată viața doar cu dreapta

După ce absolvă în 1908 Școala de Arte și Meserii, urmează studiile Academiei de Arte Frumoase din București, avându-i profesori pe sculptorii Frederik Storck și Dimitrie Paciurea. Își desăvârșește formația artistică la Paris, la Academia Julian, în atelierul lui Antoine Bourdelle. Obține Marele Premiu al Expozițiilor Internaționale de la Paris și de la Barcelona, Premiul național pentru sculptură (1941), Premiul de Stat (1957) și - în același an - titlul de Artist al Poporului. Din 1956 a funcționat ca președinte activ al Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Sculptorul Ion Jalea este autor a numeroase monumente, statui, busturi, reliefuri, compoziții alegorice. La baza viziunii lui stă cultul pentru formă ca rezultat al observării realității - în special a figurii umane - și tendința încorporării unor morfologii fantastice evocatoare ale mitologiei antice. Sculpturile sale au un sens idealizant, autorul vizând în permanență glorificarea unor fapte sau personalități semnificative din experiența istorică.

În compozițiile sale, Ion Jalea urmează legile clasice ale echilibrului, ale raporturilor armonice între părți, ale dozajului elementelor dinamice - gesturi, diagonale ascendente sau descendente - într-un ansamblu coerent și static. O sinteză a înzestrării sale, a perfectei îmbinări între nivelul realist și cel alegoric, a științei împăcării tensiunilor dinamice și statice ne oferă compoziția Arcaș odihnindu-se, lucrarea sa cea mai reprezentativă, creată în 1926 .

În data de 19 martie 2009, Președintele României, Traian Băsescu, a efectuat o vizită la Curtea de Justiție a Comunităților Europene, ocazie cu care a avut loc ceremonia de inaugurare a copiei în bronz a operei de artă "Arcaș odihnindu-se", sculptură de Ion Jalea, donație a statului român către Curtea de Justiție din Luxemburg

• Compozițiile alegorice „Căderea îngerilor” și „Căderea lui Lucifer”, expuse în 1915 la a XV-a Expoziție a Tinerimii Artistice. ^[4][5]
• Monumentul eroilor ceferiști, realizat în 1923 împreună cu Cornel Medrea și amplasat lângă Gara de Nord din București.
• Statuia „Lupta lui Hercule cu Centaurul”, amplasată în Parcul Herăstrău din București și datată 1925.
• Statuia lui Spiru Haret, dezvelită în 1935 în București.
• Statuia lui Dumitru Brezulescu, inaugurată în 1936 în localitatea Novaci și distrusă în 1948. ^[6]
• Bustul lui Mihai Eminescu, amplasat în 1943 în Rotonda scriitorilor în Parcul Cișmigiu din București.
• Bustul lui Octavian Goga, amplasat în 1943 în Rotonda scriitorilor, în Parcul Cișmigiu din București. ^[7]. După 1944, prezența în spațiul public a unui bust al lui Goga devenise inoportună, astfel că, după ce într-o noapte a fost nedemn mutilat cu ciocanul^[8], bustul a fost înlăturat, soclul rămânând gol un bun număr de ani, până când, în deceniul 6, a fost instalat pe el bustul lui Ion Creangă. ^[9]
• Bustul lui Leon Ghelerter, dezvelit în anul 1946, la un an de la moartea acestuia, în curtea spitalului „Iubirea de Oameni” din București.
• Statuia lui George Enescu, dezvelită în 1971 și amplasată în fața Operei Naționale București.
• Statuia ecvestră a lui Mircea cel Bătrân, din Tulcea, turnată în bronz, dezvelită în Piața Republicii la data de 1 decembrie 1972. ^[10] Domnitorul este reprezentat călare, în armură de cavaler-oștean, într-o poziție statică și cu privirea spre interiorul țării.^[11]
• Statuia „Aruncătorul de ciocan”, dezvelită în anul 1977 în Parcul Universității din Suceava. ^[12]
• Grupul statuar „Mama și școlarul”, dezvelit în anul 1977 în curtea Școlii Gimnaziale nr. 3 din Suceava. ^[13]
• Statuia ecvestră a lui Decebal din Deva, realizată în anul 1978 și amplasată în Piața Victoriei, în fața Casei de Cultură. ^[14]
• Grupul statuar „Dragoș Vodă și Zimbrul”, dezvelit în anul 1978 în Piața Arboroasa din Câmpulung Moldovenesc.
• Bustul lui Miguel de Cervantes amplasat în Piața Spania din București, lângă Bulevardul Dacia.
• Reliefurile Împărat și Proletar.
• Reliefurile de la Obeliscul Unirii din 1859, componentă a Monumentului Unirii din Focșani, amplasat în Piața Unirii. Înscris în Lista monumentelor istorice din județul Vrancea, cu codul cod LMI VN-III-m-B-06579. ^[15]

Muzeul Memorial „Ion Jalea”, Constanța

Un mare număr din sculpturile lui Ion Jalea se găsesc în Muzeul Memorial „Ion Jalea”, o secție a Muzeului de Artă din Constanța, care cuprinde Colecția „Ion Jalea”. Colecția a fost inaugurată în august 1968 și s-a constituit pe baza donației sculptorului Ion Jalea. Ea grupează 227 lucrări, din care 119 intrate în patrimoniu, în anul 1985

Ion Jalea

Lupta lui Hercule cu Centaurul (1925)

Statuia lui Spiru Haret, executată în 1935 de Ion Jalea din marmură de Carrara

Statuia lui George Enescu, instalată pe peluza din fața Operei Naționale București (1971)

Carmen Sylva Regina Elisabeta a României, Constanța

·         1890: S-a nascut liderul comunist vietnamez Ho Și Min; (d. 1969). A fost un om de stat și revoluționar marxist vietnamez, prim-ministru (1946 -1955) și președinte (1955 – 1969) al Vietnamului de Nord.

·         1893: S-a născut genealogistul roman George D. Florescu. A efectuat cercetări fundamentale privind boierimea munteană; (m. 1976)
* 1893: Horia Bonciu - cunoscut și ca H. Bonciu - (n. 19 mai 1893, Iași, România – d. 27 aprilie 1950, București, Republica Populară Română) este pseudonimul literar al lui Beniamin Haimovici, fiul lui Carol Haimovici și al Ghizelei, poet și prozator de avangardă al perioadei interbelice, asociat cu expresionismul, suprarealismul și postmodernismul.

S-a remarcat mai întâi prin poezie (debutează în 1932 cu volumul Lada cu năluci), apoi prin cele două romane de factură expresionistă, Bagaj...(1934) și Pensiunea doamnei Pipersberg (1936), care îi aduc consacrarea artistică, în mare parte postumă, dar și antipatiile criticilor tradiționaliști (Nicolae Iorga) la care se adaugă respingerile categorice ale ideologilor extremei drepte.

A frecventat cercurile artistice din Viena și Berlin, în calitate de corespondent al ziarului Rampa, familiarizându-se cu anumite tendințe literare ale vremii (neo-romantism, simbolism, expresionism). Nu și-a finalizat studiile universitare. Acuzat de pornografie, asemenea unor confrați cum ar fi Mircea Eliade, Geo Bogza sau Mihail Sebastian, i se intentează un proces de presă răsunător în 1937, dar numeroși intelectuali, în frunte cu Eugen Lovinescu, îi sar în apărare.^{[necesită citare]}

Este citat de Mircea Cărtărescu în volumul Postmodernismul românescdrept unul dintre precursorii acestui curent literar.

Opera: 

• Lada cu năluci, 1932
• Eu și Orientul, 1933
• Poeme către Ead (după Anton Wildgans), 1933
• Bagaj Strania dublă existență a unui om în patru labe, 1934
• Pensiunea doamnei Pipersberg, 1936
• Brom, 1939
• Requiem, 1945
• Concert la contrabas. Poemele republicane, 1948 (netipărite)

Horia Bonciu

* 1893: Ștefan Hălălău (n. 19 mai 1893, Dragotești, Mehedinți – d. 9 februarie1964, București) a fost un militar, colonel al Armatei Române, profesor la „Școala de ofițeri de rezervă de artilerie” din Craiova și comandant al acesteia^[1]. A fost căsătorit cu Maria Sergescu, profesoară de limba franceză (soră a matematicianului Petre Sergescu), cu care a avut două fete: Maria, profesoară de matematică și Ileana, inginer.

Ștefan Hălălău s-a născut la 19 mai 1893 în satul Drăgotești, comuna Fântâna Domnească (actualmente Prunișor), județul Mehedinți. Ștefan Hălălău a fost fiul lui Mihai Hălălău și al Anicăi (născută Pantazescu), descendenți de moșneni împroprietăriți de Mihai Viteazul.

Urmează primele 4 clase primare la școala din sat, apoi se înscrie la Liceul Traian din Turnu Severin. După terminarea liceului, urmează „Școala de ofițeri de artilerie și geniu”, ramură de elită a armatei, pe care o absolvă în 1915, iar în 1916 este trimis ca tânăr sublocotenent în luptele din nordul Olteniei (pe râul Cerna), apoi pe frontul din Moldova, unde la Mărășeștipierde degetul mare al mâinii stângi.

În războiul din 1916-1918 a primit o serie de decorații și a fost avansat la excepțional de la sublocotenent la locotenent într-un an. Au urmat diferite garnizoane – Timișoara, Roman, Bălți, Târgu Jiu, Craiova. În 1928 este trimis în misiune în Cehoslovacia. În 1929 este avansat la gradul de maior. În 1935 face parte din completul de judecată în procesul Anei Pauker de la Craiova. În 1938 devine locotenent-colonel, iar în 1942 colonel. În Craiova a activat și ca profesor la „Școala pregătitoare de ofițeri de rezervă de artilerie”, la specialitatea „Topografie militară”, curs pe care l-a ținut peste 20 de ani și a tipărit și manuale pentru studiul elevilor cu termen redus.

În 1945 Școala de ofițeri din Craiova s-a desființat și a fost mutat la un centru de reparații al artileriei, iar la 1 iunie 1946 a fost scos la pensie pentru limită de vârstă. Intră în Mișcarea Națională de Rezistență Oltenia (M.N.R.O.), activând în comitetul director alături de generalul Ioan Carlaonț^[2] și colonelul doctor Gheorghe Cărăușu.^[3]

În 1948 i s-a suspendat pensia pe motiv că are via și deci mijloace de întreținere, iar la 26 septembrie 1948 a fost arestat. Este condamnat prin sentința Tribunalului Militar Craiova la 6 ani de închisoare pentru afiliere la o asociație cu scopul de a schimba ordinea economică sau socială din România. Locurile de detenție au fost Craiova, Aiud, Peninsula, Ocnele Mari.

La Aiud a stat îndelung singur în celulă. Unul dintre deliciile călăilor era să pună în cămașa legată un șoarece și o pisică, ale căror război și fugă se petrecea pe pielea bieților torționați. Primirea pachetelor era anunțată prin curier poștal, dar nu de puține ori acestea erau returnate fără motiv. Aceste pachete de maximum 5 kg, când erau primite, erau batjocorite de paznici la desfacere, amestecându-li-se cu răutate marmelada cu slănina și săpunul sau zahărul cu praful contra puricilor.

De la Aiud, a fost trimis la Canal la celebra colonie „Peninsula”, la șantierul colonie de muncă „Valea Neagră”. La Canal i s-a redeschis hernia făcută pe front și operată în 1945 și a fost operat pe viu. A avut un organism foarte rezistent și un doctor foarte bun (tot dintre deținuți), altfel nu scăpa. A fost eliberat la 20 septembrie 1954. Când s-a întors acasă avea doar 40 de kg, mai puțin de jumătate din greutatea sa normală. După o perioadă de refacere relativă, a reușit să se angajeze paznic la Prodavicola și la Parcul Bibescu. Ultimul serviciu l-a avut la Ghercești, tot paznic. Apoi a paralizat, urmând o suferință de un an și opt luni. Pensie n-a mai primit niciodată.

Ştefan Hălălău după ieşirea din închisoare

A murit în seara zilei de 9 februarie 1964.

Decorații:

• Ordinul național „Steaua României” în grad de cavaler cu spade și panglică de virtutea militară” – Înaltul Decret nr. 1521 din 27 iunie 1918
• Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918 cu baretele Cerna și Mărășești – Înaltul Decret nr. 1744 din 7 iulie 1918
• Medalia „Victoria” a marelui război pentru civilizație – Înaltul Decret nr. 3390 din 20 decembrie 1921
• „Ordinul Coroana României în gradul de cavaler” – Ordinul nr. 62310 din 30 noiembrie 1922
• „Ordinul național „Steaua României” în gradul de cavaler” – Ordinul nr. 78255 bis din 1929
• S-a înălțat la gradul de maior în ziua de 1 octombrie 1929 în Regimentul 7 Artilerie Grea – Înaltul Decret nr. 3238 din 20 septembrie 1929
• Furajera Ordinului „Steaua României” – Înaltul Decret Regal nr. 328 din 10 februarie 1931
• Insigna pentru șapte ani serviți în Regimentul 1 Artilerie Grea – 22 septembrie 1933
• „Semnul onorific” pentru serviciul militar de 25 de ani împliniți – Înaltul Decret nr. 2790 din 5 decembrie 1935
• „Medalia centenarul Regelui Carol I” – Decretul Regal nr. 1915 din 5 mai 1939
• „Ordinul Coroana României în gradul de ofițer” – Înaltul Decret Regal nr. 4650 din 31 decembrie 1939
•  Ordinul „Coroana României” în gradul de Ofițer (8 iunie 1940)^[4]
• „Ordinul Coroana României cu spade în gradul de ofițer cu panglică de virtute militară” pentru priceperea și energia cu care a acționat asupra inamicului în luptele de la Freudenthal, fiind Comandantul Regimentului 54 Artilerie – Înaltul Decret nr. 329 din 2 februarie 1942
• „Ordinul Coroana României cu spade și panglică de virtutea militară” clasa a IV-a pentru devotamentul și priceperea cu care a condus Regimentul 54 Artilerie în campania contra URSS din anul 1941 – Înaltul Decret nr. 20 din 15 august 1942
• „Ordinul Coroana României cu spade și panglică de virtutea militară” clasa a IV-a pentru devotamentul și priceperea arătate în calitate de Comandant al Regimentului 54 Artilerie în timpul campaniei contra URSS din anul 1941 – Înaltul Decret nr. 78 din 15 august 1942

Colonelul Ștefan Hălălău în uniformă de ofițer

·         1898: Julius Evola, filosof italian (d. 1974). A fost unul dintre cei mai proeminenţi filosofi tradiţionalişti ai secolului trecut si un autor pe cât de prolific şi strălucit pe atât de controversat. Numit “eternul revoltat împotriva lumii moderne”. Principalele sale lucrări “Revolta contra lumii moderne” (Rivolta contro il mondo moderno, 1934), “Oamenii printre ruine” (Gli uomini e le rovine, 1953),  “Fascismul”(Il Fascismo, 1964), sunt traduse în toate limbile de circulaţie internaţională. Volumul  ”Cavalcare la tigre”  (A călări tigrul), apărută în 1961, este cartea cea mai controversată a lui  Julius Evola.
* 1899: Lothar Rădăceanu (n. 19 mai 1899, Rădăuți - d. 24 august 1955, Helsinki) pe numele său adevărat Lothar Wuertzel sau Wurzer a fost un om politic român, etnic german (șvab ^[1]), dedicat cauzei comuniste.

Ca scriitor, a utilizat și pseudonimele Robert Hart și Walter Rohuz. ^[2] În anii '20, semna poeziile publicate în limba gernană cu anagrama Walter Rohuz.^[3]

Lothar Rădăceanu a fost Ministrul muncii în Guvernul Constantin Sănătescu (2) (4 noiembrie - 5 decembrie 1944), în Guvernul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945) și în Guvernul Petru Groza (1) (6 martie 1945 - 30 noiembrie 1946); Ministrul muncii și asigurărilor sociale în Guvernul Petru Groza (2) (1 decembrie 1946 - 29 decembrie 1947) și Guvernul Petru Groza (3) (30 decembrie 1947 - 14 aprilie 1948); Ministrul muncii și prevederilor sociale Guvernul Petru Groza (4) (15 aprilie 1948 - 2 iunie 1952) și în Guvernul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1) (2 iunie - 28 iulie 1952).

Ca membru al Partidului Social Democrat a susținut unificarea acestui partid cu Partidul Comunist Român. Datorită rolului important pe care l-a avut în atragerea social-democraților spre unificarea cu Partidul Comunist Român a fost răsplătit cu numeroase funcții în Partidul Muncitoresc Român, rezultat din unificarea din 1948. A fost membru al Biroului Politic, membru al Comitetului Central, membru al Secretariatului CC, precum și membru al Biroului Organizatoric. A căzut în dizgrație în 1952, astfel că după Plenara din 26-27 mai 1952, nu a mai ocupat funcții importante.

Lothar Rădăceanu a fost deputat în Adunarea Deputaților în sesiunea 1946 - 1948; a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1948 - 1952 și 1952 - 1957.

A fost profesor universitar, șef al Catedrei de Germanistică de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București.^[4] În 1955 a fost ales membru titular al Academiei Române.^[5]

A murit în 1955 la Helsinki, unde participa la o Conferință Interparlamentară.

Lothar Rădăceanu

* 1909: Nicholas George Winton (la naștere Nicholas George Wertheim, n. 19 mai 1909 – d. 1 iulie 2015) a fost un cetățean britanic, cunoscut pentru acțiunea sa umanitară din anul 1939, prin care a salvat de la holocaust 669 de copii din Cehoslovacia, majoritatea evrei.

Acțiunea, cunoscută ca [The] Czech Kindertransport^⁠(en), i-a adus o recunoaștere generală târzie, supranumele Schindler britanic și importante recunoșteri naționale și internaționale prin decorare.

Nicholas Winton era fiul lui Rudolf Wertheim și al lui Barbara născută Wertheimer, evrei germani convertiți la creștinism, care emigraseră în Marea Britanie în anul 1907. la 29 iulie 1915 în timpul Primului Război Mondial familia și-a anglizat numele în Wortham. După decesul tatălui la 6 iulie 1937 și-a schimbat Nicholas numele de familie din Wortham în Winton.

Nicholas Winton

·         1910: S-a nascut  pictorul roman Ion Ţuculescu.  A vazut lumina zilei la Craiova, intr-o familie de intelectuali, iar cursurile priamre si gimnaziale le-a facut in localitatea natala. A debutat de timpuriu, la varsta de 15 ani, sub indrumarea lui Eustatiu Stoenescu, cu o expozitie personala. In ciuda aprecierilor, a renuntat la pictura in favoarea studiului biologiei si medicinii umane. Si-a incheiat s studiile la Facultatea de stiinte naturale in 1936, fiind numit profesor la seminarul teologic de la Manastirea Cernica. Trei ani mai tarziu a absolvit cu mentiunea Magna cum laude Facultatea de medicina.In timpul studiilor universitare a pictat destul de rar, dedicand mai mult timp stiintei decat artei. A revenit in prim-plan cu o expozitie personala vernisata la Ateneul Roman in 1938. A fost trimis pe front in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, in calitate de medic. A activat apoi ca cercetator stiintific la Academia Romana si sef de lucrari la Spitalul Brancovenesc din Bucuresti. S-a imbolnavit brusc in 1961, iar starea sanatatii sale s-a agravat cu fiecare zi, in 1962 fiind supus unei interventii chirurgicale. Din perioada aceea dateaza lucrarea „Testamentul meu plastic” Ultimul tablou l-a pictat in 27 aprilie, iar  in 27 iulie 1962 , la numai  52 de ani, sa se stinga din viata. A fost inmormantat in cimitirul Manastirii Cernica, in cavoul familiei Galaction.

·         1914: S-a născut Eugen Drăguţescu, pictor şi grafician român stabilit la Roma din 1959; (m. 1993). Eugen Drăguțescu (n. 19 mai 1914, Iași – d. 1993, Roma) a fost un artist plastic român, pictor și grafician. Asemenea multor personalități care au plecat din țară și s-au stabilit pe alte meleaguri, Eugen Drăguțescu a fost pentru multă vreme exclus din lucrările de specialitate editate în România.

·         1914:  Max Perutz, biolog austriaco-englez, laureat Nobel (d. 2002)

·         1919: S-a născut Mircea Chiriac, compozitor de muzică simfonică și profesor la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”; (m. 1994)

·         1921 - S-a născut scriitorul Vasile Dima.

·         1925: Pol Pot (khmeră ប៉ុល ពត; n. 19 mai 1925 - d. 15 aprilie 1998),^[4][5] născut Saloth Sar (khmeră សាឡុត ស) a fost un om politic cambodgian, care a deținut funcția de prim-ministru al Cambodgiei între 1976-1979. Membru al organizației Khmerii roșii, Pol Pot este considerat responsabilul principal pentru asasinarea, de către khmerii roșii, a două milioane de cambodgieni. Deținător al puterii absolute în întreaga Cambodgie, în perioada 1976-1979, Pol Pot a instituit o adevărată dictatură a groazei în țara sa. Așa-numitul "comunism al epocii de piatră" avea în vedere desființarea orașelor, a banilor și edificarea unui stat eminamente agrar.
El a murit la 15 aprilie 1998. Potrivit sotiei sale, a murit în patul său, noaptea, în timp ce aștepta să fie mutat în altă locație. Ta Mok (o facțiune a Khmerilor Roșii) a susținut că moartea sa a fost determinată de insuficiență cardiacă.^[9] În ciuda solicitărilor guvernului de a inspecta corpul, el a fost incinerat câteva zile mai târziu, la Anlong Venga o zonă controlată de Khmerii Roșii, acest lucru a dus la suspiciuni puternice, luându-se în calcul sinuciderea sau chiar otrăvirea acestuia.

Pol Pot în 1978

·         1925: Malcolm X, preot musulman american de culoare (d. 1965). A  fost un avocat curajos pentru drepturile negrilor, un om care a pus sub acuzare albii din America în termenii cei mai aspri pentru crimele sale împotriva americanilor de culoare; adversarii l-au acuzat de propovaduirea rasismului și a violenței. El a fost considerat unul dintre cele mai mari și mai influente personalitati afro-americane din istorie.

·         1927: S-a născut Patriciu (Patrick) Mateescu, sculptor şi ceramist român stabilit în SUA din 1979.

·         1930: S-a născut la Băcăuți, în Basarabia, actorul Cornel Vulpe; (m. 4 februarie 2002). Cornel Vulpe (n. 19 mai 1930, Bălcăuți, județul Hotin – d. 4 septembrie 2002, București) a fost un actor român de teatru și film. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L.Caragiale” în 1953.La Teatrul de Comedie din București, unde a jucat toată viața, a fost angajat în 1969. A avut nenumărate prezențe la Teatrul Național Radiofonic, cu regizorii săi exemplari. Cu unul dintre aceștia, Cristian Munteanu, a colaborat și la Teatrul “Ion Creangă”, în 1994, interpretând Cristea-Scrooge în “Noapte sfântă” de Ion Creangă după Dickens.

* 1936: Mihai-Zaharia Ruva (n. 19 mai 1936) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Timiș pe listele partidului PNL.

·         1938: Herbie Flowers, muzician englez

·         1939 - S-a născut scriitorul Vasile Galaicu.
* 1939: Francis Richard "Dick" Scobee (19 mai 1939 – 28 ianuarie 1986) a fost un astronaut NASA, care a zburat cu succes în spațiu cu naveta spațială Challenger în misiunea STS-41-C (1984), fiind pilotul navetei. A fost apoi comandantul misiunii STS-51-L și a murit în explozia navetei spațiale Challenger care a survenit la 73 de secunde de la lansare. I-au rămas soția June, doi copii, Kathie R. (Scobee) Fulgham și generalul de brigadă Richard W. Scobee, și un nepot, Parker Scobee.

·         1940 - S-a născut Mickey Newbury, cântăreţ şi compozitor american.
* 1940: Michael McGowan (n. 19 mai 1940) este un om politic britanic, membru al Parlamentului European în perioadele 1984-1989, 1989-1994 si 1994-1999din partea Regatului Unit.

·         1941: S-a născut medicul veterinar şi zootehnistul Alexandru Bogdan. A efectuat cercetări în domeniul biologiei animale şi al tehnologiei şi patologiei reproducţiei. Este membru corespondent al Academiei Române din 1991.

·         1943: S-a născut sculptorul francez de origine română Ion Condiescu .

·         1944: Petre Popeangă, politician român

·         1945: Pete Townshend, cântăreț și compozitor englez (The Who, Deep End și Thunderclap Newman)

·         1945: Wera Sæther, scriitoare norvegiană

·         1946: Michele Placido, actor și regizor Italian

·         1946 - S-a născut Philip Rudd, baterist australian (AC/DC).
* 1946: André the Giant (n. 19 mai 1946 – 27 ianuarie 1993) a fost un wrestler și actor francez. El a avut între 215 și 240 kg și 224 cm înălțime.

·         1947 - S-a născut Paul Brady, vocalist, multi-instrumentist şi compozitor irlandey (Kult, Rockhouse, Johnstons, Planxty).

·         1947 - S-a născut Jerry Hyman, trombonist american (Blood, Sweat & Tears).

·         1949 - S-a născut Dusty Hill, vocalist, basist şi compozitor american (ZZ Top).

·         1950 - S-a născut Romeo Challenger, baterist britanic (Black Widow, Showaddywaddy).

·         1950 - S-a născut Mike Wedgwood, basist britanic (Curved Air, Caravan).

·         1952 - S-a născut Grace Jones, cântăreaţă, compozitoare şi actriţă jamaicană.

·         1952 - S-a născut Barbara Joyce Lomas, vocalistă americană (King David House Rockers, Madison Street Express, B.T. Express).

·         1952 - S-a născut Joey Ramone (Jeffrey Hyman), vocalist american (The Ramones).
* 1952: Lambertus „Bert” van Marwijk (pronunțat ˈbɛrt vɐn ˈmɑrʋɛik; n. 19 mai 1952 în Deventer, Overijssel) este un fost jucător olandez de fotbal, acum antrenor al naționalei Arabiei Saudite.
* 1953: Florin Marin (n. 19 mai 1953, la București) este un antrenor român de fotbal, în prezent director tehnic la FC Voluntari.^[2] În cariera de fotbalist, Florin Marin a jucat pe postul de fundaș central. A strâns 281 meciuri și 3 de goluri în prima divizie, 9 partide în cupele europene și a cucerit ca jucător în două rânduri Cupa României. În prima parte a sezonului 2004-2005, a fost antrenor la divizionara secundă Ceahlăul. După o muncă ce a durat aproape 9 luni, Marin a renunțat la Ceahlăul pentru naționala de tineret.
* 1955: James Arthur Gosling, OC (născut la data de 19 mai 1955) este un canadian specialist în calculatoare, cel mai bine cunoscut ca părintele limbajului de programare Java

James Gosling în 2005

·         1956 - S-a născut Martyn Ware, clăpar şi compozitor britanic (Human League, Heaven 17).

·         1960 - S-a născut Yazz (Yasmin Evans), cântăreaţă britanică.
* 1960: Gadi Eizenkot (în ebraică - גדי איזנקוט, născut la 19 mai1960 la Tverya) este un general israelian, cu gradul de general locotenent, Șeful Statului Major al armatei israeliene, începând din 15 februarie 2015 El l-a înlocuit pe generalul Beni Gantz, al cărui adjunct a fost începând din ianuarie 2013. În tinerețe Gadi Eizenkot a urcat în ierarhia brigăzii Golani, ajungând în anii 1997-1998 comandantul acesteia.

Generalul Gadi Eizenkot, fotografie din 2011
* 1961: Vadim Cojocaru (n. 19 mai 1961, la Bărboieni) este un politician din Republica Moldova, deputat în parlament.
* 1961: Anton Doboș (n. 19 mai 1961) este un fost deputat român, ales în legislatura 2012-2016.

·         1965 - S-a născut Ben Volpeliere-Pierott, vocalist şi compozitor britanic (Curiosity Kills The Cat).
* 1965: Prințul Jean, Conte de Paris (Jean Charles Pierre Marie; n. 19 mai 1965, Paris, Franța), numit de asemenea Jean d’Orléans, este actualul șef al Casei de Orléans și pretendent la Tronul Franței. Este al doilea fiu al lui Henri, Conte de Paris, Duce de Franța și a ducesei Marie Therese de Württemberg. După decesul tatălui său, survenit la data de 21 ianuarie 2019, a preluat titlul onorific al acestuia: "Conte de Paris".

Prințul Jean, soția sa și fiul Gaston, 2010

Inițial fratele mai mare al Prințului Jean, Prințul François, Conte de Clermont, a fost moștenitor la șefia Casei de Orléans și Delfin al Franței însă, din cauza faptului că mama lor a suferit de toxoplasmoză timp de câțiva ani, Prințul François, la fel ca și una dintre surorile lor, prințesa Blanche, a suferit încă de la naștere de o afecțiune mentală severă. În 2006, tatăl lor și-a numit al doilea fiu, pe Jean, intitulat Duce de Vendôme, drept Delfin al Franței.

Prințul Jean trebuia să se căsătorească în 2001 cu Ducesa Tatiana de Oldenburg (n. 1974) dar nunta a fost anulată în ultimul moment din cauza disputelor religioase.^[1]

La 29 noiembrie 2008, Henri, Conte de Paris, Duce de Franța a anunțat logodna Ducelui de Vendôme cu Maria Philomena Magdalena Juliana Johanna de Tornos y Steinhart, născută la Viena la 19 iunie 1977.^[2]Ceremonia civilă a avut la la Paris la 19 martie 2009. Ceremonia religioasă a avut loc la 2 mai 2009 la Senlis la Catedrala Notre-Dame,^[3] urmată de o recepție la Château de Chantilly.^[4]

Cuplul are cinci copii:

• Prințul Gaston Louis Antoine Marie de Orléans, Delfin al Franței (n. 19 noiembrie 2009, Paris). Prințul Gaston are șase nași de botez: Prințul Eudes, Duce de Angoulême (unchiul patern), Magdalena de Tornos (mătușa maternă), Prințul Carlo, Duce de Castro, Prințesa Astrid a Belgiei, contele François-Pierre de Faydeau și contesa Magdalena de El Abra.
• Prințesa Antoinette Léopoldine Jeanne Marie de Orléans (n. 28 ianuarie 2012, Viena). Prințesa Antoinette are șase nași de botez: David de Tornos (unchiul matern), Prințesa Leopoldine de Liechtenstein (verișoara ei primară), contele Damian von Schönborn-Buchheim (vărul primar al tatălui ei), Francesca Lopez de la Osa, Leopoldo Gavito și Dominique de Layre.
• Prințesa Louise-Marguerite Eléonore Marie de Orléans (n. 30 iulie 2014, Poissy). Prințesa Louise-Marguerite are cinci nași de botez: Prințesa Marguerite de Liechtenstein (verișoara ei primară, Prințesa Sibilla de Luxembourg, Philippe d'Albert, al 13-lea duce de Luynes, prințul Alvaro de Orléans-Borbón și arhiducele Michael de Austria.
• Prințul Joseph Gabriel David Marie de Orleans (n. 2 iunie 2016, Dreux ).
• Prințesa Jacinthe Elisabeth-Charlotte Marie de Orleans (n. 9 octombrie 2018, Dreux ).

* 1967: Jodi Lynn Picoult [ˈdʒoʊdi ˈpiːkoʊ] (n. 19 mai 1967, Nesconset, Long Island, New York) este o scriitoare americană.

Picoult a crescut pe Long Island, o insulă situată în statul New York. A studiat Creative Writing la Princeton University, absolvind în anul 1987. A obținut în pedagogie la Harvard University.

Picoult este căsătorită și trăiește cu trei copii în New Hampshire.

Romanul lui Picoult, „Nineteen Minutes” din anul 2007, s-a situat pe primul loc în lista de bestselleruri a New York Times și a rămas acolo mai multe săptămâni. Următoarea sa carte Change Of Heart, apărută în martie 2008, a atins de asemenea primul loc.^[4]

Picoult, pe lângă literatură, scrie de asemenea „Wonder Woman“-Comics și așa numitele „Chick lit”.

Jodi Picoult, 2013

* 1971: Iurie Ciocan (n. 19 mai 1971, Chișinău) este actualul președinte al Comisiei Electorale Centrale din Republica Moldova, ales în 2011.
* 1973: Hugues Obry (n. 19 mai 1973, Enghien-les-Bains, Franța) este un fost scrimer francez specializat pe spadă, vicecampion olimpic la Sydney 2000, campion mondial și campion european în 1998. Cu echipa Franței, a fost campion olimpic la Sydney 2004, și dublu campion mondial în 1999 și în 2002. În prezent este antrenor principal lotului olimpic francez de spadă masculin.
* 1977: Manuel Almunia (n. 19 mai 1977) este un fost jucător de fotbal, cunoscut pentru activitatea de la Arsenal FC.
* 1977: Natalia Marisa Oreiro Iglesias (n. 19 mai 1977, în Montevideo, Uruguay) este o cântăreață, compozitoare, actriță și fotomodel Uruguayan de origine galiciană, care s-a dezvoltat și a petrecut cea mai mare parte a carierei sale în Argentina. Ea și-a început cariera în telenovele, iar din 2008 s-a reprofilat și joacă în filme. În 2012, La Nación a numit-o regina telenovelelor.^[2] A fost inclusă de revista Esquire în lista celor mai frumoase femei în viață "The Sexiest Woman Alive Atlas"

Natalia Oreiro s-a născut pe 19 mai 1977 în Montevideo, Uruguay. Înca din copilărie viața ei s-a împărțit între spectacole și înregistrari în studiou. A început să studieze artele teatrale la vârsta de 8 ani.

Prima sa slujbă în domeniul artistic a obținut-o la 12 ani, când a fost aleasă la un casting care selecționa tineri actori; până la 16 a jucat în 30 de reclame.

Obsesia Nataliei Oreiro pentru Xuxa a început tot pe când avea 12 ani. La 14 a reușit să devină una din dansatoarele lui Xuxa, fiind aleasă dintre 10 mii de concurenți. Banii câștigați îi folosește pentru a călători la Buenos Aires în scopul de a participa la castingurile de acolo. Astfel a obținut un mini rol în telenovela `Inconquistable Corazon`.

Apoi a întruchipat-o pe nepoata Patriciei Palmer în telenovela ”Dulce Ana”. A jucat și în ”90-60-90”, dar a căpătat mai multă recunoaștere după ce a jucat rolul Valeriei în ”Ricos y Famosos”.

În 1998 Nataliei Oreiro a fost aleasă în distribuția filmului ”Un argentino en Nueva York”, în care a jucat alături de Guillermo Francella. În ”Un argentino en Nueva York” Natalia întruchipa o tânără adolescentă foarte ambițioasă care dorea să se afirme în lumea muzicii.

După acest film, ea a lansat primul său album muzical, intitulat ”Natalia Oreiro”, disc cu care a reușit să ajungă pe piețele din Israel, Grecia și Slovenia. Single-ul ”Cambio dolor” de pe acest disc a fost ales ca melodie de generic a următoarei telenovele în care a jucat artista, Muñeca Brava (1998–1999) (în română cunoscută sub numele de Înger Sălbatic).

Pentru performanțele sale, Natalia a fost nominalizată de două ori, în 1998 și 1999, la premiul Martin Fierro (echivalentul Premiilor Emmy în Argentina) ca cea mai buna actriță într-un rol principal.

În ianuarie 2000, Natalia Oreiro a fost desemnată celebritatea anului de către E! Entertainment Television Network.

Ea și-a continuat cariera muzicală scoțând pe piață un nou album ”Tu veneno” și participând la mai multe festivaluri: `Gala de la Hispanidad`, `Gala de Murcia` (ambele în Spania) și `Festival de la Calle 8` în Miami. Cea mai mare realizare a Nataliei la acest moment a fost interpretarea sa muzicală în Chile la festivalul Viña del Mar din 2000, unde a fost încoronată Regina evenimentului.^[4] Albumul a fost nominalizat la premiile Latin Grammy pentru Best Pop Female Vocal Album, dar a fost surclasat de Christina Aguilera cu albumul Mi Reflejo.

Pe 1 iunie 2002, ea a lansat al treilea său album Turmalina, sub labelul BMG Ariola Argentina. Turmalina a fost produs de Kike Santander și este o combinație de ritmuri ca rock, pop și un fel de sunet reminiscent din anii 1970-80. Pe acest album, Oreiro a scris și a compus piesele "Alas De Libertad" și "Mar", dar a contribuit și la versurile piesei "Cayendo". "Que Digan Lo Que Quieran" este primul single de pe Turmalina. Cântecul oficial al Uruguayului la Campionatul Mondial de Fotbal 2002, "Pasión Celeste", a fost înregistrat cu Fredy Bessio.^[5] "Cuesta arriba, cuesta abajo" a fost melodia de început a telenovelei Kachorra. Kachorra s-a terminat cu un rating sub 20 de puncte în Argentina

Natalia Oreiro în septembrie 2010

* 1979: Diego Forlán Corazzo (n. 19 mai 1979, Montevideo), cunoscut simplu ca Diego Forlán, este un fotbalist uruguayan care evoluează pe postul de atacant la clubul Peñarol. A câștigat de două ori atât Trofeul Pichichi, cât și Gheata de Aur. De asemenea, Forlán a fost desemnat jucătorul competiției la Campionatul Mondial de Fotbal 2010, organizat în Africa de Sud.
* 1979: Andrea Pirlo, Ufficiale OMRI (n. 19 mai 1979) este un jucător italian retras din activitate.
* 1980: Moeneeb Josephs (pronunțat Muh'Neeb), (n. 19 mai 1980 în Cape Town) este un portar sud-african de fotbal care joacă pentru Orlando Pirates și pentru Africa de Sud.
* 1980: Žarko Kujundžiski (în macedoneană: Жарко Кујунџиски, n. 19 mai 1980 la Skopje, Macedonia), este un romancier și dramaturg macedonean.
* 1981: Roberto Ayza Berça (n. 19 mai 1981, São Caetano do Sul) este un jucător de fotbal brazilian care evoluează la clubul CS Mioveni.
* 1981: Georges St-Pierre (n. 19 mai 1981, Saint-Isidore[*], Canada), de asemenea, cunoscut sub numele de GSP, este un actor si luptator de arte marțiale mixte canadian, care a fost campion UFC în două rânduri. St-Pierre a fost pentru mai mulți ani, clasat ca semimijlocie Nu.1 in lume de Sherdog, și multe alte publicații. În 2008, 2009 și 2010 a fost numit Sportivul canadian al Anului de către Rogers Sportsnet. pe 13 decembrie 2013, St-Pierre a eliberat titlul său și a decis să ia ceva timp liber de la sport, dar în 2017 s-a întors și se așteaptă să lupte cu Michael Bisping pentru centură pe 4 noiembrie 2017
 
St-Pierre în 2014
* 1982: Roberto Merino Ramírez (n. 19 mai 1982, Chiclayo, Peru) este un fotbalistperuan care evoluează pe postul de mijlocaș ofensiv la formația italiană Salernitana și la echipa națională de fotbal a Perului. Este poreclit Robi.
* 1983: Eve Angel, pseudonim al lui Eva Duboš (n. 19 mai 1983, Budapesta, Ungaria) este o actriță porno și model maghiar. Este cunoscută și sub numele de Eva Shine, Marina Mendoza, Katie, Daphne, și Severine.

* 1984: Julius Gibrilla Wobay (n. 19 mai 1984, Bo, Sierra Leone) este un fotbalist din Sierra Leone care joacă la Khazar Lankaran în Azerbaidjan. A jucat în Liga I, la FC Universitatea Craiova. Este logodit și are trei frați și două surori, familia lui aparține clasei sociale de mijloc din țara sa.

În afară de limba engleză, Julius Gibrilla Wobay mai cunoaște puțină greacă din perioada când evolua în campionatul cipriot la echipa Nea Salamina Larnaca.

* 1985: Tom Budgen (n. 19 mai 1985, Amsterdam, Țările de Jos) este un wrestlerolandez care evoluează în prezent în WWE pentru teritoriul său de dezvoltare NXT sub numele Aleister Black, unde este actualul campion. Înainte de a semna cu WWE, Budgen a lucrat pentru promoții în Europa, Statele Unite și Japonia sub numele de ring Tommy End.
* 1990: Silva Henrique De Sousa Luvannor (n. 19 mai 1990), cunoscut simplu ca Henrique Luvannor, este un fotbalist braziliano-moldovean, care în prezent evoluează la clubul Al Shabab Al Arabi Club în Emiratele Arabe Unite
* 1990: Cristina Maria Nan (n. 19 mai 1990, în București) este o handbalistă din România care joacă pentru clubul HC Dunărea Brăila pe postul de pivot. Nan a evoluat inițial în Divizia A, la Rapid București, și a ajuns apoi la clubul CSM București în 2011, în urma unui scandal în care președinta Vali Caciureac a fost acuzată că „a vândut” două handbaliste pentru a acoperi datoriile clubului către CSM București.

Cu CSM București, Nan a câștigat Liga Campionilor EHF în 2016

* 1992: Samuel Frederick Smith, pe scurt Sam Smith ^[3] (n. 19 mai 1992) ^[4] este un cântăreț și compozitor englez. Acesta a devenit cunoscut în octombrie 2012, contribuind la single-ul „Latch”, iar apoi la melodia „La La La” a lui Naughty Boy.

Și-a lansat albumul de debut, intitulat In the Lonely Hour, în mai 2014. ^[5]Prima piesă de pe album, „Lay Me Down”, a fost lansată înaintea piesei „La La La”. A doua melodie, „Money on My Mind”, a devenit a doua sa piesă care să ajungă numărul unu în Regatul Unit. ^[6] A treia melodie de pe album, „Stay with Me”, a fost un succes la nivel internațional, ajungând pe locul unu în Regatul Unit și pe locul doi în Billboard Hot 100 din Statele Unite, în timp ce a patra piesă, I'm Not the Only One, a fost în top cinci în ambele țări.

În decembrie 2014, Smith a fost nominalizat la șase premii Grammy, iar la cea de-a 57-a ediție a Premiile Grammy din februarie 2015 a câștigat patru: cel mai bun artist nou, înregistrarea anului și melodia anului (pentru piesa „Stay with Me”) și cel mai bun album vocal pop (pentru albumul „In the Lonely Hour”).

Sam Smith

* 1993: Tess Wester (n. 19 mai 1993, în Heerhugowaard) este o handbalistăolandeză care joacă pentru clubul german SG BBM Bietigheim and și echipa națională a Țărilor de Jos pe postul de portar. La Campionatul Mondial din 2015 ea a câștigat medalia de bronz cu echipa țării sale și a fost selectată în echipa ideală All-Star Team, având cel mai mare procentaj de mingi apărate din competiție

Decese

·         804: A murit Alcuin, învățat, consilier al lui Carol cel Mare (n. 735). Flaccus Albinus Alcuinus sau Ealhwine (cca. 735 – 19 mai 804) a fost un învățat anglo-saxon, teolog, profesor la școala palatină din Aachen, colaborator al lui Carol cel Mare în domeniul culturii. A făcut reforme importante în liturghia romano-catolică și a lăsat peste 300 de scrisori în latină, o sursă importantă pentru istoria timpului său. Deși identificat, prin tradiție, ca autorul cărților caroline și creatorul minusculelor carolingiene, astăzi este recunoscut că a avut un rol mai puțin important în crearea acestora. A fost și un important consilier politic și un confident al lui Carol cel Mare.

·         1102: Ștefan al II-lea, Conte de Blois (n. c.1045)

·         1296: A murit Papa Celestin al V-lea (n. 1215) pe numele său laic Pietro Angelerio. A fost ultimul suveran pontif până la Benedict al XVI-lea, care a renunțat la funcția de conducător al Bisericii Catolice. Demisia din februarie 2013 a lui Benedict al XVI-lea a cauzat multe comparații între cei doi suverani pontifi.
* 1389: Dmitri Donskoi (rusă Дми́трий Донско́й) (n. 12 octombrie 1350, Moscova– d. 19 mai 1389, Moscova) a fost un cneaz rus.

În a doua jumătate a secolului XIV, Moscova a devenit centrul politic al Rusiei, Dmitri Ivanovici, cneazul Moscovei supunându-i pe toți rivalii săi. Contemporanul său, stăpân peste Hoarda de Aur era hanul Mamai.

La data de 8 septembrie 1380, pe câmpia Kulikovo, la (250 kilometri sud de Moscova), hoardele tătare-mongole au fost învinse, acesta fiind primul pas spre eliberarea poporului rus de sub jugul mongol. Moscova devine centrul definitiv al forțelor rusești ce luptau contra Hoardei de Aur.

În cinstea victoriei, cneazului Dmitri Ivanovici i s-a dat numele de Dmitri Donskoi (Kulikovo aflându-se pe malul Donului).

A fost urmat la domnie de fiul său, Vasili Dmietrievici Donskoi, (rusăВасилий I Дмитриевич), (1371 – 1425).

Dmitri a ajuns pe tronul Cnezatului Moscovei la vârsta de 9 ani, în 1359. Cât timp era minor, guvernul a fost condus de fapt de Mitropolitul Alexei al Rusiei. În 1360 la cea mai mare demnitate printre cnezii din Rusia era Marele Cneaz de Vladimir, această demnitate fiind apoi a fost transferată de către hanul Hoardei de Aur la Dmitri Konstantinovici din Nijni Novgorod. În 1363, atunci când cneazul a fost demis, Dmitri Ivanovici a fost în cele din urmă încoronat ca Mare Cneaz de Vladimir. Trei ani mai târziu, el a făcut pace cu Dmitri Konstantinovici și s-a căsătorit cu fiica acestuia, Eudoxia. În 1376, armatele lor unite au devastat Vechea Bulgarie Mare (de pe cursul inferior al fluviului Volga).

Cel mai important eveniment din primii ani de domnie ai lui Dmitri Donskoi a fost prima construcție din piatră a Kremlinului din Moscova, finalizată în 1367. Noua fortăreață a permis orașului să reziste la două asedii ale lui Algirdas din Lituania, în 1368 și 1370. În așteptarea celui de-al treilea asediu, în anul 1372 s-a încheiat pace prin Tratatul de la Liubuțk. În 1375, Dmitri a reușit să rezolve conflictul său cu Mihail II din Tver, pentru Vladimir, în favoarea lui. Alți cnezi din Rusia nordică au recunoscut, de asemenea, autoritatea sa și au contribuit cu trupele lor la lupta iminentă împotriva Hoardei de Aur. Până la sfârșitul domniei sale, Dmitri a dublat practic teritoriul cnezatului Moscovei.

Apărarea Moscovei împotriva lui Tohtamâș în 1382

Dmitri, în cei treizeci de ani zi săi de domnie, a văzut începutul sfârșitului dominației mongolilor asupra unor părți din ceea ce este acum Rusia. Hoarda de Aur era grav slăbită în războiul civil și dinastic dintre rivali.

Dmitri a profitat de aceste slăbiciuni ale autorității mongole și i-a provocat în mod deschis pe tătari.

Pe lângă faptul că a anulat dreptul hanului de a colecta taxele din Rusia (și-a anulat titlul de perceptor principal pentru han), Dmitri, de asemenea, este renumit pentru că a condus prima victorie militară rusă împotriva mongolilor.

Mamai, un general mongol și pretendent la tron, a încercat să-l pedepsească pe Dmitri pentru încercările sale de a-și mări puterea. În 1378 Mamai a trimis o armată mongolă care a fost învinsă de către forțele lui Dmitri în Bătălia de la râul Vozha.

Doi ani mai târziu Mamai a condus personal o forță mare împotriva cnezatului Moscovei. Dmitri l-a întâmpinat și l-a învins la bătălia de la Kulikovo. Mamai, învins, a fost detronat de un general rival mongol, Tokhtamysh.

Acestui han, Dmitri i-a jurat supunere și i s-a confirmat dreptul de a pune taxe în Rusia pentru mongoli (perceptor principal) și titlul de Mare Cneaz de Vladimir.

După moartea sa în 1389, Dmitri a fost primul Mare Cneaz care a lăsat moștenire titlurile sale fiului său Vasili I fără aprobarea hanului.

Dmitri Donskoi într-un afiș patriotic din Primul Război Mondial, un desen de Konstantin Korovin.

Dmitri a fost căsătorit cu Eudoxia (Evdokia) de Nijni Novgorod (fiica marelui cneaz Dmitri Konstantinovici de Suzdal și Vasilisa de Rostov) și au avut cel puțin doisprezece copii:

• Daniil Dmitrievici ( 1370 - 15 septembrie 1379).
• Vasili Dmitrievici I al Moscovei (30 septembrie 1371 - 27 februarie 1425).
• Sofia Dmitrievna. Căsătorită cu Fiodor Olegovici, Cneaz de Riazan (a domnit între 1402-1427).
• Iuri Dmitrievici, Cneaz de Zvenigorod și Galych (26 noiembrie 1374 - 5 iunie 1434). A pretins tronul de la Moscova împotriva nepotului său Vasili II-lea al Moscovei.
• Maria Dmitrievna (d. 15 mai 1399). Căsătorită Lengvenis.
• Anastasia Dmitrievna. Căsătorită cu Ivan Vsevolodovici, Cneaz de Holm.
• Simeon Dmitrievici (d. 11 septembrie 1379).
• Ivan Dmitrievici (d. 1393).
• Andrei Dmitrievici, Cneaz de Mojaisk (14 august 1382 - 9 Iulie 1432).
• Piotr Dmitrievici, Cneaz de Dmitrov (29 iulie 1385 - 10 August 1428).
• Anna Dmitrievna (născută pe 8 ianuarie 1387). Căsătorită cu Iuri Patrikievici. Soțul ei a fost un fiu al lui Patrikej, Cneaz de Starodub și soția sa Elena.
• Konstantin Dmitrievici, Cneaz de Pskov (14 mai/15 mai 1389 - 1433).

·         1526: Împăratul Go-Kashiwabara al Japoniei (n. 1464)

·         1536: A fost decapitată în Turnul Londrei sub acuzaţia de adulter și înaltă trădare, Anne Boleyn, cea de-a doua soţie a regelui Henric al VIII-lea al Angliei.  Anne Boleyn a fost trimisă pe eşafod deoarece nu i-a putut oferi regelui un fiu moştenitor, asta deşi ea era deja mama celei ce urma să devină regina Elisabeta I a Angliei. Însă având în vedere că Henric VIII-lea era îndrăgostit de o doamnă de onoare de la curte, pe nume Jane Seymour, iar vina de a nu oferi un moştenitor nu constituia o motivaţie suficientă pentru decapitare, prin ameninţări cu tortura Henric a creat dovezi că Anne comisese adulter. În timpul procesului ei, Anne a fost acuzată că ar fi avut relaţii şi cu alţi bărbaţi, fiind  acuzată şi de complotare pentru asasinarea regelui, fapt ce i-a adus pedeapsa cu moartea prin decapitare. Interesant este faptul că Henric al VIII-lea și Anne s-au căsătorit doar la câteva zile după ce Henric divorțase de prima soție Caterina de Aragon. Cum însă divorțul nu se putea face fără permisiunea Papei, Henric a cerut anularea acestei căsătorii. Papa însă s-a opus și la scurt timp, a semnat sentința de excomunicare a lui Henric al VIII-lea. Ca rezultat al acestei excomunicări, a avut loc ruptura dintre Papalitate și biserica din Anglia, în urma acestui conflict, biserica din Anglia trece sub controlul regelui, înființându-se Biserica Anglicană. În ziua de 19 mai a anului 1536, imediat după prânz, Anne a fost urcată pe eşafod și după cea refuzat să recunoască învinuirile care i se aduceau, a fost decapitată cu sabia de către un călău francez din orașul Calais. Cu toate că în timpul vieții n-a fost o regină foarte populară, după execuția ei, opinia publică a început s-o simpatizeze și să dezaprobe comportamentul lui Henric al VIII-lea.  În ceea ce privește pe regele Henric al VIII-lea, el a intrat în istorie ca fiind regele ce a avut șase soții, dintre care a executat două dintre ele. Astfel, Henric a fost căsătorit prima dată cu Caterina de Aragon, apoi cu Anne, mama viitoarei Elisabeta I, executată după cum am mai spus, pentru adulter. Cea de-a treia soţie Jane Seymour a murit  la scurtă vreme după ce dă naştere singurului fiu al regelui, pe nume Edward, urmează apoi Anne de Cleves, de care regele s-a despărțit repede deoarece  o considera respingătoare din punct de vedere fizic. A urmat apoi foarte tânăra Catherine Howard, executată şi ea tot în urma unor acuzații de adulter şi în sfârşit, ultima căsătorie, cea cu Katherine Parr împreună cu care regele a rămas până la moartea sa din 27 ianuarie 1547. Anne Boleyn (1501/1507 – 19 mai 1536), a fost a doua soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei, cu care s-a căsătorit în ianuarie 1533, la numai patru luni după ce acesta a divorțat de Caterina de Aragon. Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) a fost rege al Angliei din 21 aprilie 1509 până la moartea sa. După ce în ianuarie 1536 Anne pierde sarcina, in martie 1536, Henric o curta pe Jane Seymour iar la 2 mai 1536 o acuză pe Anne de înaltă trădare, o aresteză și o închide în Turnul Londrei. „Crima” de care a fost acuzată se referea la presupuse legături amoroase cu cinci bărbați, din care unul era chiar fratele ei George. Deși nu au existat dovezi, toți șase au fost găsiți vinovați atât de adulter cât și de complot pentru a-l ucide pe Henric al VIII-lea. Anne Boleyn a murit executată pe 19 mai 1536. Cu toate că în timpul vieții n-a fost o regină populară, după arestarea ei, procesul și execuția, opinia publică a început s-o simpatizeze și să dezaprobe comportamentul lui Henric. După numai 11 zile de la execuția ei, Henric al VIII-lea s-a căsătorit, pe 30 mai 1536, cu Jane Seymour, cea de-a treia soție a sa. Jane Seymour (1508/1509 – 24 octombrie 1537), a fost a treia soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei. Ca regină a Angliei i-a succedat lui Anne Boleyn. Palatul Regal și Cetatea Majestății Sale, denumit și Turnul Londrei, este un castel istoric aflat pe malul nordic al Tamisei în centrul Londrei. El se află în burgul londonez Tower Hamlets, separat de marginea estică a City of London de un spațiu deschis denumit Dealul Turnului (Tower Hill). Construcția sa a început spre sfârșitul lui 1066 în contextul cuceririi normande a Angliei. Turnul Alb, de la care își trage numele întreg castelul, a fost construit de William Cuceritorul în 1078, și a fost disprețuit ca simbol al oprimării locuitorilor Londrei de noua elită conducătoare. Castelul a fost utilizat ca închisoare din 1100 (Ranulf Flambard⁠(en)) până în 1952 (gemenii Kray), deși nu era acesta scopul său principal. Mare palat la începutul istoriei sale, el a servit drept reședință regală. În ansamblu, Turnul este un complex de mai multe clădiri aranjate în două inele concentrice de ziduri de apărare, cu șanț. Au existat mai multe faze de extindere, în principal în timpul regilor Richard Inimă-de-Leu, Henric al III-lea și Edward I în secolele al XII-lea și al XIII-lea. Aranjamentul general stabilit spre sfârșitul secolului al XIII-lea se păstrează în ciuda activităților ulterioare din zonă.

Anne Boleyn

Anne a fost fiica lui Thomas Boleyn, mai târziu Conte de Wiltshire și Conte de Ormonde și a soției lui, Lady Elizabeth Howard, fiica lui Thomas Howard, al 2-lea Duce de Norfolk. Thomas Boleyn a fost un diplomat respectat. A fost favorit al regelui Henric al VII-lea care l-a trimis în misiuni diplomatice peste graniță.

Anne a fost crescută în Europa; a fost doamnă de onoare a reginei Maria Tudor(sora lui Henric al VIII-lea) care se căsătorise cu Ludovic al XII-lea al Franței, apoi a reginei în vârstă de 15 ani, Claude a Franței, în slujba căreia a stat vreme de șapte ani.^[1][2] La curtea reginei, și-a îmbunătățit franceza și a devenit interesată de modă și de filosofia religiei. De asemenea a căpătat cunoștințe de cultura Franței și de etichetă.^[3]

Anne a fost rechemată în Anglia în 1522 să se mărite cu vărul ei irlandez, James Butler, un tânăr cu câțiva ani mai mare decât ea și care locuia la curtea engleză ^[4] în încercarea de a soluționa un litigiu asupra titlul și moșiilor ducatului de Ormond. Sora sa mai mare, Mary Boleyn, fusese rechemată în Anglia la sfârșitul anului 1519, din cauza aventurii ei cu regele Franței. S-a căsătorit cu William Carey, un nobil minor, în februarie 1520 la Greenwich; la puțin timp după nuntă Mary Boleyn devine metresa regelui Henric al VIII-lea.

Anne și-a făcut debutul la Chateau Vert (Castelul Verde) jucând rolul "Perseverenței" într-o piesă dată în onoarea ambasadorilor imperiali la 4 martie 1522. În 1525, Henric al VIII-lea s-a îndrăgostit de ea însă ea i-a rezistat și a refuzat să-i devină metresă așa cum o făcuse sora ei, Mary Boleyn. Una dintre principalele dorințe ale lui Anne a fost ca regele Henric sa anuleze căsătoria sa cu Caterina de Aragon pentru a fi liber să se căsătorească cu ea. Când a fost clar că Papa Clement al VII-lea nu va anula căsătoria, în Anglia a început ruperea puterii bisericii romano-catolice.

Cardinalul Thomas Wolsey a fost demis din funcția de arhiepiscop de York (se presupune că la instigarea Annei Boleyn), iar mai târziu, capelanul familiei Boleyn, Thomas Cranmer, a fost numit arhiepiscop de Canterbury.

La 1 septembrie 1532, regele i-a acordat Annei titlul de marchiză de Pembroke,^[5] astfel că ea a devenit cea mai importantă femeie care nu făcea parte din familia regală, din regat.^[6] Titlul Pembroke era semnificativ pentru familia Tudor deoarece unchiul lui Henric, Jasper Tudor, deținuse titlul de Conte de Pembroke^[7]

Și familia Annei a profitat de această relație. Tatăl ei a fost numit viconte Rochford și Conte Wiltshire. La marele banchet pentru a sărbători noul titlu al tatălui ei, Anne a avut prioritate în fața Ducesei de Suffolk și Norfolk (sora regelui), ocupând locul de onoare de lângă rege, loc ocupat de obicei de regină.^[8] Datorită intervenției Annei, sora sa Mary, devenită văduvă, a primit o pensie anuală de 100 £, iar fiul ei, Henry Carey, a fost educat la o prestigioasă mănăstire cisterciană.

Portret al lui Anne Boleyn din epoca elisabetană târzie, o posibilă copie a unui original pierdut din 1533–36.^[9]

Henric și Anne s-au căsătorit la 25 ianuarie 1533. La 23 mai 1533, Cranmer a declarat nulă căsătoria regelui Henric cu Caterina; cinci zile mai târziu el a declarat validă căsătoria dintre Henric și Anne. La scurt timp, Papa a semnat sentința de excomunicare împotriva lui Henric și Cranmer. Ca rezultat al acestei căsătorii și al acestei excomunicări, a avut loc prima ruptură dintre biserica din Anglia și Roma, iar biserica din Anglia a trecut sub controlul regelui.

Pictură de la începutul secolului XX reprezentând pe regele Henric al VIII-lea și Anne Boleyn la vânătoare.

Anne a fost încoronată regină a Angliei, la 1 iunie 1533, printr-o fastuoasă ceremonie la Westminster Abbey. A fost ultima soție a unui monarh al Angliei, încoronată separat de soțul ei. Spre deosebire de orice altă regină a Angliei, Anne a fost încoronată cu coroana Sf. Edward, care până atunci fusese folosită numai la încoronarea monarhilor.^[10]
După încoronare, Anne s-a stabilit în reședința favorită a regelui, Palatul Greenwich, pentru a se pregăti de naștere. Copilul s-a născut prematur, la 7 septembrie 1533. Spre dezamăgirea lui Henric, Anne a născut o fată, care a fost botezată Elisabeta (viitoarea Elisabeta I a Angliei), probabil în onoarea mamei lui Henric, Elisabeta de York.

Anne Boleyn acorda petiții, primea diplomați, prezida întâlniri. A jucat un rol important în poziția internațională a Angliei, prin solidificarea alianței cu Franța. Avea o relație foarte bună cu ambasadorul francez Gilles de la Pommeraie. După un avort în jurul Crăciunului din 1534, Henric a discutat cu episcopul Cranmer posibilitatea de a o părăsi pe Anne, fără să trebuiască să se întoarcă la Catherine.^[11] Totuși, cuplul regal s-a împăca,t iar în octombrie Anne era din nou însărcinată.

Anne Boleyn cheltuia sume mari pe rochii, bijuterii, pălării, pene de struț, echipamente de călărie, mobilier și tapiserie, menținând ostentația cerută de statutul său. Numeroase palate au fost renovate pentru a fi potrivite extravagantelor gusturi ale cuplului regal.^[12] Mottoul ei era "Cea mai fericită", iar pentru blazon și-a ales un șoim alb.

Anne era acuzată de tirania guvernării soțului ei, iar oamenii se refereau la ea ca "târfa regelui" sau "prostituată obraznică.^[13]Popularitatea ei a scăzut și mai mult după execuția dușmanilor ei, Sir Thomas More și episcopul John Fisher.

După ce în ianuarie 1536, Anne pierde sarcina, Henric declară că a fost sedus să se căsătorească. În martie 1536, Henric o curta pe Jane Seymour, iar la 2 mai 1536 o acuză pe Anne de înaltă trădare, o arestează și o închide în Turnul Londrei. „Crima" de care a fost acuzată se referea la presupuse legături amoroase cu cinci bărbați, din care unul era chiar fratele ei, George. Deși nu au existat dovezi, toți șase au fost găsiți vinovați atât de adulter, cât și de complot, pentru a-l ucide pe Henric al VIII-lea. A murit executată pe 19 mai 1536. Cu toate că în timpul vieții n-a fost o regină populară, după arestarea ei, procesul și execuția, opinia publică a început s-o simpatizeze și să dezaprobe comportamentul lui Henric.

După numai 11 zile de la execuția ei, Henric al VIII-lea s-a căsătorit, pe 30 mai 1536, cu Jane Seymour, cea de-a treia soție a sa.

"Anna Boleyn", pictură după Hans Holbein cel Tânăr, Castelul Hever, Kent.

·         1637: Isaac Beeckman, filosof, savant olandez (n. 1588)

·         1825: Moare Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon, teoretician social francez (n. 1760). Este fondatorul curentului filosofic Saint-Simonist. Ideile sale au avut o mare influenta asupra multor filosofi materialisti si socialisti utopici din secXIX.
* 1859: Josip Jelačić, conte de Bužim (n. 16 octombrie 1801, Petrovaradin – d. 19 mai 1859, Zagreb) a fost ban al Croației și general al Imperiului Austriac, adversar al Revoluției de la 1848. Alături de generalul Alfred Candidus Ferdinand zu Windisch-Graetz a pus capăt revoluției la Viena. În Croațiaeste considerat erou național, iar piața centrală din Zagreb îi poartă numele. Este de asemenea reprezentat pe bancnota de 20 de kune.

Josip Jelačić

·         1895: José Martí, scriitor și om politic cubanez (n. 1853). José Julián Martí Pérez  este eroul național cubanez și o figură importantă în literatura latino-americana. A  fost poet, eseist, jurnalist, filosof revoluționar, traducător, profesor, editor și un teoretician politic. Prin scrierile sale și activitateasa  politică, el a devenit un simbol al luptei  pentru independență a Cubei, împotriva Spaniei în secolul al 19-lea.
* 1896: Arhiducele Karl Ludwig Joseph Maria al Austriei (30 iulie 1833 – 19 mai1896) a fost fratele mai mic al împăratului Franz Joseph I al Austriei (1830-1916) și tatăl Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei (1863-1914), a cărui asasinare a dus la izbucnirea Primului Război Mondial

Arhiducele Karl Ludwig Joseph împreună cu frații săi. De la stânga la dreapta: Arhiducele Karl Ludwig, împăratul Franz Joseph al Austriei (șezând), Arhiducele Ferdinand Maximilian (mai târziu împărat al Mexicului) și Arhiducele Ludwig Viktor, 1863.

S-a născut la Palatul Schönbrunn din Viena. A fost al treilea fiu al Arhiducelui Franz Karl al Austriei(1802–1878) și a soției lui, Sofia a Bavariei (1805–1872).^[2] Frații lui mai mari au fost împăratul Franz Joseph al Austriei și împăratul Maximilian al Mexicului (1832–1867).

După decesul nepotului său, Prințul Rudolf al Austriei (1858–1889), a devenit moștenitor al imperiului austro-ungar însă a renunțat la drepturile sale câteva zile mai târziu în favoarea fiului său mai mare Franz Ferdinand.^[3]

S-a căsătorit de trei ori.

Prima lui soție, cu care s-a căsătorit la 4 noiembrie 1856 la Dresda, a fost verișoara lui primară Margareta de Saxonia (1840–1858), fiica regelui Ioan al Saxoniei (1801–1873) și al Amaliei Auguste de Bavaria (1801–1877). Ea a murit la 15 septembrie 1858 și nu au avut copii.^[2][4]

A doua soție, cu care s-a căsătorit prin procură la 16 octombrie 1862 la Roma și în persoană la 21 octombrie 1862 la Veneția, a fost Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii (1843–1871), fiica lui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii (1810–1859) și a Mariei Tereza a Austriei (1816–1867).^[2]

Au avut patru copii:

• Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei (1863–1914). S-a căsătorit morganatic cu Sophie Chotek; au avut copii.
• Arhiducele Otto Franz al Austriei (1865–1906). S-a căsătorit cu Maria Josepha de Saxonia; au avut copii inclusiv pe Carol I al Austriei.
• Arhiducele Ferdinand Karl al Austriei (1868–1915). S-a căsătorit morganatic cu Bertha Czuber; nu au avut copii.
• Arhiducesa Margarete Sophie a Austriei (1870–1902). S-a căsătorit cu Albrecht, Duce de Württemberg; au avut copii.^[5]

Maria Annunciata a murit la 4 mai 1871.^[6]

A treia soție, cu care s-a căsătorit la 23 iulie 1873 la Kleinheubach, a fost Infanta Maria Tereza a Portugaliei (1855–1944), fiica lui Miguel I al Portugaliei (1802–1866) și a Adelaidei de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (1831–1909).^[2]

Au avut două fiice:

• Arhiducesa Maria Annunziata a Austriei (1876–1961). Stareță la mănăstirea Theresia din Praga.
• Arhiducesa Elisabeta Amalie a Austriei (1878–1960). S-a căsătorit cu Prințul Aloys de Liechtenstein; au avut copii inclusiv pe Franz Joseph al II-lea, Prinț de Liechtenstein.^[7]

Karl Ludwig a murit de febră tifoidă la Schönbrunn în Viena la 19 mai 1896. Văduva lui, Maria Teresa a murit la 12 februarie 1944

·         1898: A murit William Ewart Gladstone ( n.29 decembrie 1809) , om de stat liberal britanic. A fost de patru ori prim ministru al guvernului Marii Britanii.
* 1928: Max Scheler (n. 22 august 1874, München, Imperiul German – d. 19 mai 1928, Frankfurt pe Main, Republica de la Weimar) a fost un filozof german, cunoscut în primul rând pentru contribuțiile sale în domeniul fenomenologiei, filozofiei valorilor, sociologiei cunoașterii și antropologiei filozofice, pe lângă calitatea sa de clasic al filozofiei religiei.

Scheler a dezvoltat metoda filozofică a lui Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei și a fost numit de filozoful spaniol José Ortega y Gasset„primul om care a intrat în paradisul filozofic”. În 1954 Karol Wojtyla, viitorul papă Ioan Paul al II-lea, și-a susținut teza de doctorat „O evaluare a posibilității de fundamentare a unei etici creștine plecând de la baza sistemului lui Scheler”.

A fost profesor la universitățile din Jena, München și Köln. Discipol a lui Rudolf Eucken, a simpatizat teoriile vitaliste ale lui Bergson, și este, alături de Heidegger, unul dintre primii fenomenologi care au supus criticii metoda lui Husserl. Scheler a utilizat fenomenologia pentru a studia fenomenele emoționale și intenționalitatea lor respectivă (valorile). Scheler distinge trei modalități de cunoaștere : cea inductivă, cea a structurii esențiale și cea metafizică.

Cunoașterea inductivă este cea a științelor pozitive. Se bazează pe dominarea mediului înconjurător. Obiectul ei este realitatea și are drept obiectiv să o folosească prin intermediul tehnicii. Facultatea cognoscitivă singură nu este suficientă pentru ca noi să posedăm realitatea, deoarece realitate este tocmai ce opune rezistență efortului nostru. Prezența acestui efort este mărturia existenței realității.

Cunoașterea structurii esențiale este cea care ne permite captarea „ce”-ului lucrurilor. La acest tip de cunoaștere ajungem când ne abținem de la atitudinea impulsivă și facem abstracție de existența reală a lucrurilor. Obiectul ei este ceea ce este a priori.

Este de acord cu Immanuel Kant în faptul că există cunoaștere a priori, și că au acest caracter propozițiile ideale, care există independent de subiectul care le gândește. În ciuda acestei asemănări cu Kant, există cinci diferențe :

1. Nu sunt judecățile, ci esențele, cele care constituie ceea ce este „a priori”.

2. Regiunea „a priori” nu coincide cu regiunea formală, deoarece dându-se esențele în regiune aprioristică, există de asemenea un „a priori” material.

3. În locul întrebării „Cum este posibil ca ceva să fie dat ?”, întrebarea fundamentală, spune Scheler, este mai degrabă „Ceeste aceea ce se dă ?”

4. Scheler consideră falsă teoria kantiană conform căreia tot ceea ce e a trebuit să fie produs de intelect. El afirmă că nu intelectul stabilește legile naturii. El poate stabili cel mult convenții.

5. Nici nu este de acord că ceea ce e „a priori” e echivalent cu ceea ce e rațional. Toată viața noastră spirituală (iubirea, simțirea, etc.) are conținut „a priori”. Urmându-l pe Pascal, Scheler afirmă că „există o ordine a priori a inimii, o logică a inimii”, independentă de ordinea rațiunii.

Cunoașterea metafizică, numită de asemenea a salvării, este rodul îmbinării rezultatelor științelor pozitive cu cele ale filozofiei, atunci când aceasta e orientată spre cunoașterea esențelor. Obiectul ei imediat îl constituie problemele de la granița științelor, cum ar fi „Ce este viața ?” și finalitatea ei este instaurarea omului în domeniul metafizicii.

Max Scheler

·         1939: A murit poetul George Petcu; iniţiază (1938), împreună cu prietenii apropiaţi (şi colegi de studii) Ştefan Baciu şi Laurenţiu Fulga, o „Grupare a scriitorilor tineri”, la care şi-a dat adeziunea Maria Banuş, Magda Isanos, Ion Frunzetti, Radu Stanca ş.a. Aceasta iniţiativa a eşuat , dar la începutul lui 1939 reia proiectul, sub forma revistei literare, „Contrapunct”, având la bază aceeaşi idee de solidarizare a tinerei generaţii, proiect întrerupt de moartea prematură a poetului (n.13 ianuarie 1917)

Volume antume

• 1936 - Tălmăciri din mine, Editura Pământul din Călărași
• 1938 - Fata morgana, Editura librăriei Pavel Suru, București

Volume postume

• 1998 - Cântece de stepă, antologie ale celor mai frumoase poezii ale lui George Petcu, antologator Marin Cosmescu Delasabar, Editura Star Tipp, Slobozia.

·         1950: Daniel Ciugureanu (n. 9 decembrie 1885, Șirăuți, raionul Briceni, Moldova – d. 19 mai 1950, Închisoarea Sighet, România) a fost un politician moldovean/român din Basarabia, deputat în Sfatul Țării de la Chișinău, Prim-ministru al Republicii Democratice Moldovenești, ministru pentru Basarabia în patru guverne ale României, deputat și senator, Vicepreședintele Camerei Deputaților, Vicepreședintele și Președintele Senatului Regatului România Mare.

Doctorul Daniel Ciugureanu a fost unul dintre fondatorii și fruntașii Partidului Național Moldovenesc și unul dintre promotorii Unirii Basarabiei cu România.

Pe 24 Ianuarie / 6 Februarie 1918, Sfatul Țării a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești, iar în calitate de Prim-ministru al noii republici a fost ales doctorul Daniel Ciugureanu. De fapt a fost o reconfirmare a funcției prin prisma faptului că a fost ales Prim-director pe 16 Ianuarie / 29 Ianuarie 1918. După Unire a fost ministru pentru Basarabia în patru guverne românești în perioada 9 Aprilie / 22 Aprilie 1918 - 30 Noiembrie 1919.

Daniel Ciugureanu a fost unul dintre oamenii de seamă ai vieții politice românești din prima jumătate a secolului trecut, personalitate care a contribuit esențial la aducerea Basarabiei înstrăinate la sânul patriei-mame - România.

Daniel Ciugureanu era de părere că nu există provincie mai românească decât Basarabia, că aceasta este o parte vie a unui corp prin care pulsează sânge din aceeași inimă. El nu putea concepe Basarabia în afara renașterii și întregirii naționale. Concepția respectivă și-a format-o datorită cunoașterii temeinice a istoriei românilor.

Daniel Ciugureanu a participat la toate etapele realizării Unirii, motiv pentru care Nicolae Iorga aprecia că atunci "când spui Basarabia îți aduci aminte de Ciugureanu și când spui Ciugureanu îți aduci aminte de Basarabia".

Din arhiva lui Daniel Ciugureanu a rămas foarte puțin. Arhiva politicianului a fost distrusă practic în totalitate de către securitatea comunistă română.

* 1958: Ronald Charles Colman (n. 9 februarie 1891 – d. 19 mai 1958) a fost un actor englez
Născut în Richmond, Surrey, Anglia, ca Ronald Charles Colman, viitorul actor a fost al doilea fiu și al patrulea copil  al lui Charles Colman și al Marjory Read Fraser.
Ronald Colman a decedat la vârsta de 67 de ani, din cauza enfizemei, în Santa Barbara, statul California, unde se stabilise. A fost înmormântat în Santa Barbara Cemetery. Benita Hume și Ronald Coleman au o fată, Juliet Benita Colman (născută în 1944).

Imagină publicitară a actorului Ronald Colman
* 1962: Gabriele Münter (n. 19 februarie 1877, Berlin - d. 19 mai 1962, Murnau am Staffelsee) a fost o pictoriță germană din cadrul expresionismului german și reprezentantă de frunte a curentului avant-garde de la începutul secolului al XX-lea.

A urmat Școala Phalanx din München unde îl cunoaște pe directorul acesteia, Vasili Kandinski, cu care ulterior s-a căsătorit.

În 1911 împreună cu Vasili Kandinski, Franz Marc și alții a înființat grupul "Der Blaue Reiter".

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a ascuns de naziști lucrările lui Kandinski și ale celorlalți membri ai grupării.

Gabriele Münter în 1900

·         1970: Tadeusz Breza (n. 31 decembrie 1905 - d. 19 mai 1970) a fost un romancier polonez.
Opera:

• 1946: Zidurile Ierihonului ("Mury Jerycha");
• 1950: Cerul și pământul ("Niebo i ziemia");
• 1952: Ospățul lui Baltazar ("Uczta Baltazara");
• 1936: Adam Grywald ("Adam Grywald");
• 1960: Poarta de bronz ("Spiżowa brama");
• 1960: Audiență la Roma ("Urząd").

• *1984: Sir John Betjeman (n. 28 august 1906 – d. 19 mai 1984) a fost un poet, scriitor și distribuitor englez.

Betjeman in 1961

·         1994: A incetat din viata Jacqueline Kennedy Onassis, sotia presedintelui american John F. Kennedy, asasinat in 1963. A fost una dintre cele mai mediatizate Prime Doamne de la Casa Alba, aceasta reusind sa se faca placuta de intreaga lume prin personalitatea si eleganta sa. S-a nascut in 28 iulie 1929,  numele sau  de fata fiind Jacqueline Lee Bouvier. In primii ani de viata a locuit la Ney York si East Hampton, iar apoi a studiat la cele mai bune scoli private. S-a angajat ca fotograf la un ziar local din Washington, ocazie cu care l-a intalnit pe Kennedy, pe atunci senator. Intre ei s-a infiripat o relatie, cei doi casatorindu-se in 1953. Dupa ce s-a mutat la Casa Alba, Jackie si-a sprijinit enorm sotul si a trecut cu vederea barfele care circulau pe seama lui. Dupa asasinarea lui JFK, s-a stabilit in New York, iar in 1968 s-a casatorit cu celebrul om de afaceri Aristotel Onassis. Armatorul grec a incetat din viata in 1975, iar Jackie, in ciuda averii mostenite, a preferat sa lucreze. Din 1978 si pana la moartea sa a lucrat ca editor la Doubleday. Funeraliile sale au fost simple, doar membrii familiei fiind prezenti. Jacqueline Kennedy Onassis a fost inmormantata in cimitirul national Arlington din New York la patru zile dupa ce s-a stins din viata.

Fotografie oficială de la Casa Albă, ianuarie 1961
* 1994: Jacques Ellul (6 ianuarie 1912 – 19 mai 1994) a fost un filozof, sociolog și teolog francez. “Pacatul” care i se imputa celui supranumit “omul care a prezis aproape totul” este refuzul lui de a se specializa intr-un domeniu si insistenta de a se pronunta cu egala competenta in domenii ca istoria institutiilor, drept, teologie, sociologie, filozofia “tehnologiei”, mass-media. A fost unul dintre putinii intelectuali francezi anticomunisti influentati de Marx, fiind catalogat ca marxist, calvinist, determinist, tehnofob, pesimist sau anarhist. Ellul nu este usor de clasificat si nici una din etichetele de mai sus nu ii pot descrie opera. El este mai cunoscut in Statele Unite decat in Franta, fiind recomandat de Aldous Huxley, care spunea ca Ellul a reusit sa faca prin a sa La Technique ou l’ enjeu du siècle (1954) – The Technological Society (1964) ce nu a reusit el prin Brave New World (1932).^[2] A fost unul dintre primii ecologisti alaturi de bunul sau prieten Bernard Charbonneau, iar una dintre trasaturile scrierilor lui, de la cele teologice pana la cele de filosofie a tehnologiei sau mass-media, este o exegeza mereu surprinzatoare a ceea ce el numeste "locuri comune". Practic, Ellul pune sub semnul intrebarii tot ceea ce e clar si stabilit, reusind sa rastoarne modul in care intelegem lucrurile. A fost descris ca "pionierul gandirii ecologice inainte de Michel Serres. Ca specialist in propaganda a descoperit ca nu exista realitatea opiniei publice inainte lui Pierre Bourdieu. Cu exegeza locurilor comune pe care o face, el anticipeaza Mythologies a lui Roland Barthes. A denuntat ura de sine a sustinatorilor lumii a treia si tradarea Occidentului inainte de Pascal Bruckner.”^[3]

Unele din cartile sale au fost traduse in engleza, italiana, spaniola, portugheza, coreeana, japoneza, germana, turca, rusa, greaca, olandeza, suedeza, finlandeza, daneza, croata, maghiara.

Jacques Ellul

* 1995: Paul Anghel (n. 8 august 1931, Recea, Bacău - d. 19 mai 1995, București) a fost un dramaturg, publicist, prozator, eseist și romancier român.

Debutează ca dramaturg la Cluj, în 1968 cu drama istorică Săptămâna patimilor, dedicată lui Ștefan cel Mare.^[1] Din volumul „Teatru premiat de Academie", face parte și piesa „Viteazul" (premiul Uniunii Scriitorilor).

A fost redactor la Contemporanul și apoi redactor-șef la Tribuna României (1972 - 1974). Debutează cu volumul Șapte inși într-o căruță. Povestire dintr-o toamnă bogată (1961), urmat de reportajele monografice Victoria de la Oltina (1961) și Arpegii la Siret. Itinerar moldav (1964), Arhiva sentimentală (1968).

Din ciclul românesc „Zăpezile de acum un veac" au apărut Scrisoare de la Rahova (Cartea a V-a, 1977), Te Deum la Grivița(Canea a IV-a, 1978), Noaptea otomană (Cartea a III-a, 1979), Fluviile (Cartea a II-a, 1980), Ieșire din iarnă (Cartea I, 1981), Noroaiele (Cartea a IV-a, 1982).

Volume de eseuri și articole

• Șapte inși într-o căruță (1961);
• Victoria de la Oltina (1961);
• Arpegii la Siret (1964);
• Arhivă sentimentală (1968);
• Sfaturile motanului Grigore (1969);
• Mor-mor și fetița portocalie (1969);
• Alfabet sonor (1972);
• Efemeride (1972);
• Convorbiri culturale (1972);
• Recitind o țară (1972);
• Teatru (1972);
• Noua arhivă sentimentală (1975);
• Scrisoare de la Rahova (1977);
• O clipă în China (1978);
• Te Deum la Grivița (1978);
• Noaptea otomană (1979);
• Săptămâna patimilor (1979);
• Popasuri între arme (1979);
• Fluviile (1980);
• Ieșirea din iarnă (1981);
• Noroaiele (1982);
• Zăpezile (1984);
• Cutremurul (1986);
• Întorcerea morților (1987);
• Ieșirea la mare (1988);
• Fascinația ierbii (1988);
• Zăpezile de-acum un veac I-II (1996);
• O istorie posibilă a literaturii române. Modelul magic (2002);
• Obârșie și perenitate (2003);

·         2006: A murit inginerul geofizician roman Marius Petre Visarion; s-a preocupat pe prospectarea geofizică a subsolului României; a fost membru corespondent al Academiei Române din 1991 (n. 1929)
* 2011: Paul Mocanu (n. 7 februarie 1924, Viișoara, județul Teleorman - d. 19 iunie2011, Sibiu) a fost un actor român ce a avut o lungă colaborare artistică cu Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu.

A urmat școala primară la Aiud, Liceul Militar la București, probabil îndreptându-se spre o carieră militară. Însă nu a fost așa, fiind atras de artă, a urmat Conservatorul ASTRA iar în 1947 a intrat prin concurs la Teatrul Național din București. La vârsta de 13 ani făcea vioară în București, iar profesorul dânsului de atunci, domnul Teodorescu l-a invitat la Ateneul Român la niște repetiții, iar după repetițiile respective „a apărut un domn aranjat, cu părul pieptănat, având cărarea pe mijloc și a venit la mine și mi-a zis «Felicitări! Îți urez succes!»” - spune domnul Paul.^[1] Era George Enescu.

În anul 1956 a venit la Sibiu, la tânărul teatru înființat aici, pentru a avea posibilitatea să joace în mai multe piese și pentru a juca alături de Radu Stanca^[1]. A devenit un cetățean al Sibiului și a rămas aici până la finele vieții.

În anul 1984 s-a pensionat dar activitățile sale culturale au continuat. A făcut recitaluri din poezia foștilor deținuți politici, spre exemplu Radu Gyr sau Nichifor Crainic. A ținut un recital în cimitirul din Sibiu la mormântul grupului Dabija. A realizat „Marșul Revoluției din decembrie 1989” și „Imnul Sibiului” - foarte apreciat de maestrul Petre Sbârcea.^[1]

A scris două volume: „Din culisele teatrului românesc” și „Am dat mâna cu George Enescu”; el declarând: „Am scris cele două cărți de memorii cu gândul că aceia care le vor citi vor fi interesați de marile figuri ale teatrului românesc, de întâmplările din această lume a scenei (...)”.^[2]

Printre piesele în care a jucat se numără „O scrisoare pierdută” - în rolul prefectului Tipătescu, „Vlaicu Vodă” - în rolul principal, „Viforul”, „Gaițele”.^[1]

Este recunoscut faptul că nu agrea teatrul modern, un teatrul vulgar care nu mai ține seama de opera autorului. „Nu mai pot sta în sală să văd vulgaritatea teatrului actual. Spre exemplu „Nora” lui Ibsen este o femeie pură, dar când este pe scena sibiană ea devine simbolul femeii obscene.”

* 2012: Vasile Pătruț (n. 18 decembrie 1940, Botești, județul Roman, în prezent în județul Neamț - d. 19 mai 2012, Pașcani) a fost un economist, profesor universitar, fondator al învățământului superior economic în Bacău.

S-a născut în satul Botești, județul Roman (azi județul Neamț), la 18 decembrie 1940, al doilea fiu al eroului Neculai Pătruț, căzut în războiul antibolșevic și al viceprimarului Catrina Pătruț. Descendent al unei familii care a dat țării jertfa de sânge a șase eroi.

Studii la Școala generală din satul și comuna natală, apoi la Școala Tehnică de Cooperație din Buzău (1956-1960) și la Academia de Studii Economice din București, Facultatea de Finanțe-Contabilitate (1960-1965).

Doctor în Economie, Specialitatea Contabilitate, la Academia de Studii Economice din București, în 1988, cu teza: Posibilități de perfecționare a organizării contabilității cheltuielilor de producție și calculației costurilor la întreprinderile integrate de pielărie și încălțăminte, sub coordonarea profesorului Victor Puchiță.

Repartizat la terminarea facultății pentru învățământ și cercetare, optează pentru a fi profesor de contabilitate la Școala Tehnică de Cooperație din Buzău (1965-1966). A continuat activitatea didactică la Grupul școlar comercial Bacău (1966- 1968), la Liceul economic Bacău (1968-1991), unde a ocupat și funcția de director. A ocupat ulterior poziția de conferențiar universitar (1991-1996), iar apoi pe aceea de profesor universitar (1996-2009) la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, unde a dețínut și funcția de șef al Catedrei de Științe Economice și al Ctedrei de Contabilitate și Finanțe (1995-2008). ^[2]

Vasile Pătruț a înființat programul de studii de licență Contabilitate și informatică de Gestiune (CIG) și programul de masterat postuniversitar Contabilitatea și Auditul afacerilor (CAA). A fost primul titular al disciplinei Contabilitate la Universitatea „George Bacovia” din Bacău, contribuind și la dezvoltarea învățământului particular băcăuan, prin cursuri predate în cadrul filialelor din Bacău și Onești ale Institutului de Învățământ Superior „Mihai Eminescu” din Botoșani (1991-1998).^[3]

A fost expert contabil din 1995 și în cadrul CECCAR activează ca lector și examinator. Participă în șapte comisii de doctorat la Facultatea de Științe Economice și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. ^[4]

A fost redactor șef al Revistei Studii și cercetări Științifice din cadrul Universitățíi „Vasile Alecsandri” din Bacău

Activitatea științifică se concretizează în 16 cărți, 33 manuale și cursuri universitare și peste 100 de articole și studii științifice, apreciate de cercetătorii în domeniu. Profesorul universitar Rusalim Petriș afirma „aparițía, în lumea scrisului contabil românesc, a oricărui produs având marca Vasile Pătruț, constituie un moment de bucurie”.

Dintre lucrările profesorului Vasile Pătruț se pot menționa:

• Contabilitatea financiară a intreprinderii (1992)
• Contabilitate și diagnostic financiar
• Manualul expertului contabil și al contabilului autorizat (coautor cu Emilian Drehuță, Aristița Rotilă ș.a.)
• Noi contribuții la teoria și practica contabilă
• Monografia comunei Botești (co-autor cu Ion Țuțuianu, (2015)
• Inițiere în limbajul universal al afacerilor (Editura EduSoft Bacău, 2010)
• 10 ani de învățământ superior contabil la Bacău (2001)
• Didactica contabilității

·         2014: Jack Brabham, (n. 2 aprilie 1926 - d. 19 mai 2014) a fost un pilot de Formula 1, campion mondial în 1959, 1960 și 1966. În 1966 a câștigat titlul mondial pilotând pentru propria sa echipă, Brabham.

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Sfințit Mc Patrichie, episcopul Prusiei; Duminica a 4-a după Paști - Vindecarea slăbănogului de la Vitezda
• În calendarul catolic: St. Celestine, (Papa Celestin al V-lea)
• În calendarul greco-catolic: Sf. Patriciu, episcop și însoțitorii săi († secolul al IV-lea)
• Ziua Mondială de Luptă Împotriva Hepatitei

RELIGIE ORTODOXĂ 19 Mai

Sf Sfințit Mc Patrichie, episcopul Prusiei; Duminica a 4-a după Paști - Vindecarea slăbănogului de la Vitezda

Viaţa Sfântului Sfinţit Mucenic Patrichie, Episcopul Prusiei

Scaunul Sfântului episcop Patrichie a fost cetatea Prusiei din Ţara Bitiniei. Acolo a propovăduit credinţa în Hristos, certând rătăcirea elinească şi întorcând pe mulţi de la închinarea idolilor la Hristos Dumnezeu. De aceea a fost prins de păgâni împreună cu trei preoţi - Acachie, Menandru şi Polien şi au fost aduşi spre cercetare la Iulie, ighemonul Bitiniei, slujitorul cel mai osârdnic al dracilor. Iar acela mergând la apele cele calde, a poruncit să lege cu lanţuri de fier pe episcopul creştin şi pe preoţii lui şi să-i ducă după sine. Şi ajungând la apele cele calde şi scăldându-se pentru sănătate, a adus jertfe spurcatului zeu Asclipie şi urâtei zeiţe Sotirei. Apoi şezând la judecată şi punând de faţă pe arhiereul Patrichie cu preoţii săi, a zis către ei: „O, nebunule, cel ce te-ai alipit la basmele cele deşarte şi chemi pe Hristos, vezi cât este de mare puterea zeilor noştri? Vezi ce fel de lucrare de tămăduire au dat apelor acestora calde spre sănătatea noastră? Dar mai întâi să cunoşti ce fel este puterea şi ce fel este darul tatălui nostru, Asclipie, căruia şi tu să-i cazi înainte cu smerenie, cu rugăminte şi cu jertfe, de voieşti să scapi din legături şi munci şi să petreci cu pace în patria ta".

Iar Sfântul Patrichie a răspuns: „O, cât de multe răutăţi ai sp>us în puţine cuvinte, ighemoane". Atunci ighemonul a zis cu mânie: „Ticălosule, ce fel de răutăţi grăiesc eu, de care mă cerţi pe mine? Eşti dator a mărturisi că sunt adevărate, fără de înşelăciune şi vicleşug, toate lucrurile care se văd cu ochii. Oare nu vezi cu ochii tăi tămăduirile ce se fac din aceste ape calde, cu puterea zeilor noştri atotputernici?" Grăit-a Sfântul Patrichie: „Luminate ighemoane, pentru începătura, curgerea şi puterea de căldură a acestor ape, dacă doreşti să ştii adevărul, eu îţi voi spune, dacă voieşti să mă asculţi cu blândefe".

Zis-a ighemonul: „Deşi nu aştept de la tine altceva, decât numai basme împodobite cu cuvinte, însă grăieşte, ca să aud ce ai să spui". Grăit-a sfântul: „Nu am să-ţi spun basme, ci adevărul". Zis-a ighemonul: „Deci, care este începutul acestor ape calde, dacă nu vei zice că este puterea zeilor noştri?" Iar sfântul a grăit: „Sunt creştin şi tot cel ce mărturiseşte această sfinţenie a creştinătăţii şi se închină adevăratului Dumnezeu al tuturor, are mintea plină de înţelegerea dumnezeieştilor taine; deci şi eu, măcar că sunt om păcătos, însă mărturisindu-mă a fi rob al lui Hristos, ştiu a arăta adevărul acestei ape". Zis-a ighemonul: „Dar cine va fi atât de îndrăzneţ şi nesocotit, ca să creadă că este mai înţelept decât filosofii?"

Grăit-a sfântul: „înţelepciunea acestei lumi este nebunie la Dumnezeu, pentru că este scris:Cel ce prinde pe cei înţelepţi întru viclenia lor. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, mulţumind Tatălui Său, zice:Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pămân­tului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Şi iarăşi Apostolul zice:N-au cunoscut adevărul că, dacă l-ar fi cunoscut, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei". Zis-a ighemonul către el: „Mari lucruri grăieşti, dar neînţelese; spune-mi însă cu a cui putere şi rânduială curg aceste ape calde şi fierb cu atâta căldură? Eu, cu adevărat, o socotesc aceasta semn al purtării de grijă a zeilor noştri, care au voit cu un chip ca acesta, să ajute sănătăţii omeneşti". La acestea răspunzând Patrichie, arhiereul lui Hristos, a zis către ighemon: „Mai înainte de a începe a grăi, porunceşte, ighemoane, să se ridice îngrădirea aceasta, ca toţi să poată asculta cuvintele mele". Şi poruncind ighemonul, s-a luat acea îngrădire şi a umplut poporul locul acela împrejur.

Deci sfântul a început a grăi aşa cu mare glas: „Focul şi apa le-a făcut din nimic acelaşi Făcător, Care a făcut neamul omenesc prin Fiul Său cel unul născut, Atotputernicul şi veşnicul Dumnezeu. Deci, din foc cu Cuvântul a făcut lumina, soarele şi pe ceilalţi luminători şi i-a rânduit astfel: pe unul să strălucească noaptea, iar pe altul să lumineze ziua; pentru că până acolo a întins puterea Lui cea atotputernică întru zidirea a toată făptura, până unde Voirea Lui a voit. Din ape a alcătuit tăria cerului şi pe aceleaşi ape a întemeiat pământul; iar cu purtarea Sa de grijă cea mai înainte ştiutoare, le-a rânduit pe toate acestea în cer şi pe pământ, fără de care nu era cu putinţă să vieţuiască omul, pe care îndată avea să-1 zidească.

Şi ştiind mai înainte că oamenii cei zidiţi de El Îl vor mânia pe Atotputernicul Dumnezeu, Ziditorul lor, şi lepădând cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu, îşi vor face idoli fără de suflet şi se vor închina lor, de aceea a gătit două locuri la care se vor muta oamenii după această viaţă pământească. Locul cel dintâi 1-a luminat cu lumina cea veşnică şi 1-a umplut cu bogate şi negrăite bunătăţi; iar pe celălalt loc, 1-a umplut cu întunericul cel neluminat, cu focul cel nestins şi cu muncile cele veşnice, pentru ca în locul cel luminos să fie puşi aceia care, ascultând poruncile Lui, se sârguiesc a-I plăcea Lui, iar în cel întunecos să se arunce aceia care, prin viaţa lor cea rea, supără pe Făcătorul lor şi dobândesc muncile cele veşnice.

Deci, cei ce vor fi în locul cel luminos vor vieţui în bucurie neîncetată şi fără de sfârşit cu viaţă fără de moarte; iar cei din locul cel întunecos se vor munci neîncetat în veacul cel nesfârşit. Şi despărţind Ziditorul focul de apă şi lumina de întuneric, precum le-a zidit pe fiecare din ele deosebi, tot astfel şi pe fiecare le-a aşezat deosebi la locul său. Însă foc şi apă este atât deasupra tăriei cerului, cât şi dedesubtul pământului. Deci, apa care se vede pe pământ, adunată în adunările sale, s-a numit mare; iar cea de sub pământ se numeşte adânc, din care adânc se trimite apă din sânurile pământului spre trebuinţa oamenilor şi a vietăţilor celor ce trăiesc pe pământ, ca prin nişte ţevi purtătoare de ape şi ieşind deasupra pământului, se face izvoare sau puţuri sau pâraie.

Deci, din acele ape, dacă vreunele se apropie cu curgerea lor de focul cel de sub pământ, acelea, încălzindu-se de fierbinţeala focului, izvorăsc ape calde; iar cele ce îşi au curgerea departe de foc, acelea fireşte sunt reci. În acest chip sunt şi aceste ape calde, deoarece se apropie de focul cel de sub pământ în curgerea lor. Iar în oarecare locuri adânci sunt ape mai reci, care îngheaţă ca gheaţa, de vreme ce sunt mai depărtate de foc. Deci focul cel de sub pământ este rânduit spre muncirea sufletelor păgânilor; iar apa cea mai dedesubt, care este rece ca gheaţa, se numeşte tartar.

Acolo zeii voştri şi închinătorii lor primesc munca care nu se sfârşeşte niciodată, precum a scris şi oarecare dintr-ai voştri făcători de stihuri, zicând: «Marginile pământului şi ale mării nu sunt nimic altceva, decât numai hotarele cele mai de pe urmă ale acelora la care Iapet şi Saturn - acesta este numele zeilor voştri - nu sunt mângâiaţi nici de strălucirea luminii soarelui, nici de răcorirea vântului». Adică zeii voştri, fiind în întuneric şi în tartar, nu-i luminează, nici nu-i încălzeşte lumina soarelui şi, fiind în foc, vântul nu-i răcoreşte. Tartarul este sub pământ, cu atât mai adânc decât alte adâncuri, cu cât cerul este deasupra pământului mai înalt decât toate înălţimile. Iar că focul cel de sub pământ este gătit pentru cei necuraţi, să te încredinţezi chiar din acel foc, care iese din pământ în Sicilia".

Aceste cuvinte ale sfântului auzindu-le ighemonul, a întrebat: „Deci oare Hristos al vostru este ziditor al tuturor lucrurilor celor grăite de tine?" Sfântul Patrichie a răspuns: „Cu adevărat Hristos, iar nu altul, este Ziditorul a toată făptura, căci este scris:Toate prinîr-Insul s-au făcut şi fără de Dânsul nimic nu s-a făcut, din ce s-a făcut. Şi iarăşi:Zeii păgânilor sunt diavoli; iar Domnul cerurile a făcut". Atunci, ighemonul a întrebat a doua oară: „Pe Hristos îl zici că este ziditor al cerului?" Sfântul a răspuns: „Pe Hristos îl zic, după ceea ce este scris, căvoi vedea cerurile, lucrul degetelor tale, luna şi stele pe care Tu le-ai întemeiat".

Zis-a ighemonul: „Deci, de te voi arunca pe tine în aceste ape fierbinţi, al căror Făcător zici că este Hristos, iar nu zeii noştri, oare te va păzi pe tine Hristos nevătămat de fierbinţeala acestora?" Răspuns-a sfântul: „Ştiu puterea Hristosului meu, că poate, de va voi, să mă păzească întreg şi nevătămat de apele acestea, iar eu aş vrea, ca prin apele acestea, să mă dezleg din această viaţă vremelnică şi să vieţuiesc cu Hristos în veci. însă nu voia mea, ci voia Lui cea sfântă să se săvârşească întru mine, fără de care nici un fir de păr nu cade din capul omului şi nici o pasăre nu se prinde în laţ. Deci, să ştie cu adevărat toţi cei ce ascultă acum cuvintele mele, că pe aceia care se închină cu tine pietrei cele nesimţitoare, ca unui Dumnezeu, îi aşteaptă veşnica muncă în focul cel nestins de sub pământ şi în tartarul cel mai dedesubt".

Unele ca acestea auzindu-le ighemonul Iulie, s-a pornit spre mânie şi îndată a poruncit ca pe sfânt să-1 arunce gol, chiar în locul acela de unde ieşea apa care clocotea de fierbinţeală. Iar sfântul, fiind aruncat, a strigat, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!" Şi dacă l-au aruncat şi a căzut în apă, picăturile de apă care au sărit din acel izvor erau mai fierbinţi decât scânteile focului şi, ajungând pe cei ce stăteau împrejur, i-au vătămat cu arderea cea iute. Iar Sfântul Patrichie şedea în apele acelea ca într-o răcoreală fără vătămare, dănţuind şi lăudând pe Hristos Dumnezeu. Pentru aceasta, ighemonul, aprinzându-se de mai multă mânie, a poruncit ostaşilor să scoată pe sfânt din apă şi să-i taie capul cu toporul, asemenea şi preoţilor lui.

Deci fiind dus la locul cel de tăiere, mărturisitorul şi mucenicul lui Hristos şi-a ridicat mâinile sale spre cer şi a zis: „Dumnezeule, împărate şi Stăpâne al tuturor, Cel ce ţii cu puterea Ta toată făptura cea văzută şi nevăzută, ascultătorule al tuturor celor ce te cheamă pe Tine cu adevărat, Care şi aceste ape calde, spre mântuirea drepţilor şi spre pedeapsa păgânilor le-ai zidit, stai acum mie de faţă, celui care mor întru mărturisirea credinţei Tale". Apoi, sfârşindu-şi rugăciunea, şi-a plecat sfântul său cap spre tăiere, şi astfel s-a sfârşit prin secure, împreună cu el au fost tăiaţi şi cei trei preoţi ai lui: Acachie, Menandru şi Polien, şi toţi împreună au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu, întru slava sfinţilor. Deci, Sfântul Patrichie a fost ucis cu împreună-slujitorii săi, în nouăsprezece zile ale lunii mai, luând cununa cea de cinste a biruinţei de la Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ev. Ioan 5, 1-15

În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa, şi cine intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Şi era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi, ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă! Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.

Ap. Fapte 9, 32-42

În zilele acelea, Petru, trecând pe la toţi, a coborât şi la sfinţii care locuiau în Lida. Şi acolo a găsit pe un om, anume Enea, care de opt ani zăcea în pat, fiindcă era paralitic. Şi Petru i-a zis: Enea, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi strânge-ţi patul! Şi îndată s-a ridicat. Şi l-au văzut toţi cei ce locuiau în Lida şi în Saron, care s-au şi întors la Domnul. Iar în Iope era o uceniţă, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea. Şi în zilele acelea ea s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi, scăldând-o, au pus-o în camera de sus. Şi, fiind aproape Lida de Iope, ucenicii, auzind că Petru este în Lida, au trimis pe doi bărbaţi la el, rugându-l: Nu pregeta să vii până la noi. Şi Petru, sculându-se, a venit cu ei. Când a sosit, l-au dus în camera de sus şi l-au înconjurat toate văduvele, plângând şi arătând cămăşile şi hainele câte le făcea Căprioara, pe când era cu ele. Şi Petru, scoţând afară pe toţi, a îngenuncheat şi s-a rugat şi, întorcându-se către trup, a zis: Tavita, scoală-te! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru, a şezut. Şi, dându-i mâna, Petru a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie. Şi s-a făcut cunoscută aceasta în întreaga Iope şi mulţi au crezut în Domnul

.

Predică la Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului) - Despre desființarea Sâmbetei de către Hristos - Pr. Ilie Cleopa

Întrucât unii din creștini s-au rupt de Biserica lui Hristos și cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cât a fost respectat, când și de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli.

Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului)

„Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbre celor viitoare” (Coloseni, 2, 16-17)

Hristos a înviat !

Iubiți credincioși,

În Evanghelia de azi vedem că Iisus Hristos a vindecat într-o zi de sâmbătă un slăbănog care zăcea de 38 de ani. Pentru aceasta s-au supărat iudeii căci Domnul a călcat porunca sâmbetei. De veți asculta însă cu luare aminte cele ce vom vorbi astăzi, veți înțelege luminat că serbarea sâmbetei nu este dată creștinilor, ci evreilor și totodată veți înțelege că atât Mântuitorul, cât și Sfinții Apostoli au desființat prin cuvânt și faptă serbarea Sâmbetei.

Mai întâi voi arăta că de la Adam și până la Moise, timp de 4108 ani, nici unul dintre patriarhii cei vechi nu au ținut sâmbăta ca sărbătoare. Ca să ne dăm seama de acest mare adevăr, vom apela la mărturisirile Sfintei Scripturi, prin care vom arăta, că Dumnezeu făcând pe om, nu i-a dat poruncă de la început, să serbeze vreo zi, ci numai l-a așezat în grădina Edenului, adică în Rai, ca să-l lucreze și să-l păzească (Facere 2, 15). Apoi i-a dat prima poruncă, de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului (Facere 2, 17). Ba, mai mult. După ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit din Rai, nu a primit nici o poruncă de la Dumnezeu să serbeze vreo zi. Dimpotrivă, toată viața lui de acum devine o muncă continuă sub forma blestemului și i se dă poruncă și canon de la Dumnezeu care îi zice: “În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere, 3, 19).

Nici o mărturie nu avem în Biblie care să ne arate că Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și ceilalți patriarhi aleși de Dumnezeu până la Moise, ar fi serbat sâmbăta.

Dar poate va zice cineva că Avraam a păzit poruncile lui Dumnezeu. Da, le-a păzit cu mare sfințenie, de aceea a și fost binecuvântat de Dumnezeu să fie tată a multor neamuri. Dar nu porunca sâmbetei, ci iată care porunci a auzit Avraam: “Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 12, 1); “altă poruncă: Iar legământul dintre Mine și tine și urmașii tăi de după tine din neam în neam, pe care trebuie să-l păziți, este acesta: toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur” (Facere 17, 10).

Altă poruncă dată lui Avraam este aceasta: “Să nu ți se pară grele cuvintele cele pentru prunc și pentru roabă: toate câte-ți va zice Sarra, ascultă glasul ei” (Facere 21, 12), adică să izgonească pe roaba Agar cu fiul ei. Altădată poruncește Dumnezeu lui Avraam: “Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot, pe un munte pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 22, 2).

Așadar, după cum vedem din cele arătate până aici, nici una din poruncile pe care le-a primit Avraam de la Dumnezeu nu se referă la serbarea sâmbetei. Primul loc unde se vorbește în Sfânta Scriptură despre Sabat, ca zi de odihnă, este la Ieșire, unde Moise vorbește poporului în pustie, zicând: “Iată ce a zis Domnul: Mâine este odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului; ce trebuie copt, coaceți, ce trebuie fiert, fierbeți astăzi, și ce va rămâne lăsați să rămână pe a doua zi” (Ieșirea 16, 23). Dacă vor zice vouă că în Decalog în porunca IV-a se scrie: Adu-ți aminte de ziua Sâmbetei, ca să o sfințești pe ea, și prin aceasta, vor zice că sâmbăta a existat și mai înainte de Moise ca sărbătoare, și de aceea zice: "Adu-ți aminte", apoi să le spuneți că evreii, când au ajuns în pustia Sin au primit porunca cea pentru ținerea Sâmbetei, Moise, pe muntele Sinai, le aduce aminte de această poruncă a Sabatului, pe care o primise înainte în pustia Sin, și nicidecum că sâmbăta a fost de la Adam până la Moise.

Încă și aceasta e bine să țineți minte, că sâmbăta nu s-a dat pentru toate popoarele lumii să se țină ca sărbătoare, ci numai evreilor, ca amintire de binefacerile cele mari ale lui Dumnezeu, prin care El i-a scos din robia Egiptului. Acest adevăr îl arată Sfânta Scriptură, zicând: “Adu-ți aminte că ai fost rob în pământul Egiptului și Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare și cu braț înalt, și de aceea ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzești ziua odihnei și să o ții cu sfințenie” (Deuteronom 5, 15).

Deci celelalte neamuri nu au acest așezământ dat lor de la Dumnezeu de a serba ziua sâmbetei. Legea Veche a fost dată pentru un timp limitat, adică până era să vină Urmașul, Căruia I s-a dat făgăduința (Galateni 3, 19). Deci sâmbăta n-a fost dată ca sărbătoare tuturor neamurilor, nici pentru toate timpurile. Legea cea Veche, împreună cu Sâmbăta, au încetat de a mai fi întru totul valabile în Legea Darului. Acest adevăr îl arată Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Trecut-a umbra Legii și Darul a venit” (Evrei 8, 5; Coloseni 2, 16-17); “Cele vechi au trecut, iată toate sunt noi” (Evrei 8, 13).

Această încetare a Legii Vechi a fost proorocită de sfinții prooroci. Despre aceasta spune marele prooroc Ieremia: “Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat deși Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ieremia 31, 31-33).

Să vedem acum în ce fel Iisus Hristos și Sfinții Apostoli au desființat Sâmbăta Legii Vechi prin învățătură și fapte. Auzim pe Mântuitorul, zicând: “Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Când a zis Hristos aceste cuvinte? Când “căutau iudeii să-L omoare, că dezlega sâmbăta” (Ioan 5, 16).

Deci, dacă Mântuitorul lucra sâmbăta, arăta că și Tatăl Său lucrează sâmbăta. Atunci care ar fi vina celor ce urmează lui Hristos care lucrează și nu țin sâmbăta? Dacă cineva ne-ar învinui că lucrăm sâmbăta, să audă unii ca aceștia, că și “iudeii căutau să-L omoare pe Iisus că dezleagă sâmbăta” (Ioan 5, 18). Auzim pe Mântuitorul zicând: “Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze” (Ioan 12, 26). Și dacă Tatăl și Fiul lucrează sâmbăta, cine poate învinui pe Dumnezeu că dezleagă sâmbăta?

Cine poate să învinuiască pe creștini că urmează lui Hristos, adică dacă lucrează sâmbăta și fac ceea ce a făcut Hristos Domnul? Câtă orbire au mințile acelea, care nu văd ce a făcut Hristos sâmbăta! Oare nu sâmbăta a vindecat Mântuitorul pe slăbănogul din Evanghelia de azi? Dar nu numai că l-a vindecat, ci l-a pus și la lucru, poruncindu-i să-și ia patul și să meargă cu el la casa sa (Ioan 5, 8-9). Vechiul Testament nu dădea voie să facă acest lucru (Ieremia 17, 21; Neemia 13, 15). Dar și orbul din naștere a fost vindecat în zi de sâmbătă (Ioan 9, 14), și omul cu mâna uscată a fost vindecat în ziua sâmbetei (Luca 6, 6-10; Matei 12, 10-13; Marcu 3, 1-5). Și femeia cea gârboavă de 18 ani tot sâmbăta a fost vindecată de Mântuitorul (Luca 13, 14).

Ucenicii Domnului, urmând pilda Învățătorului Lor, mergând sâmbăta prin lanurile de grâu, smulgeau spice și le frecau în palme spre a le mânca (Marcu 2, 23-24; Luca 6, 1-3). Când fariseii și cărturarii Îl învinuiau pe Iisus că nu păzește sâmbăta, El le răspundea că “Fiul Omului este Domn și al sâmbetei” (Luca 6, 5) și le zicea: “Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27). Iată de ce marele Apostol Pavel zice: „Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).

Iubiți credincioși,

Pentru a vă încredința mai bine că Iisus Mântuitorul nostru și sfinții Săi ucenici și Apostoli, au desființat sărbătoarea sâmbetei, citiți Sfânta Scriptură în următoarele locuri: Porunca I - Matei 12, 1-3 și 10-18; Porunca a 2-a, la I Corinteni 10, 14 și I Ioan 5, 21; Porunca a 3-a, la Iacov 4, 12; Porunca a 5-a la Matei 15, 4; 19, 18; Marcu 7, 10 și Efeseni 6, 1-2; Porunca a 6-a la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9; Porunca a 8-a, la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 9-a Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 10-a, la Romani 13, 9.

Vedeți că nici într-o parte a Sfintei Evanghelii sau în vreo epistolă a Sfinților Apostoli, nu găsim lămurire sau măcar aluzie la porunca a 4-a, despre ziua sabatului? Acestea ne dovedesc clar că nu era obligatorie pe vremea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli serbarea sâmbetei pentru cei ce credeau în Hristos. Iar ca să înțelegeți că Duminica, ziua cea dintâi a săptămânii, a luat locul sâmbetei în Biserica creștină, să citiți în Sfânta Scriptură în aceste locuri: Ioan 20, 1-15 și 26 și veți vedea că Duminica, ziua întâi a săptămânii, a înviat Domnul; Duminica, a 8-a zi după înviere, s-a arătat Mântuitorul Sfinților Apostoli fiind ușile încuiate, și a fost pipăit în coastă de Toma (Ioan 20, 27); Duminică, în drum spre Emaus, Luca și Cleopa au călătorit cu Domnul (Luca 24, 13-31) Duminică la Cincizecime s-a pogorât Duhul Sfânt (Leviticul 23, 15-16; Fapte 2, 1-4); Duminica frângeau Apostolii pâinea, adică se împărtășeau cu Sfintele Taine (Fapte 2, 46; 20, 7- 12); Duminica s-a descoperit Apocalipsa Sfântul Ioan Evanghelistul (vezi Apocalisa 1, 10). În Duminici adunau creștinii ajutoare pentru sfinți, după porunca marelui Pavel (I Corinteni 16, 1-2).

Dar spune undeva că Dumnezeu va lăsa altă zi de sărbătoare poporului Său? Auzi ce scrie Sfânta Scriptură: “Drept aceea a lăsat Dumnezeu altă sărbătoare de odihnă poporului” (Evrei 4, 9; 4, 11; 8, 13; Apocalipsa 14, 13). Așadar în Noul Testament altă zi de odihnă este rânduită de Dumnezeu creștinilor, adică Duminica sau ziua întâia a săptămânii. După cum vedem, multă orbire sufletească era pe vremea Mântuitorului la farisei, cărturari și legiuitori, care, văzând atâtea minuni și semne care se făceau de către Mântuitorul nostru în ziua sâmbetei nu cunoșteau că Hristos este Dumnezeu, care le dăduse poruncă să serbeze sâmbăta în pustie și care acum a venit să dezlege și să desființeze sâmbăta, Legea Veche, și să așeze altă zi de sărbătoare neamului omenesc care va crede în El. Această orbire și întunecare sufletească o au toți sectarii, care, nevrând a ține ca zi de odihnă Duminica, ziua în care a înviat Domnul, se țin de umbră și defaimă Harul Noului Așezământ.

Iubiți credincioși,

În cele ce urmează, vom arăta și mai luminat cele despre sâmbătă și despre rătăcirea celor ce țin de sâmbăta Legii Vechi, care a fost umbră și închipuirii din Legea Harului. Acest adevăr îl arată marele Apostol Pavel când zice: “Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).

Iată ce doresc să vă spun în această privință. Cuvântul "sabat", "sâmbătă", din evreiește, înseamnă "odihnă". După ieșirea din Egipt, Dumnezeu a poruncit evreilor să prăznuiască ziua aceasta ca zi de amintire despre ziua a șaptea în care Dumnezeu S-a odihnit de faptele Sale după zidirea lumii (Facere 2, 2-3; Ieșirea 35, 2-3) și îndeosebi pentru a le aminti evreilor despre izbăvirea lor din robia Egiptenilor (Deuteronom 5, 13-15).

Noi creștinii, asemenea prăznuim ziua a șaptea din săptămână, însă nu sâmbăta cea veche, evreiască, ci pe cea nouă, creștină, adică ziua Învierii, când s-a săvârșit înnoirea neamului omenesc. “Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” (II Corinteni 5, 17; Galateni 6, 15); “că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune” (Efeseni 2, 10). Prăznuim nu sâmbăta, ci Duminica, pentru că în această zi am fost izbăviți, nu din robia egipteană, în care nici noi, nici părinții noștri nu au fost vreodată; ci dintr-o robie generală și mult mai grea, din robia diavolului de care scăpăm, după cum ne învață Sfântul Apostol Petru, prin Învierea lui Iisus Hristos (I Petru 3, 21).

În ziua aceasta și nu sâmbăta sau în altă zi, Hristos “a surpat prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și a izbăvit pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 14-15). În ziua aceasta și nu în alta, Hristos S-a sculat “pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 25). “Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre” (I Corinteni 15, 17).

Iată, pentru ce noi creștinii prăznuim ziua Învierii, ca zi a noii zidiri a omului, ca ziua izbăvirii noastre și a întregii noi lumi din robia diavolului, de păcate, de blestem și de moartea cea duhovnicească. Dar poate vor zice unii sectanți că “a binecuvântat Dumnzeu ziua a șaptea și a sfințit-o pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială” (Facere 2, 2-3). Dar în acest loc al Sfintei Scripturi nu ne spune că Dumnezeu a poruncit oamenilor să cinstească sâmbăta. Se spune că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea de faptele Sale, adică El a încetat a zidi. Că El a binecuvântat și a sfințit ziua aceasta pentru a aminti oamenilor despre sfârșitul creației și atât.

În Rai pentru oameni toate zilele erau la fel, toate zile de fericire, fiind totodată și zile de muncă pentru a lucra și a păzi grădina Edenului (Facere 2, 15). Iar după căderea în păcat a primilor oameni și alungarea lor din Rai, ei trebuiau, ca pedeapsă, să lucreze și să se hrănească cu necazuri în toate zilele vieții lor (Facere 3, 17), prin urmare și în ziua sâmbetei. Și într-adevăr, din Sfânta Scriptură nicăieri nu se vede că strămoșii noștri: Noe, Avraam, Isaac, Iacob și alții ar fi prăznuit ziua sâmbetei.

Numai pe timpul lui Moise după ieșirea evreilor din Egipt, Dumnezeu dă evreilor în pustie, pentru prima dată poruncă despre sâmbătă (Ieșirea 16, 23-26). Și aceasta, pentru că evreii erau întotdeauna nemulțumiți, să-și amintească și să mulțumească în ziua aceasta lui Dumnezeu, Care i-a scos din robia egiptenilor (Deuteronom 5, 12-15).

Dacă scrie în Sfânta Scriptură că Dumnezeu zice prin Moise: „Adu-ți aminte de ziua odihnei” (Ieșirea 20, 8) să nu creadă cineva că serbarea sâmbetei a fost de la începutul lumii. Nu, cu adevărat. Ci de această poruncă le aduce aminte pe Sinai, că porunca Sâmbetei a fost dată puțin mai înainte evreilor în pustiul Sin, când erau tot sub conducerea lui Moise (vezi Ieșirea 16, 23-30) și le-a repetat pe muntele Sinai porunca pe care le-o dăduse mai înainte, în pustiul Sin, cum am arătat mai sus. De aceea a zis Dumnezeu: "Adu-ți aminte!"

Trebuie să înțelegem că evreii erau obligați să prăznuiască sâmbăta. Altfel, ei cădeau sub blestemul legii (Deuteronom 26; 27). Noi creștinii nu mai suntem sub lege, ci sub Harul lui Hristos, Care ne-a răscumpărat din acest blestem (Romani 6, 14). Sfântul Apostol Pavel învață că: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem”. Ce este legea? Pentru călcările de poruncă s-a adus legea, până când era să vină Sămânța căreia i s-a dat făgăduința. Pentru aceea ne-a fost nouă legea învățătoare spre Hristos, ca din credința în Hristos Iisus să ne îndreptăm. Iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub Învățător, căci pe toți fii ai lui Dumnezeu ne-a făcut, prin credința în Iisus Hristos (Galateni 3, 19-26). „Domnul a desființat vrăjmășia în Trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei”... (Efeseni 2, 15).

De ar zice cineva că sâmbăta este numită lege veșnică și legătură veșnică (Ieșirea 31, 16-17) și de aceea trebuie a se ține ca sărbătoare veșnică, unul ca acela să știe că Dumnezeu, fiind Creator și Legiuitor, poate să strice nu numai toate legile Sale ci și legăturile Sale, deși a spus că le dă până în veac (I Regi 2, 30). Legătura nu este un contract între om și Dumnezeu. Căci contractează ceva numai cei egali între ei. Legătura este manifestarea milei lui Dumnezeu și a bunei Sale voințe către om. Iar făgăduințele, legile, legăturile, poruncile, așezămintele Sale, Dumnezeu le poate schimba sau chiar nimici cu totul, dacă oamenii nu sunt vrednici de ele. Așa de pildă: "Legătură veșnică" au fost numite jertfele și alte așezăminte din Vechiul Testament (Levitic 7, 30; Ieșirea 21, 6; 40, 15) dar în Noul Testament toate sunt înlăturate.

N-a fost legătură mai mare decât legătura prin tăierea împrejur, aceasta fiind superioară sâmbetei, nu numai după timp, fiind mai veche, ci și după însemnătate. Însuși Mântuitorul a spus că ea este mai importantă decât sâmbăta: „Moise, zice Hristos, v-a dat tăierea împrejur, nu că este de la Moise, ci de la părinți, și sâmbăta tăiați împrejur pe om. Dacă omul primește tăierea împrejur sâmbăta, ca să nu se strice Legea lui Moise, vă mâniați pe Mine că am făcut sâmbăta un om întreg sănătos?” (Ioan 7, 22-23).

Astfel, pentru tăierea împrejur se calcă sâmbăta. Și ea, de asemenea, se numește "legătură veșnică". Călcătorii ei se condamnau la moarte: „Veți tăia împrejur, a spus Dumnezeu încă lui Avraam, marginea trupului vostru și va fi semn de legătură între Mine și voi... Și va fi legătura Mea peste trupul vostru întru legătură veșnică. Și partea bărbătească ce nu-și va tăia împrejur marginea trupului său în ziua a opta, pierde-se-va sufletul acela din poporul său, pentru că a călcat legământul Meu” (Facere 17, 11-13).

Și, iată, această "legătură veșnică" despre tăierea împrejur ce a fost mai mare decât sâmbăta este înlăturată de Sfinții Apostoli la sinodul lor, când creștinii din iudei au început să ceară la creștinii din păgâni ca dânșii să păzească tăierea împrejur și legea lui Moise. Apostolii, adunându-se împreună, au hotărât, zicând: „Pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus afară de cele ce sunt necesare: să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sânge și de (animale) sugrumate și de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veți face” (Fapte 15, 28-29). Prin această hotărâre, Sfinții Apostoli au înlăturat nu numai tăierea împrejur, care era mai mare decât sâmbăta, ci și toată legea ceremonială a lui Moise, cu sărbătorile, lunile noi, sâmbetele și altele ale ei (Vezi Coloseni 2, 16-17; Galateni 5, 6; 6, 15).

De va cugeta cineva la cuvintele lui Hristos care a zis: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii, nu am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), va înțelege că El a ținut și sâmbăta. La aceasta trebuie să știm că Hristos a ținut sâmbăta pentru că era iudeu după trup și trebuia să se supună legii ceremoniale a lui Moise până la înlăturarea acestei legi; până la încheierea cu oamenii a Legăturii noi din Sângele Lui (Luca 22, 20), adică până la vremea suferințelor Lui și a strălucitei Sale învieri, când a venit sfârșitul Vechiului Testament, prezis încă de marele prooroc Ieremia (Ieremia 31, 31-32).

Atunci Hristos a stricat legea poruncilor cu dogmele Sale (Efeseni 4, 15). Pe temeiul că Hristos a ținut sâmbăta, nu putem susține că și creștinii trebuie s-o cinstească. Hristos, ca iudeu, prăznuia sărbătorile evreiești. Hristos, ca iudeu, a primit tăierea împrejur; sectanții, însă, nu se taie împrejur. Pentru ce și până când a cinstit Hristos sâmbăta s-a lămurit mai sus.

Din textele aduse din Sfânta Scriptură nu se vede că și creștinii sunt datori să prăznuiască ziua sâmbetei. În ele se vorbește despre faptul că Hristos a învățat pe evrei de obicei sâmbăta în sinagogile lor, și atât. Învăța însă sâmbăta, fiindcă atunci se adunau evreii în sinagogile lor pentru rugăciuni și Hristos putea să aibă ascultători.

Poate cineva ar zice că Hristos spunea ucenicilor Săi: „Rugați-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta” (Matei 24, 20) și că prin aceasta Hristos ar fi arătat sfințenia sâmbetei. Trebuie să înțelegem că cuvintele acestea ale Domnului nu obligă deloc pe creștini să prăznuiască sâmbăta. Altfel, ar trebui să cinstim și să serbăm și iarna. Cuvintele acestea arată numai apropiata dărâmare a Ierusalimului și greutatea pe care puteau s-o îndure ucenicii lui Hristos, dacă această dărâmare s-ar întâmpla iarna pe neașteptate, când ei ar fi putut să moară de frig pe drumuri curând, până la patimile și învierea lui Hristos, când încă nu era pe deplin înlăturată sâmbăta cea veche și în vremea când era greu să fugi din Ierusalim pentru că sâmbăta porțile orașului se închideau.

Iată, deci, de unde se vede că Hristos a înlăturat sâmbăta. Căci Legea lui Moise a avut „umbra bunătăților viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor” (Evrei 10, 1). Pentru aceasta Hristos-Mesia, venind și îndeplinind toată Legea (Matei 5, 17) și poruncile Vechiului Testament (Ioan 15, 10), El însuși a completat unele din ele și pe altele le-a schimbat. În general, a înlăturat legea poruncilor prin învățătura Sa (Efeseni 2, 15), iar sâmbăta cu totul a înlăturat-o prin cuvânt și prin fapte. Așa, de pildă, El însuși a călcat-o, vindecând sâmbăta bolnavii și pe cel cu mâna uscată (Matei 12, 10-13), pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi (Ioan 5, 5-16), și pe orbul din naștere, făcând sâmbăta pentru el tină (Ioan 9, 1-16).

Toate acestea erau oprite de Legea Veche să se facă sâmbăta (Ieșirea 20, 10-13; Numeri 16, 32-36). Călcând sâmbăta, Hristos impunea și altora să o calce. Vindecând pe slăbănogul sâmbăta, Iisus îi spunea: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și îndată s-a făcut sănătos omul, și-a luat patul și umbla și era acea zi sâmbăta”.

Sâmbăta evreiască este numită de Sfântul Apostol Pavel "umbră", adică ceva ce nu înseamnă nimic, fără nici un folos, pentru că, cuvântul "umbră" în Sfânta Scriptură, când se vorbește despre Vechiul Testament, înseamnă ceea ce e destinat spre înlăturare (Evrei 10-1, 4-5, 13).

Iubiți credincioși,

Întrucât unii din creștini s-au rupt de Biserica lui Hristos și cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cât a fost respectat, când și de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli.

Noi, fiii Bisericii Ortodoxe, dacă vrem să ne mântuim, suntem datori să ascultăm de ea. Să împlinim cu sfințenie poruncile Domnului din Sfânta Evanghelie, și să nu urmăm sfaturile credincioșilor răzvrătiți, care s-au lepădat de Biserică, de sfânta Duminică, de bucuria Învierii, de preoți, de cruce și de sfintele icoane și cinstesc sâmbăta ca zi de odihnă. Să rămânem în casa Domnului și în mântuitoarea bucurie a Învierii lui Hristos. Căci mai mare este ziua Învierii decât ziua odihnei.

Aici în Biserică se află lacul Vitezda, adică Taina Botezului prin care ne facem fii ai lui Dumnezeu după har, nou născuți. Aici se află apa cea tămăduitoare de boli, adică Taina Spovedaniei, a pocăinței cu lacrimi, prin care ne vindecăm sufletul de rănile păcatelor. Aici se săvârșește Taina Sfântului Maslu, prin care mulți bolnavi se vindecă și se ușurează. Să nu spunem "că nu avem om să ne arunce" în apa aceasta tămăduitoare. Preoții Bisericii sunt cei ce ne botează, ne dezleagă de păcate, se roagă pentru mântuirea noastră și ne conduc pe calea mântuirii.

Să cinstim cu vrednicie, cu rugăciuni și fapte bune sfânta zi a Duminicii ca să auzim și noi cuvântul cel mântuitor al lui Hristos: "Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești ca să nu-ți fie ție ceva mai rău". Amin.

Hristos a înviat!

ARTE 19 Mai


INVITAȚIE LA OPERĂ 19 Mai

ANTHROPOCENE MacRae / Welsh - Scottish Opera

MUZICĂ 19 Mai

Johann Jakob Froberger 

Nelly Melba, soprană australiană

Herbie Flowers, muzician englez

Mickey Newbury, cântăreţ şi compozitor american

Mickey Newbury Rusty Tracks (Full Album): 

Pete Townshend, cântăreț și compozitor englez (The Who, Deep End și Thunderclap Newman)

Philip Rudd, baterist australian (AC/DC)

Paul Brady, vocalist, multi-instrumentist şi compozitor irlandey (Kult, Rockhouse, Johnstons, Planxty)

Jerry Hyman, trombonist american (Blood, Sweat & Tears)

Dusty Hill, vocalist, basist şi compozitor american (ZZ Top)

ZZ Top 

Romeo Challenger, baterist britanic (Black Widow, Showaddywaddy)

Showaddywaddy Megamix: 

Mike Wedgwood, basist britanic (Curved Air, Caravan)

CURVED AIR 

Grace Jones, cântăreaţă, compozitoare şi actriţă jamaicană

Barbara Joyce Lomas, vocalistă americană (King David House Rockers, Madison Street Express, B.T. Express)

B T Express 

Joey Ramone (Jeffrey Hyman), vocalist american (The Ramones)

The Ramones : 

Martyn Ware, clăpar şi compozitor britanic (Human League, Heaven 17)

Heaven 17 -

Yazz (Yasmin Evans), cântăreaţă britanică

Ben Volpeliere-Pierott, vocalist şi compozitor britanic (Curiosity Kills The Cat)

Curiosity Killed The Cat: 

 ÎNREGISTRĂRI NOI:

Italian flute concertos (James Galway, I Solisti Veneti, Claudio Scimone)

Los Mejores Romanticos Instrumentales del Mundo - Música Para Relajarse, Trabajar y Estudiar

POEZIE 19 MaI

Alexei Mateevici

Biografie Alexei Mateevici
Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari - d. 24 august 1917, Chişinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia, actualmente Republica Moldova.
1888 – La 16 martie (stil vechi) se naşte la Cainari, fostul judeţ Bender, Alexei Mateevici, primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căuşani.
1893 – Părinţii se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învaţă la şcoala primară şi se familiarizează cu frumoasele poveşti şi balade, pe care le aude de la părinţii săi, precum şi de la ţăranii de prin partea locului.
1897 – Este înscris de părinţi la şcoala teologică din Chişinău, pe care o termină (conform adeverinţei de absolvire) în 1902, “cu privilegii”( cum laude).
1902-1910 – Îşi urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoştinţă şi se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală (1880- 1940), care studia şi el la seminar în aceiaşi perioadă.
1906 – La 24 iunie, la numai 43 de ani, încetează din viaţa tatăl lui Alexei Mateevici.
1907 – În primele numere ale ziarului “Basarabia” (din 1907) îi apar poeziile “Ţăranii”, “Eu cânt”, “Ţara”. Tot aici publică articolele “Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” (nr.1) şi “Din cântecele poporane ale Basarabiei” (nr.11).
1910 – Devine student la Academia teologică din Kiev, pe care o absolveşte în 1914. În aceiaşi ani, dupa mărturisirea unui coleg, “Mateevici trăia ca într-o beţie a cititului”. Traduce mult din literatura rusă clasică şi studiază trecutul istoric şi cultural al poporului său.
1913 – Apare în revista “Luminatorul” (nr. 8, 9, 10, 11) studiul “Mitropolitul Gavril Bănulescu - Bodoni”.
1914 – Se căsătoreşte cu Teodora Borisovna Novitschi, absolvă Academia teologică şi se întoarce la Chişinău. La 22 septembrie e numit provizoriu profesor de limba greacă la seminarul unde învăţase.
1915 – Ţine o cuvântare în faţa absolvenţilor seminarului din Chişinău. La 23 iunie vizitează străvechea biserică din Căuşeni, pe care o găseşte “uimitor de bine păstrată”.
1915 – Este înrolat ca preot militar şi ajunge pe frontul de la Mărăşeşti.
1917 – În vara acestui an scrie poeziile: “Văd prăbuşirea”, “Cântec de leagăn”, “Basarabenilor”, “Frunza nucului”, “Unora” s.a. La 17 iulie plăsmuieşte poezia “Limba noastră”, poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române. La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormântat la cimitirul central de pe strada Armenească.
În anul 1934 la mormântul său a fost ridicat un bust realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoştea din 1910.
Alexei Mateevici… ar fi fost um mare poet dacă trăia, a afirmat George Călinescu. 

Limba noastră

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată. 

Mama

Te-am zămislit eu cu iubire,
Cu drag în mine te-am purtat
Şi de la Domnul fericire
Eu cu plânsoare ţi-am rugat.

Sub inima tremurătoare
Păzit-am micul copilaş,
Şi dragostea mea arzătoare
Ţi-a fost de strajă şi sălaş.

Şoptit-am rugăciuni smerite
Şi cu plânsoare m-am rugat,
Să-ţi fie zilele scutite
De nenoroc şi de păcat.

Şi-ai fost cu firea părintească,
Cu duhul părintesc senin,
Cu-nţelepciunea ta firească
Copil cuminte şi blajin.

Şi când în floarea tinereţii
Venit-a vestea războirii,
Tu jertfa sfântă a vieţii
Ţi-ai dat-o cetelor oştirii.

Şi-n bătălia cea aprinsă
Sărit-ai plin de vitejie
La moarte, ca la stea nestinsă,
Ai năzuit cu bucurie.

Acum la vatra ta străbună
Încet eu numele-ţi şoptesc,
Din lacrimi ţi-mpletesc cunună,
Dar moartea ţi-o blagoslovesc. 

Țara

In versul cantecelor poporane
Se inchina taranimii basarabene
Frunza verde grau de vara,
Ce-i frumoasa a mea tara!
Tara mea nemarginita
Cu verdeata-mpodobita.
Cat cu ochii-n zari cuprinzi,
Taruleano, te intinzi,
Stralucind in ape-oglinzi;
Cat cu ochii dai si vezi —
Tot campii, paduri, livezi,
Sesuri, vai frumoase, sate,
Paini in brazde semanate,
Munti si dealuri-nalte, vii,
Departari largi, albastrii.
Primavara — numai floare

In campii mirositoare.
Vara — aur tot turnat
Pana-n zare revarsat,
Aur viu de paine coapta —
Munca taranimii dreapta.
Trece vantul prin ogoare,
Da pamantului racoare
Si se duce pan’in zari
Si razbate-n departari.
Pasari canta-n ceruri sus,
Tot zburand inspre apus.
Pelin verde, iarb-amara,
Maiculita, scumpa tara,
Mandra esti tu si frumoasa;
Mandra esti tu la vedere,
Of ! Dar nu esti norocoasa,
Zaci in vecinica durere;
’N lacrimi tu te scalzi si jale,
Pan’in varfurile tale, —
Lacrimile fiilor,
Necazul copiilor.
Cat esti, maica, tu de mare,
Gemi tot in nevoi amare,
Cat esti de nemarginita,
Tot atat si necajita.
Veneticii, tara draga,
Te mananca toti la claca,
Iti iau bogatiile
Si-si latesc mosiile.
S-au facut ei boieri mari,



Chinuiesc pe-ai tai plugari,
Pe noi ne-au incalecat,
Painea toata ne-au luat,
Tara-n maini au apucat,
Sangele ei ne-au baut
Si neoameni ne-au facut.
Fiii, pamantenii tai,
Au luptat ca niste lei,
Au varsat ei mari de sange,
Ca sa poata jugul frange, —
Jugul cel greu din vechime
De pe-ntreaga romanime;
Au dat jos jugul turcesc,
Acum duc cel boieresc —
Si mai greu si mai dracesc.
Mult am mai luptat si noi,
Te-am scos, taro, din nevoi,
Am luptat si-om mai lupta,
Nici la ganduri nu vom sta,
Caci norodul oropsit
Din ’ntuneric a iesit,
Biruit nu s-a lasa
Pentru scumpa tara sa. 

George Petcu, poet român

Biografie

George Petcu (n. 13 ianuarie 1917 in Grindu, judetul Ialomita - d. 19 mai 1939, Grindu) a fost un poet roman interbelic.

George Petcu s-a nascut pe data de 13 ianuarie 1917 in Grindu, Ialomita. Dupa absolvirea scolii primare din satul natal, a urmat cursurile Liceului Militar de laManastirea Dealu pe care le-a absolvit in 1937. Intre anii 1937-1939 a fost student al Facultatii de Litere si Filologie din cadrul Universitatii din Bucuresti. S-a stins prematur, pe data de 19 mai 1939, si a fost ingropat in cimitirul din Grindu.


George Petcu a debutat in revista Ancheta care aparea la Targoviste, in acceasi perioada in care debutau poetii Virgil Carianopol, Stefan Baciu, Radu Gyr, Gelu Naum, Ion Sofia Manolescu. A colaborat la revistele Pamantul (Calarasi), Hotarul (Arad), Festival (Silistra), Decalogul (Brasov), Revista scriitoarelor si scriitorilor romani (Bucuresti).


A debutat editorial in 1936 cu volumul de versuri Talmaciri din mine, publicat la Editura Pamantul din Calarasi. In 1938, ii apare un al doilea volum intitulat Fata morgana la Editura librariei Pavel Suru din Bucuresti.

Volume antume

1936 - Talmaciri din mine, Editura Pamantul din Calarasi
1938 - Fata morgana, Editura librariei Pavel Suru, Bucuresti

Volume postume

1998 - Cantece de stepa, antologie ale celor mai frumoase poezii ale lui George Petcu, antologator Marin Cosmescu Delasabar, Editura Star Tipp, Slobozia.

A fondat in 1938, impreuna cu Laurentiu Fulga, Ion Frunzetti, Magda Isanos si altii, Gruparea scriitorilor tineri.

NOAPTEA DE BOBOTEAZĂ

«Prin oglinzile putrede de somn,
Albă să treci,
Zornăind aurăriile reci… »

Lumânări suiau lebede stinse !
Pierdute zăpezi, linişti ninse
Tremurau în raiuri de oglinzi…

Liniştea creşte –muşchi verde –pe grinzi !
Păsări obosite cădeau, lin, la fereastră.
Timpul se făcuse melc în seara albastră…
Cerurile erau aşa de aproape,
Aşa de aproape !
Duhul sfânt a umblat toată noaptea pe ape…

A trâmbiţat cocoşul a treia oară…
Pe unde întârzii, nenuntită fecioară ?
Ce vânturi s-au abătut prin oglinzi,
Nălucă din lespezi, de nu te desprinzi ?
Prin sticlele nopţii mă uit aburit :
Mări negre foşnesc în ajurul cernit !

Şi-n timp ce –arc alb –peste lume,
Trist lunecă,
Steaua albastră…în oglinzi se întunecă 

TEATRU/FILM 19 Mai

Cu Cornel Vulpe

Biografie

S-a născut în ziua de 19 mai a anului 1930 într-un sat basarabean și a absolvit în 1953 Institutul de Teatru „I. L. Caragiale” din București. Anul de final al institutului i-a adus două roluri în două piese de excepție la A.T.F.: Brănescu din Ultima oră(1953) de Mihail Sebastian, sub bagheta regizorului George Timică, și Percihin din Micii burghezi (1953) de Maxim Gorki, cu regizorii George Timică și Ion Simionescu, avându-l ca partener de scenă pe Ștefan Bănică. La Teatrul de Comedie din Bucureşti este angajat în 1969. Aici joacă în spectacole cu piese de Cehov și Bertolt Brecht, de Jean Anouilh și Ben Jonson, de Caragiale și Tudor Popescu, de Goldoni și marele Shakespeare, Marin Sorescu sau Václav Havel, sub bagheta unor mari regizori. Citește integral în Revista Teatrală Radio. Portret monografic, rolurile lui Cornel Vulpe la Teatrul de Comedie din București, în filme, la radio și la televiziune. Scenete video, fragmente audio-video din spectacole radiofonice. 

Filme cu Cornel Vulpe

·         Amen. / Amen (2002) - Garda suedeza

·         Aliens in the Wild, Wild West (1999) - Old Doc

·         Frumosii nebuni ai marilor orase / (1998)

·         Train de vie / Trenul vieții (1998)

·         Une mere comme on n'en fait plus (1997) - Un militant

·         Pacatul / (1995) - Preotul

·         Capul de rățoi (1992)

·         Clipa de răgaz (1986)

·         Cucoana Chirița (1986) Trailer

·         Grăbește-te încet (1981)

·         Cîntec pentru fiul meu (1980)

·         Bumerangul (1974)

·         Plicul / (1974)

·         Cavalerul Tristei Figuri / (1971)

·         Petrecerea (1970) - Titi

·         Cand vine barza / - subsecretar de stat Charles Jaquet

Castelul din Carpati film complet HD: 

Nunta de Revelion cu Dem Radulescu si Cornel Vulpe: 

Valentin Uritescu şi Cornel Vulpe - Împărţeala (1997): 

GÂNDURI PESTE TIMP 19 Mai

José Martí - Citate: