MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 30 IULIE 2019 

Bună ziua, prieteni!
Să aveți o zi minunată în compania acestor materiale interesante și utile!
Mulțumesc pentru vizite, mesaje și comentarii celor care le-au făcut și îi îndemn și pe ceilalți să procedeze în acest fel!
Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 30 Iulie

Evenimente

·         634: S-a desfasurat batalia  de la Ajnadayn, in valea  Elah, in Israelul de azi,prima mare batalie dintre armatele Bizantine si cele arabo-musulmane. Lupta s-a incheiat cu victoria decisiva a musulmanilor, Islamul instaurandu-se definitiv in Siria, Palestina si mai apoi in Egipt.

·         762: Abu Ja’far Abdallah ibn Muhammad al-Mansur  al doilea calif abasid a fondat orasul Bagdad, actuala capitala a Irakului. Madinat al Salam (orasul pacii) cum numeste Al Mansur noul oras, era situat pe malul vestic al fluviului Tigru, în aceeași vale în care se aflaseră unele dintre cele mai puternice capitale ale lumii antice (Babilon, Ninive, Ur, Ctesiphon). Mult timp Madinat al Salam rămâne numele oficial al orașului, utilizat în documentele oficiale, pe monede etc. Orasul avea un  diametru de 2 km. și era împrejumit de ziduri duble și de un șanț de apărare, iar zona centrală dispunea de un al treilea zid, înalt de aproape 15 metri, cu  patru porți de acces dinspre principalele regiuni ale imperiului: Khorasan, Siria, Basra si Kufa.  În numai câțiva ani, orașul a devenit  un important centru comercial și politic și câștigă un prestigiu neegalat în Evul Mediu decât de Constantinopol. 

·         1552: Garnizoana creştină a cetăţii Timişoarei se predă turcilor în schimbul promisiunii acestora de a o lăsa să plece nevătămată. Turcii nu şi-au respectat promisiunea, iar la ieşirea garnizoanei din cetate, au masacrat-o. Din acest moment şi până la eliberarea zonei de către austrieci în secolul al XVIII-lea, cetatea Timişoarei va ramane posesiune  otomana si resedinta a beilor turci.

·         1619: În colonia engleza Virginia,din America de Nord, sunt aduşi din Africa, primii sclavi negri.

·         1625 - A ieşit de sub tipar cea dintâi carte a tiparniţei româneşti de la Câmpulung, "Molitvelnicul slavonesc".

·         1656: Forțele suedeze sub comanda regelui Carol X Gustav înving forțele polono-lituaniene în bătălia de la Varșovia.

·         1792: In timpul Revolutiei Franceze, in urma decretului care proclama “Patria in pericol”, sosesc la Paris voluntari inrolati la Marsilia, cantand melodia ce reprezinta si astazi imnul national al Frantei: “La Marseillaise”. 
La Marseillaise a fost compusă (text inițial și muzică) de Rouget de Lisle,  în noaptea de 25/26 aprilie, după declararea  războiului cu Austria. Titlul sau  inițial a fost „Cântecul de război al armatei de pe Rin”.

·         1866: In Romania este promulgata noua lege electorala, pe baze censitare. Corpul electoral era impartit in patru colegii pentru Camera Deputatilor si doua colegii pentru Senat.

·         1884 se înfiinţează la Bucureşti Institutul Meteorologic Central din România.

·         1896: Tudor Arghezi debuteaza în revista “Liga ortodoxa”, editata de Al. Macedonski. Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, n. 21 mai 1880, București – d. 14 iulie 1967) scriitor român cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului.

·         1898: Will Kellogg inventeaza fulgii de porumb.

·         1903: A început al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Social Democrat din Rusia. În cadrul acestuia s-a produs sciziunea "bolșevicilor" (majoritari) Lenin, Troțki, Martov, de "menșevici" (minorotari) (Plehanov, Axelrod).

·         1905 – Louis Trousselier a încheiat Turul Franței la ciclism pe primul loc, iar locurile 2 și 3 au fost ocupate de Hippolyte Ancoutourier și Jean-Baptiste Dortignaq

·         1911 – Turul Franței se încheie cu victoria lui Gustave Garrigon, urmat în clasament de Paul Duboc și Emile Georget

·         1912: Împăratul Meiji moare și este succedat de fiul său, Yoshihito, care este cunoscut ca Împăratul Taishō.

·         1921: este adoptată Legea pentru definitivarea reformei agrare în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

·         1929: este adoptată Legea pentru reorganizarea penitenciarelor şi instituţiilor de prevenţie în baza căreia se recunoaşte regimul politic în închisori (în art. 12 alineatul 6 se prevede: „Când detenţiunea este pronunţată ca pedeapsă politică, condamnaţii vor fi închişi în celule numai dacă vor cere şi dacă construcţiunea penitenciarului permite ceasta. De asemenea deţinuţii politici vor purta îmbrăcămintea lor proprie, vor coresponda prin scrisori, primi cărţi, reviste şi orice fel de publicaţii, vizite şi să-şi procure lucrurile necesare de dormit, alimente prin propriile lor mijloace conform dispoziţiilor regulamentului. Ei vor fi obligaţi să muncească, însă vor avea facultatea să-şi aleagă una din muncile practicate în penitenciar, sub supravegherea directorului penitenciarului, să se îndeletnicească cu o muncă intelectuală").

·         1930 – se joacă finala Campionatului Mondial de fotbal din Uruguay.Pe stadionul Centenario din Montevideo, echipa țării gazdă trece cu 4-2 de Argentina. Golurile gazdelor au fost semnate de Dorado, Cea, Iriarte și Castro, iar pentru argentinieni, Peucelle și Stabile. Cu reușita din finală, Stabile a devenit golgeterul turneului, cu 8 goluri.

·         1932: Se deschid Jocurile Olimpice de vară de la Los Angeles, California.

·         1933 – Marea Britanie învinge cu 3-2 naționala Franței în finala Cupei Davis, care a avut loc, la Paris

·         1939 – Sylvere Maes se impune în Turul Franței, urmat de Rene Vieto și Lucien Vlaeminck

·         1941: Al doilea război mondial: Guvernul polonez aflat în exil și Stalin semnează un acord de ajutor mutual în lupta împotriva lui Hitler, ce include și o amnistie pentru cetățenii polonezi deprivați de libertate pe teritoriu sovietic și formarea unei armate poloneze sub comanda generalului Wladyslaw Anders, eliberat dintr-o închisoare din Moscova.

·         1942 - Generalul de Gaulle, aflat în exil la Alger, formează "Comitetul Naţional de Eliberare".

·         1945: Al doilea război mondial: Submarinul japonez I-58 aflat sub comanda lui Mochitsura Hashimoto scufundă vasul american USS Indianapolis. Comandamentul Forțelor Navale nu a avut cunoștință de scufundarea navei până când n-au fost reperați supraviețuitori trei zile și jumătate mai târziu. Din cei 1196 membri ai echipajului au supraviețuit 321.  Cea mai mare pierdere de vieţi din istoria Marinei Americane! Japonezii scufundă crucișătorul american USS Indianapolis. Din echipajul de 1196 de oameni, 300 mor la momentul atacului japonez, iar 600 vor pieri în zilele următoare din cauza hipotermiei, deshidratării și atacurilor de rechini. Povestea navei USS Indianapolis începe cu mult înainte de 30 iulie. Construită în 1930, aceasta a fost martora atacului de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941) şi a transportat bomba atomică “Little Boy”, ce va distruge oraşul japonez Hiroshima (6 august 1945). În 12 minute s-a scufundat luând în adâncuri 300 de oameni! Pe 28 iulie 1945, Indianapolis primește ordine să se alăture navei USS Idaho în golful Leyte din Filipine pentru a se pregăti pentru invazia Japoniei.
Așadar, nava pornește singură, fără escortă, spre Leyte. Imediat după miezul nopții, pe 30 iulie, ea a fost lovită de două torpile lansate de submarinul japonez I-58, aflat sub comanda lui Mochitsura Hashimoto. Prima torpilă a explodat în prora navei, la nivelul apei. A doua a lovit nava direct în mijloc, chiar în zona unde erau situate rezervoarele de combustibil şi încărcătura de obuze şi proiectile. Exploziile rezultate au dus literalmente la despicarea navei, întrerupând definitiv alimentarea cu energie electrică. În câteva minute, nava a început să ia apă şi să se scufunde. Din echipajul iniţial, care număra 1.196 membri, circa 900 au supravieţuit exploziilor şi s-au aruncat în apă. 12 minute mai târziu, una dintre cele mai mari nave de război americane din cea de-a doua Conflagraţie Mondială avea să dispară pentru totdeauna, înghiţită de apele Pacificului. Majoritatea supravieţuirilor se aflau în apă, având asupra lor doar vestele de salvare din dotare. RECHINII DEVIN CEI MAI MARI DUŞMANI! Fără apă potabilă, fără hrană, fără arme şi, mai ales fără nicio formă de protecţie împotriva rechinilor, cei care au scăpat de moartea adusă de torpile, aveau să aibă parte de un sfârşit cumplit. Timp de aproape patru zile şi patru nopţi, marinarii americani au fost la cheremul rechilor. Din cei 880 oameni, doar 317 aveau să supravieţuiască acestui asalt al morţii, venit sub forma gurilor flămânde ale rechinilor, a setei, a hipotermiei, deshidratării, foamei, otrăvirii cu sare şi chiar a demenţei. Conform declaraţiilor martorilor supravieţuitori, atacurile rechinilor nu au urmat imediat după scufundarea navei, ci odată cu răsăritul zorilor. Asalturile prădătorilor marini au continuat apoi cu regularitate în tot răstimpul scurs până la apariţia navei salvatoare, distrugătorul USS Cecil Doyle. La început, rechinii, care nu erau obişnuiţi cu imaginea atâtor oameni în mijlocul oceanului, s-au apropiat temători şi curioşi doar pentru a inspecta trupurile naufragiaţilor. Rechinii au început prin a se hrăni din cadavrele celor ce muriseră deja, slăbiţi de lipsa apei potabile şi expunerea îndelungată la elementele naturii. Apoi, au trecut la cei aflaţi încă în viaţă. Ororile înregistrate de echipajele de salvare provoacă fiori chiar şi astăzi: 579 oameni morţi în chinuri indescriptibile, din care mai pluteau, la suprafaţa apei, membre, capete, fragmente...Rechinii erau într-atât de sătui, încât ajunseseră să consume la alegere doar anumite părţi din trupurile omeneşti. SALVAREA SUPRAVIEŢUITORILOR! Imediat după ora 11 dimineaţa, în cea de-a patra zi a calvarului, supravieţuitorii au fost descoperiţi accidental de locotenentul de aviaţie Wilbur C. Gwinn, care pilota aparatul său de tip PV-1 Ventura Bomber. Pilotul american se afla într-o misiune oficială de patrulare, într-o acţiune de rutină legată de supravegherea submarinelor japoneze. În faţa crudului spectacol, Wilbur C. Gwinn a alertat bază militară din Peleiu. Personalul de acolo a trimis un alt avion, aflat sub comanda locotenentului Adrian Marks, care a confirmat situaţia şi s-a îndreptat spre distrugătorul USS Cecil Doyle, cerând ajutorul căpitanului navei. Între timp, conştient de faptul că poate ajunge la locul dramei înaintea distrugătorului, Adrian Marks şi subordonaţii săi de la bordul aeronavei militare au luat decizia de a se îndrepta direct spre supravieţuitori, pentru a le acorda tot ajutorul posibil. Ajunşi deasupra apelor însângerate, piloţii militari de pe aeronava de tip PBS (aeronavă care poate ameriza) au început să arunce bărci de salvare gonflabile şi provizii celor aflaţi în infernul plin de rechini. În timpul acestei operaţiuni, piloţii aerieni au putut observa ei înşişi cum rechinii încă îi atacau pe supravieţuitorii naufragiului. Oripilaţi, au ignorat ordinele care le interziceau să amerizeze şi au coborât aeronavă pe apă, în încercarea disperată de a oferi o platformă sigură pe care să se poată refugia marinarii care ar mai fi fost capabili de asta. Când fuselajul avionului era ticsit cu marinari, supravieţuitorii epuizaţi, care nu-şi mai puteau ţine echilibrul pe suprafaţa alunecoasă a avionului, au fost legaţi de aripile acestuia cu ajutorul corzilor paraşutelor de la bord. Prin gestul său, echipajul aeronavei a salvat 56 de marinari, doar în decursul acelei zile teribile. USS Cecil Doyle, sosit în toiul nopţii, a definitivat probabil cea mai impresionantă operaţiune de salvare pe mare din istorie. Impactul acestui dezastru, neanticipat de niciun oficial al U.S. Navy, a fost unul de proporţii. Temând-se de reacţia opiniei publice şi de o eventuală lovitură dată moralului soldaţilor aflaţi la sfârşitul celui mai devastator război din istorie, autorităţile americane au decis ca, pentru moment, să păstreze tăcerea asupra incidentului. Anunţul public despre soarta crucişătorului USS Indianapolis a fost dat două săptămâni mai târziu, pe data de 15 august 1945. Washingtonul a dorit astfel ca anunţul capitulării Japoniei, dat de preşedintele Harry Truman, să nu fie deloc umbrit de vestea tragediei marinarilor americani...

·         1948 (30 iulie – 18 august): S-a desfăşurat, la Belgrad, o conferinţă internaţională care stabilea noul regim de navigaţie pe Dunăre între Ulm şi Marea Neagră, prin braţul Sulina, şi excluderea statelor neriverane din Comisia de Control a Dunări. Au participat reprezentanţii guvernelor Austriei, Bulgariei, Cehoslovaciei, Franţei, Marii Britanii, României, SUA, Ucrainei, Ungariei şi URSS. S-a înfiinţat o nouă Comisie a Dunării (cu sediul la Galaţi şi apoi la Budapesta), alcătuită din reprezentanţii statelor riverane (care a început să funcţioneze la 11 mai 1949).

·          1955 – Louison Bobet câștigă Turul Franței, pe locul 2 încheie Jean Brankart , iar pe locul al treilea, Charly Gaul

·         1956: Congresul american autorizeaza inscriptionarea dolarilor americani cu deviza “In God We Trust”.

·         1966 – Anglia câștigă singurul ei titlu mondial la fotbal, după ce învinge în finala de pe Wembley, cu 4-2, după prelungiri, selecționata Germaniei de Vest. Hurst înscria 3 goluri în finală, iar Peters unul, pentru englezi, iar pentru vest germani punctau Haller și Webber. Golgeterul Mondialului devenea portughezul Eusebio, cu nouă goluri

·         1970: La Arad s-a desfășurat primul meci internațional de fotbal feminin din România: Foresta Arad - Olimpia Zdar Nad Sazavou, Cehoslovacia.

·         1972 – Jacky Ickx se impune în Marele Premiu al Germaniei la formula 1, urmat pe podium de Calay Regazzoni și Ronnie Peterson

·         1975: A început Conferința la nivel înalt pentru securitate și cooperare în Europa, de la Helsinki.

·         1978 – Mario Andretti câștigă Marele Premiu de formuyla 1 al Germaniei, urmat de sud-africanul Jody Schekter, iar pe locul al treilea ăncheie Jacques Lafitte

·         1980: In Romania, în zona castrului roman de la Hinova, a fost descoperit un tezaur de obiecte din aur tracice, din sec. XII i.Hr.

·         1980: Knessetul a adoptat legea prin care Ierusalimul a fost declarat capitală a statului Israel.

·         1988 – se joacă finala celui de-al doilea sezon din Arena Football, fotbal american jucat în sală. Detroit Drive trece cu 24-13 de Chicago Bruisers

·         1989 – Ayrton Senna câștigă Marele Premiu de formula 1 al Germaniei, urmat de Alain Prost și Nigel Mansell

·         1992 - A fost semnat Acordul Fullbright între Guvernele României şi Statelor Unite ale Americii privind înfiinţarea la Bucureşti a unui birou de schimburi româno-americane în spaţiul învăţământului şi ştiinţei.

·         1993 - La Strasbourg, Cehia şi Slovacia au devenit membri cu drepturi depline ai Consiliului Europei.

·         1993 - CEE - Belgia preia de la Danemarca preşedinţia prin rotaţie a Comunităţii Europene.

·         1995 – Marele Premiu al Germaniei este câștigat de un pilot german, Michael Schumacher, urmat de David Coulthard și Gerhard Berger

·         1999 - Preşedintele Emil Constantinescu a semnat Decretul privind supunerea spre ratificare Parlamentului a Tratatului de Interzicere Totală a experienţelor nucleare, adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la data de 10 septembrie 1996.

·         2000 – Rubens Barrichello se impune în Marele Premiu de formula 1 al Germaniei, urmat de piloții McLaren, Mika Hakkinen și David Coulthard

·         2002 - România a închis provizoriu negocierile cu Uniunea Europeană privind politica industrială, în cadrul Conferinţei de aderare România-UE.

·         2003 - Medicii de la Institutul de Boli Cardiovasculare Timişoara au efectuat, în premieră naţională, un intratransplant de celule stem în vederea regenerării muşchiului cardiac, la un pacient cu infarct miocardic.

·         2003 - Cetăţeanul grec Konstantinos Passaris a fost condamnat de Tribunalul Bucureşti la detenţie pe viaţă pentru dublul asasinat şi pentru furtul a peste jumătate de miliard de lei de la casa de schimb valutar "Le Petit Bijou". Konstantinos (Kostas) Passaris este un cetățean grec, condamnat la închisoare în România. Supranumit „Fiara din Balcani”, Konstantinos Passaris a fost condamnat în 2003 la închisoare pe viață, în urma unui dublu asasinat și a unui jaf armat comis în noiembrie 2001 la o casă de schimb din București. Anterior, el fusese condamnat și în Grecia pentru 18 fapte penale, dintre care cinci omoruri.

·         2004 – Poli Timișoara pierde cu 2-1 primul meci al sezonului 2004-2005 în fața lui CFR Cluj, în deplasare. Golul Timișoarei a fost marcat de Angheluță. În al doilea meci al etapei, Poli Iasi 1-2 Rapid

·         2006 – Michael Schumacher câștigă din nou Marele Premiu al Germaniei la formula 1, urmat de Felipe Massa și Kimi Raikkonen

·         2010 – începe etapa a 2-a a primei ligi de fotbal cu două partide: Oțelul Galați 2-0 Pandurii Târgu Jiu și FC Vaslui 1-1 FCM Târgu Mureș

·         2011 – în etapa a doua a ligii 1 se joacă trei partide: FCM Târgu Mureș 0-2 CFR Cluj, Universitatea Cluj 2-0 Rapid și FC Vaslui 0-0 Petrolul

·         2013 – Steaua Bucuresti învinge cu 2-0 pe Dinamo Tbilisi, în deplasare, și se califică în play-off-ul Champions League

·         2013 – Federația Română de handbal stabilește programul primei ligi masculine, iar în prima etapă se întâlnesc rivalele din Banat, CH Poli Timișoara și CS Caraș-Severin

Nașteri

·         1511: Giorgio Vasari (n. 30 iulie 1511, Arezzo, Italia – d. 27 iunie 1574, Florența), pictor, arhitect și istoric de artă italian, devenit celebru prin lucrarea: "Viețile celor mai renumiți arhitecți, pictori și sculptori italiani, de la Cimabue până în timpurile noastre" ("Vite de' più eccellenti architetti, pittori et scultori italiani, da Cimabue insino a' tempi nostri", 1550 și 1568).

Giorgio Vasari se naște la 30 iulie 1511 în Arezzo (Toscana), fiu al lui Antonio Vasari și al Maddalenei Tacci. Își începe ucenicia artistică pe lângă pictorul francez Guillaume Marcillat, autorul compozițiilor pentru vitraliile Domului din Arezzo. În 1524 pleacă la Florența, unde lucrează în atelierul lui Andrea del Sarto și în academia de desen a lui Baccio Bandinelli. Începând cu anul 1529, frecventează împreună cu Francesco Salviati atelierul lui Raffaello da Brescia și ia lecții de oreficerie de la Vittore Ghiberti. Între anii 1536 și 1539 călătorește prin diverse orașe ale Italiei (Roma, Arezzo, Florența, Veneția), realizând o serie de picturi, printre care portretul ducelui Alessandro de' Medici, o compoziție cu Nașterea Domnului pentru schitul din Camaldoli, alegoria pe tema Concepției Imaculate pentru biserica "St. Apostoli" din Florența.

În anul 1550 apare prima ediție a operei de care este legat renumele lui Vasari: " Vite de' più eccellenti architetti, pittori et scultori italiani da Cimabue insino a' tempi nostri", în care ordonează materialele culese încă din anul 1540 asupra vieții și operelor marilor artiști. În această perioadă face cunoștința lui Michelangelo, care îl sfătuiește să se ocupe și de arhitectură.

În anul 1554 se stabilește la Florența, invitat de ducele Cosimo I de' Medici, care îl angajează pentru lucrări urbanistice și de arhitectură. Începe cu restructurarea vechiului palat ("Palazzo Vecchio"), continuă apoi cu construcția clădirii administrative "Palazzo degli Uffizi", care va fi terminată abia în 1580, după moartea sa, și care va deveni mai târziu faimoasa galerie de arte. În 1563 începe grandioasele lucrări de frescă pentru decorarea salonului "di Cinquecento" din Palazzo Vecchio, iar în 1565trece la construirea așa zisului "Corridoio vasariano" ("Coridorul vasarian"), care unește Palazzo Vecchio cu Palazzo Pitti, traversând râul Arno peste Ponte Vecchio, și care trebuia să servească ca posibilitate de refugiu pentru familia ducală în caz de necesitate.

În 1568 apare a doua ediție a operei sale capitale de istorie a artei "Vite de' più eccellenti...", îmbogățită cu noi materiale și care constituie până în zilele noastre o sursă indispensabilă de documentare în acest domeniu.

În anul 1570 a fost chemat la Roma de papa Pius al V-lea, unde a pictat trei capele din palatul Vaticanului: Capella di San Michele, San Pietro Martire și Santo Stefano. În 1573, prepară desenele pentru decorarea cupolei Domului din Florența, realizată de arhitectul Filippo Brunelleschi. În vârstă de 63 de ani, Giorgio Vasari moare în ziua de 27 iunie 1574 în Florența. Casa sa din Arezzo este astăzi un muzeu dedicat vieții și operei sale.

Giorgio Vasari

·         1549: Ferdinando I de' Medici, Mare Duce de Toscana (30 iulie 1549 – 17 februarie 1609) a fost Mare Duce de Toscana din 1587 până în 1609 după ce i-a succedat fratelui său mai mare Francesco I.

Ferdinando a fost al cincilea fiu al lui Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana și al Eleonorei di Toledo, fiica lui Don Pedro Alvarez de Toledo, viceregele spaniol la Neapole. Ferdinando a fost numit cardinal în 1562 la vârsta de 14 ani și i-a succedat fratelui său Francesco I de' Medici, Mare Duce de Toscana în 1587 la vârsta de 38 de ani. Până la această vârstă își demonstrase abilitățile de administrator la Roma. A fondat Villa Medici în Roma și a achiziționat multe lucrări de artă.

A păstrat funcția de cardinal după ce a devenit Mare Duce, până când s-a căsătorit cu Cristina de Lorena în 1589.^[1]. Până la apariția Papei Urban al VIII-lea, cardinalii nu erau obligați să devină clerici hirotoniți.

Când a murit în 1609, a lăsat în urmă patru fii, din care cel mai mare, Cosimo, a moștenit tronul la vârsta de 19 ani. Fiica lui Ferdinando, Claudia (1604–1648), s-a căsătorit cu Federico Ubaldo, Duce de Urbino.

Ferdinando I

·         1641: Reinier de Graaf (Reynier de Graaf sau Regnier de Graaf) (n. 30 iulie 1641 - d. 17 august 1673) a fost medic și anatomist olandez, celebru pentru descoperirile sale în domeniul biologiei reproducerii.

S-a născut la Schoonhoven lângă Utrecht. A studiat medicina la Utrecht și Leiden. Printre colegi, i-a avut pe Jan Swammerdam, Niels Stensen și Frederik Ruysch, iar ca profesor Franciscus Sylvius. Toți aceștia erau interesați în studiul organelor de reproducere.

Teza sa de doctorat a avut drept subiect pancreasul. Apoi a mers în Franța unde, la Universitatea din Angers, obține doctoratul în medicină. La Paris a studiat și organele reproducătoare masculine, studii ce l-au condus ulterior la editarea unei lucrări în 1668.

Întors în Olanda, în 1667, se stabilește la Delft. Deoarece era catolic, aflat într-o țară majoritar protestantă, a avut dificultăți în evoluția sa profesională.

Reinier de Graaf

* 1683: Sophia Albertine, Contesă de Erbach-Erbach (30 iulie 1683 – 4 septembrie 1742) a fost contesă de Erbach-Erbach prin naștere și Ducesă de Saxa-Hildburghausen prin căsătorie. Din 1724 până în 1728 a fost regentă în timpul minoratului fiului ei, Ernest Frederic.

Sophia Albertine a fost fiica cea mică a contelui Georg Ludwig I de Erbach-Erbach (1643–1693) și a soției acestuia, contesa Amalia Katharina de Waldeck-Eisenberg (1640–1697).

La Erbach, la 4 februarie 1704, Sophia Albertine s-a căsătorit cu Prințul Ernest Frederick, fiul cel mare al Ducelui Ernest de Saxa-Hildburghausen. Cuplul a avut 14 copii:

1. Ernst Ludwig Hollandinus (n. 24 noiembrie 1704, Hildburghausen – d. 26 noiembrie 1704, Hildburghausen)
2. Sophie Amalie Elisabeth (n. 5 octombrie 1705, Hildburghausen – d. 28 februarie 1708, Hildburghausen)
3. Ernst Ludwig (n. 6 februarie 1707, Hildburghausen – d. 17 aprilie 1707, Hildburghausen)
4. Ernest Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Hildburghausen (n. 17 decembrie 1707, Hildburghausen – d. 13 august 1745, Hildburghausen)
5. Frederick August (n. 8 mai 1709, Hildburghausen – d. 1710, Hildburghausen)
6. Ludwig Frederick (n. 11 septembrie 1710, Hildburghausen – d. 10 iunie 1759, Nimwegen); s-a căsătorit la 4 mai 1749 cu Christine Luise von Holstein-Plön. Nu au avut copii.
7. fiu (n./d. 2 august 1711, Hildburghausen)
8. fiu (n./d. 24 august 1712, Hildburghausen)
9. Elisabeth Albertine (n. 3 august 1713, Hildburghausen – d. 29 iunie 1761, Neustrelitz); s-a căsătorit 5 mai 1735 cu Karl Ludwig Frederic de Mecklenburg-Strelitz.
10. Emanuel Frederick Karl (b. Hildburghausen, 26 March 1715 – d. 29 June 1718, Hildburghausen)
11. Elisabeth Sophie (n. 13 September 1717, Hildburghausen – d. 14 October 1717, Hildburghausen)
12. fiu (n./d. 17 martie 1719, Hildburghausen)
13. Georg Frederick Wilhelm (n. 15 iulie 1720, Hildburghausen – d. 10 April 1721, Hildburghausen)
14. fiu (n./d. 15 decembrie 1721, Hildburghausen)

Sophia Albertine a fost responsabilă pentru educația copiilor lor, soțul ei fiind devotat vieții de militar în afara țării.

După decesul soțului ei, în 1724, Sophia Albertine a acționat ca regentă pentru fiul ei minor, Ernest Frederic al II-lea. A reușit să reducă datoria națională prin economii și reducerea bugetului. A restrâns foarte mult Curtea iar costisitoarea Gardă a fost dizolvată. Ea a redus numărul de taxe de la 16 până la 8. Într-o încercare de a obține bani, ea a vândut valoroasa bibliotecă ducală.

Soțul ei a vândut districtul Schalkau Ducatului de Saxa-Meiningen în 1723, în scopul de a strânge bani. Ea a considerat această vânzare ca fiind ilegală. Influențată de prințul Joseph de Saxa-Hildburghausen, care era în Hildeburghausen la acea vreme, Sophia Albertina a declarat război Saxa-Meiningen și a ocupat militar Schalkau la 11 iulie anul 1724.

După ce fiul ei a preluat guvernarea în 1728, ea s-a retras la Wittum, unde a murit la 4 septembrie 1742, la 59 de ani.

Sophia Albertine, Contesă de Erbach-Erbach

Sophia Albertine de Erbach-Erbach, Ducesă de Saxa-Hildburghausen

·         1751: S-a nascut Maria Anna Walburga Ignatia Mozart (d. 29 octombrie 1829), numita si “ Nannerl ”, sora mai mare a  lui Wolfgang Amadeus Mozart  cu patru 1/2 ani mai în vârstă, și fiica lui Leopold și Anna Maria Mozart.  A fost o muziciana renumita in epoca, recunoscuta ca o excelenta interpreta la clavecin si pian.
* 1769: Frederic al VI-lea (30 iulie 1769 – 2 aprilie 1829) a domnit ca Landgraf de Hesse-Homburg din 1820 până la moartea sa, în 1829.

Născut la Homburg, Hesse, la 30 iulie 1769, Friedrich Joseph Ludwig Carl August^[1] a fost fiul cel mare al Landgrafului Frederic al V-lea de Hesse-Homburg și a soției acestuia, Caroline de Hesse-Darmstadt, fiica Landgrafului de Hesse-Darmstadt, Ludovic al IX-lea.

Frederic a fost numit căpitan al cavaleriei ruse în 1783 și general austriac în timpul Războaielor Napoleoniene.^[1] Pentru serviciile sale în aceste conflicte, a fost numit comandor al Ordinului Maria Terezia.^[1]

În ciuda obiecțiilor mamei sale, Charlotte de Mecklenburg-Strelitz, la 7 aprilie 1818, Frederic s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeta a Regatului Unit, a treia fiică a regelui George al III-lea.^[2] N-a fost chiar o căsătorie din dragoste deși a existat înțelegere și respect; de fapt, a fost un aranjament cu care amândoi au fost satisfăcuți. Elisabeta a putut să scape de mediul de acasă, prin mutarea în Germania cu soțul ei, și Frederick a câștigat multe avantaje prin alianța cu familia regală britanică. Cum Elisabeta avea peste 48 de ani la momentul căsătoriei, din mariaj nu au rezultat copii.

La 20 ianuarie 1820, Frederick i-a succedat tatălui său ca landgraf de Hesse-Homburg. Mulțumită zestrei Elisabetei și venitului anual a putut redecora palatul din Homburg. După nouă ani de domnie, Landgraful a murit de complicații de la o rană de picior. A fost urmat de fratele său, Ludwig Wilhelm.

Frederic al VI-lea

·         1817: S-a nascut Alexandru Orăscu, inginer si matematician, primul mare arhitect roman (Vechea Universitate, Grand Hotel du Boulevard – Calea Victoriei, Biserica Domnita Balasa, actualul Cinema “Bucuresti”); (d.16.12.1894). Alexandru Hristea Orăscu (cunoscut mai ales ca Alexandru Orăscu, n. 30 iulie 1817, București – d. 16 decembrie 1894, București) a fost un arhitect, urbanist și profesor universitar român. Între 1885 – 1889 Orăscu a fost rector al Universității București, iar între 1890 – 1892 președintele Ligii Culturale. Este autorul Planului Orăscu al Bucureștilor. În anii 1840, atunci când arhitectul catalan – român Xavier Villacrosse a fost numit arhitect șef al orașului, funcție pe care a îndeplinit-o între 1840 și 1848, adjunctul său a fost arhitectul Alexandru Hristea Orăscu. Ulterior, a participat la Revoluția de la 1848, respectiv a avut și o carieră de politician, iar în 1876 a fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii publice. Între anii 1891 – 1894 a fost primul președinte al Societății Arhitecților Români. Ca arhitect, a fost un promotor al clasicismului, după planurile sale fiind ridicate Universitatea din București (sediul vechi), Hotelul Carol din Constanța, Biserica Domnița Bălașa și Mitropolia Nouă din Iași. A realizat „planul Orăscu” al Bucureștilor, un proiect de sistematizare a orașului, în 1893. O stradă din București, aflată în cartierul Izvor, a purtat numele lui Alexandru Orăscu, până în 1984, când zona a fost demolată abuziv pentru proiectul „Casa Poporului”.

·         1818:  Emily Jane Brontë (n. 30 iulie 1818 - d. 19 decembrie 1848) a fost o scriitoare engleză, cunoscută mai ales pentru unicul ei roman, La răscruce de vânturi (în engleză Wuthering Heights).

Emily Jane Brontë a fost romancieră și poetă engleză, renumită pentru romanul său Wuthering Heights - clasica literaturii Engleze. Emily a fost a doua din cele trei surori Brontë: Charlotte și Anne. Ea a publicat sub pseudonimul andogin - Ellis Bell. Emily s-a născut în Thorton, lângă Bradford în Yorkshire în familia lui Patrick Brontë și Maria Branwell. Ea a fost sora mai tânără a lui Charlotte Brontë și a cincea din cei șase copii. În 1824, familia Brontë a schimbat locul de trai în Haworth, unde tatăl său a devenit vicar. În copilărie, după moartea mamei sale, cele trei surori și fratele lor - Patrick Branwell Brontë au creat pământuri imaginare pe care au inclus în istoriile ce le-au scris. Puține lucrări ale lui Emily din acea perioadă au supraviețuit, cu excepția poeziilor recitate de personaje (The Brontës' Web of Childhood, Fannie Ratchford, 1941).În 1838, Emily a început să lucreze în calitate de guvernantă la Academia Miss Patchett la școala Law Hill, lângă Halifax, plecând după aproximativ șase luni din cauza îmbolnăvirii. Mai târziu, împreună cu sora ei Charlotte, ea a frecventat o școală privată în Bruxelles întemeiată de Constantin Heger și soția lui - Claire Zoë Parent Heger. Ei încearcă să deschidă o școală, dar nu au elevi suficienți.

Această a fost descoperirea talentului poetic a lui Emily de către Charlotte, ceea ce a dus la publicarea unui set de colecții de poezii în 1846, poeziile lui Currer, Ellis, și Acton Bell. Pentru a scăpa de prejudecățile împotriva scriitorilor de gen feminin, surorile Brontë au adoptat pseudonimul androgin. În 1848 ea a publicat romanul său unic Wuthering Heights ca două volume din setul compus din trei volume (ultimul fiind Agnes Grey scris de sora ei Anne). Structura sa inovativă a nedumerit criticii într-un oarecare fel.În 1850 Charlotte a editat și a publicat Wuthering Heights ca un roman aparte, semnându-l cu numele său adevărat.

Sănătatea lui Emily, la fel ca și a surorilor sale, slăbea din ce în ce mai mult din cauza climei aspre acasă și la școală. Ea răcise în timpul înmormântării fratelui său ceea ce a dus la tuberculoză. Refuzând ajutorul medical, ea a decedat la 19 Decembrie 1848 la aproximativ orele 14. Ea a fost îngropată lângă biserica Sfântului Mihail în Yorkshire de Vest.

În 1847 publică unicul ei roman "La răscruce de vânturi", tradus în limba română de Henriette Yvonne Stahl.

În colaborare cu surorile ei, Anne și Charlotte, a scris versuri, care au fost publicate în 1845 sub titlul Poems.

Portretul lui Emily realizat de fratele ei, Branwell Brontë

* 1833: Arhiducele Karl Ludwig Joseph Maria al Austriei (30 iulie 1833 – 19 mai 1896) a fost fratele mai mic al împăratului Franz Joseph I al Austriei(1830-1916) și tatăl Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei (1863-1914), a cărui asasinare a dus la izbucnirea Primului Război Mondial

Arhiducele Karl Ludwig Joseph împreună cu frații săi. De la stânga la dreapta: Arhiducele Karl Ludwig, împăratul Franz Joseph al Austriei (șezând), Arhiducele Ferdinand Maximilian (mai târziu împărat al Mexicului) și Arhiducele Ludwig Viktor, 1863.

S-a născut la Palatul Schönbrunn din Viena. A fost al treilea fiu al Arhiducelui Franz Karl al Austriei(1802–1878) și a soției lui, Sofia a Bavariei (1805–1872).^[2] Frații lui mai mari au fost împăratul Franz Joseph al Austrieiși împăratul Maximilian al Mexicului (1832–1867).

După decesul nepotului său, Prințul Rudolf al Austriei (1858–1889), a devenit moștenitor al imperiului austro-ungar însă a renunțat la drepturile sale câteva zile mai târziu în favoarea fiului său mai mare Franz Ferdinand.^[3]

S-a căsătorit de trei ori.

Prima lui soție, cu care s-a căsătorit la 4 noiembrie 1856 la Dresda, a fost verișoara lui primară Margareta de Saxonia (1840–1858), fiica regelui Ioan al Saxoniei (1801–1873) și al Amaliei Auguste de Bavaria(1801–1877). Ea a murit la 15 septembrie 1858 și nu au avut copii.^[2][4]

A doua soție, cu care s-a căsătorit prin procură la 16 octombrie 1862 la Roma și în persoană la 21 octombrie 1862 la Veneția, a fost Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii (1843–1871), fiica lui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii (1810–1859) și a Mariei Tereza a Austriei (1816–1867).^[2]

Au avut patru copii:

• Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei (1863–1914). S-a căsătorit morganatic cu Sophie Chotek; au avut copii.
• Arhiducele Otto Franz al Austriei (1865–1906). S-a căsătorit cu Maria Josepha de Saxonia; au avut copii inclusiv pe Carol I al Austriei.
• Arhiducele Ferdinand Karl al Austriei (1868–1915). S-a căsătorit morganatic cu Bertha Czuber; nu au avut copii.
• Arhiducesa Margarete Sophie a Austriei (1870–1902). S-a căsătorit cu Albrecht, Duce de Württemberg; au avut copii.^[5]

Maria Annunciata a murit la 4 mai 1871.^[6]

A treia soție, cu care s-a căsătorit la 23 iulie 1873 la Kleinheubach, a fost Infanta Maria Tereza a Portugaliei (1855–1944), fiica lui Miguel I al Portugaliei (1802–1866) și a Adelaidei de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (1831–1909).^[2]

Au avut două fiice:

• Arhiducesa Maria Annunziata a Austriei (1876–1961). Stareță la mănăstirea Theresia din Praga.
• Arhiducesa Elisabeta Amalie a Austriei (1878–1960). S-a căsătorit cu Prințul Aloys de Liechtenstein; au avut copii inclusiv pe Franz Joseph al II-lea, Prinț de Liechtenstein.^[7]

Karl Ludwig a murit de febră tifoidă la Schönbrunn în Viena la 19 mai 1896. Văduva lui, Maria Teresa a murit la 12 februarie 1944

Arhiducele Carol Ludovic

* 1838: Filip de Württemberg (30 iulie 1838 – 11 octombrie 1917) a fost ducede Württemberg. A fost fiul Ducelui Alexandru de Württemberg și al Mariei de Orléans. Din anul 1903, după decesul vărului său, ducele Nicolae de Württemberg, el a fost moștenitorul prezumptiv al tronului de Württemberg.

Orfan de mamă la scurt timp după naștere, a fost crescut în credința catolică de către familia maternă, la Palatul Tuileries, până la Revoluția de la 1848. Bunicii său materni erau regele Ludovic-Filip al Franței și regina Maria Amalia a celor Două Sicilii. Planul de a obține mâna Ducesei Sophie Charlotte de Bavaria, sora împărătesei Elisabeta a Austriei (Sissi) și viitoarea eroină dramatică decedată în incendiul de la "Bazar de la Charité" din Paris în 1897.

Filip de Württemberg și soția sa Maria Theresa de Austria

În 1865 Filip de Württemberg s-a căsătorit cu Arhiducesa Maria Theresa de Austria (1845–1927) (fiica Arhiducelui Albert, Duce de Teschen și a Prințesei Hildegard a Bavariei). Maria Theresa și Filip au avut cinci copii:

• Ducele Albrecht (1865–1939)
• Maria Amelie (1865–1883)
• Maria Isabella (1871–1904); s-a căsătorit cu Prințul Johann Georg de Saxonia, al doilea fiu al regelui George I al Saxoniei
• Ducele Robert (1873–1947)
• Ulrich (1877–1944)

Filip de Württemberg este ascendentul direct al actualului pretendent la tronul din Württemberg, Carl, Duce de Württemberg.

Ducele Filip

·         1855: S-a nascut Georg Wilhelm von Siemens, industriaş german; (d. 14.10.1919). Georg Wilhelm von Siemens (n. 30 iulie 1855, Berlin, Germania — d. 14 octombrie 1919, Arosa, Elveția) a fost un industriaș german în domeniul telecomunicațiilor. Cunoscut sub numele de Wilhelm von Siemens, el a fost fiul lui Werner von Siemens și al Matildei Duman. A fost partener general la compania Siemens SA. S-a căsătorit în 1882 cu Elly, cu care a avut doi copii: Wilhelm Ferdinand von Siemens (n. 1885) și Mathilde Eleonore Eveline von Siemens (n. 1888)
* 1862: Nikolai Nikolaevici Iudenici (în rusă Никола́й Никола́евич Юде́нич, n. n. 18/30 iulie 1862, Moscova, Imperiul Rus^[1][2] – d. 5 octombrie1933 Cannes, Franța^[4]) a fost un general al infanteriei din Imperiul Rus, fiind unul dintre cei mai de succes generali ai imperiului în Primul Război Mondial. În timpul Războiului Civil Rus a condus forțele care au luptat împotriva puterii sovietice. El este ultimul cavaler rus care a primit Ordinul Sfântului Gheorghe de clasa II pe timpul puterii țariste.

Jump to navigationJump to search

Nikolai Iudenici

·         1863: Henry Ford, industriaș american (d. 1947). Henry Ford (n. 30 iulie 1863- d. 7 aprilie 1947) a fost fondator al industriei americane de automobile, a întemeiat Ford Motor Company (1903), autor al unui nou mod de organizare a producției industriale, cunoscut sub denumirea de fordism.

·         1872: Clémentine a Belgiei (Clémentine Albertine Marie Léopoldine 30 iulie1872 – 8 martie 1955) a fost membră a familiei regale belgiene și soția lui Napoléon Victor Bonaparte, pretendent bonapartist la tronul Franței.

Prințesa Clémentine s-a născut la palatul regal din Laeken și a fost a treia fiică a regelui Leopold al II-lea al Belgiei și a soției lui, Marie Henriette de Austria. Bunicul ei a fost primul rege al belgienilor, iar mătușa ei a fost împărăteasă a Mexicului.

Copilăria ei a fost marcată de o educație aspră, din cauza neînțelegerilor dintre părinții și a morții singurului ei frate, prințul Leopold, în 1869. În 1876, tatăl său a început colonizarea statului Congo, care i-a adus o avere imensă.

Clémentine a fost crescută de mama ei, care a avut un temperament teribil și dificil, așa încât Clémentine a devenit apropiată de sora ei, Stéphanie. După ce Stéphanie plecat în Austria pentru a se căsători cu Prințul Moștenitor Rudolf al Austriei, Clémentine a rămas singură. Sora ei mai mare, Louise-Marie, era căsătorită încă de când Clémentine avea trei ani. Odată cu vârsta Clémentine a căpătat independență față de tatăl ei și a călătorit fără aprobarea mamei.

Mama Clementinei a murit în 1902 iar Clementina a devenit doamna cu rangul cel mai înalt din Belgia.

Clémentine și Napoléon Victor Bonaparte

De-a lungul vieții Clémentine a avut trei iubiri cunoscute. Primul a fost verișorul ei, Prințul Baudouin, fiul cel mai mare al unchiul ei, Prințul Filip, Conte de Flandra și moștenitor al tatălui ei care nu avea fii. Al doilea a fost baronul Auguste Goffinet, un membru al curții belgiene, iar ultimul a fost prințul Napoléon Victor Bonaparte, moștenitorul imperiului lui Napoleon, după moartea vărului său, Ludovic Napoléon, Prinț Imperial, fiu al fostei împărătese Eugenie.

Din păcate Prințul Baudouin nu a răspuns afecțiunii Clementinei; acesta a murit la 21 de ani. O căsătorie cu baronul ar fi fost imposibilă deoarece el nu avea sânge regal. Dragostea ei pentru Prințul Bonaparte a fost ceva la care ea nu a renunțat niciodată.

Clémentine s-a căsătorit Prințul Napoléon Victor Bonaparte după moartea tatălui ei. Nunta a avut loc la Moncalieri, Italia, la 10 noiembrie/14 noiembrie 1910. Cuplul a avut doi copii: Prințesa Marie-Clotilde născută în 1912 și Prințul Louis născut în 1914.

A murit la Nice în 1955, la vârsta de 82 de ani.

Clémentine a Belgiei

Prințesă Napoléon

* 1874: William Henry "Billy" Meredith (n. 30 iulie 1874 – d. 19 aprilie 1958) a fost unul dintre primii fotbaliști care au ajuns să fie considerați superstaruri,^[2] trecându-și în palmares toate trofeele din competiția internă, și jucând de 48 de ori în echipa națională de fotbal a Țării Galilor. 22 dintre aceste selecții le-a strâns pe când activa la Manchester City, iar restul de 26 pe când juca în tricoul rivalei Manchester United. Poziția lui favorită era extremă dreaptă.

* 1884: Alexander 'Sandy' Turnbull (n. 1884 în Hurlford - d. 3 mai 1917 în Arras, Franța) a fost un fotbalist scoțian

·         1889: Vladimir Kuzmici Zworikin, inginer american de origine rusă (d. 1982)

·         1894: S-a nascut  Alexandru Teodoreanu ( Pastorel ), scriitor epigramist  şi publicist român (“Hronicul mascariciului Valatuc”, “Inter Pocula”); (d.15.03.1964). Păstorel Teodoreanu (pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu, n. 30 iulie 1894, Dorohoi – d. 17 martie 1964) a fost un avocat și scriitor român, cunoscut epigramist, gurmand și iubitor de vinuri, membru de seamă al boemei ieșene și bucureștene. A rămas în literatura română prin epigramele sale. Romanul său cel mai cunoscut este Hronicul măscăriciului Vălătuc, pe care criticul literar George Călinescu îl compară cu Gargantua și Pantagruel. Este fratele romancierului Ionel Teodoreanu.

·         1897: Constantin Atanasiu, inginer electromecanic român (d. 1963)

·         1897: S-a născut la Targu Jiu, pictorul gorjean Iosif Keber, specializat în pictura bisericească şi restaurarea lăcaşurilor de cult. A fost urmaşul unei familii de evrei din Flandra care s-a stabilit în România în anul 1735. Iosif Keber s-a stins din viaţă  la 19 aprilie 1989, şi a fost înmormântat în cripta familiei din cimitirul Bisericii din Vădeni (Sişeşti), Târgu-Jiu. În amintirea sa, o stradă din Târgu Jiu a primit numele de Strada Iosif Keber.

* 1898: Petre Alexandru (n. 30 iulie 1898, Râmnicu Vâlcea – d. 1 august 1978, București) a fost un cunoscut tenor, solist de romanțe, tangouri și cântece populare, mai ales în perioada interbelică.

S-a născut la data de 30 iulie 1898, în Râmnicu Vâlcea^[1], pe malurile Oltului.^[2]

Studiile muzicale le începe la Craiova cu Savel Horceag (teorie-solfegiu și canto). Studiază apoi la București cu Dumitru Mihăilescu-Toscani și Leo Kalmuschi (canto).^[1]

Începe să lucreze, mai întâi, ca pictor de biserici^[3], după care, în 1929, debutează în rolul flăcăului lui Graur din vodevilul „Cinel-Cinel”, pe scena Teatrului Național din Craiova.^[4]

În perioada 1929-1934 devine solist tenor în Corul Ansamblului „Armonia” din Craiova.^[3]

În perioada 1934-1945 cântă ca solist-vocal în diverse restaurante din București, înregistrează numeroase discuri la casa de discuri Cristal (ulterior Electrecord), promovează muzica compozitorilor Ion Vasilescu, Gerd Willnow, Ionel Fernic și susține numeroase emisiuni de muzică ușoară și populară la Radio București (până în 1947).^[5]

În anul 1935 debutează la casa de discuri Cristal cu un tango (Dă-mi o guriță), pe care l-a imprimat cu acompaniamentul orchestrei „Cristal”.

În ianuarie 1936 imprimă primele sale melodii populare (Cocoșel cu două creste și Radu mamei Radule) sub acompaniamentul orchestrei Ionel Cristea^[6].

Tot în 1936, fiind în ultimul an de studiu la Facultatea de Filologie modernă, o cunoaște pe Mia Braia, cu care se căsătorește și alături de care va trăi 14 ani, până în 1950. Aceștia aveau să alcătuiască cel mai bun duet vocal de la „Coșna”, restaurantul din Piața Buzești, unde cântau împreună cu orchestrele Vasile Julea și Costică Tandin. Evoluaseră împreună și la cinematograful „Marna”, apoi la restaurantul „Boulevard” din centrul Capitalei.

În perioada 1948-1954 devine solist-vocal la Ansamblul de Estradă al Teatrului Armatei din București. În perioada 1958-1960 activează ca instructor artistic la Medgidia și București

Cântărețul Petre Alexandru

·         1898: S-a nascut  Sir Henry Moore, sculptor britanic; (d.31.08.1986).

·         1899: S-a nascut Radu Mironovici, om politic român, unul din fondatorii Mişcării Legionare, Comandant al Bunei Vestiri. După al Doilea Război Mondial fost arestat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. O parte din detenţie a executat-o la Penitenciarul Aiud, unde a devenit foarte religios. În perioada 1962-1964 a fost unul dintre colaboratorii principali ai asa numitului comitet al  „reeducării”. A fost eliberat în 1964 in baza  Decretului de graţiere 411 a deţinuţilor politici. S-a retras la mănăstirea Ţigăneşti (d. 29 iulie 1979, Ţigăneşti). 

·         1904: Salvador Novo, scriitor mexican (d. 1974)

·         1909: S-a născut portretistul Silvan Ionescu, o personalitate a graficii româneşti; un adevărat cronicar în imagini al vieţii cultural-artistice româneşti şi internaţionale de-a lungul a şapte decenii; tatăl istoricului şi criticului de artă Adrian-Silvan Ionescu; (m. 1999).

* 1911: Aurel Toma (n. 30 iulie 1911 – d. 25 august 1980)^[1] a fost un boxer profesionist român care a trăit în Ventura, California, Statele Unite în cea de-a doua parte a carierei sale. A fost de două ori campion european la categoria „pană”. Este înmormântat în cimitirul Riverside National, în Riverside, California.
* 1914: Rodica Bujor (n. 30 iulie 1914, comuna Voinești, județul Dâmbovița — d. 30 octombrie 1995, București), pe numele adevărat Eugenia Nedelea, a fost o interpretă de muzică populară, situându-se în prima generație de mari interpreți, alături de mai des-amintitele Maria Tănasesau Maria Lătărețu, recunoscută pentru vocea ei puternică, expresivă și memorabilă, pentru dăruirea cu care interpreta cântecele populare. Ileana Sărăroiu a numit-o ca fiind una din interpretele sale preferate în materie de muzică populară

Născută în satul Voinești, județul Dâmbovița la 30 iulie 1914, a trăit de mică în mediul muzical al cântecului național local.^[2] În hanul pe care l-a condus tatăl său la Voinești a reușit să-și formeze un repertoriu de muzică lăutărească, încă de pe vremea anilor de școală.^[3]

În București lucrează ca muncitoare la țesătoria Rizescu-Brănești. În scurt timp se prezintă la un concurs organizat la Radio București, fără știrea părinților și a patronului întreprinderii. În fața unei comisii de personalități (din care făceau parte Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu, Tiberiu Brediceanu, Ion Filionescu, Grigoraș Dinicu, prezidată de George Enescu, aceasta cântă o serie de piese populare.^[3]

„Un bărbat m-a întrebat care este numele meu. Eugenia Rodica Nedelea, am spus, din ce în ce mai emoționată. Și el a zis: frumos, frumos, dar eu aș zice să-ți fie numele, cum sunt bujorii din obraji. Toți au aplaudat și bărbatul a spus pe un grai frumos, moldovenesc, dacă nu ti superi, în ia sară o să vii mata frumos pe Calea Victoriei, la colț cu Lemnea, și o să-i spui portarului că te-a invitat George Enescu.

 Sfaturile lui Enescu de a învăța canto-ul, dar și grija de a-și păstra repertoriul țărănesc de la Voinești, a îndreptat-o atât spre Conservatorul Muncitoresc ASTRA din București (1936-1939), cât și spre Arhivele de Folclor ale lui Constantin Brăiloiu și Centrul de Sociologie, condus de prof. Dimitrie Gusti. După ce a urmat cursurile de la București cu Dumitru Mihăilescu-Toscani (un maestru al genului de romanțe), Leo Calmuschi și Quarto Santarelli, Rodica Bujor a profitat de un turneu în Italia (1941) spre a se perfecționa în tehnica liedului cu Marcela Magna. A luat lecții particulare de canto cu Valentina Crețoiu la București, dar și de teorie-solfegiu cu Giuseppe Ricci (la Roma).^[7]

Romanța lui Vespasian Vasilescu, care i-a adus gloria artistică a Rodicăi Bujor.

A debutat la Radio București pe 22 aprilie 1938, cu orchestra lui Vasile Julea, formația restaurantului Coșna-Cireșoaia din Piața Buzești, peste drum de restaurantul Neptun, unde cânta Maria Tănase.^[7] Se împrietenise cu această artistă, dar trăgea cu urechea și la ceilalți colegi, ascultându-i mai ales pe Ion Luican, „profesorul” romanței (cum îl numea) și pe Cristian Vasile, Jean Moscopolși Petre Gusti

Până în 1959, Rodica Bujor cântă prin restaurantele Capitalei, ca timp de doi ani să se angajeze la Ansamblul Sfatului Popular al Capitalei. Cu această formație a efectuat două turnee în străinătate (URSS - 1957, Ungaria - 1959), după ce în tinerețe cântase în Germania (1939), Austria (1942), Cehoslovacia (1942) și Iugoslavia (1942).^[8]

Deși înregistrase la casele de discuri Electrecord și Odeon numeroase cântece populare, cântăreața a evitat să cânte la nunți.^[8] A cunoscut și repertoriul de petrecere pe care l-a promovat la restaurante, în programele nocturne („Lelițo cârciumăreasă”, „Fir-ai să fii mai băiete”, „Cine mă puse pe mine”, „În grădina lui Ion”).

A apărut și în câteva filme artistice în roluri pasagere („Zile de neuitat”, în regia lui Haralambie Boroș) și în filme de televiziune („Pe cărările dorului”, în regia lui Marianti Banu).^[9]

În conștiința publicului bucureștean care a admirat-o în serile de vară la grădina Coșna-Cireșoaia, Rodica Bujor a rămas o neuitată interpretă de romanțe și lieduri de compozitori români (Nicolae Kirculescu, Aurel Giroveanu, D. Cantea, Emil Gavriș, Laurențiu Profeta, Diamandi Gheciu ș.a.), la loc de frunte situându-se romanțele, ca „Inimă, de ce nu vrei să-mbătrânești”, „De ce m-ați dus de lângă voi”, „Pe lângă boi”. Șlagărul ce i-a adus notorietatea a rămas totuși „Cântecul fusului”, o melodie de mare circulație.^[10]

A mai fost solistă a restaurantelor Kiseleff, Cafe-Royal, Princiar din București (1937-1949) și a mai colaborat cu Orchestra „Barbu Lăutaru” și cu ansamblurile „Ciocârlia” și „Perinița” (1959-1961), evoluând sub bagheta unor mari dirijori precum Nicu Stănescu, Ionel Budișteanu, Victor Predescu, Ionel Banu, Costică Dinicu, Ion Mărgean sau Nicolae Băluță. A fost și angajată a Teatrului Regional București în perioada 1961-1970.^[7]

Rodica Bujor a fost membră a juriului Festivalului de romanțe „Crizantema de Aur”, încă de la prima ediție (19-21 decembrie 1968). S-a bucurat de această titulatură și în edițiile: a XVI-a (8-13 noiembrie 1983), a XX-a (4-8 noiembrie 1987), a XXI-a (2-5 decembrie 1988) și a XXVIII-a (19-22 octombrie 1995)

Rodica Bujor a cântat până la vârsta de 70 de ani, chiar dacă se pensionase cam devreme pentru o solistă de muzică populară. A murit la 2 noiembrie 1995 în București, dar a fost înmormântată în cimitirul din satul dâmbovițean Voinești.

Cântăreața Rodica Bujor în epoca debutului la radio (1938).

·         1929 - S-a nascut Chris McGuire, vocalista americana (The McGuire Sisters)

·         1932: S-a născut Mircea Păcurariu, preot, profesor de teologie, istoric, specialist în istoria Bisericii Ortodoxe Române. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1997.

·         1933 - S-a nascut Ed Byrnes (Edward Breitenberger), actor si “vorbitor” pe disc american

·         1936 - S-a nascut Buddy (George) Guy, bluesman american.
* 1939: Dorel Schor, semnează și Dorel Șora, (n. 30 iulie 1939, Iași) este un scriitor umorist, gazetar și cronicar plastic israelian de limbă română.

Este absolvent al Institutului de Medicină și Farmacie din Iași din 1962.Medic specialist dermato-venerolog și sexolog. Este titularul unor rubrici (umor, aforisme, medicină, artă plastică) în publicațiile de limba română din Israel – „Orient Expres”,„Ultima Oră”, "Expres Magazin" și "Minimum"(sub redacția lui Alexandru Mirodan).

Volume publicate:

• Șarpele și Cupa
• Zmeul cel mic
• Amărâtul fericit
• Doctor în umor
• Consultații gratuite
• Înger cu coarne
• Toate spectacolele sunt unice
• Zambeste, maine va fi mai rau
• El traje de Adan (Costumul lui Adam) - in spaniola
• Sa fim seriosi - Umor cumsecade, Evreiesc (Opera Omnia)
• Chemati doctorul (Edit. Ofakim Itonut - Tel Aviv, Israel si Rexlibris Media Group Sydney, Australia) 
• Cine sună la ușă? ( editura SAGA - Israel)

Cărți aparute on-line:

• Realismul intersectat
• Puritatea expresiei
• Despre ingemanarea muzelor
• Aventura spirituala
• Cine sună la ușă? ( ebook- Amazon )

În antologii:

• "Generația confruntărilor" / Solo Har, Tel Aviv 1994, Editura Papirus, Colecția Izvoare /
• "The Challenged Generation" /Solo Har-Herescu, București 1997, Editura Hasefer, editie bilingva româno-engleză /
• "5000 ani de umor evreiesc" /O antologie subiectivă de Teșu Solomovici, București 2002,Editura Teșu /
• "Scriitori din Țara Sfântă", vol III, / Ion Cristofor, Cluj 2004, Editura Napoca Star /
• "Medici-scriitori de limba română din Israel" /Alexandru Marton, Ierusalim, 2002/
• "35 de ani sub semnul maestrului" /Academia libera Pastorel Iasi ,2010/
• "Literatura artistica a medicilor" /Mihail Mihailide, Viata Medicala Romaneasca, 2009/

Dorel Schor

·         1941 - S-a nascut Paul Anka, cantaret si compozitor canadian.

·         1945 - S-a nascut David Sanborn, saxofonist american (Paul Butterfield Blues Band, B.B. King, Bruce Springsteen, Cat Stevens).

·         1946 - S-a nascut Jeffrey Hammond-Hammond, basist britanic (Jethro Tull).

·         1947: Françoise Barré-Sinoussi (n. 30 iulie 1947, Paris, Franța) este o viroloagă și medic francez, laureată a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 2008, împreună cu Luc Montagnier, pentru descoperirea virusului imunodeficienței umane.^[1] Cei doi au împărțit jumătate din premiu, cealaltă fiindu-i acordată lui Harald zur Hausen

Françoise Barré-Sinoussi

·         1947: Arnold Alois Schwarzenegger (pronunție în română: [șvar-țăn-e-găr], în engleză: /ˈʃwɔrtsənɛɡər/, în germană: /ˈaɐnɔlt ˈalɔʏs ˈʃvaɐtsənˌʔɛɡɐ/, v. AFI; n. 30 iulie 1947) este un fost culturist și actor american originar din Austria, politician republican, care a servit ca cel de-al treizeci și optulea guvernator al statului California.

Schwarzenegger și-a câștigat faima ca actor Hollywood-ian în filme de acțiune. În zilele când era campion mondial de culturism a fost supranumit „stejarul austriac” și „Arnold cel Tare”. Supranumele „Arnie” l-a dobândit în timpul carierei de actor, iar mai recent a fost numit „the Governator” (combinarea cuvintelor governor și terminator, după filmele din seria de filme „Terminator”).

Arnold Schwarzenegger a fost ales la 7 octombrie 2003 guvernator al statului California într-un scrutin special, numit recall election (v. și articolul în engleză California recall election, 2003), menit să înlocuiască fostul guvernator al statului California, Gray Davis. Arnold Schwarzenegger și-a prestat jurământul ca guvernator la 17 noiembrie2003, pentru a servi restul mandatului lui Gray Davis până la data de 8 ianuarie 2007. La 16 septembrie 2006 a anunțat că va candida din nou pentru un mandat complet în alegerile pentru funcția de guvernator, pe care, de altfel, le-a câștigat. În mai 2004 și 2007, Schwarzenegger a fost numit unul din cele 100 de persoane cele mai influente, pe acel an.^{[necesită citare]} Al doilea mandat s-a încheiat în 2010, el nemaifiind eligibil pentru un al treilea.

Schwarzenegger a fost căsătorit cu ziarista și scriitoarea Maria Shriver, cu care are patru copii. În 2011 s-a aflat că el mai are un copil, cu o fostă angajată, motiv pentru care soția sa a hotărât să se despartă de el și să ceară divorț

Schwarzenegger s-a născut în Thal, Austria, un sat mic în apropiere de capitala stiriană Graz, și a fost botezat Arnold Alois Schwarzenegger. Tatăl său, Gustav Schwarzenegger (1907–1972), a fost ofițer în poliția locală și mama, Aurelia Jadrny (1922–1998), casnică.

Conform celor relatate de Schwarzenegger, părinții erau severi: „Austria era o lume diferită în acei ani. Dacă făceam ceva rău sau nu ascultam de părinți, nuiaua știa de noi”. El a crescut într-o familie de romano-catolici credincioși, care asistau la serviciul religios în fiecare duminică.

Fiul preferat al lui Gustav Schwarzenegger era Meinhard, fratele mai mare al lui Arnold. Favoritismul tatălui era „dur și vulgar”, ce se trăgea de la bănuiala nefondată că Arnold nu ar fi fost copilul lui. Schwarzenegger a afirmat că tatăl său nu avea „răbdare să te asculte sau să-ți înțeleagă problemele... Era un un perete, un perete adevărat”. Schwarzenegger avea o relație bună cu mama sa și a menținut-o până când ea s-a stins din viață. Mai târziu, Schwarzenegger a însărcinat Centrul Simon Wiesenthal să cerceteze rapoartele tatălui său din timpul războiului. Însă nu s-a descoperit vreo dovadă de participare la atrocități comise de SA ori alte structuri naziste, în pofida faptului că Schwarzenegger senior a fost membru în partidul național-socialist. La școală, Schwarzenegger a fost un elev mediocru, dar se evidenția prin caracterul „voios, bine-dispus și exuberant”.

Schwarzenegger a practicat multe sporturi, influențat în mare măsură de tatăl său. Și-a făcut rost de prima halteră în 1960, când antrenorul său de fotbal l-a dus cu echipa la o sală de forță locală. La vârsta de 14 ani, Schwarzenegger și-a ales drept carieră sportivă culturismul în detrimentul fotbalului. Schwarzenegger: „Am început să mă antrenez cu greutăți când aveam cincisprezece ani, dar participam deja ca sportiv, în fotbal, de patru ani. Cu toate că eram subțirel, eram bine dezvoltat, încât să-mi permit să încep să merg la sală și să ridic greutăți la nivel competițional”.

Cu toate acestea, biografia saitului său oficial susține: „La 14 ani, el a început un program de antrenament intens cu Kurt Marnul, la 15 să studieze psihologia (pentru a învăța mai multe despre puterea minții asupra corpului), iar la 17 ani și-a început cariera competițională”.^{[necesită citare]} În timpul unui discurs din 2001, Schwarzenegger a spus: „Planul mi-era format la vârsta de 14 ani. Tatăl meu voia să devin un ofițer de poliție, cum a fost el. Mama voia să merg să fac școală”.^{[necesită citare]} Schwarzenegger a început să meargă la o sală de forță în Graz, unde frecventa cinematograful local pentru a-i vedea pe marii culturiști, între care: Reg Park, Steve Reeves și înotătorul Johnny Weissmüller. „Am fost inspirat de oameni precum Reg Park și Steve Reeves”. Când Reeves a murit în 2000, Schwarzenegger își amintea cu drag: „Adolescent fiind, am crescut cu Steve Reeves. Realizările sale remarcabile mi-au permis să văd înțelesul a ceea ce era posibil, pe când alții din jurul meu nu-mi înțelegeau mereu visele... Steve Reeves a fost o parte din tot ceea ce am putut realiza până acum”.^{[necesită citare]} În 1961, Schwarzenegger l-a întâlnit pe fostul „Mr. Austria”, Kurt Marnul, care l-a invitat să se antreneze la sală în Graz. Era într-atât de dedicat culturismului, încât era cunoscut prin faptul că intra prin efracție în sala locală de forță la sfârșit de săptămână, când sala era de obicei închisă, ca să se poată antrena. „Nu mă simțeam bine dacă ratam un antrenament... Știam că nu voi putea să mă privesc în oglindă dimineața următoare dacă nu o făceam”.^{[necesită citare]}

În 1971, fratele său Meinhard a murit într-un accident rutier. Meinhard fusese beat și a murit instantaneu, iar Schwarzenegger nu a asistat la funeraliile lui. Meinhard era pe cale să se căsătorească cu Erika Knapp, iar cuplul a avut un copil de trei ani Patrick. Schwarzenegger i-a plătit nepotului Patrick școala și un trai în Statele Unite. Gustav a murit în anul următor în urma unui atac de cord. În filmul Pumping Iron, Schwarzenegger susține că nu a asistat la funeraliile tatălui său, deoarece se antrena pentru o competiție de culturism. Mai târziu, el și producătorul filmului au declarat că această istorie a fost luată de la un alt culturist cu scopul de a arăta extremele până la care unii sunt în stare să meargă pentru sportul practicat, dar și pentru a i se face intenționat lui Schwarzenegger o imagine mai rece, pentru a include în film un dram în plus de senzațional.

A jucat în numeroase filme printre care se numără: Terminatorul , Terminatorul 2: Ziua Judecății, Terminatorul 3: Supremația Roboților , Goana după cadou etc.

Arnold Schwarzenegger în 2003, la festivalul de la Cannes.

În 1965, Schwarzenegger și-a început stagiul militar obligatoriu în armata Austriei la vârsta de 18 ani împliniți. În același an a ocupat locul I în competiția Mr. Europa, la juniori. Dezertând pentru perioada antrenamentelor de bază, ca să poată participa la competiții, Schwarzenegger a petrecut o săptămână în carceră: „Să particip la competiție însemna atât de mult pentru mine, încât nu m-am prea gândit la consecințe. Când am ajuns la Stuttgart, eram total confuz. Mi-am uitat rutina pentru pozare, a trebuit să împrumut un slip pentru a putea poza și, oricum, am câștigat! ”

Însă nu acesta a fost debutul lui Schwarzenegger în competiții. Debutul a avut loc cu doi ani mai devreme, la un concurs mai mic ținut în Graz, la hotelul „Steirer Hof” (unde s-a clasat al doilea).

Schwarzenegger a fost votat drept cel mai bine clădit bărbat al Europei, fapt ce l-a făcut faimos. „Titlul Mr. Universe mi-a fost biletul spre America – pământul tuturor oportunităților, unde puteam să devin un star și să mă îmbogățesc”. Schwarzenegger a făcut prima călătorie cu avionul în 1966, cu prilejul participării la competiția NABBA, Mr. Universe, în Londra. A luat locul doi în competiția Mr. Universe, cu o definiție musculară mai slabă decât aceea a câștigătorului titlului, americanul Chester Yorton.

Arnold Schwarzenegger în 2012, la San Diego Comic-Con.

Charles "Wag" Bennett, unul din judecătorii competiției din 1966, a fost impresionat de Schwarzenegger și s-a oferit să-l antreneze. Cum Schwarzenegger avea puțini bani, Bennett l-a invitat să stea în casa în care el locuia cu familia sa, și așa aglomerată, care se afla deasupra uneia dintre cele două săli ale sale, în Forest Gate. Definirea musculară a coapselor și gambelor lui Yorton a fost judecată superior la concursul Mr. Universe din 1966, astfel încât Schwarzenegger a început să se antreneze asiduu asupra acestor părți, după un program conceput de Bennett. Stând în East End, Londra, Schwarzenegger a reușit să-și îmbunătățească engleza. Cu antrenamentele plătite integral, în 1967 Schwarzenegger câștigă titlul pentru întâia oară, devenind astfel cel mai tânăr Mr. Universe din istoria culturismului, la vârsta de doar 20 ani. El va continua să câștige acest titlu patru ani la rând. Apoi Schwarzenegger s-a întors înapoi în München, antrenându-se între patru și șase ore zilnic, asistând la afacerile școlii și lucrând într-un club de sănătate (sala de forță a lui Rolf Putzinger, unde el a lucrat și s-a antrenat între anii 1966-1968), întorcându-se în 1968 în Londra pentru a câștiga următorul său titlu Mr. Universe. Adesea îi spunea lui Roger C. Field, un prieten de-al său din München la acea vreme: „Am să devin cel mai mare actor!”

Arnold Alois Schwarzenegger

Arnold Schwarzenegger în decembrie 2015

·         1948: Jean Reno, actor francez

·         1949: S-a născut Ioana Pavelescu, actriță româncă de teatru și film.

·         1949 - S-a nascut Joyce Jones, vocalista americana (Debronettes, First Choice).

·         1949 - S-a nascut Hugh Nicholson, chitarist britanic (Marmalade, Blue).

·         1950 - S-a nascut Frank Stallone, cantaret american, fratele lui Silvester Stallone

·         1952: Ilie Ilașcu (n. 30 iulie 1952, Taxobeni, Fălești, Moldova) este un politician român moldovean, deputat în Parlamentul Republicii Moldovaîn două legislaturi (1994-1998) și (1998-2000), senator în Parlamentul României (2000-2004) și (2004-2008) ales pe listele PRM și deținut politic al regimului separatist din stânga Nistrului (1992-2001). În perioada 2001-2008 a fost membru titular al Adunării Parlamentare al Consiliului Europei din partea delegației României.

* 1956: Lev Leviev (în engleză) , se pronunță Lev Levaiev (în ebraică: לב לבייב, numele la naștere: Lev Avnerovici Levaiev, n. 30 iulie 1956 la Tașkent) este un om de afaceri, investitor și filantrop israelian, stabilit din 2007 în Anglia^[3], evreu buhar, originar din Uzbekistan, președintele grupului de afaceri Africa-Israel. Având o avere de aproximativ 1,5 miliarde de dolari în martie 2013,^[2] el este un filantrop și un susținător major al mișcării religioase hasidice Habad în Europa de Est și Israel.^[4]Leviev îndeplinește funcția de președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din Comunitatea Statelor Independente, care întrunește comunitățile aflate sub egida hasidismului Habad în fosta Uniune Sovietică și care este agreată de regimul actual din Rusia, de asemenea este președintele Consiliului Mondial al Evreilor Buhari, președintele Oficiului de comerț și industrie Israel-C.I.S. Începând cu anii 1990 Leviev a evitat să mai fie implicat direct în relații cu familia Elțîn și a întreținut legatura cu noul conducător al Rusiei, Vladimir Putin.^[5][6] Investițiile sale în mineritul diamantelor din Angola și cele din așezările israeliene din afara liniei verzi în Cisiordania (Iudeea și Samaria) au fost ținta unor proteste

Lev Leviev

* 1956: Gheorghe Susarenco (n. 30 iulie 1956, în Sadova, Călărași — d. 5 august 2014, Chișinău)^[4] a fost un politician și jurist din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova ales în legislatura 2005-2009 pe listele Partidului Popular Creștin Democrat. Din 1990 până în 1995 a fost judecător la Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova, iar între 1995 și 2001 - judecător la Curtea Constituțională a Republicii Moldova. Din noiembrie 2009 până în martie 2011 a fost viceministru al Justiției Republicii Moldova

·         1958: Kate Bush (născută Catherine Bush în 30 iulie 1958) este o cântăreață și compozitoare de muzică rock din Regatul Unit.

La vârsta de 16 ani a fost recomandată casei de discuri EMI de către chitaristul formației Pink Floyd, David Gilmour. Cântecul cu care a debutat este și cel mai cunoscut din repertoriul său – Wuthering Heights(1978, inspirat din romanul cu același nume, al autoarei engleze Emily Brontë), prima piesă a unei cântărețe britanice care să atingă locul întâi în clasamentele naționale.

Interpretarea ei este cunoscută pentru folosirea unui timbru delicat în registrul acut (sopran), cât și pentru susținerea cu ușurință de melodiicu salturi dificile tehnic și totodată spectaculoase, dintr-un registru în altul. Atât în videoclipuri, cât și în concerte, Kate Bush îmbină cântatul cu o coregrafie imaginativă și un joc al mimicii foarte expresiv. Muzica compusă de Bush pune în lumină un limbaj armonic avansat, tonalnumai în parte; figurile de melodie și ritmice folosite în compozițiile sale sunt adesea neașteptate ca abordare (și prezintă dificultăți tehnice atât pentru voce, cât și pentru orchestră).

Kate Bush în 1986

* 1961: Laurence John Fishburne III^[2] (n. 30 iulie 1961) este un actor, scenarist, regizor, și producător de film american. El este cunoscut în special pentru rolul lui Morpheus în trilogia de filme științifico-fantastice Matrix, Clean în Apocalypse Now, Cowboy Curtis în showul TV Pee-wee's Playhouse, Ike Turner în What's Love Got to Do With It și Furious Styles în Boyz n the Hood. El a fost primul actor afro-american care l-a portretizat pe Othello într-un film a unui studio major, atunci când a apărut în filmul din 1995 a lui Oliver Parker, adaptare după Shakespeare.

Între 2008 și 2011, el a jucat rolul lui Dr. Raymond Langston în serialul de dramă criminalistică CSI: Crime Scene Investigation, difuzat pe CBS. În 2013, el l-a portretizat pe Perry White în filmul Man of Steel în regia lui Zack Snyder.

Laurence Fishburne

Fishburne în 2009

* 1962: Severica-Rodica Covaciu (n. 30 iulie 1962) este un senator român, ales în 2016.

·         1963: Lisa Marie Diane Kudrow este o actriță americană câștigătoare a nouă premii Emmy. S-a născut la 30 iulie 1963 în Encino, Los Angeles și este cel mai bine cunoscută pentru rolul lui Phoebe Buffay din sitcom-ul Friends (Prietenii tăi) (1994 - 2004).

Lisa Kudrow

Lisa Kudrow la Premiile Streamy, 2009.

·         1964: Jürgen Klinsmann (n. 30 iulie 1964, Göppingen, Republica Federală Germania) este un fost jucător și actual antrenor german de fotbal.
* 1964: Vivica Anjanetta Fox (n. 30 iulie 1964) este o actriță americană. Ea și-a început cariera cu roluri în serialele de televiziune Zilele vietilor noastre (1988) și Generations (1989-91), urmând să treacă în premieră, în rolul lui "Patti LaBelle", in sitcom-ul NBC Out All Night (1992 - 93).

Apariția lui Fox a venit în 1996, cu roluri în două filme de box-office, Ziua Independenței (regia lui Roland Emmerich) și Set It Off  (regia lui F. Gary Gray).

Fox a avut roluri principale în scurtă durată a sitcomului Fox Getting Personal (1998), și CBS, în drama medicală City of Angels (2000). Din 2003 până în 2006, a jucat și a produs seriile dramatice "Lifetime" și "Missing", pentru care a primit Premiul NAACP Image pentru apariția sa remarcabilă într-o serie dramatică. Fox a produs, de asemenea, un număr de filme direct-video.

Filmografie:

• Independence Day: Resurgence (2016)
• Born on the Fourth of July 1989)

• Kill Bill: Vol. 1 - Vernita Green (2003)

• Kill Bill: Vol. 2 (2004)

• Independence Day (1996)
• Double Tack (2001)
• Teaching Mrs. Tingle (1999)
• Soul Food (1997)
• Set it Off (1996) 

Vivica Fox

* 1966: Viorica Cărare (n. 30 iulie 1966)^[1] este doctor habilitat în științe economice, doctor în drept, profesor universitar și economist din Republica Moldova. Din 2013 este președintele Consiliului Concurenței al Republicii Moldova,^[1] iar anterior a fost director general al Agenției Naționale pentru Protecția Concurenței (2007–2012).

Viorica Cărare s-a născut la 30 iulie 1966.^[1] Între 1983 și 1988 a studiat la Universitatea de Stat din Moldova, la absolvire obținând calificarea de economist, specializată în planificarea industriei.^[1] Și-a continuat studiile la Academia de Studii Economice din Moldova, unde, în 1991, a obținut titlul științific de doctor în științe economice, iar în 2001, Doctor habilitat în științe economice. Din 2003, deține gradul didactic de profesor universitar.^[1]

În perioada 1994-2010 a participat la mai multe seminare, stagiuni de perfecționare și traininguri în următoarele țări: România, Ungaria, Franța, Irlanda, Rusia, Israel, Austria, Uzbekistan, SUA, Germania, Elveția, Anglia, Luxemburg, Cehia și altele, inclusiv și stagiu de cercetare la Universitatea Pierre-Mendes France, Grenoble, Franța.

După absolvirea facultății a lucrat la Universitatea de Stat din Moldovaîn funcția de economist, secția plan-salarizare. Din 1992 a activat la Academia de Studii Economice din Moldova, inițial a în calitate de lector, apoi lector superior la catedra de Managment. În 1995 devine Prodecan ai aceleiași facultăți, iar în 1996 participă la fondarea catedrei de Relații Economice Internaționale la Academia de Studii Economice din Moldova, urmând a fi conducătorul acesteia în funcție de șef-catedră până în 2006.

În 2006, Viorica Cărare a fost numită în funcție de director general al Institutului Național de Economie, Finanțe și Statistică.^[1]

În perioada 2007-2012 a deținut funcția de director general al Agenției Naționale pentru Protecția Concurenței, timp în care, au fost realizate acțiuni pentru protecția și promovarea concurenței loiale pe piața mărfurilor și a serviciilor.

Din 2013 este președintele Consiliului Concurenței al Republicii Moldova și președinte al Plenului Consiliului Concurenței.^[2]

S-a implicat activ și în alte acțiuni fiind:

• Președintele Comisiei de Evaluare Academică și Acreditare a Universității Cooperatist - Comerciale din Republica Moldova (2008),
• Secretarul Comisiei de Evaluare Academică și Acreditare a Academiei de Administrație Publică pe lîngă Președintele Republicii Moldova(2005 ),
• Membru a Comisiei de Evaluare Academică și Acreditare a Institutului Național de Economie, Finanțe și Statistică (2005),
• Președintele și Secretarul Seminarului Științific Specializat la specialitatea 08.0.14 „Economie mondială, relații economice internaționale.” (2004-2006).
• Iar în 1997, 2003 și 2006 a fost Consultant local al Reprezentanței Băncii Mondiale în Republica Moldova.

Viorica Cărare este autorul a peste 91 de publicații în reviste naționale și internaționale, inclusiv 4 monografii:^[1]

• Schițe din teoria politicii industriale (monografie). Prut internațional, Chișinău, 2000. – 123 pag.
• Globalizarea și impactul ei asupra economiilor naționale (monografie). Universitatea de Stat din Moldova, Chișinău, 2001, 147 pag.
• Economia în schimbare: cercetări și opinii (monografie). IEFS al AȘM, Chișinău, 2006, 288 pag.
• Problemele de abordare a politicii industriale în lumea contemporană (monografie). IEFS al AȘM, Chișinău, 2006, 288 p.

Viorica Cărare

* 1968: Terry Alan Crews (n. 30 iulie 1968) este un actor american și fost jucător de fotbal american care a evoluat in NFL. Probabil este cel mai cunoscut pentru rolul lui Julius din sitcomul UPN/CW Everybody Hates Chris și pentru apariția sa în reclamele Old Spice,^[1] Arrested Development, The Newsroom și pentru rolurile sale din filme ca Friday After Next, White Chicks, Bridesmaids, Idiocracy, Gamer sau The Expendables.

Crews are patru fiice, Azriel, Tera, Wynfrey, Naomi Burton, și un fiu, Isaiah.

Terry Crews

Crews în 2013 la San Diego Comic-Con International

* 1969: Ilie Toma (n. 30 iulie 1969) este un deputat român, ales în 2016.
* 1970: Christopher Edward Nolan (n. 30 iulie 1970, Londra, Marea Britanie)^[1] este un regizor, scenarist și producător de film britanico-american. A devenit cunoscut odată cu scenariul thriller-ului psihologic Memento, film pe care l-a și regizat. Colaborează frecvent pentru proiectele sale cu fratele Jonathan Nolan sau soția Emma Thomas, dar și cu actorii Christian Bale, Michael Caine și Cillian Murphy. Dintre filmele lui se pot enumera Memento (2000), Insomnia (2002), Batman Begins (2005), Prestigiul (2006), Cavalerul negru (2008) și Începutul(2010, cu Leonardo DiCaprio). Nolan a creat o serie de filme de succes de la începutul secolului al XXI-lea, cele opt filme ale sale încasând peste 3,5 miliarde $ în lumea întreagă.^[2]

A fost nominalizat în anul 2002 la Premiile Oscar pentru cel mai bun scenariu original, cu filmul Memento.

Christopher Nolan

Nolan la premiera europeană a filmului Man of Steella Londra, 2013

* 1971: Kim Young-ho (în coreeană 김영호; n. 9 aprilie 1971, Nonsan, Chungcheongnam-do) este un fost scrimer sud-coreean specializat pe floretă, laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară din 2000 de la Sydney, vicecampion mondial în 1997.
* 1973: Ümit Davala (n. 30 iulie 1973 în Mannheim, Germania) este un fost fotbalist turc, în prezent antrenor secund la formația Galatasaray SK.

* 1974: Hilary Swank (n. 30 iulie 1974) este o actriță americană de film, dublă laureată a premiului Oscar.

Hilary Swank

Hilary Swank

Swank în 2013, în Viena

* 1977: Natalia Levcencova (în rusă Наталья Викторовна Левченкова) (n. 30 iulie 1977, Smolensk, RSSF Rusă) este o biatlonistă moldoveancă de naționalitate rusă. Ea a participat la două Jocuri Olimpice de iarnă.

* 1980: Maureen Nisima (n. 14 martie 1980, Bondy, Seine-Saint-Denis) este o scrimeră franceză specializată pe spadă, laureată cu bronz atât la individual, cât și pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 2004. A fost campioană mondială la individual în 2010 și triplă campioană mondial pe echipe (în 2005, 2007 și 2008).

* 1982: Antolín Alcaraz Viveros (n. 30 iulie 1982, San Roque González) este un jucător paraguayan de fotbal care în prezent este liber de contract.
* 1982: Yvonne Strahovski (n. Yvonne Strzechowski; 30 iulie 1982) este o actriță australiană. S-a născut în Australia părinții ei fiind imigranți polonezi. Strahovski vorbește poloneză și engleză. După ce a absolvit University of Western Sydney a avut mai multe roluri în seriale de televiziune din Australia. După a apărut în serialul american Chuck, în rolul agentei CIA, Sarah Walker, pentru care a devenit cunoscută

Yvonne Strahovski

Yvonne Strahovski la Festivalul Internațional de Film Toronto 2011

* 1983: Vadim Cobîlaș (n. 30 iulie 1983) este un rugbist din Republica Moldova, care evoluează pe poziția pilier dreapta la clubul Sale Sharks. De asemenea, el este jucător de bază la echipa națională de rugby a Republicii Moldova, al cărei căpitan este
* 1983: Richard Kruse (n. 30 iulie 1983, Londra) este un scrimer britanic specializat pe floretă.
* 1983: Cristian Molinaro (n. 30 iulie 1983, Vallo della Lucania, Italia) este un fotbalist italian care joacă pe post de fundaș la clubul Torino FC.
* 1985: Elena Gheorghe (n. 30 iulie 1985,^[2] București, RS România) este o cântăreață de muzică pop-dance și latino română, cu origine aromânădin partea tatălui Născută și crescută în București, Elena a debutat pe scena muzicii populare la vârsta de trei ani, cântând un duet împreună cu mama sa, cântăreața de muzică populară Marioara Man Gheorghe.^[1] În adolescență a participat la câteva festivaluri naționale, iar în anul 2000 Elena câștigă trofeul festivalului „Ursulețul de aur” din Baia Mare pentru interpretarea cântecului „One Moment in Time” a lui Whitney Houston.^[1]

În anul 2001, concurează la Festivalul de la Mamaia și este cel mai tânăr participant al acelei ediții, după care a făcut parte din trupa Viva, alături de Adela Popescu.^[6]

La finele anului 2002, Elena Gheorghe devine vocea principală a formației Mandinga, alături de care lansează două albume de studio: ...de corazón (2003) și Soarele meu (2005), cel din urmă, devenind un succes comercial în România, a primit discul de aur pentru vânzări de peste 15.000 de exemplare.^[1] Piesa „Soarele meu” a fost înscrisă în Selecția Națională pentru desemnarea reprezentantului României la Concursul Muzical Eurovision 2005și a obținut locul al patrulea. În 2010 Elena Gheorghe a părăsit trupa Mandinga.

Ulterior, cântăreața a semnat un contract cu Roton, iar albumul său de debut, intitulat Vocea ta (2006) a fost un succes comercial în România, Elena devenind una dintre cele mai de succes interprete naționale. La finele anului 2006, ea a participat la prima ediție a concursului Dansez pentru tine, unde l-a avut ca partener pe Cornel Ogrean, alături de care a obținut locul al treilea în marea finală a concursului, care a avut loc la data de 20 noiembrie 2006.

Pe parcursul anului 2008 Elena a lansat două materiale discografice noi: albumul de muzică aromânească, Lilicea Vreariei, și cel de muzică latino Te ador.^[7][8][9] Cele două discuri au marcat începutul colaborării Elenei cu o altă casă de discuri, Cat Music.^{[7][8][9][10]}

În ianuarie 2009, interpreta a câștigat concursul Selecția Națională cu piesa „The Balkan Girls” și a reușit să câștige prima poziție, obținând din partea juriului și a publicului un total de 22 de puncte. Prin câștigarea acestei competiții, Elena a fost desemnată reprezentanta României la Concursul Muzical Eurovision 2009, unde s-a clasat pe locul al nouăsprezecelea.

În 2010 a scos mai multe discuri single, printre care Disco Romancing și Midnight sun, iar în 2011 s-a căsătorit cu trombonistul Cornel Ene, cu care are un fiu, Nicholas Răzvan.

În 2012, Elena a lansat Your Captain Tonight și Amar Tu Vida, iar la sfârșitul anului a scos albumul Disco Romancing în Mexic, Italia, Spania și Japonia. La începutul anului 2013, Elena a lansat Ecou, în colaborare cu Glance, desemnată ulterior drept cea mai difuzată piesă din România timp de 8 săptămâni, conform Media Forest.^[11]

În anul 2016, Disney Enterprises și Disney Character Voices International Inc. o aleg pe artistă pentru interpretarea coloanei sonore a serialului de animație distribuit de Disney Channel, Elena din Avalor.

La finele anului 2002, un grup de tineri muzicieni, format din Alex Burcea, Florin Siia, Marius Ciupitu și Cornel Ene o invită pe Elena Gheorghe să devină vocea principală a proiectului lor muzical.^[16] Structura formației se definitivează prin cooptarea lui Cătălin Ene la claviatură și pian. Concertând sub numele Mandinga, grupul capătă treptat popularitate în România, iar la data de 6 iunie ei cântă în deschiderea concertului susținut de Ráfaga.^[16][17]

Fragmente audio:

„Soarele Meu” (2005)

MENIU 0:00

Ritmurile de salsa, merengue, latino și cumbiaprezente în linia melodică a cântecului „Soarele Meu” au revoluționat industria muzicală din România anului 2005. Piesa este considerată a fi una dintre cele mai de succes compoziții muzicale ale formației Mandinga.

• Probleme în ascultarea fișierului? Consultați pagina de ajutor.

Primul album al formației, intitulat ...de corazón începe să fie comercializat în România din data de 26 iunie 2003.^[16]Promovarea albumului a constat în trei concerte de lansare și un mini-turneu în cele mai importante orașe din țară.^[16] Cântecul „Doar cu tine” a fost extras ulterior pe disc single și a beneficiat de un videoclip.^[18] În anul 2004 Elena Gheorghe a continuat să concerteze alături de Mandinga, pentru a promova albumul ...de corazón, interpretând un program latino-american divers: jazz latin, salsa, merengue, latino și cumbia.^[16][19]

În vara anului 2005 începe comercializarea celui de-al doilea album de studio al formației Mandinga.^[16] Materialul discografic, intitulat Soarele meu, este promovat sub reprezentarea casei de discuri Roton.^[16] Cântecul omonim este extras pe disc single și are parte de promovare solidă în România. Tot în anul 2005, Elena începe colaborarea cu Laurențiu Duță, compozitorul acestui single. Albumul Soarele meu devine un succes comercial în România, primind discul de aur pentru vânzări de peste 15.000 de exemplare.^[16][20] Piesa „Soarele meu” este înscrisă și în Selecția Națională pentru desemnarea reprezentantului României la Concursul Muzical Eurovision 2005 și obține locul al patrulea.^[16]

În februarie 2006, Elena decide să întrerupă colaborarea cu Mandinga și pornește la drum cu șapte instrumentiști talentați.^[3] Ulterior, ea semnează un contract cu Roton și începe să înregistreze cântece pentru albumul său de debut. Grupul Mandinga și-a schimbat radical componența după plecarea Elenei, și continuă să activeze până în prezent

Pe data de 1 august 2011 s-a căsătorit civil cu trombonistul Cornel Ene,^[66] fost membru al formației Mandinga, iar în decembrie 2011 a născut un băiețel, Nicholas Răzvan.

Elena Gheorghe

Elena Gheorghe la Concursul Muzical Eurovision 2009

* 1985: Chris Guccione (n. 30 iulie 1985 la Melbourne) este un jucător profesionist australian de tenis.

* 1985: Benjamin Philip Kleibrink (n. 30 iulie 1985, Düsseldorf, Germania) este un scrimer german specializat pe floretă.

* 1985: Aliona Lanskaia (născută la 7 septembrie 1985 în Moghilău, Belarus) este o cântăreață din Belarus. Aliona Lanskaia a câștigat Slavianski Bazaar Contest în Vitebsk. Aliona va reprezenta Belarusul la Concursul Muzical Eurovision 2013 din Malmö.

Ea a încercat și în 2011 să poată participa și reprezenta țara în Concursul Muzical Eurovision 2012, însă nu a avut succes cu melodia All My Life. Deși a reușit să intre în finală, și chiar să o câștige, în urma unor cercetări făcute de președinta bielorusă, a rezultat că voturile au fost aranjate. Astfel ea a fost înlocuită de Litesound (ei au luat locul 2 în finala Euroforest).

După descalificarea din 2012, Aliona a revenit și în Euroforest 2013, reușind să câștige cu melodia Rhythm of Love compusă de Leonid Șirin, Yuri Vașciuk și A. Șirin, reușind să primească maximul de puncte din partea juriului și din partea televotingului.

Aliona Lanskaia

* 1985: Carlos Pedro Carvalho Sousa (n. 30 iulie 1985, Felgueiras, Portugalia), cunoscut ca Pintassilgo este un fotbalist portughezcare evoluează în prezent la Moreirense. De-a lungul carierei a mai evoluat la Vitória SC și la Pandurii.

* 1987: Liviu Floricel (n. 30 iulie 1987, Roșiori de Vede) este un jucător de fotbal român care în prezent evoluează la clubul CS Sporting Roșiori .
* 1991: Andrada Cynthia Tomescu (n. 30 iulie 1991, în Baia Mare)^[2] este o handbalistă română care joacă pentru clubul Corona Brașov pe postul de pivot. În 2017, Tomescu a fost pentru scurtă vreme convocată și la echipa națională a României
* 1993: André Filipe Tavares Gomes (Grijó, Porto, Portugalia, 30 iulie, din 1993), este un fotbalist internațional portughez, care joacă ca mijlocaș și actuala lui echipă este Barcelona din La Liga din Spania.
* 1995: Hirving Rodrigo Lozano Bahena (n. 30 iulie 1995) este un fotbalist mexican care evoluează la clubul olandez PSV Eindhoven. El este poreclit Chucky.
* 1997: Bianca Maria Bazaliu (n. 30 iulie 1997, în Slatina)^[2] este o handbalistă din România
* 1998: Gery-Nikol Nikolaeva Georgieva (bulgară: Гери-Никол Николаева Георгиева; n. 30 iulie 1998, Varna), cunoscută simplu Gery-Nikol(bulgară: Гери-Никол), este o cântăreață bulgară care s-a făcut cunoscută la sfârșitul anului 2014, odată cu participarea la cel de-al treilea sezon al X Factor Bulgaria ca parte a grupului de fete Sweet 16.^[2]

În 2015, la câteva luni de la plecarea ei din concurs, Gery-Nikol a semnat cu casa de discuri bulgaro-germană Facing the Sun. Primul ei single, „Ela i si vzemi”, lansat în colaborare cu mentorul ei de la X Factor, Krisko, a dominat toate topurile muzicale bulgare în vara lui 2015 și s-a bucurat de succes comercial pe tot parcursul anului. Ulterior a lansat „Momiche kato men”, „I'm the Queen” și „Gotina i luda”, ultimele două însoțite de versiuni în engleză îndreptate către o audiență internațională. În iulie 2017 și-a lansat cel de-al cincilea single, „Naprao gi ubivam”, alături de rapperul 100 Kila. Piesa s-a bucurat de un succes fulminant în topurile bulgare, iar videoclipul acesteia a strâns peste 35 de milioane de vizualizări pe YouTube,^[3] devenind astfel cel mai vizionat clip al unui artist bulgar.

În 2018, Gery-Nikol a fost invitată să participe în cel de-al șaselea sezon al Kato dve kapki voda,^[4] versiunea bulgară a francizei Your Face Sounds Familiar.

Gery-Nikol este cunoscută pentru stilul său extravagant și vocea cu nuanțe R&B.

* 1999: Joey Lynn King^[2] (n. 30 iulie 1999, Los Angeles) este o actrițăamericană cunoscută pentru roluri în filme ca Ramona și Beezus(2010), A naibii dragoste (2011), Grozavul și puternicul Oz (2013), Trăind printre demoni (2013), Alertă de grad zero (2013) și Ziua Independenței: Renașterea (2016).

Joey King s-a născut în Los Angeles, California. Are două surori mai mari, actrițele Kelli și Hunter King. Joey a declarat că este „jumătate evreică și jumătate creștină, dar în cea mai mare parte evreică”.^[3]

Din 2017, King este într-o relație cu actorul australian Jacob Elordi,^[4]partenerul ei din filmul The Kissing Booth.

Înainte de a intra în industria cinematografică, Joey King a apărut în peste 100 de spoturi publicitare și a lucrat ca model pentru Life, o companie care comercializează cereale.^[5]

Prima apariție a lui Joey King într-un lungmetraj a fost în Acoperă-mi inima (2007), unde a avut ocazia să-i cunoască pe actori ca Adam Sandler, Don Cheadle, Jada Pinkett Smith, Liv Tyler și Donald Sutherland. Pe atunci avea doar șapte ani. Ea a fost vocea puiului de iac Katie din animația Horton (2008) și a castorului din Epoca de gheață 3: Apariția dinozaurilor (2009). În 2010, a fost invitată să apară în două episoade din serialul Mesaje de dincolo. A jucat, de asemenea, în două episoade din sitcomul Disney Channel Viața dulce a lui Zack și Cody. Alte apariții în seriale includ Anturaj, CSI: Crime și investigații și Mediumul.

Primul rol principal al lui King a fost în filmul Ramona și Beezus (2010),^[6] o adaptare după seria de cărți a scriitoarei americane Beverly Cleary. A jucat rolul Ramonei Quimby, sora mai mică a lui Beezus Quimby (Selena Gomez), rol care i-a consolidat decizia de a urma o carieră în actorie.^[7] Joey a lansat și un single pentru film, intitulat „Ramona Blue”.

În 2011, King a jucat rolul unei fetițe, Kirsten, în filmul Invadarea lumii: Bătălia Los Angeles. Tot în 2011 i-a fost oferit un rol în comedia romantică A naibii dragoste. De asemenea, a apărut în videoclipul piesei „Mean” a cântăreței Taylor Swift,^[8]interpretând rolul unei eleve respinse de colegii ei. Ulterior, a interpretat rolul unei tinere Talia al Ghul în cel de-al treilea film Batman al regizorului Christopher Nolan, Cavalerul negru: Legenda renaște (2012). În aceeași perioadă a apărut în serialele Bent și Viața cu Jess. În 2013, Joey a jucat în Grozavul și puternicul Oz, alături de James Franco și Michelle Williams, în Trăind printre demoni, alături de Vera Farmiga și Patrick Wilson și în Alertă de grad zero, alături de Channing Tatum și Jamie Foxx. În 2014 a apărut în Rolul vieții mele, alături de partenerul din Oz, Zach Braff, precum și în serialul Fargo, ca Greta Grimly, fiica polițistului Gus Grimly (Colin Hanks).

Joey King

Decese

·         579: A murit Papa Benedict I, al carui pontificat a durat din 2 iunie 575, pana  la moartea sa. În timpul pontificatului său, longobarzii care cuceriseră nordul și centrul Italiei, au atacat sudul, iar în anul  579 au asediat Roma. Împăratul răsăritean Tiberiu I,  a trimis o armată  pentru salvarea orasului, care însă nu a făcut față invadatorilor. Roma a fost cuprinsă de foamete ca în timpul primului asediu longobard din timpul Papei Ioan al III-lea, iar Papa Benedict I a murit în toiul nenorocirii.

·         1652: Charles-Amédée de Savoia sau Charles Amadeus de Savoia(franceză Charles-Amédée de Savoie; 12 aprilie 1624 – 30 iulie 1652) a fost lider militar francez și Duce de Nemours. A fost tatăl penultimei Ducese de Savoia și a reginei Portugaliei

Charles Amadeus

Duce de Nemours

·         1683 : A murit Maria Tereza a Spaniei, regină a Franţei, soţia lui Ludovic al XIV-lea al Franţei (n. 1638). Maria Tereza a Austriei (n. 10 septembrie 1638 – d. 30 iulie 1683) fiica regelui Filip al IV-lea al Spaniei și a reginei Elisabeta a Franței. Prin căsătoria cu Ludovic al XIV-lea al Franței a fost regină a Franței. A fost mama Marelui Delfin.
* 1700: Prințul William, Duce de Gloucester (24 iulie 1689 – 30 iulie 1700) a fost fiul Prințesei Anne, care a accedat la tronul Marii Britanii în 1702, și a soțului acesteia, Prințul George al Danemarcei. Numit Duce de Gloucester el a fost singurul copil din cei 17 ai părinților săi care a supraviețuit copilăriei.

Prințesa Anne îmbrățișându-și singurul copil, Ducele de Gloucester; pictură de Sir Godfrey Kneller, c. 1694.

La sfârșitul anului 1688, în ceea ce a devenit cunoscut ca "Revoluția glorioasă", regele romano-catolic Iacob al II-lea al Angliei, Scoției și Irlandei a fost detronat de nepotul și ginerele său, protestantul William Henry de Orania. William și soția sa - fiica cea mare a lui Iacob-, Maria, au fost recunoscuți de parlamentul englez și scoțian ca rege și regină.

Cum ei nu au avut copii, sora mai mică a Mariei, Anna, a fost desemnată moștenitoare prezumptivă.^[1]

Anne era căsătorită cu Prințul George al Danemarcei și Norvegiei, și în cei șase ani de căsătorie Anne fusese însărcinată de șase ori însă nici unul dintre copii nu a supraviețuit. La 24 iulie 1689, la 5 a.m., Anna a născut un fiu. Potrivit obiceiului în cazul nașterii potențialilor moștenitori la tron, la naștere au participat mai mulți martori, regele și regina și "mare parte dintre persoanele de calitate de la curte" au fost prezente.^[2] Trei zile mai târziu, nou-născutul a fost botezat William Henry după unchiul său, regele William. Regele, care a fost și unul dintre nașii, l-a declarat Duce de Gloucester.^[3]

Gloucester era al doilea în linia de succesiune la tron, după mama sa și, pentru că asigura succesiunea protestantă, el a reprezentat speranța susținătorilor revoluției.^[4] Oda The Noise of Foreign Wars, atribuită lui Henry Purcell, a fost scrisă pentru a-i celebra nașterea.^[5] Susținătorii lui Iacob vorbrau de Gloucester ca de "un uzurpator bolnăvicios și condamnat".^[4]

În ciuda faptului că a fost descris drept un "vioi băiat curajos",^[6] Gloucester s-a îmbolnăvit de convulsii la vârsta de trei ani, așa că mama lui l-a mutat la Casa Craven din Kensington, în speranța ca aerul din jur să aibe un efect benefic asupra sănătății sale.^[7] Convulsiile lui erau probabil simptome pentru meningită, probabil contractată la naștere și care au dus la hidrocefalie.^[8] Potrivit obiceiului în cazul aristocraților, Gloucester a fost plasat în grija unei guvernante, Lady Fitzhardinge,^[9] și a fost alăptat de o doică mai degrabă decât de mama lui.

Ca parte a tratamentului, Gloucester era condus afară în fiecare zi într-o mică caleașcă deschisă, trasă de ponei Shetland, pentru a maximiza expunerea sa la aerul carierelor de pietriș.^[10] Eficacitatea tratamentului a depășit așteptările și Prințesa Anne și Prințul George au cumpărat în 1690 o reședință permanentă în zonă, Casa Campden, un conac iacobin.^[11] La Casa Campden el s-a împrietenit cu asistentul Jenkin Lewis, ale cărui memorii în legătură cu Ducele este o sursă importantă pentru istorici.

De-a lungul vieții sale, Gloucester a suferit de o "friguri" recurente, care au fost tratat de către medicul său, John Radcliffe, cu doze regulate de o forma timpurie de [chinină]]. Tratamentul nu era agreat de Prinț și de obicei era vomitat.^[12] Probabil ca urmare a hidrocefaliei, el a avut un cap extins, pe care chirurgii îl străpungeau intermitent pentru a extrage lichid.^[13] El nu putea să meargă în mod corespunzător și se poticnea.^[14] La aproape de cinci ani, Gloucester a refuzat să urce scările fără doi însoțitori care să-l țină, Lewis dând vina pe asistentele indulgent care-l răsfățau pe băiat. Tatăl său l-a bătut cu vergeaua până când a fost de acord să meargă singur.^[15] Pedeapsa corporală era ceva obișnuit în acele timpuri și un astfel de tratament nu ar fi fost considerat dur.

·         1718: A murit William Penn, om de afaceri englez și filozof, fondator al provinciei americane Pennsylvania; (n. 1644)

·         1771: A murit  Thomas Gray, carturar si poet englez preromantic; (n.26.12.1716). Thomas Gray (n. 26 decembrie 1716 – d. 30 iulie 1771) a fost un poet englez. A activat ca profesor la Universitatea Cambridge. Prin exprimarea sensibilități față de natură, înclinația spre melancolie și interesul pentru miturile vechi, lirica sa aparține tranziției de la clasicismul târziu la romantism. Proza sa vădește un real simț al umorului.

·         1811:  A fost impuscat preotul Miguel Hidalgo y Costilla, conducatorului unei  rascoale a taranilor indieni din Mexic impotriva colonialistilor spanioli.

·         1832: Jean Antoine Claude Chaptal, chimist francez (n. 1756)
* 1889: Miles Joseph Berkeley (n. 1 aprilie 1803, Biggin Hall, Northamptonshire – d. 30 iulie 1889, Sibbertoft pe lângă Market Harborough) a fost un teolog și preot anglican englez care și-a făcut un renume ca botanist și zoolog, în primul rând însă ca criptogamist și micolog (în care calitate a introdus termenul fungology), fiind recunoscut ca unul din fondatorii fitopatologiei. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Berk..
Berkeley s-a dedicat de la o vârstă fragedă studiului naturii, acordând o atenție deosebită structurii și obiceiurilor animalelor. De asemenea, a făcut o colecție concologică și macologică extinsă. El a fost educat la școala din Rugby și a studiat la Christ's College, instituție alăturată Universității din Cambridge, filozofie și teologie, unde a luat titlul de bacalaureat universitar (bachelor) în 1825. După ce a fost sfințit cu ordurile sacre (1826) a fost numit vicar, mai întâi în Apethorpe, din 1833 în Wood Newton, și din 1868 în Sibbertoft în apropiere de Market Harborough. Mai departe a fost numit în iunie 1854 decan rural pentru o parte a districtului Northampton

Miles Joseph Berkeley

·         1898: Otto Eduard Leopold von Bismarck - Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) - (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și o figură dominantă în afacerile mondiale. Ca prim-ministru (în germană: Ministerpräsident) al Prusiei între 1862 și 1890, el a supervizat unificarea Germaniei de la 1871. În 1867 devenise cancelar al Confederației Germane de Nord. A proiectat Imperiul German de la 1871, devenind primul său cancelar („Cancelar al Imperiului”) și dominând afacerile acestuia până la demiterea sa în 1890. Diplomația lui, numită „politică realistă” (Realpolitik), și modul autoritar în care conducea statul i-au adus porecla de „Cancelarul de Fier” („der Eiserne Kanzler”).

Fiind un mare latifundiar aristocrat („Junker”), avea profunde convingeri conservatoare, monarhiste și aristocratice. Principalul său obiectiv politic a fost ridicarea Prusiei la rangul celui mai puternic stat al Confederației Germane. Profitând de iscusința sa în diplomație, Bismarck a purtat două războaie pentru a-și atinge scopul. Mai mult, a reușit să impună Prusia ca mare putere europeană după învingerea Franței în războiul Franco-Prusac din 1870, aceasta încetând a mai deține supremația continentală.

După moartea lui, naționaliștii germani l-au ridicat pe Bismarck la rangul de erou, construind sute de monumente pentru a glorifica trăsăturile sale de lider puternic. Istoricii l-au lăudat ca fiind un om de stat moderat și echilibrat, care a fost în primul rând responsabil pentru unificarea statelor germane într-un singur stat național. El a folosit balanța puterii în diplomație pentru a menține Europa pașnică în anii 1870 și 1880. A creat o nouă națiune cu o politică socială progresistă, un rezultat care a mers dincolo de obiectivele sale inițiale în calitate de practicant al politicii de forță în Prusia.

Bismarck s-a născut în Schönhausen, în vechea provincie numită „Marca Brandenburg” (Mark Brandenburg), la vest de Berlin. Tatăl său, Ferdinand von Bismarck, era ofițer militar, iar mama sa Wilhelmine Menken provenea dintr-o familie burgheză. Otto von Bismarck a avut mai multi frați, dintre care au supraviețuit până la maturitate doar doi, un frate mai mare și sora mai mică. Educația școlară și-a început-o în școala gimnazială "Friedrich-Wilhelm" și apoi la liceul umanist Graues Kloster ("Mănăstirea Albastră"). La vârsta de șaptesprezece ani devine student la Universitatea "Georg-August" din Göttingen, iar apoi la Universitatea "Friedrich-Wilhelm" din Berlin. Deși dorea să devină diplomat, a reușit să obțină doar poziții administrative minore în Aachen și Potsdam. Munca depusă în cadrul acestor servicii îi părea plictisitoare și monotonă, drept pentru care deseori neglija îndatoririle sale oficiale, preferând în schimb să se amestece în înalta societate. După moartea mamei sale în 1839, Bismarck preia proprietățile familiei din Pomerania. Circa opt ani mai târziu se întoarce în Schönhausen, unde se implică în politica locală. Se însoară cu aristocrata Johanna von Puttkamer în 1847, cu care a avut o fiică (Marie) și doi fii (Herbert și Wilhelm).

Bismarck și-a petrecut primii ani ai copilăriei la țară. Otto își va aminti cu emoție toată viața moșia de la Kniephof. La 44 ani, tatăl său era deja ofițer în retragere. Mamei lui, burgheză înnobilată, nu-i plăcea deloc viața la țară și îi lipsea viața culturală din saloanele berlineze.

De la 7 la 14 ani, Otto este la Berlin în școli frecventate de copii aristocrați. Mama sa, apoi tatăl său l-au urmat în capitală. „Un copil vesel!” spunea profesorul care l-a ajutat să învețe destul de bine latina, greaca, franceza și engleza. Între 14 și 21 de ani își finalizează studiile: mai întâi bacalaureatul la 17 ani, apoi studiile universitare. Îl găsim la Göttingen, apoi la Berlin, urmând cursurile Facultății de Drept. Se spunea, pe bună dreptate, că era un student turbulent, care își dedica mult timp chefurilor, „corporației Hannovera”, și că într-un interval 18 luni s-a duelat de 26 de ori cu sabia.

La Göttingen, un bătrân paznic a arătat râul în care tânărului nobil îi plăcea să se scalde în zorii zilei când ieșea din cârciumile afumate. Când s-a instalat la Berlin într-un apartament confortabil pe Friedrichstrasse nr. 161, la câțiva pași de bulevardul Unter den Linden, l-au însoțit doi prieteni, Motley și Keyserling. Otto, deși frecventa saloanele de operă mai mult ca universitatea, a reușit să-și ia examenele. Mama sa ar fi dorit ca el să lucreze în diplomație, dar concurența era mare în această profesie și tânărul s-a mulțumit cu o funcție de grefier adjunct, pe care o va exercita la Aachen (Aix-la-Chapelle).

De la 21 la 28 de ani se adaptează destul de greu acestei activități. Pentru a se distra, face lungi plimbări călare, mănâncă pantagruelic, se arată de fapt puțin perseverent în muncă. În primăvara anului 1838 se îndrăgostește de fiica unui pastor și-și părăsește slujba pentru a o urma la Wiesbaden, apoi în Elveția. Căsătoria nu a avut loc. Otto se întoarce la Berlin fără să-și fi achitat ultima chirie în Aachen. Mama sa îi obține mutarea la tribunalul din Potsdam. Otto suportă greu disciplina administrativă prusacă și se hotărăște să-și facă serviciul militar în trupele de gardă. Intră în conflict cu șefii săi, se transferă la vânători și părăsește armata după 12 luni de serviciu. În 1839, revine în viața civilă.

Se reîntoarce la Kniephof. Mama lui moare în acest an. Familia este practic ruinată: tatăl își ipotecase domeniile cu 12% dobândă pentru a plăti studiile fiilor săi și pentru a putea face față vieții luxoase pretinse de soția sa. La moartea acesteia, el conduce proprietatea lor de la Shönhausen; cei doi fii se vor ocupa de Kniephof. Din 1839 până în 1847 Otto va duce, pe acest domeniu de 500 de hectare o viață de iuncher.

Se descurcă foarte bine în administrarea domeniului și reface an de an averea pierdută. Pentru a-și ocupa timpul liber, vânează, bea și mănâncă; călătorește, de asemenea, din când în când, la Paris, Londra sau Zürich.

Portret de Otto von Bismarck. N.Repik

După moartea lui William I, regent a devenit fratele său Wilhelm în anul 1861. Noul monarh a fost adesea în conflict cu dieta prusacă care devenea din ce în ce mai liberală. O criză care a apărut în 1862, atunci când dieta a refuzat să autorizeze o propunere de finanțare pentru reorganizarea armatei,astfel miniștri regelui nu au putut convinge legislatorii să treacă bugetul iar regele nu era dispus să facă unele concesii. Wilhelm a fost astfel amenințat să abdice (deși fiul său s-a opus la abdicarea lui), crezând că Bismarck a fost singurul politician capabil de manipularea crizei. Wilhelm a fost ambivalent în privința desemnării unei persoane care a cerut controlul fără restricții asupra afacerilor externe. Cu toate acestea în septembrie 1862, Camera Deputaților a respins cu o majoritate covârșitoare bugetul propus. La 23 septembrie 1862,Wilhelm îl numește pe Bismarck prim ministru și ministru de externe. Schimbarea lui Bismarck,a apărut într-un moment de neliniște atunci când relațiile între Marile Puteri: Regatul Unit, Franța, Austria și Rusia, a fost distrusă de războiul din Crimeea din 1854-1855 și războiul italian din 1859. În mijlocul acestei dezordini, echilibrul european de putere a fost restructurat prin crearea Imperiului German ca putere dominantă în Europa. Acest lucru a fost realizat cu diplomația specifică lui Bismarck, prin reorganizarea armatei și a strategiei militare. În ciuda neîncrederii inițiale a regelui și a prințului moștenitor, precum și animozitatea din partea reginei Augusta, Bismarck a reușit într-un timp destul de scurt să dețină puterea asupra regelui. Bismarck a intenționat să mențină supremația regală și să pună capăt impasului din buget în favoarea regelui, chiar dacă el a trebuit să utilizeze mijloace extrajudiciare pentru a reuși acest lucru. El a susținut că, din moment ce Constituția nu prevede cazurile în care legislatorii nu au reușit să aprobe un buget, acesta ar putea aplica numai bugetul anului precedent. Astfel, pe baza bugetului din 1861, de colectarea taxelor a continuat timp de patru ani. Conflictul lui Bismarck cu legislatorii a fost escaladat din ce în ce mai mult în următorii ani. În urma convenției din 1863, Camera Deputaților a adoptat o rezoluție care declară că nu mai poate să se împace cu Bismarck, iar ca răspuns, regele a dizolvat Dieta, acuzând-o că a încercat să obțină controlul asupra ministerului într-un mod necredincios. Bismarck a emis apoi un edict care a restricționat libertatea presei. În ciuda criticilor, Bismarck a rămas un politician în mare măsură nepopular (puțină lume știe despre el). Suporterii lui s-au descurcat prost la alegerile din octombrie 1863, în care coaliția liberală al cărui primar a fost membru al Partidului Progress, a câștigat peste două treimi din locurile în Cameră. Camera a făcut apeluri repetate la rege să respingă aceste alegeri însă regele l-a susținut pentru că se temea că, dacă el l-ar fi demis pe Bismarck, ar urma un prim ministru liberal.

Bismarck era îndrăgostit de Marie von Thadden, dar aceasta l-a preferat pe unul din prietenii săi. La căsătoria Mariei, a întâlnit-o pe Johanna von Puttkamer, și s-a hotărât să se căsătorească cu ea. Johanna nu era nici elegantă, nici frumoasă, nici foarte inteligentă, nici mondenă. Dar el a apreciat-o pe asceastă provincială entuziastă, care s-a vădit o excelentă interpretă a lui Beethoven, la pian. Scrisoarea de cerere în căsătorie, pe care am văzut-o la Friedrichsruh, este o mică capodoperă de abilitate diplomatică, dar Bismarck nu a așteptat deloc răspunsul: s-a dus să o sărute pe Johanna și s-a căsătorit cu ea șase luni mai târziu (1847). A rămas fidel toată viața soției și celor 3 copii ai lor. Totuși la 47 de ani, se va îndrăgosti și o va iubit puternic dar platonic pe soția ministrului Rusiei la Bruxelles, prințesa Katerina Orloff, născuta Trubețkoi, în vârstă de 22 ani, pe care o cunoaște la Biarrtz în 1862. Dar această prietenie amoroasă de câteva săptămâni s-a limitat, mai târziu, la o nouă întâlnire la Biarritz în 1864, apoi la o corespondență care a durat până la moartea prințesei, survenită la Saint-Moritz, la 4 august 1875, când ea avea 35 de ani.

Otto von Bismarck se plângea de numeroase boli. În realitate suferea de nevralgii datorită unei răni la picior, survenită în cursul unei vânători la Sankt Petersburg, în special de tulburări digestive, hepatice și gastrice cauzate de un regim alimentar aberant. Începând din 1862, Bismarck părea dominat în întregime de instinctul său de conservare. Mânca și bea. Un invitat privea cu surprindere „porțiile” înfulecate de Bismarck și copiii lui: „un veritabil leu cu puii săi”. Ajunsese la 128 de kg. A sfârșit prin a fi atins de gută, de insomnii și de nevralgii faciale. A fost îngrijit pe vremea aceea de Dr. Schweninger, un specialist in obezitate, care, în urma unui tratament susținut, a reușit să-l facă să slăbească 35 de kg. A murit de bronhopneumonie.

Bismarck moare după 4 ani, departe de orice activitate politică. Și-a petrecut ultimii ani scriindu-și „Amintirile”. Înainte de a muri, a fost cuprins oarecum de remușcări: „Am adus fericire unei mari națiuni, da, dar și nefericire pentru mulți! Fără mine n-ar fi avut loc trei mari războaie. Nu ar fi pierit 80000 de oameni, n-ar fi îndoliați tați, mame, surori. Acum o să dau socoteala lui Dumnezeu”.

Otto von Bismarck

·         1900: Alfred Ernest Albert, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (n. 6 august1844 - d. 30 iulie 1900) a fost al treilea duce de Saxa-Coburg și Gotha, domnind din 1893 până în 1900. Era și membru al familiei regale a Regatului Unit, fiind cel de al doilea fiu al reginei Victoria și al principelui Albert de Saxa-Coburg și Gotha. În Regatul Unit, la 24 mai 1866 i s-au acordat titlurile de Duce de Edinburgh, Conte de Kent și Conte de Ulster. A urmat unchiului său Ernst de Saxa-Coburg și Gotha în cadrul imperiului German la 23 August 1893.

În 1856 în conformitate cu propriile dorințe, Alfred intră în Marina Regală. A susținut cu succes examenul pentru elev ofițer (midshipman) în august 1858 și a fost numit la HMS Euryalus. La abdicarea regelui Otto I al Greciei, în 1862, Prințul Alfred a fost ales să-i succeadă, însă guvernul britanic i-a blocat planurile de ascensiune la tronul Greciei. Prințul Alfred a rămas în marină și a fost promovat locotenent la 24 februarie 1863 servind sub contele Gleichen pe HMS Racoon, apoi căpitan la 23 februarie 1866 când primește conducerea fregatei HMS Galatea.

Alfred a rămas al doilea în linie la succesiunea tronului britanic de la naștere până la 8 ianuarie 1864 când fratele său mai mare Eduard și soția acestuia Alexandra a Danemarcei au avut primul lor băiat Prințul Albert Victor, Duce de Clarence și Avondale. Toți copiii legitimi ai fratelui său mai mare aveau prioritate la succesiunea tronului.

La 24 mai 1866 în onoarea aniversării reginei Victoria^[1] prințul a fost numit Duce de Edinburgh, Conte de Ulster și de Kent cu un venit de 15.000 £ garantat de Parlament. Și-a luat în primire locul la Camera Lorzilor la 8 iunie.

Din ianuarie 1867 până în iunie 1868 Ducele de Edinburgh efectuează un tur al lumii la comanda navei sale Galatea. La 12 martie 1868 la Sydney este victima unui atentat dar supraviețuiește. În cursul călătoriilor sale, este primul membru al familiei regale britanice care vizitează Australia (în 1868), Noua Zeelandă (în 1869), India Britanică (în decembrie 1869) și Hong Kong.

Ducele şi ducesa de Edinburgh împreună cu fiul lor prinţul Alfred.

La 23 ianuarie 1874, Ducele de Edinburgh s-a căsătorit cu Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, a doua fiică (însă singura care a supraviețuit copilăriei) a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a soției sale Maria de Hesse la Palatul de iarnă din Sankt Petersburg. Ducele și Ducesa de Edinburgh și-au făcut prima apariție publică la Londra la 12 martie. Mariajul nu a fost unul fericit.

Alfred și Maria Alexandrovna au avut cinci copii:

• Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha
• Maria, regină a României
• Victoria, Mare Ducesă a Rusiei
• Alexandra, Prințesă de Hohenlohe-Langenburg
• Prințesa Beatrice, Ducesă de Galliera

La moartea unchiului lui Alfred, Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha la 22 august 1893 Ducatul a revenit Ducelui de Edinburgh, deoarece fratele său mai mare, viitorul rege Eduard al VII-lea al Regatului Unit renunțase la drepturile asupra succesiunii Ducatului. La început ducele era privit ca un "străin" însă treptat și-a câștigat popularitatea. Ducele căruia îi plăcea muzica și era un excelent violonist a fondat Colegiul Regal de Muzică. De asemenea ducele era colecționar de obiecte din sticlă și ceramică, iar colecția sa evaluată la o jumătate de milion de mărci a fost prezentată de văduva lui la Coburg.

Când a devenit Duce de Saxa-Coburg și Gotha a renunțat la venitul de 15.000 £ pe an alocate de Parlament și la locul său în Camera Lorzilor.

Alfred

Duce de Saxa-Coburg și Gotha

·         1912: A murit Mutsuhito (Meiji Tenno), imparatul Japoniei intre anii 1867-1912 ; (n. 3.11.1852). Împăratul Meiji (n. 3 noiembrie 1852, d. 30 iulie 1912) a fost al 122-lea Împărat al Japoniei, care a domnit între 3 februarie 1867- 30 iulie 1912. Odată cu moartea sa, s-a instaurat o nouă tradiție de a da fostului împărat numele postum al erei în care a domnit, deci în cazul lui, Împăratul Meiji. Împăratul Meiji, pe numele său Mutsuhito, a fost fiul Împăratului Kōmei și a unei dintre concubinele oficiale, Yoshiko Nakayama, devenind prinț moștenitor pe data de 11 iulie 1860, când a fost adoptat oficial de Împărăteasa Shōken. Deoarece la încoronare avea doar 14 ani, Nariyuki Nijō a servit drept regent (sesshō). A fost căsătorit cu Masako (după căsătorie, Haruko) Ichijō, viitoarea Împărăteasă Shōken.

·         1916: Albert Ludwig Neisser, medic german (n. 1855)
* 1918: Emil Gottfried Hermann Ritter von Eichhorn (n. 13 februarie 1848,^[1]Breslau, Regatul Prusiei^[2] – d. 30 iulie 1918,^[1] Kiev, Statul Ucrainean^[3], asasinat de un terorist bolșevic) a fost un feldmareșalgerman prusac în Primul Război Mondial.

Friedrich Eichhorn

Familia provine din Franconia. Hermann a fost un fiu al președintelui districtului MindenHermann von Eichhorn (1813-1892) care a fost nobilitat cu titlul Ritter von ((cavaler) la 27 februarie 1856 de către regele Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei (în onoarea meritelor tatălui său Friedrich) și a soției sale Julie Friederike Wilhelmine, născută von Schelling (1821-1885). El a fost un nepot al ministrului de cultură în Prusia Johann Albert Friedrich Eichhorn (n. 2 martie 1779 - d. 16. ianuarie 1856) și din partea mamei al filozofului și antropologului Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling (1775-1854).^[4]

Eichhorn s-a căsătorit la 2 martie 1880 cu Pauline Charlotte Jenny (21 iulie 1857 - d. 22 aprilie 1925), fiica consilierului de legație secret Wilhelm Jordan. Șotii au avut doi fii și o fiică:

1. Friedrich Hermann Lothar (n. 16 mai 1880 - d. 1950), consilier de legație secret, consilier în Ministerul de Externe

2. Delfine Julie Charlotte Sabine(n. 2 mai 1882 - d. 1948)

3) Wolf Albrecht Friedrich (n. 11 septembrie 1883- d. 1969), ofițe

General de infaterie Eichhorn, 1910

Eichhorn a absolvit liceul mai întâi la Breslau, apoi a schimbat la cel din Oppeln, unde a luat bacalaureatul. După acea s-a alăturat, la 1 aprilie 1866, pentru un serviciu de voluntariat de trei ani celui de-al doilea regiment de infanterie al gărzii ca sublocotenent. A luat parte la războiul austro-prusac la luptele de la Trautenau și Sadowa, astfel la Bătălia de la Königgrätz. După semnarea păcii cu Austria, von Eichhorn a fost promovat locotenent la 6 septembrie 1866. În timpul războiului franco-german a devenit locotenent de clasa a 2-a al primului batalion în regimentului 2 al Landwehr-ului. A participat apoi la asediul principal al Strasbourgului și la cel de la Paris. După un asalt asupra fortăreței Mont Valérien în Île-de-France a primit ordinul Crucii de fier de clasa a 2-a la banda albă. ^[6]

Din 1872 până în 1875 a frecventat și absolvit Preußische Kriegsakademie(„Academia Prusacă de Război”), fiind avansat în acest timp la gradul de locotenent de rangul I (Premierleutnant, 1873), iar în 1876 a fost transferat la Staul Major General. Din mai 1877 până în noiembrie 1879 a devenit adjutant al Brigăzii 60 Infanterie din Metz precum căpitan (1878), iar din decembrie 1879 până în ianuarie 1883 șef al companiei de gardă nr. 12 infanterie și după acea transferat încă de două ori (la Statul Major al Diviziei 30, februarie 1883-septembrie 1884 și la Marele Stat Major General al inspecției de armată nr. 5, septembrie 1884-decembrie 1888). În acest timp a fost numit maior (1886). Au urmat mai multe funcții repede schimbătoare în Statul Major General.

După ce a fost avansat la gradul de locotenent-major, a devenit șef de secțiune în Marele Stat Major General (septembrie 1891-mai 1892), apoi șef în Statul Major General al Corpului Armată XIV din Karlsruhe (mai 1892-octombrie 1895).^[4][7]

Devenit colonel în mai 1894, a fost făcut comandor al Leib-Grenadier-Regiment König Friedrich Wilhelm III. Nr. 8(octombrie 1895-februarie 1897), iar, numit Generalmajor (general de brigadă) în iulie 1897, a preluat funcția de șef al Statului Major General al Corpului Armată VI și din octombrie 1899, până la avansarea la gradul de general-locotenent în mai 1901, cea unui comandor al Brigăzii Infanterie nr. 18.

Datorită noului rang în armată, Eichhorn a preluat comanda Diviziei nr. 9 staționată în Glogau (mai/iunie 1901-mai 1904), apoi a devenit general comandor al Corpului Armată XVIII din Frankfurt am Main (mai 1904-octombrie 1907). În acest timp a căpătat rangul general de infanterie (1905). Din octombrie 1907 până în iunie 1908 a fost președinte al comisiei pentru revizuirea reglementărilor privind serviciile de pe câmpurile de bătălie. Apoi a fost à la suite^⁠(de) al Leib-Grenadier-Regiment Nr. 8 (iunie 1908-septembrie 1912). În sfârșit, în septembrie 1912, ofițerul a fost numit general-colonel și inspector general al Inspecției Armată VII din Saarbrücken (până în ianuarie 1915)

General de infaterie Eichhorn, 1910

Mareșalul Eichhorn la Minsk, 1918

Mareșalul Eichhorn în Kiew, 1918

În cazul de mobilizare, generalul a fost prevăzut ca comandant suprem al Armatei V din Metz, dar, cauzat unui accident grav de călărie acompaniat de o pneumonie, nu a fost inapt pentru folosirea pe front. De abia după recuperarea sa, a preluat, pe 26 ianuarie 1915, conducerea supremă a nou-formatei Armate X în Prusiei de Est, care a format aripä de cuprindere, decisivă în a doua bătălie de pe Lacurile Mazurice (februarie 1915). Lui Eichhorn a fost acordat înaltul ordin "Pour le Mérite" pentru capturarea orașului Kaunas în august 1915, iar în octombrie 1915 a condus ofensiva asupra Vilniusului pe frontul de pe ambele maluri ale lacului Naroci în Ofensiva de pe Lacul Naroci, unde armata lui a trebuit să treacă prin lupte grele, dar biruitoare de apărare în primăvara anului 1916.^[4][7]

La 30 iulie 1916, relațiile de comandă în est au fost reorganizate și comanda lui Eichhorn a fost extinsă incluzând Armata VIII, creând așa numitul „Grup de Armată Eichhorn”. Toate forțele armate în Lituania și Curlanda au stat astfel sub comandamentul lui. Armata sa a lansat o ofensivă reușită în octombrie 1917, luând Riga și capturând insulele baltice Ösel, Moon și Dagö. La 18 decembrie 1917, Eichhorn a fost promovat la gradul de Feldmareșal general și în martie 1918 a fost numit în plus comandant al „Grupului de Armată Kiev”, un oraș care a fost ocupat cu puțin timp înainte de semnarea tratatului de pace de la Brest-Litovsk de către trupele germane în Operațiunea Faustschlag.^[4][8][9]

La 4 martie 1918, securitatea militară a Puterilor Centrale în Ucraina, Rusia de Vest, Rusia de Sud și Crimeea, o sferă de influență care o câștigaseră la începutul anului 1918, a fost pusă în mâinile lui. Funcția sa principală a fost aceea de a extrage cât mai multe cereale din Ucraina pentru a sparge blocada navală britanică. El a folosit o combinație de dare de mită și violență pentru a atinge acest obiectiv, ajutat de șeful său capabil de personal generalul Wilhelm Gröner. Una dintre „victimele” sale a fost Rada Centrală, dizolvată în curând de Eichhorn, pe care a înlocuit-o cu un nou hatman, generalul Pavlo Skoropadski.^[4][9][10]

La 30 iulie 1918, mareșalul a fost asasinat, împreună cu ofițerul lui de asistentă Walter von Dreßler, printr-un atentat cu o bombă, comis de teroristul bolșevic Boris Donskoi, cu intenția de a provoca ruperea relațiilor dintre conducătorii bolșevici din Rusia și guvernul german. Infractorului s-a făcut un proces militar scurt, fiind condamnat la moarte și spânzurat scurt după acea.^[11]

Trupul neînsuflețit al feldmareșalului a fost repatriat la Berlin și înmormântat după o decerebrare pompoasă în Cimitirul Invalizilor lângă mormântul mareșalulului Alfred von Schlieffen

Hermann von Eichhorn

Feldmareșalul Hermann von Eichhorn, 1918

·         1919: A murit in  comuna Broşteni, judeţul Neamţ, Vasile G. Morţun, autor dramatic, prozator şi ziarist, om politic socialist, apoi liberal. A fost primul deputat socialist în Parlamentul României în 1888, trecând apoi în anul 1899 la liberali, cu „gruparea socialiştilor generoşi”. De asemenea a fost unul dintre primii iniţiatori ai cercurilor socialiste din ţara noastră; (n. 30 noiembrie 1860, oraşul Roman). A fost unul din fruntaşii vieţii politice româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (deputat, senator şi ministru în mai multe rânduri). A avut funcţii de ministru în guvernele liberale ale lui Dimitrie A. Sturdza şi Ion I.C. Brătianu.

·         1936: Ioan Borcea (n. 13 ianuarie 1879, comuna Buhoci, județul Bacău - d. 30 iulie 1936, comuna Agigea, județul Constanța) a fost un zoolog român, membru corespondent al Academiei Române, specialist în fauna Mării Negre, care și-a dedicat viața cunoașterii ecosistemelor marine, fiind de asemenea, fondatorul oceanografiei românești și a Stațiunii de Cercetări Maritime de la Agigea.

Ioan Borcea a început cursurile liceale la Liceul Național din Iași si le-a terminat în 1897 la Liceul Internat ca șef de promoție.^[1] A urmat apoi cursurile Facultății de Științe, Secția de Științe Naturale, a Universității din Iași. În anul 1900 a fost preparator, conferențiar în 1906, și apoi, începând din anul 1912 și până în 1936, profesor la Universitatea din Iași.

Începând cu anul 1901, ca bursier al Fondului „Vasile Adamachi”, și-a continuat studiile în Franța, la Universitatea Sorbona din Paris, Facultatea de Științe ale Naturii, obținând licența în 1903 și doctoratul în 1905 cu teza Recherches sur le system uro-genital des Elasmobranches.^[2]

Ioan Borcea a fost membru corespondent al Academiei Române în 1919, membru fondator al Academiei de Științe din România în anul 1935 și al unor societăți de științe din țară și străinătate. A fost, de asemenea, Decan al Facultății de Științe a Universității din Iași, director al Muzeului de Istorie Naturală din Iași (1912-1936) și fondator, în 1926, al Stațiunii Zoologice Marine de la Agigea al cărei director a fost între anii 1926-1936. Profesorul Borcea a fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice în perioada 1919-1920 și ministru ad-interim la Comerț. În 1936 a fost numit Doctor honoris causa al Universității din Montpellier, Franța.^[2]

Ion Borcea a fost de asemenea demnitar al Lojii Dimitrie Cantemir din Iași, pe care a reprezentat-o la ședința solemnă de la Iași a Francmasoneriei Române Unite.^[3]

Casa Memorială „Ion Borcea” este situată în comuna Racova din județul Bacău.

* 1962: Prințul René de Bourbon-Parma (17 octombrie 1894 – 30 iulie 1962) a fost al șaptelea fiu al lui Robert I, Duce de Parma și a celei de-a doua soții, Maria Antónia a Portugaliei.^[1] A fost tatăl Principesei Ana de Burbon-Parma, soția lui Mihai I, fost rege al României.

Prințul René de Bourbon-Parma

·         1965: Jun'ichirō Tanizaki, scriitor japonez (n. 1886)

·         1985: A murit desenatorul  şi caricaturistul român de origine armeană, Cik (Hacik) Damadian; (n. 1919).

·         1996: A murit  Constantin Teasca, antrenor de fotbal si scriitor de carti sportive (n.25.09.1922). Constantin Teașcă (cunoscut și ca Titi Teașcă; n. 25 septembrie 1922, Giurgiu, România – d. 30 iulie 1996) antrenor român de fotbal. A fost în două perioade scurte antrenor al echipei naționale de fotbal a României: septembrie – noiembrie 1962 și octombrie – noiembrie 1967, fiind înlocuit după 0-6 cu Spania și 0-6 cu Ungaria. S-a remarcat ca autor al mai multor cărți de specialitate, dar și de beletristică sportivă. După 1986, a fost observator federal și lector la Școala Națională de Antrenori.

·         1996: Claudette Colbert, actriță americană (n. 1903)
* 1997: Bảo Đại, împărat al Vietnamului, (n. 22 octombrie 1913 - d. 30 iulie1997) a fost al treisprezecelea și totodată ultimul împărat al dinastiei Nguyen, care este ultima dinastie al Vietnamului, a domnit între 8 ianuarie 1926 – 25 august 1945. S-a născut cu numele Vĩnh Thụy la Hue, capitala Vietnamului de atunci. Și-a făcut studiile la Lycée Condorcet din Paris, apoi în Institutul de Științe Politice. Tatăl lui era împăratul Khải Định. După moartea din 1925 al tatălui său a luat numele de Bảo Đại. Vietnamul ca parte a Indochinei Franceze era colonie franceză. La 20 martie 1934 s-a căsătorit cu Nam Phuong cu care a avut cinci copii. În 1940 Indochina a fost ocupată de japonezi. La presiunea Japoniei Bảo Đại a declarat independența Vietnamului. În 1945 trupele japoneze au părăsit țara, iar în Vietnam organizația de partizani Viet Minh, care până atunci lupta împotriva japonezilor a încercat să acapareze puterea. Conducătorul comuniștilor, Ho Și Min l-a convins pe împărat să renunțe la putere în favoarea sa, în schimb va putea păstra titlul de împărat, iar în guvernul nou format va putea să fie "cel mai important consilier". La 2 septembrie 1945 s-a declarat independența Vietnamului. Acest lucru nu a fost bine văzut de francezii care se întorceau și care doreau să-și reconstruiască puterea colonială antebelică. În Vietnam au început luptele, pentru care Bảo Đại trăia în Hong Kong și China.

Împăratul Bao Dai

În 1949 francezii l-au convins să se întoarcă pentru a ocupa funcția de președinte al țării. După ce a ocupat postul de președinte, la scurt timp a părăsit din nou țara și s-a mutat la Paris. Războiul dintre francezi și Viet Minh a continuat, terminându-se prin Lupta de la Dien Bien Phu, când francezii au fost învinși definitiv. În conformitate cu Acordul de la Geneva din 1954 Vietnamul a fost împărțită în două la paralela 17. În partea de Nord puterea a fost preluată de conducătorul comuniștilor, Ho Și Min, iar în sud de Bảo Đại, șeful guvernului fiind numit Ngô Đình Diệm. Prin fraudarea alegerilor din 1955 Ngô Đình Diệm a preluat puterea, a proclamat Republica Vietnam și l-a îndepărtat pe Bảo Đại. Bảo Đại a abdicat din nou și a rămas în exil până la moartea sa.

Bảo Đại 保大

Împărat al Vietnamului

·         2007: Teoctist, pe numele de mirean Toader Arăpașu, (n. 7 februarie1915, Tocileni, județul Botoșani - d. 30 iulie 2007, București) a fost patriarh al Bisericii Ortodoxe Române între anii 1986-2007.

După moartea Patriarhului Iustin Moisescu la 31 iulie 1986, IPS Mitropolit Teoctist a devenit locțiitor de patriarh. La 9 noiembrie 1986 este ales în urma votului Colegiului Electoral Bisericesc ca arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind întronizat la 16 noiembrie 1986 în Catedrala Patriarhală din București de către mitropoliții țării, Antonie al Transilvaniei, Nestor al Olteniei și Nicolae al Banatului, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a patriarhilor Ierusalimului și Bulgariei, a reprezentanților tuturor Bisericilor Ortodoxe, ai Bisericii Romano-Catolice, ai Bisericilor Protestante și a reprezentanților forurilor de Stat.

În perioada noiembrie 1986-iunie 1990, PF Teoctist a suplinit postul vacant de mitropolit al Moldovei și Sucevei, ca locțiitor de mitropolit, întrucât nu se obținuse aprobarea de ocupare a scaunului rămas vacant.

În cei 45 de ani de activitate ca ierarh, s-a preocupat nu numai de probleme administrative și economice, ci și de restaurarea unor monumente de artă bisericească din cele patru eparhii pe care le-a condus (îndeosebi Putna, Bistrița, Slatina, Râșca, Gorovei, Vorona, Mitropolia Veche, Bărboi, toate în Arhiepiscopia Iașilor) și de organizarea unor muzee bisericești și a ctitorit o biserică în localitatea Victoria (jud. Botoșani). A îndrumat revistele "Mitropolia Olteniei", "Mitropolia Moldovei și Sucevei" și "Glasul Bisericii" și a încurajat apariția mai multor lucrări teologice.

Reprezentant de seamă al ecumenismului românesc, a făcut parte din mai multe delegații sinodale care au vizitat alte Biserici și a condus delegații în vizitele de peste hotare: Biserica Ortodoxă din Finlanda (1971), Biscrica Ortodoxă Siriană a Răsăritului din Malabar-India (1976), Biserica Ortodoxă Rusă (1978), Biserica Bulgară (1983) Biserica Armeană (1983), Arhiepiscopia misionară din America (1978). Ca patriarh, a condus delegații sinodale române care au vizitat Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Bulgară, Austria, Suedia (toate în 1987), Patriarhia Rusă (1988) etc.

A participat la Conferința mondială a Comisiei "Credință și Constituție" a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la Montreal (1963), vizitând atunci o serie de parohii românesti din Canada, la întâlnirea ecumenică de la Chantilly-Franța (1978), a opta Adunare Generală a Conferinței Bisericilor Europene din Chania-Creta (1979), când a fost ales membru în Comitetul consultativ, a doua Conferință panortodoxă presinodală (Chambesy, 1982), la lucrările Prezidiului și Comitetului Consultativ de la Oxford (1993) etc.

Patriarhul Teoctist a murit la data de 30 iulie 2007, după ce a fost operat de adenom de prostată, la Insitututul Clinic Fundeni. Intervenția chirurgicală nu a fost una de urgență, ci una programată. Pe parcursul zilei, veștile venite dinspre spital erau îmbucurătoare. Potrivit medicilor, decesul a survenit în urma unor complicații cardiace, la ora 17.00, pe fondul unor suferințe mai vechi de acest gen. Trupul neînsuflețit al Patriarhului Teoctist a fost depus in Catedrala Patriarhală

·         2007: Ernst Ingmar Bergman ('bær:jman în suedeză,  ascultă (ajutor·info), născut în 14 iulie 1918, Uppsala, Suedia - d. 30 iulie 2007, Fårö, Suedia) a fost un regizor suedez de teatru și unul dintre cei mai influenți regizori de film ai celei de-a doua jumătăți a secolului 20.

Bergman s-a născut în Uppsala, Suedia, în familia unui pastor lutherande descendență daneză, Erik Bergman, care a devenit ulterior capelanul regelui Suediei, și Karin, născută Åkerblom. Ingmar Bergman a crescut fiind înconjurat de omniprezența a diferite imagini și discuții pe teme religioase. A fost crescut foarte strict, fiind adesea pedepsit prin încuierea sa în dulapuri complet lipsite de lumină pentru diverse "infracțiuni".

Bergman a urmat Stockholm High School și ulterior două perioade de cinci luni de serviciu militar și cursuri de literatură ale Universității din Stockholm, pe care nu le-a finalizat din cauza atracției sale puternice către film și teatru, devenind, după propriile sale spuse, "un dependent de film natural"^[13] pe la începutul anilor 1930.

Începând cu anul 1943 Bergman a prelucrat scenarii semnate de alți autori pentru Svensk Filmindustri. Pentru prima oară contribuie ca scenarist și asistent de regie pentru "Frământări" ("Hets"), în 1944. Filmul descrie zbuciumul sufletesc al unui student care suferă din cauza unui profesor crud și nedrept. Din 1944 Bergmann este și director al teatrului de stat din Helsingborg.

În 1945 Bergman debutează ca regizor cu filmul "Criză" ("Kris"). Din 1946 până în 1955 toarnă, pe lângă diverse spoturi publicitare, șaisprezece filme prin care își dezvoltă un stil propriu, influențat de expresionismul german și de neorealismul italian. Cu "Amurgul unui clovn" ("Gycklarnas afton") din 1953 își începe colaborarea cu Sven Nykvist, care va deveni cameramanul său preferat.

Primul mare succes internațional îi este datorat peliculei "A șaptea pecete" ("Det Sjunde inseglet") (1956), care va câștiga Premiul Special al Juriului la Cannes. Este prima operă bergmaniană care se concentrează tematic asupra întrebărilor privind existența lui Dumnezeu și a căutării unui sens al vieții. Cu Ursul de Aur este premiat la Berlin, în 1957, filmul "Fragii sălbatici" ("Smultronstallet"), avându-l pe celebrul regizor suedez Victor Sjöström în rolul principal. Bergman folosește aici reprezentări ale halucinantului și oniricului pentru a evidenția zbuciumul interior al personajelor și pentru a pătrunde în subconștientul acestora. Procedeul va fi întâlnit și în opera sa târzie. Atât Jungfrukällan ("Izvorul fecioarei" - 1959), o prelucrare a unei vechi legende suedeze, cât și "Printr-o sticlă întunecată" din 1961 sunt încununate cu premii Oscarpentru cel mai bun film străin. Ambele pelicule au fost turnate împreună cu cameramanul Sven Nykvist. "Lumină de iarnă" (1951/62) și "Tăcerea" (1963) sunt ultimele filme care abordează în mod central o temă religioasă.

Din 1963 până în 1966 Ingmar Bergman este directorul Teatrului Regal de Stat din Stockholm. Opera sa cinematografică se axează acum asupra psihicului personajelor feminine. Filme tipice pentru această perioadă sunt "Persona" (1966) cu Liv Ullmann și Bibi Andresson, "Pasiunea Annei" (1969), "Atingerea" (1970) și "Strigăte și șoapte" (1972), film încununat cu un Oscar pentru cea mai bună imagine (Nykvist) în care sunt reprezentate diverse ipostaze ale naturii feminine, având-o ca model pe mama regizorului. Bergman începe să producă și filme pentru televiziunea suedeză. Două dintre acestea, "Scene dintr-o căsnicie" (1974) și "Față în față" (1976), ajung și pe marele ecran, în versiuni prescurtate.

După o scurtă perioadă de detenție, sub acuzația de evaziune fiscală, Bergman părăsește în 1976 Suedia. Următoarele sale filme, "Oul de șarpe" (1976/77) și "Din viața marionetelor" (1979/80), sunt produse în Germania. "Sonata de toamnă" cu Ingrid Bergman și Liv Ullmann este filmată în Norvegia. În 1978 regizorul se restabilește în Suedia, după clarificarea problemelor cu fiscul. Între 1981 și 1982 este turnat filmul autobiografic "Fanny și Alexander", care câștigă premii Oscar pentru cel mai bun film străin, pentru cea mai bună imagine, pentru decoruri și costume. După acest mare succes Bergman renunță la activitatea de regizor de cinema și se rezumă la cea de scenarist, regizor de teatru și scriitor. Următoarele sale filme sunt produse de televiziune.

Filmele sale tratează întrebări fundamentale existențiale de moralitate, singurătate și credință; tinzând în același timp spre simplitatea și claritatea directă a vieții, opusă stilizării, metaforizării și alambicării altor realizatori de film. Ca un contraexemplu, Persona, unul dintre cele mai faimoase filme ale lui Bergman, este neobișnuit de sofisticat și complex pentru întreaga operă filmică a regizorului suedez, având conotații multiple, între care cele existențialiste și de avant-gardesunt predominante.

Pentru întreaga sa operă Bergman a fost distins cu un premiu special al Festivalului de la Veneția în 1983, cu Premiul European de Film Felix (1988), o mențiune specială cu ocazia celei de-a 50-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, cu titlul de Doctor honoris causa al Universității din Stockholm și cu Legiunea de onoare a Franței.

Ingmar Bergman s-a retras din carieră în decembrie 2003. A suferit o operație în octombrie 2006 și a avut o perioadă dificilă de recuperare. A murit liniștit în somn, în casa lui din Fårö, la 30 iulie 2007, la vârsta de 89 de ani, în aceeași zi în care un alt regizor renumit a decedat, e vorba de Michelangelo Antonioni. Regizorul suedez a fost înmormântat la 18 august 2007 în cadrul unei ceremonii private.

Ingmar Bergman

·         2007: Michelangelo Antonioni (n. 29 septembrie 1912 în Ferrara, Italia - d. 30 iulie 2007, Roma, Italia) este considerat unul dintre cei mai mari regizori de film ai secolului XX, recompensat cu premiul Oscar pentru întreaga sa carieră.
Antonioni a obținut diploma în economie și, pe lângă faptul că e unul dintre cei mai mari cineaști, este de asemenea, pictor și scriitor, considerând că aceste activități sunt "studii asupra modului în care observăm"
Filmografie:

• 1950 Cronica unei iubiri (Cronaca di un Amore)
• 1952 Înfrânții (I Vinti)
• 1953 Dama fără camelii (La Signora Senza Camelie)
• 1955 Prietenele (Le Amiche)
• 1957 Strigătul (Il Grido)
• 1960 Aventura (L'Avventura)
• 1961 Noaptea (La Notte)
• 1962 Eclipsa - L'Eclisee
• 1964 Deșertul roșu - Il Deserto Rosso
• 1966 Blow Up
• 1969 Zabriskie Point
• 1972 Chung Kuo Cina
• 1975 Pasagerul (Professione: Reporter)
• 1980 Il Mistero di Oberwald
• 1982 Identificazione di una Donna
• 1995 Al di la Delle Nuvole
• 2001 Il Filo pericoloso delle cose

Michelangelo Antonioni

·         2008 - Fostul pugilist croat Mate Parlov, campion olimpic sub culorile Iugoslaviei în 1972, a decedat. Dublu campion european la categoria semigrea la amatori, în 1971 şi 1973, iar apoi campion mondial în 1974, Mate Parlov a câştigat medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Munchen, în 1972. (n. 1949)

·         2009 - Peter Zadek, regizor al scenei teatrale germane, a murit.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Ap Sila, Silvan, Crescent, Epenet și Andronic; Sf Sfințit Mc Valentin, episcopul Umbriei; Lăsatul secului pentru Postul Adormirii Maicii Domnului

·         În calendarul romano-catolic: Sf. Petru Crisologul, episcop, învățător al Bisericii. Petru Crisologul (n. 406, Imola; d. 2 decembrie 450) episcop al arhidiocezei de Ravenna și este venerat ca sfânt în Biserica Catolică

*În calendarul greco-catolic: Ss. Sila, Silvan, Crescent, Epenet și Andronic apostol, diacon dintre cei 70 († secolul I)

·         In Franta – Ziua imnului national  Marseilleza

RELIGIE ORTODOXĂ 30 Iulie

Sf Ap Sila, Silvan, Crescent, Epenet și Andronic; Sf Sfințit Mc Valentin, episcopul Umbriei; Lăsatul secului pentru Postul Adormirii Maicii Domnului

Sfinții Apostoli: Sila, Silvan, Crescent și Andronic 

– Au făcut parte din cei 70 de apostoli ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În anul 50, s-a desfășurat la Ierusalim sinodul apostolic, în cadrul căruia s-a discutat problema tăierii împrejur a celor care vin la credința în Hristos. Sfântul Sila fost trimis de la Ierusalim la Antiohia împreună cu Sfinții Apostoli Pavel și Barnaba, pentru a înștiința pe antiohieni asupra hotărârilor sinodului. Din acest lucru se poate observa că Sila era un adânc cunoscător al învățăturilor sfinte, căci sfinții apostoli au avut multă încredere de i-au încredințat această misiune. Sila a mai însoțit pe Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale misionare și a păstorit ca episcop în Corint, așezat de Sfântul Apostol Pavel. Silvan a însoțit în propovăduirea cuvântului evangheliei pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, care îl amintesc în epistolele lor (I Petru 5, 12; II Cor. 1, 19). Silvan a fost episcop în Tesalonic și a îndurat multe pericole în propovăduirea credinței. Crescent, amintit de Sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Timotei (4, 9), a fost episcop în Galatia, apoi a propovăduit în Galia. A așezat un episcop în Viena, un oraș la sud de Lyon (nu Vine de astăzi, capitala Austriei), pe Zaharia un ucenic al său. Apoi, întorcându-se în Galatia a primit moarte martirică în timpul împăratului Traian. Andronic este amintit în epistola către Romani (16, 7). Acesta a fost episcop în Panonia.

Sfântul Sfințit Mucenic Valentin, Episcopul Umbriei (sec. III) 

– Sfântul Valentin a fost episcop în Umbria (Italia). Se învrednicise de la Dumnezeu cu darul facerii de minuni. A tămăduit foarte mulți oameni, mulți dintre ei, în urma vindecărilor, au primit și botezul creștin. Între cei tămăduiți s-a aflat și Leontie, guvernatorul orașului. Datorită faptului că acesta a primit și sfântul botez, Episcopul Valentin a fost întemnițat și apoi a fost trecut prin sabie, primind astfel cununa muceniciei.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ARTE 30 Iulie

INVITAŢIE LA OPERĂ 30 Iulie

Wolfgang Amadeuis Mozart

Don Giovanni Mozart.

MUZICĂ 30 Iulie

Chris McGuire (The McGuire Sisters)

Buddy (George) Guy

Paul Anka

David Sanborn (Paul Butterfield Blues Band, B.B. King, Bruce Springsteen, Cat Stevens)

Jeffrey Hammond-Hammond (Jethro Tull)

Joyce Jones (Debronettes, First Choice)

Hugh Nicholson (Marmalade, Blue)

Frank Stallone fratele lui Silvester Stallone

Kate Bush

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Best Rock Ballads 80s, 90s - Scorpions, Led Zeppelin, Bon Jovi, U2, Aerosmith, The Eagles

Lawrence Of Arabia! (Romantic Strings)(Song/Movie/Artis Info) 4K Music Video!

POEZIE 30 Iulie

Alexandru Păstorel Teodoreanu

Alexandru O. Teodoreanu (1894 - 1964), cunoscut şi sub pseudonimul Păstorel, a fost un avocat şi scriitor român, cunoscut epigramist, mare cunoscător şi degustător de vinuri şi coniacuri, membru de seamă al boemei ieşene şi bucureştene. A rămas în literatura română prin epigramele sale. În caz ca numele Teodoreanu sună cunoscut, ... a fost fratele scriitorului Ionel Teodoreanu (1897 - 1954) (La Medeleni 1924 - 1928, Uliţa copilăriei, În casa bunicilor, Bal mascat, Golia)



Iată câteva versuri scrise de Alexandru O. Teodoreanu cu diverse ocazii...

Aici doarme Păstorel,
Băiat bun şi suflet fin,
Dacă treceţi pe la el,
Nu-l treziţi, că cere vin!



Versuri scrise când era internat în Dealul Filaretului, la un sanatoriu situat pe Şoseaua Viilor (în Bucureşti). Posibil să fi fost ultima lui epigramă. A murit după câteva zile:

Culmea ironiilor
Şi râsul copiilor
Să pun punct beţiilor
Pe Şoseaua Viilor!



În clasa a V-a de liceu, li s-a dat la teză, de către profesorul de limba română, Fântânaru, să scrie despre epigramă. Şi cum Fântânaru savurase de multe ori vinul de Cotnari, Păstorel a scris doar atât în teză:

Dacă apa din fântână
S-ar preface-n vin Cotnar
Aş lăsa limba română
Şi m-aş face Fântânar.

Când le-a adus tezele, Fântânaru, ajungând la teza lui Păstorel, nu în sens peiorativ, ci admirativ, i-a spus:
"Măgarule, unu la purtare şi zece pentru epigramă."



La venirea ruşilor:

Pe drumeagul din cătun
Venea ieri un rus şi-un tun;
Tunul rus
Şi rusul tun!

Armistiţiul ne-a impus
Să dăm boii pentru rus!
Ca să completam noi doza,
L-am trimis pe Petru Groza!



Statuii ostaşului sovietic:

Soldat rus, soldat rus,
Te-au ridicat atât de sus,
Ca să te vadă popoarele...
Sau fiindcă-ţi put picioarele?



Votaţi soarele!

Când te văd aşa pe garduri
Şi cu raze împrejur,
Mai că-mi vine să te-asemui
Cu o gaură de c*r!



Radioului (unde era invitat să intre prin str. Temişana, adică prin spate)

De un an şi jumătate
Mă băgaţi numai prin spate,
Pe când eu, întreaga viaţă
V-am băgat numai... prin faţă!



Diviziei Tudor Vladimirescu, decimată la Debreţin

Din falnic vânător de munte
Mi te-a făcut Ana pandur!
Întâi ţi-i-nfipt o stea în frunte
Şi-apoi un Debreţin în c*r!



Comuniştii îşi măresc rândurile cu o parte din legionari

Căpitane,
Nu fi trist!
Garda merge înainte
Prin partidul comunist!



După alegerile din 1946 se mai putea vedea pe garduri: Votaţi soarele!

Nu credeam s-ajung vreodată
C-am să pot să fiu în stare
Ca făcând pipi pe garduri,
Să o fac direct în... soare!

Din Banat până la Iaşi
Se resimte lipsa sării,
Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării.



Catren omagial către Caragiale:

Cu greu îmi vine să aştern,
Un adevăr ce nu-l suport,
Ca tocmai tu să fii cel mort
Şi Caţavencu cel etern...



La Pelişor, palat transformat de regimul comunist în casă de creaţie:

Voi, creatori ai artei pure,
Ce staţi acuma la pădure,
Să fiţi atenţi când va plimbaţi
Să nu călcaţi în ... ce creaţi!



Guvernul Groza

În guvernul Groza, cel de concentrare,
S-au primit trei membri, pentru completare,
Însă ca să fie cabinet etern,
Îmi bag şi eu membrul... în acest guvern!



Zece membri de partid

Zece membri de partid
Visau viaţă nouă
Unul a vorbit în vis,
Şi-au rămas doar nouă.

Nouă membri de partid
De marxism s-au copt!
Unul s-a răscopt din ei,
Şi-au rămas doar opt!

Opt membri de partid
Au trecut la fapte ...
Unul a trecut la Tito!
Şi-au rămas doar şapte!

Şapte membri de partid
Fac afaceri grase,
Unul a intrat la zdup
Şi-au rămas doar şase!

Şase membri de partid
Au strigat lozinci,
Unul a strigat greşit
Şi-au rămas doar cinci!

Cinci membri de partid
Când au fost la teatru,
Unul n-a aplaudat
Şi-au rămas doar patru!

Patru membri de partid
Şi cam toţi evrei,
Unul a plecat în Eretz
Şi-au rămas doar trei!

Trei membri de partid
Vorbeau de război!
Unul a vorbit cam mult,
Şi-au rămas doar doi!

Doi membri de partid
Mândri ca păunul.
Unul a înnebunit,
Şi-a rămas doar unul!

Un membru de partid,
Cel mai lămurit.
A plecat cu Onete-ul
Şi n-a mai venit!

ZERO membri de partid,
Luptă pentru pace.
Că partidul nostru drag
Ştie el ce face!



Steaua

Câte stele sunt pe cer
Toate pan' la ziua pier.
Numai una, ca o proastă,
Şade pe uzina noastră....



Cine-i mare, dă din mână şi-are 4 la română?
Cine-i la academie şi-are 4 la chimie?
Cine-n ţară este tare şi-are 4 la purtare?
Toate trei de le ghiceşti, 20 de ani primeşti.



Reclamă

Îmi spunea un beţivan,
Rezemat contra perete:
Fetele din Popa Nan
E frumoase, dar nu-i fete!



La restaurantul Uniunii Scriitorilor:

Beau băieţii, harnici,
De cu seara-n zori,
Unii sunt paharnici,
Alţii... turnători!



Drăgălaşe păhărele

Drăgălaşe păhărele
Dinainte-mi să se pună
Să se toarne vin în ele,
Poftă bună !

Să golim toţi în tăcere
Iar cuiva vin de nu-i place
Bea-atunci mai bine bere,
Bea în pace !

Cine-i ameţit prea tare
Pe sub mese să se culce
Şi în zgomot de pahare,
Doarmă dulce !

Să nu fie vorbă lungă
Doară ştim ce scurtă-i viaţa
Să bem până să ne-ajungă,
Dimineaţa.



Geometrie bahică

Hrănit mai mult cu lapte şi iaurt,
Un grec văzu cu mintea-i înţeleaptă
Că între două puncte, cel mai scurt
Din drumuri, cu putinţă, e o dreaptă.

Dar axiomul devenit banal
Şi însuşit de vremile-aceste
A fost atunci precum va fi şi este
Valabil doar pe-un plan orizontal.

Şi dacă vrei să tragi învăţătură,
Un plan orizontal, când te gândeşti,
Constaţi că nu există în natură
Ci exclusiv în minţile greceşti.

Iar când în loc de lapte, bei " Madera ",
Aceasta socoteală te conturbă
Căci tu nu uiţi că ai băut pe-o sferă
Pe care dreapta lui devine curbă.

Şi-n cap cu dreapta grecului defunct
Până ce vreun înalt areopag
O va fi pus definitiv la punct
Porneşti spre domiciliu în zigzag.



Prin anii '30 Viorica Porumbacu, a scris nişte
versuri de adâncă simţire şi vibraţie, de genul:
" O, Europa, te simt în mine
Te simt vibrând adânc.."

A doua zi Păstorel:

"Mult stimată Veronică,
Eu credeam c-o ai mai mică!
Dar mărturisirea-ţi clară
Din "Gazeta literară"
Dovedeşte elocvent
Ca în ...chestia matale...
De-adâncimi fenomenale
Intră-ntregul continent!"



Un schimb de epigrame între Mihail Codreanu şi Păstorel:

Când a pornit lugubrul zvon
Cum că murit-ai la Carlton
Mi-am zis atunci: - cu adevărat
O fi el mort, însă mort beat.

La care Păstorel, îi răspunde:
La Carlton eu ca dintr-un vis
Lugubrei morţi scăpat-am trenul
Însă aflai că m-a ucis
La Iaşi, Codreanu' cu catrenul.



Sadoveanu era dator cu nişte bani la Păstorel. Sadoveanu era zgârcit ca un scoţian. Au trecut câteva luni fără nicio mişcare din partea lui. Aşa că Păstorel compune:

De-ar fi să mori (cam ar fi cazul)
Să nu-mi laşi bani,
Să-mi laşi obrazul
Să-mi fac din el bocanci.



Lui Mihail Sadoveanu

Venea o moară pe Siret
Legănându-se pe-o coastă,
Şi-n ea un autor şiret
Măcina făină proastă!



Naşul lui Păstorel, Sadoveanu, ţine o conferinţă la Ateneu: "Lumina viine de la Răsărit" în care îi pupă-n c*r pe ruşi şi declară că din acel moment se întoarce cu faţa spre Răsărit. Atât i-a trebuit lui Pastorel:

Naşu sfătuit de-un rus
Întoarse curu la Apus
Şi arătă Apusului
Care-i faţa rusului...



Americanilor

Dacă şi de astă dată
Se retrag din Orient,
Mă fac porumbelul păcii
Şi mă cac pe occident!



Lucreziei Karnabat, autoarea cartii "Sexul de peste drum":

Sexul doamnei Karnabat,
De vreo lună mi se pare,
A sporit mult la vânzare,
Căci se vinde separat,
Fără doamna Karnabat

lui Iuliu Maniu

Într-un moment de grea povară
Pentru sărmana ţară-a mea,
Eu unul stâlp de cafenea,
Închin pentru un stâlp de ţara!



După prima vizită a lui Petru Groza în URSS, Păstorel a scris:

Din Galaţi la Port Arthur
Petru Groza, în carlingă,
N-a văzut atâta cur
Cât ar fi putut să lingă.



Caligula Imperator
A făcut din cal - senator,
Petru Groza - mai sinistru
A făcut din bou - ministru.



Epigrama nu e scula
Care-ţi poate şterge crima,
Dupa ce că scrii cu sula
Vrei să regulezi cu rima?



În ţara asta prefăcută
Căcaţii scriu în loc sa pută.
Iar scriitori-adevaraţi
Sunt daţi afară de căcaţi...


Aici zace Pastorel,
Vesnic si nemangaiat
Ca e prima data mort
Fara ca sa fie beat... 

Thomas Gray

Biografie

Thomas Gray (n. 26 decembrie 1716 - d. 30 iulie 1771) a fost un poet englez. A activat ca profesor la Universitatea Cambridge.

Prin exprimarea sensibilități față de natură, înclinația spre melancolie și interesul pentru miturile vechi, lirica sa aparține tranziției de la clasicismul târziu la romantism. Proza sa vădește un real simț al umorului.

Scrieri

·         1751: Elegie scrisă într-un cimitir de țară ("Elegy Written in a Country Churchyard"), una dintre cele mai valoroase opere ale sale, devenită model al poeziei preromantice;

·         1754: Dezvoltarea poeziei ("The Progress of Poesy")

·         1757: Bardul ("The Bard")

·         1768: Parcele și coborârea lui Odin ("The Fatal Sisters and the Descent of Odin")

·         1768: Jurnal despre lacuri ("Journal of the Lakes").

Elegie scrisa în curtea bisericii

Clopotul bate-n asfinţit Starea de Asediu.
Cireada coboară peste imaş către cişmea.
În muşchii plugarului se stinge un incendiu,
Iar lumea rămâne în grija nopţii şi a mea.

Elegie scrisă într-un cimitir de ţară

( Traducere Leon Leviţchi)

Trist zvon de clopot prohodeste ziua,
Cireada şerpuieste pe vâlcea,
Plugarul se întoarce-n sat şi lumea
O lasă-n seama nopţii şi a mea…

CANTEC DE FRAU - Adrian Paunescu

Minciunile - Adrian Păunescu

TEATRU/ FILM 30 Iulie

Cu Ioana Pavelescu

Ioana Pavelescu - biografie

Fiica actritei Corina Constantinescu si a unui celebru medic pediatru, Mihai Pavelescu, actrita s-a nascut pe 28 iulie 1955 in Bucuresti. A crescut pe scenă şi prin culisele teatrului, nasa fiindu-i o alta celebra actrita, regizor si profesor universitar la București la IATC, Marietta Sadova, a copilarit in umbra eseistului, filosofului, Petre Tutea care ii promitea ca o va duce la Paris, ca sa faca teatru... actorilor Clody Berthola, Colea Rautu, regizorului Liviu Ciulei, violonistului Mihai Constantinescu, pictorului Paul Gherasim etc. Mediul în care a crescut a fost unul spiritual deosebit. În jurul ei, doar intelectuali, oameni de la care a avut ce învăţa.

Debuteaza in film in 1969 cu rolul din comedia "Pantoful cenusaresei " realizat de Jean Georgescu dar afirmarea talentului ei actoricesc are loc cu rolul Ruxandra din Osanda realizat in 1976 de Sergiu Nicolescu, adaptarea romanului Velerim si Veler Doamne de Victor Ion Popa, pentru care a fost nominalizată la Festivalul de la Moscova. Au urmat filme de notorietate ca "Trandafirul galben", "Cumpana", "Intalnirea", "Mircea", "Intunecare" sau spectacole de teatru.

Dupa 1992 actrita s-a stabilit in America, urmandu-si sotul, numit ambasador si a jucat alaturi de vedete ca Elizabeth Hurley sau Danny Ayello in productii hollywoodiene. La Washington a urmat cursurile de limbă engleză timp de doi ani la Georgetown Universitry. Din 1995, în Los Angeles, a început să urmeze diverse cursuri pe la tot felul de studiouri de teatru celebre din oraşul îngerilor, şi să joace în câteva spectacole de succes. A urmat New York, cu doi ani la Lee Strasberg Institute şi cu Teatre OFF Broadway. Cariera ei a continuat si in teatru, atat in Romania, cat si in SUA, unde a interpretat personaje in "Lectia" de Eugene Ionesco, "Woman as Battlefield" de Matei Visniec, unde o are drept partenera pe Grace Zabriskie, sau "Anna Christie" de Eugen O'Neill si "Pescarusul" de Cehov. Spectatorii americani o mai vad pe romanca pe Off Broadway, in productii teatrale ca "Magdalena" si "Gallery of Angels" de William Cernar.

A fost casatorita cu doctorul Ion Marinescu cu care are doi copii, pe Ionut si Maria Marinescu (Collin), mult mediatizata " creatoare de moda " si in prezent este casatorita cu Mihai Bujor Sion, ambasadorul tarii noastre in Thailanda, " fiul ilegalistului Mihai Bujor Sion. Nasul lor de cununie a fost ex-directorul Teatrului National, scriitorul Dinu Sararu. Un amanunt deloc de neglijat in "reteta de succes" a familiei este faptul ca, imediat dupa 1990, Mihai Bujor Sion – juniorul – aparea in presa drept "copilul de suflet" al lui Ion Iliescu si un apropiat al fostului premier Petre Roman. Cand in 1974, Mihai ramasese orfan de ambii parinti, prietenul si protejatul tatalui sau, Ion Iliescu, l-a luat sub protectia sa. Relatia lor personala, atat de apropiata, incat pentru unii cunoscuti Mihai Sion conteaza ca fiul adoptiv al lui Ion Iliescu, s-a dezvoltat intr-una politica. "

Intoarsa in tara joaca rolul principal din spectacolul "Anna Karenina", in regia lui Alice Barb la Sala Camil Petrescu a Teatrului National din Bucuresti si rolul maleficului Edmund din " Lear " piesa montata de Andrei Serban .

Intunecare (1985): .

Osânda 1977: 

Cea mai frumoasa zi din viata mea (1982) - Bernd Schirner

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNAR 30 Iulie

Jean Costantin - La doctor

JEAN CONSTANTIN si DEM RADULESCU

GÂNDURI PESTE TIMP 30 Iulie

Emily Brontë - Citate