joi, 16 mai 2019


MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 17 MAI 2019 



ISTORIE PE ZILE 17 Mai

Evenimente 

·       1215: A fost ocupată Londra de către baronii englezi (în puciul contra regelui John).
·       1388: S-a încheiat zidirea bisericii mari a Mânăstirii Cozia (Vâlcea, România).

·       1395: A avut loc bătălia de la Rovine, una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești și prima mare confruntare armată între români şi turci. La sfârșitul secolului al XIV-lea, ca urmare a expansiunii otomane în Balcani, oştile turcești conduse de sultanul Baiazid I cuceresc ţaratul bulgar de Târnovo și ajung în vecinătatea directă a Ţării Româneşti, pe toată linia Dunării cuprinsă între Nicopole, Silistra și Dobrogea. În aceste condiții Mircea cel Bătrân, voievodul Tarii Românești a chemat poporul la luptă, iar în ceea ce privește locul exact al bătăliei dintre oștile turcești și cele românești, este dificil de precizat, întrucât izvoarele sunt vagi şi contradictorii. Astfel, în timp ce unele cronici maghiare vorbesc despre „un loc neprielnic, pe malul unui râu”, cronicile otomane pomenesc de „un loc de bătălie situat pe râul Argeş”, iar un letopiseţ cantacuzinesc spune că lupta s-a dat la Rovine, undeva pe malul Ialomiţei. Întrucât sursele otomane se referă la râul Argeş, iar altele indică prezenţa munţilor în preajma locului bătăliei, este admisă și ideea că această confruntare s-a desfăşurat în apropiere de capitala Ţării Româneşti de la Curtea de Argeş. Cert este însă faptul că în acel an 1395 sultanul Baiazid I, aflat în fruntea unei armate de peste 50.000 de luptători, a intrat în Ţara Românească pentru a-l supune pe domnitorul Mircea cel Bătrân. Acesta a reuşit să strângă o oaste de circa 10.000 de oameni și după ce a evacuat populaţia din calea invadatorilor, a adoptat tactica hărţuirii inamicului, pustiind totul în calea acestuia spre a-l lipsi de provizii. Apoi, cu unităţi rapide de călăreţi lovea prin surprindere trupele otomane, în timp ce forţele principale ale oştirii au fost concentrate în interiorul ţării, într-un loc anume ales, unde Baiazid nu putea să-şi folosească superioritatea numerică. La Rovine, oastea condusă de Mircea cel Bătrân s-a organizat în poziţie de apărare în așteptarea uneia dintre cele mai crâncene şi mai dramatice încleştări din istoria militară a românilor. Iar potrivit unei cronici bulgare se spune că „ în această bătălie, lănci fără număr s-au frânt şi mulţimea săgeţilor a fost așa de mare, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor”. A fost o luptă crâncenă, o mare bătălie în care masivele formaţii de ieniceri şi spahii au fost învinse de apărarea dârză a românilor și în urma căreia însuși sultanul Baiazid, pentru a evita catastrofă, decide să fugă de pe câmpul de luptă. Concluzionând, se poate spune că această victorie a lui Mircea cel Bătrân a fost una dintre cele mai importante victorii din istoria atât de zbuciumată a poporului român.


·       1536: Anularea casatoriei regelui Henry VIII al Angliei cu Anne Boleyn. Anne Boleyn (n. cca. 1501 – decedata la 19 mai 1536) a fost regina a Angliei 1533-1536, fiind a doua soție a regelui Henric al VIII- lea. Executia ei sub acuzatia de tradare si adulter este considerata începutul Reformei protestante engleze .
·       1590: Ana a Danemarcei este încoronată în Holyrood, un cartier al Edinburgului, ca regină a Scoției.  Ana a Danemarcei (n. 12 decembrie 1574 – d. 2 martie 1619) a fost regină a Scoției, a Angliei și a Irlandei ca soție a regelui Iacob I al Angliei. Ana s-a căsătorit cu Iacob la vârsta de paisprezece ani și a avut patru copii.
·       1642:  Paul Chomedey de Maisonneuve (1612-1676), fondează Ville Marie de Montreal. Asezarea Ville-Marie a fost fondata pe malul de sud a insulei Montreal, iar  Maisonneuve a fost  primul ei guvernator. De 1685, Ville-Marie a fost avea deja  600 de coloniști, majoritatea trăind în case modeste din lemn. Ville-Marie a devenit un centru pentru comerțul cu blănuri și o bază pentru continuarea expansiunii franceze in Canada.
·       1655: Englezii ocupă insula Jamaica.
·       1673: Louis Joliet și Jacques Marquette încep explorarea fluviul Mississippi.
·       1792: Înființarea bursei de pe Wall Street, cel mai important sediu al bursei mondiale.
·       1808: Napoleon Bonaparte dispune anexarea Statelor Papale la Imperiul francez. Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica – d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.
·       1814: Constituția Norvegiei este semnată și Prințul danez Christian Frederik este ales rege al Norvegiei de către Adunarea Constituantă norvegiană. Christian al VIII-lea (Christian Frederik) (18 septembrie 1786 – 20 ianuarie 1848), rege al Danemarcei 1839-48 și, rege al Norvegiei 1814 sub numele Christian Frederick, a fost fiul cel mare al Prințului Frederick al Danemarcei și Norvegiei și a soției lui, Frederica de Mecklenburg-Schwerin
·       1819 : Este sfințită biserica Sfîntul Gheorghe din satul Grădiște, ținutul Hotărniceni, Basarabia țaristă, înălțată de căpitanul Cociu din satul Copceac ”cu a sa cheltuială”.
·       1842: Ekaterina Kelpș deschide la Tighina in Basarabia țaristă, un pension particular de fete.
·       1848: Se încheie Marea adunare naţională de la Blaj, Transilvania, la care au participat 40 000 de romani , prin care românii se declară naţiune de sine stătătoare.
·       1848: Are loc Adunarea românilor din comitatul Caraş, la Lugoj, unde se revendică drepturi naţionale şi autonomia bisericii ortodoxe române din Banat şi Crişana La 4 mai / 16 mai – 5 / 17 mai 1848 are loc Adunarea românilor din comitatul Caraş, cu participarea unor moldoveni şi munteni, la Lugoj, unde se revendică drepturi naţionale şi autonomia bisericii ortodoxe române din Banat şi Crişana.
·       1848: stil vechi , (29 mai 1848, stil nou), Dieta din Cluj, Transilvania, votează fără a ține cont de cererea Adunării de la Blaj, unirea Principatului Transilvaniei cu Ungaria, act politic pe care împăratul Ferdinand îl sancționează la 29 mai 1848, stil vechi (10 iunie 1848, stil nou).
·       1862 - Se constituie, la Bucuresti, "Societatea de dare la semn", prima asociatie sportiva din România.
·       1865 - S-a semnat la Paris Convenţia telegrafică internaţională, la care România a aderat la 27.07.1865.
·       1900: În al doilea razboi anglo-bur, asediul Mafekingului a fost ridicat dupa 217 zile. A fost o  victorie britanică decisivă împotriva burilor, o populatie de origine olandeza, care colonizase Africa de Sud. Al Doilea Război al Burilor a fost un  conflict desfasurat intre 11 octombrie 1899 si  31 mai 1902 intre Imperiul Britanic urmasii colonistilor olandezi din Africa de sud (burii)  Cele doua republici independente ale burilor: Republica Sud-Africana (Republica Transvaal) si  Statul Liber Orange au sfarsit prin anexarea lor de Către Imperiul Britanic si formarea Uniunii Africii de Sud ca parte a Commonwealtului britanic. Împreună cu Primul Război al Burilor (decembrie 1880 – martie 1881), acest conflict este  cunoscut sub numele de „Războaiele Burilor”.
·       1902: Arheologul grec Valerios Stais descoperă Mecanismul de la Antikythera, un calculator mecanic antic realizat pentru calculul pozițiilor astronomice. Acest mecanism este considerat un fel de computer mecanic anticconceput pentru calculul pozițiilor astronomice. Acest mecanism a fost recuperat dintr-o epavă aflata in adanuc marii, lângă insula Antikythera. Importanța și complexitatea mecanismului au fost înțelese abia câteva decenii mai târziu. Perioada sa de construcție este în prezent estimată a fi între 150 și 100 î.Hr. Gradul de sofisticare mecanică este comparabil cu a unui ceas elvețian din secolul al XIX-lea. Artefacte tehnologice cu manoperă și complexitate similară nu au mai fost create până în secolul 14 e.n., atunci când ceasurile mecanice astronomice au fost construite în Europa.
·       1912: La Chișinău in gubernia rusa Basarabia, este pusă in fata Mitropoliei temelia monumentului țarului Alexandru I, care va fi inaugurat la 3 iunie 1914.
·       1914: Principatul de Monaco este ocupat și, astfel, trece de sub stăpânirea franceză sub cea austriacă. Principatul Monaco, numit Munegu în dialectul local, este a doua cea mai mică țară din lume (1,98 km2) ,dupa Vatican, situată între Marea Mediterană și Franța, pe Riviera franceză sau Coasta de Azur. Constând mai ales din vechiul oraș Monaco și zonele construite ulterior, este și cea mai dens populată țară din lume.
·       1923: la București, România, are loc inaugurarea Monumentului Ostașului Necunoscut în Parcul Carol. Mormântul Ostașului Necunoscut este opera sculptorului Emil Wilhelm Becker, devenind loc național de pelerinaj și de reculegere în memoria celor 225.000 de ostași care s-au jertfit în Primul Război Mondial, pentru întregirea României.  La data inaugurării, 17 mai 1923, au fost prezenti familia regală, membrii guvernului, ai corpurilor legiuitoare și un numeros public.  In timpul constructiei “Monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism”, regimul comunist a dispus demontarea Mormântului Ostașului Necunoscut în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1958 și a strămutarea acestuia la Mausoleul de la Mărășești. La 26 octombrie 1991, Mormântul Eroului Necunoscut a fost readus în Parcul Carol I din Bucuresti.

·       1923: Guvernul roman si cel cehoslovac au semnat un Protocol prin care se prelungea, pe o durata de trei ani, valabilitatea Conventiei de alianta defensiva dintre cele doua tari, semnata la Bucuresti, la data de 23 aprilie 1921.
·       1924: la Chișinău, România, se editează revista literară, științifică, socială, bilunară Gîndul neamului. Revista a fost editată pînă în aprile 1928.
·       1932: In Romania, a intrat in vigoare Legea pentru organizarea Institutului Superior de Educatie Fizica, cu durata cursurilor de patru ani.
·       1936: în România se promulgă Codul penal și Codul de procedură penală care vor intra în vigoare la 1 ianuarie 1937. 
·       1936: A fost deschis publicul Muzeul Satului din Bucuresti, la initiativa profesorului Dimitrie Gusti. Concomitent, a fost inaugurat si Parcul Herastrau.
·       1940: Al doilea război mondial: Germania ocupă orașul Bruxelles, Belgia.
·       1946: A avut loc constituirea Blocului Partidelor Democrate (BPD), alianta electorala alcatuita din PCR, PSD, PNL-Gh. Tatarescu, PNT-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor si PNP, fiecare partid pastrandu-si ideologia si programul propriu. Platforma-program, data publicitatii la 20 mai, prevedea: asigurarea regimului democratic in cadrul monarhiei constitutionale; respectarea libertatii individuale; respectarea drepturilor si libertatilor cetatenesti; libertatea cuvantului, a scrisului, a intrunirilor si a dreptului de asociere; libertatea religioasa
·       1946: După un proces scurt, care a durat doar 11 zile, mareșalul Ion Antonescu a fost condamnat la moarte pe 17 mai 1946. În seara zilei de 1 iunie 1946, la ora 18:03, mareșalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944, cădea răpus de gloanțele plutonului de execuție, în închisoarea Jilava. Alături de Ion Antonescu au mai fost executați la Jilava Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu și Constantin Vasiliu. În vârstă de 64 de ani, singurul mareșal activ al României fusese condamnat, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului, de șase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniță grea pe viață, de trei ori la temniță grea timp de 20 de ani, o dată la detenție riguroasă timp de 20 de ani și de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani. După 23 august 1944 începe procesul istoric care va duce la instaurarea regimului comunist în România. Arestat, mareșalul Ion Antonescu este predat sovieticilor, care timp de doi ani l-au supus la interogatorii foarte dure. În 1946 este adus înapoi în România pentru a i se intenta un proces. Postura în care este adus Ion Antonescu în România este aceea a unui personaj considerat criminal de război, fiind judecat printre altele pentru trădare de patrie. Este evident faptul că în contextul intern al României procesul nu putea fi unul echitabil, mai ales datorită prezenței trupelor sovietice pe teritoriul românesc. Tribunalul Poporului a fost o instanță ad-hoc, formată din oameni fără o pregătire juridică necesară unui asemenea proces.Președintele Al. Voitin Voitinovici avea doar 28 de ani și se cunoștea cu liderul comunist Lucrețiu Pătrășcanu. Acuzatori publici erau Vasile Stoian, un jurist total necunoscut, Constantin Dobrian, judecător de instrucție din Timișoara, și Dumitru Săracu, fost bucătar, lipsit de orice pregătire juridică, scrie historia.ro Rechizitoriul evita orice referire la imperialismul sovietic, la amenințarea pe care a constituit-o Uniunea Sovietică pentru statul român sau la evenimentele din 1940, când Uniunea Sovietică a anexat Basarabia și nordul Bucovinei. Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, prin care Uniunea Sovietica și Germania nazistă își împărțeau sferele de influență în Europa de Est nu este de asemenea avut in vedere. Culpa principală imputată mareșalului Antonescu este alianța cu Germania nazistă. Mareșalul nu a militat însă nici pentru hitlerism și nici pentru fascism, ba chiar a reprimat o mișcare pe care a scos-o în afara legii. Iar apoi, nu el a fost cel care a propus Germaniei să acorde ajutor militar și economic României, ci regele Carol al II lea. După cum notează Traian Golea în „Regizarea unei condamnări a poporului român", „dacă Ion Antonescu este acuzat de a fi fost «fascist» și «criminal de război» numai pentru că s-a aliat cu Germania lui Hitler în războiul pentru recucerirea Basarabiei, atunci și Roosevelt și Churchill pot fi acuzați că ar fi comuniști pentru că s-au aliat cu dictatorul Stalin și cu regimul său comunist împotriva lumii libere și creștine." "Procesul Marii Trădări Naționale a fost din toate punctele de vedere neconstituțional (chiar în raport cu Constituția în vigoare atunci, Constituție pusă în vigoare în seara zilei de 24 august 1944 prin Decret Regal) și s-a desfășurat în cea mai mare parte pe baza unor documente false, astfel că el rămâne și la ora actuală o pată de rușine pe obrazul celor ce au contribuit din plin atât la actul de trădare de la 23 august 1944 cât și la unele evenimente de după. Și amintim pe regele Mihai (care nu a avut tăria să-și apere colaboratorul cel mai apropiat și care nu are nici acum puterea să recunoască unde a greșit), dar și șefii partidelor istorice (Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu), care cu ani în urmă l-au refuzat pe Ion Antonescu care intenționa să creeze un guvern de uniune națională dar care în noua situație au acceptat să formeze guvernul condus de dr. Petru Groza. Acestea au fost pe scurt, faptele petrecute în perioada cuprinsă între 23 august 1944 și până la începerea procesului din mai 1946 intentat mareșalului Ion Antonescu și principalilor săi colaboratori, numit Procesul Marii Trădări Naționale", se scrie pe www.art-emis.ro Sentința era așteptată cu mare interes și de "Scânteia", unde Silviu Brucan a scris un articol pe această temă.


·       1950: După ce timp de 18 ani a fost primar al Parisului, Jacques Chirac devine președinte al Franței.
·       1957: Regizorul Ion Popescu-Gopo a fost premiat la Cannes cu Marele Premiu Palme d'Or pentru scurt metraj, pentru filmul de desen animat „Scurtă istorie".
·       1970 - Exploratorul Thor Heyerdahl începe călătoria sa pe apele Atlanticului în ambarcaţiunea din papirus Ra II.
·       1973: Afacerea Watergate: încep audierile televizate în Senatul Statelor Unite. Afacerea Watergate este denumirea atribuită unui scandal politic și mediatic al anilor 1970 din Statele Unite care a dus la o criză politică majoră care a culminat cu demisia președintelui Statelor Unite, Richard Nixon. Ziarul Washington Post și reporterii Bob Woodward și Carl Bernstein au primit premiul Pulitzer pentru ancheta desfășurată. Denumirea Watergate provine de la numele hotelului în care s-a comis o spargere, a cărei investigare a fost punctul de pornire al scandalului.
·       1980: Din cauza demonstrațiilor la nivel național pentru democratizarea Coreei de Sud, regimul dictatorului Chun Doo-hwan declară stare de urgență. În următoarele zile va avea loc masacrul de la Gwangju. Revolta de la Gwangju se referă la o revoltă populară în orașul Gwangju, Coreea de Sud care s-a desfasurat intre 18-27 mai, 1980. Estimările vorbesc de 606 persoane ucise. 1394 de persoane au fost arestate și 427 au fost puse sub acuzare. Dintre acestea, 7 au primit condamnări la moarte și 12 au primit condamnări pe viață. Revolta a avut un impact profund asupra politicii sud-coreene, iar legitimitatea dictatorului Chun Doo-hwan, care preluase puterea in urma unei lovituri de stat, s-a deteriorat în continuare. Mișcarea a deschis calea pentru mișcările de mai târziu din anii 1980, care în cele din urmă au adus democrația în Coreea de Sud. Revolta de la Gwangju a devenit un simbol al luptei sud-coreenilor împotriva regimurilor autoritare și al luptei pentru democrație.
·       1983: Liban, Israel și Statele Unite semnează un acord privind retragerea Israelului din Liban.
·       1990: Organizația Mondială a Sănătații (OMS) a scos homosexualitatea din nomenclatorul bolilor.
·       1992: Demonstrații în Bangkok împotrivă regimului militar. Trei zile de proteste populare împotriva guvernului prim-ministrului Thailandei, Suchinda Kraprayoon, încep în Bangkok. Represiunile militarilorprovoaca 52 de decese confirmate oficial, multe dispariții, sute de raniti, și peste 3.500 de arestări.
·       1994: Presedintele Romaniei, Ion Iliescu, a promulgat Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
·       1995: Pentru prima dată, un român, Constantin Lăcătușu a reușit să ajungă pe cel mai înalt vârf al lumii, Everest (8.848 m). Cu un an inainte, acesta a avut o tentativa de escaladare a Everestului pe un traseu in premiera mondiala, dar nu a depasit 8.100 de metri. La „Jubileul de Aur Everest 2003″, a primit o medalie din partea Printului nepalez Paras Bikram Shah Dev ca semn al recunoasterii meritelor sale. S-a nascut in 21 februarie 1961, la Piatra-Neamt, si este casatorit cu vedeta TVR, Irina Pacurariu. A inceput sa practice alpinismul in facultate, in 1981 facand primul traseu de escalada. In 1990, prin Federatia Romana de Alpinism a avut prima sa iesire din tara, in Caucaz, pe Virful Elbrus. Au urmat apoi alte expeditii, prima mare reusita venind in 1992 cand a fost primul roman „optmiar”, reusind sa ajunga pe Varful Broad Peak (8.047 m) din Himalaya. In anii care au venit a cucerit varf dupa varf, fiind de departe cel mai mare alpinist al Romaniei.
·       1995: Jacques Chirac a devenit presedinte al Frantei, dupa ce vreme de 18 ani a fost primar al Parisului.
·       1997: Trupele rebele ale lui Laurent Kabila au intrat în Kinshasa, capitala Zairului, proclamând Republica Democrată Congo. numita pana atunci Zair. Fostul dictator, presedintele Mobutu Sese Seko a fost nevoit sa fuga din tara. Laurent-Désiré Kabila (n. 27 noiembrie 1939 – d. 18 ianuarie 2001) a fost președintele Republicii Democrate Congo începând din 17 mai 1997, când l-a răsturnat pe dictatorul Mobutu Sese Seko, până când a fost asasinat de gărzile sale de corp la 18 ianuarie 2001. I-a urmat la conducere fiul său Joseph.
·       2004: Liderul separatiștilor ceceni Șamil Basaev a revendicat atentatul comis la Groznîi, la 9 mai, în timpul căruia a murit președintele Ceceniei, Ahmad Kadîrov și a anunțat că pregătește noi atentate împotriva Rusiei. Șamil Salmanovici Basaev (n. 14 ianuarie 1965, Dișne-Vedeno, RASS Ceceno-Ingușă, URSS – d. 10 iulie 2006, Ekajevo, RA Ingușeția, Federația Rusă) a fost un militant islamist cecen și lider al curentului separatist din Cecenia.




Nașteri 

·  1490: Albert de Prusia (germană Albrecht; latină Albertus; n. 17 mai 1490 – d. 20 martie 1568) a fost al 37-lea și ultimul suveran Mare Maestru al Cavalerilor Teutoni și, după convertirea la luteranism, primul duce al Prusiei, care a fost primul stat care a adoptat credința luterană și protestantismul drept religie de stat. Albert s-a dovedit a avea un rol esențial în răspândirea politică a protestantismului în stadiu incipient.
Pentru că Albert a fost membru al ramurii Brandenburg-Ansbach a Casei de Hohenzollern, s-a sperat că alegerea sa ca Mare Maestru ar inversa declinul Cavalerilor Teutoni început cu anul 1410; Ducele Frederic de Saxonia din Casa de Wettin a fost ales din același motiv.
* 1714: Anne Charlotte de Lorena (n. 17 mai 1714, d. 7 noiembrie 1773) a fost Stareță de Remiremont, Mons și Essen. A fost fiica cea mică și cel mai mic copil din cei 13 ai lui Leopold, Duce de Lorena și ai soției lui, Élisabeth Charlotte de Orléans. Mama ei a fost nepoata de frate a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și sora lui Filip al II-lea, Duce de Orléans regent al Franței în timpul minoratului regelui Ludovic al XV-lea al Franței.
Anne Charlotte s-a născut la Castelul Lunéville deoarece capitala Lorenei, Nancy, era ocupată de trupele franceze ale șui Ludovic al XV-lea în timpul războiului succesiunii spaniole. La momentul nașterii, avea trei frați și o soră în viață: Léopold Clément, moștenitor al Ducatului născut în 1707; Francis Stephen născut în 1708; Élisabeth Thérèse născută în 1711; și Charles-Alexandre născut în 1712. În 1718 mama ei a pierdut o fiică care a murit la scurt timp după naștere.
În 1719, Castelul Lunéville unde s-a născut Anne Charlotte a fost distrus de un incendiu.
Anne Charlotte avea șapte ani și jumătate când a mers la curtea franceză a familiei materne, a Casei de Bourbon. Și-a cunoscut bunica, Ducesa de Orléans, cu ocazia încoronării regelui Ludovic al XV-lea.
În 1723, tatăl Annei Charlotte, Léopold, dezamăgit de relațiile sale cu Franța, a decis să-și trimită moștenitorul să-și termine educația la Vienasub supravegherea lui Carol al VI-lea, Împărat Roman. Léopold spera în secret ca fiul său să se căsătorească cu moștenitoarea împăratului, arhiducesa Maria Tereza.
Tânărul prinț în vârstă de 16 ani a murit în același an, și ca rezultat, fratele său, Francis Stephen a devenit moștenitor al Lorenei.
Doi ani mai târziu, cuplul ducal a sperat și a încercat să o căsătorească pe Anne Charlotte cu regele Franței Ludovic al XV-lea care în acel timp avea 15 ani. Intrigile primului ministru, Ducele de Bourbon, prinț de sânge, Șeful familiei Condé și mare rival al Casei de Orléans, care s-a luptat cu înverșunare pentru a stopa căsătoria, au dus de asemena la scăderea influenței lor asupra tânărului rege. Acest lucru nu l-a oprit pe Ducele de Bourbon și pe amanta sa, marchiza de Prie, să-i sugereze regelui căsătoria cu sora Ducelui, Henriette Louise de Bourbon. În ciuda planurilor primului ministru, Maria Leszczyńska a fost aleasă ca mireasă pentru monarh. Părinții Annei Charlotte au fost grav insultați când fiica unui polonez exilat a devenit regină.
* 1725: Vivant-François Viénot de Vaublanc de Tronchat, senior de Bousselange, (născut la Beaune, la 17 mai 1725 - mort la Saint-Domingue[1], în 1798), a fost un nobil și militar francez.
Era fiul lui Charles Viénot de Vaublanc, rezident la Beaune, care se născuse la 16 martie 1684 și se căsătorise cu Philiberte Janel, la Dôle, în anul 1719.
*       1749 - S-a născut medicul englez Edward Jenner, inventatorul vaccinului contra variolei. (d. 26 ianuarie 1823). Lui i se datoreaza o descoperirere care avea sa salveze o multime de vieti. Medicul a observat ca pacientii care dezvoltau un tip de variola – a taurinelor – erau protejati impotriva bolii. El a efectuat un experiment care a constat in vaccinarea unui copil de 8 ani cu puroiul unei persoane bolnave de variola, dovedind ca acesta este protejat. Jenner a dat numele de “vaccin” solutiei descoperite, numele provenind din latinescul „vacca”, tradus vaca. Importanta descoperirii lui Jenner a fost recunoscuta rapids si in circa zece ani, procedeul a inceput sa fie utilizat pe scara larga. Ulterior, in omagiul medicului, Louis Pasteur a propus ca numele de vaccinare sa fie utilizat pentru toate procedurile de protejare impotriva bolilor cu transmitere.
* 1758: Honoré al IV-lea (17 mai 1758 – 16 februarie 1819) a fost Prinț de Monacoși Duce de Valentinois din 12 martie 1795 până la 16 februarie 1819. A fost fiul lui Honoré al III-lea, Prinț de Monaco și a soției acestuia, Maria Caterina Brignole. După căderea lui Napoleon I el a recâștigat controlul asupra principatului datorită clauzei adăugate de Charles Maurice de Talleyrand-Périgord la Congresul de la Viena.
La 15 iulie 1777, la Paris, Honoré al IV-lea s-a căsătorit cu Louise Félicité Victoire d'Aumont, Ducesă de Aumont, Ducesă Mazarin și de La Meilleraye. Cuplul a divorțat în 1798 și au avut doi fii:
  1. Honoré al V-lea (1778–1841)
  2. Florestan I (1785–1856)
În timpul ocupației franceze, Honoré al IV-lea a fost închis câțiva ani. Bolile căpătate în urma arestului au dus la o incapacitate a lui Honoré în ultimii săi ani. În urma reînființării principatului, s-a stabilit o regență care a domnit în numele lui Honoré.

·       1768: Caroline de Braunschweig-Wolfenbüttel (Caroline Amelia Elizabeth; mai târziu regina Caroline; 17 mai 1768 – 7 august 1821) a fost soția regelui George al IV-lea al Regatului Unit.
Caroline s-a născut la 17 mai 1768 la Braunschweig în Germania, fiica lui Karl Wilhelm, Duce de Braunschweig-Wolfenbüttel și a Prințesei Augusta Frederika de Wales, sora cea mare a regelui George III.
În 1794, s-a logodit cu fiul cel mare al regelui George al III-lea, vărul ei primar, George, Prinț de Wales. Ei nu se întâlniseră niciodată - George a fost de acord să se căsătorească cu ea pentru că el avea foarte multe datorii și, dacă ar fi contractat o căsătorie cu o prințesă eligibilă, Parlamentul i-ar fi crescut alocația. Caroline părea perfect adecvată: prin naștere era protestantă iar căsătoria ar fi aliat Braunschweig și Marea Britanie. Deși Braunschweig era o țară mică, Marea Britanie era în război cu Franța revoluționară și era dornică să obțină aliați pe continentul european. La 20 noiembrie 1794, Lordul Malmesbury a ajuns la Braunschweig pentru a o escorta pe Caroline la noua sa viață în Marea Britanie.[1]
În jurnalul său Lordul Malmesbury notează rezervele sale cu privire la adecvarea Caroline ca o mireasă pentru un prinț: este lipsită de hotărâre, bună-cuviință și tact, acționează indiscret și de multe ori neglijează să se spele sau să-și schimbe hainele murdare.[2] Cu toate acestea, Malmesbury a fost impresionat de curajul ei; pe drumul spre Anglia, se auzeau focuri de armă, deoarece nu erau departe de liniile franceze. În timp ce mama Carolinei era preocupată de siguranța lor, Caroline era fără teamă.[3]
La întâlnirea cu viitoarea sa soție, George a cerut un pahar de coniac. El a fost în mod evident dezamăgit. Dezamăgită la rândul ei, Caroline i-a spus Lordului Malmesbury "[Prințul este] foarte gras și nu este frumos așa cum este portretul lui"[4] La cina din acea seară, prințul a fost consternat de natura gureșă a Carolinei. Ea a fost supărată și dezamăgită de partizanatul evident al lui George pentru Lady Jersey

Caroline în 1795, la scurt timp după căsătoria cu viitorul George al IV-lea.
Caroline și George s-au căsătorit la 8 aprilie 1795 la palatul St. James din Londra. La ceremonie, George a fost beat. El o găsea pe Caroline neatractivă, neigienică și i-a spus Lordului Malmesbury că suspectează că n-a fost virgină atunci când s-au căsătorit.[6] El cu siguranță nu era, se căsătorise în secret cu Maria Fitzherbert; totuși, căsătoria cu Fitzherbert a violat Actul din 1772 și deci nu era validă.[7]
Corespondența Prințului arată că cuplul a avut relații sexuale doar de trei ori: de două ori în prima noapte de căsătorie, și o dată a doua noapte.[7] Prințesa Charlotte Augusta de Wales, singurul copil legitim al lui George s-a născut la 7 ianuarie 1796. Imediat după nașterea ei, Charlotte a devenit a doua în linia de succesiune la tronul britanic. Prințul și Prințesa de Wales nu au locuit niciodată împreună după aceea, în public apăreau separați și amândoi erau implicați în relații extraconjugale. Acest lucru i-a adus reginei porecla de "regina imorală".
La trei zile după nașterea Charlottei, George și-a făcut un nou testament. Și-a lăsat toate proprietățile "Mariei Fitzherbert, soția mea" în timp ce Carolinei i-a lăsat un șiling.[8] Ziarele au pretins că Lady Jersey (doamnă de onoare și fostă metresă a regelui) a deschis, citit și a distribuit scrisori ale Carolinei cu conținut privat.[9] Presa l-a umilit pe George pentru extravaganțele sale și pentru lux în vremea războilui și a schițat Carolinei un portret de soție neglijată.[10] Regina a fost aplaudată în public pentru caracterul său deschis.[11] George era consternat de popularitatea ei și de propria sa nepopularitate și se simțea prins într-un mariaj nefericit cu o femeie urâtă. Voia separare.

Prințesă de Wales
Caroline s-a mutat într-o reședință privată: la început la Vicarage în Charlton, apoi la Casa Montagu, căminul contelui de Sandwich, în Blackheath. Fără să mai fie constrânsă de un soț, ea primea pe cine voia.[13] A filtrat cu amiralul Sidney Smith și cu căpitanul Thomas Manby și e posibil să fi avut un flirt cu politicianul George Canning.[14]
Fiica ei Charlotte a fost plasată în grija unei guvernante în apropiere de Casa Montagu iar Caroline o vizita des.[15] Caroline a adoptat opt sau nouă copii săraci.[16] În 1802 a adoptat un băiat de trei luni William Austin și l-a adus acasă. În 1805 Caroline s-a îndrăgostit de vecinul ei Sir John iar soția acestuia, Lady Douglas, a susținut că Prințesa de Walles le-a trimis scrisori obscene și hărțuitoare. Lady Douglas a acuzat-o pe Caroline de infidelitate și a afirmat că William Austin era fiul nelegitim al Carolinei.[17]
În 1806, o comisie secretă a fost creată pentru a investiga acuzația Lady Douglas. Comisia era alcătuită din patru oameni: primul ministru Marii Britanii Lordul Grenville, Lordul Cancelar Erskine, Ministrul Justiției Lordul Ellenborough și secretarul de stat Lordul Spencer. Lady Douglas a mărturisit că însăși Caroline a recunoscut că în 1802 era însărcinată și că Austin este fiul ei.[18] A mai afirmat că Prințesa era nepoliticoasă cu familia regală, o atingea într-un mod inadecvat sexual și a recunoscut că orice relație de prietenie dintre o femeie și un bărbat e sigur că va deveni una de dragoste.[18]
În plus față de Smith, Manby și Canning, pictorul Thomas Lawrence, Henry Hood (fiul Lordului Hood) și alții au fost menționați ca potențiali iubiți. Servitorii Carolinei nu au confirmat că acești domni ar fi fost iubiții ei și nici că a fost însărcinată și au spus că băiatul William Austin a fost adus Carolinei de mama sa adevărată, Sophia Austin. Sophia a mărturisit că era copilul ei.[19]Comisia a decis că acuzațiile "nu au fundament" însă deși ancheta era secretă au existat bârfe și scurgeri în presă.[20]
Purtarea Carolinei față de prietenii ei a fost considerată nepotrivită însă nu s-au găsit dovezi că ar fost vinovată de altceva decât de flirt.
QueenCaroline1820.jpg
Portret al reginei Caroline, ca. 1820, de James Lonsdale
·       1820 - S–a născut publicistul german Felix Albert Bamberg, membru corespondent al Academiei Române (m.31.01.1893).
·       1821: Sebastian Kneipp, medic în științele naturii (d. 1897)
* 1836: Maria Anna Friederike (17 mai 1836 - 12 iunie 1918) a fost prințesă a Prusiei.

Tânăra Ana.
Ana a fost cel mai mic copil din cei trei ai Prințului Carol al Prusiei și ai soției sale, Prințesa Maria de Saxa-Weimar-Eisenach.
Ca tânără și frumoasă prințesă, ea s-a aflat în centrul atenției curții. În iarna anului 1852 tânărul împărat Franz Joseph I al Austriei a întâlnit-o la Berlin, s-a îndrăgostit de ea și a cerut-o de soție. Însă la acea vreme Ana era logodită și, ca o complicație în plus, printre oamenii de stat prusaci existau puternice sentimente împotriva unei alianțe cu Austria.
La 26 mai 1853 Ana s-a căsătorit cu Prințul Frederic Wilhelm de Hesse la Palatul Charlottenburg din Berlin. Ana a fost a doua soție a soțului său, care cu noua ani mai înainte a trăit experiența dramatică ca iubita sa soție, Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei, să moară la naștere. El n-a trecut niciodată peste această pierdere care a avut loc la un an după ce se căsătorise cu Alexandra, și se crede că acesta a fost motivul relației sale politicoase însă distantă cu Ana.
Frederic și Ana au avut șase copii:
Ana a fost o femeie inteligentă care a prezidat la Curte un salon unde se întâlneau artiști, muzicieni inclusiv Johannes Brahms, Clara Schumann, Anton Rubinstein și Julius Stockhausen. Ea însăși era o pianistă de talent care a studiat cu Theodor Kullak.
S-a convertit la catolicism în 1901, lucru care a dus la complicații politice.
Ana a murit la 12 iunie 1918 la Frankfurt la vârsta de 82 de ani.
* 1844: Julius Wellhausen (n. 17 mai 1844 – d. 7 ianuarie 1918), a fost un cercetător biblic și orientalist german, cunoscut în special pentru contribuția sa notabilă la înțelegerea științifică a originilor Pentateuhului / Torei (primele cinci cărți ale Bibliei).
Născut la Hamelin în Regatul Hanovra, fiul unui pastor protestant,[1] a studiat teologia la Universitatea din Göttingen sub îndrumarea lui Georg Heinrich August Ewald și a devenit Privatdozent de istoria Vechiului Testament în 1870 la această universitate. În 1872 a fost numit profesor ordinarius de teologie la Universitatea din Greifswald. El și-a dat demisia din facultate în 1882 din motive de conștiință, afirmând în scrisoarea de demisie:[2]
„Am devenit teolog deoarece mă interesa studiul științific al Bibliei; doar treptat am ajuns să înțeleg că un profesor de teologie are de asemenea sarcina practică de a pregăti studenții pentru a servi în Biserica Protestantă și că eu nu sunt potrivit pentru această sarcină practică ci, din contra, în ciuda precauțiilor luate de mine îmi fac auditorii nepotriviți pentru slujba lor. De atunci funcția mea de profesor de teologie a fost o povară pentru conștiința mea.”
A devenit profesor extraordinarius de limbi orientale la facultatea de filologie din Halle, a fost ales profesor ordinarius la Marburg în 1885 și a fost transferat la Göttingen în 1892, unde a rămas până la moartea sa.
El este cunoscut pentru ale sale Prolegomena zur Geschichte Israels(Prolegomena la istoria Israelului), o sinteză detaliată a unor viziuni contemporane lui despre primele șase cărți ale Vechiului Testament: contribuția sa a fost cea de a situa dezvoltarea acestor cărți într-o perspectivă istorică și socială. Argumentul lucrării sale, numit ipoteza documentară, a rămas modelul dominant al cercetătorilor Bibliei până la sfârșitul secolului XX.
O listă selectivă a operelor sale:
  • De gentibus et familiis Judaeis (Göttingen, 1870)
  • Der Text der Bücher Samuelis untersucht (Göttingen, 1871)
  • Die Phariseer und Sadducäer (Greifswald, 1874)
  • Prolegomena zur Geschichte Israels (Berlin, 1882; Eng. trans., 1885; a V-a ediție germană, 1899; publicată inițial în 1878 ca Geschichte Israels, traducerea engleză Prolegomena to the History of Ancient Israel, Forgotten Books, 2008, ISBN 978-1606202050. De asemenea disponibilă pe Proiectul Gutenberg [1])
  • Muhammed in Medina (Berlin, 1882)
  • Die Composition des Hexateuchs und der historischen Bücher des Alten Testaments (1876/77, 3rd ed. 1899)
  • Israelitische und jüdische Geschichte (1894, a IV-a ediție 1901)
  • Reste arabischen Heidentums (1897)
  • Das arabische Reich und sein Sturz (1902)
  • Skizzen und Vorarbeiten (1884–1899)
  • ediții noi și revizuite ale cărții lui Friedrich Bleek Einleitung in das Alte Testament (4–6, 1878–1893).
În 1906 a apărut Die christliche Religion, mit Einschluss der israelitisch-jüdischen Religion, în colaborare cu A. Jülicher, Adolf Harnack și alții. El a scris de asemenea opere mai puțin influente în calitate de comentator al Noului Testament. A publicat Das Evangelium Marci, übersetzt und erklärt în 1903. Das Evangelium Matthäi și Das Evangelium Lucae în 1904 și Einleitung in die drei ersten Evangelien în 1905.

·       1868 - În această zi în Niles, Michigan s-a născut Horace Elgin Dodge, cel care împreună cu fratele său John Francis Dodge, a fondat marca americană care le poartă numele. Cei doi fraţi au fost nedespărţiţi şi împreună au pornit în afaceri, în 1897 cei doi fabricând biciclete. Ulterior fraţii Dodge şi-au diversificat afacerea şi au demarat fabricarea de subansamble auto. În 1902 Horace Dodge a facilitat un contract de fabricare a transmisiilor pentru Olds Motor Company, iar anul următor Henry Ford i-a contactat pentru a construi motoare pentru compania sa. Procesul efectiv de fabricarea maşinilor a demarat în 1913 când Horace Dodge a părăsit compania pentru a îşi fabrica propriile automobile. John Dodge ajunsese vice preşedintele Ford, dar şi-a urmat fratele. Afacerea Dodge a început cu asamblarea de camioane şi ambulanţe pentru armata americană, iar primul vehicul comercial a apărut pe piaţă în 1917. Sfârşitul a fost însă unul tragic pentru fraţii Dodge, John murind în 1920 de gripă spaniolă. Nici Horace nu a scăpat de năprasnica maladie şi în acelaşi an a decedat. Văduvele celor doi au vândut afacerea către Dillon Read în schimbul a 146 milioane $.
* 1873: Henri Barbusse (n. 17 mai 1873, Asnières-sur-Seine, Franța - d. 30 august1935, Moscova, Rusia) a fost un prozator francez, militant comunist și pacifist. A fost membru al Partidului Comunist Francez din anul 1923.
Opera:
  • 1908 - Infernul ("L'Enfer");
  • 1916 - Focul ("Le Feu"); pentru care i s-a decernat Premiul Goncourt
  • 1919 - Transparență ("Clarté");
  • 1919 - Iluzia ("L'Illusion");
  • 1920 - Cuvintele unui combatant ("Paroles d'un combattant");
  • 1921 - Noi, ceilalți ("Nous autres");
  • 1921 - Cu cuțitul între dinți ("Le Couteau entre les dents");
  • 1927 - Manifest către intelectuali ("Manifeste aux Intellectuels");
  • 1930 - Rusia ("Russie")
  • 1930 - Zola ("Zola");
  • 1934 - Îl cunoști pe Thaelmann? ("Connais-tu Thaelmann?");
  • 1935 - Stalin. O lume nouă văzută printr-un om ("Staline. Un monde nouveau vu à travers un homme");
  • 1936 - Lenin și familia sa ("Lénine et sa famille");
  • 1937 - Scrisorile lui Henri Barbusse adresate soției sale, 1914 - 1917("Lettres de Henri Barbusse à sa femme 1914 - 1917").
Henri-Barbusse.jpg
Henri Barbusse în 1933
·       1886: Alfonso al XIII-lea al Spaniei (d. 1941)
* 1890: Ion C. Dimitriu-Bârlad (n. , Bârlad, România – d. 1964) a fost un sculptor român.
Ion C. Dimitriu-Bârlad s-a născut la data de 17 mai 1890 în orașul Bârlad. A absolvit Liceul “Gheorghe Roșca Codreanu" din localitatea natală și apoi Școala de Belle-Arte din București, fiind remarcat de profesorul Dimitrie Paciurea (sculptură) si Fritz Storck (desen și sculptură). Ulterior a studiat și la Academia Julian din Paris (1913-1914).
Între anii 1910-1911, a urmat și cursurile Școlii militare de infanterie din București. A participat la Războiul de întregire a Neamului. A efectuat călătorii de studiu în numeroase țări din Europa (Italia și Grecia - 1921 și 1922; Spania - 1929). A lucrat ca profesor de desen artistic și liniar la Liceul “Gheorghe Lazăr" din București, după care a devenit inspector de specialitate (1927-1929).
El s-a afirmat în primul rând ca autor de monumente ale eroilor din primul război mondial, dar și prin numeroase busturi dedicate unor personalități ale științei și culturii românești (Titu Maiorescu, Vasile Pârvan, Bogdan Duică, Dimitrie Brândză, doctorul neurolog Gheorghe Marinescu, Generalul Ion Dragalina - 1920, Ion Bassarabescu, Ion Creangă, Ion Manu, Mihai Eminescu - 1930, Mihai Viteazul, Nicolae Bălcescu, Nicolae Leonard, Nicolae Gane, poetul Ion Dragoslav, prof. N. Longinescu, Raul Bulfinski, Samson Bodnărescu).
Dimitriu-Bârlad a obținut mai multe premii și distincții ca de exemplu Premiul Salonului Oficial din București (1911), Premiul de compoziție al Ministerului Artelor (1943), Ordinul “Meritul Cultural” cl. I pentru artă nr. 149068/30 octombrie 1943, Premiul de creație al Fondului Plastic (1949) și Premiul pentru lucrarea “Discobolul” al Uniunii Artiștilor Plastici (1952).
A avut mai multe expoziții personale în țară: Iași (casele Drossu - 1918), Chișinău (Liceul de fete - 1919), București (Sala Mozart - 1919), București (Cercul Militar - 1920), București (Arenele Romane - 1921/1922), București (Sala Minerva - 1925), București (Ateneul Român - 1930), București (Sala Dalles - 1935) și București (Sala Universul - 1940). De asemenea, a expus și la Salonul Oficial din Paris (1914).
Ion C. Dimitriu-Bârlad a încetat din viață în anul 1964. A fost bunicul cântăreței Margareta Pâslaru. În prezent, o stradă din municipiul Bârlad îi poartă numele.
Pictorul Sever Burada a fost un elev a lui.
Lucrări:

Izvorul “Sissi” din Parcul Cișmigiu
Mare parte dintre operele sale au fost declarate monumente de artă plastică, fiind achiziționate de organizații de stat, cum ar fi Ministerul Artelor (Bustul lui I. Anestin - 1911 și Bustul din bronz al lui Octav Băncilă - 1949), Ateneul Român (Bustul din bronz al lui Al. Odobescu, bronz - 1937 și Bustul din bronz al lui Petre Poni - 1940), Muzeul Aman din Craiova și Muzeul Militar Central din București, precum și de personalități străine: rectorul Universității din Atena (bustul lui Anghelopulos - 1921), directorul Muzeului Bizantin din Atena (bustul lui Adamantios - 1921), marele arheolog Cavadias din Atena sau rectorul d’Orsi al Academiei de Belle-Arte din Napoli (1922).
Dintre lucrările sale menționăm următoarele:
În anul 1957 a donat Muzeului "Vasile Pârvan" din Bârlad, circa 30 de lucrări dintre care amintim: Vasile Pârvan, Emil Gârleanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Al. Vlahuță, I. Dragoslav, A.D. Xenopol, C. Nottara, George Palade, Titu Maiorescu, George Enescu, Matei Millo, Titu Maiorescu, Radu Rosetti, Vasile Lupu, Tudor Vladimirescu, Dimitrie Cantemir, Mărășești, Maxim Gorki, Lenin, Belinschi ș.a.

·       1891: Prințesa Alexandra, a 2-a Ducesă de Fife (Alexandra Victoria Alberta Edwina Louise; 17 mai 1891 – 26 februarie 1959) a fost membră a familiei regale britanice, nepoată a regelui Eduard al VII-lea. Alexandra și sora ei mai mică, Maud au fost singurele nepoate pe linie feminină ale unui suveran britanic care au primit titlul de "prințesă a Marii Britanii și a Irlandei de Nord".

Prințesa Alexandra, ca. 1910.
Tatăl Alexandrei a fost Alexander Duff, Duce de Fife, fiul lui James Duff, al 5-lea Conde de Fife și a soției lui, Lady Agnes Hay. La două zile după căsătoria cu Louise, Prințesă Regalăîn 1889, fiica Prințului de Wales (mai târziu regele Eduard al VII-lea), a fost numit Duce de Fife și marchiz de Macduff.
Alexandra s-a născut la East Sheen Lodge, Richmond la 17 mai 1891. În momentul nașterii sale era a cincea în linia de succesiune la tronul britanic. Alexandra și sora sa au fost un caz unic printre prințesele britanice; ambele erau descendente atât a regelui William al IV-lea (prin metresa sa Dorothy Jordan) cât și a nepoatei lui William, regina Victoria, care i-a succedat deoarece acesta nu a avut moștenitori legitimi.
La 5 noiembrie 1905, regele Eduard al VII-lea a declarat-o pe mama ei Prințesă Regală. A ordonat ca nepoatele sale, Lady Alexandra Duff și Lady Maud Duff să devină Prințese al Marii Britanii și Irlandei și să urmeze ca rang imediat după membrii familiei regale. Prințesele au deținut titlul și rangul nu de la tatăl lor, Ducele, ci din voința regelui (bunicul lor).
În jurul anului 1910, s-a logodit în secret cu Prințul Christopher al Greciei, fiu al regelui George I al Greciei și al reginei Olga Constantinovna a Rusiei. Logodna s-a sfârșit când părinții au aflat de legătură; tatăl Prințului Christopher era fratele mai mic al bunicii materne a Prințesei Alexandra.
La 22 ianuarie 1912, tatăl Alexandrei a murit iar ea i-a succedat la conducerea Ducatului devenind Ducesă de Fife și Contesă de Macduff.

Prințesa Arthur de Connaught împreună cu singurul ei copil, Alastair.
La 15 octombrie 1913, Prințesa Alexandra s-a căsătorit cu Prințul Arthur de Connaught la Palatul St. James din Londra. Prințul Arthur de Connaught era singurul fiu al Prințului Arthur, Duce de Connaught și Strathearn, care era al treilea fiu al reginei Victoria și deci fratele mai mic al regelui Eduard al VII-lea. Cei doi tineri erau verișori primari.
În timpul Primului Război Mondial, Prințesa Arthur de Connaught a servit ca soră medicală la spitalul St. Mary din Paddington. Când Prințul a fost numit Guvernator-General al Uniunii Africii de Sud în 1920, și-a acompaniat soțul la Pretoria și a lucrat la spitalele locale. După ce cuplul s-a întors în Marea Britanie, ea a continuat cu îndatoririle regale și cu munca de caritate.
Alexandra a murit la casa ei din Londra în 1959. Cum singurul ei fiu a murit în 1943, Ducatul de Fife a trecut nepotului ei, James James George Alexander Bannerman Carnegie, singurul fiu al surorii sale, Prințesa Maud, Contesă de Southesk.
Alexandra Fife.jpg
·       1897: Odd Hassel, chimist norvegian, laureat Nobel (d. 1981)
* 1898: Lama Anagarika Govinda (n. 17 mai, 1898 – 14 ianuarie, 1985), născut Ernst Lothar Hoffman, a fost fondatorul ordinului Arya Maitreya Mandala și promotor al buddhismului tibetan, abhidharma, al meditației buddhiste cât și al altor aspecte ale buddhismului. A fost, de asemenea, pictor și poet.
Lama Anagarika Govinda, francez de origine, spunea despre sine: "Am fost cetățean al două lumi, hrănit în prima tinerețe de marile tradiții ale culturii occidentale și susținut apoi de străvechile și sacrele tradiții ale Orientului, unde mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții. Sper că prin cărțile mele voi realiza o punte de legătură între cele două lumi, că ele nu vor fi simple manuale sau surse de informații, ci un îndemn pentru alții de a trece podul în ambele sensuri. Scopul nu este convertirea unilaterală a cuiva, ci a-i încuraja pe alții să continue explorarea în care am fost angajat - aceasta nu de dragul vreunei soluții finale, ci pentru bucuria de a ști că aventura spirituală a unei vieți creatoare nu are limite, răsplata ei găsindu-se în actul mersului, iar nu în punctul de sosire. Putem avea un tel și o direcție, dar dacă țelul este autentic, realizarea lui constă în fiecare pas făcut către el. Drumul însuși este țelul!"

În timpul celui de-al doilea război mondial
·       1901: Pompiliu Constantinescu, critic literar român (d. 1946)
·       1901: S-a nascut sculptorul roman Romul Ladea, profesor universitar la Cluj; ( d. 27 august 1970, Joița, județul Giurgiu). Este adeseori considerat, de către mulți critici de artă, a fi fost format la „școlile” unor mari sculptori ai secolului 20, așa cum ar fi Constantin Brâncuși și Auguste Rodin, și deci fiind unul dintre continuatorii sculpturii figurative moderne.
* 1904: Prințul Ernst Alfons Franz Ignaz Joseph Maria Anton von Hohenberg(17 mai 1904 – 5 martie 1954) a fost al doilea fiu și cel mai mic copil din cei trei ai Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei și a soției lui morganatice, Sofia, Ducesă de Hohenberg.
Prince Ernst of Hohenberg.jpg
* 1904: Jean Gabin (născut Jean-Alexis Moncorgé la 17 mai 1904 – d. 15 noiembrie 1976) a fost unul dintre cei mai mari actori de film francezi. El a jucat alături de actori ca Fernandel și Louis de Funès. Printre filmele în care a jucat se numără Clanul sicilienilor, Mizerabilii și serialul Maigret.
Filmografie:

Jean Gabin și Michèle Morgan în Suflete în ceață(1938)
* 1908: Sigismund Toduță (n. 17 mai 1908, Simeria, județul Hunedoara - d. 3 iulie1991, Cluj-Napoca) a fost un compozitor, muzicolog, profesor român, membru corespondent (martie 1991) al Academiei Române. Liceele de Muzică din Cluj și Deva îi poartă numele.
Și-a realizat studiile superioare la Conservatorul de muzică și artă dramatică din Cluj (1926-1930, secția pedagogie; 1926-1932, secția pian; 1930-1936, secția compoziție), unde i-a avut printre profesori pe Ecaterina Fotino-Negru (pian) și Marțian Negrea (compoziție). A urmat specializări în Italia, la Roma, la Academia Santa Cecilia (1936-1938) - cu Ildebrando Pizetti (compoziție) și Alfredo Casella (pian) - și, în paralel, la Pontificio Istituto di Musica Sacra (1936-1938), pentru muzică sacră, compoziție religioasă și orgă. A fost profesor de muzică la Liceul Sfântul Vasile din Blaj(1932-1943), apoi asistent-corepetitor la Conservatorul de muzică și artă dramatică Cluj-Timișoara (1943-1944, în timpul cedării Ardealului). După Război, devine secretar artistic al Filarmonicii “Ardealul” din Cluj (1945-1949). Începând cu anul 1947, a fost profesor de teorie-solfegiu-dictat, armonie, contrapunct, fugă, forme și compoziție la Conservatorul „G. Dima” din Cluj (până în 1973), a deținut și funcția de rector din 1962 până în 1965 iar din 1973 până în 1991 a activat ca profesor-consultant. Între anii 1971 și 1974 a condus Filarmonica de Stat din Cluj.
A obținut titlul de doctor în muzicologie (Roma, 1938) la Institutul Pontifical pentru Muzică Sacră, cu tema „Transcrierea și comentarea unor lucrări de tinerețe, necunoscute, semnate de G. Fr. Anerio". Fiind întâiul român cu acest titlu academic, i se încredințează, începând din anul 1968 - pentru prima dată în România - conducerea științifică a doctoratului în cinci domenii ale muzicii. A fost membru al Academiei de științe sociale și politice (din anul 1970) și membru corespondent al Academiei Române (din martie 1991).
Activitatea sa creatoare a fost recompensată cu numeroase distincții (vezi mai jos).
În cele trei perioade de creație ale lui Sigismund Toduță, se disting tendințele de apropiere și contopire ale intonațiilor religioase gregoriene și bizantine cu cele folclorice românești și de aplicare a lor pe trunchiul marilor forme ale muzicii europene. Sunt prezente elemente ale unor orientări neorenascentiste și neobaroce (în prima perioadă de creație); pentru ultima perioadă este caracteristică orientarea spre heterofonie și spre un modalism intens cromatizat. Se remarcă un stil elaborativ, de natură simfonică, și tendința spre articularea polifonică. Sigismund Toduță are o evidentă înclinație spre cultivarea formelor mari, fără a exclude miniatura instrumentală, vocală sau corală.
Este primul compozitor român care, după George Enescu și Paul Constantinescu, ajunge la un adevărat stil personal.
Creație muzicală:
Muzica vocal-simfonică
  • Missa pentru cor mixt cu acompaniament de orgă (1937)
  • Psalm 97 pentru cor mixt, soliști și orchestră (1938-39)
  • Psalm 133 pentru cor, soliști și orchestră
  • Copiii cântă – Suită pentru cor de voci egale și orchestră de coarde, versuri de Ana Voileanu-Nicoară (1960)
  • Balada steagului - pentru soprană, cor mixt și orchestră, versuri de Victor Tulbure (1961)
  • Miorița - balada-oratoriu pentru soliști, cor mixt și orchestră, versuri populare (1978)
  • Pe urmele lui Horea - oratoriu pentru soliști, cor mixt și orchestră, versuri populare (1978)
  • Meșterul Manole - operă-oratoriu în trei acte, după drama omonimă de Lucian Blaga (1980-83)
  • 4 Lieduri pentru soprană și orchestră, versuri de W. Shakespeare, Fr. V. Schoeber, R. M. Rilke, Ch. Baudelaire
Muzică simfonică și concertantă
  • Eglogă pentru orchestră mare (1933)
  • Trei schițe simfonice pentru orchestră mare (1936)
  • Variațiuni simfonice pentru orchestră mare (1940)
  • Concertul (nr.1) pentru pian și orchestră (1943)
  • 4 Intabulaturi pentru pentru orchestră de coarde, după Valentin Greff Bakfark(1950)
  • Divertisment pentru orchestră de coarde (1951)
  • Concertul nr.1 pentru orchestră de coarde (1951)
  • Simfonia I (1954)
  • Simfonia a II-a în re minor, cu orgă, “În memoria lui George Enescu” (1955)
  • Simfonia a III-a “Ovidiu” (1957)
  • Uvertura festivă (1959)
  • Simfonia a V-a (1962/75)
  • Concertul pentru suflători și percuție (1970/1976)
  • Concertul nr.2 pentru orchestră de coarde (1972-73)
  • Concetrul nr.3 pentru orchestră de coarde „in stile antico” (1974)
  • Stampe vechi pentru orchestră de coarde (1974)
  • Simfonietta „in antico stile” (1977)
  • Concertul nr.4 pentru orchestră de coarde (1980)
  • Concertul pentru flaut și orchestră de coarde (1983)
  • Concert (nr.2) pentru pian și orchestră (1986)
  • Concertul pentru oboi și orchestră de coarde (1989)
Muzică instrumentală de cameră
  • Cvartet de coarde (1936)
  • Preludiu pentru pian
  • Părintele Hubic văzut de Dr. S. Toduța, pentru pian (1941)
  • Piesă... pentru pian
  • Passacaglia pentru pian (1943)
  • 3 Schițe pentru pian (1944)
  • Sonatina pentru pian (1950)
  • Suită de cântece și dansuri pentru pian (1951)
  • Sonata pentru flaut și pian (1952)
  • 10 Colinde pentru pian (1952)
  • Sonata pentru violoncel și pian (1952)
  • Sonata (nr.1) pentru vioară și pian (1953)
  • Adagio pentru violoncel și pian (1954)
  • Sonata pentru oboi și pian (1955)
  • 4 Schițe pentru arpă (1958)
  • 4 Piese petru pian (cca.1958)
  • 6 Piese pentru pian (cca.1960)
  • Trenia pentru pian (1970)
  • Preludiu – Coral – Toccata pentru pian (1973-1974)
  • Terține pentru pian (1975)
  • Joko – 4 piese pentru arpă (1978)
  • ...pentru pace - pentru pian (1987)
  • Sonata nr.2 pentru vioară și pian (1981)
  • Sonatina pentru vioară și pian (1981)
  • 6 piese pentru oboi solo (1981)
  • Simfonia B-A-C-H pentru orgă (1984)
  • 7 Coral-preludii pentru orgă (1985)
  • Recitativo - pentru pian (cca.1985)
  • Sonata nr.2 pentru flaut și pian (1987-88)
  • Sonata pentru flaut solo (1989)
  • Sonata pentru violoncel solo (1989)
Muzică corală
  • Liturghia (nr.1) Sf. Ioan Gură-de-Aur pentru cor mixt (1937)
  • Psalm 23 pentru cor mixt (1937)
  • Psalm 97 - pentru cor mixt și orgă (1938)
  • Psalm 133 - pentru soliști, cor și orchestră (1939)
  • Arhaisme - pentru cor mixt, versuri Mihail Celarianu (1942/1968)
  • 20 Coruri - pentru voci egale (1958-59)
  • 5 Melodii bănățene - pentru voci egale bărbătești (1955-58)
  • 10 Coruri mixte (1950-56)
  • 15 Coruri mixte (1969)
  • Triptic - pentru voci egale, versuri Ana Voileanu – Nicoară (1951)
  • Norul - pentru voci egale, versuri Vlaicu Bârna (1951)
  • Cântec de leagăn - în formă de canon pentru voci egale (1955)
  • Imn pentru pace - pentru cor de copii, cu acompaniament de pian, versuri Vlaicu Bârna(1956)
  • Codrule, când te-am trecut - pentru voci bărbătești (1960)
  • Înălțimi - pentru voci bărbătești, versuri Ștefan Bitan (1961)
  • 2 Madrigale - pe versuri de Dante pentru cor mixt (1965)
  • 6 Cântece populare (1973)
  • La râul Babilonului - pentru cor mixt (1974)
  • Liturghia (nr.2) (1974)
  • Cântec pentru pionieri pentru cor de copii și pian, versuri de Ana Voileanu Nicoară (1976)
  • La curțile dorului – 3 madrigale pe versuri de Lucian Blaga (1978)
  • 4 Madrigale - pe versuri de Lucian Blaga pentru cor mixt (1981)
  • 10 Miniaturi corale - pentru voci egale, versuri populare
  • 3 Coruri - pentru voci egale, versuri Lucian Blaga (1986)
  • Doină 1, Doină 2, Joc - pentru voci egale și pian, versuri populare (1985)
  • 2 Coruri pentru voci egale versuri Ana Blandiana (1989-90)
Lieduri
  • Somnoroase păsărele, versuri Mihai Eminescu (1943)
  • Tăcerea ta, versuri Octavian Goga (1943)
  • Curcubeul dragostei, versuri Mihai Beniuc (1947)
  • Bureți, versuri Vlaicu Bârna (1951)
  • 4 Cântece populare - pentru voce și pian (1953)
  • 9 Mai 1895, versuri Lucian Blaga (1957)
  • 14 Lieduri - pentru voce și pian, versuri Lucian Blaga (1984)
  • 16 Lieduri - pentru voce și pian, versuri Ana Blandiana (1987)
  • 5 Lieduri - pentru voce (S) și pian versuri de W. Shakespeare, Fr. V. Schoeber, R. M. Rilke, Ch. Baudelaire, E. Montale (1987)
  • 5 Lieduri - pentru voce (Bar sau Ms) și pian, versuri Lucian Blaga (1983/1988)
Creația muzicologică:
Formele muzicale ale Barocului în operele lui J. S. Bach. București, Editura Muzicală. Vol. I: Forma mică mono- bi- și tristrofică, 1969. Vol. II: 15 Invențiuni la două voci. 15 Invențiuni la trei voci. În colaborare cu Hans Peter Türk. 1973. Vol. III. Variațiunea. Rondoul. În colaborare cu Vasile Herman. 1978.
Sigismund Toduta.gif
Compozitorul Sigismund Toduță,
portret de Catul Bogdan
·       1912: S-a nascut Alexandru Șerbănescu, as al aviației de vânătoare române în timpul celui de al Doilea Război Mondial (d. 1944).  Căpitanul aviator Alexandru Șerbănescu, cunoscut ca „Alecu”, (n. 17 mai 1912, Colonești, jud. Olt, d. 18 august 1944, jud. Buzău) a fost un as al aviației de vânătoare române în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Format inițial ca vânător de munte, este atras de aviație, devenind întâi observator aerian, iar în 1941 pilot, zburând inițial pe avionul IAR 80, iar ulterior pe Bf 109G. A participat la campaniile de la Stalingrad, Dniepropetrovsk și Mariupol, unde a luptat alături de aviația germană împotriva aviației URSS; a participat la apărarea regiunii petrolifere Ploiești, împotriva aviației de bombardament americane. A fost comandantul Grupului 9 Vânătoare. A căzut eroic în lupta împotriva Aliaților, copleșit de escorta de Mustanguri ale operațiunii de bombardament american asupra Ploieștiului din 18 august 1944. În momentul căderii era asul cu cel mai mare număr de victorii aeriene (47) din Forțele Aeriene Regale ale României. A fost înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul militar Ghencea în data de 22 august 1944. A fost citat de două ori pe ordin de zi și decorat cu numeroase ordine și medalii. Numele eroului căpitan aviator Alexandru Șerbănescu îl poartă acum Baza 95 Aeriană Bacău.

·       1920: S-a nascut poetul roman Geo Dumitrescu  (d. 28 septembrie 2004). A debutat în 1941, la doar douăzeci și unu de ani (cu placheta Aritmetică). Cinci ani mai târziu îi apare Libertatea de a trage cu pușca, conținând poeme scrise între anii 1940-1943. Publicat după încheierea războiului, volumul (care purta inițial titlul Pelagra) fusese scris în timpul acestuia, însă cenzura îi interzisese apariția. A fost și un talentat gazetar, profesiune căreia i s-a dedicat încă din tinerețe, când a fost redactor la ziarul „Timpul”, apoi la mai multe ziare și reviste literare, printre care Flacăra, „Almanahul literar” (Cluj), „Gazeta literară” (devenită „România literară”). A mai colaborat și la alte publicații, începând cu „Vremea”, „Curentul literar”, „Kalende”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Viața românească” și continuând cu revistele „Contemporanul” și „Luceafărul”. Rubrica Atelier literar, susținută ani la rând, rămâne ca un model de orientare a debutanților, cu o generoasă exigență. A fost director al revistei „România literară”.
Poeme:

  • Aventuri lirice (1963)
  • Nevoia de cercuri (1966)
  • Jurnal de campanie (1974)
  • Africa de sub frunte (1978)
  • Versuri (1981)
  • Aș putea să arăt cum crește iarba (1989)
  • Libertatea de a trage cu pușca și celelalte versuri (1994)
  • Câinele de lângă pod (1997)
  • Poezii, ediție completă și definitivă (2000)
  • Biliard = Billard, ediție revăzută (2001)
Geo Dumitrescu.jpg
Geo Dumitrescu
* 1926: Gheorghe Pîrîu (n. 17 mai 1926, Huși - d. 30 septembrie 2011, Râmnicu Vâlcea) a fost un producător român de filme.
A absolvit Institutul Teologic din Galați și Institutul de Studii Administrative din București. A fost profesor și director la Teatrul de revistă „Constantin Tănase”, la Circul Globus și la Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia”, unde a înființat școala de cascadori.
A realizat aproape cincizeci de filme de lung metraj, printre care se află și cunoscutele Burebista, Mihai Viteazul, Tudor, Haiducii.
Din filmografia sa:
* 1926: Dimitri Romanovici Romanov (rusă Дмитрий Романович Романов; n. 17 mai 1926[1], d. 31 decembrie 2016) a fost un prinț rus, bancher, filantrop și autor. A fost, de asemenea, pretendent la șefia Casei Imperiale Ruse.
Dimitri Romanovici Romanov s-a născut la 17 mai 1926 la Cap d'Antibes, Franța, ca al doilea fiu al Prințului Roman Petrovici și a soției acestuia, prințesa Praskovia Dmitrievna Sheremeteva (născută contesă Sheremeteva). Fratele său mai mare a fost Prințul Nicolae Romanov. Pe linie paternă el este stră-strănepot al împăratului Nicolae I al Rusiei (1796–1855).
Dimitri și-a petrecut primii zece ani la Antibes, Franța unde a primit o educație tradițională rusă.[2] În 1936 familia sa s-a mutat în Italia unde și-a continuat educația și unde, pentru un timp, a locuit la palatul regal din Roma. În 1946 familia s-a mutat în Egipt unde a trăit un număr de ani înainte de a se întoarce în Italia. În 1960 el s-a mutat în Danemarca unde a lucrat pentru un număr de bănci până la pensionarea sa în 1993.[2]Vorbește fluent rusa, franceza, engleza, daneza și italiana.[2]
Dimitri s-a căsătorit de două ori. Prima lui soție a fost Johanna von Kauffmann (1936–1989), cu care s-a căsătorit la Copenhaga la 21 ianuarie 1959. După ce a devenit văduv în 1989 el s-a căsătorit cu Dorrit Reventlow (n. 1942) la Kostroma la 28 iulie 1993. A doua căsătorie a fost prima căsătorie a unui Romanov pe teritoriul rus după căderea dinastiei
La sfârșitul lunii decembrie 2016, a fost urgent spitalizat după o bruscă înrăutățire a sănătății sale. Dimitri Romanovich a murit la 31 decembrie 2016 într-un spital din Copenhaga (Danemarca).[4][5]Cu moartea sa, ramura de sex masculin ”Nikolaevici” a fost întreruptă. În prezent, linia este reprezentată doar de-a lungul liniei feminine: văduva și fiicele lui Nicolai Romanov, precum și văduva lui Dimitri Romanovich.
Condoleanțele legate de moartea cneazului Dimitri Romanov au fost exprimate de președintele Rusiei, Vladimir Putin, și de premierul Dmitri Medvedev. Președintele a menționat că Dimitrie Romanovici era un adevărat patriot al Rusiei
Vladimir Putin with Prince and Princess Dimitri of Russia.jpg
Prințul Dimitri (centru) și soția sa Dorrit cu Vladimir Putin la o recepție de stat
* 1929: William Stewart Agras (n. 17 mai 1929, Londra) este un cunoscut psihiatru american, profesor de psihiatrie la Universitatea Stanford, celebru pentru cercetările sale în domeniul psihoterapiei comportamentale și al psihologiei nutriționiste.
În 1955 este absolvent al facultății de medicină Middlesex Hospital Medical School din cadrul Universității din Londra. Între 1960 și 1961, este rezident la psihiatrie la McGill University, Montreal.
În perioada 1961 - 1969, este profesor la University of Vermont College of Medicine. În 1969 preia catedra departamentului de Psihiatrie de la University of Mississippi Medical Center.
În perioada 1969 - 1973, deține catedra Departamentului de Psihiatrie în cadrul Universității Stanford, iar din 1973 până în prezent este profesor de psihiatrie în cadrul presigioasei universități.
Agras este colaborator și la publicațiile: International Journal of Eating Disorders, Behavior Therapy', Journal of Behavior Therapy and Experimental Psychiatry.
Principala temă a cercetărilor sale constă în înțelegerea bazelor psihice ale alimentației. Printre tulburările de comportament alimentar interesate, putem menționa: obezitatea, anorexia nervoasă, bulimia nervoasă.
* 1934: Ronald Gerald Wayne (n. 17 mai 1934) a fondat Apple Computerîmpreună cu Steve Jobs și Steve Wozniak,[2], dar curând a renunțat la cota sa din noua companie pentru un total de 2.300 de dolari.
RonaldWayneMacworld2009.jpg
Ron Wayne la Macworld 2009
* 1935: Andrei Băleanu sau Andrei Nichifor Băleanu[1] (născut Andronii Băleanu; n. 17 mai 1935, satul Izvoare, județul Soroca – d. 24 iulie 2000, Chișinău, Republica Moldova) a fost un regizor de teatru și un actor de teatru și film din Republica Moldova. În anul 1983 i se decernează titlul de Maestru Emerit al Artelor din Republica Moldova.
·       1936: S-a nascut actorul si regizorul american Dennis Hopper. S-a nascut actorul si regizorul american Dennis Hopper; (d. 29 mai 2010) A apărut și în două filme cu James Dean, ‘Rebel Without a Cause” (1955) și „Giant’ (1956). A regizat și jucat în „Easy Rider’ (1969) câștigând un premiu la Festivalul de la Cannes, fiind și nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original ca și coscenarist al filmului. A fost apreciat pentru rolurile din Blue Velvet și Hoosiers, pentru cel din urmă fiind chiar nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar. Era consumator de droguri si avea accese de furie si o înclinație pentru violență conjugală, ceea ce l-au făcut un paria la Hollywood. În 1982 a fost internat timp de trei luni într-un spital de boli mintale. Hopper a decedat pe data de 28 mai 2010 de cancer la prostată în localitatea Venice, California
* 1936: Ilona Elek, cunoscută și ca Ilona Schacherer, după numele tatălui (n. 17 mai 1936, Budapesta – d. 24 iulie 1988, același loc) a fost o scrimerăungară specializată la floretă. Cu trei medalii olimpice – două de aur și una de argint – și unsprezece medalii mondiale de aur, inclusiv trei la individual, este cea mai titrată scrimeră. A fost și primul campion olimpic din Ungaria, atât la bărbați, cât și la femei.
·       1938 - S-a născut Pervis Jackson, cântăreţ american (The Spinners).
* 1939: Vasile Radu Ghenceanu (n. 17 mai 1939 - d. 30 octombrie 2006) a fost un scriitor și jurnalist român, membru în Uniunea Scriitorilor din România.[1] A fost director al Teatrului Dramatic din Baia Mare. Ghenceanu s-a impus în conștiința publică îndeosebi prin activitatea sa de gazetar desfășurată în paginile cotidianului Graiul Maramureșului din Baia Mare. Vasile Radu Ghenceanu s-a stins din viață după o lungă și grea suferință
Cărți:
  • Cântece pentru inimă tânără, 1967;
  • Cartea literelor mari, 1970 (5 ediții);
  • Ora locală, 1978; Paralele și memorie, jurnal, 1992;
  • Vindecarea de melancolie, Editura Gutinul Baia Mare, 1996;
  • Însemnați de uitare, poeme; 1997;
  • Grădinile din fereastră sau călătoria ca stare de spirit, jurnal, 1998;
  • O viață pentru muzică (Convorbiri cu Ion Săcăleanu), 1999;
  • Dreptul la singurătate. Scriitor la ziar, eseuri, comentarii, cronici, interviuri, 2001;
  • Complexul de egalitate, poeme, 2002;
  • Comentarii de sâmbătă, eseuri, 2004.
·       1940 - S-a născut Taj Mahal (Henry Saint Clair Fredericks), vocalist, compozitor şi multi-instrumentist american (Rising Sons, Canned Heat). 
* 1940: Valeriu Pantazi, pe numele său real Valeriu Pantazie Constantinescu, (n. ,[1] Urechești, Urechești, Vrancea, România – d. , București, România) a fost un poet, scriitor, topograf și pictor român, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din București și al Uniunii Scriitorilor din România. Valeriu Pantazi a fost un apropiat al lui Nichita Stănescu, Sorin Dumitrescu, Ștefan Agopian[3], al graficianului Valentin Popa, al pictorului Radu Darânga[4] și l-a avut ca profesor pe Octavian Angheluță. Cel mai bun prieten al său a fost pictorul piteștean Gheorghe Pantelie. Valeriu Pantazi a fost căsătorit cu arhitecta și autoarea de literatură pentru copiiFrancisca Stoenescu.[5]
În pictura sa, printr-o tematică bogată ancorată prin rădăcini adânci în operele înaintașilor români și internaționali, Valeriu Pantazi a probat cu argumente incontestabile, a fi un adept al picturii clasice. Asemenea iluștrilor săi înaintași Dărăscu, Petrașcu și Pallady, maeștri ai impresionismului și postimpresionismului, Valeriu Pantazi a reușit să integreze prin acumulări esențiale și substanțiale stiluri, tehnici și abordări din opere pe care timpul le-a rezervat un spațiu magic, fără riscul de-a păcătui prin fraudarea lor.
„... Eu îmi permit doar să afirm că nu există nici un fel de „alchimie” între cuvânt și culoare (ocolesc fascinantele revelații ale unor Rimbaud, Bacovia) în ceea ce mă privește. Fiind modalități de expresie total diferite, cu o „semiotică și semantică” aparte, mă rezum la gândul că există o minunată „școală” a poeziei române și universale, așa cum există și pentru pictură și că la acestea se mai adaugă „ingredientele” numite temperament, aptitudine, voință și inteligență artistică, și nu altfel. Sigur că există un albastru evocator în pictură, care nu are nicio legătură cu cuvântul „albastru”, că există un verde plin de vitalitate sau ofilit, dar cuvântul „verde” poate fi „de albastru”, cum spunea Nichita Stănescu; există fel de fel de roșuri în pictură, dar niciunul nu este „Roșu vertical” !
       Și totuși... atât pagina nescrisă cât și pânza neîncepută sunt infinit de albe și de imaculate și de aici, dacă vreți, poate începe o „alchimie” care le unește etern.”
--- Interviu cu Valeriu Pantazi în „Jurnalul de Argeș”, 1992 - rubrica „Dialoguri de Argeș”
Împătimit pescar în Delta Dunării și foarte atașat de Dobrogea, Valeriu Pantazi a pictat satele de pescari unde a poposit, vegetația, bărcile, casele și siluetele umane specifice, realizând astfel adevărate bijuterii cromatice. Pentru a întregii tabloul operei sale și a întării convingerea că numai cine stăpânește temeinic desenul, tainele îmbinării culorilor și arta compozițională poate cuteza cu adevărat să-și măsoare puterile în universul picturii moderne, Valeriu Pantazi a abordat și tematici abstracte pe pânze unde se poate observa interferența liniilor cu tăieturi geometrice cu culori și tușe apăsate, luxuriant de luminoase și vii. Aceste lucrări se alătură stilistic expresionismului. Deși opera sa în domeniul expresionismului abstract l-a incitat necontenit, el a rămas fidel figurativului.
Valeriu Pantazi (Constantinescu) s-a născut la 17 mai 1940 în localitatea Urechești, județul Vrancea, atunci județul Râmnicu Sărat. Mama lui era tânăra Maria Oprescu, absolventă a Pensionului de fete din Focșani, iar tatăl, ofițerul de gardă (absolvent de Filozofie) Octavian Constantinescu (Perianu) de 28 de ani, ce avea să plece în curând pe front, la Odessa. Tradiția orală spune că Valeriu Pantazi ar fi fost botezat cum era obiceiul în armata română de un triumvirat de înalți ofițeri, coloneii Codreanu, Haină – Roșie și generalul Pantazi. Familia s-a refugiat din Focșani pe dealurile de la Faraoanele, unde bunicul dinspre mamă avea o mică moșie cu vie nobilă, pădure și terenuri de vânătoare. Acolo a crescut Valeriu Pantazi cu mama și fratele lui Nicolae până la întoarcerea tatălui din cel de al Doilea Război Mondial. Spre sfârșitul războiului, tatăl lui Valeriu s-a întors pe jos de la Odessa rătăcind mii de kilometri, înfometat, rănit, dar plin de speranță. Epurat din armată, urmărit de sovietici, s-a refugiat în Școala de Șefi de Gară CFR, apoi și-a luat familia și cu serviciul s-a mutat din gară-n gară (Mărășești, Focșani, Nehoiu, Buzău, Râmnicu Sărat, Galați, Ulmeni), până la pensie. Tânărul Valeriu Pantazi a făcut școala „pe bucățele” prin toate aceste orașe iar liceul la „B.P. Hașdeu”, renumitul liceu de băieți din Buzău. Valeriu Pantazi învățase să scrie și să citească de la 4 ani. Mama lui așteptându-și soțul de pe front, l-a învățat tainele scrisului, cititului și limba franceză învățată la Pension. Încă de pe atunci copilul citea din biblioteca bunicului „Misterele Parisului”, „Aventurile submarinului Dox”, „Viața lui Alexandru cel Mare” și alte cărți de istorie. Adolescent fiind a scris două romane și câteva poezii pe niște caiete care s-au pierdut.[6] La liceu s-a remarcat la istorie, limba română, științele naturale și matematică. Tot atunci a scris un amplu poem: Răspuns la Scrisoarea a III-a a lui Eminescu, care a făcut ravagii prin cenaclurile bucureștene, dar care s-a pierdut deoarece (pe atunci poetul Pantazi) s-a mutat de 17 ori prin subsoluri, mansarde și camere de închiriat în bătrânul București
Valeriu Pantazi pictând la șevalet, în atelier, la 74 de ani

Autoportret


Valeriu Pantazi, portret realizat de Paul Mecet, 2012

„Asemenea imagini exprimă, desigur, o luciditate cultivată.[14]”
—Dinu Flămând, 1972
Valeriu Pantazi a înființat în anul 1967, “Cenaclul de picto-poezie Mihai Eminescu”[11] la Casa de Cultură și pe strada cu același nume. Eugen Barbu, locuind pe aceeași stradă (“Mihai Eminescu”) și dorind să aibă un cenaclu al lui, aproape de casă, a început să-l critice pe Pantazi, invocând faptul că acesta promovează doar poezia și proza modernă „capitalistă”, picturi cubiste și abstracte, etc. Organele de partid i-au încredințat lui Eugen Barbu cenaclul, sub pretextul că acesta practică proza realistă. Conflictul dintre Valeriu Pantazi și Eugen Barbu a dus la o decimare reciprocă, astfel „Cenaclul lui Barbu” s-a stins încet, încet, iar Pantazi a luat-o de la capăt cu o altă „încercare” la Ateneul Tineretului (Casa Malaxade pe aleea Alexandru, la Șosea). Între timp a lucrat la „Revista Cutezătorii”, a fost îndrumător cultural la „Vatra Luminoasă” și la „Almanahul Literar”. A locuit cu totul întâmplător, în celebrul „Hanul Galben”, loc al acțiunii din romanul lui Mateiu Caragiale „Craii de Curtea Veche”. Aici a avut condiții bune de lucru, a pictat, a scris și a citit mult: Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, poeții antici, poezia franceză, Friedrich Hölderlin, Robert Frost, T.S. Eliot, Odysseas Elytis. La „Ateneul Tineretului” în afară de cenaclul de poezie unde vor citi Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Mircea Popa, Ion Marin Tudose, Iolanda Malamen, Marin Tarangul, Ștefan Agopian și Nichita Stănescu, Pantazi a inițiat „Clubul de Jazz”, balet modern, seri de lectură de teatru (George Astaloș), o pinacotecă și expoziții de pictură și sculptură de mare ținută artistică. În anul 1972 a fost premiat de „Revista Luceafărul” și a devenit membru al Fondului Literar. Din păcate, Ateneul Tineretului a fost desființat deoarece avea tentă prea occidentală și Casa Malaxa era în dispută de interese imobiliare.[10]
După patru ani de așteptare editura Editura Cartea Românească a publicat volumul de poezii “Estimp” (1972), cartea de debut a lui Pantazi care a adunat peste 20 de cronici laudative, criticul și poetul Nicolae Prelipceanu declarându-l cel mai bun volum. În același an a depus la editură volumul „Celebrări” după apariția căruia a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru de onoare al Societății Culturale Astra și membru al PEN-Clubului. A participat la expoziții de grup și a vândut primele tablouri. Pe altele le-a făcut cadou. Nichita Stănescu l-a apreciat și s-au văzut aproape zilnic până în anul 1982, au mers împreună cu tot regatul („căpșunilor și a coarnelor de melc”) la mare la “2 Mai” și a participat la întâlniri cu cititorii iubitori de poezie din București și din țară.[13]

Valeriu Pantazi, portret de Ion Pantilie
În anul 1978 a fost publicat al treilea volum de poezie „Aerul tare de dragoste” care a evidențiat latura lirică a poetului. Tot în acel an s-a căsătorit cu scriitoarea și arhitecta Francisca Stoenescu,[15] și-a adunat manuscrisele și picturile de prin subsoluri și mansarde și s-a mutat pe strada Haga nr.4 unde a avut la dispoziție un atelier luminos și un living mare, cu ferestre enorme. Ca urmare, a adoptat o linie mai fermă în compoziții dar a rămas același colorist. A vândut lucrări unor greci, polonezi, suedezi și bineînțeles, unor colecționari români. A lucrat împreună cu Barbu Nițescu o tapiserie, cu Cornel Rikman vitralii, l-a ajutat pe sculptorul Constantin Popovici să termine o comandă monumentală, a învățat mult de la Neagu Anghel, Benone Șuvăilă, profesorul Constantin Crișan, Bogdan Pietriș cu care a mers în fiecare vară, săptămâni întregi în Delta Dunării la Mila 23 și mai apoi la Casa de Creație de la Partizani (pe brațul Sulina).[13]
În perioada 1978 – 1983, viața lui Valeriu Pantazi a fost marcată de prietenia (și emulația) cu „poetul național” Nichita Stănescu și grupul de scriitori și pictori din jurul acestuia. A pictat și a vândut lucrări direct din atelier, dar a scris intens pregătind al patrulea volum de poezie „Tu, Secole!” care a fost ilustrat de marele grafician Mircia Dumitrescu. Volumul a apărut în anul 1984 la Editura Cartea Românească și i-a adus statutul de membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. Între timp, s-a despărțit de prietenul său, marele grafician Valentin Popa, cu care colaborase câțiva ani și care a ales să rămână în Franța, și de marele poet și prieten Nichita Stănescu, care a plecat în neființă, în anul 1983. În următorii doi ani, Pantazi s-a închis în sine, a pictat adoptând o factură „sintetică și conceptuală”.[16]
Evenimentele care aveau să urmeze s-au dovedit a fi hotărâtoare în viața și creația artistului. În anul 1985, soția sa Francisca Stoenescu a făcut o călătorie în occident și a rămas în Olanda. Valeriu Pantazi nu a obținut pașaport deoarece în dosarul său de la Uniune scria că “nu prezintă garanții morale și politice”. Artistul a rămas „zălog” în strada Haga nr.4 din București, amenințat de autorități că va fi aruncat în stradă, că nu va mai publica nimic, că nu va mai expune și a fost chemat lunar la „serviciul de pașapoarte” să dea declarații despre „ce face soția lui în Olanda”. Fără niciun mijloc de existență, Valeriu Pantazi a primit ajutor de la prietenii lui din Pitești (din timpul studenției) care i-au întins o mână de ajutor oferindu-i sala „Metopa” unde a putut să expună clandestin, vara, când custodele galeriei era plecat în concediu. Sprijinit de maestrul Gheorghe Pantelie care l-a și găzduit în Pitești, a vândut aproape toate lucrările expuse (1985 – 1989) și a fost sfătuit de către acesta să înceapă să abordeze expresionismul abstract. Ca urmare a vânzării lucrărilor pe care le-a realizat a avut din ce trăi, dar nu i s-a publicat nimic în nicio revistă până la Revoluția Română din 1989. În anul 1990 a plecat în Olanda, la Nijmegen, unde și-a revăzut soția după cinci ani de despărțire. Avea 50 de ani, 7 expoziții, 4 cărți cărți publicate, numeroase articole și interviuri.[16]
În Olanda, a vizitat multe galerii, Muzeul Van Gogh, Muzeul Regal din Amsterdam și a încheiat un contract pentru două expoziții cu „Leon ArtGalery”. A lucrat cu asiduitate pânze mari expresionist-abstracte. Prima expoziție de la „Leon ArtGalery” a fost un succes. În scurt timp presa de specialitate l-a declarat „cel mai mare COBRA din Est”. A deschis apoi o expoziție la „Galeria MILL” cu lucrări figurative și nuduri. A vândut din nou tot! În anul următor, la a doua expoziție din Quick era deja un clasic al „expresionismului abstract liric”. A fost invitat peste tot, a cunoscut mulți artiști olandezi, iranieni, unguri, greci și și-a făcut mulți prieteni. În anul 1992 s-a reîntors în România convins că pictura românească se oprise la „Școala de la Balcic”, tot “realismul socialist” fiind un episod nesemnificativ.[13]
Valeriu Pantazi avea un crez:
„Artistul prin vocație, magistru al vorbelor și al tonurilor rafinate, atunci când cuvântul nu-l mai încape, se face culoare. A se exprima pe sine, frumusețea locului, a trupului și a minții, a LUMII, adică artă românească, asta face artistul.”
—Constantin Toni Dârțu - Personalități române și faptele lor, 1950 - 2010, volumul 56 (volum de colecție), Editura Studis, Iași, 2013, pag. 448
Valeriu Pantazi a decedat pe 25 iulie 2015 după o lungă suferință și a fost înmormântat pe 28 iulie în Cimitirul Străulești 2 pe Aleea Scriitorilor, lângă mormântul poetului Mihai Elin.
Valeriu Pantazi a scris de-a lungul carierei 6 cărți, după cum urmează:
Valeriu Pantazi a devenit și subiect de roman. George Colpit a descris în romanul său „Nebunul”[20], editat în anul 2011 (ISBN 978-606-92963-8-7) viața aventuroasă și boemă pe care Pantazi a avut-o în tinerețe. Scriitorul Ștefan Agopian începând din anul 2011 până în 2012 a publicat în revista Cațavencii, un serial numit „Scriitor în comunism” în care unul din personajele principale este poetul Valeriu Pantazi. În anul 2014, scriitoarea piteșteană Maria Mona Vâlceanu a publicat romanul „Egor - o iubire imposibilă”[21][22] la Editura Zodia Fecioarei, Pitești, ISBN 978-973-9388-61-0. Coperta I-a a romanului are ca ilustrație pictura „Natașa după baie” (vezi galeria de imagini), realizată de Valeriu Pantazi.
Valeriu Pantazi - 17 Mai 2015
Galerie:
    •  
    •  
    •  
  • Valeriu Pantazi 38.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 37.jpg
    •  
    •  
  • Valeriu Pantazi 46.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 47.jpg
  • Valeriu Pantazi 48.jpg
Henk de Moll - Cu ocazia expoziției deschisă în Wegedoorm-Cuijik, Olanda(1991), la Leon Art Galerie, Henk de Moll spunea cu privire la pictura lui Pantazi:
„Valeriu Pantazi vrea să sacralizeze imaginea prin culoare și sentimentele prin cuvinte. Se consideră moștenitorul stilurilor și curentelor clasice și moderne, având în spate magnificul Albastru de Voroneț. Este cel mai mare Cobra din Est.[35]”
  • Valeriu Pantazi 49.JPG
    •  
  • Valeriu Pantazi 50.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 51.JPG
    •  
  • Valeriu Pantazi 52.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 53.jpg
  • Valeriu Pantazi 39.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 41.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 42.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 43.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 44.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 45.jpg
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
  • Valeriu Pantazi 56.JPG
    •  
  • Valeriu Pantazi 35.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 36.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 54.jpg
    •  
„Ca pictor, Valeriu Pantazi este un liric nestăpînit și dominator. Zeci de lucrări rezemate de pereți și de mobilier peste tot prin casă, din bucătărie pînă în minusculul balcon al locuinței, demonstrează din plin asta. Lumea acestui narator hedonic se vrea o recuperare a unui timp de înflorire în artele plastice românești, și anume cel al intensității emoționale. Pentru Valeriu Pantazi pictura nu este o bucurie solitară, ci o asumare manifestă, un mod de a-și trăi destinul ca demonstrant pledant și colocvial în favoarea bucuriei de-a exprima, de-a dărui.[28][36]”
—Iolanda Malamen, poetă și cronicar de artă.
  • Valeriu Pantazi 17.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 20.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 21.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 22.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 23.jpg
  • Valeriu Pantazi 24.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 25.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 26.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 27.jpg
    •  
  • Valeriu Pantazi 28.jpg
  • Valeriu Pantazi 29.jpg

* 1940: Alan Curtis Kay (n. 17 mai 1940) este un informatician american, cunoscut pentru munca sa de pionierat din domeniul programării orientate obiect și al proiectării interfețelor grafice pe bază de ferestre. Este laureat al Premiului Turing, în 2003.
Alan Kay (3097597186) (cropped).jpg
Alan Kay
* 1942: Remo Ruffini (n. ,[1] La Brigue, Franța) este un fizician italian. Ruffini este directorul rețelei International Center for Relativistic Astrophysics Network (ICRAnet) și președinte al Centrului Internațional de Astrofizică relativistă. A inițiat doctoratele internaționale de astrofizică relativistă (IRAP PhD), un program comun interuniversitar de pregătire a cadrelor superioare de astrofizicieni, este deasmenea directorul programului Erasmus Mundus IRAP PhD, a fost profesor și șef de catedră de fizică teoretică la Universitatea "La Sapienza" din Roma în anii 1978-2012.
RuffiniRemo.jpg
Remo Ruffini
* 1944: Efim Tarlapan (n. 17 mai 1944, Măgurele, Ungheni, Regatul României – d. 8 decembrie 2015,[1] Chișinău[2]) a fost un scriitor, poet umorist și satiric din Republica Moldova, epigramist, autor de literatură satirică și cărți pentru copii.
·       1944 - S-a născut Jesse Winchester, vocalist, chitarist şi compozitor american.
·       1949: Bill Bruford, baterist englez (Yes)
·       1949: Gelu Colceag, regizor și actor român
·       1949 - S-a născut Andy Latimer, chitarist, basist, vocalist, flautist şi compozitor britanic (Brew, Camel).
·       1950 - S-a născut Bill Bruford, baterist şi compozitor britanic (Yes, King Crimson).
* 1952: Vasile-Florin Stamatian (n. 17 mai 1952) este un deputat român, ales în 2016pe listele PNL
* 1953: Ion Rotaru (n. , Bordei Verde, Bordei Verde, Brăila, România) este un politician român, membru al Parlamentului României. De profesie jurist, a lucrat înainte de 1989 în cadrul aparatului organizatoric al fostului Partid Comunist Român. Ulterior a ocupat diferite funcții juridice sau de conducere în cadrul administrației locale din județul Brăila. Între 2001-2008 a fost consilier județean, Consiliul Județean Brăila, președinte al Comisiei Juridice a consiliului.[1]
A fost ales senator pe listele Partidului Social Democrat la alegerile din 30 noiembrie 2008, alegere validată prin Hotărârea Senatului nr. 68/2008.[2] A fost secretar al Comisiei pentru drepturile omului, culte și minorități, în perioada 19 decembrie 2008 - 26 mai 2010 și președinte al Comisiei pentru sănătate publică, începând cu 19 decembrie 2008.[3]
A fost reales senator în legislatura 2012-2016, din partea PSD, în circumscripția electorală nr.9 Brăila, colegiul uninominal nr.1. Din data de 15 septembrie 2015 a îndeplinit funcția de secretar al Senatului. Este membru al Grupului parlamentar de prietenie cu Regatul Hașemit al Iordaniei și Grupului parlamentar de prietenie cu Regatul Thailanda.[4]
A fost reales senator în legislatura 2016-2020, din partea PSD, în circumscripția electorală nr.9 Brăila, la data de 11 decembrie 2016 și validat la data de 21 decembrie 2016. Este președinte al Comisiei pentru muncă, familie și protecție socială și membru în Comisia pentru sănătate publică și Comisia de validare
·       1953 - S-a născut George Johnson, chitarist american (Brothers Johnson).
·       1955 - S-a născut actriţa americană de film Debra Winger.
* 1956: Vsevolod Coroliuc (n.17 mai1956, Ghindești în Republica Moldova) este un muzician rock, poliinstrumentalist (flaut, fluier, saxofon, baterie, percuție, sarod, sitar), compozitor și vocalist.
* 1956: Ray Charles Leonard (n. 17 mai 1956), cunoscut ca „Sugar” Ray Leonard, este un fost boxer profesionist, orator motivațional și actor ocazional american. Adesea considerat unul dintre cei mai mari boxeri din toate timpurile, a boxat din 1977 până în 1997, câștigând titluri mondiale la cinci categorii de greutate; campionatul liniar la trei categorii de greutate[2], precum și titlul de campion necontestat la categoria semimijlocie.[3]Leonard a făcut parte din „The Fabulous Four”, un grup de boxeri care a boxat unul cu altul în anii 1980, format din el însuși, Roberto Durán, Thomas Hearns și Marvin Hagler.
„The Fabulous Four” a creat un val de popularitate în clasele de greutate mai mici păstrând boxul relevant în epoca post-Muhammad Ali, în timpul căruia Leonard a învins viitorii colegi incluși în International Boxing Hall of Fame Hearns, Durán, Hagler și Wilfred Benítez.[4][5] Leonard a fost, de asemenea, primul boxer care a câștigat mai mult de 100 de milioane de dolari și a fost numit „boxerul deceniului” în anii 1980.[6] Revista The Ring l-a numit Boxerul Anului în 1979 și 1981, în timp ce Boxing Writers Association of America (BWAA) l-a numit boxer al anului în 1976, 1979 și 1981.
Ray Leonard 1.jpg
Leonard în 2007
·       1957: Orest Onofrei (n. 17 mai 1957, com. Marginea, județul Suceava) este un politician român. A fost membru al Parlamentului României în legislatura 2004-2008 dar la data de 3 februarie 2005 a demisionat și a fost înlocuit de către deputatul Romică Andreica. Orest Onofrei a fost ales din nou în legislatura 2008-2012.
* 1958: Adrian Ionescu (n. 17 mai 1958) este un fotbalist român retras din activitatea sportivă.
·       1959 - S-a născut Paul Di'Anno, vocalist britanic (Iron Maiden).
* 1961: Enya, pe numele real Eithne Ní Bhraonáin (n. 17 mai 1961) este o cântăreață, compozitoare și instrumentistă irlandeză.
Mai este prezentată uneori în media și ca Enya Brennan.
Enya este o transliterare aproximativă a pronunției numelui Eithne în irlandeză, limba ei nativă.
Și-a început cariera muzicală în 1980, când s-a alăturat trupei Clannadformată din frații și surorile sale, dar i-a abandonat mai târziu, urmând apoi să-și caute realizarea într-o carieră solo.
Albumul ei de debut, Watermark, care a fost lansat în 1988, a introdus-o pe plan internațional pentru prima dată și Enya a devenit cunoscută pentru sunetul ei unic, ce era caracterizat de stratificări ale vocii, melodii folk, fundaluri sintetizate și reverberații eterice.
A continuat să aibă parte de succes între anii 1990 și 2000; albumul ei din 2000 - A Day Without Rain a obținut înregistrări excelente la vânzări (16 milioane de exemplare) și a fost numită „World's Best-Selling Female Artist” a anului 2001. Este artista cu cele mai mari vânzări din Irlanda și oficial a 2-a ca export de albume muzicale după trupa U2. Numărul de albume vândute se situează la 85 milioane de exemplare.
Activitățile ei i-au dobândit, pe lângă alte lucruri, 4 premii Grammy și o nominalizare Oscar (pentru contribuția ei la primul film din trilogia Stăpânul Inelelor). Pănă acum se știe că a cântat în 10 limbi diferite, dintre care una inventată de Enya și textiera ei, Roma Ryan. Enya este a 9-a artistă ca număr cu cele mai mari vânzări de albume în America, combinând 30 milioane de exemplare ale albumelor în SUA.
Enya s-a născut în Gweedore (Gaoth Dobhair în irlandeză) un mic orășel din comitatul Donegal, situat în nord-vestul Irlandei. Talentul muzical l-a moștenit de la părinții ei, ambii muzicieni de renume, tatăl făcând parte dintr-o trupă muzicală Slieve Foy Band, iar mama, profesoară de muzică la școala din Gweedore.[2] Ea este a șasea din cei nouă copii ai familiei
Ca membră a trupei muzicale din familie, Clannad, Enya a format o prietenie cu managerul/producătorul Nicky Ryan și soția acestuia, Roma Ryan. După ce a lucrat cu Nicky Ryan timp de 7 ani, Clannad a început să caute alt producător. Din diferențele de opinie, privind viitoarele strategii de marketing ale trupei, cuplate cu o oarecare gelozie a celorlalți pe talentul arătat de Enya, a rezultat o despărțire aspră în grup, cauzând, astfel, ca Ryan și Enya să abandoneze trupa pentru a-și căuta realizarea într-o carieră solo. După despărțire, Enya s-a mutat cu Nicky și Roma. De asemenea, aceștia i-au servit fericiți artistei ca familie surogat. Au construit un studio într-un mic depozit la acea vreme, numindu-l Aigle, franțuzescul pentru „Eagle”. Studio-ul din ziua de azi a menținut același nume. Enya a început să dea lecții de pian pentru a-și asigura un venit, pe când familia Ryan aștepta să lovească inspirația. În cele din urmă, un apel de la BBC a rezultat într-un contract prin care artista să compună muzică pentru documentarul în serie The Celts și de atunci succese din ce în ce mai mari urmau să apară.

Castelul Manderley, Killiney, Dublin, reședința artistei irlandeze Enya
Din 1997, Enya locuiește în castelul Manderley (stil victorian), din Killiney, Dublin. În trecut se numea Ayesha, denumirea ulterioară fiind dată de Enya însăși, după reședința ficțională a lui Maxim de Winter, în romanul (1938) lui Daphne du Maurier și filmul ei favorit, alb-negru, Rebecca. Este vecină cu solistul Bono(U2), care domiciliază în apropiere. Încă din perioada Watermark, Enya a început să atragă atenția unor stalkeri. În 1996, un italian a fost văzut în Dublin purtând la gât o fotografie a artistei, și s-a înjunghiat pentru că fost respins din pub-ul părinților Enyei în Gaoth Dobhair, comitatul Donegal.[4]
Mai târziu, alți stalkeri au reușit să pătrundă prin efracție chiar în castelul acesteia și să atace câțiva membri ai staff-ului.[5] Ca atare, Enya a fost nevoită să cheltuiască peste 250.000 € pentru măsuri de securitate pe domeniul castelului. Castelul ei include și o cameră de panică pe care Enya a și folosit-o pentru a chema ajutor.
În anul 2006, artista ajunge pe locul 3 în clasamentul celor mai bogați oameni din showbiz-ul britanic, cu o avere estimată la aproximativ €109 milioane (£75 milioane sau US$165 milioane) și pe locul 95 în Sunday Times Rich List 2006 din 250 cei mai bogați irlandezi.[6]
Chiar dacă relația cu familia nu este una dintre cele mai bune, Enya se alătură corului mamei sale, din Gaoth Dobhair, în fiecare an de Crăciun. Artista se consideră membru devotat al Bisericii Romano-Catolice. Drept dovadă, cântă cu ocazia unui Crăciun la Roma, în prezența Papei Ioan Paul al II-lea. Compozitorul de muzică clasică preferat al artistei este Sergei Rachmaninoff. Hobby-urile ei includ vizionarea de filme romantice alb-negru, pictatul și colecționarea de opere de artă. Enya adoră pisicile. Într-un interviu publicat în 1988, când a fost întrebată despre animale de casă, ea a răspuns: „Am o pisică. Iubesc pisicile; pentru o perioadă am avut 12. A fost doar un extaz. Toate stăteau întinse la soare și apoi se cățărau până la gâtul meu”.
Enya e o persoană foarte privată, care încearcă să țină viața ei personală aparte de cea muzicală. Este retrasă, nu-i place să aibă parte de prea multă publicitate, sunt momente rare în care poate fi văzută, acelea fiind evenimente importante precum ceremoniile de la premiile Grammy, Oscar, Echo, World Music Awards etc. și când face turul de promovare în diverse țări, al albumelor de abia lansate. Ea nu este ca ceilalți artiști populari care consideră că imaginea lor ar avea relevanță, pentru ea muzica e totul, nu muzicianul.
Înregistrări:

Albume

  • Enya (1986)
  • Watermark (1988)
  • Shepherd Moons (1991)
  • The Celts (1992)
  • The Memory of Trees (1995)
  • A Day Without Rain (2000)
  • Amarantine (2005)
  • And Winter Came... (2008)
  • Dark Sky Island (2015)

Videografie

  • "Aldebaran" (1987)
  • "I Want Tomorrow" (1987)
  • "Fairytale" (1987)
  • "Orinoco Flow" (1988)
  • "Storms in Africa" (1989)
  • "Evening Falls" (1989)
  • "Exile" (1990)
  • "How Can I Keep from Singing?" (1991)
  • "Caribbean Blue" (1991)
  • "The Celts" (1992)
  • "Book of Days" (1992)
  • "Anywhere Is" (1995)
  • "On My Way Home" (1996)
  • "Only If..." (1997)
  • "Only Time" (2000)
  • "Wild Child" (2001)
  • "Only Time (Remix)" (2001)
  • "May It Be" (2001)
  • "Amarantine" (2005)
  • "It's in the Rain" (2006)
  • "Trains and Winter Rains" (2008)
Enya (rândul din față, dreapta), pe coperta albumului Clannad - Fuaim(1981)
* 1965: Michael Trent Reznor (n. 17 mai 1965) este un muzician, cântăreț, cantautor, producător și multi-instrumentist american. El este fondatorul formației de industrial rock cunoscută sub numele de Nine Inch Nails și a avut diferite legături cu alte formații, în trecut, cum ar fi Option 30, Exotic Birds, și Tapeworm. Reznor a părăsit Interscope Records în 2007, și actual este independent.
Reznor a început să creeze muzică devreme în viața sa, găsindu-și propria sa copilărie ca fiind o influență pentru muzica sa. După ce a fost implicat în mai multe formații bazate pe sintetizator în anii '80, Reznor a obținut o slujbă la Right Track Studios și a început să-și creeze propria sa muzică la studio, când acesta era închis. Prima lansare a lui Reznor cu Nine Inch Nails, Pretty Hate Machine (1989), a fost un succes din punct de vedere comercial, și de atunci a mai avut șapte lansări majore.

·       1968: Petru Călian, politician român
* 1970: Giovanna Trillini (n. 17 mai 1970, Jesi, Italia) este o scrimeră italiană specializată pe floretă.
·       1971: Regina Máxima a Țărilor de Jos (Máxima Zorreguieta; n. 17 mai 1971) este soția regelui Willem-Alexander al Țărilor de Jos. La 30 aprilie 2013, după abdicarea reginei Beatrix și urcarea pe tron a soțului ei ca regele Willem-Alexander, Máxima a devenit regină consort a Țărilor de Jos.
Născută Máxima Zorreguieta la Buenos Aires, Argentina, la 17 mai 1971, Prințesa Máxima este fiica lui Jorge Zorreguieta (n. 1928) și a celei de-a doua soții, María del Carmen Cerruti Carricart (n. 1944). Ea are doi frați, o soră și trei surori vitrege din căsătoria tatălui ei cu prima soție, Marta López Gil.[1]
A studiat la școala Northlands din Argentina și a lucrat ca investitor bancar înainte de a-și lua o diplomă în economie la Universidad Católica Argentina în 1995. Ulterior ea a lucrat pentru mari companii internaționale în Argentina, New York și Europa.[2]
Prin tatăl ei, ea este descendentă regelui Afonso al III-lea al Portugaliei și a mai multor familii nobile din peninsula iberică.[1]
Máxima l-a întâlnit pe moștenitorul tronului olandez în aprilie 1999 la Sevilia, Spania, în timpul Târgului de primăvară de la Sevilia: "Feria de abril de Sevilla." Într-un interviu, ei au afirmat că prințul s-a prezentat simplu drept "Alexander", astfel că ea n-a știut că el este un prinț. Au stabilit o întâlnire două săptămâni mai târziu, la New York, unde Máxima lucra pentru "Dresdner Kleinwort Benson".
Vestea relației de cuplu și planurile unei eventuale căsătorii au cauzat controverse în Țările de Jos, ca urmare a implicării tatălui Maximei ca ministru de cabinet în timpul regimului președintelui argentinian Jorge Rafael Videla.[3] Posibila lui prezență la nunta regală a fost dezbătută timp de câteva luni, și în cele din urmă, el nu a participat la nuntă.[4]
Aprobarea pentru căsătorie a fost acordată de către Parlamentul olandez (necesar prin lege pentru Prințul de Orania pentru a rămâne moștenitor la tron), dar părinții Maximei nu au fost invitați să participe la nuntă

Prințesa Máxima în timpul primei sarcini
Cuplul și-a anunțat logodna la 30 martie 2001; Prințesa Máxima s-a adresat națiunii fluent în olandeză în timpul emisiunii televizate în direct.[6] Máxima a primit cetățenie olandeză prin decret regal la 17 mai 2001 și acum deține dublă cetățenie: argentiniană și olandeză.[7] După căsătorie ea a rămas romano catolică.[8]
Prințesa Máxima și Prințul Willem-Alexander s-au căsătorit la 2 februarie 2002 printr-o ceremonie civilă la Amsterdam, care a fost urmată de o ceremonie religioasă.[9]
Cuplul are trei fiice:
Prințesa Máxima se concentrează pe problema integrării imigranților în cultura olandeză. Ea a fost membru al unei comisii parlamentare speciale, care a încercat să recomande modalități de a crește participarea femeilor imigrante în forța de muncă. Prințesa Máxima subliniază importanța pentru imigranți de a învăța limba olandeză, în scopul de a participa pe deplin în societatea olandeză. Prințesa însăși este trilingvă; ea vorbește olandeză, engleză și spaniolă.
Ea este unul dintre puținii membri ai familiilor regale din întreaga lume care să fie un susținător deschis al drepturilor homosexualilor, și a fost primul membru regal care a participat la o conferință pentru drepturile persoanelor LGBT la 5 martie 2008
Queen Maxima in Hamburg.jpg
Regina Maxima în 2015
·       1973 - S-a născut Matthew McGrory, cel mai înalt actor de la Hollywood (m.08.08.2005).
* 1977: India (născută Shamika Brown pe 17 mai 1977) este o actriță porno americană.
* 1980: Alistair Cees Overeem (Pronunție în olandeză: /ˈoːvəreːm/; n. 17 mai 1980) este un luptător de arte marțiale mixte și kickboxer olandez care evoluează în UFC la categoria grea. Este fost campion al Strikeforce Heavyweight Champion, Dream Heavyweight Champion, K-1 World Grand Prix Champion, și este singurul luptător care a deținut ambele titluri în MMA și K-1 în același timp.
* 1981: Leon Osman (n. 17 mai 1981, Billinge Higher End, Wigan) este un fotbalist englez care în prezent este liber de contract.
* 1984: Michael David Rosenberg (n. 17 mai 1984), cunoscut mai mult sub numele său scenic Passenger, este un cântăreț-compozitor britanic de folk-rock. A devenit cunoscut ca vocalist și compozitor al formației Passenger înființată în 2003. Trupa a lansat un singur album (Wicked Man's Rest) după care s-a destrămat. La destrămarea formației în 2009, Rosenberg a optat să păstreze denumirea formației pentru cariera sa solo de mai departe. Cel mai de succes single al său, "Let Her Go", s-a clasat pe prima poziție în topurile din 16 țări.
Mike Rosenberg performing at Southampton Brook music venue in January 2013 4.JPG
Passenger în ianuarie 2013
* 1985: Teófilo Antonio Gutiérrez Roncancio (n. 17 mai 1985), cunoscut ca Teó, este un fotbalist columbian care evoluează la clubul portughez Sporting Lisabona
* 1988: Koki Yonekura (n. 17 mai 1988) este un fotbalist japonez.
* 1991: Iñigo Martínez Berridi (Ondárroa, Vizcaya, 17 mai din 1991) este un fotbalistspaniol. Joacă ca fundaș central pentru Athletic Bilbao în La Liga.
* 1996: Ryan Ochoa (născut la 17 mai 1996) este un actor adolescent american. El este cel mai faimos pentru rolul său, Lanny, din serialul Perechea de regi de la Disney XD și rolul, Chuck Chambers, din serialul iCarly de la Nickelodeon.




Decese 

·       1336: Împăratul Go-Fushimi al Japoniei (n. 1288) 
·       1510: A murit Alessandro Filipepi, cunoscut sub numele de Sandro Botticelli, unul dintre cei mai mari pictori al Renaşterii florentine (n.1 martie 1445).
·       1536: George Boleyn, fratele reginei consort Anne Boleyn, cumnat al regelui Henric VIII și unchiul matern al viitoarei  regine Elisabeta I a Angliei, a fost executat. A fost o  figură proeminentă în politica engleza si a fost acuzat de incest  cu sora sa Anne si înaltă trădare. 
* 1607: Anna d'Este (16 noiembrie 1531 – 17 mai 1607) a fost o prințesă franceză cu mare influență la curtea Franței și o figură centrală în Războiul religiilor. Prin prima căsătorie a devenit Ducesă de Aumale, apoi de Guise iar prin a doua căsătorie Ducesă de Nemours și Genevois.

Portret al Annei d'Este de Léonard Limosin, ca 1570, British Museum, Waddesdon Bequest, WB.24.
Anna d'Este s-a născut la 16 noiembrie 1531 și a fost fiica cea mare a Ducelui de Ferrara Ercole al II-lea d'Este și a soției lui, Renée a Franței. A crescut la Ferrara, unde a primit o educație excelentă. A studiat muzica, dansul, istoria și pictura. Viitoarea scriitoare și cărturară Olympia Fulvia Morata a fost aleasă ca una dintre tovarășii ei la curte.[1]
În 1548, după îndelungi negocieri a avut loc căsătoria ei cu un prinț francez, Francisc, Duce de Aumale, fiul Ducelui de Guise. Contractul a fost semnat la Ferrara la 28 septembrie iar căsătoria a avut loc la Saint-Germain-en-Laye în apropiere de Paris la 16 decembrie. Prințesa nu s-a mai întors niciodată în Italia.
Anna d'Este a fost nepoata regelui francez Ludovic al XII-lea și deci înrudită cu Henric al II-lea și fiii lui. Prin căsătorie a devenit membră a puternicei familii Guise și datorită rădăcinilor ei italiene a avut legături strânse în special cu regina și mai târziu regian-mamă Caterina de Medici.
Din aceste motive, poziția ei la curte era influentă. Devenită Ducesă de Guise după moartea socrului ei în 1550, ea a condus domeniile familiei și imensa avere a familiei Guise cu ajutorul soacrei sale, Antoinette de Bourbon. De asemenea, ea a fost activă în numele tatălui ei și a acționat ca mediator între curțile din Franța și din Ferrara.
A născut șapte copii, dintre care patru au ajuns la maturitate.
În februarie 1563 soțul ei a fost asasinat. În timp ce criminalul a fost arestat și condamnat la moarte, Anna d'Este a luat toate măsurile posibile pentru a-l da în judecată pe liderul hughenoților francezi, Gaspard de Coligny, pe care ea l-a considerat responsabil pentru atac.

Jacques de Savoia, al doilea soț al Annei.
În următorii trei ani, văduva l-a presat pe rege cu petiții însă în ianuarie 1566 consiliul regelui l-a declarat pe Coligny nevinovat. Cei mai mulți dintre contemporani au considerat-o pe văduva Ducelui de Guise responsabilă pentru moartea lui Coligny la 22 august 1572 care a devenit semnalul de start pentru masacrul din Ziua Sfântului Bartolomeu.
La 29 aprilie 1566, Anna d'Este s-a căsătorit cu Jacques, Duce de Nemours. De acum înainte, prințesa își va petrece cea mai mare parte a timpului la Annecy sau pe drumul de la ducatul de Genevois la curtea Franței. În situații politice dificile a jucat roul de mediator între soțul ei și Ducele de Savoia.
După moartea celui de-al doilea soț în 1585, Anna d'Este a trăit la Paris, la Hôtel de Nemours, care era situat pe malul stâng al Senei. Odată cu formarea Ligii Catolice, în care fiii ei au jucat un rol proeminent, importanța ducesei în aparițiile politice în regatul Franței a crescut considerabil.
În decembrie 1588 regele Henric al III-lea a ordonat asasinarea celor doi fii mai mari și arestarea Annei d'Este. Deși sursele nu ne spun nimic despre faptele ducesei după eliberarea sa, unii contemporani o consideră responsabilă pentru asasinarea regelui. În timpul asediului de la Paris de către Henric al IV-lea, Anna d'Este a fost declarată "regină-mama" de către League însă după convertirea bourbonilor înapoi la catolicism ea l-a recunoscut ca rege și a încercat să-și convingă fii rebeli să facă la fel. În 1594 Anna a călătorit la Paris să aducă un omagiu lui Henric al IV-lea.
A murit la 17 mai 1607 la vârsta de 75 de ani.
Anna dEste Versailles.jpg
Portret al Annei d'Este de artist necunoscut, a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ulei pe lemn. Versailles, Musée du Château
·       1727: Ecaterina I (în rusă Екатерина I Алексеевна) (născută Marta Helena Skowrońska (letonă Marta Elena Skavronska), mai târziu Marta Samuilovna Skavronskaya) (n. 15 aprilie [S.V. 5 aprilie] 1684 – d. 17 mai[S.V. 6 mai] 1727) a fost a doua soție a lui Petru cel Mare, împărăteasă a Rusiei din 1725 până la moartea sa.
Nu există documente care să confirme ascendența Caterinei. Versiunea obișnuită acceptată este că Marta Elena s-a născut la Ringen aflat în prezent în Estonia. În acele timpuri localitatea făcea parte din Letonia suedeză. Era fiica lui Samuel Skowroński, mai târziu Samuil Skavronski, un țăran leton de origine poloneză.
La vârsta de 17 ani s-a căsătorit cu un dragon suedez, cu care a stat măritată opt zile în 1702, moment în care trupele suedeze au fost retrase din Marienburg. Când trupele ruse au cucerit Marienburgul, pastorul luteran Ernest Gluck, în casa căruia lucra Marta, a fost chemat la Moscova ca traducător în serviciul mareșalului Boris Sheremetev. Mai târziu ea a devenit slujitoare în casa prințului Alexandru Menșikov, bun prieten al lui Petru cel Mare și primul guvernator al orașului Sankt Petersburg.
În 1703 când Petru l-a vizitat pe Menșikov, a întâlnit-o pe Marta iar la scurtă vreme, aceasta i-a devenit amantă. În 1705 ea s-a convertit la ortodoxismși și-a luat numele de Ecaterina Alexeievna.
Ecaterina și Petru s-au căsătorit în secret în 1707. Au avut nouă copii dintre care doar două fete au ajuns la maturitate, Ana și Elisabeta. Relația lor a fost una foarte bună și un număr mare de scrisori demonstrează puternica afecțiune dintre Ecaterina și Petru. Ea era cea care reușea să calmeze desele accese de furie ale lui Petru și care-l îngrijea în timpul crizelor de epilepsie.
După moartea lui Petru și-a găsit cei patru frați: Christine, Anna, Karl și Friederich/Theodor, le-a acordat noi titluri de conți și contese și i-a adus în Rusia. Christine Skowrońska, renumită Christina Samuilovna Skavronskaia (1687–1729), s-a căsătorit cu Simon-Heinrich iar urmașii lor au fost conții Guendrikov; Anna Skowrońska, renumită Anna Samuilovna Skavronskaia, s-a căsătorit cu Michael-Joachim iar urmașii lor au fost conții Efimovski; Karl Skowroński, renumit Karel Samuilovich Skavronski, a fost numit conte al Imperiului Rus la 5 ianuarie 1727 și șambelan al curții imperiale; Friedrich/Theodor Skowroński, renumit Feodor Samuilovich Skavronski, a fost numit conte al Imperiului Rus la 5 ianuarie 1727 și s-a căsătorit de două ori, cu o lituaniancă și cu Ecaterina Rodionovna Saburova, însă nu a avut urmași cu nici una dintre ele

Țarina Ecaterina I
Petru a murit (28 ianuarie 1725 stil vechi) fără să numească un succesor. În tabăra Ecaterinei se aflau "omenii noi", cei pe care Pușkin avea să-i numească "puișorii din cuibul lui Petru" și a căror interese erau legate de noua capitală. La o schimbare a puterii ar fi pierdut totul. Ecaterina a fost prima femeie care a condus Imperiul Rus, deschizând calea legală a celor șaptezeci de ani (aproape tot secolul al XVIII-lea) de domnie a femeilor în Rusia; toate au continuat politica lui Petru I pentru modernizarea Rusiei.
După moartea lui Petru I, Ecaterina are de înfruntat o altă durere: la numai câteva zile după decesul soțului ei, moare și fiica ei în vârstă de șapte ani, Natalia.
Domnia Ecaterinei a durat aproape doi ani, timp în care a patronat expediția științifică a lui Bering care avea să descopere strâmtoarea ce desparte Asia de America și care îi va purta numele, să inaugureze Academia de Științe de la Sankt Petersburg și să restrângă puterea Senatului. Ecaterina a continuat destul de fidel politica și reformele lui Petru.
Totuși, adevăratul stăpân al Rusiei era Menșikov. A murit la 43 de ani la St. Petersburg și a fost înmormântată în Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg.

·       1729: Samuel Clarke, filosof englez (n. 1675) 
* 1735: Georg Friedrich Karl, Margraf de Brandenburg-Bayreuth (30 iunie 1688 – 17 mai 1735), a fost prinț german, membru al Casei de Hohenzollern, Margraf de Brandenburg-Bayreuth-Kulmbach (1708–35) și Margraf de Brandenburg-Bayreuth (1726–35).
A fost cel mai mare copil din cei paisprezece născuți ai Margrafului Christian Heinrich de Brandenburg-Bayreuth-Kulmbach și ai soției acestuia, contesa Sophie Christiane de Wolfstein. În afară de el, numai șase frați au supraviețuit copilăriei: Albrecht Wolfgang, ucis în bătălie în 1734; Dorothea Charlotte, contesă de Hohenlohe-Weikersheim, care a murit în 1712 la doar șapte luni după căsătorie; Sophie Magdalene, regină a Danemarcei; Frederick Ernst; Sophie Caroline, Prințesă de Ostfriesland; și Frederick Christian, care mai târziu a moștenit margrafiatul de Bayreuth.
În timpul copilăriei, Georg Friedrich Karl a fost instruit de foarte religioasa lui mamă, iar mai târziu a primit o educație atentă la Bielefeld. Din 1700 până în 1704 a călătorit în Europa de Vest, ca parte a unei călătorii educaționale tradiționale (Marele Tur), și a vizitat, printre alte țări, Danemarca, Franța și Republica olandeză. Mai târziu, el a studiat patru ani la Universitatea din Utrecht. După moartea tatălui său, în 1708 s-a întors la familia sa, care trăia începând cu 1704 la Castelul Weferlingen în apropiere de Magdeburg, și și-a asumat titlul de Margraf de Brandenburg-Bayreuth-Kulmbach.
Castelul Weferlingen a fost atribuit familiei sale ca un apanaj de către regele Frederic I al Prusiei, după ce tatăl lui Georg Friedrich Karl, puternic îndatorat, a renunțat la drepturile sale de succesiune asupra moșiilor Bayreuth și Ansbach în favoarea Prusiei prin Contractul de la Schönberg. Georg Friedrich Karl a încercat să-și recupereze drepturile după moartea tatălui său și a solicitat eliminarea acestui contract.
Când Margraful Georg Wilhelm a murit în 1726 fără urmași pe linie masculină, Georg Friedrich Karl și-a asumat principatul de Bayreuth fără dificultăți.
După ascensiunea sa, prioritatea cea mai mare a lui Georg Friedrich Karl a fost îmbunătățirea finanțelor teritoriilor sale și administrația locală. Spre deosebire de mulți dintre conducătorii săi contemporani, el nu avea ambiții politice sau militare. În schimb a fost foarte pios și l-a sprijinit intens pe August Hermann Francke să inculce importanța vieții religioase pentru supușii săi. Margraful a fost un sprijin remarcabil pentru orfelinate.
Nu a fost interesat de viața de curte, iar în ultimii ani a construit Castelul Himmelkron, o fostă mănăstire, probabil, cu planul de a se retrage acolo.
În memoriile nurorii sale, Wilhelminea Prusiei, Georg Friedrich Karl este descris ca o persoană slabă, crăcănată, egoista, geloasă. Antipatia a fost reciprocă. Margraful și-a hărțuit nora în același mod în care părinții ei au făcut-o. Atunci când Wilhelmine a dat naștere unei fiice, a distrus sperantele lui Georg Friedrich Karl de a se ocupa de creșterea nepotul său, din moment ce el ar fi fost lăsat să supravegheze educația fiului copilului său Frederic numai dacă ar fi fost un băiat, în conformitate cu contractul de căsătorie semnat cu Wilhelmine. Frederic și-a sprijinit soția și Margraful beat și-a lovit fiul cu bastonul fără să-l rănească.
La 17 aprilie 1709, la Reinfeld, Georg Friedrich Karl s-a căsătorit cu Dorothea de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck. Ei au avut cinci copii:
  1. Sophie Christiane Luise (n. 4 ianuarie 1710, Weferlingen - d. 13 iunie 1739, Bruxelles), căstorită la 11 aprilie 1731 cu Alexander Ferdinand, Prinț de Thurn și Taxis.
  2. Frederic (n. 10 mai 1711, Weferlingen - d. 26 februarie 1763, Bayreuth), succesor al tatălui său ca Margraf de Bayreuth.
  3. Wilhelm Ernst (n. 26 iulie 1712, Weferlingen - d. 7 noiembrie 1733, Mantua).
  4. Sophie Charlotte Albertine (n. 27 iulie 1713, Weferlingen - d. 2 martie 1747, Ilmenau), căstorită la 7 aprilie 1734 cu Ducele Ernst August II de Saxa-Weimar.
  5. Sophie Wilhelmine (n. 8 iulie 1714, Weferlingen - d. 7 septembrie 1749, Aurich), căstorită la 25 mai 1734 cu Prințul Carl Edzard al Frisiei de Est.
După șapte ani de mariaj nefericit, Georg Friedrich Kar și Dorothea s-au separat în 1716. Opt ani mai târziu (1724), căsătoria lor a fost oficial dizolvată. Mai târziu, Dorothea a emigrat în Suedia, unde a murit în 1761, la 20 de ani după fostul ei soț. Nici unul dintrei ei nu s-a recăsătorit.
* 1765: Alexis Claude de Clairaut (sau Clairault) (n. 3 mai 1713 - d. 17 mai 1765) a fost un matematician, astronom și geofizician francez.
Activitatea sa științifică se concretizează în lucrări de analiză matematică, geometrie și mecanică cerească, dar a studiat toate ramurile matematicii.
S-a ocupat cu un interes deosebit de geometria transcendentă. Astfel, în 1733 a creat trigonometria sferoidală, iar în 1736 a descoperit ecuația diferențială care îi poartă numele.
În 1739 a descoperit metoda factorului integrant, aplicat la rezolvarea ecuațiilor diferențiale de ordinul întâi.
Clairaut s-a mai ocupat de problema izoperimetrelor, din care au apărut mai târziu calculul variațiilor. A dedus ecuațiile elipsoidului de rotație și ale hiperboloidului de rotație cu o pânză. A stabilit ecuațiile curbelor de intersecție a două suprafețe arbitrare și a analizat și problema ecuației unei suprafețe cu ajutorul determinării secțiunilor ei.
Clairaut este primul matematician care, pentru reprezentarea aproximativă a fenomenelor periodice a utilizat interpolarea trigonometrică.
A introdus în matematică noțiunea de integrală curbilinie și este considerat, alături de Euler, unul dintre fondatorii calculului cu derivate parțiale.[1]
S-a ocupat de curbele de dublă curbură, făcând prima expunere metodică a coordonatelor spațiale.
În perioada 1736 - 1744 a participat la expediția organizată de către Academia de Științe în Laponia pentru măsurarea arcului de meridian din regiunea polară, precum și la expediția în regiunea ecuatorială (Peru), alături de Maupertuis.
De asemenea, Clairaut a acordat o deosebită atenție astronomiei și geodeziei. Astfel în 1747 a abordat, în concurență cu d'Alembert, problema celor trei corpuri. Începând cu anul 1751, a abordat o nouă teorie a mișcării Lunii și a mișcării cometelor, pentru care a obținut premiul Academiei de Științe din Petersburg, demonstrând că neregularitățile lunare intră în concordanță cu legea generală a gravitație. Clairaut a demonstrat valabilitatea teoriei lui Newton, arătând data precisă când cometa Halleyva deveni din nou vizibilă pe Pământ, iar calculele sale în acest scop au devenit celebre.
Alexis-Claude Clairaut
·       1802: Ducesa Sofia Antonia de Brunswick-Wolfenbüttel, străbunica reginei Victoria (n. 1724)
·       1818: Tadataka Inō, cartograf japonez (n. 1745)
·       1838: A murit marele diplomat francez Charles Maurice de Talleyrand; (n. 1754). Provenit dintr-o familie din inalta nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică la sugestia unchiului sau, arhiepiscopul de Reims. Devine preot si apoi episcop de Autun. În timpul Revoluției franceze abandonează viața clericală . A ocupat diferite înalte functii de consilier, ambasador, ministru de externe, președinte al CONSILIULUI de Ministri, servind sub diferite regimuri.
* 1858: 
·       1889: Maria a Prusiei, soția regelui Maximilian al II-lea al Bavariei (n. 1825)
·       1951: Împărăteasa Teimei, soția împăratului Taishō al Japoniei (n. 1884)
* 1952: Paul Bujor (n. 20 iulie 1862, Berești, Galați - d. 17 mai 1952, București) a fost un zoolog român, membru de onoare al Academiei Române.
A fost membru de onoare al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.
Viața Românească este o revistă periodică literar-artistică și științifică, editată către Constantin Stere, Paul Bujor, Garabet Ibrăileanu, începând cu martie 1906.
Paul Bujor.jpg
Academicianul Paul Bujor
·       1968: Oscar Lemnaru, prozator și traducător român (n. 1907)
* 1983: Victor Hugo Halperin (24 august 1895 în Chicago, Illinois - 17 mai 1983Benton, Arizona) a fost un regizor de film, producător și scriitor american. Majoritatea filmelor sale sunt din genurile romantic și horror.
·       1987 - A murit Karl Gunnar Myrdal, economist şi politician suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Economie pe anul 1974 (n.03.12.1898).
·       2007: Pierre-Gilles de Gennes, fizician francez (n. 1932) 
·       2007 - A murit istoricul de origine română Eugen Weber, considerat unul dintre cei mai buni specialişti în perioada modernă franceză şi o autoritate în istoria europeană modernă. În ultimii ani a fost profesor emerit de istorie europeană la Universitatea California din Los Angeles. (n. 24 aprilie 1925)
·       2009: Mario Benedetti (14 septembrie 1920 - 17 mai 2009) a fost un eseist, jurnalist, nuvelist, romancier și poet uruguayan.
Opera:
Poezie
  • La víspera indeleble (1945) (prima carte publicată)
  • Poemas de oficina (1956)
  • La casa y el ladrillo (1977)
  • El amor, las mujeres y la vida. Poemas de amor. (1996)
  • La vida ese parentesis (1997)
  • Rincón de Haikus (1999)
  • Insomnios y Duermevelas (2002) (ISBN 84-7522-959-X)
  • Defensa propia (2004) (ISBN 950-731-438-5)
  • Little Stones At My Window
  • Poemas de otros
  • Noción de Patria

Nuvele

  • Montevideanos (1960)
  • Aquí se respira bien
  • Los pocillos
  • Acaso irreparable
  • Escrito en Überlingen
  • El reino de los cielos
  • Miss Amnesia
  • Una carta de amor

Eseuri

  • El país de la cola de paja (1960)
  • "La Coleccion"

Romane

  • La tregua (1960)
  • Gracias por el fuego (1965)
  • El cumpleaños de Juan Angel (1971)
  • Quién de Nosotros (1976)
  • Primavera con una esquina rota (1982)
  • Vientos del exilio (1982)
  • Geografías (1984)
  • Las soledades de Babel (1991)
  • La borra del café (1993)
  • Andamios (1996)
  • El porvenir de mi pasado (2003)

Teatru

  • Pedro y el capitán (1979)
  • Ida y Vuelta (1958)
Mario Benedetti.jpg
Mario Benedetti
·       2012: A decedat renumita cantareata americana Donna Summer; (n.31 decembrie 1948).
·       2013: Jorge Videla, general argentinian, dictator al Argentinei (n. 1925). 


Sărbători

·         În calendarul ortodox: (+) Înălțarea Domnului; Ziua Eroilor
·         În calendarul romano-catolic: Sf. Pascal Baylon, călugăr
·         Norvegia: Ziua națională. (1814)
·         Ziua Internațională de Luptă Împotriva Homofobiei
·         Ziua Mondiala a Telecomunicatiilor si a Societatii Informationale. Incepind cu 1969.
·          

RELIGIE ORTODOXĂ 17 Mai

(+) Înălțarea Domnului; Ziua Eroilor

Ev. Luca 24, 36-53
În vremea aceea, după ce a înviat din morţi, Iisus a stat în mijlocul ucenicilor Săi şi le-a zis: Pace vouă! Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd un duh. Și Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce vi se ridică astfel de gânduri în inimile voastre? Vedeți mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Deci, încă necrezând ei de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei I-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi, luând, a mâncat înaintea lor. Apoi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în proroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus: Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi, și să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi, iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; însă voi să şedeţi în cetatea Ierusalimului până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Și i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Şi, pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

Ap. Fapte 1, 1-12
În cartea cea dintâi am scris, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa, până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe care i-a ales, cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu, după pătimirea Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi, fiind cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? Iar El le-a zis: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa. Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului. Şi, acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi, privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer. Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim cale de o sâmbătă.

Predică la Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor) - Pr. Ilie Cleopa
Omul, când se ridică, se ridică pe trepte. Nu deodată se face sfânt, după cum nici deodată nu se face drac, ci se ridică pe trepte; cei ce se străduiesc pe calea mântuirii vor merge dintr-o măsură în alta, cum a zis înainte proorocul: „Merge-vor din putere în putere” (Psalmii 83, 8). Ei capătă mai întâi o putere din darul Sfântului Duh în inima lor, o parte din tăria de a sta în poruncile lui Hristos, o mă­sură din virtute – şi după aceea păşesc pe alte trepte.
Iubiţi credincioşi,

Biserica cea dreptmăritoare a lui Hristos are un brâu; un brâu falnic, cu care se încinge în fiecare an. Brâul aceasta poartă pe dânsul douăsprezece semne, adică douăsprezece mari sărbători cu praznice împărăteşti.
Brâul acesta cu un capăt ajunge la Buna Vestire şi cu celălalt ajunge până acum, până în ziua de azi, la Înălţarea Domnului.
Toate dumnezeieştile taine care sunt însemnate pe brâul Bisericii îşi au originea lor dogmatică şi tainică în dumnezeiasca Scriptură. Ele sunt: Buna Vestire, Naşterea Mântuitorului, Botezul, Întâmpinarea, Răstigni­rea, Învierea şi celelalte toate.
Aşa şi dumnezeiescul praznic de astăzi al Înălţării Domnului a fost proorocit cu o mie de ani mai înainte de către marele şi dumnezeiescul prooroc Da­vid în psalmi, de două şi de trei ori zicând aşa: „Înalţă-te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta” (la fel şi la Iov 22, 12). N-a zis să se înalţe peste cer, că nu S-a suit Mântuitorul nostru numai peste un cer, ci peste nenumărate ceruri.
Dar şi dumnezeiescul apostol Pavel zice: „Şi acest Iisus Care S-a po­gorât până la temeliile cele mai de jos ale pământului (adică până la iad), Acesta este Care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, de-a dreapta mări­rii, întru cele înalte”. Deci, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu S-a suit în cer, nici peste cer, ci peste ceruri. Nimeni nu ştie numărul cerurilor; unii au spus că-s şapte, alţii că-s nouă. Dar Scriptura nu ne arată. Nenumărate sunt cerurile şi nemăsurat este Dumnezeu cu vechimea, cu puterea, cu înţelepciunea şi cu toate. Aşadar Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a suit mai presus de toate cerurile.
Însă pentru ce S-a înălţat Domnul? Pentru care pricină S-a înălţat? Aţi auzit cântându-se aseară, în stihurile de la strană: „Şi S-a suit Mântuitorul în ceruri, ca să ne trimită nouă pe Prea Sfântul Duh” (vezi Marcu 16, 19; Efeseni 4, 10).
Deci prima pricină pentru care S-a înălţat Domnul de la pământ la cer este ca să ne trimită nouă pe Duhul Sfânt. Aşa a spus şi El în dumneze­iasca Evanghelie: „Trebuie să Mă duc Eu, că de nu Mă voi duce Eu la cer, nu va veni la voi Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl pur­cede” (Ioan 14, 26; 15, 26).
A doua pricină pentru care S-a înălţat Mântuitorul la cer este pentru ca să plinească rânduiala cea pentru noi. Auziţi ce scrie la condacul acestui prealuminat praznic: „plinind rânduiala cea pentru noi” (se face-n cer şi pe pământ) şi toate celelalte (vezi condacul praznicului).
Care-i rânduiala aceasta? Iată care: Dumnezeu Tatăl a trimis pe Mân­tuitorul în lume, căci zice dumnezeiescul Evanghelist Ioan: „Aşa a iubit Dumnezeul lumea, încât pe Unul Născut Fiul Său l-a trimis” pentru răs­cumpărarea ei. Şi l-a trimis nu numai aşa, ca să vie şi să se ducă, ci cu o misiune mare pentru cer şi pentru pământ.
Şi această misiune s-a împlinit astăzi.
A venit Cuvântul lui Dumnezeu sau S-a întrupat. Căci zice: „Şi Cu­vântul trup S-a făcut” (Ioan 1, 14). S-a întrupat, s-a născut, s-a botezat, a petrecut în taină 30 de ani, iar trei ani şi jumătate a predicat Evanghelia. După aceea a primit înfricoşa­tele şi preamântuitoarele patimi, pentru noi păcătoşii şi pentru a noastră mântuire. Căci a spus Isaia mai înainte: „Şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5). Pentru vindecarea noastră a trebuit să sufere El răni şi cu rana Lui să vindece rănile noastre cele sufleteşti. Şi după aceea a în­viat din morţi, a biruit moartea prin moartea Sa, iar acum biruinţa Lui se desăvârşeşte prin Înălţarea la Cer.
Deci, astăzi s-a împlinit rânduiala cea pentru noi, adică misiunea cea mare pe care a avut-o Cuvântul lui Dumnezeu de la Tatăl Său; să vie, să se nască, să trăiască împreună cu noi, să sufere şi să învie pentru noi şi să Se înalţe la cer, de unde S-a coborât. Aceasta e rânduiala pe care a plinit-o Iisus Hristos.
Astăzi, în ziua de Înălţare, Hristos împlineşte deci toată rânduiala cea pentru noi. A împlinit tot ce-a fost scris pentru Dânsul în sfatul cel veşnic al lui Dumnezeu.
A treia pricină pentru care S-a înălţat Iisus Hristos este ca să ne înalţe pe noi de pe pământ la cer, din iad la rai, din moarte la viaţă. Asta-i ul­tima pricină. Că a spus în dumnezeiasca sa Evanghelie: „Şi când Mă voi înălţa, pe toţi vă voi trage la Mine” (Ioan 15, 5). Dar cum se înalţă oamenii la cer? Cum îi trage Iisus în fiecare minut?
Aţi auzit aseară, la ultima paremie, ce a spus proorocul Isaia? „Dintre vii Te-ai pogorât la ei şi Te-ai înălţat ca să înalţi pe toţi fiii întru toate zi­lele veacului” (Isaia 42, 6).
Ai auzit pentru ce S-a pogorât Iisus Hristos? Pentru dragoste.
Ai auzit pentru ce s-a înălţat? Ca să înalţe pe toţi fiii omeneşti, nu într-o zi, nu în două, nu într-un an, nu într-o sută de ani, nu într-o mie sau zece mii de ani, ci „întru toate zi­lele veacului”, adică cât va fi lumea.
Dar cum se înalţă oamenii la cer? Prin darul Sfântului Duh, prin darul şi mila lui Dumnezeu. Când este omul în păcat de moarte şi este călduţ, ştiţi unde este cu sufletul? În iad. E mai jos decât toate dobitoacele câm­pului, decât toate păsările cerului, decât toată zidirea. El se află atunci cu sufletul în iad. Dar prin pocăinţă adevărată şi prin darul Sfântului Duh, care dezleagă prin mâna duhovnicului păcatele, se ridică din iad în rai, se ridică din moarte în viaţă, şi din om păcătos ce era, asemenea cu dracii, se face asemenea cu îngerii.
Şi nu numai cu îngerii, ci asemenea cu Dum­nezeu, pe cât este cu putinţă. Căci auzi ce zice proorocul: „Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi. Dar voi ca nişte oameni muriţi (adică prin păcat) şi ca nişte boieri (adică asemenea unor draci) cădeţi” (Psalmii 81, 6).
De ce se cheamă păcatul cădere? Căci se zice: a căzut cineva în păca­tul curviei, sau a căzut cineva în mândrie, sau în lăcomie, sau în beţie, sau în iubire de argint, sau în ură. Tot păcatul se cheamă cădere. De ce? Pentru că păcatele ne trag în jos de la Dumnezeu, ne coboară de la treapta de oameni şi ne fac dobitoace.
Căci a zis proorocul: „Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele fără de minte şi s-a asemănat lor ”(Psalmii 48, 12, 21). Deci din oameni ne facem dobitoace şi mai răi ca dobitoacele, ne facem draci. Că nici dracii nu hulesc pe Dum­nezeu în faţă, dar omul cu mintea sa Îl huleşte. Deci iată unde ne coboară păcatul. Păcatul ne trage mereu în jos, în fundul iadului, asemenea cu dra­cii, iar darul lui Iisus Hristos şi darul Sfântului Duh mereu ne înalţă şi me­reu ne ridică.
Căci zice proorocul: „De şapte ori de va cădea dreptul, de şapte ori se va ridica”. Şapte înseamnă număr fără de număr, înseamnă veşnicie, la nesfârşit. Adică mereu se repetă căderea şi ridicarea omului. Deci de va cădea omul în toată viaţa sa, să nu se deznădăjduiască de a se ridica, să se înalţe iarăşi prin darul Sfântului Duh, prin pocăinţa cea ade­vărată.
Dar înălţarea aceasta a omului din iad şi din rânduiala dobitoacelor, şi din rânduiala păgânilor şi a celor ce nu cunosc pe Dumnezeu, cum se face? Deodată? Nicidecum.
Aşa ne învaţă dumnezeieştii Părinţi. Omul, când se ridică, se ridică pe trepte. Nu deodată se face sfânt, după cum nici deodată nu se face drac, ci se ridică pe trepte; cei ce se străduiesc pe calea mântuirii vor merge dintr-o măsură în alta, cum a zis înainte proorocul: „Merge-vor din putere în putere” (Psalmii 83, 8). Ei capătă mai întâi o putere din darul Sfântului Duh în inima lor, o parte din tăria de a sta în poruncile lui Hristos, o mă­sură din virtute – şi după aceea păşesc pe alte trepte.
Care sunt treptele acelea, ne arată dumnezeieştii Părinţi. Treptele ur­cuşului duhovnicesc sunt trei. Care? Aţi auzit în Scriptură la Levitic (22, 1-17), unde se vorbeşte de sâmbătă, de sâmbete şi de sâmbetele sâmbetelor; şi iarăşi: de seceriş, de secerişuri şi de secerişul sufletului ra­ţional; şi iarăşi de tăierea-împrejur, de tăierea tăierii-împrejur şi de tăierea inimii în duh, cum zice marele apostol Pavel (Romani 2, 29).
Acestea arată tainic în legea veche şi în cea nouă urcuşul sufletului către Dumnezeu. Toate aceste simboluri, toate aceste Scripturi, după dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul, arată urcuşul, sau cum se înalţă un suflet până se face Dumnezeu după dar. Toate acestea sunt sim­bolizate, după Scripturi, de ziua a şasea, a şaptea şi a opta. Toate trei treptele duc la îndumnezeirea după dar. Ele sunt făptuirea morală, con­templaţia naturală în duh şi teologia mistică, adică cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. II, cap. 37, 38, 39 – p.136).
Dar ce este sâmbăta sufletului raţional? Sâmbăta în legea veche în­seamnă odihnă. Sufletul nostru, zbuciumat de păcate, de cădere, având conştiinţa pătată de păcatele sale, când pune început bun cu darul lui Iisus Hristos şi se ridică din păcat şi se înalţă puţin pe treapta faptelor bune, ajunge la oarecare odihnă, dar nu la desăvârşire. Deci, când vei auzi în Scriptură de sâmbătă, să ştii ce înseamnă aceasta. Iată ce spune dumne­zeiescul Maxim: sâmbăta e nepătimirea sufletului raţional care a lepădat prin făptuire semnele păcatului.
Să vă dau o pildă. Un om a fost beţiv, a fost desfrânat, a fost ucigaş, a fost tâlhar, a fost iubitor de argint. Cine ştie ce a făcut săracul în viaţă, că toţi suntem păcătoşi. Dar el s-a spovedit la duhovnic cu toată inima, s-a curăţit şi s-a hotărât să se lepede cu toată puterea de păcate. În locul beţiei să pună înfrânare, în locul lăcomiei de pântece – postul, în locul iubirii de argint şi zgârceniei – milostenia, în locul desfrânării – curăţenia, în locul somnului mult – privegherea. Şi a plantat prin făptuire fapte bune în locul vechilor păcate, pe care le săvârşise mai înainte.
El se află acum pe treapta întâi a urcuşului duhovnicesc, dar de-abia cu faptele, nu cu mintea. Căci auzi ce spune: „Sâmbăta sufletului raţional este nepătimirea sufle­tului raţional care prin făptuire a lepădat de-abia semnele păcatului”. N-a spus rădăcinile, ci semnele. Acest om care se sileşte să facă fapte bune în locul celor rele şi pune început bun de faptă numai cu lucrarea din afară, de-abia a ajuns la prima odihnă a sufletului său raţional. El află o oarecare mângâiere, dar încă e chinuit de gânduri, încă păcătuieşte cu mintea, încă este în păcat cu mintea. Şi lupta lui cu mintea este groaznică, căci lupta cu patimile cele trupeşti, cele cu lucrul, ţine până la o vreme, dar lupta cu mintea, pentru părăsirea păcatului cu mintea, ţine până la moarte.
Şi despre sâmbete, adică despre sâmbetele îndoite, iată ce spune dum­nezeiescul Maxim: „Îndoitele sâmbete înseamnă a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc. Şi se tâlcuieşte aşa: slobozenia sufletului raţional, care îşi retrage mintea sa din simţire, părăsind lucrarea după firea simţu­rilor prin contemplaţia naturală în duh, adică prin cugetarea la Dumnezeu din zidiri, prin raţiunile lucrurilor”.
Cum se întâmplă asta? Noi, păcătoşii, în general am părăsit păcatul cu lucrul. Dar cu gândul încă ne luptăm, cu mintea încă păcătuim, cu mintea încă slujim păcatului, fie al făţărniciei, fie al vicleniei, fie al desfrânării, al zavistiei, al urii, al mândriei, al iubirii de slavă, al răutăţii, al mâniei, al ră­pirii şi nu ştiu mai care din patimile sufleteşti. Unele sunt care se văd, al­tele care nu se văd, dar sunt mai rele şi mai vătămătoare decât cele care se văd.
Căci Hristos Mântuitorul, când a venit în lume, n-a mustrat pe curvă, nici pe vameşi sau curvari, pe cei ce făcuseră păcate trupeşti. Oare aţi au­zit în Evanghelie: „Vai de tine, curvo!”? „Vai de tine, tâlharule!”? „Vai de tine, vameşule, că eşti păcătos şi faci nedreptate!”? Nu! Ci a zis: Vai vouă făţar­nicilor, vai vouă fariseilor, vai vouă cărturarilor nebuni şi orbi! Şi cine a spus acestea? Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care priveşte în sufletul nostru. „De milioane de ori – cum spune Solomon – ochii lui sunt mai luminoşi decât soarele”. El era Dumnezeu şi poporul de jos Îl iubea, că simţea puterea Dumnezeirii Lui, că le vorbea ca Unul ce are putere, iar nu asemenea cărturarilor. Îl iubeau, dar şi El, văzând credinţa sinceră a lor, îi iubea din inimă, când mergeau după El pe munte, şi pe jos, flămânzi, când a înmulţit pâinile în pustie (vezi Matei 17, 19-23; 23, 16).
Căci a zis: „Milă Îmi este de popor, că sunt ca oile care n-au păstor”, risipite. Dar pe cei dintre mari, pe cărturari, pe farisei şi pe saduchei îi mustra, căci vedea într-înşii toate vicleniile şi făţărniciile lor. La curve, la tâlhari, la vameşi, chiar de vedea păcate grele, vedea la ei şi căinţa, umi­linţa şi hotărârea de îndreptare. Iar pe cărturari şi farisei, la care vedea patimi grele sufleteşti, ca ura, zavistia, făţărnicia, pizma, viclenia şi altele, care sunt mai grele ca patimile cele trupeşti, pururea îi mustra şi le zicea: „Vai vouă!”, ca un Dumnezeu Care cunoaşte inimile.
Deci iată că sunt păcate cu gândul, care nu se văd, dar sunt mult mai grele şi mai rele decât cele cu trupul.
Am ajuns deci la treapta a doua a urcuşului duhovnicesc. Auzi în ce constă această treaptă: „Sâmbetele însemnează slobozenia sufletului raţio­nal care a părăsit chiar şi lucrarea cea după fire a simţurilor prin contem­plaţia naturală în duh”. Aceasta este treapta a doua pentru suflet. Dar cum se urcă pe ea? Prin lupta cu mintea.
Prin ea se ajunge la contemplaţia na­turală în duh. Mai înainte o femeie frumoasă îl smintea, acum nu-l mai sminteşte. Când vede o fiinţă frumoasă, se mută cu mintea şi zice: dacă fiinţa aceasta e frumoasă, dar un înger cât este de frumos? Dar Heruvimii, dar Serafimii, dar Cel ce i-a făcut pe dânşii? Îşi mută mintea de la frumu­seţea cea de aici la frumuseţea cea din ceruri şi, în loc să se smintească, se foloseşte. Mai înainte, dacă auzea o muzică de dans, aceasta îi tulbura mintea şi sufletul. Pe treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, nu-l mai tulbură, ci chiar îl foloseşte.
Căci zice: dacă oamenii pot să cânte din flu­ier şi din trâmbiţe şi din organe aşa de frumos, ce trebuie să fie în ceruri, cum cântă îngerii, ce dănţuire este acolo? Căci se spune astăzi: „Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă” (Psalmii 46, 5). Când puterile cereşti L-au văzut pe Mântuitorul Care ridica porţile cele de sus, toţi îngerii trâmbiţau, toţi cântau şi în glas de sunet mare şi în mare cântare S-a suit Hristos şi a ridicat – n-a deschis – porţile cerului. Le-a ridi­cat pentru toate veacurile. Şi dumnezeiescul Ioan-Gură-de-Aur zice: „Vezi că nu le-a deschis, ci le-a ridicat de tot?”.
Prin urmare, cel ce a ajuns la treapta a doua a urcuşului duhovnicesc aşa cu­getă când aude o cântare lumească sau un om cântând, sau o femeie, sau o trâmbiţă, sau un fluier. Iar când vede soarele, cugetă aşa: „Dacă aici soa­rele luminează aşa, ce trebuie să fie acolo, unde luminează Hristos, Soa­rele Dreptăţii?” (Filocalia, vol. II, p. 136).
Astfel, omul, pe treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, prin contem­plaţia naturală în duh, adică privirea curată la zidirea lui Dumnezeu, se suie îndată cu mintea de la cele văzute la cele gândite şi nevăzute, că­pătând slobozenie din ispite, cum spune dumnezeiescul Maxim.
El se mută cu mintea de la cele auzite aici pe pământ la cântările cele din cer şi zice cu mintea sa: „Dacă oamenii aceştia de ţărână ştiu să cânte aşa, apoi ce cântări trebuie să fie acolo în Cer?”. Tot aşa şi de va mirosi ceva frumos, se gândeşte la mireasma florilor raiului; şi aşa mută cu min­tea şi celelalte simţiri, prefăcând prin contemplaţie toate cele auzite – sau văzute, sau gustate, sau mirosite, sau pipăite – în cugetări duhovniceşti.
Iar treapta a treia a urcuşului, adică a înălţării sufletului pe treapta cea mai de sus, se numeşte în Scriptură sâmbetele sâmbetelor. Cel ce a păşit pe treapta a treia a urcuşului duhovnicesc nu mai are nevoie de trepte, nu mai are nevoie să vadă frumuseţea cea de aici ca să se suie cu mintea la frumuseţea cea de sus, sau să audă o cântare de aici ca să se ducă la cânta­rea cea de sus, sau să miroasă ceva frumos de aici ca să gândească la mi­reasma raiului.
Cel care a ajuns cu darul lui Iisus Hristos pe treapta a treia a urcuşului duhovnicesc a devenit un Dumnezeu după dar. El are în­dumnezeirea cea după dar sau teologia mistică, adică el are comuniune nemijlocită cu Dumnezeu, nu mai are nevoie de treapta zidirii. În el tră­ieşte Hristos, cum grăia Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Romani 5, 16), sau cum spune în altă parte: „Aşadar – noi avem mintea lui Hristos” (I Corinteni 3, 15; Galateni 4,  6). Pavel, când a zis că are mintea lui Hristos, trăia în Hristos şi Hristos trăia într-însul, şi deci nu mai vorbea mintea sa, ci mintea lui Hristos.
Un asemenea om este pe treapta cea mai de sus, pe cea de a treia treaptă a urcuşului duhovnicesc – de care foarte puţini şi foarte rar se mai învrednicesc în zilele noastre –,  este fiul lui Dumnezeul după dar. Acesta a ajuns ziua a opta, cum zice dumneze­iescul Maxim: „Ziua a opta după Scripturi este egală cu treapta a treia a urcuşului duhovnicesc”.
Ea se numeşte şi sâmbăta  sâmbetelor, nu se mai cheamă slobozenia sufletului, sau nepătimirea de pe treptele cele mai de jos. Sâmbetele sâmbetelor se numesc: „odihna duhovnicească a sufletului raţional care părăseşte chiar şi lucrarea cea după fire a simţurilor şi-şi în­toarce mintea sa chiar şi de la cugetările cele mai duhovniceşti din zidiri. Prin ce? Prin extazul dragostei, care o leagă cu totul numai de Dumnezeu în noianul dragostei”. Acela nu mai ştie nimic decât să-L iubească pe Dumnezeu.
Unul ca acela ajunge la Sfântul Antonie cel Mare, care zicea: „Nu mă mai tem de Dumnezeu”. Şi l-a întrebat unul: Dar de ce ? „Pentru că-L iubesc”. Simţind dragostea lui Iisus în inima lui, nu se mai temea nici de moarte, nici de foame, nici de sete, nici de osteneală, nici de ocară, nici de batjocură. De ce? Pentru că trăia în Hristos şi Hristos în el, şi astfel era foarte convins că fără voia lui Dumnezeu nu i se va întâmpla nimic. Aşa e omul care s-a înălţat cu sufletul său pe treapta a treia a urcuşului duhovnicesc.
Fraţii mei, sunt lucruri cam grele pentru dumneavoastră, cei de la ţară. Călugării le înţeleg mai bine. Dar ne întoarcem la o povestire uşoară, ca să vă folosim pe toţi. Oare dacă Mântuitorul S-a înălţat la cer, au fost şi sfinţi care s-au înălţat? Da. Dumnezeiasca Scriptură ne spune de Enoh, că s-a răpit şi nu s-a mai aflat, dar nu se ştie dacă chiar în cer. Ilie nu s-a înălţat nici el chiar la cer. Dar unde? S-a înălţat „ca la cer”, deci cam spre cer.
În hronografe şi alte cărţi se păstrează o istorie despre unul din sfinţii care s-au înălţat la cer. Ştiţi cine? A fost fiul lui Adam, Set. Istoria sfântă spune că Set a fost foarte iubit de Dumnezeu. Pe acest fiu i l-a dat Dum­nezeu lui Adam în locul lui Abel care a fost ucis de fratele său, Cain. Şi acest fiu a fost blagoslovit cu mari daruri de la Dumnezeu, că a fost plăcut lui Dumnezeu. Şi spune o istorie sfântă că acest Set s-a răpit la cer. Dar pentru ce? Ca să înveţe astronomia de la îngeri. De aceea, bine a zis Ma­rele Vasile că: „mult vestita astronomie, pentru cel credincios, e o a doua teologie”. Pentru că precum auzim, astronomia îşi are originea de la Dum­nezeu; căci chiar îngerii au învăţat pe om astronomia.
Se zice că Set a stat la cer 40 de zile şi 40 de nopţi şi a învăţat astro­nomia în cer, mişcarea astrelor cereşti, întunecarea soarelui, a lunii şi ce­lelalte semne care se arată pe cer ca să le cunoască oamenii, când Dumne­zeu e supărat, când vrea să schimbe vremea şi celelalte. Dar Sit, care a fost răpit, zice Scriptura şi istoria, sau când a fost dus la Dumnezeu, a ui­tat şi de foame şi de sete, ca şi Moise pe Muntele Sinai.
Acesta a vorbit cu Dumnezeu şi a postit de două ori câte 40 de zile, numai în gândire de Dumnezeu stând, fără să mănînce şi să bea. Aşa a făcut şi Set. Fiindcă se afla în convorbire cu Dumnezeu şi îngerii îl învăţau semnele astrelor şi mişcă­rile lumii şi celelalte, când s-a coborât la pământ, copiii nu-i mai ziceau tată. Dar cum? Dumnezeu! Aşa de tare strălucea faţa lui (vezi Hronogra­ful lui Gheorghe Chedrenos).
Iar de Moise zice Scriptura că a primit pe Muntele Sinai atâta lumină de la Dumnezeu, care i-a dat tablele legii, încât fiii lui Israil nu puteau privi la el (Ieşirea 24, 17; 34, 29-30). De aceea îşi punea un văl pe faţă, căci îi strălucea faţa prea tare. Dar de Moise spune Scriptura că a fost numai pe Muntele Sinai, pe când de Set spune că a fost la cer.
Se zice că fiii lui Set de aceea se cheamă, în Scriptură, fiii lui Dumne­zeu, iar fiii lui Cain fiii dracilor şi fiii oamenilor; pentru că au început să-i zică tatălui lor Dumnezeu. Atâta slavă şi frumuseţe şi podoabă a adus Set, când s-a pogorât de la Dumnezeu. Şi l-au întrebat fiii: „Tată, nu cumva te-ai făcut Dumnezeu?”. Iar el le-a răspuns: „Nu dragii mei, nu m-am făcut Dum­nezeu. Eu sunt rob al lui Dumnezeu şi om stricăcios asemenea vouă, dar eu am fost acolo unde e Dumnezeu”. „Şi ce ţi-au spus, tată?”. „Iată ce mi-au spus: «Să păziţi legile lui Dumnezeu, învăţate de la Adam, pe care le-a primit de la Dumnezeu în conştiinţă, şi să băgaţi de seamă să nu vă căsăto­riţi cu odrasle din neamul lui Cain, că este blestemat»”. Căci Scriptura spune că Dumnezeu a blestemat pe Cain.
Dar ce mai spune Scriptura? Că s-au rănit fiii lui Set de frumuseţea fiicelor lui Cain şi le-au plăcut şi le-au luat în căsătorie. De aceea mânia lui Dumnezeu a venit asupra lor. Sit le-a spus: „Dragii tatii, să nu cumva să vă căsătoriţi cu urmaşe din neamul cel blestemat al lui Cain. Căci a spus Dumnezeu că atunci când vă veţi amesteca cu neamul acela, se vor naşte uriaşi şi va veni potopul pe faţa pământului şi va pierde pe tot poporul. Căci voi sunteţi neam sfânt, sunteţi ramură din rădăcină sfântă; să nu vă amestecaţi cu blestemaţii aceia de sălbatici!”.
Şi a trăit Set 812 ani. În timpul cât a trăit Set, fiii săi nu au călcat po­runca lui Dumnezeu. Dar dacă a murit Set, copiii au zis unul către altul: „Ei! Tata a zis să nu iau cutare fată în căsătorie, dar el a murit, şi dacă mie îmi place, de ce să n-o iau? Că-i din neamul lui Cain?”. Şi au călcat po­runca tatălui lor. Şi au început să-şi ia femei din neamul lui Cain.
Dar ce s-a întâmplat? Cum au început să-şi ia neveste din neamul lui Cain, se năşteau uriaşi. Aceştia creşteau de-o palmă în fiecare zi, creşteau mari ca chedrii Libanului, de 70-80 de stânjeni înălţime. Şi erau cei mai sluţi şi mai spurcaţi oameni de pe faţa pământului, cum spune Sfântul Dimitrie al Rostovului, încât condeiul nu poate să descrie ce făceau aceia. Că mâncau şi pruncii pe care îi lepădau muierile lor, aşa de spurcaţi erau. Şi sute de ani i-a aşteptat Dumnezeu la pocăinţă, până ce a venit potopul. Împărăţia uriaşilor a fost înainte de potop şi a ţinut aproape 200 de ani. Şi dacă nu s-au îndreptat ei de fărădelegile lor, Dumnezeu a zis: „Nu va lo­cui Duhul Meu întru aceşti oameni”. Şi a hotărât să-i piardă de pe faţa pământului.
Dar să ne întoarcem la subiectul nostru. Astăzi nu s-a suit Set la cer. Cine S-a suit astăzi la Cer? Hristos, Cel ce a zidit toate cerurile, El S-a suit. Şi ce ne trimite El de acolo? Ce le-a spus El apostolilor? „Voi să staţi în Ierusalim până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49). Adică: Eu nu vă las sărmani, cum vi se pare vouă. Ci voi fi cu voi până la sfârşitul veacului. Căci vă voi trimite vouă pe Mângâietorul, adică vă voi trimite altă faţă a Sfintei Treimi.
Are să vină Duhul Sfânt, Mângâ­ietorul. Şi când va veni Acela, are să vă deschidă vouă mintea, să înţele­geţi toate Scripturile. Şi vă va spune vouă toate, ca să înţelegeţi mai lim­pede tainele iconomiei în trup, sau pentru care pricină am venit Eu pe pă­mânt şi am stat până azi, când Mă înalţ la cer. Căci apostolii şi evanghe­liştii, cât au stat cu Hristos, nu-l cunoşteau desăvârşit pe El. A zis el Petru că crede, dar mai târziu s-a lepădat, căci nu era sigur. Odată mergeau într-un sat al Samariei şi acolo nu i-a primit pe ei, fiindcă faţa Lui era îndreptată spre Ierusalim, iar apostolii au zis: „Doamne, voieşti să pogorâm foc din cer asupra acestora care n-au voit să ne primească, precum a făcut Ilie?”.
Iar Mântuitorul le-a spus cu blândeţe: „Voi nu ştiţi al cui duh sunteţi...”. Ei nu ştiau că se află cu  Dumnezeu şi vorbesc cu El, şi stau la masă cu El, şi umblă cu El. De aceea le zice: „Fiul Omului a venit să mântuiască şi să caute pe cel pierdut”. Altă dată, fiilor lui Zevedei li s-a năzărit să zică: „Dă-ne nouă să stăm unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta”. Altă dată, Petru se certa cu ceilalţi, care ar fi mai mare. Altă dată Filip cerea: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl!”. Iar Iisus îi spune: „De atâta vreme, Filipe, eşti cu Mine şi nu ai cunoscut că Tatăl este cu Mine şi Eu sunt cu Tatăl?”. Aţi văzut? Apostolii nu cunoşteau pe Stă­pânul lor, nu cunoşteau pe Hristos, pe Mântuitorul lumii Care făcea atâtea minuni, şi învia morţii, şi înmulţea pâinile, şi gonea pe draci. Ei totuşi nu-L cunoşteau că-i Dumnezeu adevărat.
Cine le-a descoperit taina venirii pe pământ a lui Dumnezeu, a întru­pării lui Dumnezeu Cuvântul? Duhul Sfânt. Căci a zis Iisus: „Când va veni Acela, vă va spune vouă toate”.
Ştiţi cum a făcut Hristos? Cum ar veni un împărat mare, care-i cel mai vestit în toată lumea, şi şi-ar ascunde coroana, şi hlamida, şi toate semnele împărăteşti, şi s-ar duce să stea undeva la un ţăran, undeva la ţară. S-ar duce ca un om sărac şi acolo, neştiind nimeni cine-i, ar începe să-l batjoco­rească, să-l ocărască. Nu L-au ocărât evreii? Nu I-au spus că e samaritean, nu I-au spus că are drac şi că scoate dracii cu Belzebut?
După o vreme, însă, împăratul acela şi-ar aduce coroana, sceptrul şi hlamida şi le-ar spune: „Iată cine sunt eu; am stat la voi ca o slugă, dar eu sunt împărat peste tot pământul”. Câtă frică şi câtă căinţă şi câtă părere de rău n-ar avea oamenii aceia care l-au bătut pe împăratul, că a fost ca o slugă şi nu l-au cunoscut!
Aşa au păţit apostolii astăzi. Plângeau – zice – şi mâhnire mare era peste ei: „Acesta-i Dumnezeu, dar noi am umblat cu Dânsul şi I-am răs­puns de multe ori obraznic, şi de multe ori n-am crezut în minunile Lui. De multe ori am vrut să facem altfel decât îi plăcea Lui”. Şi le părea rău apostolilor, fiindcă acum au cunoscut cu adevărat că El este Însuşi Dum­nezeu.
Căci le spusese Mântuitorul: „Nimeni nu s-a suit la cer, fără numai Fiul Omului Care S-a pogorât din cer”. Căci numai El S-a suit la cer; cei­lalţi, cum v-am mai spus, nu s-au suit la cer, ci „ca la cer”. Auzi ce spune David: „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul să fie slava Ta” (Psalmii 107, 5).
Deci Iisus Hristos S-a suit astăzi mai presus de toate cerurile şi v-am arătat pricinile pentru care: întâi, pentru ca să ne trimită pe Duhul Sfânt; a doua, ca să plinească rânduiala cea pentru noi; şi a treia, ca să ne înalţe pe noi din moarte la viaţă, din iad la rai, din păcat la virtute. Să ne facă din oameni nu îngeri, ci dumnezei după dar. Deci omul, fiind după chipul şi asemănarea Lui, se înalţă cât îi este lui cu putinţă. Dacă crede şi se înalţă pe treptele urcuşului duhovnicesc, despre care v-am amintit, se face şi el un dumnezeu după dar, dar nu după fiinţă. Că auzi ce spune Sfântul Vasile cel Mare: „Dumnezeu l-a pus pe om împărat peste tot pă­mântul şi l-a făcut dumnezeu al celor făcute de Dumnezeu”.
Auzi? Omul e împărat al pământului şi Dumnezeu peste toate lucrurile lui Dumnezeu! Aşa a voit El să-l facă. Dar omul se amestecă cu dobitoa­cele, se face asemenea cu ele, se deprinde cu viaţa dobitocească şi se face mai rău decât dracul Şi aceasta-i căderea care ne coboară pe noi: păcatul. Iar ceea ce ne suie este darul lui Dumnezeu, care înalţă sufletele. Căci auzi ce spune proorocul Isaia: „Ca să înalţe pe fiii Lui întru toate zilele vea­cului”.
Nu s-au înălţat numai Enoh şi Ilie, nu s-au înălţat numai pa­triarhii şi proorocii, ci o dată cu înălţarea lui Hristos, s-au înălţat toţi sfinţii şi toţi pe care i-a scos Hristos din iad. Dar nu în cer, ci în rai, căci în cer numai El a intrat. Iar după judecata viitoare, toţi vor intra în cer. Căci zice în Evanghelie: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia ce­rurilor!”. N-a zis „a raiului”. Că se zice că unde a prisosit păcatul, sau unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit darul lui Iisus. A fost izgonit Adam din rai, dar venirea lui Hristos împotriva satanei mai multă fală dă neamului lui Adam. Nu-l mai aduce iar în rai; în rai stau toţi sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu numai până la judecata viitoare, iar după judecata cea de apoi nu mai duce Dumnezeu pe sfinţi în rai, ci în cer.
Deci, s-a izgonit omul din rai, dar dacă cu darul lui Hristos sporeşte şi se mântuieşte, locuinţa lui va fi în cer, în împărăţia cerului.
Aşa a prisosit darul lui Dumnezeu dat firii omeneşti. Şi se întreabă Sfântul Ioan Damaschin: Pentru ce? Pentru trup! De ce nu i-a miluit şi pe draci tot aşa? Că şi dracii au căzut din cer şi s-au făcut draci. Au căzut fără trup şi ce este pentru om moartea, aceea este pentru îngeri căderea. În­gerii după cădere nu se mai pot întoarce, iar omului din cauza trupului i s-a dat pocăinţă până la moarte, până la ultima suflare.
Dacă se pocăieşte, îl primeşte Dumnezeu şi poate să-l facă din om asemenea cu dracii, înger şi dumnezeu după dar, să-l ridice în cer. Căci pentru neputinţa trupului S-a răstignit Dumnezeu şi a venit şi S-a îmbrăcat în trup, ca să ridice firea noastră nu până la îngeri, nu până la Heruvimi, ci până la dreapta Tatălui. Pe scaunul Dumnezeirii stă firea omenească, acolo unde este Iisus Hristos. Aceasta în ciuda satanei. Căci ce a zis Dumnezeu? L-ai scos pe om din rai? Am să îndumnezeiesc firea omenească şi am s-o ridic în cer, şi am să Mă îmbrac în firea lui şi am să stau pe scaun cu Tatăl, şi ai să vezi floarea aceasta, pe care ai stricat-o în rai şi ai corupt-o, că stă pe tronul Dumnezeirii! Acesta-i lucrul lui Dumnezeu şi răzbunarea Lui pentru pizma satanei.
Fraţii mei, când era Adam de 700 de ani, cum se spune în hronograf, ca om bătrân, căci a trăit 930 de ani, cum spune Scriptura, a adormit lângă un stejar. Şi dormind el acolo, a venit la el Arhanghelul Uriil. Căci şapte duhuri mari, şapte Arhangheli au comanda cetelor îngereşti: Mihail, Gavriil, Rafail, Varahil, Salatiil, Gudiil şi Uriil. N-am să vă spun tâlcuirea acestor şapte nume, dar vă spun pe a lui Uriil că se tâlcuieşte „foc şi lumină dumnezeiască”.
Acest al şaptelea Arhanghel a venit deci când dormea Adam lângă un stejar, obosit. Şi când s-a trezit, s-a trezit cu îngerul la cap: „Adame! Ce faci?” (Adam nu se mai temea de îngeri, că a stat cu ei în rai). Acesta zise: „Doamne, mă odihnesc”. „Adame, ia ascultă, ştii ce are să păţească neamul tău?”. „Nu, Doamne, dar să-mi spui ce are să facă Dumnezeu cu neamul acesta al meu, fiindcă văd că tare s-a mai înrăit. Că am atâtea mii de nepoţi şi strănepoţi, şi s-au înrăit. Şi pe mine, Doamne, pentru un singur păcat m-ai dat afară din rai, dar ei că s-au făcut curvari şi beţivi şi răi şi s-a umplut lumea de ei, cu aceştia ce ai să faci? Căci ştiu că Dumnezeu urăşte păcatul şi niciodată nu poate să fie prieten cu cel păcă­tos şi spurcat, ca să-i ierte păcatele lui fără de pocăinţă.
Căci ştiu că nimic necurat nu va intra întru împărăţia cerului. Ce are să facă Dumnezeu cu neamul meu?”. Şi a zis Arhanghelul Uriil: „Iată, pentru aceea m-a trimis Dumnezeu să-ţi spun. Să ştii, Adame, că oamenii au să se înmulţească mult, şi din ce se vor înmulţi, vor fi tot mai răi. Şi are să trimită Dumnezeu două potopuri”.
Şi a întrebat Adam: „Ce-i aceea, Doamne, potop?”. „Po­top, Adame, înseamnă apă multă şi foc mult. Are să vie o apă care să aco­pere lumea şi are să vie un potop de foc care să ardă lumea”. „Dar – l-a întrebat Adam – când au să fie acestea?” (Hronograful lui Chedrinos). Şi i-a zis îngerul : „Culcă-te şi dormi şi te odihneşte, că voi veni în altă zi”. Şi s-a odihnit Adam, şi altă dată, când era odihnit, a venit Arhanghelul Uriil şi îi zise: „Adame, ce vrei să ştii?”. „Doamne, spune-mi când are să fie potopul şi care potop are să fie întâi, cel cu apă, sau cel cu foc?”.
Şi i-a spus lui Uriil Arhanghelul: „Ia seama, Dumnezeu îţi spune aşa: fă un stâlp de piatră, de 45 de coţi înălţime. După ce vei face stâlpul acela de piatră, să pui deasupra lui un vas cu apă, iar la rădăcina lui să faci un foc mare. După ce vei termina lucrarea aceasta, are să vie somn peste tine. Şi dacă ai să dormi, când te vei trezi, ia seama: dacă focul s-a atins de piatră şi va mistui stâlpul de piatră, focul va veni întâi. Iar dacă vasul cu apă se va vărsa şi va stinge focul, să ştii că apa vine întâi”. Şi a întrebat  Adam pe Uriil: „Doamne, dar alte semne nu mai sunt?”.  Uriil mai zise: „Mai sunt şi altele. Ia seama că înainte de a veni poto­pul cel cu apă, oamenii vor bea apă fără saţ, şi ziua, şi noaptea, apoi înainte de cel cu foc vor scoate fum”.
Şi a zidit Adam stâlpul acela de care a vorbit Arhanghelul Uriil. L-a zidit de 45 coţi înălţime. Şi le-a spus fiilor şi nepoţilor lui: „Poruncă a venit de sus să facem stâlp mare şi deasupra lui să punem un vas cu apă, iar la ră­dăcină să punem foc, că ne va arăta nouă care potop vine întâi: cel cu apă sau cel cu foc”.
Şi după ce a terminat Adam stâlpul cel de piatră şi a pus vasul cu apă deasupra şi a aprins foc la rădăcină, a venit somn peste el şi a adormit. Şi când s-a trezit, apa se vărsase peste stâlp în jos şi stinsese fo­cul. Şi a ştiut Adam în chip sigur că potopul cu apă va veni întâi. Şi aşa a şi venit. Că după cronologia veche a unor popoare, au trecut 2642 de ani de la zidirea lumii până ce a venit potopul. Dar îngerul mai spusese că înainte de potopul cu apă mai este un semn.
Şi s-a împlinit şi acesta. Că se spune în istoria biblică şi în hronograful cel vechi că oamenii înainte de potop beau apă mereu. Mâncarea era [sau] nu era, dar beau şi ziua, şi noaptea, şi purtau apă în burdufuri de capră şi în vase de lut şi în vase de lemn. De câte ori se întâlneau, întrebau: Ai apă? Am. Beau apă şi nu se mai săturau. Era un semn că firea omenească va cere de la Dumnezeu pedeapsa prin beţia de apă. Şi astfel, la venirea potopului apa i-a înecat pe toţi. A rămas numai Noe, cu cele 7 suflete care au fost cu el în corabie. Şi din 8 suflete s-a în­mulţit lumea din nou. El a fost astfel al doilea părinte al neamului ome­nesc, al doilea Adam al omenirii, care a fost izbăvit cu celelalte vieţui­toare în corabie.
Iar acum oamenii cer foc şi fum. Ai o ţigară? Ai un foc? În tren, în tramvaie, în troleibuze, în căruţe şi pe drum, se tot întreabă: Ai foc? Dă-mi un foc! Auzi? Foc caută. De aceea cu foc ne va pârjoli Dumnezeu. Să luăm aminte! Oamenii nu ştiu ce caută, nu ştiu ce cer cu focul şi cu fumul acesta. Cu focul se culcă şi cu fumul se scoală dimineaţa. Nu zic rugăciu­nea, ci zic: Adu o ţigară, măi femeie, dă ţigara încoace! Măi băiete, adu în­coace ţigara! Foc şi fum cer, foc şi fum o să vie. Dar noi să fim cu luare aminte şi cu mare grijă şi să ne pocăim de păcatele noastre şi să ne lăsăm de răutăţile noastre. Să luăm aminte că de ziua aceea şi de ceasul acela nimeni nu ştie.
Aşa a spus Mântuitorul în Evanghelie, că de ziua aceea nimeni nu ştie, nici îngerii. Iar când apostolii l-au întrebat, zicând: „Doamne, au oare întru acest an ai să aşezi împărăţia lui Israil?”, El le-a zis: „Nu-i treaba voastră să ştiţi anii şi vremile, pe care Tatăl le-a pus sub a Sa stăpânire!”; „Duhul Sfânt va veni peste voi” şi „vă veţi îmbrăca cu putere de sus” şi „veţi fi martori în Ierusalim şi până la marginile lumii”.
 Dar prin pilde le-a spus de altă împărăţie, de cea duhovnicească. Căci Apostolii nici după Înviere nu-L cunoşteau pe El desăvârşit, că este Dumnezeu şi om. De aceea cu iconomie a trebuit să le vorbească şi să mănânce cu ei. Şi le-a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pă­mânt”.
Petru şi Ioan şi Iacov şi ceilalţi mai de aproape socoteau că Hristos va întemeia o împărăţie pământească şi pe cei 12 apostoli îi va pune pe 12 scaune să fie miniştri, să conducă lumea. Dar nu pentru aceea a venit Hristos. El a spus în faţa lui Pilat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Împărat sunt Eu; adică mai mare peste împărăţia de sus, şi peste cer, şi peste iad. Deci împărăţia Mea nu-i de aici. Hristos a venit să întemeieze împărăţia cea duhovnicească despre care a proorocit Arhan­ghelul Gavriil la Buna Vestire a Prea Curatei Fecioare Maria, zicând: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema şi Domnul Dum­nezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit”. (Luca 1, 32-33).
Împărăţia Mântuitorului – cum se spune în Crez – nu va avea sfârşit, ea nu are sfârşit nici în veacul acesta, nici în veacul veacului. Despre această împărăţie le-a spus: „Veţi lua putere de sus”, adică vă veţi îm­brăca cu puterea Duhului Sfânt.
Veţi vorbi în toate limbile de sub cer, veţi predica Evanghelia la toată lumea, vă trimit fără de toiege şi toată lumea veţi păstori, vă trimit fără de traistă, dar toate averile veţi moşteni – cum arată Efrem Sirul. Veţi lua putere de sus, veţi predica în numele Meu în tot pământul şi veţi întemeia împărăţia Mea duhovnicească, ce nu va avea sfârşit nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Aceasta le-a spus Hristos. Iar altă dată le-a spus: „De ziua şi de ceasul acela (când o să vie sfârşitul) nimeni nu ştie, nici în­gerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36)
Dar cum se poate aceasta: să nu ştie Fiul, dacă-i de o fiinţă cu Tatăl? Se poate? Desigur, Hristos a avut şi suflet omenesc, şi sufletul lui Hristos a fost amestecat cu trupul Lui ca focul cu fierul. Dar dacă proorocii au avut atâta înţelepciune duhovnicească în trup şi au ştiut viitorul, cum nu putea Hristos să ştie sfârşitul lumii? Iată ce spune Sfântul Andrei şi dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul în privinţa neşti­inţei Fiului despre sfârşitul lumii: „Că nici Fiul nu ştie, luat după firea omenească, adică după firea simplă, aşa cum o purtăm noi, fără Duhul Sfânt şi fără sufletul Lui cel îndumnezeit”. Cum nu ştim noi ce o să fie mâine, aşa nu ştia Hristos ca om.
Şi altă pricină pentru care a zis Hristos că nu ştie nici Fiul a fost aceasta: Antihrist, când va veni, se va da pe sine că e Fiul lui Dumnezeu, iar oamenii or să zică: „Iată că vine sfârşitul, că nu plouă, că-s necazuri, că-s chinuri”. Şi atunci, cei credincioşi să nu se lase înşelaţi de Antihrist, care va zice că el este Fiul lui Dumnezeu şi că el ştie de sfârşitul lumii, ci să zică: „Noi ştim din dumnezeiasca Scriptură că despre sfârşitul lumii nici Fiul nu ştie, şi tu de unde ştii?”. Aşa zice Sfântul Andrei. Adică de aceea a zis Fiul că nu ştie, nu pentru că nu ştia, că nu se putea să nu ştie, dacă El Însuşi e Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar, fraţii mei, gândindu-ne la sfârşitul lumii, să ne gândim la sfârşitul nostru. N-avem treabă când are să fie sfârşitul lumii. Poate are să fie peste 100 de ani, poate peste 1000… Când o vrea Dumnezeu. Noi să ne gândim la sfârşitul nostru. Sfârşitul meu e sfârşitul lumii. Dacă eu mor peste un ceas, ce-mi pasă mie, sau ce mă priveşte că lumea va mai trăi? Dacă eu mă duc la groapă mâine, pentru mine lumea s-a terminat şi eu mă duc în lumea veşnică. Cu ce mă duc? Cu ce-am pus în traistă!
Când por­neşti la drum, ţi-ai pus merinde de acasă, ţi-ai pus ceapă, ţi-ai pus cozo­nac, ţi-ai pus o sticlă de vin, ţi-ai pus încălţări, ţi-ai pus brâu, ţi-ai pus că­ciulă, ţi-ai pus bundiţă de frig. Ţi le-ai pus toate în traistă. Când stai la popas, ce scoţi din traistă? Ce-ai pus, nu? Aceea şi găseşti. Vom găsi un pahar de apă dat în numele Domnului, o vorbă bună, o milostenie făcută. Dacă am ajutat pe fratele nostru, dacă ne-am rugat pentru cei ce ne-au ne­căjit, să le facă Dumnezeu bine, nu rău; dacă n-am pomenit numele dia­volului, dacă ne-am rugat, dacă am postit, dacă am privegheat, dacă am citit dumnezeieştile Scripturi, dacă am ajutat pe cel necăjit, pe cel sărman, dacă am îmbrăcat pe cel gol, dacă am primit pe cel străin – toate le vom găsi, dacă le-am pus în traistă, pe drumul cel veşnic.
De la naştere la mormânt – zice un filozof grec – este o clipă. Cel ce a văzut naşterea vede şi groapa, negreşit. Ne-am născut, trebuie să murim în chip sigur. Pornim de la naştere şi numai până la groapă ajungem. De aceea suntem siguri. A răsărit soarele, merge la amiază, merge la apus, aceasta este viaţa noastră. Am răsărit în naştere. Înaintăm negreşit şi as­finţim în moarte.
Aceasta să ne fie pururea în minte! „Toţi murim”, cum zice Isus Sirah. Toţi murim, dar avem un drum la mijloc, nu ştim cât. De aceea Hristos a spus: „Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme” (Marcu 13, 33;24, 42). Eu ştiu că am să mor, dar nu ştiu când. Acesta-i marele lucru înfricoşat. Poate acum, poate peste un ceas… şi ce am să  iau cu mine? Îngerul păzitor, care m-a îndemnat să fac bine, şi faptele mele, bune sau rele, acelea merg cu mine – şi prin vămi, şi la Hristos, şi la judecată. Deci, fraţii mei, sunteţi un grup de oameni, nu ştiu de unde aţi apărut. Hotărât, îngerul vostru v-a adus aici. Aţi auzit o pre­dică.
Am voit să vă spun şi eu ceva, să spuneţi şi la alţii. Fericit şi de trei ori fericit este creştinul acela care în fiecare ceas şi în fiecare zi pune ceva în traistă pentru veacul viitor! Cele ce le pune sunt faptele lui cele bune. Când vom călători, când vom merge la vămi, când vor veni dracii să spuie cuvintele şi lucrurile şi gândurile noastre, să putem arăta şi noi: Da, am fă­cut rău, dar m-am spovedit la duhovnicul.
Cine se spovedeşte la duhov­nic, Duhul Sfânt şterge de la el tot ce a făcut. Să arătăm la judecată: Da, am făcut rău, dar am făcut şi milostenie, am făcut şi metanie, am făcut şi post, m-am spovedit, am făcut şi milă cu cel sărac, am ajutat, am vorbit de bine, am iertat pe cel ce mi-a greşit. Să le arătăm şi noi acestea, ca să se puie în cumpănă cele bune şi cele rele. Astfel, de trei ori fericit va fi su­fletul acela care se pregăteşte pentru drumul cerului.
Ce spune Hristos? „Împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale”. Care e pârâşul? Conştiinţa noastră. Nu vezi? Dacă ai făcut un lucru mic, dacă ai greşit cu cuvântul, conştiinţa te mustră de ce ai zis rău de altul. Dacă ai bătut, dacă ai minţit, dacă ai furat, dacă ai blestemat, dacă ai luat lucrul altuia, în orice te mus­tră conştiinţa. Conştiinţa îţi spune tot ce ai făcut. Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om. Acesta este „pârâşul”. El ne pârăşte încă de pe acum şi dacă ne împăcăm cu el, e bine. Iar împăcându-ne cu pârâşul acesta, ne împăcăm cu Dumnezeu, că-i glasul Lui. Şi cu el ne putem împăca dacă ne spove­dim, dacă ne pare rău pentru cele ce am făcut şi ne hotărâm să nu mai fa­cem şi dacă ne hotărâm să facem fapte bune şi să le punem în locul celor rele de mai înainte, aşa ne împăcăm cu pârâşul.
Zice Domnul: „Împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale”. O cale este viaţa de acum. Viaţa de aici se numeşte cale pentru că într-una călătorim pe ea. Milioane de milioane de oameni călătorim pe ea, de la naştere la groapă. Ce spune Duhul Sfânt în catisma a şaptesprezecea? „Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului” (Psalmii  117, 1). Auziţi pe cine-i fericeşte Duhul Sfânt: pe cei ce în această cale, adică de la naştere până la groapă, sunt fără pri­hană, adică fără păcate, pe cei ce călătoresc în calea Domnului. „Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte” (Psalmii 111, 1). Cel ce se teme de Dumnezeu în calea vieţii acesteia, se teme să gândească rău şi să vorbească rău şi să facă rău mai departe. Cel ce are frică de Dumnezeu, are toată înţelepciunea. Căci spune Solomon: „Frica Domnului este înţelepciune”. David o numeşte „începutul înţelepciunii” (Psalmii 110, 10).
Iar Isus Sirah zice: „Frica Domnului mai presus de toată înţelepciu­nea a covârşit”. Omul care se teme de Dumnezeu e mai presus de toţi în­ţelepţii veacului. Dar zice dumnezeiescul Ioan Gură-de-Aur: „Du-te, omule, la mormânt, stai acolo şi cugetă la cel ce a murit! Că mâine să ştii că te vei face ca el”. La mormintele din cimitir vei învăţa mai mult decât în toate şcolile filosofilor din lume. Cel mai înţelept om din lume este cel care cugetă la moarte. Dar de ce? Căci spune Isus Sirah: „Fiule, adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi” (Isus Sirah 41). Dacă cugetăm că vom muri, sigur că ne măsurăm cuvintele, gându­rile şi faptele noastre, şi n-avem nevoie de frica oamenilor.
Ştim că Dumnezeu e pretutindeni şi ştie şi gândurile noastre. Şi de frica Lui noi facem fapta bună. De trei ori fericiţi sunt aceia care în viaţa aceasta scurtă se îngrijesc de suflet şi se împacă cu Dumnezeu.
A trăit Adam 930 de ani şi la moarte l-a întrebat îngerul: „Adame, cum ţi s-a părut viaţa?”. „Doamne, cum ai intra pe o uşă şi ai ieşi pe cea­laltă”. Şaptezeci de ani ai noştri ca un păianjen s-au socotit. Căci ce e oare mai slab ca pânza păianjenului? „Zilele anilor noştri şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, oste­neală şi durere” (Psalmii 89, 10-11). Aţi auzit aceasta în Psaltire. Viaţa noastră trece în foarte scurtă vreme. Drumul nostru e foarte scurt. Deci, de trei ori sunt fericiţi care în calea aceasta scurtă îşi strâng merinde pen­tru drumul spre cer. Amin!


ARTE 17 Mai

MUZICĂ 17 Mai

Pervis Jackson, cântăreţ american (The Spinners)





Taj Mahal (Henry Saint Clair Fredericks), vocalist, compozitor şi multi-instrumentist american (Rising Sons, Canned Heat)




Jesse Winchester, vocalist, chitarist şi compozitor american




Bill Bruford, baterist englez (Yes)
Bill Bruford Drum Solo:



Andy Latimer, chitarist, basist, vocalist, flautist şi compozitor britanic (Brew, Camel)
Camel 


George Johnson, chitarist american (Brothers Johnson)
The Brothers Johnson 



Paul Di'Anno, vocalist britanic (Ex Iron Maiden)




Enya (Enya Ni Bhraonain), vocalistă, pianistă şi compozitoare irlandeză (Clanaad)





Donna Summer 


 ÎNREGISTRĂRI NOI:

Tchaikovsky: Rococo Variations




2 Hours Romantic Saxophone Love Songs





The Best of Ray Conniff Vol. 4 GMB







POEZIE 17 Mai

Geo Dumitrescu 
Biografie Geo Dumitrescu
Geo Dumitrescu (n. 17 mai 1920, Bucureşti - d. 28 septembrie 2004) a fost un poet şi scriitor român.

A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, impunându-se în lumea literară încă din primul an de studii. Debutează, în 1941, la doar douăzeci şi unu de ani (cu placheta Aritmetică). Cinci ani mai târziu îi apare Libertatea de a trage cu puşca, conţinând poeme scrise între anii 1940-1943. Publicat după încheierea războiului, volumul (care purta iniţial titlul Pelagra) fusese scris în timpul acestuia, însă cenzura îi interzisese apariţia. A fost şi un talentat gazetar, profesiune căreia i s-a dedicat încă din tinereţe, când a fost redactor la ziarul „Timpul”, apoi la mai multe ziare şi reviste literare, printre care Flacăra, „Almanahul literar” (Cluj), „Gazeta literară” (devenită „România literară”). A mai colaborat şi la alte publicaţii, începând cu „Vremea”, „Curentul literar”, „Kalende”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Viaţa românească” şi continuând cu revistele „Contemporanul” şi „Luceafărul”. Rubrica Atelier literar, susţinută ani la rând, rămâne ca un model de orientare a debutanţilor, cu o generoasă exigenţă. A fost director al revistei „România literară”.

Aventuri lirice (1963) 
Nevoia de cercuri , (1966) 
Jurnal de campanie (1974) 
Africa de sub frunte (1978) 
Versuri (1981) 
Aş putea să arăt cum creşte iarba (1989) 
Libertatea de a trage cu puşca şi celelalte versuri (1994) 
Câinele de lângă pod (1997) 
Poezii, ediţie completă şi definitivă (2000) 
Biliard = Billard, ediţie revăzută (2001) 

Geo Dumitrescu - Libertatea De A Trage Cu Puşca: http://youtu.be/LsJcCWAphKQ; 
Geo Dumitrescu – Ieremia: http://youtu.be/AMYRF8haVUg; 
Geo Dumitrescu - Aş Putea Să Arăt: http://youtu.be/E6sgL8WPJ2s. 




TEATRU/FILM 17 Mai

În regia Gelu Colceag
Biografie
Gheorghe (Gelu) Colceag (n. 17 mai 1949) este un actor și regizor român de teatru și film. Gelu Colceag s-a născut la data de 17 mai 1949 la ...(?). A absolvit în anul 1971 Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L.Caragiale", secția actorie, la clasa prof. Constantin Moruzan, asistenți Mihai Mereuță și Lidia Ionescu.
A absolvit în anul 1986 cursuri postuniversitare de regie.
Este cǎsǎtorit cu Roxana Colceag, fostă prim-solistă la "Operǎ", coregrafă, cu care are o fiicǎ, Ioana.
Filmografie
Ca regizor
"Agenția matrimonială" (2005) - serial TV
Ca actor
"Vis de Ianuarie" (1978), regia Nicolae Oprițescu (fostul meu coleg de clasă din liceu).


ULTIMUL STINGE LUMINA (2003): 

Teatru: Tarul Ivan isi schimba meseria: 



Ion Popescu Gopo
Biografie
Ion Popescu-Gopo (n. 1 mai 1923, București; d. 29 noiembrie 1989, București) a fost un artist plastic român, creatorul a nenumărate filme de desen animat în care personajul principal era „omulețul lui Gopo”, o creație proprie care l-a făcut celebru și i-a câștigat câteva premii naționale și internaționale, actor, editor de film, scenarist și regizor de film.
Gopo s-a impus, prin creațiile sale artistice, ca o mare personalitate a cinematografiei românești, câștigând, în 1957, premiul "Palme d'or" la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, Franța, cu filmul de scurt metraj Scurtă istorie. A primit titlul de Artist Emerit (anterior anului 1962).
Pseudonimul său de Gopo provine de la numele de familie ale părinților săi, numele de fată al mamei sale, Gorenco, și numele tatălui, Popescu.
 Ion Popescu-Gopo s-a născut la data de 1 mai 1923 în orașul București. Gopo a debutat în presă în anul 1939 publicând caricaturi, la fel ca și pionierii animației românești Aurel Petrescu și Marin Iorda. A studiat la Academia de Arte din București, pe care nu a absolvit-o. A urmat în schimb la Moscova un curs de animație pe care l-a absolvit.
În animație debutează în anul 1949 alături de tatăl său și Matty Aslan cu scurt-metrajul de animație Punguța cu doi bani. Din anul 1950 începe lucreze la Studioul cinematografic București, în cadrul secției de animație. Primele desene animate erau zoomorfe și constituiau fabule educative în spiritul epocii.
În anul 1951, Gopo produce un alt desen animat: Rățoiul neascultător. Urmează, în regia aceluiași, Albina și porumbelul, apoi: Doi iepurași (1952), Marinică (1953), O muscă cu bani (1954), Șurubul lui Marinică și Ariciul răutăcios (1955), Galateea (1957) etc.
Fiind un spirit inovator și nonconformist, Gopo a încercat întotdeauna să depășească barierele tehnice și modelele, străduindu-se să fie un pionier în tot ce a întreprins. „Omulețul lui Gopo”, sau, mai simplu, „omulețul”, creația lui Ion Popescu-Gopo, este personajul nud și schițat din câteva linii, care interpretează însă atât de complet problemele lumii contemporane.
Mai târziu a mărturisit că nereușind să realizeze desene animate de perfecțiunea tehnică a filmelor americane de animație, Gopo a inițiat o revoltă anti-Disney:[2]
„Când am văzut că nu pot să egalez perfecțiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumusețe-nu, culoare-nu, gingășie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul.”
—Ion Popescu-Gopo
Primul său succes, Marele Premiu (Palme d'or) la Cannes (1957) cu Scurtă istorie, a fost și cel mai mare. Iată cum a apreciat la vremea respectivă Georges Sadoul inovația lui Gopo:
„Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm și imaginație. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici școlii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleț a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu.”
—Georges Sadoul
Însuși Ion Popescu-Gopo declara, peste ani:[3]
„Am făcut un omuleț cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu și-i poate da peste cap și nici nu se uită galeș. Mi-am redus de bunăvoie posibilitățile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feței. Subiectul însă a căpătat forță.”
—Ion Popescu-Gopo
Cu 7 arte (1958) Gopo a atins apogeul (obținând Marele Premiu pentru cel mai bun film de animație, la Festivalul de Film de la Tours), dar Ecce homo! (1977) a fost primit cu răceală, astfel încât artistul și-a abandonat pentru moment Omulețul.
El creează la mijlocul anilor '60 filmul-pilulă. Câteva exemple de parabole condensate care ilustrează genul sunt: Balanța, Ploaia, Ulciorul.
În anii 1980, Ion Popescu-Gopo experimentează noi tehnici de animație: mișcarea acelor de gămălie (Și totuși se mișcă, 1980), a firelor de tutun (Animagic film, 1981), animarea obiectelor, statuetelor, părului (Tu, 1983).
În paralel cu filmele sale de animație, Gopo abordează încă din anul 1956 și filmul cu actori în "Fetița mincinoasă". El a fost atât scenarist, cât și regizor, încercând paradoxal să realizeze filme, uneori cu mult deasupra mijloacelor tehnice și materiale.
„Când am început să lucrez cu actorii, mi-am descoperit parcă niște independențe în mișcare, m-am simțit ca un dinozaur cu membre lungi și neascultătoare", afirma el la începutul anilor '80.”
—Ion Popescu-Gopo
Deși filmele sale cu actori nu au merite artistice deosebite, Gopo a încercat să ridice filmele la înălțimea imaginației sale. El și-a câștigat astfel incontestabile merite de pionierat, abordând cu curaj basmul, feeria, teme universale și science-fiction-ul, aceasta în condițiile unei dotări tehnice insuficiente. Cunoscând faptul că mijloacele tehnice avute la dispoziție sunt imperfecte, Gopo recurge la parodia SF, realizând filme cum ar fi: Pași spre Lună (1963) sau Comedie fantastică (1975).
Basmele ecranizate de către Ion Popescu-Gopo nu sunt simple ecranizări fidele, ci sunt actualizate și interpretate. Spre exemplu, Maria Mirabela (1981) nu e o simplă lectură a basmului Fata moșului și fata babei, ci un musical; în Rămășagul (1985) își face apariția o zână care se deplasează pe bicicletă ș.a.m.d.
Pe lângă activitatea sa de scenarist și regizor, Gopo a și interpretat câteva roluri în filmele proprii: Faust XX, Galax, Rămășagul, O zi la București, dar și în filme ale altor regizori: O noapte de pomină (1939, r. Ion Șahighian) sau Dimitrie Cantemir (1973, r. Gheorghe Vitanidis), unde l-a interpretat pe țarul Petru cel Mare.
În paralel, ca o recunoaștere a valorii operei sale, Gopo a fost ales în funcții de conducere ale organizațiilor cineaștilor: vicepreședinte al Asociației Internaționale a Filmului de Animație, președinte al Asociației Cineaștilor din România (1969-1989), director al secției de film din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Funcțiile sale din cadrul OMS și al UNESCO explică didacticismul unora din desenele sale animate, cum ar fi Alo, Hallo! (1962).
Deși realizările cinematografice ale sale, majoritatea irelevante estetic, provin dintr-un context istoric nefavorabil, Ion Popescu-Gopo este aproape întotdeauna unicul cineast român menționat în enciclopediile cinematografice. Marele cineast român a murit la data de 29 noiembrie 1989 în urma unui infarct, în timp ce își împingea mașina rămasă înzăpezită pe trotuar pentru a o aduce în curte.[3]
Moartea sa a însemnat și sfârșitul animației românești clasice, studioul Animafilm (lipsit de sprijinul statului) ajungând aproape de faliment.
Regizor
·         Albina si porumbelul (1951)
·         Rățoiul neascultător (1951)
·         2 iepurași (1952)
·         Marinică (1953)
·         O muscă cu bani (1954)
·         Șurubul lui Marinica (1955)
·         Ariciul răutăcios (1955)
·         Fetița mincinoasă (1956)
·         Scurtă istorie (1957)
Animația a fost premiată la Cannes (prima de acest gen din România).
·         Galateea - (1957)
·         7 arte - (1958)
·         O poveste obișnuită… o poveste ca în basme (1959)
·         Homo sapiens (1960)
·         S-a furat o bombă (1962)
·         Alo, Hallo! (1962)
·         Pași spre lună (1963)
·         De-aș fi... Harap Alb (1965)
·         Faust XX (1966)
·         De trei ori București (1967)
·         Orașul meu (1967)
·         Pământul oamenilor (1967)
·         Pilule II (1967)
·         Sancta simplicitas (1968)
·         Eu + Eu = Eu (1969)
·         Sărutări (1969)
·         Clepsidra (1972)
·         Unu, doi, trei... (1975)
·         Comedie fantastică (1975)
·         Povestea dragostei (1977)
·         Study Opus 1 - Man (1976)
·         Ecce Homo (1977)
·         Infinit (1977)
·         Trei mere (1979)
·         Maria Mirabela (1981)
·         Quo vadis homo sapiens? (1982)
·         Galax - omul păpușă (1984)
·         Ucenicul vrăjitor (1985)
·         Rămășagul (1985)
·         O zi în București (1987)
·         Maria Mirabela în Tranzistoria (1989)
Scenarist
·         Șurubul lui Marinică (1955)
·         S-a furat o bombă (1962)
·         De-aș fi... Harap Alb (1965)
·         Comedie fantastică (1975)
·         Povestea dragostei (1977)
·         Maria Mirabela (1981)
·         Rămășagul (1985)
·         Maria Mirabela în Tranzistoria (1989)
Actor
·         Dimitrie Cantemir (1973) – Petru cel Mare
·         Povestea dragostei (1977) - străjer
·         Maria Mirabela (1981) – Moș Timp


MariaMirabela: 

De-as fi...Harap Alb HQ: 

O zi in Bucuresti (1987):




Seringa - Tudor Arghezi




GÂNDURI PESTE TIMP 17 Mai

Talleyrand - Citate:









la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...
  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...