MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 24 IULIE 2019 

Bună dimineața, prieteni!

ISTORIE 24 Iulie

Evenimente

·         1148: In timpul celei de-A Doua Cruciade, regele Ludovic al VII-lea al Franței asediaza  Damascul. Asediul a avut loc între 24 iulie și 29 iulie 1148 si s-a încheiat cu o înfrângere decisiva  a cruciatilor, fapt care a condus la dezintegrarea Cruciadei.

·         1534: Exploratorul francez Jacques Cartier plasează o cruce pe Peninsula Gaspé și ia în posesie teritoriul, în numele regelui Francisc I al Franței.

·         1567: Maria, regină a Scoției este forțată să abdice și este înlocuită de fiul ei în vârstă de un an, Iacob al VI-lea. A devenit regină a Scoției în 1542, pe când avea doar o săptămână, iar la  vârsta  de 16 ani, a devenit prin casatoria cu regele Frantei, Francisc I,  regină consort  a Franței. Pretenția ei asupra tronului englez a generat un conflict de durata  între ea  și regina Elisabeta I a Angliei. Mary fost decapitata în Anglia la data de 8 februarie 1587, după o lungă încarcerare în Turnul Londrei, fiind acuzată de conspirație și trădare împotriva verișoarei sale, Regina Elisabeta  I  a Angliei.

·         1772: S-a desfășurat Congresul de pace de la Focșani și București. Delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești. (24 iulie 1772-22 martie 1773)

·         1864 -  S-a înfiinţat Poliţia de Frontieră, actul de naştere al instituţiei fiind considerat Decretul nr. 892 din 24 iulie 1864, semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care i–a reunit pe grănicerii moldoveni cu cei munteni într–o singură structură, organizată pe zece batalioane grupate în patru „inspectorii”

·         1868 - La Viena, au fost semnate o Convenţie poştală între România şi Austro-Ungaria şi o Convenţie poştală româno–germană.

·         1876 - S-a format un nou guvern liberal pur, în frunte cu Ion C. Brătianu, care a condus România până în 1888 (cu excepţia perioadei aprilie-iunie 1881).

·         1911: Re-descoperirea orașului Machu Picchu, "orașul pierdut al incașilor".

·         1915: În timp ce era ancorată într-un port pe Chicago River, nava SS Eastland s-a înclinat înspre partea râului din cauza numărului prea mare de pasageri. 845 de oameni și-au pierdut viața.

·         La 24 iulie 1917, stil nou (11 iulie 1917, stil vechi) începe bătălia ofensivă de la Mărăști, în care Armata Română condusă de generalul Alexandru Averescu, obține o victorie ca la carte asupra trupelor germano-austro-ungare (19 iulie/1 august 1917). Victoriea Armatei Române în vara anului 1917 face parte din seria marilor bătălii de la: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – în urma cărora trupele româno-ruse reuşesc să oprească ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în partea ucraineană a Rusiei. Ofensiva română de la Mărăşti a fost pregătită strategic în lunile mai - iunie, cînd au avut loc întîlniri la nivel înalt între oficialităţile române şi ruse. După eşecurile din 1916, se încerca preluarea iniţiativei pe Frontul de Est printr-o dublă ofensivă: rusă în Bucovina şi românească în sudul Moldovei, în direcţia Brăilei. Detaliile acţiunii erau cuprinse în „Ordinul de operaţie nr. 1638”, semnat de comandantul trupelor române, Alexandru Averescu. Obiectivul Armatei II, căreia se adresa ordinul, era străpungerea frontului în zona Nămoloasa, prin executarea unei ofensive energice pe valea Putnei. Pentru aceasta Averescu a decis desfăşurarea unui atac general în întreaga fîşie pe care era desfăşurată Armata II, lungă de 37 km, între dealul Arşiţa Mocanului şi Răcoasa. Lovitura principală, inclusiv sectorul de rupere, cu o lărgime de 13 km, a fost stabilită la flancul stîng al dispozitivului, împărţit în două sectoare.Totalul forţelor Armatei II se ridica la circa 50 000 de oameni, împărţiţi în 56 de batalioane şi 14 escadroane. Dotarea tehnică cuprindea, între altele, 228 de tunuri, 448 de mitraliere şi 21 de avioane. Pe timpul desfăşurării ofensivei, armata a fost sprijinită de Divizia 1 cavalerie, Brigada 2 călăraşi, Brigada de grăniceri, Batalionul 17 pioneri. Trupele germane şi austro-ungare totalizau 21 de batalioane de infanterie şi 36 de escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 de mitraliere, 142 de tunuri şi sprijinite de un puternic sistem de lucrări genistice. Concomitent cu acţiunea marilor unităţi române a trecut la ofensivă, la flancul stîng al Armatei II, Corpul 8 şi Divizia 3 trăgători Turkestan, din Armata IV rusă, care aveau misiunea de a cuceri vîrful Momîia şi satul Ireşti. Prin ofensiva de la Mărăşti, frontul inamic a fost distrus pe o lăţime de 30 km şi o adîncime de 20 km, fiind eliberate 30 de localităţi. Pierderile proprii s-au ridicat la 1 466 de morţi (între care 37 ofiţeri), 3 052 de răniţi (73 de ofiţeri) şi 367 de dispăruţi, iar cele provocate inamicului au constat în cîteva mii de morţi, 2 793 de prizonieri (între care 23 de ofiţeri) şi un impresionant material de război (40 de tunuri, 30 de mortiere, 22 de mitraliere etc.). Urmările victoriei de la Mărăşti au fost importante pe plan strategic, Armata IX germană, comandată de feldmareşalul August von Mackensen schimbînd direcţia de ofensivă, plănuită iniţial între Siret şi Prut, mai spre nord-vest, în zona Focşani-Mărăşeşti. Acest fapt a reprezentat un ajutor indirect pentru următoarele confruntări din zona de sud a Moldovei, la Mărăşeşti şi Oituz, deoarece gen. Mackensen nu a avut timp să-şi grupeze toate forţele armate pe noua direcţie de atac. Victoria de la Mărăşti a fost o adevărată capodoperă de artă militară şi a probat calităţile de comandant ale lui Alexandru Averescu, care îşi nota în jurnalul său că „Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, cînd în acea zi, pentru întîia dată, armata sa tînără, care-şi primise botezul de sînge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvîntului, adică victorie ofensivă şi definitivă”.

·         1923: S-a semnat tratatul de la Lausanne, prin care se stabileau granițele moderne ale Turciei, în urma războiului turc de independență.

·         1923 - Convenţia de la Lausanne privind regimul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele este semnată şi de România

·         1929: A intrat în vigoare pactul Briand-Kellogg, prin care mai multe state se angajau să renunțe la război ca instrument de politică externă.

·         1942 - A început bătălia pentru Caucaz, încheiată prin victoria armatelor sovietice la 9 octombrie 1943

·         1945: În timpul desfășurării Conferinței de la Potsdam, președintele Harry Truman l–a informat pe Stalin despre producerea în SUA a bombei atomice.

·         1949: Sunt inaugurate primele Gospodării Agricole de Stat după model sovietic.

·         1974: Curtea Supremă de Justiție din SUA i-a cerut președintelui american Richard Nixon să dea toate documentele ținute la Casa Albă procurorului însărcinat cu rezolvarea cazului Watergate.

·         1978 - Generalul Ion Mihai Pacepa, adjunctul şefului Direcţiei Informaţii Externe, secretar de stat în Ministerul de Interne cere azil politic ambasadei SUA de la Bonn.

·         1987: IBM-PC lansează DOS Version 3.3.

·         1990: Senatul României adoptă un proiect de lege prin care se instituie ca sărbătoare națională a României ziua 1 decembrie, zi în care, în anul 1918, prin unirea Transilvaniei cu România, s–a încheiat procesul constituirii statului național unitar român.

·         1990: Nave de război sub pavilion american au fost comasate în apele teritoriale irakiene și trupe de uscat însumând 30.000 soldați sunt desfășurate la granița irakiano-kuweitiană, în stare de alertă.

·         1995: Prima conferință interamericană la nivel înalt asupra apărării, organizată de Pentagon, la care au participat delegații din SUA, Canada și din alte 32 de state din întreaga emisferă nordică, cu excepția Cubei (Wiliamsburg,Virginia).

·         2001: Simeon de Saxa-Coburg și Gotha, care în copilărie fusese țar al Bulgariei, a devenit prim ministru al acestei țări.

·         2005: Lance Armstrong câștigă Turul Franței pentru a șaptea oară consecutiv.

·         2006: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a decis desecretizarea dosarelor politicienilor romani.

Nașteri

·         923: S-a nascut impăratul Suzaku al Japoniei. A fost al  61-lea  imparat al Japoniei,  în conformitate cu ordinea traditionala  de succesiune. In anul 946, Suzaku a fost  succedat  la tron  de fratele său mai mic, care devine   împăratul  Murakami. La 7 octombrie,  anul 952  e.n., imparatul Suzaku  a decedat  la vârsta de 30 de ani.
* 1689: Prințul William, Duce de Gloucester (24 iulie 1689 – 30 iulie 1700) a fost fiul Prințesei Anne, care a accedat la tronul Marii Britanii în 1702, și a soțului acesteia, Prințul George al Danemarcei. Numit Duce de Gloucester el a fost singurul copil din cei 17 ai părinților săi care a supraviețuit copilăriei.

Prințesa Anne îmbrățișându-și singurul copil, Ducele de Gloucester; pictură de Sir Godfrey Kneller, c. 1694.

La sfârșitul anului 1688, în ceea ce a devenit cunoscut ca "Revoluția glorioasă", regele romano-catolic Iacob al II-lea al Angliei, Scoției și Irlandei a fost detronat de nepotul și ginerele său, protestantul William Henry de Orania. William și soția sa - fiica cea mare a lui Iacob-, Maria, au fost recunoscuți de parlamentul englez și scoțian ca rege și regină.

Cum ei nu au avut copii, sora mai mică a Mariei, Anna, a fost desemnată moștenitoare prezumptivă.^[1]

Anne era căsătorită cu Prințul George al Danemarcei și Norvegiei, și în cei șase ani de căsătorie Anne fusese însărcinată de șase ori însă nici unul dintre copii nu a supraviețuit. La 24 iulie 1689, la 5 a.m., Anna a născut un fiu. Potrivit obiceiului în cazul nașterii potențialilor moștenitori la tron, la naștere au participat mai mulți martori, regele și regina și "mare parte dintre persoanele de calitate de la curte" au fost prezente.^[2] Trei zile mai târziu, nou-născutul a fost botezat William Henry după unchiul său, regele William. Regele, care a fost și unul dintre nașii, l-a declarat Duce de Gloucester.^[3]

Gloucester era al doilea în linia de succesiune la tron, după mama sa și, pentru că asigura succesiunea protestantă, el a reprezentat speranța susținătorilor revoluției.^[4] Oda The Noise of Foreign Wars, atribuită lui Henry Purcell, a fost scrisă pentru a-i celebra nașterea.^[5] Susținătorii lui Iacob vorbrau de Gloucester ca de "un uzurpator bolnăvicios și condamnat".^[4]

În ciuda faptului că a fost descris drept un "vioi băiat curajos",^[6] Gloucester s-a îmbolnăvit de convulsii la vârsta de trei ani, așa că mama lui l-a mutat la Casa Craven din Kensington, în speranța ca aerul din jur să aibe un efect benefic asupra sănătății sale.^[7] Convulsiile lui erau probabil simptome pentru meningită, probabil contractată la naștere și care au dus la hidrocefalie.^[8] Potrivit obiceiului în cazul aristocraților, Gloucester a fost plasat în grija unei guvernante, Lady Fitzhardinge,^[9] și a fost alăptat de o doică mai degrabă decât de mama lui.

Ca parte a tratamentului, Gloucester era condus afară în fiecare zi într-o mică caleașcă deschisă, trasă de ponei Shetland, pentru a maximiza expunerea sa la aerul carierelor de pietriș.^[10] Eficacitatea tratamentului a depășit așteptările și Prințesa Anne și Prințul George au cumpărat în 1690 o reședință permanentă în zonă, Casa Campden, un conac iacobin.^[11] La Casa Campden el s-a împrietenit cu asistentul Jenkin Lewis, ale cărui memorii în legătură cu Ducele este o sursă importantă pentru istorici.

De-a lungul vieții sale, Gloucester a suferit de o "friguri" recurente, care au fost tratat de către medicul său, John Radcliffe, cu doze regulate de o forma timpurie de [chinină]]. Tratamentul nu era agreat de Prinț și de obicei era vomitat.^[12] Probabil ca urmare a hidrocefaliei, el a avut un cap extins, pe care chirurgii îl străpungeau intermitent pentru a extrage lichid.^[13] El nu putea să meargă în mod corespunzător și se poticnea.^[14] La aproape de cinci ani, Gloucester a refuzat să urce scările fără doi însoțitori care să-l țină, Lewis dând vina pe asistentele indulgent care-l răsfățau pe băiat. Tatăl său l-a bătut cu vergeaua până când a fost de acord să meargă singur.^[15] Pedeapsa corporală era ceva obișnuit în acele timpuri și un astfel de tratament nu ar fi fost considerat dur

Portret de Edmund Lilly al Prințului William purtând Ordinul Jartierei, c.1698

El nu a vorbit în mod corect până la vârsta de trei ani,^[17] și, în consecință începerea educației lui a fost amânată cu un an.^[18] Reverendul Samuel Pratt, un absolvent Cambridge, a fost numit tutorele Ducelui în 1693.^[9] A avut parte de lecții concentrate de geografie, matematică, latină și franceză.^[19] Pratt a fost un inamic a lui Jenkin Lewis, și au fost în dezacord în mod frecvent asupra modului în care ar trebui educat Gloucester.^[9] Lewis a rămas însoțitorul preferat al lui Gloucester deoarece, spre deosebire de Pratt, el era informat în chestiunile militare și, prin urmare, putea să-l ajute cu "Horse Guards",^[20], o armată în miniatură care consta în copiii locali.^[21] În doi ani începând cu 1693, dimensiunea armatei a crescut de la 22 la 90 de băieți.

Prințesa Anne nu era în relație foarte bună cu sora și cu cumnatul ei, William și Mary, și fără tragere de inimă a acceptat sfatul prietenei ei, Contesa de Marlborough, că Gloucester ar trebui să-și viziteze regulat mătușa și unchiul și să obțină bunăvoința lor.^[22] În încercarea de a vindeca ruptura, Anne i-a invitat pe rege și pe regină să vadă mica armată "Horse Guards" a lui Gloucester.^[23] După ce au urmărit desfășurarea băieților la Palatul Kensington, regele i-a lăudat și a făcut o vizită la Casa Campden a doua zi.^[24]

Gloucester a crescut aproape de mătușa și unchiul său: regina i-a cumpărat cadouri în mod regulat de la magazinul său preferat de jucării. Moartea ei în 1694 a dus la o reconciliere superficială între Anne și William, care a prilejuit o mutare la Palatul St. James din Londra.^[25]

La aniversarea de șapte ani, Gloucester a participat la o ceremonie la capela Castelului Windsor unde a fost investit cavaler al Ordinului Jartierei. Gloucester s-a îmbolnăvit în timpul banchetului de după ceremonie și după ce s-a vindecat a mers la vânătoare la căprioare în marele parc al castelului Windsor unde a sângerat. Prințesa Anne i-a scris contesei de Marlborough: "Băiatul meu continuă foarte bine și arată mai bine, cred, ca niciodată în viața lui; adică e mai sănătos, pentru că, deși îl iubesc foarte mult nu mă pot lăuda cu frumusețea lui".^[26]

În 1697, Parlamentul a acordat regelui William 50.000 £ pentru a organiza o gospodărie pentru Ducele de Gloucester; regele a deblocat 15.000 £ păstrând diferența pentru el.^[27] Stabilirea gospodăriei care a început în 1698 a reînviat dușmănia de moarte dintre Anne și William.^[28] William a fost determinat să limiteze implicarea Annei și l-a numit ca preceptor pentru Gloucester, împotriva dorinței mamei sale, pe episcopul de Salisbury, Gilbert Burnet.

Burnet îi preda lui Gloucester timp de mai multe ore odată pe subiecte cum ar fi constituții feudale ale Europei și legea înainte de momentul creștinismului.^[29] De asemenea, el l-a încurajat să memoreze date și fapte de inimă.^[29] Miniștrii guvernului au inspectat progresul academic al lui Gloucester la fiecare patru luni, găsindu-se "uimiți" de "memoria lui minunată și judecata bună".^[29] Mica lui armată din copilărie a fost desființată, iar regele William l-a numit comandantul de onoare al unui regiment real de olandezi.^[30] În 1699, el a participat la procesele din Camera Lorzilor unde Lord Mohun și Lord Warwick au fost acuzați de crimă. Mohun a fost achitat; Warwick a fost găsit vinovat de omor prin imprudență, dar a scăpat de pedeapsă invocând privilegiul rangului de nobil.

Portret de Sir Godfrey Kneller, c. 1698

Cum se apropia aniversarea de 11 ani, lui Gloucester i-au fost atribuite vechile apartamente ale reginei Maria la Palatul Kensington. La petrecerea de ziua lui de la Palatul Windsor, la 24 iulie 1700, el s-a plâns de o oboseală bruscă, dar inițial s-a crezut că s-a încălzit în timpul dansului.^[32] Până la căderea nopții, el suferea de durere de gât și frisoane, urmate de o migrenă și febră mare a doua zi.^[32][33] Medicul Hannes n-a sosit până pe 27 iulie. Imediat i-a luat sânge însă starea lui a continuat să se înrăutățească. A doua zi Gloucester a dezvoltat o erupție cutanată și a suferit o criză de diaree. Un al doilea medic, Gibbons, a sosit în dimineața zilei de 28, urmat de Radcliffe în seara aceleiași zile.^[33]

Medicii nu au putut conveni asupra unui diagnostic.^[32] Radcliffe a crezut că avea scarlatină, în timp ce ceilalți au considerat că era variolă.^[34] Lui Gloucester i s-a luat din nou sânge, lucru la care Radcliffe a obiectat puternic. El a spus colegilor săi: "s-ar putea să-l fi distrus și terminat".^[34] El a prescris fiole, dar nici acestea n-au fost eficiente. Anne, care a petrecut o zi și o noapte lângă patul fiului ei, era atât de extenuată și întristată încât a leșinat.

Cu toate acestea, pe la mijlocul zilei de 29 iulie, Gloucester respira mai ușor și durerile de cap s-au diminuat, ceea ce a dus la speranța că-și va reveni. Îmbunătățirea a fost trecătoare și în aceea seară el a fost "luat cu un fel de convulsii de respirație, un defect la înghițire și o privare totală de orice simț".^[33] Prințul William a murit aproape de 1 a.m. la 30 iulie 1700, cu ambii părinți lângă el. În cele din urmă, medicii au decis cauza morții a fost "o febră malignă".^[33]

Blazonul Prințului William, Duce de Gloucester

O autopsie a relevat umflarea severă a ganglionilor limfatici de la nivelul gâtului și o cantitate anormală de lichid în ventriculii creierului său: "patru uncii și jumătate de umoare limpede au fost scoase".^[33] Un diagnostic modern este că Gloucester a murit de faringită acută bacteriană asociată cu pneumonie. Dacă ar fi trăit, totuși, este aproape sigur că prințul ar fi cedat la complicații de la hidrocefalia sa.^[33]

Regele William, care se afla în Olanda, i-a scris lui Marlborough, "Este o pierdere atât de mare pentru mine precum și pentru Anglia, încât inima mea se sfărâmă în bucăți".^[35] Anne îndurerată s-a închis în cameră. În timpul serii a fost dusă în grădină "pentru a-i devia gândurile melancolice".^[33]

Moartea lui Gloucester a determinat o criză de succesiune, mama sa fiind singura persoană rămasă în linia protestantă la tron stabilit de legea din 1689.^[32] Deși Anne a avut alte zece sarcini după nașterea lui Gloucester, toate au eșuat sau au dus la copii care au murit în primele ore după naștere. Parlamentul englez nu voia ca tronul să revină catolicilor, așa că a trecut Actul de Succesiune în 1701, care stabilea că tronul va reveni unei verișoare a regelui Iacob, Sofia, Electoare de Hanovra și moștenitorilor ei protestanți.^[36]Anne i-a succedat regelui William în 1702, și a domnit până la moartea ei, la 1 august 1714. În acel moment Sofia murise cu câteva săptămâni mai înainte așa că fiul Sofiei, George a urcat pe tron ca primul monarh britanic din Casa de Hanovra.

Prințul William

Duce de Gloucester

·         1720: Louisa Ulrika a Prusiei (suedeză Lovisa Ulrika; germană Luise Ulrike) (24 iulie 1720 - 16 iulie 1782) a fost regină a Suediei în perioada 1751-1771 ca soție a regelui Adolf Frederick al Suediei și regină-mamă a regilor Gustav al III-lea al Suediei și Carol al XIII-lea al Suediei.

Louisa Ulrika a fost fiica lui Frederick William I al Prusiei și a soției lui Sophia Dorothea de Hanovra și sora mai mică a lui Frederick cel Mare. A primit numele suedez Ulrika datorită nașei sale, regina Ulrika Eleonora a Suediei.

La 18 august/29 august 1744, la Palatul Drottningholm, Ulrika s-a căsătorit cu Adolf Friedrich von Holstein-Gottorp, care fusese numit Prinț Moștenitor al Suediei în 1743 și după accesiunea sa la tron a domnit ca regele Adolf Frederick al Suediei. Ea a fost recomandată ca mireasă de către Împărăteasa Elisabeta a Rusiei. Totuși, la început, sora Ulrikăi, Prințesa Anna Amalia a Prusiei a fost luată în considerare, deoarece fratele ei avertizase că Louisa Ulrika era prea ambițioasă pentru a fi o regină bună într-o monarhie fără putere, așa cum era Suedia în timpul Frihetstiden. Fratele ei, regele Frederik a spus că Louisa Ulrika era "arogantă, temperamentală și intrigantă" în timp ce Amalia era "mai potrivită"; s-a sugerat că hotărârea lui Frederik a fost pronunțată deoarece el credea că Amalia era mai ușor de controlat ca agent prusac decât mult mai dominanta Louisa Ulrika. Însă reprezentanții suedezi au preferat-o pe Ulrika.

Atunci când a ajuns în Suedia, în 1744, Louisa Ulrika a fost primită cu mare entuziasm cu speranța că va rezolva problemele succesiunii și și-a câștigat popularitate cu frumusețea ei și cu nașterea copiilor; nici un copil nu se născuse în Casa regală suedeză în ultimii 50 de ani.

La sosire, a primi în dar Palatul Drottningholm, unde a locuit împreună cu curtea ei. Era descrisă ca fiind frumoasă, cultivată și interesată de știință și cultură însă și extrem de mândră și arogantă, ceea ce a făcut-o din ce în ce mai plăcută în timp.

Curtea cuplului de prinți moștenitori, numită "Tânăra Curte", se amuza cu picnicuri și teatru. Tânăra Curte era influențată puternic de contele Tessin. Contele Carl Tessin a escortat-o pe Ulrika în Suedia iar el și soția lui au avut o mare influență asupra ei în primii ani. Prințului Adolf Frederick nu i-a păsat niciodată prea mult de Tessin însă în 1745, contele Tessin a fost numit mareșal al curții regale iar mai târziu guvernator al fiului lor; Contesa Ulla Tessin a fost numită Prima Doamnă de Onoare. Tessin era în spatele multor surprize și aranjamente de amuzament pentru Tânăra Curte.

În timp ce era prințesă moștenitoare, au existat zvonuri că ar fi avut o aventură cu contele Tessin. Acest lucru nu a fost adevărat: mai târziu, fiul ei Gustav al III-lea a replicat acestor zvonuri că deși contele a fost îndrăgostit de ea, sentimentele au fost unilaterale.

Deja ca prințesă moștenitoare era activă din punct de vedere politic. Idealul ei politic era monarhia absolută și i-a displăcut constituția Suediei din momentul în care i-a fost explicată. De asemenea, i-a displăcut sistemul juridic. Era înconjurată de nobili loiali de la Partidul Hats și inițial s-a aliat cu ei în ambiția sa de a restaura puterea tronului regal dar de-a lungul anilor a început să adune adepți din toate partidele. După nașterea primului fiu în 1746 ea și prințul moștenitor au adunat adepți și de la Partidul Caps. A învățat suedeza și a vizitat câțiva membri marcanți din Partidul Caps. Parlamentul a votat pentru alianța dintre Suedia, Prusia și Franța în același an.

Louisa Ulrika a Prusiei de Lorens Pasch cel Tânăr.

În 1751 Louisa Ulrika a devenit regină. A revitalizat curtea regală care a fost neglijată în timpul domniei regelui Frederick I și a înființat teatru la Palatul Drottningholm. Interesul ei pentru teatru era în întregime sub influență franceză și a întrerupt dezvoltarea teatrului național suedez de la Bollhuset înlocuindu-l cu teatru francez, cu trupa Du Londel.

În principal Ulrika este amintită în Suedia pentru fondarea în 1753 a Academiei Regale Suedeze de Litere, Istorie și Antichitate (Witterhetsakademin). A fost patroana științelor și artelor, un protector al muncii oamenilor de știință cum ar fi Carl von Linné sau artiști ca pictorița Ulrika Pasch și poeta Hedvig Charlotta Nordenflycht. "Adoptarea" lui Gustav Badin în 1757 a fost privită ca un experiment științifică.

Anul 1754 a fost anul înstrăinării de contele Tessin. În 1751 părea că el căzuse din grații iar Tesiin i-a scris că ea n-a mai discutat politică cu el de mult timp. Cu un an înainte Tessin o convinsese să aprobe logodna dintre fiul lui cel mare și o prințesă daneză când ea însăși prefera o altă mireasă. Prințul moștenitor Gustav a scris în 1769 că Tessin i-a făcut reginei "sugestii care sunt departe de respectul datorat unui suveran". Regele l-a surprins pe Tessin în genunchi înaintea reginei iar contele și contesa Tessin și-au pierdut poziția.

Imediat ce a devenit regină în 1751 Ulrika a început pregătirile pentru răsturnarea parlamentului. Jurământul de respectare a constituției pe care l-a făcut soțul ei la urcarea pe tron a fost o mare durere pentru ea. Încercarea ei pentru o revoluție regală a fost împiedicată în 1756. În același an, Suedia a intrat în război împotriva fratelui ei, lucru la care ea s-a opus. Cu toate acestea ea a rămas o figură dominantă, cu numeroase certuri cu guvernul de-a lungul anilor. În 1763 guvernul a rugat-o să-i scrie fratelui ei, regele Prusiei, în scopul de a preveni ca provincia suedeză Pommerania să fie anexată Prusiei după războiul de șapte ani, lucru pe care ea l-a făcut cu o mare putere de convingere. Ca semn de gratitudine pentru acest act, guvernul i-a plătit datoriile, ceea ce a făcut posibil ca ea să-și folosească banii pentru a influența votul din parlament prin mită; acesta era planul ei—dorea să schimbe constituția prin acestă metodă.

După 1766, tentativele ei au eșuat iar activitatea ei politică s-a sfârșit; în 1766-1771 opoziția anti-parlamentară privea la fiul ei Prințul Moștenitor Gustav în locul ei. Relația cu fiul ei a devenit tensionată. Dorea ca Prințul Moștenitor să se căsătorească cu nepoata ei, Philippine de Brandenburg-Schwedt, fiica surorii sale favorite însă a trebuit să aprobe logodna cu Sophia Magdalena a Danemarcei împotriva dorinței ei. A fost și mai nemulțumită atunci când căsătoria a avut loc, în 1766. În timpul afacerii din 1768, când regele a fost nevoit să abdice, regaliștii, pentru prima dată, s-au întors spre fiul ei.

Aroganța ei, opiniile sale politice și conflictele cu parlamentul au făcut-o din ce în ce mai puțin iubită în timpul domniei soțului ei.

În 1771, când regele a murit ea a devenit regina mamă. În momentul morții regelui, Louisa Ulrika era foarte nepopulară în Suedia. În 1772, fiul ei, noul rege a avut succes acolo unde ea a eșuat în 1756, răsturnarea democrației și reinstalarea monarhiei absolute, ceea ce a însemnat o mare satisfacție pentru ea. În momentul loviturii de stat era la Berlin împreună cu fiica ei. Când fratele ei i-a scris că țările vecine vor să atace Suedia, ea i-a răspuns că va apăra provincia Pomerania împotriva lui cu propriul sânge.

Nu s-a împăcat niciodată cu poziția de regină-mamă iar ultimii ani și i-a petrecut în amărăciune. Se aștepta să fie adevăratul conducător din spatele tronului iar atunci când fiul ei a precizat că va conduce independent de ea, relația lor s-a înrăutățit. În 1772 el a împiedicat planurile ei de a-și căsători cel de-al doilea fiu, Carol cu Philippine de Brandenburg-Schwedt; în 1774 Carol s-a căsătorit cu Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp și Gustav i-a plătit datoriile mamei sale cu condiția ca aceasta să-și stabilească curtea separat la Fredrikshof. În 1777 a fost forțată să vândă Palatul Drottningholm fiului ei Gustav. N-a fost apropiată de nici una dintre nurorile sale, numind-o pe Sophia Magdalena "rece și timidă" iar pe Hedwig Elizabeth Charlotte "cochetă".

În 1777-78, conflictul cu fiul ei a izbucnit iar Ulrika a fost figura centrală într-un mare scandal de succesiune privind legitimitatea prințului moștenitor. În 1777, fiii ei mai mici au vizitat-o. Ei au susținut că toate femeile de la curte aveau un iubit cu excepția mamei lor deși ei nu credeau că ar fi cineva care ar spune "nu". Fiii ei au întrebat-o dacă a auzit zvonurile legate de aventura Sophiei Magdalena cu Fredrik Munck. Ulrika s-a supărat și i-a ordonat prințului Carol să investigheze care este adevărul. Carol a vorbit cu Munck, Munck a vorbit cu Gustav, Gustav a vorbit cu Carol care a susținut că totul a fost din vina reginei mamă. Regina mamă și fiul ei s-au certat puternic. Când fiul regelui s-a născut în 1778, toată lumea a crezut că este fiul lui Munck. Un mare scandal a izbucnit iar regele chiar și-a amenințat mama cu exilul în Pomerania. În urma conflictului, copiii ei mai mici, Frederick și Sofia Albertina au fost de partea ei.

Ulrika a fost obligată să facă o declarație oficială în care și-a retras acuzațiile; a fost o repetare a umilințelor ei din 1756. declarația a fost semnată de toți membrii adulți ai casei regale cu excepția cuplului regal. Relația cu Gustav n-a fost reparată niciodată.

Louisa Ulrika a Prusiei

Regină a Suediei

Louisa Ulrika, regină a Suediei, pictură de Antoine Pesne, c. 1744

* 1759: Victor Emmanuel I (24 iulie 1759 – 10 ianuarie 1824) a fost Duce de Savoia și Rege al Sardiniei din 1802 până în 1821.

Victor Emmanuel I

·         1783: Simón José Antonio de la Santísima Trinidad Bolívar y Ponte Palacios y Blanco, cunoscut mai mult ca Simón Bolívar (n. 24 iulie1783, Caracas, Venezuela - d. 17 decembrie, 1830, Santa Marta, Columbia) a fost conducătorul unor mișcări de independență în America de Sud, numite uneori „Războiul lui Bolívar”. 

Simón Jose Bolívar Antonio de la Santisima Trinidad, copilul lui don Juan Vicente Bolívar (1726 - 1786), colonel de armată și al donei Maria Conception Palacios, s-a născut în Caracas la 24 iulie 1783, fiind cel ce va duce mai departe neamul întemeiat de primul Bolívar venit în Lumea Nouă în 1590. Simón Jose Bolívar a moștenit o avere însemnată de plantații de trestie de zahăr, case, ferme, moșii și sclavi, avere strânsă de strămoșii săi care toți au fost venezueleni influenți în corpul de funcționari ai monarhiei spaniole.

La nașterea sa, tatăl său avea vârsta de 47 ani de ani. Simón Jose Bolívar era băiatul cel mai mic și toți i se supuneau, dar la vârsta de 3 ani își va pierde tatăl iar la 10 mama, amândoi secerați de TBC.

Până la 10 ani a fost răsfățat și iubit cu pasiune; mama lui considerând că o asemenea avere nu-l obliga pe Simón să aibă prea multe cunoștințe de gramatică ori matematică, îi angajează un profesor - Simón Rodriguez care caută să-i stimuleze aptitudinile, înclinațiile sau dorințele lui firești după metoda filozofului francez Jean Jacques Rousseau. Singurele cărți pe care le-a predat elevului său au fost Robinson Crusoe de Daniel Defoe și Viețile paralele ale lui Plutarh.

După moartea mamei, se termină copilăria prințului creol: surorile lui Juana și Maria Antonia se căsătoriseră cu un an înainte, bunicul Feliciano Palacios murise tot atunci, iar el și fratele său mai mare rămân în grija mătușii Josefa și a unchiului Pedro Palacios. Șocat de dispariția iubitei mame, copilul cade în tristețe și slăbește; pentru a micșora șocul pierderii, tutorii îl trimit cu profesorul său la țară, la moșia San Mateo în valea Araqua. Va rămâne aici până la 15 ani; copilul răsfățat devine un tânăr bărbat cu inteligența ascuțită, fire bună, sensibil și cu simțul dreptății, modest, simplu, intuitiv și meditativ.

Se pare că tocmai acești ani petrecuți în natură au împiedicat bacilul T.B.C. să-l ucidă înainte de a ajunge la pubertate.

Conștienți că în ciuda averii sale, Simón nu era decât un sălbatic, necunoscător al ortografiei, preceptelor filozofice ale lumii de rangul său și bunelor maniere, dar era un Bolívar, unchii săi Esteban și Pedro Palacios îl cheamă la ei în Madrid. Pleacă spre târziu și locuiește în casa unchilor săi care-l introduc în cercul aristocraților creoli. În contact cu viața de Curte, prințul creol înțelege carențele sale educative și cere ajutorul marchizului de Ustariz, om cult originar din Caracas, care-i dezvăluie operele lui Homer, Vergiliu, Horațiu, Dante, Cervantes.

Simón Bolívar devine un autodidact ce studiază gramatica, filozofia, citește poezie și învață să respecte conveniențele sociale și să scrie fără greșeli de ortografie.

În trepidantul ritm al vieții madrilene, la 17 ani, se îndrăgostește de Maria Teresa Josefa Antonia Jaquina Rodriguez del Toro y Alaysa, fata unui bogat venezuelean. Timp de 20 luni idila lor romantică devine serioasă și pe 30 noiembrie 1800, Simón Bolívar cere consimțământul și autorizația pentru a se căsători.

Pentru că răspunsurile întârzie câteva luni, Bolívar pleacă la Bilbao și apoi la Paris, fapt foarte important ce-i va influența evoluția militară; la Paris asistă la proclamarea lui Napoleon ca prim consul.

După luni de așteptare, în mai 1802 Simón și Teresa se căsătoresc la Madrid, apoi pleacă împreună la Caracas și San Mateo. Fericirea de cuplu durează doar până în 23 ianuarie 1803, când Teresa moare de friguri.

Văduv la 20 ani și stăpân al unei imense averi, Simón Bolívar jură să nu se mai însoare niciodată, ce va și face și se întoarce la Madrid. Mai târziu, va spune că moartea Teresei a fost cea care l-a transformat din bogatul latifundiar în generalul Bolívar.

După ce durerea s-a alinat, bărbatul din el iese la iveală: se duce la Paris și, în saloanele aristocrației cunoaște pe Fanny de Villars, soția unui colonel, căreia ii va deveni amant. Tot aici cunoaște și are lungi discuții cu madame de Staël, madame de Recamier, fizicianul Gay-Lussac, geograful Alexander Humboldt, botanistul Aimé Bonpland. Este la Paris și primește invitația de a asista la încoronarea lui Napoleon, dar nefiind de acord cu transformarea acestuia din revoluționar în Cezar, refuză să ia parte.

Modul de viață a lui Simón Bolívar în Paris îi afectează sănătatea. Se întâlnește cu fostul său profesor Simón Rodriguez și la îndemnul medicilor, face o călătorie prin Franța, Italia, Olanda, Germania. Sănătatea se reface, starea de spirit se îmbunătățește, iar întâlnirea și discuțiile avute la Roma și Neapole cu baronul von Humboldt vor avea mare însemnătate pentru viitorul lui Bolívar.

Portret al Eliberatorului

Simón Bolívar

* 1796: Georg Karl Frederick (24 iulie 1796 – 3 august 1853) a fost Duce de Saxa-Altenburg.

A fost al patrulea dar al doilea fiu care a atins vârsta adultă al lui Frederic, Duce de Saxa-Hildburghausen și al Ducesei Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz. Mama lui a fost sora reginei Louise a Prusiei și a Marelui Duce Georg de Mecklenburg.

Georg i-a succedat fratelui său Joseph ca Duce de Saxa-Altenburg când acesta a abdicat în 1848.

La 7 octombrie 1825, la Ludwigslust, Georg s-a căsătorit cu Ducesa Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin (1803-1862), fiică a lui Frederick Louis, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin și a Marii Ducese Elena Pavlovna a Rusiei.

Marie Louise și Georg au avut trei copii:

1. Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg (n. Hildburghausen, 16 septembrie 1826 – d. Altenburg, 7 februarie 1908); căsătorit cu Prințesa Agnes de Anhalt-Dessau.
2. Prințul Albrecht Frederick August (n. Hildburghausen, 31 octombrie 1827 – d. Ludwigslust, 28 mai 1835).
3. Prințul Moritz de Saxa-Altenburg (n. Eisenberg, 24 octombrie 1829 – d. Arco, Italia, 13 mai 1907); căsătorit cu Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen.

Georg, Duce de Saxa-Altenburg

·         1802: Alexandre Dumas (tatăl), scriitor francez (d. 1870). Printre creaţiile sale, cunoscute în întreaga lume, se numără romanele „Cei trei muschetari” si „Contele de Monte-Cristo”. A murit la data de 5 decembrie 1870, în localitatea Puys (Seine-Maritime). În 2002, corpul său a fost mutat în Panteonul din Paris, alaturi de alte mari personalitati ale Frantei.

·         1803: S-a născut compozitorul Adolphe Charles Adam (baletele “Giselle”, “Corsarul") (m. 3 mai 1856)
* 1817: Adolf I, Mare Duce de Luxembourg (Adolph/Adolf Wilhelm August Karl Friedrich of Nassau-Weilburg; 24 iulie 1817 – 17 noiembrie 1905) a fost ultimul Duce de Nassau și al patrulea Mare Duce de Luxemburg.

Adolph von Nassau-Weilburg, litografie de von Josef Kriehuber, 1835

A fost fiul lui Wilhelm, Duce de Nassau (1792–1839) și a primei lui soții, Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen. Sora vitregă a lui Adolphe, Sofia de Nassau, s-a căsătorit cu regele Oscar al II-lea al Suediei.

Adolf a devenit Duce de Nassau la 20 august/30 august 1839, după decesul tatălui său. A susținut imperiul austriac în războiul austro-prusac din 1866. După înfrângerea Austriei, Nassau a fost anexată Prusiei iar el și-a pierdut tronul la 20 septembrie 1866.

În 1879, nepoata lui Adolf, Emma de Waldeck și Pyrmont, fiica unei alte surori vitrege a lui Adolf, s-a căsătorit cu ruda sa îndepărtată, regele Wilhelm al III-lea al Olandei. În 1890, singura lor fiică, Wilhelminai-a succedat la tronul Țărilor de Jos după decesul tatălui ei însă a fost exclusă de la succesiunea Luxemburgului de Legea Salică. Marele Ducat de Luxemburg care a fost legat de Țara de Jos din 1815 a trecut rudelor îndepărtate ale familiei regale olandeze - detronatul Duce Adolf - la 23 noiembrie 1890 potrivit pactului familiei Nassau. Actualul Mare Duce de Luxemburg este descendent a lui Adolf.

La 31 ianuarie 1844, Adolf s-a căsătorit la St. Petersburg cu Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna a Rusiei, nepoată a împăratului Nicolae I al Rusiei. Elisabeta a murit la mai puțin de un an de la căsătorie, la naștere; avea 19 ani.

La 23 aprilie 1851, el s-a recăsătorit la Dessau cu Prințesa Adelheid-Marie de Anhalt-Dessau, fiica lui Friedrich, Prinț de Anhalt-Dessau. Împreună au avut cinci copii, dintre care doar doi au ajuns la vârsta de 18 ani și au devenit prinț și prințesă de Luxemburg:

• William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg (1852–1912)
• Prințul Friedrich Paul Wilhelm de Nassau (1854–1855)
• Prințesa Marie Bathildis de Nassau (1857–1857)
• Prințul Franz Joseph Wilhelm de Nassau (1859–1875)
• Prințesa Hilda Charlotte Wilhelmine (1864–1952), căsătorită cu Friedrich al II-lea, Mare Duce de Baden.

În 1892, Marele Duce Adolf i-a conferit titlul ereditar de Conte de Wisborg nepotului său suedez, Oscar, care și-a pierdut titlurile suedeze după ce s-a căsătorit fără apobarea tatălui său.

Adolf

·         1840: Avram Goldfaden, poet, dramaturg și actor rus de origine evreiască (d. 1908)
* 1856: Charles Émile Picard (24 iulie 1856 - 11 decembrie 1941) a fost un matematician francez și membru al Academiei Franceze.

Absolvent al École polytechnique, al École normale supérieure și al Facultății de Științe din Paris, în 1877 obține doctoratul în matematică. În anul următor, devine profesor la ultimele două instituții menționate.

În 1881 se căsătorește cu Marie, fiica profesorului său, Charles Hermite.

În 1885 îl înlocuiește pe Jean-Claude Bouquet la catedra de calcul diferențial și integral în cadrul Facultății de Științe. În 1897, la retragerea socrului său, preia catedra de algebră superioară și geometrie superioară, funcție pe care o deține timp de 34 de ani, până la retragerea sa, în 1931.

Charles Émile Picard

Charles Émile Picard

·         1857: Henrik Pontoppidan, scriitor danez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (d. 1943). Marea sa trilogie Pământul făgăduinței, este  o veritabilă frescă socială în care, printre evidente influențe autobiografice, se distanțează  de orice idealizare a țăranului, de tip rousseau-ist sau tolstoian. 

·         1856: Émile Picard, matematician francez (d. 1941)

·         1858:  Jenő Ábel, scriitor, filolog și profesor universitar maghiar (d. 1889)

·         1860: Emile Charles Achard, medic francez, membru de onoare al Academiei Române (d. 1944)

·         1860: Alfons Mucha, desenator și pictor ceh (d. 1939)

·         1860: Prințesa Viktoria Elisabeth Auguste Charlotte a Prusiei, Ducesă de Saxa-Meiningen (n. 24 iulie 1860, Potsdam – d. 1 octombrie 1919, Baden-Baden), a fost cel de-al doilea copil al lui Frederic al III-lea al Germaniei și al Victoriei, Prințesă Regală. Ea era nepoata Reginei Victoria prin mama ei.
În copilărie, Charlotte s-a dovedit a fi un copil agitat și nestăpânit; își rodea adesea unghiile și își rupea hainele de pe ea. Regina Victoria scria la un moment dat fiicei sale: „Spune-i Charlottei că m-am înfiorat când am auzit că își roade unghiile. Bunica nu iubește fetițele neascultătoare”. Pentru a o dezvăța de acest obicei i s-au cusut buzunarele și a fost pusă la colț cu mâinile legate la spate, dar aceste măsuri nu au avut nici un efect. Nu era o elevă silitoare; toate acestea au întristat-o pe mama ei. Bunicii ei materni—Kaiserul Wilhelm I și Regina Augusta—o iubeau, și era bună prietenă cu fratele ei mai vârstnic, viitorul împărat Wilhelm II.

Charlotte s-a logodit în 1876 cu vărul ei de-al doilea, Ducele Bernhard de Saxa-Meiningen, cu care s-a căsătorit pe 12 februarie 1878, la Berlin. Ei au avut o fiică, Feodora, născută pe 12 mai 1879. După nașterea Feodorei, Charlotte s-a implicat mai mult în viața mondenă de la Berlin. Feodora era îngrijită de dădace și servitoare când nu o vizita pe mama ei la castelul Friedrichshof. Charlotte împărtășea vederile politice conservatoare ale fratelui ei mai vârstnic și ale cancelarului Bismarck, ceea ce a constituit până în cele din urmă un alt motiv de disensiune cu mama ei, care favoriza o politică mai liberală.

În 1914, Prințul Bernhard a urmat la tron, după moartea tatălui lui, devenind Ducele Bernhard al III-lea de Saxa-Meiningen. Deși devenise ducesă, ea nu se va bucura pentru multă vreme de acest titlu, căci soțul ei va abdica la sfârșitul primului război mondial. Ea devenise foarte bolnavă între timp, și a murit pe 1 octombrie 1919, la 59 de ani. Teste medicale recente, folosind probe prelevate de la ea și de la fiica ei Feodora, care s-a sinucis în 1945, după o viață de suferință fizică, au revelat că ambele sufereau de porfirie, o boală congenitală pe care a avut-o stră-străbunicul ei matern, regele George al III-lea.

Prințesa Charlotte a Prusiei

Ducesă de Saxa-Meiningen

·         1864: Frank Wedekind, scriitor german (d. 1918)

·         1880: Ernest Bloch, compozitor elvețian naturalizat american (d. 1959)
* 1882: Traian Lalescu (n. 12 iulie 1882 (S.N. 24 iulie), București - d. 15 iunie1929, București) a fost un academician și matematician român, profesor universitar la București și la Timișoara. A fost primul rectoral Școlii Politehnice din Timișoara. Personalitate proeminentă a școlii matematice românești. Are contribuții în multiple domenii ale matematicii pure și aplicate. Este unul din fondatorii teoriei ecuațiilor integrale. A lăsat numeroase studii în domeniile ecuațiilor funcționale, seriilor trigonometrice, fizicii matematice, geometriei, algebrei, istoriei matematicii.

Bustul lui Traian Lalescu în fața Facultății de Mecanică a UPT.

Traian Lalescu era fiul unui funcționar de bancă, numit tot Traian Lalescu, bănățean originar din Cornea - județul Caraș-Severin, care a scris „Agenda băncilor populare și metodul de coeficient Lalescu”. Mama sa era, după părinți, ardeleancă. Profesia tatălui face ca familia să se stabilească la diverse adrese, astfel că micul Traian parcurge clasele primare la București, două clase de gimnaziu la Craiova, apoi termină gimnaziul la Roman și Liceul Internat din Iași.

Având o situație materială precară, este ajutat financiar de profesorii Andrei Ioachimescu, Gheorghe Țițeica, Ion Ionescu-Bizeț. Indiferent de situația materială el a fost un strălucit elev și premiantul de onoare al tuturor școlilor pe care le-a frecventat. Încă elev fiind, a fost remarcat ca un real talent în matematică prin contribuția sa la Gazeta Matematică. A studiat matematicile la Iași și la București, unde i-a avut ca profesori pe: Gheorghe Țițeica, Spiru Haret, Ermil Pangrati, Anton Davidoglu și Nicolae Coculescu.

În 1900 se situează pe primul loc al candidațiilor la Școala de Poduri și Șosele din București dar la care renunță la numai trei ani și se înscrie la Facultatea de Științe a Universității din București, secția de Matematici unde studiază cu profesorii mai sus amintiți.

La 17 iunie 1903 obține licența în Matematici, după care intră ca profesor suplinitor la Institutul Pompilian și se pregătește pentru specializare. În 1905 pleacă la Paris ca să studieze, cu o bursă modestă din partea filantropului Vasile Adamachi și în 1908 și-a susținut, la Sorbona, teza de doctorat cu titlul Sur l’equation de Volterra. Aceasta lucrare va fi considerată prima contribuție de seamă în domeniul ecuațiilor integrale și îi va aduce stima marelui matematician Vito Volterra. Tot la Paris a obținut și diploma de inginer la Școala Superioară de Electricitate.

A militat pentru înființarea Școlii Politehnice din Timișoara al cărei prim rector (sau director) a fost în 1920.

A fost de asemenea deputat de Caransebeș. S-a ocupat în special de teoria ecuațiilor integrale și de aplicarea lor în rezolvarea unor probleme din teoria ecuațiilor diferențiale, aducând contribuții însemnate în acest domeniu.

A publicat în 1911 cel dintâi tratat din lume asupra ecuațiilor integrale, intitulat Introducere la teoria ecuațiunilor integrale.^[1]

A murit la 15 iunie 1929 la București. Din anul 1990 devine membru post-mortem al Academiei Române.

Printre prietenii săi apropiați s-au numărat pictorul Nicolae Tonitza, sculptorul Corneliu Medrea (care i-a sculptat bustul amplasat la intrarea în Politehnica din Timișoara) și pictorul Corneliu Baba pe care l-a găzduit pe când era student la Belle Arte și în talentul căruia a crezut, oferindu-i acestuia o odaie cu fața la răsărit, ca să aibă lumină când picta.

Lucrări de referință:

• Introducere la teoria ecuațiilor integrale" - (1911)
• Le problème ethnographique du Banat - (1919)
• Calculul algebric - (1924)
• Polinoame. Fracțiuni raționale
• Tratat de geometrie analitică - (1925)

Traian Lalescu

·         1886 - S–a născut actorul Mişu Fotino, fondator al Teatrului de Stat din Braşov. (m. 4 ianuarie 1970)

·         1894: Andrei Oțetea, istoric român, membru al Academiei Române (d. 1977)

·         1895: Robert Graves, poet și scriitor britanic (d. 1985)

·         1897: Amelia Earhart (n. 24 iulie 1897, Atchison, Kansas – dispărută pe 2 iulie 1937 în Pacific) a fost un pioner în aviație și o militantă angajată pentru susținerea drepturilor femeii.

Amelia Earhart a fost fiica juristului Samuel Stanton Earhart (1868 - 1930) și a lui Amy Otis (1869 - 1962). A petrecut cea mai mare parte a copilăriei în casa bunicilor, deoarece tatăl ei era alcoolic.

Încă de când era copil, Amelia se comporta într-un mod neobișnuit în comparație cu celelalte fete de aceeași vârstă, se cățăra pe copaci, vâna șobolani cu arma, etc. În 1915 a absolvit liceul cu rezultate excelente, iar din 1917 a lucrat în Boston ca soră medicală în cadrul armatei, fiind angajată și pentru societate. În anul 1919 a început studiul medicinei la universitatea „Columbia University” din New York. După circa un an și-a întrerupt studiile și s-a reîntors acasă la părinți, pentru ca în anul 1920 să zboare pentru prima oară cu avionul, fiind hotărâtă să devină pilot. Deoarece costul orelor pentru zbor era de 1000 de dolari, părinții au refuzat finanțarea cursului de pilot. A practicat circa 28 de profesii până ce, în anul 1921, a putut lua primele ore de zbor de la Neta Snook. După numai șase luni, cu ultimii bani economisiți și-a cumpărat un avion „Kinner Airster”, cu care a stabilit recordul de înălțime de zbor, pentru femei, cu o altitudine de 4300 m.

În anul 1920, părinții ei au divorțat, iar Amelia s-a mutat împreună cu mama ei pe coasta de est a SUA. La insistențele mamei sale a vândut avionul, dar a cumpărat un automobil de tip sport. A lucrat în Boston ca învățătoare, fiind și angajată social.

Amelia Earhart a atras asupra ei atenția presei internaționale la data de 17 / 18 iunie 1928 ca prima femeie pasageră care traversează cu avionul Oceanul Atlantic, fiind sărbătorită și declarată „femeia anului” devenind un idol feminin.

La toate interviurile date, subliniază faptul că femeile nu sunt cu nimic mai prejos decât bărbații. În 1929 a contribuit la înființarea clubului piloților feminini „Ninety Nines”, cu scopul sprijinirii femeilor care vor să zboare cu avionul.

În anul 1931, s-a căsătorit cu scriitorul George P. Putnam (1887 - 1958), mentorul și admiratorul ei. Amelia s-a căsătorit cu oarecare rezerve, temându-se că familia îi va limita posibilitatea de a pilota. În anul 1932 a căutat să urmeze exemplul lui Charles Lindbergh, care a traversat singur pe 20/21 mai 1927 Oceanul Atlantic, însă din cauza timpului nefavorabil și a unor probleme tehnice a trebuit să întrerupă zborul în Irlanda de Nord, neajungând la Paris.

Amelia, femeia care a traversat de două ori Atlanticul, a primit de la președintele american, Herbert C. Hoover, medalia de aur „National Geographic Society”. La primirea distincției ea a făcut următoarea remarcă laconică: „Unele detalii ale zborului sunt exagerate”. Ea s-a angajat mai departe pentru drepturile femeii și recunoașterea poziției acesteia în societatea americană. Au urmat o serie de zboruri peste Pacific, între Honolulu (Hawaii) și Oakland (California), sau solo de la Mexico City la Newark (New Jersey).

Înainte de a împlini vârsta de 40 de ani, a dorit să facă înconjurul pământului la ecuator. După ce parcursese deja trei pătrimi din zborul planificat, a decolat la data de 2 iulie 1937 de la Lae (Noua Guinee) zburând spre insula Howland din Pacific, unde nu a mai sosit niciodată.

Amelia Earhart a fost declarată moartă pe 5 ianuarie 1939, după aproape 2 ani de căutări fără succes.

Amelia Earhart

* 1900: Zelda Sayre Fitzgerald (n. 24 iulie 1900 - d. 10 martie 1948) a fost o romancieră americană născută în Montgomery, Alabama, sub numele de Zelda Sayre, devenită faimoasă prin căsătoria cu binecunoscutul scriitor F. Scott Fitzgerald. Anii de celebritate au apărut odată cu succesul primei cărți publicate de soț, This Side of Paradise (1920).

Zelda provine dintr-o familie de șase copii, fiind cea mai mică dintre ei și astfel cea mai răsfățată. Încă din copilărie a manifestat o poftă de viață și o exuberanță ieșite din comun, având o personalitate activă. A urmat lecții de dans și balet, iar cursurile de balet au însoțit-o și pe perioada liceului. Anii de liceu au transformat-o pe Zelda Sayre într-o persoană populară, cu o viață socială bogată, prezența ei în societatea sudică fiind un eveniment constant.

Întâlnirea cu F. Scott Fitzgerald are loc într-un club de muzică country, la scurt timp după încheierea studiilor liceale. În ciuda afinității dintre ei, familia Zeldei îi prezintă acesteia posibilitățile financiare limitate pe care i le-ar putea oferi continuarea unei relatii cu F. Scott Fitzgerald. Cel mai important aspect este că scriitorul nu este capabil să întrețină o familie. În lumina acestor informații, relația dintre Zelda și Scott a continuat ca un simplu flirt nevinovat prin intermediul scrisorilor. Zelda se întâlnește în tot acest timp și cu alți bărbați, lucru care îl stimulează pe scriitor să muncească asiduu pentru a-și publica prima carte și a-și găsi o stabilitate financiară. În martie 1920, Scott îi scrie Zeldei că romanul său This Side Of Paradise va fi publicat, și o roagă să-l viziteze la New York pentru a aranja detaliile căsătoriei dintre ei doi.

Căsătoria dintre Zelda Sayre și F. Scott Fitzgerald are loc pe 3 aprilie 1920 în New York. Cuplul trăiește puțin în America și se mută ulterior în Europa, unde cercul social al scriitorului se extinde, pe când relația dintre cei doi se transformă și se răcește. Folosindu-se de conflictele dintre ei, Scott gaseste o noua sursa de inspiratie și chiar foloseste paragrafe din jurnalele soției sale pentru a-și desena eroinele romanelor. Zelda isi cauta noi activitati și se gandeste chiar la definirea unei identități artistice scriind articole și scurte nuvele. În tot aceste timp se folosește de balet ca formă de exprimare a sentimentelor sale și ajunge până la episoade de epuizare. Mariajul continuă în declin și cuplul se întoarce în America. Zelda este internată și iși va petrece anii de viață pictând și lucrând la două romane. Primul dintre acestea Save Me The Waltz va fi publicat în 1932 și descrie imaginea căsătoriei sale.

Zelda Fitzgerald

Zelda Fitzgerald la 17 ani

* 1901: Prințesa Sophie de Hohenberg (germană Sophie Fürstin von Hohenberg; 27 iulie 1901 – 27 octombrie 1990) a fost singura fiică a Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei și a soției lui morganatice, Sofia, Ducesă de Hohenberg.

După asasinarea părinților ei, Sophie și cei doi frați ai ei, Maximilian și Ernst au fost luați în grija prietenului tatălui lor, Prințul Jaroslav von Thun und Hohenstein.

La 8 septembrie 1920 Sophie s-a căsătorit cu Contele Friedrich von Nostitz-Rieneck (1891–1973), fiul cel mare al lui Erwein Nostitz-Rieneck și al Amaliei Podstatzky-Lichtenstein.

Prințesa Sophie

Prințesă de Hohenberg

Prințesa Sophie von Hohenberg, ca. 1914.

* 1909: Costache Agafiței (n. 24 iulie 1909, Iași, România – d. 1 iunie 2002, Iași, România) a fost un pictor si grafician român. A fost cetățean de onoare al Municipiului Iași.
Costache Agafiței, născut la Iași în anul 1909, și-a făcut studiile de specialitate ca student al pictorilor Octav Băncilă și Gheorghe Popovici.^[1] A urmat cursurile Școlii de pictură de la Baia Mare. Ca student participă la Salonul Oficial de Artă, organizat de Ștefan Dimitrescu la Iași

Între anii 1930-2002 a participat la numeroase expoziții personale și de grup în Iași, București, Râmnicu Vâlcea, Lugoj și în alte locuri din țară.

• 1946 - expoziție personală la Ateneul Român, București
• 1966 - expoziție personală „30 de ani de activitate plastică”
• 1972 - expoziția „Omagiul lui Octav Băncilă”, împreună cu Miron Agafiței^[3] și Gabriela Agafiței^[4]
• 1976 - a 2-a expoziție la Ateneul Român, București, „Retrospectivă Costache Agafiței”
• 1994 - „Aniversarea a 85 de ani”, expoziție retrospectivă la Muzeul de Artă Iași (Sala Voievozilor).

A ocupat numeroase funcții: a fost custode al Pinacotecii ieșene (1941- 1949), director al Muzeului de Artă (1949-1958), cadru didactic la Facultatea de Arte Plastice (1963-1968), președinte al Uniunii Artiștilor Plastici, Filiala Iași (1958-1965).^[5]

A lucrat la restaurarea picturii cupolei Teatrului Național din Iași (1955-1956) împreună cu pictorul Nicolae Popa.

A realizat lucrări de pictură reprezentând ctitoriile lui Alexandru Lăpușneanu, în Complexul Muzeistic al Mănăstirii Slatina, județul Suceava.

Este inclus în „Enciclopedia Artelor plastice” de către profesorul și criticul de artă Anto Sepp din Estonia (în 18 octombrie 1987).

În noiembrie 2001 participă la expoziția Internațională de al Hangzhou - China cu lucrări de pictură.

Serviciul „Muzee și Monumente de pe lângă Consiliul de Miniștri București l-a numit vice-președinte al Colectivului pentru Monumente Istorice Iași, unde a depus o muncăde apărare și salvare a monumentelor isorice din Iași și împrejurimi.

Compoziții cu tematică istorică sunt lucrările „Hora Unirii”, „Portretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza” și „Intrarea lui Mihai Viteazu în Iași”.

Lucrările pictorului se găsesc în colecții particulare din Austria, Franța, Germania, Japonia, Israel, Canada și China.

În muzeele de artă din țară se găsesc la:

• Palatul Culturii, Iași
• Muzeul Unirii, Iași
• Muzeul Literaturii Române, Iași
• Academia Română, Filiala Iași
• Muzeul de Artă, Galați
• Muzeul de Artă, Bacău
• Muzeul de Artă, Baia-Mare
• Muzeul de Istorie Națională, București

·         1911 - S-a născut George Ivaşcu, critic şi istoric literar, publicist, fost director al revistei „România literară” (1971–1988) şi redactor–şef al revistei „Contemporanul” (1955–1971 (“Istoria literaturii române”, “Nicolae Filimon”, “Cumpăna cuvântului”) (m. 21 iunie 1988)

·         1911: Ernesto Sabato, scriitor argentinian (d. 2011)

·         1917 - S-a născut Robert Farnon, cântăreţ şi şef de orchestră canadian.

·         1920: Bella Abzug, politiciană americană, luptătoare pentru drepturile femeilor (d. 1998)

·         1921: Giuseppe di Stefano, tenor italian

·         1928 - S-a născut Lia Szasz, pictoriţă.

* 1931: Gheorghe Munteanu (n. 24 iulie 1931) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Suceava pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Gheorghe Munteanu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Polonă, Ungaria și Australia.

*1933: Jerzy Harasymowicz (n. 24 iulie 1933, Puławy – d. 21 august 1999, Cracovia) a fost un poet polonez.

Opere literare:

• Cuda (1956)
• Powrót do kraju łagodności (1957)
• Wieża melancholii (1958)
• Przejęcie kopii (1958)
• Genealogia instrumentów (1959)
• Mit o świętym Jerzym (1959)
• Ma się pod jesień (1962)
• Podsumowanie zieleni (1964)
• Budowanie lasu (1965)
• Pastorałki polskie (1966, 1980)
• Zielony majerz (1969)
• Madonny polskie (1969, 1973, 1977)
• Znaki nad domem (1971)
• Bar na Stawach (1972, 1974)
• Zielnik. Pascha Chrysta (1972)
• Polska weranda (1973)
• Małopolska (1973, 1975)
• Córka rzeźnika (1974)
• Żaglowiec i inne wiersze (1974)
• Barokowe czasy (1975)
• Banderia Prutenorum ... (1976)
• Polowanie z sokołem (1977)
• Cudnów (1979)
• Wiersze miłosne (1979, 1982, 1986)
• Z nogami na stole (1981)
• Wesele rusałek (1982)
• Wiersze na igrzyska (1982)
• Wiersze sarmackie (1983)
• Dronsky (1983)
• Złockie niebo cerkiewne (1983)
• Klękajcie narody (1984)
• Na cały regulator (1985)
• Lichtarz ruski (1987)
• Ubrana tylko w trawy połonin (1988)
• Za co jutro kupimy chleb (1991)
• Kozackie buńczuki (1991)
• W botanicznym. Wiersze zen (1992)
• Czeremszanik (1993)
• Zimownik (1994)
• Worożycha (1994)
• Samotny jastrząb (1995)
• Klasztor na księżycu (1996)
• Srebrne wesele (1997)

Jerzy Harasymowicz

·         1934: Alexandru Jula, interpret român de muzică ușoară (D. 3 iun 2018)

* 1938: Gelu Juncu (n. 24 iulie 1938) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Prahova pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Gelu Juncu a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu Republica Populară Chineză.

·         1941 - S-a născut Barbara Jean Love, vocalistă americană (Friends Of Distinction).
* 1942: Josef ("Sepp") Holzer (n. 24 iulie 1942 în Ramingstein, Salzburg, Austria) este un fermier practicant al agriculturii naturale. Este totodată autorul mai multor cărți, lucrează pe plan național ca un activist al conceptului de permacultură, iar pe plan internațional este consultant pe probleme de agricultură naturală. Este totodată subiectul filmului Agricultorul rebel.^[1][2]

Provine dintr-o familie de fermieri. În anul 1962 a preluat ferma montană a părinților săi. Dezamăgit de metodele ortodoxe ale agriculturii, a început să  formeze propria abordare economică de mediu, numită ulterior ”Permacultura Holzeriană”.   

Gospodăria sa din Krameterhof se află în Alpii Austrieci, la o altitudine de 1100—1500 metri deasupra nivelului mării. Sepp Holzer este supranumit ”fermierul rebel”, deoarece  a insistat asupra metodelor sale în pofida amenzilor și chiar a pericolului întemnițării pentru propriile tehnici agricole, care presupun renunțarea la retezarea pomilor fructiferi (pomii neretezați rezistă presiunii stratului de zăpadă, pe când cei retezați se frâng sub greutatea lui). O altă metodă a sa, recunoscută azi pe plan mondial, este utilizarea suprafețelor acvatice pe post de  reflector pentru sporirea coeficientului de încălzire solară pasivă, precum și  folosirea microclimatului  creat prin dezgolirea rocilor montane în scopul extinderii zonei benefice  plantelor învecinate. A efectuat și numeroase cercetări aplicate. 

Wikipedia conține și alte articole despre persoane cu numele Holzer. 

Sepp Holzer a transformat ferma din Krameterhof, aflată în condițiile dificile ale unei agriculturi riscante, într-o gospodărie ecologică productivă și durabilă, cu costuri de muncă reduse și un sortiment larg al produselor de calitate, elucidate în activitatea științifică^[3] a lui Stefan Rotter de la Universitatea de economie din Viena. Ferma ocupă o suprafața de cca 50 hectare de livezi, include 70 rezervoare acvatice și estre, posibil, cel mai consecvent exemplu de implementare a principiilor permaculturii în lume. În prezent, ferma din Krameterhof este administrată de fiul lui Sepp Holzer, Jozef Andreas Holzer. Ferma este deschisă pentru turiști, aici sunt organizate ateliere de lucru privind permacultura («Permacultura Holzeriană»).

Din anul 2014 Sepp Holzer locuiește în propriul domeniu Holzer Hoff, la sudul Austriei, organizat tot în conformitate cu  principiile sale proprii. Acesta este deschis pentru excursii.  Sepp Holzer își continuă activitatea de instruire și consultanță pe plan mondial.

·         1942 - S-a născut în Germania (Burt) Heinz, basist şi vocalist britanic (Tornados).
* 1946: Lucian Iliescu (n. 24 iulie 1946) este un senator român, ales în 2012.

·         1946 - S-a născut Alan Whitehead, baterist britanic (Marmalade).

·         1946: Neith Nevelson, (născută la 24 iulie 1946, New York City), este un artist american, cel mai bine cunoscută pentru picturile sale cu cai, femei nud și fețe masculine

Născută într-o familie de artiști, Neith (fiind numită după o zeitate egipteană) a fost nepoata sculptoriței Louise Nevelson (1899 - 1988) și este fiica sculptorului Mike Nevelson, respectiv a designerului de textile Susan Nevelson.

Nevelson a crescut în Florența, Italia și a început să picteze la vârsta de doi ani. Copilăria și-a petrecut-o la Florența și la New York City, iar ca adolescentă s-a mutat la New York, unde a locuit cu bunica sa în atelierul acesteia.^[2] Din 1977, Neith a locuit în Coconut Grove din sudulFloridei.

·         1946 - S-a născut Alecsandru Ştiucă, politician român.

·         1949: Michael Richards, actor american
* 1949: Joan Enric Vives i Sicília (n. 24 iulie 1949, Barcelona, Spania) este un cleric catolic spaniol, din data de 12 mai 2003 episcop de Urgell. În această calitate este coprincipe al Andorrei, împreună cu președintele Franței.

Joan Enric Vives Sicília

* 1950: Vasile Iovu este un naist din Republica Moldova

S-a născut la 24 iulie 1950 la Bardar, în familia Mariei si a lui Gavril Iovu. La vîrsta de 10 ani, Vasile studiază flautul la liceul "Ciprian Porumbescu", iar intre anii 1967-1971 e student la Academia de muzica "Gavriil Musicescu" din Chișinău, clasa de flaut si dirijat de orchestră.

Naiul îl ia in mâini din îndemnul inimii. Decisivă pentru adevărata carieră artistică a fost întîlnirea sa cu Gheorghe Zamfir (Vilnius, 1971), care l-a indrumat și l-a binecuvîntat întru cucerirea inălțimilor muzicii românesti.

Astfel, Vasile Iovu devine primul naist profesionist din stînga Prutului si primul profesor in clasa de nai a Academiei de muzică, autorul primei "Metode de nai" destinate invațamîntului muzical mediu si universitar. Astăzi aria preocupărilor repertoriale, stilistice si de gen ale interpretului este foarte extinsă: muzica populară, simfonica, de cameră, ușoara.

Beneficiind de inalta considerație a melomanilor, Vasile Iovu a concertat, in diverse componente, pe toate continentele, fiind aplaudat in SUA, Anglia, Elvetia, Franța, India, Australia, Japonia, Germania, China si multe alte țări. Acasă meritele legendei naiului basarabean Vasile Iovu sunt apreciate cu titlul de Artist al Poporului, Profesor Universitar, Premiul National si cea mai înalt distincție de stat " Ordinul Republicii". Înzestrat cu o sensibilitate deosebită, avînd alese studii muzicale, artistul și-a insușit o tehnică uimitoare, care-i permite să scoată in evidență intreaga gamă de sonoritați ale acestui străvechi instrument.

* 1950: Viorel Rogoz (n. 24 iulie 1950, Giurtelecu Hododului, județul Satu Mare) este un etnologromân.

Născut la 24 iulie 1950, într-o familie tradițională (cu strămoși atestati documentar în 1569), Viorel Rogoz poartă în sine matricea spirituală a satului natal, Giurtelecu Hododului, jud. Satu-Mare, așezare la poalele Codrului, un „ținut încărcat de podoabe și valori patrimoniale, făurite într-un timp istoric ce coboară până în vremea dacilor și dincolo de aceasta.” ^[2]

Prima atestare, ca sat românesc, a Giurtelecului este 1378 (Gertheleke, Gyurgteleke, Gywrgthelek; în maghiară, Giurtelecu înseamnă proprietatea lui Gheorghe), iar cele mai vechi vestigii cunoscute până acum, din hotarul localității, datează din epoca bronzului (așezarea de pe "Dealul Nucilor"), pe limita relativă a hotarului cu satele învecinate Orțâța, Oarța de Sus și Bicaz, unde există morminte tumulare (Dâmburele în Giurtelec) din aceeași epocă.

După o perioadă de activitate în învățământul preuniversitar (1973-1990, profesor de limba franceză la Liceul din Livada, jud. Satu-Mare), Dr. Viorel Rogoz accede în învățământul universitar, devenind cercetător la Arhiva de Folclor a Academiei Romane - Filiala Cluj, profesor de etnologie-antropologie la Universitatea Tehnică Cluj Napoca (C.U.N.B.M.), unde a predat cursuri de: Introducere în studiul culturii populare, Școli, curente, direcții în antropologia culturală, Mitologie, Metode de cercetare în etnologie, Practică de cercetare, Marketing tribal.

Membru al Asociației Oamenilor de Știință, al Asociației folcloriștilor și etnografilor,al Ethno-web. Le Portail de l’Anthropologue, al Open Anthropology Cooperative, în prezent este etnologul cu cea

mai înaltă notorietate din Ardealul de Nord si Nord-Vest, recunoscut și premiat ca Omul anului 2013, în județul Satu Mare.

Viorel Rogoz, la 65 de ani

* 1952: Gus Green Van Sant, Jr.^[1] (n. 24 iulie 1952,^[2][3][4] Louisville, Kentucky, SUA) este regizor, scenarist, fotograf și muzician american.

Van Sant s-a născut în Louisville, Kentucky, părinții săi fiind Betty (născută Seay) și Gus Green Van Sant, Sr; Tatăl lui Gus a fost producător de îmbrăcăminte^[1] care călătorea în mod regulat ca agent de vânzări.

Familia paternă este de origine parțial olandeză; numele "Van Sant" derivă de la numele olandez "Van Zandt". Primul Van Zandt a ajuns în New Netherland la începutul secolului al XVII-lea, în zona a ceea ce este astăzi New York City

Gus Van Sant

Van Sant la Festivalul de Film de la Cannes, 2015

·         1954: Vasile Dîba, caiacist român

·         1958 - S-a născut Mike Karn (Anthony Michaelides), saxofonist britanic (Japan).
* 1960: Jonathan Hopkin Hill, Baron Hill of Oareford (n. 24 iulie 1960, Londra) este un politician britanic. Este membru al Partidului Conservator.

Între 2013 și 2014 a fost în funcția de șef al camerei Lorzilor, cancelar al ducatului Lancaster și în consiliul privat al Reginei.^[1]

În 2014 Lord Hill a fost numit Comisar european^[2] pentru Servicii Financiare, Stabilitate Financiară si Piețe de Capital.^[3] A demisionat în 2016 după anunțarea rezultatelor Referendumului privind menținerea Regatului Unit în Uniunea Europeană.^[4] Jonathan Hill era un euro-sceptic și împotriva aderării Regatului Unit la moneda euro, dar a declarat că este dezamăgit de rezultatul referendumului.

Jonathan Hill

* 1964: Banana Yoshimoto (よしもと ばなな, Yoshimoto Banana) (n. 吉本 真秀子 Yoshimoto Mahoko, 24 iulie 1964^[1] în Tokio) este o scriitoare japoneză. Își scrie prenumele în hiragana.

Este fiica scriitorului Takaaki Yoshimoto^[2] și sora Harunei Yoiko, o caricaturistă. Crescută într-o familie liberală, a învățat să aprecieze valoarea libertății individuale.

Yoshimoto a început să scrie cînd lucra ca chelneriță la restaurantul unui club de golf în 1987.^[3] Printre autori care au influențat-o a numit pe Stephen King, Truman Capote și Isaac Bashevis Singer.

Romanul ei de debut, „Kitchen”, a fost publicat în peste saptezeci de edițiiRomanul a fost ecranizat de televiziunea japoneză și de cea din Hong Kong în 1997.

Opere:

• 1986 Umbra lunii (ムーンライト・シャドウ, Mōnraito shadou)
• 1988 Kitchen (キッチン)
• 1988 Utakata/ Sanctuary (うたかた／サンクチュアリ, ~ sankuchuari)
• 1988 Kanashii yokan (哀しい予感)
• 1989 Tsugumi (つぐみ)
• 1989 Shirakawa Yofune (白河夜船)
• 1990 N.P.
• 1993 Tokage (とかげ)
• 1994 Amurita (アムリタ)
• 1994 Marika no nagai yoru/ Bari yume nikki (マリカの永い夜／バリ夢日記)
• 1996 SLY sekai no tabi 2 (SLY 世界の旅2)
• 1996 Hachikō no saigō no koibito (ハチ公の最後の恋人)
• 1999 Honeymoon (ハネムーン, hanemūn)
• 1999 Hardboiled/ Hardluck (ハードボイルド／ハードラック, Hādoboirudo hādorakku)
• 2000 Furin no nambei (不倫と南米)
• 2000 Karada wa zenbu shitte iru (体は全部知っている)
• 2000 Hinagiku no jinsei (ひな菊の人生)
• 2002 Niji (虹)
• 2002 Ōkoku sono 1: Andromeda Hights (王国　その１　アンドロメダ・ハイツ, Andoromeda haitsu)
• 2002 Aruzenchin Babaa (アルゼンチンババア)
• 2003 Hagoromo (ハゴロモ)
• 2003 Dead end no omoide (デッドエンドの思い出, deddo endo ~)
• 2004 Ōkoku sono 2: itami, ushinawareta mono no kage, soshite mahō (王国　その2　痛み、失われたものの影、そして魔法)
• 2004 Umi no futa (海のふた)
• 2004 Hatsukoi (はつ恋))
• 2004 Nankuru nai (キッチンなんくるない), 2004
• 2005 Ōkoku sono 3: himitsu no hanazono (王国その３　ひみつの花園)
• 2005 Mizuumi (みずうみ)
• 2006 Iruka (イルカ)

* 1966: Martin Keown (n. 24 iulie 1966, Oxford) este un fost fotbalist englez, care și-a petrecut în mare parte cariera la Arsenal, dar a jucat și pentru Aston Villa sau Everton. Acum este scouter la Arsenal și comentator pentru BBC, ESPN, TV3 și Al Jazeera Sports +3.

* 1966: Mo-Do (nume la naștere Fabio Frittelli) (n. 24 iulie 1966 - d. 6 februarie2013) a fost un cântăreț de origine italiană, devenit celebru datorită piesei Eins, Zwei, Polizei, lansată în 1994, în limba germană.

Acesta a fost găsit mort în casa sa, pe 6 februarie 2013. Polițistii au constatat că acesta s-a sinucis.

·         1969: Jennifer López (n. 24 iulie 1969, în cartierul Bronx, New York) este o actriță și cântăreață americană.

Visa încă din copilărie să devină artistă, astfel că a început să cânte de la o vârstă fragedă. De-a lungul timpului, a jucat în multe filme. Dar succesul a fost de partea ei abia în anul 1997, când a jucat rolul binecunoscutei și regretatei Selena, în filmul cu același nume. A urmat apoi încă un succes cu filmul "Anaconda", și, în timp, a devenit una dintre cele mai căutate actrițe de la Hollywood.

Pe la sfârșitul anilor '90, și-a început cariera muzicală. Un debut cu succes, în care primul album al lui Jennifer s-a intitulat "On the 6" și conținea hituri precum "If you had my love" sau "Waiting for tonight". Pentru acest album, Jennifer a obținut discul de platină, datorită volumului de vânzări.

A urmat un duet cu Marc Anthony, "No me ames", care i-a adus o nominalizare la premiile Grammy și un premiu Billboard Latin Music Awards.

Au urmat albume de succes, precum "J.Lo" (cu hituri precum "Ain't it funny" sau "Love don't cost a thing"), "This is me... then" (cu hituri precum "Jenny from the block").

A făcut o pauză de câțiva ani pentru a se ocupa de cariera de actriță, iar în 2005 a revenit cu un nou album, "Rebirth", cu hituri ca "Get right" sau "Hold you down".

Jennifer Lopez s-a născut pe data de 24 iulie 1969 într-unul dintre cele mai mari cartiere din New York, Bronx, într-o familie de portoricani. Nu a fost crescută într-o familie de muzicieni, ca multi artiști, ci mama era educatoare la o grădiniță, iar tatăl era specialist în calculatoare. Jennifer a crescut alături de cele două surori, Lynda și Leslie. Jennifer a avut înclinații spre muzică încă de mică când a început să cânte în școlile catolice.

Pentru a-și plăti cursurile de canto și dans aceasta lucra ziua dând lecții de coregrafie și noaptea dansând în cluburile din Manhattan. După participările la castinguri a fost cooptată să apară în videoclipurile cântăreților rap și mai apoi a devenit dansatoare pentru formația New Kids on the Block. A fost respinsă de două ori însă reușește să obțină un rol în serialul "In Living Color" și la scurt timp face parte din trupa de dansatori a lui Janet Jackson lângă care apare în videoclipul piesei "That's the Way Love Goes".

Jennifer Lopez s-a făcut remarcată interpretând mai multe roluri în serialele "South Central", "Second Chances" și "Hotel Malibu", iar debutul în cinematografie a venit odată cu filmul "Nurses on the Line: The Crash of Fight".

În 1995 apare în drama "My Family" și filmul de acțiune "Money Train". Lopez a jucat în producțiile lui Francis Ford Coppola din anul 1996, comedia "Jack", alături de Robin Williams și thriller-ul din 1997, "Blood and Wine", alături de Jack Nicholson.

Cel mai cunosut rol al său rămâne însă cel interpretat în filmul documentar "Selena" care i-a adus în 1996 o nominalizare în cadrul Premiilor Globul de Aur pentru "Cea mai bună actriță - Muzical sau Comedie". Astfel devine prima actriță de origine latină care a primit un onorariu de 1 milion de dolari pentru interpretarea dintr-un film.

Laudele primite și pentru filmele "El Cantante" din cadrul Festivalului Internațional de Film de la Toronto și "Bordertown" la festivalul de la Bruxelles, nu au putut împiedica însă criticile aduse pentru rolurile interpretate în "Out of Sight", "The Cell", "An Unfinished Life" și "Shall We Dance?", cea mai mare dezamăgire și cele mai multe critici fiind aduse de producția "Gigli".

Pe lista de apariții în cinematografie se mai găsesc și "The Wedding Planner", "Maid in Manhattan", "Monster-In-Law" și "Enough". În luna aprilie a anului 2004, Lopez a jucat în sitcomul "Will și Grace", în finalul celui de-al șaselea sezon interpretându-se pe sine. Apariția acesteia în serial a obținut o audiență care nu mai fusese atinsă de la apariția lui Elton John în 2002.

În luna mai a anului 2006, Jennifer se ocupă de selectarea concurenților în cadrul emisiunii "Dance Life" difuzată de MTV, având mai multe apariții de-a lungul emisiunii. Primește rolul de mentor în emisiunea " American Idol" pe data de 10 aprilie 2007, iar în octombrie 2007 este producătorul executiv al miniseriei numite după albumul său, "Como Ama Una Mujer". Jennifer Lopez este cea mai bine plătită actriță de origine hispanică din lume, încasând pentru un rol în film peste 15 milioane de dolari.

Filmele în care a jucat au avut încasări record, precum "Maid in Manhattan" cu 94,001,225 $ și "Shall We Dance" cu 170,128,460 în box-office-ul internațional. On the 6 (1999)

În muzică Jennifer s-a lansat oficial pe 1 iunie 1999 cu albumul de debut "On the 6" și a ajuns în Top 10 în Billboard 200. Hitul "If You Had My Love" a poziționat-o pe primul loc în top timp de 32 de săptămâni, lucru ce nu l-a putut realiza niciun alt artist până atunci. Urmează "Waiting for Tonight" care îi aduce cântăreței premiul MTV pentru "Best Dance Video" și o nominalizare la Grammy. Duetul cu Mark Anthony, "No Me Ames" aduce două nominalizări la premiile Latin Grammy.

Pe album se găsește un alt featuring cu Big Pun și Fat Joe pentru piesa "Feelin' So Good". Toate cele patru piese dispun de câte un videoclip, iar cel de-al cincilea este unul inedit ce a fost filmat la "Women's World Cup" pe 10 iulie 1999. J. Lo (2001)

Ce-l de-al doilea album intitulat simplu "J.Lo" este lansat pe 23 ianuarie 2001 și debutează pe locul întâi în Billboard 200. Apariția în același timp a filmului "The Wedding Planner" o face pe Jennifer Lopez prima cântăreață-actriță din lume care are un album și un film pe locul întâi în aceeași săptămână.

Hitul "Love Don't Cost a Thing" este primul single care ajunge pe locul întâi în Marea Britanie, fiind sursa de inspirație pentru filmul cu același nume. "Play", "I'm real" și "Ain't It Funny" sunt următoarele piese ce beneficiază de videoclipuri și urcă repede în topuri.

Pe 5 februarie 2002, Jennifer Lopez lansează un album complet remixat, primul album-remixat din istorie care a ajuns pe locul întâi și al patrulea din toate timpurile ca număr de vânzări după Michael Jackson, Beatles și Madonna. Ca și cel precedent, "J to tha L-O!: The Remixes" debutează pe locul întâi în Billboard 200. Sunt filmate două videoclipuri în colaborare cu rapper-ul Ja Rule, "Ain't It Funny" și "I'm Real", cel din urmă câștigând premiul MTV pentru Best Hip-Hop Remix. This Is Me... Then (2002)

"This Is Me... Then" este lansat pe 26 noiembrie 2002 și ocupă locul doi în Billboard 200. Primul clip la piesa "Jenny From The Block" cu Jadakiss și Styles P. Reprezintă o a doua încercare a cântăreței de a prezenta publiclui adevărata personalitate a ei, dincolo de zvonurile că este cea mai pretențioasă vedetă din lume. În videoclip apare fostul ei logodnic Ben Affleck, relație ce a durat din 2002 până în 2004.

Se filmează clipuri și pentru "All I Have" în colaborare cu LL Cool J, "I'm Glad" și balada "Baby I Love You", dedicată lui Ben. Interesul fanilor pentru Jennifer Lopez s-a dovedit și de compania Yahoo care a emis un comunicat precizând că cele mai căutate cuvinte pe internet în anul 2002 au fost, desigur, Jennifer Lopez. Rebirth și Como Amo Una Mujer (2005-2007)

Albumul "Rebirth" este lansat pe 1 martie 2005, după o absență de un an din lumea muzicii. Deși după debut ajunge direct pe locul 2 în top Billboard200, albumul pierde repede poziții în top. Hitul "Get Right" ajunge în Top 15 în SUA și este al doilea single al divei ce primește discul de platină.

De asemenea, "Get Right" este și cel de-al doilea hit ce ajunge pe locul întâi în topurile din Marea Britanie. Al doilea single "Hold you Down", în colaborare cu Fat Joe, urcă pe poziția 64 în US Hot 100. În Anglia, reușește să atingă locul 6, iar în Australia accede în top20.

Lansarea videoclipului pentru "Cherry Pie" este anulată din cauza vânzărilor slabe ale albumului și depășirii bugetului de promovare.

Albumul "Rebirth" primește discul de platină în SUA. Cântăreața latino-americană colaborează cu LL Cool J pentru single-ul "Control Myself", care ajunge pe locul 4 în US Billboard Hot 100. Este primul hit al cântăreței din ultimii trei ani ajuns în Top 10 în SUA.

În luna martie a anului 2007, Jennifer Lopez își lansează primul album înregistrat integral în limba spaniolă. Producătorul albumului a fost chiar soțul ei, cântărețul Mark Anthony. Albumul ocupă a 10-a poziție în Billboard 200 și locul 1 în US Top Latin Albums pentru 4 săptămâni consecutive și în US Latin Pop Albums pentru 7 săptămâni.

În iulie 2007 revista Billboard anunță un concert mondial susținut de J.Lo și Mark Anthony - Juntos en concierto. Concertul a reprezentat un mix între muzica recent lansată, hituri vechi și muzica spaniolă. "Que Hiciste" a fost hitul principal al albumului. Videoclipul acestei piese a fost primul videoclip în limba spaniolă care a reușit să ajungă numărul 1 în MTV's Total Request Live.

Faimoasa cântăreață a câștigat premiul American Music pentru "Cel mai bun artist latin" în 2007. Brave și Love? (2007-2010)

După 6 luni de la albumul precedent, pe 9 octombrie 2007, cântăreața își lansează al 5-lera album, intitulat "Brave". Pentru acesta, Jennifer a colaborat cu diverși producători cum ar fi Midi Mafia, J.R. Rotem, Lynn și Wade și Ryan Tedder.

Un fragment din melodia "Mile in These Shoes" este folosit de ABC în promo-ul pentru al 4-lea sezon al serialului "Neveste Disperate".

"Do it well" a fost hitul principal al albumului și pătrunde în Top 20 în numeroase țări.

Pitbull a declarat la MTV Video Music Awards că a înregistrat o melodie împreună cu faimoasa cântăreață (melodie ce nu va fi inclusă în noul album) și videoclipul este deja filmat.

Următorul album al divei se numește "Love?" și va fi pus în vânzare în luna ianuarie a anului 2010.

Jennifer Lopez s-a căsătorit pentru prima oară în 22 februarie 1997 cu Ojani Onoa de care divorțează în luna ianuarie a anului 1998, la nici 12 luni după ce și-au unit destinele. La puțin timp aceasta își găsește consolarea în brațele megastarului P. Diddy lângă care nu stă decât un an. Despărțirea vine imediat după un incident care se lasă cu focuri de arme într-un club.

Pe 13 septembrie 2003 era plănuită nunta cu actorul Ben Affleck de care se desparte în prima lună a anului 2004.

În prezent cântăreața este căsătorită cu cântărețul Marc Anthony cu care are doi copii, gemenii Emme și Max. Afaceri

Jennifer Lopez își lansează propia linie de haine în 2003 - "JLO by Jennifer Lopez", aceasta incluzând diverse tipuri de haine pentru femei tinere și accesorii. La sfârșitul lui 2007 diva retrage linia "JLO" pentru a lansa "JustSweet" special pentru copii.

Din cauza utilizării intensive a blănii în crearea hainelor, Jennifer a atras nemulțumirea celor care susțin drepturile animalelor.

În 2002 a deschis în California un restaurant cubanez, numit "Madre's".

Jennifer intră în industria parfumurilor cu Glow by J.Lo. Acesta este urmat de altele : Still, Miami Glow by J.Lo, Live by Jennifer Lopez, Love at first Glow by J.Lo, Live Luxe, Glow after Dark. De asemenea în linia Glow, diva a introdus și loțiuni de corp și creme bronzante.

Cântăreața-actriță deține compania de film și televiziune Nuyorican Productions.

În 2007 Jennifer a primit premiul Amnesty International ce recunoștea munca divei ca producător și star al filmului Bordertown, film ce avea ca subiect crima a sute de femei din orașul Border din Juares, Mexico.

Cântăreața și actrița latină este, de asemenea, implicată și în promovarea vaccinurilor pentru tuse compulisvă. Lucrează alături de Soubds of Pertussis și March Of Dimes pentru a atrage atenția asupra bolii și pentru a încuraja vaccinarea copiilor.

Jennifer Lopez este cea mai bine plătită actriță de origine hispanică din lume , încasând pentru un rol în film peste 15 milioane de dolari . Filmele în care a jucat au avut încasări record , precum Maid in Manhattan cu 94,001,225 $ și Shall We Dance cu 170,128,460 în box-office-ul internațional .

Jennifer Lopez a vândut peste 50 de milioane de albume în întreaga lume . Revista Forbes a estimat averea divei la 325 milioane de dolari , aceasta ocupând poziția a 7-a în topul celor mai bogate femei din industria muzicii.

* 1971: Liana Stanciu (n. 24 iulie 1971^[1] București) este o prezentatoare de radio și televiziune din România. Suferă de disfonie din naștere, ceea ce conferă vocii sale un timbru aparte, care a contribuit la celebritatea ei.^[2]

A prezentat la posturile Radio Contact (12 ani), Radio Star, și a lucrat la televiziunile Antena 1 și B1 TV. În prezent realizează la Magic FM, alături de Raul Brebu, emisiunea matinală „Magic Start”, unul dintre cele mai audiate programe matinale de radio din România.

Este căsătorită cu Mihai Georgescu, solistul trupei Bere Gratis, și împreună au o fiică, Teodora, născută pe 7 decembrie 2005.

* 1974: Atsuhiro Miura (n. 24 iulie 1974) este un fost fotbalist japonez.

* 1975: Torrie Anne Wilson (n. 24 iulie 1975) este o actriță, fotomodel și fostă wrestleriță americană. Ea e cel mai bine cunoscută pentru perioada în care a evoluat în World Championship Wrestling (WCW) și World Wrestling Entertainment (WWE).

În afară de wrestling-ul profesionist, Wilson a mai apărut pe copertele câtorva reviste, inclusiv FHM și Playboy (pentru care a pozat de două ori).

Torrie Wilson

Torrie Wilson în 2010

·         1977: Cristina Cioran, actriţă şi prezentatoare TV

* 1978: Florin Costin Șoavă(n. 24 iulie 1978) este un fost fotbalistromân, actualmente antrenor la Sporting Roșiorii de Vede.^[1] A bifat 22 de meciuri în echipa națională a României.

* 1980: Iulia Vântur (n. 24 iulie 1980, Iași, România) este o prezentatoare de televiziune, actor și model, remarcată îndeosebi pentru rolul de coprezentator al unuia dintre cele mai populare și longevive show-uri TV live din România, Dansez pentru tine, alături de Ștefan Bănică Jr.. Timp de 10 ani a fost prezentatoarea știrilor PRO TV, din 2006 devenind prezentatoarea știrilor în prime time și week-end. A primit numeroase premii pentru activitatea sa în televiziune, Iulia Vântur fiind considerată una dintre puținele vedete TV care au realizat performanța de a prezenta numai emisiuni live.

Debutul său în actorie a avut loc în anul 2011 pe scena teatrului Metropolis, în piesa Lautrec la bordel, în regia lui Horațiu Mălăele. Cu aceeași piesă a participat și la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.

Iulia Vântur s-a născut în 1980 la Iași, într-o familie modestă de intelectuali, orientați în susținerea valorilor umane. Începe să practice încă din copilărie sporturi precum volei și baschet, formându-și bazele pentru cariera în modeling.

Iulia Vântur a captat atenția publicului in calitate de prezentator al știrilor de week-end la PRO TV, dar mai ales în rolul de co-prezentator al show-ului Dansez pentru tine, devenind rapid un personaj preferat al presei mondene.

Iulia Vântur s-a remarcat, de asemenea, prin ținutele sale inspirate și prin atitudinea feminină. Viața personală a Iuliei Vântur a fost în permanență un subiect de presă, în special pentru relațiile cu Marius Moga și Salman Khan.^[2]

De asemenea, presa de specialitate a oferit spații largi intereselor sale: stil de viață sănătos – healthy food, sport, yoga, meditație, wellness.

Pentru Iulia Vântur s-au realizat materiale ample în reviste precum InStyle, Unica, Marie Claire, Formula AS, Viva!, Ce se întâmplă doctore?, Ioana, Story, The One, Tabu, remarcându-se prin coperte eveniment cu pictoriale și ședințe foto speciale.

Iulia Vântur este considerată un profesionist al televiziunii din România, devenind una dintre puținele vedete TV care au prezentat doar emisiuni live de la începutul carierei.

Iulia Vântur

* 1982: Elisabeth Singleton Moss^[3] (n. 24 iulie 1982) este o actriță americană. Cele mai notabile roluri ale ei includ pe cel al lui Zoey Bartlet, a treia și cea mai mică fată a Președintelui Jed Bartlet din serialul, The West Wing (1999 – 2006), difuzat de NBC și cel de secretară devenită mai târziu copywriter Peggy Olson din serialul Mad Men (2007 – prezent) difuzat de AMC.

Elisabeth Moss

Elisabeth Moss în 2007

* 1983: Daniele De Rossi, Ufficiale OMRI^[4][5] (n. 24 iulie 1983, Roma, Italia) este un fotbalist italian care joacă la clubul AS Roma din Serie A, și este convocat în mod regulat la echipa națională de fotbal a Italiei, cu care a devenit campion mondial în 2006.

* 1985: Ciprian Mega (n. 24 iulie 1985) este un preot ortodox și cineastromân^[

La 19 ani, a absolvit Seminarul Teologic „Chesarie Episcopul” din Buzău.

A urmat studii universitare de licență la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu și studii postuniversitare, de doctorat, în Marea Britanie, la Nottingham și Londra^[

În octombrie 2009, Ciprian Mega a fost hirotonit preot în Biserica Ortodoxă Română. La scurt timp, în februarie 2010, Patriarhul Daniel și-a dat acordul ca preotul Ciprian Mega să fie transferat în Biserica Ortodoxă a Ciprului. Timp de doi ani, a slujit ca preot al Parohiei de limbă greacă „Sfântul Nicolae” din Lakatameia^[3] (cartier al capitalei cipriote Nicosia). În ianuarie 2012 a format parohia românească din cadrul Mitropoliei de Tamasos și Oreini, demarând proiectul pentru contrucția primei biserici românești în Cipru.

Este ctitorul principal al Bisericii Românești din Cipru. Biserica a fost inaugurată pentru slujire în octombrie 2012^[4] și poartă hramul Sfânta Mare Muceniță Chiriachi și Sfântul Cuvios Ioan Iacob, românul de la Hozeva.

Un an mai târziu, a fost sfințită de ierarhul locului, Mitropolitul Isaia de Tamasos și Oreini, împreună cu Episcopul Visarion Bălțat al Tulcii^[5], delegatul Patriarhului Daniel^[6] al României. Ulterior, în curtea Bisericii, a construit un așezământ românesc.

A debutat ca regizor în 2015, cu filmul de scurt metraj Nunta lui Iov. În același an, filmul a fost selectat la Festivalul Internațional de film de la Cannes.

Dimineața care nu se va sfârși (România - Cipru, 2016, 97 minute) reprezintă debutul său în lungmetraj. În rolurile principale sunt actorii Ela Ionescu^[8], Valeriu Andriuță^[9], Ovidiu Crișan^[10]. Filmul a participat în numeroase festivaluri internaționale^[11], unde a primit premii^[12].

Premiul Nobel cu Dana Ciobanu, Valeriu Andriuță și Mihai Gruia Sandu se află în post-producție, urmând să fie lansat în 2019^[Când?]

21 de rubini este cel de-al doilea lungmetraj, unde Ciprian Mega semnează scenariul și regia. Filmul, care va avea premiera oficială în 2019, îl are în distribuție pe Dorel Vișan, Răzvan Vasilescu, Doru Ana^[13], Ela Ionescu, Valer Dellakeza, Ovidiu Crișan, Magda Catone, Sebastian Bălan, Mihnea Moldoveanu, Lucian Ifrim, Cristian Iorga și alții.

Este căsătorit cu Laura Mega, scenograf și producător de film și are trei copii.

Pr. Ciprian Mega

·         1985: Lukas Rosol, tenisman ceh
* 1987: Natalia Stratulat (n. 24 iulie 1987, URSS) este o atletă din Republica Moldova. A făcut parte din lotul olimpic al Republicii Moldova la Jocurile Olimpice de vară din 2016, în disciplina aruncarea discului.
* 1987: Mara Elizabeth Wilson (n. 24 iulie 1987, Los Angeles CA) este o scriitoare americană, actriță de teatru și fostă actriță de film în copilărie. Este cel mai bine cunoscută pentru rolurile Nattie Hillard din Mrs. Doubtfire, Susan Walker din Miracle on 34th Street și Matilda Wormwood din Matilda. Prima interpretare actoricească a lui Wilson a fost într-o reclamă pentru Lunchables.^[1] Inițial, părinții ei nu au dorit ca Mara să fie actriță

Mara Wilson

Mara Wilson în 2014

* 1988: Mihai Donisan (n. 24 iulie 1988, București) este un atlet român, specializat pe săritură în înălțime. A fost laureat cu aur (2009)^[1] și cu argint (2013)^[2] la Jocurile Francofoniei.
* 1992: Mitchell Coby Michael Grassi (n. 24 iulie 1992, Texas) este un cântăreț și vlogger american. Mitch este unul dintre membrii fondatori și tenorul trupei Pentatonix (2011-prezent) și unul dintre vloggerii canalului Superfruit.

Mitch Grassi
* 1997: Lia Taburcean (n. 24 iulie 1997, Verejeni, Raionul Telenești) este o cântăreață și compozitoare din Republica Moldova.

Decese

·         946: A murit Muhammad ibn al-Tughj Ikhshid, conducător al Egiptului sifondator al dinastiei Ikhshidid (n.882). Abu Bekir Muhammad ibn Ṭughj ibn Juff ibn Yiltakīn ibn furan ibn Furi ibnKhāqān (n.8 februarie 882), a fost un comandant Abbasid și guvernator al Egiptului, care a devenit domnitorul independent al Egiptului și al unei părți dinSiria din 935 până la moartea sa. El a fost fondatorul dinastiei Ikhshidid, care a condus regiunea până  la moartea sa, dupa care, Fatimizii au invadat și cuceritEgiptul in anul 969, începând o nouă eră în istoria țării.

·         1115: Matilda de Toscana (n. 1046)
* 1292: Sfânta Kinga (n. 5 martie 1234, Esztergom - d. 24 iulie 1292, Stary Sącz) a fost fiica regelui Ungariei Béla al IV-lea și a prințesei Maria Laskarina (fiica împăratului grec Teodor Lascăr). Kinga a fost căsătorită cu Boleslav al V-lea cel Sfios, fiul lui Leszek I al Poloniei, prinț de Sandomierz, și al prințesei ruse Grzymisława. Este canonizată în Biserica Catolică.

A fost logodită de timpuriu cu prințul polonez Boleslaw al V lea. Căsătoria celor doi, benefică pentru relațiile polono-maghiare, a avut loc în 1239. Regele Bela al IV-lea a dăruit fiicei sale cele mai bogate zăcăminte de sare din Ungaria, minele de sare din Maramureș.

Zestrea completă a Kingăi a contribuit la apărarea împotriva tătarilor. Cu toate acestea, în 1241 Polonia a cotropită de marea invazie mongolă. Cuplul regal a fugit înainte de Podolini, apoi pe malul stâng al Dunajec la castelul Czorsztyn.

După invazia mongolă, în 1249 a vizitat Ungaria și cu mineri primiți de la tatăl ei în 1251 a deschis la minele de sare Wieliczka, oferind astfel importante resurse de sare Poloniei. Soțul ei a donat acesteia terenul Szandec in 1257. Pe acest teren ,Kinga in 1280 [7] (potrivit altor surse, în 1273 [8]), a fondat mănăstirea (franciscană) de maici clarissa - Stary Sącz, ( Clarisele - Al doilea Ordin Franciscan - grup feminin franciscan înființat de sfânta Clara de Assisi și sfântul Francisc de Assisi- ramura feminină a Ordinului Franciscan ,care având același fondator are și aceeași spiritualitate cu Primul Ordin, dar alături și în complementarietate cu el, are o caracteristică proprie: dimensiunea contemplativă în clauzură. Și astăzi caracteristicile fundamentale sunt contemplarea, penitența, iubirea silențioasă, smerita dăruire fraternă de slujire în comunitatea marii familii umane .) pe fondul crizei instituite între 1230 - 1260, după moartea fondatorului Ordinului Franciscan, Sfântul Francisc de Assisi. De asemenea, în altă parte, s-au construit spitale, biserici și mănăstiri sub tutela cuplului regal. Kinga și Boleslaw au ajutat beatificarea lui Sf. Stanislaus, care a avut loc în 1253.

Soțul ei a murit în 1279. Kinga, a fondat o mănăstire clarissă în Stary Sącz, împreună cu sora ei Jolanda , văduva cu șase luni mai devreme,la care se retrăsese. În 1284 a fost aleasă stareța mănăstirii . Prima biserică a fost construită în 1285. În 1287 în timpul unei invazii a tătarilor la Czorsztyn maicile au trebuit să fugă la castel.Mănăstirea a fost devastată de mongoli, dar reconstruită sub supravegherea lui Kinga. Aici, a murit în 1292, după 10 luni de boală.

Pentru comemorarea prințesei , s-a săpat cea mai mare capelă subterană din lume, dedicată sfintei Kinga, la o adâncime de 101 m în salina de la Wieliczka, una din cele mai renumite saline din lume.

Stema orașului Stary Sącz o reprezintă pe sfânta Kinga.

Kinga a Poloniei

Capela Sfanta Kinga din mina de sare Wieliczka Manastirea Starym Sączu Ocrotitoarea minerilor Sfânta Kinga Statuia Sfânta Kinga din Stary Sacz Statuia sfintei Kinga din mina de sare Wieliczka

·         1568: Carlos, Prinț de Asturia, cunoscut drept Don Carlos (8 iulie 1545 – 24 iulie 1568), a fost fiul cel mare și moștenitorul regelui Filip al II-lea al Spaniei. Mama lui a fost Maria a Portugaliei, fiica regelui Ioan al III-lea al Portugaliei.

Din cauza consangvinității, Carlos s-a născut diform și suferind de o instabilitate psihică, de care nu a scăpat toată scurta lui viață de 23 de ani. Mai mult, această instabilitate s-a agravat odată cu un accident care i-a cauzat niște lovituri la cap, ce au necesitat o trepanație. După această operație, accesele de furie nemotivată au devenit tot mai dese. Impresiile diverse ale contemporanilor săi care l-au cunoscut dovedesc faptul că era un individ sadic, care chinuia animale și servitorii.^[1]

Din cauza agravării instabilității psihice, Carlos a fost închis de către tatăl său la începutul anului 1568, murind după o jumătate de an de carceră. Soarta lui a devenit subiect pentru Legenda Neagră și a inspirat o piesă de teatru scrisă de Friedrich Schiller (drama Don Carlos) și o operă de Giuseppe Verdi (intitulată tot Don Carlos).

Carlos

Prinț de Asturia

Portret de Alonso Sánchez Coello, c. 1558.

·         1739: Benedetto Marcello, compozitor italian (n. 1686)

·         1862: Martin Van Buren (pronunție neerlandeză:  audio; n. 5 decembrie1782, Kinderhook[*], SUA – d. 24 iulie 1862,Kinderhook[*], SUA), numit și Old Kinderhook, a fost cel de-al optuleavicepreședinte și cel de-al optulea președinte al Statelor Unite ale Americii. Van Buren a fost primul care a organizat Partidul Democrat, fiind în același timp o figură dominantă, alături de predecesorul său în funcția prezidențială, Andrew Jackson, în organizarea și funcționarea așa-numitului Sistem al celui de-al doilea partid politic (în engleză, Second Party System^⁠(d)), primul președinte al Statelor Unite de descendență olandeză și nu anglo-saxonă și primul președinte a cărui limbă maternă nu a fost engleza ci olandeza. Van Buren a fost, de asemenea, primul președinte născut în Statele Unite după obținerea independenței față de Regatul Unit.

Van Buren s-a născut în satul Kinderhook^⁠(d) din statul New York, aflat la aproximativ 35 de km sud de orașul Albany, capitala statului. Stră-stră-stră-bunicul său, Cornelis, venise în Lumea Nouă în 1631 din Olanda, numele de familie însemnând „de Buren”. Tatăl lui Martin, Abraham Van Buren (17 februarie 1737 - 8 aprilie 1817), a fost fermier și proprietar al unei cârciumi. Mama sa a fost Maria Hoes (27 februarie 1743 - 16 februarie 1817), care avea copii dintr-o căsătorie anterioară.

Van Buren a fost educat la școli obișnuite și la Kinderhook Academy^⁠(d). În 1796 a început să studieze științele juridice, terminând pregătirea sa universitară în 1802 în New York City, unde a studiat cu William Peter van Ness (1778 - 1826). În 1803 a fost admis în baroul avocaților, după care a avut o activitate continuă și plină de succes timp de 25 de ani.

Practicarea avocaturii l-a făcut să devină independent financiar și a netezit drumul său spre politică. Politica în New York în anii după 1800, anul alegerii lui Thomas Jefferson ca președinte al Statelor Unite și al decăderii Partidului Federalist, a fost în mod particular amară și plină de tensiuni. Partidul Democrat-Republican era divizat în trei fracțiuni: cea a lui George Clinton (și mai târziu a nepotului său DeWitt Clinton^⁠(d)), cea a lui Robert Livingston^⁠(d) și cea a lui Aaron Burr.

Martin Van Buren

·         1908: Aleksei Ostroumov, medic rus; a fost primul care a demonstrat proveniența valvulară a ritmului cardiac

·         1927: Ryūnosuke Akutagawa, scriitor japonez (n. 1892)
* 1930: Šatrijos Ragana ("Vrăjitoarea din Šatrija") a fost pseudonimul lui Marija Pečkauskaitė (n. 8 martie 1877, Medingėnai[*], Q4310220[*], Lituania – d. 24 iulie 1930, Židikai[*], Lituania), o pedagogă și scriitoare romanticăși umanistă. Cele mai de succes lucrări ale ei sunt Sename dvare (Pe vechea moșie, 1922) și Irkos tragedija Irkos tragedija (Tragedia lui Irka).
S-a născut pe 8 martie 1877, în Medingėnai, Gubernia Kovno, într-o familie din mica nobilime lituană, fiind crescută în cultură poloneză. Totuși, s-a împrietenit cu țărăni și, influențată de tutorele ei Povilas Višinskis, s-a alăturat Renașterii Naționale Lituane.^[1] Datorită sănătății precare și taxei de școlarizare mare, nu a absolvit gimnaziul la Sankt Petersburg și a trebuit să-și completeze educația privat în reședința Labūnava, lânga Užventis.^[2] Višinskis a tradus primele ei lucrări, scrise în poloneză, în lituaniană și le-a publicat în publicații lituane periodice libere, precum  Varpas și Ūkininkas.^[2] Totuși, ea nu a fost de acord cu agenda lor laice și s-a întors spre Tėvynės sargas și alte ziare pro-catolice.^[1] După moartea tatălui ei în 1898, familia s-a mutat în Šiauliaideoarece vechea proprietate a fost vândută pentru a achita datorii.^[2] În 1905 a primit o bursă de la societatea Žiburėlis, înființată de Gabrielė Petkevičaitė-Bitė, pentru a studia pedagogia la Universitatea din Zurich și Universitatea din Fribourg din Elveția.^[1] În timpul studiilor, l-a întâlnit pe Friedrich Wilhelm Foerster și a fost afectată de opiniile lui despre educație. Mai târziu a tradus o parte din lucrările sale în lituaniană.^[2]După ce s-a întors în Lituania în 1907, a stat o perioadă scurtă în Šaukotas și Vilnius.^[3] În 1909 a fost angajată ca profesoară la o școală de fete din Marijampolė. În 1915, s-a mutat în Židikai, unde și-a petrecut restul vieții lucrând ca profesoară. Ea a fost implicată activ în viața culturală a orașului, promovând abținerea de la băutură, organizând coruri de tineri și făcând fapte de caritate.^[4] Pentru realizările ei în pedagogie, a primit diploma de onoare a Univeristății din Lituania în 1928.^[2] A murit pe 24 iulie 1930, în Židikai, Lituania.
Opere:

• Margi paveikslėliai“ (1896),

• „Pirmas pabučiavimas“ (1898),
• „Dėl ko tavęs čia nėra?“ (1898),
• „Jau vakaruose užgeso saulėlydžiai“ (1900),
• „Rudens dieną“ (1903),
• „Viktutė“ (1903),
• „Iš daktaro pasakojimų“ (1904),
• „Atsiminimai apie broliuką Steponą“ (1939),
• „Sulaukė“ (1906),
• „Vincas Stonis“ (1906),
• „Pertraukta idilija“ (1906),
• „Nepasisekė Marytei“ (1906),
• „Dėl tėvynės“ (1907),
• „Adomienė“ (1908),
• „Pančiai“ (1920),
• „Sename dvare“ (1922)
• „Irkos tragedija“ (1924),
• „Mėlynoji mergelė“ (1925),
• „Motina – auklėtoja“ (1926).

Šatrijos Ragana

·         1937: Alexandru Obregia, medic român (n. 1860)

* 1955: Emmanuel de Martonne (n. 1 aprilie 1873, Chabris, Franța – d. 24 iulie 1955, Sceaux, Franța), a fost un geograf și pedagog francez, binecunoscut în România interbelică pentru contribuțiile sale esențiale la trasarea granițelor României Mari, precum și la studierea riguroasă, pentru prima dată în istoria științei, a geografiei României, a Munților Făgăraș, de a căror frumusețe sălbatică, neatinsă și pură a fost profund impresionat, numindu-i Alpii Transilvaniei.

Fiu al arhivistului A. de Martonne, a fost un elev al Liceului din Laval^[8], unde i-a avut profesori pe Carle Bahon și Francis Delaisi. El este autorul unui Tratat de geografie fizică (1909) și al volumelor Geografie universală (1931), consacrate Europei Centrale. El a condus publicația Atlasul Franței și a fondat Institutul de Georgrafie de la Sorbonne.

Discipol al lui Vidal de la Blache, a fost numit la Rennes în 1899, unde a fondat un laborator de geografie în 1902. Pasionat de climatologie, el este celebru pentru descoperirea bazelor evapotranspirației potențiale, utilizată azi de botaniști și agronomi. Laboratorul său funcționează până în zilele noastre, trecând în mâinile lui Andre Meynier. Acest laborator se numește astăzi COSTEL^[9] și este condus de Jean-Pierre Marchand.

Fost coleg și prieten al criticului literar Pompiliu Eliade (1869-1914) la Școala Normală Superioară din Paris, tânărul De Martonne i-a urmat sfatul și și-a început cariera științifică cercetând Carpații Meridionali, pe care i-a denumit sau a preluat un nume folosit pe hărțile locale și l-a pus în circulație, „Alpii Transilvaniei”.^[10] În 1902 își susținea teza de doctorat cu titlul La Valachie: essai de monographie géographique (Valahia: eseu de monografie geografică)dedicată mentorului său, Vidal de la Blache, teză care va fi urmată de Recherches sur la distribution géographique de la population en Valachie (Cercetări privind distribuția geografică a populației în Valahia).^[10] Prin publicarea ambelor cărți, tânărul savant francez devenea cel mai bun specialist al studierii geografiei carpato-dunărene.^[10]

În 1918, este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute România și Poloniei prin tratatele de pace.^[11] El a călătorit pe teren și conform principiului viabilității frontierelor, a obținut extinderea frontierei Polonieispre est și a României spre vest cu câțiva kilometri, pentru ca importante căi ferate (de exemplu Timișoara-Arad-Oradea-Satu Mare) să nu se întretaie de mai multe ori cu granița. El a conceput principiul viabilității conform căruia stabilirea granițelor trebuie să depindă nu numai de grupările etnice, ci și de motive geografice (relief, ape, accesibilitate) și de infrastructurile teritoriului. Opunându-se astfel delegaților americani și britanici, el a contribuit, în mod semnificativ, la desenarea^[12] granițelor din 1918-1921 (dintre care cele trasate între România, Serbia și Ungaria, mai sunt valabile și astăzi).

În semn de recunoaștere a acestor multiple merite, Academia Română îl alege membru de onoare în 1912.^[13]

Între anii 1931 - 1949, a prezidat Uniunea Geografică Internațională, devenind membru al Academiei Franceze de Științe.

Harta Austro-Ungariei în 1914 cu naționalitățile, conform recensământului din 1890.

Harta țărilor dunărene în 1919, cu frontierele trasate de comisiile în care Emmanuel de Martonne a jucat un rol esențial.

Emmanuel de Martonne

Emmanuel de Martonne

* 1959: Mihail Lascăr (n. 8 noiembrie 1889, Târgu Jiu - d. 24 iulie 1959, București) a fost un politician comunist și general de armată român, ministru al Apărării Naționale în anii 1946-1947.

A luptat în cel de-al Doilea Război Balcanic, în Primul Război Mondial și în cel de-al Doilea Război Mondial, participând la Bătălia de la Stalingrad de partea forțelor germane; a fost luat prizonier de Armata Roșie la 22 noiembrie 1942.

A fost decorat pe 17 octombrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul” cl. III-a „pentru curajul, hotărîrea și energia remarcabilă de care a dat dovadă în operațiunile dela frontieră, cucerirea Bucovinei și Basarabiei de Nord. La trecerea Nistrului, de asemenea a condus Brigada cu fermitate și energie, apărînd apoi Capul de pod cu înverșunare, respingănd prin contraatacuri toate atacurile dușmanului”.^[1]

Pentru merite de război a fost decorat cu Frunze de Stejar la Crucea de Cavaler a Crucii de Fier (una dintre cele mai înalte distincții militare germane, primită de încă doi militari români, generalii Corneliu Teodoriniși Petre Dumitrescu) și cu Ordinul Mihai Viteazu clasa II. În timp ce era prizonier la Armata Roșie, a optat pentru trecere de partea inamicului sovietic, încălcându-și astfel jurământul militar de credință față de țară și rege. Prin această acțiune, a contribuit, în calitate de comandant și ofițer superior, la formarea Diviziei sovietice de voluntari Horia, Cloșca și Crișan, ca parte a armatei sovietice. Mihail Lascăr a revenit în țară după 23 august 1944, contribuind alături de Valter Roman, care îndeplinea funcția de comandant politic al diviziei, la impunerea comunismului în România. În perioada 1 octombrie 1945 - 30 noiembrie 1946, generalul de armată Mihail Lascăr a condus Armata a IV-a, a îndeplinit funcția de președinte al Comisiei electorale a armatei, contribuind la fraudarea alegerilor din 1946. După alegerile din 1946 și venirea la putere oficială a comuniștilor, a fost numit ministru al Apărării Naționale, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1947, fiind înlocuit de Emil Bodnăraș.

Generalul Mihail Lascăr a fost comandant al Academiei Militare din București (1949).

Generalul de armată Mihail Lascăr

·         1969: Witold Gombrowicz, romancier polonez (n. 1904)
* 1972: Lance Reventlow pe numele complet Lawrence Graf von Haugwitz-Hardenberg-Reventlow (n. 24 februarie 1936 – d. 24 iulie 1972) a fost un pilot american de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial în sezonul 1960.

Lance Reventlow

·         1974: James Chadwick, fizician britanic (n. 1891)

·         1977: Emil Botta (n. 15 septembrie 1911,^[1][2] Adjud, România – d. 24 iulie1977,^[2] București, RS România) a fost un poet, prozator și actor român. Este absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică din București (1932).

Este fratele eseistului Dan Botta, precum și fiul lui Theodor Botta, medic, și al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Național din București, după mai mulți ani petrecuți pe unele scene de provincie. La Național joacă în roluri de excepție, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc. Aparent anacronic, el își juca mai cu seamă glasul. Era făcut parcă pentru tragediile antice, decât pentru teatrul contemporan. Avea pe masca actoricească imprimată acea damnațiune caracteristică artiștilor luciferici, blestemați, înrăiți întru geniu cu spirite necontrolabile la prima investigație.

A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratați”, din care s-au desprins și filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generației Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existențialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morții, în consonanță cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măștilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morții și a neputinței.. În 1937 îi apare la „Fundațiile regale pentru literatură și artă”, întâiul volum, premiat, intitulat: „Întunecatul april”. Timbrul original al acestei poezii încântă critica. Vladimir Streinu („cloșca cu puii de aur”: cum l-a numit Șerban Cioculescu) distinge în această apariție „Semnele noi de lirism”, în contextul în care marii lirici interbelici ajungeau la apogeu. Urmează, apoi, volumul „Pe-o gură de rai” (1943), Ciclul Vineri (1971) – în vol. „Versuri” și „Un dor fără spațiu” (1976). În 1938 sunt editate prozele din „Trântorul”. Asemenea lui Alexandru Philippide, Emil Botta a scris relativ puțină poezie. Spațiul său poetic este, însă, inconfundabil. Botta a lucrat în singurătate desăvârșită ca un ouvrier cvasianonim la o construcție poetică de primă mărime.

A fost distins cu Ordinul Muncii Clasa II (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”^[3] și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[4] A primit titlul de Artist emerit (ante 1968).

Asumându-și, ca și fratele său Dan, spectrul melodic al culturii noastre populare arhaice, alături de marile nuanțe tragice ale culturii poetice universale, el a reușit pe acest fond să desfășoare un mare joc poetic, rol în care își avea propria damnațiune. Poetul a venit cu o întreagă recuzită din marile teatre spirituale ale lumii, invocând Himera și Fantazarea luptând și lucrând pentru ele ca simplu soldat sau imperator, spre o desăvârșire făcută în numele Artei.

Știința acestei poezii este „Știința ciocârliei/ care trece vămile pustiei”. Cântecul lui este în apropierea aceluia bacovian. La autorul „Plumbului” este invocat „decemvre”, la Botta „bate novembre pădurile moarte”. El este altfel și eminescian. Codrii lui Botta nu au euritmiile valurilor marine, ci austeritatea statuară a singurătății: „Și singur e codru acuma și-n veci”. Pare un poet al legendelor acest poet în tulburătorul său discurs: „Rob codru, cum te suferi supus/ și vânzării dat singurel sub lună?/ O, frățâie, de-am fi împreună/ pe muntele Daciei, în lumina de sus!”

„Dor” și „Neliniște” nu sunt doar două tragice dar fermecătoare stări poetice, caracteristice marilor filosofi și artiști, mai mult: două mari personificări, vecini ai noștri de totdeauna, ei sunt „doi români”. Sub razele lor se desfășoară întreaga ceremonie poetică a lui Emil Botta. Poetul își așează glasul după farmecul propriei melancolii. Gesturile sunt hamletiene, dar vorbele rămân românești, aproape de invocațiile haiducești din doinele și baladele populare: „Dulciule, ascuncule-n tăcere,/ pământe, pământe, vere,/ fă-te cristalin și morții tăi/ vedea-i-aș ca florile-n văi”. Prozele din volumul „Trântorul” fac parte din aceeași zonă a gândirii poetice emilbotteiene. Spectrul „damnării” motiv incurabil al întregii sale beletristici este aici mai vehement ca oriunde. Personajul tutelar se „repaușează estetic, abandonându-se febril unei neînfrânte trăiri în ficțiune” (C. Robu). Gustul unei astfel de proze este învățat, probabil de la Franz Kafka, tradus la noi, în epocă, de către Felix Aderca. Emil Botta este unu dintre poeții mari ai liricii noastre, fiind între clasicii interbelici și generația războiului (grupările Albatros și Cercul literar de la Sibiu) un pisc. Mai apropiat de ultimii decât de primii, el aparține, paradoxal, mai cu seamă întâilor. Între poezia lui Ion Vinea, de pildă, și a lui Emil Botta, șansa istoriei literare șade de partea „Întunecatului april” decât de aceea a „Orei fântânilor”. Pentru că Emil Botta este, de fapt, cel mai artist dintre poeții români, nu atât la nivel lexical, cât mai cu seamă la acela al viziunilor. Emil Botta a fost însăși efigia poetului. Opera sa poetică și-a păstrat semeția singurătății pe care o avea poetul în viață.

În selecția de Poeme din 1974, excepționale sunt cele treisprezece poeme, publicate pentru prima oară în volum. Avem de-a face cu niște legende simbolice ori cu niște parabole despre destinul artistului, rătăcit într-un „vis rău” , în care a murit de mii de ori, fără a fi apucat să dea de veste din acele „moarte pustii”, echivalente cu Gomora, sau „canonit” ca Ion Vodă Armanul, „trunchiatul cumplit”, prefăcut în pasăre, „sălbăticiune de aer”.^[5]

A fost actor al Teatrului Național din București, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massimși filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul procurorului Paveliu.

A fost căsătorit o perioadă de timp cu actrița Maria Mimi Botta

Versuri

• Întunecatul April, 1937 (scris în urma unei colaborări la revista Vremea)
• Pe-o gură de rai, 1943 (rezultatul unei colaborări cu Universul literar)
• Poezii, 1966
• Versuri (cu un ciclu inedit, Vineri), 1971
• Poeme, 1974
• Un dor fără sațiu, 1976

Proză

• Trântorul, 1938 (ediția a II-a, 1967)

Filmografie:

• Se aprind făcliile (1939)
• Viața nu iartă (1957)
• Bijuterii de familie (1957)
• Când primăvara e fierbinte (1960)
• Poveste sentimentală (1961)
• S-a furat o bombă (1961)
• Pași spre lună (1964)
• De-aș fi... Harap Alb (1965)
• Șah la rege (1965)
• Răscoala (1965)
• Pădurea spânzuraților (1965)
• Faust XX (1966)
• Subteranul (1967)
• Lettre a Carla (1967)
• Dacii (1967)
• Reconstituirea (1968)
• Columna (1968)
• Realitatea ilustrată (serial TV, 1969)
• Dincolo de nisipuri (1974)
• Mastodontul (1975)
• Premiera (1976)

·         1980 - A murit actorul britanic Peter Sellers, celebru prin compoziţia rolului “Inspectorul Clouseau” şi prin seria filmelor “Pantera Roz”; în 1976 a fost numit “actorul anului” (n.08.09.1925).

·         1980: Vladimir Visoțki, actor, poet și muzician rus (n. 1938)
* 1982: Jean Girault (n. 9 mai 1924, Villenauxe-la-Grande – d. 24 iulie 1982, Paris) a fost un regizor de film, scenarist și dramaturg francez. A regizat peste treizeci de filme în perioada 1960 - 1982.

A fost căsătorit cu actrița Françoise Jourdanet și au avut o fiică împreună Dominica, al cărei naș a fost Louis de Funes.

Majoritatea filmelor regizate de Girault au fost comedii, multe cu Louis de Funes. Girault a murit la 58 de ani în timpul filmărilor la ultimul sau film (Jandarmul și jandarmerițele), din cauza tuberculozei. Este înmormântat în cimitirul parizian Bagneux din Hauts-de-Seine.

Jean Girault

* 1988: Ilona Elek, cunoscută și ca Ilona Schacherer, după numele tatălui (n. 17 mai 1936, Budapesta – d. 24 iulie 1988, același loc) a fost o scrimeră ungară specializată la floretă. 
* 1991: Ronald Gasparic (n. 23 martie 1970, Brăila - d. 24 iulie 1991, București) a fost un poet român.

S-a născut la Brăila într-o familie de intelectuali. În anul 1981, la vârsta de 11 ani, obține un premiu pentru poezie de la revista „Cronica”. În această revistă i-a fost publicat și primul poem. A mai publicat poezie în revistele literare Amfiteatru, Contemporanul, Limba și literatura română, și Luceafărul.^[1]

A fost student la Facultatea de Elecroenergetică din Iași.

În iulie 1991, aflându-se în vacanță la Brăila, a fost bătut de cinci foști colegi de clasă și a decedat după o săptâmână la 24 iulie într-un spital din București.

Opera:

• Plâns la zâmbetul meu, Editura Cartea Românească, București, 1992
• Universul oblic, Editura Princeps, Iași, 1995
• Rămân pământ de soare, Editura Paralela 45, Pitești, 2007

·         1991: Isaac Bashevis Singer (n. 21 noiembrie 1902, d. 24 iulie 1991) a fost un scriitor evreu american de limbă idiș, născut în Polonia, care a primit în anul 1978 Premiul Nobel pentru Literatură.

Isaac Bashevis Singer a fost pregătit de tatăl său rabin hasid, pentru cariera teologică. Până la 12 ani nu a citit nici o carte profană. A studiat în continuare la seminarul rabinic Tahkemoni din Varșovia, dar, ca și fratele său Israel Joshua Singer autorul romanului „Frații Ashkenazy”, a părăsit modul de trai religios, și a îmbrățișat cariera literară^[5].

Din anul 1922 a fost corector și traducător la publicația în limba idiș„Literarische Blater”, apoi a publicat romanul „Satan în Goray”, inspirat de dramele provocate de apariția un fals Messia, în jurul anilor 1650 - 1660. A obținut un prim succes.

În 1935 a plecat în Statele Unite, unde a colaborat la diverse publicații în limba idiș. Treptat, a colaborat la diferite emisiuni radiofonice, la majoritatea revistelor literare sau care pubilica nuvele și povestiri: „Newyorker”, „Commentary”, „Esquire”^[5].

În anul 1950 a apărut romanul „Familia Moskat”, o vastă frescă a trei generații de evrei polonezi, mai cu seamă din mediul intelectual, între anii 1911 - 1939. Pentru acest roman a primit „Premiul Louis Laniel”.

Romane

• Satan in Goray (Satan în Goray) (1935)
• The Family Moskat (Familia Moskat) (1950)
• The Magician of Lublin (Magicianul din Lublin) (1960)
• The Slave (Sclav) (1962)
• The Manor (Conacul) (1967)
• The Fearsome Inn (1967)
• Mazel and Shlimazel (1967)
• The Estate (1969)
• Elijah The Slave (1970)
• Joseph and Koza or the Sacrifice to the Vistula (1970)
• שׂונאים. געשיכטע פֿון אַ ליבע (Sonim, Geșihte fun a libe - Enemies, a Love Story) (1972)
• The Wicked City (1972)
• Fools of Chelm (1975)
• Naftali and the Storyteller and His Horse, Sus (1976)
• Shosha (1978)
• Reaches of Heaven (1980)
• The Golem (1983) (De golem)
• The Penitent (1983)
• Scum (1991)
• The Certificate (1992)
• Meshugah (1994) (Mesjogge)
• Shadows on the Hudson (1998)

Nuvele și povestiri

• Gimpel the Fool and other Stories (Gimpel prostul - și alte nuvele) (1957)
• The Spinoza of Market Street (1961)
• Short Friday (1964)
• The Seance and other Stories (1968)
• A Friend of Kafka (1970)
• A Crown of Feathers (1973)
• Der Ba'alteshuveh (1974)
• Passions (1975)
• Old Love (1979)
• The Power of Light (1980)
• Reaches of Heaven (1980)
• Collected Stories (1982)
• The Image and other Stories (1985)
• The Death of Methuselah and other Stories (1988)
• The King of the Fields (1988)

Memorii

• In My Father's Court (La curtea tatălui meu) (1966)
• A Little Boy in Search of God (1976)
• A Little Boy in Search of Love (1978)
• Lost in America (Pierdut în America) (1981)

Literatură pentru copii

• Zlateh the Goat (1966)
• When Schlemiel went to Warsaw (1968)
• The Topsy-Turvy Emperor of China (1971)
• The Fools of Chelm (1973)
• Why Noah Chose the Dove (1974)
• A Day of Pleasure (O zi de plăcere) (1976)
• Stories for Children (1986)

Isaac Bashevis Singer

·         2010: Victor Ciornei, dirijor român (n. 1923)
* 2010: Alexander Gordon Higgins (n. 18 martie 1949, Belfast, Regatul Unit – d. 24 iulie 2010, Belfast, Regatul Unit) este a fost un jucător nord-irlandez de snooker, probabil cel mai popular jucător din anii '80.

·         2012: John Evans Atta Mills, președintele Ghanei (n. 1944).
* 2017: Horia Colan (n. 11 mai 1926, Covasna - d. 24 iulie 2017, Cluj-Napoca)^[1] a fost un inginer român, specialist în domeniul metalurgiei, ales ca membru titular (2010) al Academiei Române. Este fiul lui Gheorghe Colan (1896-1963) și al Elenei (născută Rafiroiu) (1899-1991), iar Episcopul Nicolae Colan a fost unchiul lui. S-a ocupat mai ales de metalurgia pulberilor. Are studii și în domeniul istoriei științei și tehnicii, cu preocupări de valorificare a unor tradiții și priorități românești.

Horia Colan a urmat cursurile Liceului Moise Nicoară din Arad în perioada 1936-1944, cu o perioadă de 2 ani (1938-1940) în care a fost elev al Colegiului Național „Emil Racoviță” din Cluj-Napoca. La bacalaureatul susținut la secția științifică s-a situat pe prima poziție.

Și-a continuat pregătirea la Facultatea de Electromecanică a Școlii Politehnice din Timișoara (1944-1949), fiind admis cu cea mai mare medie din cele trei facultăți reunite. În 1949 a obținut diploma de inginer mecanic și electrotehnic.^[1]

După terminarea facultății rămâne cadru didactic la Institutul Politehnic din Cluj parcurgând treptele profesionale: asistent (1950), șef de lucrări (1953), conferențiar (1964). În 1966 ocupă postul de secretar științific al Facultății de Mecanică (1966-1972) și membru în Consiliul Facultății de Mecanică (1966-1990).

A obținut titlul de Doctor inginer în știința materialelor (metalurgie fizică, metalurgia pulberilor) la Institutul Politehnic din Cluj-Napoca (1971) cu teza „Cercetări privind influența și difuzia cuprului în oțeluri și aliaje fier-carbon sinterizate”. În același an obține titlul de profesor și postul de șef al catedrei de Știința și Tehnologia Materialelor (1971-1985), precum și șeful Centrului de Cercetări pentru Metalurgia Pulberilor (1971-1985). Începând cu 1977 obține dreptul de a fi conducător științific de doctorat în specialitățile Metalurgie fizică, Știința materialelor și Istoria științelor tehnice.

În 1990 este numit Decan al Facultății de Mecanică și apoi Rector al Institutului Politehnic din Cluj-Napoca (1990-1992), în această perioadă fiind Președinte al consiliului rectorilor din Cluj-Napoca precum și membru în Consiliul Facultății de Știința și Ingineria Materialelor (1990-1996), membru în Senatul Universității Tehnice din Cluj-Napoca (1990-1996) și membru în Comisia Superioară de Atestare (1990-1992).

A mai fost membru în Comisia Națională TEMPUS (din 1992), în Colegiul Academic Universitar (1991-1992) și expert la Commission of the European Communities, Bruxelles pentru EC TEMPUS Office (din 1993).

În 9 martie 1991 este primit membru corespondent al Academiei Române fiind ales Președinte al Secției de Științe Tehnice și al Comisiei de Știința Materialelor ale Filialei din Cluj-Napoca a Academiei Române. În același an este ales Vicepreședinte al Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST) și Președinte al Diviziei de Istoria Tehnicii.

Este ales Vicepreședinte al Filialei Transilvania a Asociației Oamenilor de Știință din România (1990-1994) și devine membru fondator al Academiei de Științe Tehnice din România (ASTR) - președinte al Secției de Știința și Ingineria Materialelor (1997).

În anul 2003 primește titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași, în 17 ianuarie 2007 devine Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice din Cluj-Napoca, în 22 februarie 2007 este recompensat cu titlul Doctor Honoris Causa al Universității Transilvania din Brașov iar în 10 octombrie 2013 devine Doctor Honoris Causa al Universității „Petru Maior” din Târgu-Mureș.

În 30 martie 2010 este primit membru titular al Academiei Române^[2].

Între subiecte abordate se numără: difuzia intergranulară a cuprului în oțeluri (brevet); studiul microscopic la temperaturi înalte al sinterizării materialelor Fe-Cugrafit; pseudoaliaje W-Cu, W-Ag (brevet); silicierea molibdenului; aliaje Ni-Cr-Si-B și Co-Cr-W-C pentru metalizare prin proiectare de pulberi; composite cu matrice metalică WC-W-Ni-(Cu-Zn-Si)-diamant etc.

De asemenea, a contribuit la descoperirea și valorificarea unor tradiții și priorități românești precum: prima descriere a metodei metalografice (1848), o importantă lucrare asupra oțelurilor de construcție (1888), difracția razelor X (C. Bungețianu, 1896), dezvoltarea științelor tehnice în Transilvania, relațiile franco-române, și a cercetat viața și opera unor personalități ale științei românești și universale - René de Réaumur, Petrache Poenaru, G. Barițiu, D. K. Cernov, Anghel Saligny, H. Le Chatelier, L. Guillet, P. Sergescu etc.

În urma căsătoriei cu Monica Rada (născută Dăneț) are două fete: Dana Boboc și Ligia Simionescu-Colan.

Academicianul Horia N. Colan

* 2017: Niculae Nedeff, ortografiat și Nicolae Nedef (n. 26 septembrie 1928, București, România – d. 24 iulie 2017,^[1] București, România^[1]) a fost un handbalist și antrenor român de handbal. Este unul dintre cei mai titrați antrenori de handbal din lume, câștigând șapte titluri de campion mondial la handbal, dintre care trei cu echipa națională feminină (1956, 1960 și 1962) și patru cu echipa națională masculină (1961, 1964, 1970 și 1974), plus alte medalii la Campionatele Mondiale și la Jocurile Olimpice de vară.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf M Mc Hristina; Sf Mc Ermoghen;

·         În calendarul romano-catolic:  Sf. Sharbel Makhluf, preot; Sf. Cristina, fecioară, martiră

·         În calendarul greco-catolic: Sf. Cristina, martiră († 220)

• România -- Ziua grănicerilor - marchează constituirea, în 1864, a primului corp unificat al grănicerilor din România.

RELIGIE ORTODOXĂ 24 Iulie

Sf M Mc Hristina; Sf Mc Ermoghen

Sfanta Mucenita Hristina

In cetatea Tirului era un barbat de neam mare, cu numele Urban, care avea stapanirea ighemoniei. El avea o fiica, fecioara tanara, care din anii tineretii sale a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul sau, punandu-si sufletul pentru El si rabdand cu barbatie multe munci cumplite. Cand s-a nascut aceasta, parintii i-au pus numele Hristina si aceasta nu dupa intelegerea elineasca, ci dupa purtarea de grija a lui Dumnezeu; caci singur numele acela insemna mai inainte, oarecare proorocie. Aceasta fecioara, venind in varsta, avea sa fie crestina si roaba, mireasa si mucenita a lui Hristos. Ea, de la varsta de unsprezece ani, si-a aratat frumusetea fetei ei celei minunate, caci nu era intre fecioare vreuna, care sa semene cu ea la frumusete.

Deci, vrand tatal ei ca sa o pazeasca de vederea omeneasca, i-a randuit petrecerea ei in palatul cel mai inalt, dandu-i slugile cele mai bune.

El, ducandu-i zeii sai cei de aur si de argint, i-a poruncit sa se inchine lor si in toate zilele sa le aduca jertfe. Multi din cei de bun neam si bogati, auzind de frumusetea acestei fecioare, doreau s-o ia spre insotire fiilor lor si rugau pentru aceasta pe tatal ei. Dar Urban le raspundea: "Nu o voi da nimanui pe fiica mea, ci o voi darui zeilor mei, pentru ca mult au iubit-o milostivii; deci, fecioara va petrece pentru dansii, slujindu-le totdeauna".

Fecioara Hristina, crescand cu anii si intelegerea, a inceput a veni la cunostinta adevarului, Dumnezeu luminandu-i si inteleptindu-i mintea cu darul Sau. Pentru ca, privind prin fereastra la cer si la luminatorii cei ceresti, cunostea pe Ziditor. Deci, ea, nesocotind pe idolii cei fara de suflet, nu putea sa li se inchine. Ci, privind in sus spre rasarit, suspina si plangea, graind in sine: "Pana cand inimile omenesti vor petrece intunecate si pana cand cugetul lor cel neintelegator nu va privi spre Domnul Dumnezeu, Cel ce a facut cerul si pamantul si l-a impodobit cu aceasta podoaba nevazuta?"

Astfel socotind in sine, a inceput a se inchina adevaratului Dumnezeu, Cel ce petrece in cer si se ruga Lui cu lacrimi, ca sa i se faca cunoscut spre a-L cunoaste desavarsit pe Acela, de a Carui dragoste i se aprinsese inima. Petrecand multe zile in rugaciuni si in postire, s-a invrednicit cercetarii lui Dumnezeu; pentru ca i s-a aratat ingerul Domnului si a insemnat-o cu semnul Sfintei Cruci. Ingerul a numit-o mireasa a lui Hristos si a inteleptit-o desavarsit in cunostinta lui Dumnezeu; iar pentru nevointa cea patimitoare, i-a spus ca de trei muncitori va fi muncita, pentru Dumnezeu cel in Treime. Deci, a intarit-o spre nevointa, dandu-i piine curata sa manance, fiind ea flamanda de postire.

Dupa acea ingereasca aratare, fecioara se veselea cu duhul si se bucura in Dumnezeu, Mantuitorul sau, multumindu-i ca a cercetat pe roaba Sa prin trimiterea sfantului inger. De atunci, ea a inceput mai cu caldura a-si intinde catre Domnul rugaciunile sale si a se indulci de dragostea Lui. Umplandu-se de rivna, a inceput a sfarima idolii cei de aur si de argint, zdrobindu-i in bucati pe cate unul si aruncandu-i jos de pe fereastra in ulita. A doua zi, cei ce treceau, adunau pentru ei aurul si argintul cel sfarimat.

Intr-una din zile, ighemonul Urban, vrand sa cerceteze pe fiica sa si sa se inchine zeilor sai, s-a suit in palatul cel de sus. Dar, nevazandu-si idolii, intreba pe Hristina: "Unde sant zeii?" Iar ea tacea. Chemand slugile, le-au intrebat de zei; iar ele i-au spus, ceea ce a facut fiica sa zeilor. Umplandu-se el de manie, a inceput a bate pe fecioara peste obraz, zicandu-i: "Ticaloaso, ce ai facut zeilor?" Iar ea nu voia sa-i raspunda. Dupa aceea, sfanta, deschizandu-si gura, a marturisit pe Unul adevaratul Dumnezeu, Cel ce petrece in cer, pe Ziditorul a toate, iar pe cei ce se numeau zei, fiind facuti din aur si argint, i-a numit diavoli si idoli fara simtire, spunandu-i cum i-a sfarimat cu mainile sale.

Atunci Urban, umplandu-se de mai multa manie, a taiat cu sabia pe toate slugile. Iar pe fiica a inceput s-o munceasca cu diferite munci. Mai intai a batut-o fara crutare cu vergi si vine de bou, apoi a legat-o si a aruncat-o in temnita. Instiintindu-se maica ei de acest lucru, a alergat la dansa, plangand si tanguindu-se, si o indemna sa se lepede de Hristos si sa se intoarca la zeii parintesti. Dar mucenita lui Hristos, nici nu voia sa auda cuvintele maicii sale, ci mai ales se lepada chiar de dansa singura, zicand: "Sa nu ma numesti pe mine fiica ta. Nu stii oare ca am numele lui Hristos, pe Care nimeni din neamul vostru nu s-a invrednicit a-L cunoaste? Eu acum nu sant din neamul vostru, ci din al lui Hristos, cu numele si cu lucrul; pentru ca m-am unit cu Hristos, Imparatul cel ceresc. Aceluia-I sant roaba si fiica si El imi este tata si maica si stapan". De aceea, maica-sa plangea mult si nesporind nimic, s-a mahnit.

Trecand noaptea si sosind ziua, Urban, fiind pornit de diavol spre rautate si uitand dragostea cea fireasca catre fiica sa, a sezut la judecata, vrand sa munceasca pe Sfanta Hristina, nu ca pe o fiica a sa, ci ca pe o straina si mare facatoare de rautate. Sfanta fiind scoasa din temnita la judecata, multe femei vazand-o pe ea, ziceau: "Dumnezeul roabei Tale, Hristina, ajuta-i, caci la Tine a alergat!" Deci, Hristina, mieluseaua lui Hristos, statea inaintea lui Urban, nu ca inaintea tatalui ei, ci ca inaintea unui muncitor si a unei fiare mancatoare de trupuri.

Urban a inceput a o momi pe dansa, zicandu-i cu viclesug: "Mi-e mila de tine, fiica mea, si ma rog tie, apropie-te de zeii nostri cei mari si sa le aduci jertfa cu mine, ca sa te miluiasca si sa-ti ierte pacatul tau, pe care l-ai facut. De nu vei face aceasta, apoi nici eu nu te voi milui si nu te voi numi fiica mea". Sfanta a raspuns: "Mare bucurie imi vei face, de nu ma vei numi fiica ta; pentru ca am ca tata pe Ziditorul meu". Urban, aprinzandu-se de mare manie, a poruncit sa o spanzure pe fecioara la muncire, sa-i strujeasca cu fiare ascutite si sa-i zdrobeasca curatul ei trup cel fecioresc. Atat i-au strujit trupul ei, incat i se vedeau oasele goale.

Dupa ce au dezlegat-o de la muncire si a vazut carnea sa zdrobita si cazuta de pe dansa, zacand pe pamant, ea, adunand-o, a aruncat-o in obrazul tatalui sau, zicandu-i: "Iata, mananca carnea fiicei tale!" El, maniindu-se mai mult, a intins pe sfanta pe o roata de fier si, aprinzand foc sub dansa, a poruncit sa toarne pe trupul ei untdelemn fiert. Astfel, invartind roata, o trecea prin foc si fecioara se frigea ca un peste sau ca niste carne de mancare. Deci, nu era cu putinta firii omenesti si mai ales celei femeiesti, sa fie intr-o munca ca aceea; dar Dumnezeu ii tinea viata roabei Sale si o intarea pe dansa, spre marirea numelui Sau cel Sfant si spre rusinarea paganilor.

Sfanta Hristina, fiind astfel muncita, slavea pe Dumnezeu si se ruga catre El; iar sfintii ingeri stateau nevazuti inaintea ei, usurandu-i durerile. Apoi, fara de veste, iesind o vapaie mare de foc, cu porunca lui Dumnezeu, s-a repezit la acei pagani, care stateau imprejur, si a ars ca la o mie din ei. Urban, nestiind ce sa-i mai faca ei, a poruncit sa o arunce in temnita. Sfanta rugandu-se, i s-a aratat ingerul Domnului si a tamaduit-o de rani, facand-o sanatoasa peste tot trupul si i-a dat ei hrana pe care i-o adusese. Astfel s-a intarit mucenita si lauda pe Dumnezeu.

Dupa aceasta, tatal ei a poruncit s-o arunce in mare; iar slujitorii, luind pe roaba lui Hristos, au pus-o in corabie si au dus-o departe de mal. Deci, legandu-i o piatra mare de grumaz, au aruncat-o in apa. Dar sfanta, sprijinindu-se de mainile Celui fara de trup, umbla pe ape ca pe uscat. Marea aceea i-a fost ei scalda-toarea Sfantului Botez, pe care o dorea, si un nor luminos a umbrit-o pe ea si s-au auzit cuvinte de sus, graindu-se deasupra ei, adica numele Preasfintei Treimi, dupa savarsirea Sfantului Botez.

Ea a vazut pe Domnul aratandu-i-se si zicandu-i cuvinte aducatoare de bucurie. Deci, iesind la uscat, s-a aratat inaintea fetei tatalui sau si l-a inspaimantat. Pentru ca paganul se mira si se inspaimanta, vazand pe sfanta fecioara, iesind vie din mare. Vazand el atatea minuni, nu cunostea puterile lui Dumnezeu, ci socotea ca aceea este vraja. Atunci el a poruncit s-o arunce in temnita, vrand ca a doua zi s-o taie pe dansa. Dar in acea noapte, el insusi a fost taiat de coasa mortii. Iar sfanta a ramas vie in temnita, slavind si multumind lui Dumnezeu.

Dupa pieirea neasteptata a lui Urban, a venit in locul lui un ighemon, cu numele Dion, caruia i s-a spus despre Hristina, care sedea in temnita. Scotind-o pe dansa si punand-o inaintea judecatii sale, mai intai se ispitea sa insele pe mucenita cu imbunari si s-o departeze de Dumnezeu. Apoi, vazand-o nestramutata in sfanta credinta, a muncit-o mult, batand-o, strujind-o cu unghii de fier si arzand-o cu foc. El, arzand o tigaie de fier, a poruncit sa intinda pe sfanta goala, silind-o sa se inchine idolului Apolon. Dar mucenita petrecea statornica in marturisirea preasfantului nume al lui Iisus Hristos, iar pe idolul Apolon l-a sfarimat cu rugaciunea. Cand idolul a cazut si s-a prefacut in bucati, atunci a cazut la pamant si ighemonul Dion si a ramas mort.

Diavolul care locuia in idol, sfarimandu-i-se capistea, a rapit sufletul slujitorului sau celui osardnic si l-a facut sa vietuiasca in iad impreuna cu el, iar pe sfanta mucenita iarasi a primit-o temnita si legaturile. Patimirea fecioarei lui Hristos nu era fara de roade, caci poporul, vazand niste minuni ca acelea, slavea pe Unul Dumnezeu, Iisus Hristos, si au crezut in El ca la trei mii de suflete. Multi veneau la sfanta, care a fost tinuta in temnita multa vreme, si se invatau de la dansa, pana ce a venit alt ighemon cu numele Iulian. Acela, scotind asemenea pe sfanta la judecata, i-a dat felurite munci. Mai intai a aprins un cuptor mare, in care, arzand trei zile focul, a aruncat in el pe mucenita si apoi l-a inchis. Sfanta fecioara Hristina a petrecut in cuptorul acela cinci zile nearsa de foc, precum de demult tinerii cei din Babilon si, sezand ca intr-o camara, canta, slavind pe Dumnezeu; caci ingerii Domnului erau cu dansa, udand si racorind cuptorul.

Dupa acele cinci zile, deschizandu-se cuptorul, s-a aflat sfanta vie si intreaga, neatinsa de foc catusi de putin si se preamarea Dumnezeul crestinilor, iar paganatatea se rusina. Ighemonul acela, orbindu-se de rautatea diavoleasca, nu cunostea puterile lui Dumnezeu, ci socotea vraja o minune mare ca aceea. Deci, silindu-se sa biruiasca pe cea nebiruita, a chemat vrajitorii si fermecatorii, care stiau sa farmece serpi, vipere si scorpii si sa le dea drumul impotriva mucenitei, ca s-o omoare cu muscaturile lor otravitoare; dar nici una dintr-insele n-au vatamat-o, desi se tirau si se incolaceau imprejurul trupului ei. Fermecatorul cel mare statea aproape si intarita cu soptiri si mestesugiri pe acele tiritoare, ca sa muste pe fecioara. Dar toate acelea, din porunca lui Dumnezeu, s-au intors cu manie spre acel vrajitor si indata l-au omorit cu muscaturile lor. Sfanta a zis catre tiritoare: "Voua, serpilor, viperelor si scorpiilor, va poruncesc in numele lui Iisus Hristos, sa va duceti fiecare la locul vostru si sa nu vatamati pe nimeni". Atunci indata s-au risipit, ducandu-se fiecare la locul sau.

Dupa un ceas, Sfanta Hristina s-a milostivit spre cel omorit si, rugandu-se Domnului, l-a inviat si l-a facut crestin. Dar nu numai pe acela, ci si multi, caci, vazand niste minuni ca acelea preaslavite, au crezut in Domnul. Ighemonul maniindu-se, a poruncit sa taie feciorescul piept al sfintei. Deci, taindu-l, curgea din ranile ei lapte in loc de sange. Dupa aceea, i-a taiat si limba, care slavea pe Hristos Dumnezeu. Dar mucenita, chiar dupa taierea limbii, vorbea bine. Ea, apucand limba cea taiata, a aruncat-o in fata ighemonului si, lovindu-l in ochi, i-a zis: "Pagane, iata, mananca limba mea!" Ighemonul a orbit din lovitura aceea, iar sfanta binecuvanta pe Dumnezeu foarte mult, iar pe idoli si slujitorii lor ii ocara. Ighemonul, nesuferind sa auda mai mult acele ocari si maniindu-se si pentru orbirea ochilor sai, a poruncit s-o dea la moarte. Deci sfanta, fiind impunsa de ostasi cu fiare ascutite, si-a dat cinstitul si sfantul ei suflet in mainile Domnului sau.

Astfel sfanta fecioara cea fara de prihana si Marea Mucenita a lui Hristos Hristina, prin care Domnul a facut minuni cu puterea Sa cea mare, a patimit de la trei cumpliti muncitori; dar aceia n-au putut sa biruiasca pe aceasta singura fecioara. Un oarecare om din neamul ei, crezand in Hristos, a luat patimitorul ei trup si l-a ingropat cu cinste. Acestea s-au facut, imparatind peste romani si peste elini paganul Sevir, iar peste noi stapanind intotdeauna Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, se cuvine cinste si slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sf Mc Ermoghen

După împăraţii Diocleţian şi Maximian, care, neputând a birui puterea lui Hristos ce se săvârşea întru sfinţii săi mucenici şi mărturisitori, nici a pierde de pe pământ sfânta credinţă, pentru care lucru foarte mult se osteneau vărsând fără cruţare sângele creştinesc, de bunăvoie şi din multă sa asprime, lăsându-şi sceptrul, au luat după dânşii împărăţia: Maxentie în Roma, Constantin - care, după aceea, a crezut în Hristos şi toată lumea a luminat-o - în Portugalia, iar Maximin la răsărit. Dar nu înceta a se face prigoană asupra creştinilor, mai ales la Răsărit, unde pământul şi marea ca şi cum se mişca şi se tulbura, ridicându-se asupra Bisericii lui Hristos ce se înmulţea, şi cu cât se înmulţea, cu atât mai mult înflorea ca crinul în spini, roşită fiind de sângele cel mucenicesc.

    Păgânul împărat Maximin, fiind prea râvnitor părinteştii sale credinţe, cea cu mulţi dumnezei, era mai urîtor şi mare prigonitor al dreptei credinţe creştineşti. Acestuia i s-a vestit cum că toată Alexandria, care este cetate prea slăvită în Egipt, s-a tulburat, înmulţindu-se acolo creştinii foarte mult şi făcându-se tulburare între creştini şi pagini. Iar el, neputând merge acolo singur, pentru că avea nevoie a zăbovi în Vizantia, a trimis pe unul din dregătorii săi, bărbat cu bună pricepere, iscusit în înţelepciunea elinească şi ritor bun, cu numele Mina, de neam atenian. Acestuia i-a încredinţat să astâmpere tulburarea poporului ce se făcuse în cetate şi pe cele răzvrătite să le îndrepteze şi să izgonească creştinătatea din cetate. Apoi credinţa cea părintească, adică păgânătatea lor, să o întărească şi pe cei ce au căzut dintr-însa, adică pe cei ce s-au întors de la păgânătate către Hristos, iarăşi să-i întoarcă spre dânsa.

    Mina se arăta pe dinafară că ţine de credinţa împăratului şi ca şi cum s-ar fi învoit împreună cu cele păgâneşti; dar dinăuntru era creştin adevărat şi păzitor al poruncilor lui Dumnezeu. El a tăinuit până la o vreme credinţa lui cea dreaptă, aşteptând chemarea cea dumnezeiască pentru nevoinţa şi cununa muceniciei.

    Deci, primind poruncă de la împărat, a ajuns degrabă în Alexandria şi acolo, fără de osteneală a alinat tulburarea, cu înţelepte sfaturi împăcând amândouă părţile, adică creştinii şi păgânii, poruncind ca fără de opreală să-şi ţină fiecare credinţa sa. Apoi pe toate cele stricate din aşezămintele cetăţii şi cărora le trebuia rânduiala, îndreptându-le bine, a vestit prin scrisoare împăratului. După aceea, a gândit să-şi mărturisească credinţa sa în Hristos, pe care o ascundea şi s-o aducă întru arătare tuturor, ca să se facă şi altora chip de dreaptă credinţă şi pricinuitor de mântuire, adică să iasă la nevoinţa mucenicească. Căci zicea întru sine: "Dacă într-altă vreme voi vrea să mă dau spre munci, apoi numai eu singur mă voi încununa, iar acum pot şi pe alţii să-i duc către încununare". Deci, a început la arătare a lăuda numele lui Iisus Hristos şi a învăţa sfânta credinţă, încredinţând nu numai cu cuvintele pe cei necredincioşi, ci şi cu lucrurile; căci i se dăduse lui darul dintru înălţime a vindeca neputinţele, prin chemarea numelui lui Hristos şi prin semnul Sfintei Cruci.

    Astfel odinioară, mergând prin mijlocul cetăţii şi poporul urmându-l, s-a întâmplat de a văzut pe cale mulţime de şchiopi, orbi, muţi, surzi şi îndrăciţi. Rugându-se lui Dumnezeu ca să arate puterea Sa prin mâinile lui, pentru încredinţarea poporului celui necredincios, a chemat numele lui Hristos. Apoi, şi-a pus mâinile sale peste cei bolnavi, făcând peste fiecare dintr-înşii semnul Sfintei Cruci, şi îndată s-a dăruit tuturor tămăduire: orbii au văzut, muţii au grăit, şchiopii au sărit ca cerbii şi îndrăciţii au scăpat de duhurile cele necurate. Văzând aceasta, tot poporul s-a înspăimântat şi mulţi au crezut în Hristos, pe care Sfântul Mina, învăţându-i cu cuvinte, i-a unit cu creştinii.

    Dar unii din cei împietriţi cu necredinţa şi orbiţi cu răutatea elinească, cărora le erau iubite praznicele cele diavoleşti şi-i cinsteau pe aceia cu îmbuibarea, cu beţia şi cu lucruri necurate, care nu iubeau viaţa creştinească cea cinstită şi înfrânata, fiind fii ai întunericului ce urau lumina, aceea, nerăbdînd a vedea batjocorirea zeilor lor şi defăimarea praznicelor celor urâte, au trimis în taină la împărat, vestindu-i toate cele ce făcea Mina, că şi el crede în Galileanul Cel răstignit şi pe tot poporul Alexandriei l-a răzvrătit cu aceeaşi credinţă, iar acum a pustiit capiştele zeilor celor vechi.

    Împăratul, auzind acestea, s-a umplut de mânie şi chemând pe dregătorii şi sfetnicii săi, se jeluia înaintea lor despre Mina, că a făcut cele potrivnice poruncii lui; că, în loc să piardă creştinătatea din Alexandria, el a înmulţit-o, iar pe poporul elin, cel deprins cu legile cele vechi părinteşti, l-a adus către credinţa cea nouă, creştinească. Dregătorii au sfătuit ca să trimită acolo pe cineva, care ar putea să îndrepteze cele răzvrătite de Mina, iar pe acesta să-l sfătuiască sau să-l silească, ca iarăşi să se întoarcă la credinţa zeilor. Iar pentru acel lucru să aleagă pe unul mai cu trecere înaintea stăpânirii împărăteşti şi slujitor credincios, care să păzească toate poruncile lui şi să se sârguiască a le împlini întocmai. Căutând şi întrebând ei de unul ca acela, a fost plăcut tuturor eparhul cetăţii cu numele Ermoghen, bărbat vestit şi slăvit. Deci au voit să-l trimită pe acesta, ca unul ce putea să săvârşească toate cele poruncite lui de împărat. Împăratul a trimis îndată pe Ermoghen în Alexandria, dându-i din Vizantia putere ostăşească să cheme pe Mina la judecată, iar cetatea să o cureţe, precum socotea el, de rătăcirea creştinească.

    Ermoghen era de neam tot atenian, născut şi crescut tot în păgânătatea idolească, dar cu obiceiul bun şi milostiv, deşi nu cunoştea pe Hristos, adevăratul Dumnezeu; însă cu faptele era ca un creştin, căci neavând lege, din fire făcea ale legii. Mergând Ermoghen împreună cu ostaşii spre Egipt, într-o noapte a văzut în vis trei bărbaţi prea străluciţi, zicând către dânsul: "Să ştii, Ermoghene, că cel mai mic lucru bun nu este trecut cu vederea de Dumnezeu. De aceea şi lucrurile tale, deşi nu sunt desăvârşit bune, însă Dumnezeu le primeşte şi calea ta, care era să fie spre pierderea multora, o va face ţie pricinuitoare slavei şi cinstei celei fără de moarte. Deci nu uita cuvintele noastre, că pe această cale vei ajunge la Împăratul cel adevărat şi veşnic, iar noi vom trimite ţie un aşa om care te va face prieten al Împăratului celui binecuvântat şi vei lua de la El o cinste din acelea, pe care împăratul tău cel de acum nu poate să ţi-o dea ţie".

    Deşteptându-se Ermoghen, se gândea cu spaimă şi cu mirare la cele văzute şi nu se pricepea ce o să se facă. Aştepta, deci, să dobândească o cinste mult mai mare, însă de la cei ce împărăţeau vremelnic pe pământ, iar nu de la Împăratul cel Preaînalt, pe care încă nu-L ştia, fiind neluminaţi ochii inimii lui. După acea îndelungată vreme a plutirii sale pe mare, a ajuns la ţărmul Alexandriei şi a intrat în cetate cu mare slavă, cu cântări de timpane, cu trâmbiţe, întâmpinat de tot poporul, cu cinste petrecându-l în palatul luminat.

    Făcându-se seară şi tot poporul risipindu-se, fericitul Mina a venit către Ermoghen singur, vrând să vorbească împreună cu dânsul deosebi, despre unul Dumnezeu şi despre sfânta credinţă, ştiind că mai bine se ascultă vorba şi se primeşte sfatul mai la o parte, şi chiar de s-ar fi grăit ceva potrivnic, aceasta mai cu înlesnire se rabdă deosebi, decât înaintea adunării poporului.

    Intrând la Ermoghen, a zis: "Slavă marelui Dumnezeu cu a Cărui purtare de grijă ai venit aici". Iar Ermoghen auzind de unul Dumnezeu şi văzând că stau înaintea sa unii din cei ce erau din palatul împărătesc, îndată a poruncit să ia pe Mina sub strajă, temându-se să nu fie clevetit la împărat că a primit la vorbă deosebită pe vrăjmaşul împărăţiei. Deci a zis către cei ce stăteau înainte: "Mâine va cunoaşte acest tăinuitor ce fel de prieten sunt eu al vrăjmaşilor împărăţiei şi va pricepe dacă este un Dumnezeu sau mai mulţi".

    A doua zi, fiind pregătit divanul pentru privelişte şi adunându-se mulţime de popor, a şezut judecătorul Ermoghen, stând împrejurul lui purtătorii de arme, şi a poruncit să aducă înaintea sa la judecată pe Sfântul Mina. Deci, a stat înaintea lui ostaşul lui Hristos cu faţa luminoasă şi cu suflet netemător, arzând cu râvnă după Dumnezeu. Apoi i-a zis judecătorul: "Se cuvine, o! Mâna, fiecare om a cinsti pe împăraţi şi pe zeii cei împărăteşti şi a fi mulţumitor pentru facerile lor de bine; iar tu nici pe împăraţi, nici pe zei nu-i cinsteşti, uitând facerile de bine ale acelora". Sfântul a răspuns: "Până atunci, o, judecătorule, se cuvine a arăta mulţumire către făcătorii săi de bine, până când este de folos şi celui ce face bine şi celui ce i se face binele. Iar când amândurora li se aduce vătămare, atunci facerea de bine este vătămătoare, iar pe făcătorul de bine se cuvine a-l lepăda.

    A cinsti pe împăraţi este lucru sfânt, precum se cuvine stăpânirii şi începătoriei; iar când împăraţii nu cinstesc drept şi cu bună credinţă pe Dumnezeu, Care este întâia începătură, nici nu-I dau cinstea cuviincioasă, pe aceia nu este drept a-i cinsti. Mai ales pe zeii lor nu se cuvine a-i cinsti, de nu vom cerceta mai întâi, oare sunt aşa puter-nici precum este Dumnezeu? Oare sunt fără început, fără sfârşit şi fără de moarte? Iar dacă vreuna dintr-acestea nu le va împlini, apoi se cuvine a-i trece cu vederea. Căci cum pot a fi dumnezei, nefiind desăvârşiţi? Deci, cu fierbinte dorire şi cu inimă curată se cuvine a căuta pe Dumnezeu. Eu, după cum ştii şi tu, judecătorule, când eram în Atena, păzeam legile părinteşti, căci din tinereţe lăsând pe părinţi, cu multă dorinţă şi osârdie mă îndeletniceam cu citirea cărţilor şi nu cu puţină osteneală am străbătut toată învăţătura elinească, făcătoare de basme. Înştiinţându-mă că şi la creştini sunt oarecare cărţi, am dorit să le citesc şi citindu-le am dobândit atâta folos din ele, încât nu este cu putinţă a grăi.

    Asemănând Scriptura creştinească cu învăţătura cea elinească, am aflat că mare deosebire erau între ele, ca şi cum s-ar lupta una împotriva alteia. Căci în cea creştinească am văzut putere şi dreptate, iar într-aceasta, rătăcire şi vicleşug. Apoi cele ce sunt în scripturile creştineşti arată puterea lui Hristos Dumnezeu, iar scripturile elineşti socotesc că Dumnezeu pe cel îmbrăcat cu neputinţe omeneşti, cu patimi şi cu pofte şi sunt pline de minciuni, de tulburare, de neînfrânare şi de neruşinare; povestind că zeii au făcut război între ei şi au fost biruiţi şi răniţi de oamenii cei muritori. Apoi sunt pline şi de alte răutăţi fără număr, de minciuni şi de basme. Cu un cuvânt zic: Sfârşitul scripturii creştineşti este mântuirea, prin cunoştinţa adevărului, iar a celei elineşti, este adevărată pierzare şi pogorâre către patimile cele necurate şi urâte, cum şi către rătăcire.

    Însă, deşi sunt în acest chip scripturile creştineşti, n-am voit îndată a urma acelora, ci m-am gândit că să încerc cu fapta puterea lui Hristos şi să mă învăţ adevărul. Deci, când am aflat pe unul care avea toate mădularele sale slăbănogite, am chemat peste dânsul numele lui Hristos şi îndată s-a însănătoşit cel bolnav. Iar eu, cunoscând pe Atotputernicul Dumnezeu, m-am lepădat de deşertăciunea elinească şi, luând Sfântul Botez, m-am încredinţat lui Hristos. Din acea vreme şi până acum vindec bolile cele mari şi patimi nevindecate, pe care numai singur Dumnezeu le-ar fi vindecat degrabă şi cu înlesnire, eu le vindec, cu chemarea numelui lui Hristos. Despre cele grăite de mine martor este tot poporul, care stă împrejurul acestei privelişti şi nu poate zice cineva de cuvintele mele că sunt mincinoase şi deşarte; căci chiar acum este cu putinţă ca să se cerceteze cele ce grăiesc".

    Acestea grăind sfântul despre Hristos Dumnezeu, poporul cel ce stă împrejur l-a ascultat cu luare-aminte de la al treilea ceas până la al şaptelea şi încă mai mult dorea să-l asculte. Iar la sfârşit, tot poporul cel credincios a strigat către Ermoghen: "Nu te osteni mai mult, bunule judecător, că noi toţi suntem martorii facerilor de bine şi al minunilor săvârşite cu puterea lui Hristos. Şi nici un cuvânt nu grăieşte cu minciună, nici nu este viclenie în gura lui, că de ai fi fost aici în acea vreme, ai fi cunoscut adevărul singur şi ai fi priceput că nu se cuvine a cinsti alt dumnezeu, decât numai pe Dumnezeul pe care el îl propovăduieşte.

    Ermoghen, văzând îndrăzneala poporului şi pricepând că toţi, ascultând învăţătura lui Mina, se pleacă către Hristos, s-a temut a chinui pe sfânt. Deci, neputând răspunde ceva împotriva adevărului, s-a ruşinat; apoi a poruncit să ducă pe sfânt în temniţă, iar el sculându-se mâhnit, s-a dus la palatul său. După aceea poporul s-a risipit, lăudând pe Sfântul Mina. Iar el, fiind închis în temniţă, cântă: Mîntuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne necăjesc şi pe cei ce ne urăsc i-ai ruşinat; deschis-ai în pilde gura noastră, spus-am vorbele cele din început. Ermoghen de supărare nici n-a mâncat şi nici n-a dormit în acea noapte, tulburat fiind de gânduri, căci se temea şi de popor şi de împărat; de popor ca să nu ridice gâlceava şi tulburare pentru Mina, iar de împărat, mai mult, ca să nu se mânie asupra lui, de nu va pierde pe Mina cu munci.

    A doua zi, şezând în divan şi punând înainte uneltele cele de muncă, a poruncit să aducă pe sfânt legat şi a zis către dânsul: "Spune-mi cum ai îndrăznit a invita poporul, făcându-l să nu se supună împăratului, ci mai vârtos să hulească pe zei fără de ruşine şi cum ai făcut a asculta limba ta cea mincinoasă şi a primi credinţa creştină?" Iar sfântul a zis: "Nu eu am îndemnat poporul să nu se supună poruncii împăratului, ci râvna lui Dumnezeu. Căci creştinii râvnesc după Domnul lor, cel cunoscut prin semne şi minuni. Eu am vorbit de rău înaintea lor pe zeii împăratului tău, căci fiecărui om, care are înţelegere dreaptă şi judecată sănătoasă, i se cuvine nu a iubi, ci a urî ceea ce va vedea şi va cunoaşte că este minciună. Iar adevărul se cuvine a-l iubi şi a-l cinsti, căci pentru oameni adevărul, de care nu este îndoială, este singur Hristos".

    Judecătorul a zis: "Ţie ţi se pare a fi aşa, nebunule, cum că adevărul este Hristos; dar eu îndată îţi voi arăta că nu se cuvine a vă închina Celui răstignit şi că sunt mincinoase toate cele grăite de tine ieri. Când voi tăia sau voi arde unul câte unul mădularele trupului tău, atunci tu, care te închini lui Hristos, oare putea-vei să-ţi faci iarăşi întreg acel mădular tăiat sau ars? Şi dacă nu vei putea a te face întreg, apoi cum vei putea să dai altora tămăduiri?" Iar sfântul a zis: "Doresc, judecătorule, ca tot felul de munci să pui asupra mea pentru Hristos şi nădăjduiesc că şi tu, lepădând această cinste vremelnică pe care o ai acum, vei fi unul dintre aceia peste care împărăţeşte Hristosul meu". Iar judecătorul, umplându-se de mânie a poruncit să taie tălpile picioarelor lui şi să-i despoaie fluierele şi aşa să stea înainte, ca, fiind ţinut de durerea ranelor, să nu poată răspunde la întrebările despre zei. Iar el, fiind numai cu oasele goale, cu carnea luată de pe dânsele, sta şi cântă: Picioarele mele au stătut întru îndreptare, întru adunări bine te voi cuvânta, Doamne. Deci, curgea şiroaie de sânge din picioarele lui, iar mucenicul în acea pătimire avea faţa luminată şi inima cu bărbăţie. Apoi cu limbă slobodă vorbea, preamărind pe unul adevăratul Dumnezeu şi mustrând zeii.

    Acest lucru auzindu-l chinuitorul, a poruncit să-i taie limba; şi când voiau să împlinească porunca, sfântul a zis către muncitor: "Nu numai limba, ci şi ochii de mi-i vei scoate, nici atunci nu mă vei birui, pentru că legea lui Hristos este făclie picioarelor mele şi nădăjduiesc că după tăierea limbii mele, tu singur vei grăi măririle Hristosului meu". Deci, fiindu-i tăiată limba şi sângele curgându-i din gură, sfântul nu şi-a schimbat credinţa sa, ci arăta cu ochii că este gata, cu toate mădularele trupului său, a pătimi pentru Hristos. Apoi a poruncit judecătorul să-i scoată şi ochii, iar sfântul îşi plecă capul arătând că dă mulţumire lui Dumnezeu, fiindcă l-a învrednicit să pătimească pentru El asemenea munci; La urmă iarăşi a fost aruncat în temniţă. Judecătorul s-a dus, zicând: "Mâine dimineaţă voi da trupul lui spre mâncarea păsărilor".

    Sfântul zăcea în temniţă slăbit de rane şi dureri; dar după ce a înnoptat, la al treilea ceas din noapte, a strălucit o lumină ca un fulger şi s-a arătat lui Domnul Hristos, Care, apropiindu-se de locul unde era mucenicul aruncat, mai întâi a umplut inima lui de bucurie şi de îndrăzneală. Apoi i-a tămăduit limba, i-a luminat ochii, i-a vindecat picioarele, l-a sculat ca din morţi, l-a înviat şi l-a făcut cu totul întreg şi sănătos. După aceea a zis către dânsul: "Ia aminte, Mina, Eu sunt Iisus Hristos, pentru care tu pătimeşti. Şi am venit ca să te cercetez, fiind de la început aproape de tine, privind la nevoinţa ta şi aşteptând să se cunoască de judecători şi de stăpânitori dragostea ta către Mine. Şi de vreme ce acum s-a cunoscut, voi fi de faţă împreună cu tine, sprijinindu-te. Iar pe Ermoghen cel ce vrăjmăşeşte asupra Mea şi nu iubeşte numele Meu, dimineaţă îl vei avea smerit şi rugându-se ţie; iar după puţin îţi va fi şi el tovarăş în nevoinţă, căci împreună cu tine va da mărturie pentru Mine, împreună cu tine va pătimi, împreună se va şi încununa. Pentru că nu este drept că multele sale fapte bune să piară pentru neştiinţa lui".

    Mântuitorul, zicând acestea, a suflat asupra lui cu Duhul Său cel Sfânt şi l-a umplut de negrăită veselie. Ermoghen, odihnindu-se pe pat, cugeta la neamul şi la patria Sfântului Mina, la înţelepciunea, bărbăţia şi dregătoria lui cea dintâi şi cum avea multă îndrăzneală la împărat şi cum multora a fost mijlocitor de bunătăţile împărăteşti. Cugetând toate acestea, se umilea pe sine, căci pe un om ca acela l-a pierdut cu muncile şi judeca că de acele răni va muri şi plângea pentru dânsul, gândindu-se să îngroape trupul lui cu cinste.

    Făcându-se ziuă şi şezând iarăşi la locul de judecată, fiind de faţă tot poporul Alexandriei, Ermoghen a trimis pe ostaşii care stăteau înainte să aducă din temniţă la privelişte trupul mucenicului. Iar ei, ducându-se, au găsit temniţa, care era foarte întunecoasă, plină de lumină cerească şi doi bărbaţi, frumoşi, străluciţi, stând lângă sfânt, ca nişte ostaşi gata spre apărare şi spre izbândă. Iar pe Sfântul Mina, nu numai că l-au găsit viu şi cu tot trupul sănătos, ci, văzând luminat, grăind limpede şi cântând: De voi merge în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti, Doamne. Ostaşii, spăimântându-se de ceea ce vedeau, tăceau ca muţii; apoi, cunoscând bine că nu este nălucire, ci cu fapta văd puterea lui Dumnezeu, au strigat, zicând: "Mare este Dumnezeul creştinilor". Apoi îndată au crezut în Hristos şi nu s-au mai întors către cel ce i-a trimis. Iar judecătorul cu tot poporul aşteptând îndelung pe ostaşi, s-a supărat şi a trimis mai mulţi, poruncindu-le să aducă mai degrabă pe mucenicul cel mort, precum credea el. Dar şi aceştia, văzând acele minuni, ca şi cei dintâi, au crezut în Hristos şi nu s-au mai întors.

    Sfântul, înştiinţându-se de la ostaşi că tot poporul s-a adunat la privelişte şi că judecătorul şade la judecată, s-a dus singur la judecător şi la popor, împreună cu ostaşii care crezuseră în Hristos. Apropiindu-se sfântul de privelişte, cântă: De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. Întorcându-şi toţi ochii către dânsul, se mirau cu multă spaimă văzându-l viu şi sănătos, umblând, văzând şi vorbind, el care ieri fusese jumătate mort, orbit şi fără limbă. Atunci au strigat toţi într-un glas: "Mare este puterea lui Hristos, Care biruieşte şi moartea; fericită eşti cetate a Alexandriei, care, prin omul acesta, ai cunoscut înşelăciunea diavolească şi ai priceput adevărul lui Hristos. Cu adevărat a lui Dumnezeu este stăpânirea şi puterea aceasta. Bucură-te ritore, nevoitorule al unui adevărat Dumnezeu şi Mântuitor, bucură-te!"

    Judecătorul s-a înspăimântat foarte tare de acel lucru nou şi minunat şi, temându-se să nu se răscoale poporul asupra lui, voia să se ducă din privelişte. Dar poporul a strigat: "Nu te duce, cinstite judecător, nici pizmui cetatea pentru această bună norocire, pentru că astăzi are să cunoască pe unul adevărat Dumnezeu şi să meargă pe calea dreaptă către lumina adevărului".

    Ameninţând poporul să tacă, judecătorul a poruncit sfântului să vină la dânsul şi să se apropie mai mult, căci i se părea că este înşelăciune ceea ce vedea, ca unul ce încă nu avea în sine cunoştinţa lui Hristos. Deci se uita la sfânt cu dinadinsul, îl pipăia cu mâinile, de este cu adevărat Mina şi dacă s-a tămăduit de rane. Văzând că lucrul este adevărat, s-a înspăimântat şi nu zicea nimic. Apoi, venindu-şi în sine cu greu, a zis: "Spune-mi, omule, ce sunt aceste lucruri străine şi neaşteptate, ce s-au făcut?" Oare Dumnezeul tău este puternic a face acestea, ori altul?"

    Sfântul a grăit iarăşi despre Dumnezeu cel fără de început, despre crearea omului şi despre călcarea de poruncă. După aceea, despre întruparea lui Hristos şi răscumpărarea neamului omenesc, despre Cruce şi despre pătimirea cea de bună voie. La sfârşit a adăugat şi acestea: "Dumnezeu, o! judecătorule, Care este bun şi milostiv şi Care S-a pogorât pe pământ pentru mântuirea omului, nu voieşte să piară nici un om şi să cadă din bunătăţile cele veşnice. Ci, precum maică se îngrijeşte de fiul său, rabdă multe, chiar de ar face fiul ceva fără rânduiala, sau ar fi dosădit-o; căci fiind biruită de dragostea cea firească către dânsul, nu se mânie asupra lui, chiar de ar fi făcut ceva necuviincios. Pentru că ştie că din neştiinţă face şi cu răbdare aşteaptă vârsta şi mintea lui, nădăjduind a-l vedea bărbat desăvârşit, cinstit de popor şi slăvit.

    Aşa şi Dumnezeu care ne-a creat, se îngrijeşte de noi şi, ca un părinte, rabdă răutăţile făcute de noi din neştiinţă, fiind biruit de multă sa îndurare, nevoind nimic mai mult de la noi, decât numai să moştenim slava Lui, crescând ca un bărbat desăvârşit, la măsura vârstei duhovniceşti. Văzându-vă pe voi Ziditorul, înghiţiţi de diavol şi cu întârziere veniţi la cunoştinţa adevărului, apoi Îl întărâtaţi cu idolii voştri şi-L miniaţi şi nu vă temeţi de stăpânirea şi puterea Lui, fiindu-I milă de pierderea voastră şi, ca de nişte fii, îngrijindu-Se de voi, a venit prin mine acum şi a biruit rătăcirea voastră, cum şi râvna voastră cea fără înţelegere, precum mărturisesc toţi cei ce privesc la mine.

    Deci, să cunoască fiecare din voi puterea lui Hristos Care este în mine. Că eu, fiind om care mă apropii de bătrâneţe şi, ieri, fiind lipsit nu de puţine părţi ale trupului, ci de toată puterea cea trupească prin munci şi ca pe un mort în temniţă aruncându-mă, iată, acum stau înaintea voastră întreg şi nevătămat, cu nimic împuţinat, ca şi cum a doua oară m-aş fi născut astăzi şi mai sănătos aş fi venit în lumea aceasta. Şi dacă voieşte cineva a afla, să ştie că Acesta este Dumnezeu cel adevărat, Care mi-a dat mie acum limbă, ochi, picioare şi sănătate desăvârşită. Apoi să creadă în El, căci dintru început a zidit lumea aceasta şi cele ce sunt într-însa şi a dăruit viaţă făpturii. Deci, înţelege, o, judecătorule, şi nu nesocoti pe Acela care se îngrijeşte de tine şi aşteaptă întoarcerea ta; căci ţi se cade a te apropia de Hristos, precum mi s-a vestit de El. Bucură-te că ai să vii către Împăratul cel bun şi veşnic şi ai să te apropii de El împreună cu mine, prin nevoinţa mucenicească".

    Judecătorul, având suflet bun pentru primirea darului, pe de o parte prin cuvintele sfântului, iar pe de alta prin minunea ce se făcuse, a început a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, atingându-se dumnezeiasca lumină de ochii inimii lui. Aducându-şi aminte de vedenia pe care o văzuse când plutea cu corabia, a cunoscut că Dumnezeu voieşte să-l însoţească pe el, cu credincioasele sale slugi şi cu prietenii săi. Deci, se bucura, ca cel ce află mare dobânda; dar se îndoia, pentru că atâta vreme vieţuind în rătăcire, zicea că nu poate fi vrednic de un dar ca acesta al lui Dumnezeu.

    Acestea cugetând el în sine, dumnezeiescul dar care îl chemă la cunoştinţă i-a descoperit mai luminat un semn al adevărului. Căci a văzut, cu oarecare din prietenii săi, doi bărbaţi cu arme stând lângă Sfântul Mina, strălucind ca nişte fulgere şi ţinând o cunună deasupra capului mucenicului. Pe aceştia văzându-i, foarte mult s-a temut şi se întreba cu prietenii săi, care erau lângă dânsul, dacă văd şi ei ceea ce vede el; iar aceia i-au zis că şi ei văd acelaşi lucru. Atunci Ermoghen, sculându-se îndată de pe scaunul său, cu mare glas a zis către popor, arătând cu mâna către sfânt: "Cu adevărat, acesta este slugă a adevăratului Dumnezeu şi mare este Dumnezeul pe care ne învaţă el a-L cinsti; căci prin minuni dă ajutor robilor Săi, îi apără şi le dă biruinţe. Iar eu am fost fără de minte până acum, dându-mă diavolilor şi îngrijindu-mă a vă aduce către dânşii şi pe voi, care voiţi a crede întru Hristos".

    Acestea zicând, a vrut să se arunce la picioarele Sfântului Mucenic Mina, dar se temea a se apropia, văzând minunea cea îngerească. Apoi făcându-se nevăzuţi îngerii, a alergat Ermoghen către Sfântul Mina şi, cuprinzându-i sfintele lui picioare, le săruta, zicând: "Roagă-te pentru mine, adevăratule slujitor al lui Dumnezeu; mă rog ţie, pentru adevărul pe care îl mărturiseşti, roagă-te ca şi eu nevrednicul să mă învrednicesc a fi slugă Dumnezeului tău, de al Cărui dar de mă voi încredinţa, mă voi căi de rătăcirea şi nebunia mea cea dinainte". Iar sfântul a zis către dânsul: "Fii cu suflet bun, o! minunate eparh, şi nu te îndoi de bunătatea lui Dumnezeu, căci eu Îl ştiu pe El îndurat şi milostiv şi nădăjduiesc că şi pe tine, care vii către El, nu numai că nu te va lepăda, ci şi în cărţile vieţii va scrie numele tău, primind credinţa ta întru El, cea cu osârdie şi, precum mi-a descoperit mie despre tine, El voieşte ca şi tu, prin mucenicie, să preamăreşti numele Lui cel dumnezeiesc".

    Acestea zicând, sfântul a văzut că poporul a petrecut toată ziua nemâncat, pentru că toţi privind cele ce se făceau şi minunându-se, uitară de mâncare; încât nici unul nu voia a se duce de la privelişte, de când cu acea preaslăvită minune şi de când s-a făcut acea rugăciune dulce grăitoare a mărturisitorului lui Hristos. Aceasta pricepând sfântul a ieşit singur din privelişte şi a poruncit ca şi poporul să se risipească, făgăduind că a doua zi dimineaţă va veni iarăşi la privelişte şi va grăi multe din cele ce sunt pentru sfânta credinţă, apoi îi va povăţui şi pe ei ce se cuvine a face. Iar Ermoghen nu s-a despărţit de Sfântul Mina, ci toată noaptea a petrecut cu dânsul, povăţuindu-se pe calea cea dreaptă a cunoştinţei lui Dumnezeu şi învăţându-se tainele credinţei în Hristos.

    A doua zi atâta popor din Alexandria s-a adunat la privelişte, încât nu mai încăpea locul priveliştii. Iar Sfântul Mina împreună cu Ermoghen, ieşind la privelişte şi întâmpinându-i mulţimea de elini, strigau: "Noi toţi credem în Dumnezeul cel propoveduit de tine, Aceluia făgăduim a-I sluji şi ne lepădăm de toată rătăcirea noastră cea dinainte!". Iar sfântul mulţumea lui Dumnezeu, Care întoarce către Sine pe cei împietriţi şi povăţuieşte pe cei rătăciţi la calea cea dreaptă. Apoi lăuda întoarcerea lor cea grabnică către Dumnezeu şi-i mângâia pe dânşii prin cuvinte înţelepţite de Dumnezeu, făcându-i să aibă nădejde tare în darul lui Dumnezeu, Căruia se vor învrednici prin Sfântul Botez.

    Intrând ei şi stând în mijlocul priveliştei, au zis către tot poporul: "Dumnezeu să vă sfinţească pe voi cu semnul Său - Sfânta Cruce - şi să vă facă lesnicioşi către tot lucrul cel bun". Apoi a poruncit fiecăruia dintre dânşii să întrebe cele despre Dumnezeu şi să se înveţe cele ce se cade. Iar judecătorul cu tot poporul a zis: "Nu este nici o îndoială în noi despre Dumnezeul tău, o! prea sfinte omule al lui Dumnezeu, căci toate aevea le-am cunoscut şi credem în toate cele grăite de tine. Numai această cerem, ca să ne unim cu Dumnezeu prin Botez". Iar un om din popor, văzând pe Ermoghen apropiindu-se către Hristos a zis: "Cu adevărat nu este făţărie la Dumnezeu, pentru că şi elinului i-a dăruit cunoştinţa şi darul Său, pentru mila Lui cea multă către cei săraci".

    După acestea, adunându-se episcopii de prin locurile cele din jur şi din pustie, au venit în Alexandria, unii ca să-şi cerceteze oile cele cuvântătoare, iar alţii vrând ca să vadă nevoinţele mucenicilor. Şi erau episcopii treisprezece la număr; care, adunându-se şi apa fiind pregătită, au botezat pe Ermoghen, prin trei afundări, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Astfel a fost botezat judecătorul, înaintea poporului şi înălţa slavă lui Hristos Dumnezeu. Tot atunci s-a botezat şi o mulţime de popor şi s-a făcut bucurie mare în toată cetatea, veselindu-se credincioşii de Domnul Dumnezeul lor.

    Ermoghen, după puţine zile a fost ales episcop al cetăţii Alexandria şi şi-a împărţit toată averea sa la săraci. Apoi s-a înarmat tare asupra diavolului, cu toată turma să cea cuvântătoare, pentru că în puţină vreme a risipit capiştile cele păgâneşti, a sfărâmat idolii şi în locul lor a zidit biserici. Apoi, mulţime fără de număr de elini aducând către Hristos, îi boteza şi tot felul de boli tămăduia prin chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos şi prin semnul Sfintei Cruci. Apoi şi duhurile cele viclene le izgonea din oameni şi învăţa tot poporul bună credinţă, îndemnând pe toţi curăţenie, smerenie, dragoste, blândeţe şi la celelalte fapte bune şi singur se dădea pe sine pildă turmei sale.

    Acestea făcându-se astfel, un elin împietrit, cu numele Rustic, ce era de neam mare, a mers la împărat şi i-a spus toate cele ce s-au făcut în Alexandria; cum eparhul Ermoghen, ascultând învăţătura lui Mina, s-a făcut creştin şi cum tot poporul Alexandriei, urmând lui Mina şi lui Ermoghen, a primit aceeaşi credinţă că şi ei.

    Împăratul Maximin, auzind acestea, s-a umplut de mânie nu numai asupra lui Ermoghen şi a lui Mina, ci şi asupra cetăţii Alexandria şi fără zăbavă a mers în Alexandria, luând cu sine multă oaste înarmată, ca la zece mii şi intrând în cetate a prins îndată pe Mina şi pe Ermoghen şi pregătindu-se loc de privelişte şi poruncind să se adune toată cetatea acolo, a şezut la judecată. Fiind duşi sfinţii la divan după porunca lui, goi şi văzându-i tiranul, a strigat: "O! zeilor, ce să fie aceasta, că aceia cărora li s-a dat de la noi cinstea cea mai înaltă, toate le-au trecut cu vederea de bunăvoia lor şi, alegându-şi viaţa cea lepădată şi proastă, s-au lepădat de voi?" Apoi a zis către Ermoghen: "Spune-mi, nenorocitule, pentru ce ţi-am încredinţat stăpânirea a tot pământul şi a mării? Au, nu pentru aceea ca să fii credincios zeilor şi nouă? Au, nu ţi-am zis că pe Mina, cel căzut în rătăcire, să-l întorci către legea cea părintească? Dar tu nu numai că nu l-ai întors din rătăcire, ci încă credinţei lui te-ai făcut părtaş şi ţi-ai tuns capul, o! nebunule, ca unul din făcătorii de râs".

    Astfel iuţindu-se împăratul cu mândrie şi suflând cu îngrozire asupra lor, Împăratul ceresc Cel prea bun cu milostivire a căutat din înălţime spre robii Săi, căci îndată li s-au arătat îngerii, umplându-i pe dânşii de îndrăzneală şi, întărindu-i spre nevoinţă, le-a poruncit a nu se teme de mânia împăratului, pentru că a lor vă va fi biruinţa. Atunci Ermoghen a răspuns împăratului, zicând: "De vei voi o! împărate, a mă asculta cu răbdare pentru care pricină am lepădat de voie zeii - care se socotesc de tine că aduc norociri şi pentru ce am voit a fi socotit că unul fără de minte, sărac şi batjocorit şi a mă numi al lui Hristos, apoi a fi gata pentru El, spre foc, spre sabie şi spre dinţii fiarelor şi a pofti pentru El moarte, mai mult decât viaţa - îţi voi spune, numai ia aminte".

    Împăratul a zis: "De vei spune ceva adevărat, te voi asculta, numai păzeşte-te, că nu în loc de adevăr să spui minciuni". Iar Ermoghen a început a povesti într-acest chip: "Eu, o! împărate, cita sârguinţa am avut a prigoni pe Hristos şi pe creştini, a cinsti pe zeii cei vechi şi a mă supune voii tale, ştii bine când m-ai trimis în cetatea aceasta, ca pe Mina, pe bărbatul cel înţelept, pe de o parte cu îmbunări, pe de o parte cu îngrozire, să-l întorc la credinţa cea părintească. Şi cu atâta putere ostăşească m-ai trimis, încât nici tu însuţi, n-ai venit aici cu mai multă. Martor îmi este tot poporul acestei cetăţi, cum am fost de aspru din început, momind, poruncind, înfricoşând şi îngrozind şi cu toate chipurile sîrguindu-mă a întoarce pe bărbatul acesta de la dreapta credinţă creştinească. Dar eu, fiind fără minte, n-am cunoscut ce fel de om am înainte, care fiind fără temere şi cu bărbăţie, avea limba slobodă la răspuns şi inima gata spre răbdarea muncilor şi chiar cele mai cumplite munci era gata a le răbda, mai bine decât a se lepăda de Hristos.

    Apoi, când l-am văzut că nu voieşte a se închina zeilor, nici se teme de stăpânire, nici se înfricoşează de munci, nici ascultă sfatul şi că zeii se necinstesc de dânsul şi că tot poporul se învoieşte cu el, cugetând la aceeaşi credinţă, pentru care eu voiam a-l munci - mai întâi am poruncit să-i taie tălpile picioarelor, până la oase, apoi să-i taie limba şi să-i scoată ochii. Atunci el, slăbind de durerea ranelor şi abia răsuflând, am poruncit să-l arunce în temniţă. După aceasta mi s-a făcut milă de dânsul, ca să spun adevărul, ca de un concetăţean şi greu m-a durut inima, pentru că pierea un asemenea bărbat înţelept şi bine grăitor. Iar a doua zi am poruncit să-i scoată trupul din temniţă, socotindu-l a fi mort şi când l-am văzut viu şi venind către mine singur cu picioarele sănătoase, cu ochii văzând şi cu limba grăind, atunci mi s-a părut a fi nălucire şi mi-am închis ochii, nevrând a vedea nici asemănarea aceluia care este vrăjmaş zeilor.

    Când m-am sculat de pe scaunul meu şi împreună cu alţii, am început a mă încredinţa de ceea ce vedeam, am pipăit cu mâinile pe cel ce se vedea şi am cunoscut că este însuşi Mina. Atunci îndată m-am biruit de adevăr, având ştiinţa de nemincinos martor. Iată, chiar Mina stă înaintea ta, împărate, iată şi poporul care a văzut muncile lui, să-ţi spună ţie însuţi precum voieşti, fiindcă minunea este înaintea ochilor tăi. Dar spune-mi tu, - jură-te pe zeii tăi, o! împărate - dacă ar fi văzut cineva aşa ceva, precum am văzut eu pe Hristos, Care pe tot omul l-a înnoit şi l-a înviat şi care, cu o minune ca aceea, a adeverit puterea Sa, că acele lucruri nu sunt ale altuia, ci numai ale lui Dumnezeu. Acela este însuşi care a creat pe omul cel dintâi şi care făgăduieşte celor ce cred într-însul împărăţie veşnică în ceruri. Deci, dacă ar fi văzut cineva acestea şi le-ar fi cunoscut, oare ar fi trecut cu vederea pe un Dumnezeu ca acesta şi oare n-ar fi voit a se face prietenul Lui? Oare, s-ar fi lepădat de un dar şi putere ca aceia a lui Dumnezeu, care poate a lumina orbii, a îndrepta şchiopii, a muta munţii, a învia morţii şi, cu un cuvânt să zic, toată materia cea zidită a o mişca numai cu singur cuvântul şi încă a avea făgăduinţa veseliei şi a împărăţiei celei veşnice? Cine ar fi lăsat pe un Dumnezeu ca acesta şi ar fi închis ochii împotriva acestei fericiri? Apoi, cine ar fi ales a cinsti pe zeii voştri? Cum l-ai fi socotit tu pe unul ca acela? Au nu cu adevărat fără de minte şi fără de socoteală, care nu vrea a cunoaşte ce este bun şi de folos?

    Pentru aceasta eu, o, împărate, lepădându-mă de rătăcirea şi de basmele voastre, de urâţii zei şi de toate bunătăţile cele deşarte şi vremelnice, m-am apropiat de Unul Dumnezeu şi am voit a fi socotit de voi ca unul fără de minte, precum însuţi ai zis, ca un nenorocit, mai bine decât a mă socoti între voi înţelept şi ales. Iată dar ale noastre, sunt precum ai auzit. Iar ale lui Hristos, de voieşti, fără de zăbavă încearcă cu lucrul, află mai degrab asupra noastră o muncă grea şi de nu poţi tu află, apoi eu, care nu puţină vreme am fost judecător şi muncitor şi sunt foarte iscusit în lucrul acela, singur voi afla o muncă asupra mea şi pe celelalte le voi aduce ţie aminte. Dă-ne spre mâncarea fiarelor, aruncă-ne de sus în prăpastie, aruncă-ne în mare, îngroapă-ne de vii în pământ, taie-ne cu sabia, arde-ne în foc, sau fiecărui mădular al trupului nostru adu-i durerea ce i se cuvine; pentru că tot aşa şi eu, când eram orbit cu păgânătatea, am făcut luminătorului meu, celui ce m-a scos la lumina adevărului, adică Sfântului Mina".

    Astfel, grăind Sfântul Ermoghen fără temere către împărat, se mira poporul de îndrăzneala şi limba lui slobodă şi mărturisea că înaintea tuturor se făcuse acele minuni cu Sfântul Mina. Iar împăratul, neputând răspunde nici un cuvânt împotriva celor grăite de Ermoghen, şi gândind că, de se va da la mai multă vorbă cu dânsul, se va umple de mare ruşine şi i se vor defăima zeii, a poruncit îndată să i se taie mâinile de la coate şi picioarele de la genunchi şi să le arunce în foc înaintea ochilor lui, ca să-şi vadă membrele lui arzând. Iar mucenicul, ridicându-şi capul puţin şi văzându-şi mâinile şi picioarele în foc, a zis: "Cât sunt eu de fericit, pentru că mâinile mele, pe care altă dată le ridicăm către zeii cei străini şi picioarele cu care am umblat în rătăcire, acum le primeşte Dumnezeu ca pe o jertfă bine plăcută". Apoi cu o suliţă i-a spart pântecele şi i-a vărsat toate măruntaiele, iar restul trupului, care încă răsufla, după porunca împăratului, l-au aruncat ostaşii în râu. Iar pe Sfântul Mina, temându-se împăratul a-l întreba despre credinţă, că nu cumva cu îndrăzneala cuvintelor şi cu minunile să-l ruşineze pe el şi să întoarcă de la zei rămăşiţa poporului celui de o credinţă cu el - a poruncit, ca fără întrebare, să-l ducă într-o temniţă întunecoasă şi acolo să-l spânzure legat de mâini şi să-i lege de picioare o piatră foarte mare, ca astfel, de greutatea cea mare, întinzându-se încheieturile lui, spânzurat îndelung să moară cu moarte silnică.

    Sfântul Mina, răbdând acea muncă, avea în gura sa cuvântul psalmistului şi grăia către Dumnezeu: Vezi smerenia şi osteneala mea, precum şi ceea ce grăieşte Apostolul: Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lângă slava aceea ce are să se arate. Apoi, rupîndu-i-se încheieturile de la locul lor şi tot trupul lui fiind întins ca o strună şi durerile grele înmulţindu-se, a tăcut. Iar Dumnezeu care săvârşeşte puterea Sa cea minunată întru sfinţii Săi, nu numai că n-a lăsat pe răbdătorii de chinuri într-acele munci, ci a făcut negrăită minune cu dânşii. Căci prin dumnezeiasca Lui purtare de grijă, când Sfântul Ermoghen a fost aruncat în râu, încă puţin răsuflând, îndată arătându-se îngerii, l-au luat din apă, l-au scos la mal şi i-au tămăduit mâinile şi picioarele cele tăiate; apoi l-au făcut cu totul viu, sănătos şi întreg, încât era ca un nou născut. Sosind noaptea, l-au adus pe el la Sfântul Mina, care era spânzurat în temniţă şi era abia viu. Apoi, dezlegându-l şi pe Sfântul Mina din legături şi vindecându-l, îngerii îi mângâiau pe amândoi, cu răsplătirea ce avea să fie lor în ceruri, pentru că acum li s-au gătit cununile şi începătorul de nevoinţe îi aşteaptă, până când îşi vor săvîrşi bine alegerea nevoinţei lor. Deci îngerii au petrecut împreună cu dânşii până dimineaţa, întărindu-i spre pătimirea ce le stătea înainte.

    Făcându-se ziuă, foarte de dimineaţă a poruncit împăratul să se deschidă priveliştea şi să se adune tot poporul. Apoi venind şi el s-a aşezat pe scaunul de judecată şi ştiind că toată cetatea crede în Hristos, două lucruri cugeta în sine, zicându-şi: Nu este bine a lăsa pe cetăţeni fără pedeapsă, nici iarăşi nu este de folos a-i munci pe toţi şi a-i pierde. Deci s-a prefăcut că nu ştie nimic despre credinţa lor cea în Hristos şi a început a vorbi către popor: "Ştiu că voi toţi cinstiţi pe marii noştri zei, cu jertfe şi cu închinăciuni, şi către împăraţi arătaţi cu frică datornică supunere întru toate. Dar de vreme ce de la început n-aţi stat împotriva acelor oameni răi, care au îndrăznit a împânzi învăţătura Celui răstignit şi nu i-aţi ucis cu pietre, mai înainte de venirea noastră la voi, pentru aceea nu puţină minie aţi ridicat asupra voastră din partea zeilor. Iar eu, dorind ca nici unul din voi să nu cadă în oarecare nevoie, prin voia zeilor, nu vă voi lăsa fără oarecare pedepsire, făcând izbândă pentru minia zeilor. Deci poruncesc să se ia cinstea cea dintii de la cetatea voastră, ca să nu fie nimeni din voi cu dregătorie, nici să se ridice cineva la stăpâniri înalte. Să ştiţi şi aceasta, cum că Răstignitul pe nimeni nu izbăveşte din răutăţi, decât numai că aduce în toate nevoile şi la moartea cea rea pe cei ce cred într-însul. Iar cum că sunt adevărate cele grăite de mine, să fie întru mărturie cei doi vrăjitori de ieri, Mina şi Ermoghen, care mai înainte de munci făgăduiau a învia morţii, dar fiind pierduţi de mine, cu grele munci după vrednicia lor, nici lor singuri n-au putut să-şi ajute. Deci unde este acum puterea acelui înşelător Hristos?"

    Astfel, bârfind împăratul şi numele lui Hristos hulind, cu greu se învoia la aceasta tot poporul, care cârtea în sine, cugetând un lucru nou împotriva împăratului. Apoi, zicându-i prin dregători să tacă, iar împăratul vrând iarăşi a vorbi, îndată s-au arătat sfinţii mucenici Mina şi Ermoghen, venind către împărat; atunci toţi întorcându-şi ochii spre dânşii cu multă mirare, ca şi cu un glas şi o gură au strigat: "Mare cu adevărat este Dumnezeul creştinilor". Iar împăratul a rămas în mare nedumerire şi spaimă. Iar unul din cei ce stă acolo în popor, cu numele Evgraf, iscusit în înţelepciunea elinească, care era oarecând unul din scriitorii vremii, când era Sfântul Mina judecător în cetate - văzând pe sfinţii mucenici vii şi sănătoşi s-a umplut de râvna dumnezeiască şi însemnându-se cu semnul Crucii, a ieşit cu îndrăzneală în mijlocul priveliştii şi a zis împăratului: "Şi eu, împărate, sunt creştin şi lepăd poruncile tale, iată, înaintea ta sunt, necruţând trupul meu pentru Hristos şi să nu nădăjduieşti că mă vei birui cu îngrozirile sau cu îmbunările şi nu numai pe mine, dar nici pe un creştin din noi nu vei putea birui, pentru că nouă a trăi împreună cu voi ne este moarte, iar a muri pentru Hristos, cu adevărat ne este viaţă. Ai intrat ca un leu în cetatea noastră, vrând a înghiţi turma lui Hristos şi prin închinarea de idoli a pierde sfânta credinţă, dar noi nu băgăm seamă iuţimea ta, gata fiind spre moarte, pentru bună credinţă şi râdem de tine ca de o vulpe bătrână".

    Acestea auzindu-le împăratul, s-a aprins de mânie şi sculându-se iute de pe scaun s-a pornit asupra lui; apoi, smulgând sabia de la unul din cei ce stăteau în faţa lui, cu mâna sa a tăiat pe Sfântul Evgraf şi, în marea lui mânie, l-a făcut bucăţi. Iar sfântul fiind tăiat, ocăra cât putea necredinţa tiranului şi mulţumea lui Dumnezeu că, mai înainte decât alţii, merge către El şi că nu numai printr-o rană primeşte sfârşitul său, ci prin multe rane, care vor mijloci lui multe cununi. Astfel şi-a dat sufletul său cel mucenicesc în mâinile lui Dumnezeu, fiind tăiat în mijlocul priveliştii.

    Împăratul, iarăşi şezând pe scaunul său, s-a întors către sfinţii Mina şi Ermoghen şi a zis: "Mă jur cu puterea zeilor mei că niciodată n-am văzut astfel de vrăjitori ca aceştia şi nu este de mirare că-i ascultă pe dânşii poporul cel simplu; pentru că, înşelând cu meşteşugul vrăjitoriei, pe cei neînvăţaţi îi depărtează de la zei şi-i sfătuiesc să moară pentru Cel răstignit. Dar eu îndată vă voi arăta vouă, o! ticăloşilor, ce sunteţi voi, adevărată înnoire a trupului, ori nălucire şi întunecare a ochilor?" Iar sfinţii au răspuns: "De vreme ce mintea ta este nebună şi sufletul tău urât, cum şi inimă împietrită, de aceea şi lucrul cel adevărat ţi se pare ţie a fi nălucire. Căci nu eşti tu orb cu adevărat, când nu crezi lucrului celui mai luminat decât soarele? Dacă te îndoieşti, apoi cearcă singur cu sârguinţă, dacă noi suntem cu adevărat. Şi dacă cu îngrozire te iuţeşti, apoi iarăşi cu munci şi cu rane încearcă-ne şi cunoaşte că suntem trup, iar nu nălucire. Ori voieşti cu făgăduinţele bunătăţilor cele vremelnice a ne uni pe noi cu tine? Apoi să ştii că de ne-ai fi dat nouă chiar împărăţia ta, care este la voi lucrul cel prea înalt, nici atunci nu ne-ai fi înşelat pe noi. Deci dă asupra noastră răspunsul tău cel desăvârşit, ştiind că nu sporeşti nimic".

    Iar împăratul văzându-i pe ei că nu sunt năluciri, ci trupuri adevărate - pentru că mulţi îi pipăiau cu mâinile şi vedeau trupuri întregi şi vindecate de rane -, a poruncit să le tăie capetele cu sabia. Iar el sculându-se s-a dus în palatul său, ruşinîndu-se că n-a putut în nici-un fel să biruiască pe ostaşii lui Hristos. Deci, sfinţii fiind duşi la locul cel de tăiere, tot poporul mergea după dânşii, iar ei ridicându-şi ochii, s-au rugat mult către Dumnezeu ca să dea sfintelor biserici şi la toată creştinătatea pace şi linişte şi ca nimeni din cei ce vor cere ajutor de la dânşii să nu se întoarcă în deşert. Îmbrăţişându-se unul pe altul şi dându-şi pace, şi-au întins cinstiţii lor grumaji sub sabie spre a fi tăiaţi de ostaşi. Apoi, Sfântul Mina, fiind încă viu, a rugat pe împărat ca trupul său să fie dus în Vizantia, care lucru chiar când îşi dă sfârşitul l-a poruncit şi credincioşilor ce stăteau înaintea lui.

    Împăratul Maximin a poruncit însă să facă un sicriu de fier, să pună într-însul trupurile sfinţilor mucenici şi să le arunce în mare, pentru ca să nu fie cinstite de creştini. Iar el, pricepând gâlceava poporului şi cârtirea cea mare şi temându-se să nu se ridice tulburare asupra lui, a ieşit degrabă din cetate şi s-a întors în Vizantia. Iar sicriul de fier cu moaştele sfinţilor nu s-a cufundat în mare; ci cu puterea lui Dumnezeu, plutind pe deasupra apei, a întrecut pe împărat plutind spre Vizantia, zburând ca o pasăre cu aripi. Atunci, noaptea s-a arătat vedenie dumnezeiască episcopului Constantinopolului, poruncindu-i ca fără zăbavă să meargă la ţărmul mării şi să ia cu cinste sicriul cu moaştele sfinţilor.

    Episcopul, în aceeaşi noapte, chemând clerul său şi pe oarecare din cetăţenii cei credincioşi, bărbaţi cinstiţi, au ieşit la mare şi au văzut toţi lumină, pogorându-se ca un stâlp din cer şi care era deasupra unei bărci; iar doi bărbaţi prea străluciţi, venind în acea barcă, către ţărm, unde era episcopul şi clerul. Apropiindu-se de ţărm, au văzut că nu barcă, ci un sicriu pluteşte, fiind tras pe apă de doi îngeri purtători de lumină. Apoi, punând sicriul pe ţărm, s-au făcut nevăzuţi. Iar episcopul şi cei împreună cu dânsul, primind racla cu bucurie şi cunoscând că este de fier, foarte mult s-au mirat, cum greutatea fierului nu s-a scufundat în adâncul mării, ci ca un lemn uşor a plutit pe apă. Şi sărutând cinstitele trupuri ale sfinţilor mucenici, le-au pus într-un loc ascuns, până la o vreme.

    Pe împăratul Maximin, când mergea pe cale, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că s-a lipsit de ochii cei trupeşti, cel ce era orb demult de cei sufleteşti şi, precum a spus el prietenilor săi de casă, a fost bătut cu mâini nevăzute şi după puţine zile a murit ticălosul. Atunci episcopul cu mare cinste a îngropat moaştele sfinţilor mucenici lângă zidul cetăţii, ca să fie acestea strajă şi păzitori celor ce înoată pe mare, iar celor ce pătimesc în boli, să le fie doctori, întru slava marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 24 Iulie

A.   GUSTĂRI

Cartofi Chips

·       1 kg cartofi

·       100 g ulei

·       Sare

Se curăţă cartofii de coajă şi se spală, apoi se taie felii subţiri. Tăierea se poate face manual, cu un cuţit bine ascuţit sau cu un dispozitiv ce se găseşte în comerţ.

          După tăiere feliile subţiri se şterg cu un ştergar şi se prăjesc în ulei fierbinte.

          După ce s-au rumenit pe o parte se întorc pe cealaltă parte cu o spumieră.

          Când sunt crocanţi se scot pe un platou şi se sărează.

B.    SALATE

Salată de dovlecei

·       1 kg dovlecei

·       1 legătură, pătrunjel verde

·       20 ml oţet

·       40 ml ulei

·       Sare

Se curăţă dovleceii şi se taie felii, se pun într-o cratiţă de mărime potrivită, se toarnă puţină apă, o lingură de oţet, 2 linguri de ulei şi sare.

          Se acoperă cu un capac şi se fierbe înăbuşit până ce apa scade şi dovleceii se înmoaie.

          Se răstoarnă pe un platou şi se presară cu verdeaţă tocată.

C.   SOSURI

La reţetele de azi nu e necesar să pregătim un sos separat.

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Borş de legume cu frunze de sfeclă

·       300 g cartofi

·       150 g morcovi

·       100 g albitură

·       100 g ceapă

·       100 g ulei

·       25 g bulion

·       1,5 l borş de putină

·       1 legătură pătrunjel verde

·       10 frunze de sfeclă

·       Sare

Se toacă ceapa şi se căleşte în ulei, apoi se adaugă morcovii şi albitura rase sau tăiate julien şi se călesc împreună 10 minute.

          Se stinge cu bulion diluat cu apă şi se pun într-o oală la fiert împreună cu cartofii tăiaţi cuburi şi sarea după gust.

          Se fierbe borşul separat.

          Se spală frunzele de sfeclă, de preferat cele tinere de la vârful plantei şi se toacă împreună cu codiţele lor. Se pun la fiert în oală şi se dau câteva clocote, apoi se adaugă borşul, care se lasă şi el să mai dea câteva clocote.

          La sfârşit se adaugă verdeaţa tocată mărunt.

E.    MÂNCĂRURI

Bame a la grec

·       1,5 kg bame

·       150 g ulei

·       150 g ceapă

·       600 g roşii

·       50 g bulion

·       75 ml oţet

·       30 g făină

·       2 legături verdeaţă

·       100 g lămâie

·       Sare

Bamele se aleg, se curăţă şi se pun în apă amestecată cu oţet. După 30 minute se scot, se spală în mai multe ape şi se lasă să se scurgă.

          Ceapa se toacă mărunt, se căleşte în ulei şi se adaugă o lingură de făină, apoi se stinge cu bulion amestecat cu puţină apă.

          Se pun bamele în sos şi se potriveşte gustul de sare.

          Se curăţă roşiile de coajă şi seminţe, se taie cuburi şi se adaugă la bame împreună cu verdeaţa tocată.

          Se fierb la foc domol timp de 30 minute.

          Se servesc reci.

F.    DULCIURI

Peltea de caise

·       1 kg caise

·       1 ¼ l apă

·       1 kg zahăr

Se pun la fiert caisele bine spălate şi nu prea coapte; se pot adăuga şi cojile de caise curăţate pentru dulceaţă.

          Se lasă să fiarbă cam 40 minute, apoi se lasă să se răcească şi în acelaşi timp să se limpezească zeama.

          Se strecoară cu grijă să nu se tulbure, printr-un tifon des sau printr-o sită în care s-a pus un strat subţire de vată.

          La ½ l zeamă strecurată se adaugă 1 kg zahăr, se lasă pe foc mic până se topeşte, apoi se pune pe foc iute şi se fierbe până se obţine o pastă se consistenţa unui şerbet.

          Se lasă să se răcorească, dar nu prea mult, doar atât cât să nu se spargă borcanul în care o răsturnăm. Este de preferat borcanul cu capac înfiletat.

ARTE 24 Iulie

INVITAŢIE LA BALET 24 Iulie

Giselle de Adolphe Charles Adam

Giselle - Russian State Ballet and Opera House: 

Corsarul de Adolphe Charles Adam

MUZICĂ 24 Iulie

Ernest Bloch, compozitor elvețian naturalizat american

Robert Farnon, cântăreţ şi şef de orchestră canadian.

Giuseppe di Stefano

Alexandru Jula

Alexandru Jula ‎-- Mă-ntorc La Tine - ALBUM – 1987: 

Barbara Jean Love, vocalistă americană (Friends Of Distinction).

The Friends Of Distinction 

(Burt) Heinz, basist şi vocalist britanic (Tornados).

Heinz Burt: 

Alan Whitehead, baterist britanic (Marmalade).

The Marmalade - 

Mike Karn (Anthony Michaelides), saxofonist britanic (Japan).

Japan live — Methods of Dance with Mick Karn: 

Jennifer Lopez

Vladimir Visoțki, actor, poet și muzician rus

Benedetto Marcello

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Instrumentales De Oro Del Recuerdo - Las Mejores Canciones En Guitarra Instrumental

VIOLINES Y CELLOS CELESTIALES - MARAVILLOSAS MELODIAS UNIVERSALES Selección de Cecil Gonzalez

POEZIE 24 Iulie

Emil Bota

Biografie Emil Bota

Nastere: 15 septembrie 1911, Adjud
Deces: 24 iulie 1977, București

Emil Botta a fost un poet, prozator și actor roman. Este absolvent al Conservatorului de Arta Dramatica din București (1932). Ca actor Emil Botta a fost unul dintre cei mai originali.

S-a nascut la 15 septembrie 1911 in Adjud- Putna. Tatal sau, medicul Theodor Botba, se trage dintr-o familie transilvaneana, cu descendenti ilustri. Facuse studiile la Viena, apoi, persecutat pentru vederile sale inaintate, este obligat sa paraseasca Transilvania, stabilindu-se la Adjud ca medic al cailor ferate. Mama viitorului poet este originara din Corsica, familia ei ramanand in Moldova in 1872. Dupa stingerea din viata a tatalui, in 1921, Aglaia Botba devine directoare a orfelinatului de langa Campulung Muscel.

Emil Botta urmeaza scoala primara si cursurile liceale la Adjud si Cluj. Rupe legaturile cu familia la 15 ani, fiind un timp functionar al Institutului de Statistica din Bucuresti. Concomitent cu slujba, viitorul poet da curs pasiunii sale pentru teatru, urmand, in acelasi timp, intre 1929 si 1932, cursurile Conservatorului de Arta Dramatica din Bucuresti. in iunie 1929 debuteaza in celebra revista „Bilete de papagal, cu poezia Strofa ultima. De acum inainte va colabora sustinut cu poezie, proza, publicistica pe teme diverse la revistele vremii: „ Universul literar, „ Gandirea „Facla, „Rampa, „Ulise, „Vremea, sau „Romania literara condusa de Liviu Rebreanu. Atractia catre actorie se va finaliza in incheierea Conservatorului si semnarea unui contract de angajare la „Compania 13 + 1 condusa de G. M. Zamfirescu, unde joaca si primele roluri.

Marele poet nu va putea fi disociat niciodata de cealalta jumatate a existentei sale; tot atat de mare actor, va interpreta de-a lungul carierei sale roluri de referinta in piese precum Suferintele tanarului Werther de Goethe, ingerul a vestit pe Maria de Claudel, Asta-seara se joaca fara piesa de Luigi Pirandello, Revizorul de Gogol, Strigoii si Hedda Gabler de Ibsen, Unchiul Vanea de Cehov, Regele Lear, Othello «Romeo si Julieta de Shakespeare, Napasta de Ion Luca Caragiale sau Seringa de Tudor Argbezi.

Activitatea de poet se va concretiza in aparitia, in 1937, a primului sau volum de poezii, intunecatul April, care este incununat de Fundatiile Regale cu Premiul Scriitorilor Tineri. Publica apoi sustinut in revista „ Universul literar, poezii care vor constitui in mare parte continutul celui de-al doilea volum al sau, Pe-o gura de rai (1943)- De acum Emil Botta aproape va abandona activitatea literara, dedican-du-se din ce in ce mai mult rampei, care-i aduce o a doua meritata consacrare. Dupa 1966 poetul isi reia activitatea literara, publicand in acest an culegerea retrospectiva Poezii, cu modificari notabile fata de volumele anterioare. Colaboreaza din nou la revistele vremii: „Romania literara, „Luceafarul, „ Viata Romaneasca, „Arges, „Tomis, „Steaua. in 1971 primeste Premiul „Mihai Eminescupentru Poezie al Academiei Romane. in anul 1975 moare mama sa. Cu mult inainte, in 1958, isi pierduse si fratele, poetul Dan Botta, a carui moarte il afectase de asemenea foarte mult. Suferintele ii vor agrava boala de inima si ne va parasi, in urma unui stop cardiac, la 24 iulie 1977.

Poetului i se confera cu asiduitate doua constante pentru creatia sa, aparent oponentiale: filiatii nenumarate cu vocile poetice distincte din poezia universala a epocii, ca si caracterul original al poeziei sale. Cautand neaparat filiatiile, vom simti in lirica lui Emil Botta apropierea de romantismul german, francez si englez, de asemenea de expresionismul german cu care poetul este, intr-un fel, contemporan. Trimiterile se fac catre Tristan Corbiere sau Gerard de Nerval, Georg Trakl, Else lasker-Schuller si multi altii. In fond, poate ft vorba de un principiu al formelor si formulelor poetice comunicate, ceea ce si justifica afirmatia ca, avand consonante cu poezia moderna a vremii, poetul se integreaza ei fara a-si pierde prin aceasta originalitatea. Apoi, influenta actorului asupra poeziei confera acesteia noi valente. Vocea poetica se dedubleaza, foloseste o masca impersonala sub care se ascunde, textul poetic devine un amalgam unic si inconfundabil. Criticul literar Doina Uricariu nota ca „ respira in poeziile lui Emil Botta un soi de primitivism superrafinat care amesteca groaza, extazul, grotescul si tandretea, sarcasmul si inocenta, si ca poetul „are o imensa putere de iluzionare si de ipostaziere halucinatorie. Cultiva o poezie in care ecourile livresti sunt nu numai depistabile, ci si exprimate, intr-un contact liric neasteptat si, deci, proaspat. Versul sau este tragic si ludic, cosmic si teluric, real si fantastic, dionisiac si apolinico-uranic, dandu-ne masura intreaga a candorii si a suferintei. Este in mod incontestabil, intr-o insusire neierarbizanta, cel de-al patrulea „B al liricii noastre interbelice: Bacovia, Blaga, Ion Barbu, Emil Botta, dupa cum a demonstrat criticul literar Doina Uricariu, valoroasa exegeta a creatiei poetului.

Volume de versuri: 

Intunecatul April, Bucuresti, F.P.L.A., 1937;
Pe-o gura de rai, Bucuresti, Editura Nationala Gh. Mecu, 1943; 
Poezii, editie retrospectiva, Bucuresti, E.P.L., 1966; 
Versuri, editie retrospectiva, Bucuresti, Editura Eminescu, 1971;
Poeme (cu inedite), Bucuresti, Editura Albatros, 1974 (colectia „Cele mai frumoase poezii); 
Un dor fara satiu. Bucuresti, Editura Eminescu, 1976; 
Un dor fara satiu, editie retrospectiva, Bucuresti, Editura Minerva, 1991.

Post ludum a aparut in volumul intunecatul April, Bucuresti, Editura Fundatiilor
Regale, 1937.
Un dor fara satiu a aparut in volumul Pe-o gura de rai, Bucuresti, Editura
Nationala Gh. Mecu, 1943.
Comentariu la o viata pierduta a aparut in volumul Pe-o gura de rai, 1943. Tanguioase, crengile a aparut in volumul Pe-o gura de rai, 1943-Poetul si lumea lui a aparut in volumul Pe-o gura de rai, 1943-incheierea coloanei a aparut in volumul Versuri, Bucuresti, Editura Eminescu,
1971.
Glin a aparut in volumul Un dor fara satiu, Bucuresti, Editura Eminescu, 1976.

Aprecieri critice

"Poetul tanjea inca din intunecatul April dupa ceva imprecis, se simtea manat de imbolduri tulburi, nedeslusite. () «Numele meu e dorinta» -scria Emil Botta, definindu-si nelinistea chinuitoare care-l impingea sa urmareasca somnambulic fantasmele reveriilor sale. in Pe-o gura de rai, acelasi impuls himeric ia o forma devastatoare, incendiaza fiinta si o mistuie. Sublimitatea padurii si a noptii romantice are o forta magnetica extraordinara, care-l atrage pe poet catre un centru tainic al neantizarii incandescente. E supliciul voluptuos, marturisit acum de Emil Botta, lasand la o parte orice poza, cu o sinceritate patetica zguduitoare."
(Ov. S. Crohmalniceanu - Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale, voi. II, Editura Minerva, Bucuresti, 1974, p. 555.

"Padurea devine astfel insusi taramul poeziei, asa cum o concepe Emil Botta, ca pe imparatia umbrelor parelnice si a ingenuitatii infantile pierdute, unde reveria lenesa cunoaste deliciul fiorului thanatic. () Betia romantica pune imediat in miscare un sir de simboluri carora numai ea are facultatea sa le dea viata, facand din padure templul singuratatii, noptii, visului si mortii."
(Ov. S. Crohmalniceanu - Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale, voi. II, Editura Minerva, Bucuresti, 1974, pp. 549, 551) (C. M.)

Remember

Ce departe eşti, întunecata mea iubită,
prin pereţii odăii te văd ca prin sită,
şi te-aud chemându-mă ca din altă planetă
şi-mi scrii poezii pe obrazul de cretă.

E posibil, e posibil oare să nu pot muri,
să-ţi aud vocea suind treapta nopţii, şi suind în zi,
să mă ridic în pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
să te zăresc în somn de la o mie de leghe?

Dar e posibil, întunecatul meu iubit,
să mă auzi cântând chiar când voi fi murit,
să mă vezi aeve în cereasca oglindă
şi în părul meu stele să se stingă şi să se aprindă.

Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece,
dacă dragostea mea ca un frig o să te sece,
dacă îmbrăţişarea mea te va face să suferi
aducându-ţi aminte, nu, să nu te superi.

O ultimă întrebare

Tu, care-mi vorbeşti doar în surdină,
aici, foarte aproape de inima mea,
ipocrită noapte, spune-mi,
n-ai văzut cumva lunecând o stea?

Ba da, căzu din salba Dianei
o stea ca lacrima de cleştar,
dar un om s-a încovoiat şi a ridicat-o,
omul tăcut, cu ochi lucios, de cămătar.

Vai, steaua era o fericire necunoscută,
promisă de Dumnezeu cuiva...
Dar, noapte senină, vistiernică a secretelor,
omul care a luat-o de ce tremura?

Spectacol

Elita luase loc la parter

si prostii sus, aproape de cer.

In loja statea o intamplare cam abatuta

si un napraznic destin in mare tinuta.

Un dezastru tare cat zece

tot spera ca totul va trece.

Un naufragiu dormita in fotoliu

infasurat in lintoliu.

O raceala

vagabonda prin sala.

O inocenta

stralucea printr-o totala absenta.

Piesa era o rafuiala

intre virtute si greseala.

Scena era un sanctuar

prin care adevarul trecea foarte rar.

Actorii isi indrugau rolul,

dar, incet, ii inghitea namolul ;

in pauze, tacute aplauze,

la finale, tacute urale.

Si cand cazu cortina

toti se-ntrebau cine poarta vina

si cine-i autorul

care-a faptuit omorul,

in cinci acte, cu sete,

ca o crima pe-ndelete.

Atunci aparu la rampa Ariel

si jerbe de flacari si anemone

pentru mult prea onorabilii " dramatis personae ".

Si aceasta fictiune, in tus, in carbune,

si spectacolul amuzant

au disparut in neant.

TEATRU/ FILM 24 Iulie

Cu Emil Botta

Biografie Emil Botta

Emil Botta a fost un poet, prozator și actor român.

Este fratele eseistului Dan Botta, precum și fiul lui Theodor Botta, medic, și al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Național din București, după mai mulți ani petrecuți pe unele scene de provincie. La Național joacă în roluri de excepție, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc.

A jucat în numeroase filme, cum ar fi: Se aprind făcliile (1939), Viața nu iartă, 1958, Erupția, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Pași spre lună (tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraților (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aș fi... Harap alb, 1965, Șah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.

A fost actor al Teatrului Național din București, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massim și filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul profesorului Paveliu.

A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratați”, din care s-au desprins și filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generației Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existențialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morții, în consonanță cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măștilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morții și a neputinței.

Filme cu Emil Botta

·         Premiera (1976) - sufleorul Vasilica Savu

·         Mastodontul (1975) - inginerul geolog Oscar Ocolescu

·         Dincolo de nisipuri (1974) - Printul Ipsilanti

·         Reconstituirea (1971) - Paveliu

·         Realitatea ilustrata (1969) - el insusi

·         Columna (1968) - Marele Preot al dacilor Trailer

·         Dacii (1967) - mare preot dac

·         Lettre a Carla (1967) - Profesorul

·         Subteranul (1967) - Barbu

·         Faust XX (1966) - profesorul Faust

·         De-aș fi... Harap Alb (1965) - Rosu Imparat

·         Pădurea spânzuraților (1965) - Cervenko

·         Răscoala (1965)

·         Sah la rege (1965)

·         Pași spre lună (1964) - Leonardo da Vinci

·         Poveste sentimentala (1961)

·         S-a furat o bombă (1961) - Somerhot

·         Când primăvara e fierbinte (1960)

·         Bijuterii de familie (1957)

·         Viața nu iartă (1957)

·         Se aprind facliile (1939) - Sasa Golfinu

Reconstituirea: 

Columna (1968)

Dacii (1967)

Domnisoara Nastasia - George Mihail Zamfirescu

GÂNDURI PESTE TIMP 24 Iulie

Alexandre Dumas – Citate:

Emil Botta – Citate:

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 24 Iulie

·                 Prin ce se deosebeste un om de o camila ?
R. Camila poate sa lucreze o saptamana fara sa bea, iar omul poate sa bea o saptamana fara sa lucreze ... 

·         Ce este viata?
R. Cea mai raspandita boala transmisa pe cale sexuala...

·         Bula statea in penultima banca. Inspectorii se aseaza in spatele lui, in ultima banca. Profesoara pune intrebari, Bula tot cu mana pe sus. Intr-un sfarsit, il pune si pe el sa raspunda.

- Ia raspunde si tu Bula!

- Doamna, sa mor io ce picioare si tatze misto haveti.

- Nesimtitule, cum iti permiti? Ai nota 2 si iesi afara magarule!

In timp ce se ridica din banca, Bula se intoarce la inspectori:

- Ba, astia cu inspectia, nu mai soptiti minca-v-as, daca nu stiti!

·         Un domn trecut de prima tinerete, Dar cu portofelul gras, agata la bar o tanara frumoasa. Dupa putin timp ajung in apartamentul domnisoarei. Pana ce tanara se "pregateste", domnul vrea sa puna un CD pentru atmosfera. Pe raft:
Brahms, Verdi, Ceaikowski etc..
- Vai, draga, asemenea muzica asculti TU?!
- Ah, DA, am uitat sa va spun ca eu am absolvit Conservatorul.
Domnul se lasa pagubas cu muzica, Dar vede cartile din biblioteca. Pe raft:
Eliade, Goethe, Puskin etc.
- Vai, draga, asemenea carti citesti TU?!
- Ah, DA, am omis sa va spun ca am terminat si filologia.
- Pai, bine, fato, DA prostituata cum AI ajuns?!
- Ah, printr-un mare noroc!!!..

·          In fata unei usi:
- Deschide, iubito !
- Nu pot, sunt dezbracata.
- Nu-i nimic, sunt singur !
- Eu nu !

·          Un tip si o tipa fac dragoste. El ii spune: "Iubito, fiindca esti prima mea femeie, o sa-ti spun Eva."
Ea ii raspunde: "Iubitule, fiindca esti al 407-lea, o sa-ti spun Peugeot."

·          Fiul: E adevarat, taticule, ca in unele parti ale Africii barbatul nu isi cunoaste sotia decat dupa casatorie?
Tatal: La fel se intampla in toate tarile!

·         Cand un tanar proaspat insurat are o figura fericita se stie de ce.
Cand un barbat insurat de 10 ani are o figura fericita, te intrebi de ce…

·         Casatoria serveste la partajarea problemelor pe care nu le-ai fi avut niciodata daca ai fi ramas singur.

·          La un cabinet medical psihiatric intra un individ

-Domnule doctor, am inebunit, am inebunit, AM INEBUNIT!!!!!1
-Stati domnule, linistiti-va totul va fi bine; spuneti-mi ce s-a intamplat?
-Aseara am fost la iubita mea ....
-Si atunci ati inebunit....???
-Nu domnule, nu; si ne-am iubit si ne-am sarutat si....
-Atunci ati inebunit....?????
-Nu domnule nu; si a venit barba-su'si....
-Ati inebunit....????
-Nu nene, nu, si am sarit de la balcon
-Si ati inebunit....???
-Nu, nu, si ma tineam de balustrada, atarnam in jos si a venit cu ciocanul si mi-a dat peste fiecare deget!
- Si atunci ati inebunit..?????
-Nu; a venit cu fierul de calcat si mi-a dat peste fiecare degetel si...
-Atunci ati inebunit?????
-Nu nene, nu; si a venit cu apa fiarta si mi-a turnat in cap
-Atunci ati inebunit ?????
-Am inebunit cand m-am uitat in jos.
-Si ce ati vazut????
-ERAM LA PARTER

·          Un tip ii povesteste unui prieten ce a patit cu o zi in urma:
- Ma trezesc de dimineata si plec la serviciu. Cand ies din bloc, exact la scara, doi insi il bateau pe unul.
- Si?
- M-am gandit: sa ma bag, sa nu ma bag? Dar, tinand cont de faptul ca ma grabeam la serviciu, nu m-am bagat. La pranz, in fata restaurantului
unde servesc de obicei masa, patru il bateau pe unul.
- Si?
- Ma grabeam spre masa, asa ca iarasi nu m-am bagat. Seara, cand ma intorceam acasa, la iesirea din metrou, opt insi il bateau pe unul.
Acum, nemaiavand nimic de facut, m-am bagat.
- Si?
- Mama, ce l-am mai batut pe ala!

·          Un cetatean se trezeste dimineata si, uitandu-se in gradina propriei case, observa o gorila in stejarul personal. Intrigat suna la Asociatia
Coboratorilor de Gorile din Copaci care il asigura ca vor trimite un om care ii va rezolva problema. Acesta soseste rapid, fiind dotat cu o bata
de baseball, o pusca, o pereche de catuse si un caine Chihuaua.
Cetateanul nostru, uimit il intreaba ce are de gand sa faca. Omul raspunde:
- Eu voi urca in copac, lovesc gorila, ea cade, cihuaua o musca de testicole, gorila isi va apropria mainile intr-un gest disperat de aparare, iar dumneata ii vei pune catusele.
- Bine, bine, zice cetateanul, dar pusca la ce foloseste?
In cazul in care cad eu primul din copac, impusti chihuaua.

·          Suna un client la Hotline la Microsoft:
-Am instalat versiunea beta de Windows XP si de atunci nu mai functioneaza Office 2000!
-Si noi am avut aceeasi problema...
-Si ce ati facut?
-Am mai instalat o data Windows XP!
Dupa o ora suna din nou clientul:
-Acum nu mai functioneaza nimic!!!!
-Nici la noi....

·          Un melc bate la usa unui urs.
Iese ursul, se zgaieste, nu vede pe nimeni, dupa care se uita in jos si da de melc.
Enervat, il ia pe melc de guler si-l azvarle cat poate de departe.
Dupa 6 luni se aud iar batai in usa ursului, care iese din casa si da cu ochii de melc.
Melcul, nervos: "Ia asculta, ma, ce-a fost faza asta de adineauri? "

·          Un tip isi revine dintr-o coma profunda de 7 luni.
In tot acest timp, sotia lui a stat zilnic langa patul lui. La cateva zile dupa ce si-a revenit, isi cheama sotia:
- Draga mea, ai fost alaturi de mine in toate nenorocirile prin care am trecut: cand am fost concediat, m-ai sprijinit enorm; cand afacerea mea a dat faliment, ai fost langa mine; cand am fost impuscat, ai stat alaturi de mine; cand ne-am pierdut casa, ai fost tot langa mine; cand sanatatea mea s-a subrezit, m-ai sprijinit permanent. Stii ceva?
- Ce sa stiu, dragul meu? intreaba ea zambitoare.
- Cred ca imi porti ghinion!

SFATURI UTILE 24 Iulie

6 reguli de urmat, pentru ca sa-ti regenerezi ficatul | Eu stiu TV