MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 6 IULIE 2019
Bună ziua, prieteni!
Dacă apreciați materialele selecționate și prezentate de mine puteți să le distribuiți mai departe în forma lor inițială! Mulțumesc.
ISTORIE PE ZILE 6 Iulie
Evenimente
· 371 i.Hr.: Se desfasoara batalia de la Leuctres (in Beotia), in urma careia fortele Tebei conduse de Epamiminondas, inving spartanii condusi de regele Cleombrotes al II- lea. In urma acestui razboi, raporturile dintre orasele-stat grecesti sunt rasturnate, odata cu inlaturarea hegemoniei spartanilor si instaurarea dominatiei Tebei, care va dura 10 ani, pana la moartea lui Epaminondas in batalia de la Mantinea, in anul 362 i.Hr.
· 640: Are loc batalia de la Heliopolis (sau Ayn Shams), pentru controlul Egiptului, intre armata musulmana condusa de Amr ibn al-As si fortele bizantine. Lupta, incheiata cu victoria musulmanilor, a pus capat stapanirii bizantine asupra Egiptului si a deschis seria cuceririlor musulmane asupra teritoriilor bizantine din Exarhatului Cartaginei, care care reuneau Nordul Africii si Numidia,precum si insulele Sardinia si Corsica.
· 1044: Are loc batalia de la Ménfő, in apropiere de Győr, in Ungaria, si a opus armatele germane conduse de Henric al III-lea, imparat al Imperiului Romano-german, celor maghiare, conduse de regele Ungariei, Samuel Aba. Lupta, incheiata cu victoria germanilor, a condus la cresterea influentei germane in Ungaria, tara devenind vasala Sfantului Imperiu Romano-German.
· 1189 - Richard I "Inimă de Leu" devine rege al Angliei. Richard I (n. 8 septembrie 1157, d. 6 aprilie 1199), a fost rege al Angliei în perioada 1189-1199. Era cunoscut și sub numele de Richard Inimă-de-Leu datorită reputației sale de mare lider militar. A fost al treilea fiu al regelui Henric al II-lea și al Eleonorei de Aquitania, fostă regină a Franței. Richard a fost fratele mai mic al lui William, Contele de Poitiers, Henric cel Tânăr și al Matildei a Angliei. Era, de asemenea, fratele mai mare al lui Geoffrey al II-lea, Duce de Brittany, Leonora a Angliei, Ioan Plantagenet și Ioan, Conte de Mortain (Ioan fără de Țară), care i-a succedat ca rege. Richard era fratele vitreg al Mariei de Champagne și al lui Alix a Franței. Adesea era descris ca fiind preferatul mamei sale, Eleanor de Aquitaine. Deși născut la Palatul Beaumont, Oxford, Anglia, la fel ca și ceilalți Plantageneți, Richard a fost jumătate englez jumătate francez. Cînd părinții lui s-au despărțit, el a rămas cu mama sa în Franța. A moștenit ducatul de Aquitania în 1168 și comitatul Poitiers în 1172. În 1170, fratele său mai mare Henric a fost încoronat rege al Angliei ca Henric al III-lea în timpul vieții tatălui său. Istoricii l-au numit Henric cel Tânăr ca să nu fie confundat cu Henric al III-lea al Angliei, care a fost nepotul său. Ca și frații săi, Richard a contestat frecvent autoritatea tatălui său. În primăvara anului 1174, la vârsta de 16 ani, Richard s-a alăturat fraților săi Henric și Geoffrey, într-o revoltă împotriva tatălui lor, încercînd să-l detroneze. Henric a trecut în Normandia și a invadat Poitou și Aquitaine, domeniile mamei lui Richard, pe care a luat-o prizonieră. Richard s-a concentrat asupra rezolvării problemelor legate de revoltele nobililor din Aquitaine, în special pe teritoriul Gascogne. Domnia sa din ce în ce mai crudă a condus la o mare revoltă în 1179. Sperând să-l detroneze pe Richard, rebelii au solicitat ajutor de la Henric și Geoffrey. Punctul de cotitură a venit în primăvara anului 1179 la Valea Charente. Cetatea Taillebourg era bine apărată și considerată impenetrabilă. Castelul era înconjurat de o faleză pe trei laturi și de un oraș pe cea de-a patra latură. Locuitorilor cetății le era atât de frică de Richard încât au renunțat la siguranța castelului și l-au atacat pe Richard. În două zile, Richard a reușit să cucerească castelul și a câștigat o reputație de comandant militar. Irascibil, schimbator și generos, Richard își caută modelele în vechea cavalerie. Richard a fost viteazul cavaler care lipsea creștinătății devenite cinică și calculată. Cu el, cruciada și-a redobândit strălucirea, în lipsa unei victorii durabile. El a devenit un exemplu pentru toți fiind primul care a devenit cruciat după anunțarea cuceririi Ierusalimului de către Saladin. Richard nu se simte deloc englez. El este, înainte de toate, un cavaler normand care știe să mânuiască lancea pe câmpul de luptă. În realitate, el nu a petrecut în Anglia decât câteva luni, spre sfârșitul domniei sale. Pentru moment, datoria îl cheamă spre Țara Sfântă. El îl convinge pe prietenul și rivalul său Filip al II-lea, rege al Franței, să pornească în cruciadă. Împăratul Germaniei, Frederic Barbarossa, nu poate să facă altceva mai bun decât să devină, la rândul lui, cruciat. Încoronat rege la treizeci de ani, Richard conduce, în mod firesc, cea de-a treia cruciadă: Filip nu are decât douăzeci și trei de ani, iar Frederic Barbarossa s-a înecat în mod stupid într-un râu din Turcia. Richard, ahtiat după mașini de război și expert în atacuri asupra locurilor întărite, cucerește într-o săptămână Saint-Jean-d’Acre, pe când Filip al II-lea bătuse pasul pe loc timp de șase luni. Conducerea cruciadei îi revine în întregime atunci când regele Frantei, dezamăgit că nu dobândise nici un laur din această aventură cavalerească, se retrage și se întoarce în țara sa, pretextând că ar fi fost bolnav. Richard a recucerit coasta Palestinei, dar nu și Ierusalimul. Saladin, generos, acordă liberă circulație pelerinilor în Orașul Sfânt. Supărat că nu s-a putut acoperi de glorie în Palestina, la fel ca Richard, Filip al II-lea îl ajută pe Ioan fără de Țară să-i ia coroana lui Richard, luat prizonier în Germania pe când se întorcea din Țara Sfântă. Contra unei răscumpărări adunate în urma presiunii exercitate de popor, în fruntea căruia s-a aflat Robin Hood (zis și “Robin al Codrilor”), Richard își reia tronul și îl atacă imediat pe regele Franței. După ce a construit la frontiera de sud a Normandiei celebrul Château-Gaillard, moare într-un asediu împotriva unuia dintre vasalii săi trădători, contele de Limoges. La ultimul asediu din viața sa, Richard este lovit de o săgeată. Rana nu era mortală dar a fost prost îngrijită și după o săptămână s-a instalat septicemia care a provocat moartea. A fost îngropat la catedrala din Rouen dar revoluționarii francezi i-au distrus mormântul în 1789. În tezaurul catedralei se mai păstrează încă într-o cutie, inima lui Richard Inimă de Leu. Proprietățile lui Richard au fost de fapt proprietățile Angliei din Franța și au constituit unul dintre motivele războiului de 100 de ani. După cunoscuta legenda a lui Robin Hood, se spune că Robin ar fi luptat 5 ani (1187-1192) în garda personală a regelui la Acra.
· 1253: Este incoronat Mindaugas, primul Mare Duce al Lituaniei si unicul rege al Lituaniei; (n. cca. 1200 – d.12 septembrie 1253). El și-a extins domeniul în regiunile de sud-est ale Lituaniei, intre anii 1230-1240. În 1250 sau 1251, pe parcursul luptelor interne pentru putere, a fost botezat de Biserica Romano – Catolica, ceea ce i-a permis să înființeze o alianță cu Ordinul Livonian, un antagonist de lungă durată pentru lituanieni.
· 1348: Bula papală a Papei Clement al VI-lea protejează evreii acuzați de a fi cauzat Moartea Neagră. „Moartea Neagră” a fost una din cele mai violente pandemii din istoria lumii, despre care se crede că ar fi fost cauzată de o bacterie numită Yersinia pestis. A izbucnit, probabil, în Asia, răspândindu-se în Europa după anul 1347, unde a creat mare panică. Durerile îngrozitoare, transpirația și frisoanele erau principalele simptome ale bolii. Totuși mai era ceva care îi deosebea pe cei care sufereau de ciumă de cei care aveau doar febră mare: în zona axilară, pe gât, și eventual în zona inghinală apăreau niște umflături pline cu puroi, numite „buboane”; la început erau de culoare roz, apoi purpurii, iar în final negre, putând ajunge la dimensiunea unor portocale. Victimele mureau în chinuri groaznice. În câțiva ani, între o treime și o jumătate din populația Europei a murit. Mulți care au trăit pe vremea când Moartea Neagră a bântuit Europa au crezut că venise sfârșitul lumii.
· 1413: Prima menţiune documentară a Episcopiei Rădăuţilor, intr-o carte domnească a domnitorului Alexandru cel Bun in care este menţionată … episcopia din Rădăuţi a Sfântului Nicolae.
· 1437 - Conventul de la Cluj-Manastur dintre reprezentantii taranilor rasculati si nobili, care adevereste intelegerea de la Bobalna, in care taranii dobandeau, printre altele, dreptul la libera stramutare.
· 1483: Richard al III- lea este încoronat rege al Angliei. Richard al III-lea (2 octombrie 1452 – 22 august 1485) a fost ultimul rege din Casa de York și înfrângerea lui în Bătălia de la Bosworth a fost punctul culminant al Războiului celor Două Roze și sfârșitul dinastiei Plantagenet. Richard al III-lea (2 octombrie 1452 – 22 august 1485) a fost rege al Angliei, din 1483 până la moartea sa. A fost ultimul rege din Casa de York și înfrângerea lui în Bătălia de la Bosworth a fost punctul culminant al Războiului celor Două Roze și sfârșitul dinastiei Plantagenet. După moartea fratelui său regele Eduard al IV-lea, Richard a domnit ca regent pentru fiul lui Eduard o scurtă perioadă de timp, cu titlul de Lord Protector apoi și-a închis nepoții (Eduard și Richard) în Turul Londrei și a fost încoronat la 6 iulie 1483. A murit pe câmpul de luptă în Bătălia de la Bosworth și rămășițele sale s-au pierdut timp de peste cinci secole, fiind regăsite la începutul secolului al XXI-lea. În 2012, o săpătură arheologică a fost realizată în site-ul ocupat odată de Greyfriars, Leicester. Universitatea din Leicester a confirmat la 4 februarie 2013, că scheletul găsit în săpătură a aparținut, dincolo de orice îndoială rezonabilă, regelui Richard al III-lea. Concluzia s-a bazat pe o combinație de probe de la datarea cu radiocarbon, compararea cu rapoartele contemporane ale aspectul său, precum și o comparație a ADN-ului mitocondrial cu doi descendenți ai surorii lui Richard.
· 1484: Turcii asediază cetatea Chilia. In timpul campaniei sultanului Baiazid al II-lea în Moldova, pe 6 iulie 1484 începe asediul cetăţii Chilia, apărată de moldovenii conduşi de pârcălabii Ivanco şi Maxim. După opt zile cetatea este cucerită de turci (14 iulie), si ramane in stapanirea acestora până în 1812. Odată cu cedarea Basarabiei (partea de est a Moldovei, cuprinsă între Prut şi Nistru) în urma războiului turco – rus dintre anii 1806-1812, către Imperiul Ţarist, Chilia urmează destinul provinciei respective, cu excepţia perioadei 1856-1878, când Basarabia de sud este reîntoarsă Moldovei (iar după Unirea din 1859, intra în componenţa României).
· 1573 - Cordoba, Argentina, este fondată de Jerónimo Luis de Cabrera.
· 1600 - Mihai Viteazul se intitulează într-un hrisov „domn al țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei", confirmând, documentar, prima unire politică a celor trei țări române (unirea efectivă fusese realizată la sfârșitul lunii mai 1600). Mihai Viteazul, născut în 1558 la Tîrgul de Floci sau Drăgoeşti a fost ban de Mehedinţi, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Munteniei şi, pentru o scurtă perioadă în 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări care formează România de astăzi: Muntenia, Transilvania şi Moldova. La sfîrşitul anului 1588, Mihai Viteazul devine stolnic al curţii lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău. În septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar şi al otomanilor, a devenit voievod al Munteniei, efectiv de pe 11 octombrie.
Aderă la "Liga Sfîntă" creştină, constituită din iniţiativa Papei Clement al VIII-lea, din care iniţial făceau parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova şi Toscana (Anglia şi Polonia au manifestat rezerve faţă de politica de cruciadă a papalităţii). Ulterior aderă şi Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianţă a celorlalte două state româneşti, Moldova şi Muntenia. Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianţa antiotomană. Aderarea Munteniei la "Liga Sfîntă" a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini şi a întregii garnizoane otomane staţionată în Bucureşti. Pe acest fundal, Mihai porneşte o ofensivă generală împotriva Înaltei Porţi, atacînd cetăţile turceşti de pe ambele părţi ale Dunării (Giurgiu, Hîrşova, Silistra ş.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor şi turcilor (Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti) culminată cu incendierea Rusciukului. După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă porneşte o campanie similară. Datorită recunoaşterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă şi succesorul său, Răzvan Ştefan, Mihai trimite o delegaţie de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relaţiile munteano-transilvănene. Nerespectînd porunca domnitorului, delegaţia de boieri condusă de mitropolitul Eftimie semnează un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea locţiitorul acestuia pe propriul său tron. Puterea revenea astfel Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri de rang înalt. Comandînd o armată de cca. 16.000 de ostaşi, la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni conduşi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul obţine victoria la Călugăreni - 13/23 august 1595. Contraofensiva otomană îl forţează să se retragă în munţi, aşteptînd sprijinul lui Sigismund Bathory. Între timp, Ştefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor. Mihai Viteazul începe (cu sprijin transilvănean şi moldovean) eliberarea oraşelor Tîrgovişte (5-8 octombrie 1595), Bucureşti (12 octombrie 1595) şi Giurgiu (15-20 octombrie 1595). În 1594 şi în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetăţile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Rasgrad, Babadag, Tîrgul de Floci, Silistra şi chiar Rusciuc, Şiştova, Nicopole şi Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreţii lui Mihai Viteazul ajunseseră pînă la Adrianopole în est şi Plevna în vest. Această acţiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpînirea sa Bugeacul, în aceeaşi perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încît Dobrogea şi gurile Dunării s-au aflat sub stăpînirea sa pînă la moarte. Întreaga creştinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în hîrtiile găsite sub pernă, s-a aflat o scrisoare în care aceşti creştini îl numeau „Steaua lor răsăriteană”. Domnia lui Ieremia Movilă, devotat polonezilor, însemnase practic îndepărtarea Moldovei de "Sfînta Alianţă". În Transilvania, Sigismund renunţa la tron în favoarea vărului său, Andrei Bathory (deasemenea înclinat către politica polonă). În această situaţie, unitatea militară a ţărilor române se diminuează iar Mihai Viteazul, pus în faţa destrămării coaliţiei antiotomane, decide aplicarea "planului dacic", în speţă Unirea celor trei ţări române. În iulie 1599 trimite o solie la Praga pentru a cere încuviinţarea împăratului Rudolf al II-lea pentru punerea în practică a iniţiativei sale. Primind un răspuns favorabil, la sfîrşitul aceluiaşi an, intră în Transilvania prin pasul Buzău, şi după victoria asupra lui Andrei Bathory (Şelimbăr, 18/28 octombrie 1599) îşi face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy. În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, învingîndu-l la Bacău, şi realizează astfel, prima unire a ţărilor române. Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: "Domn al Munteniei, Ardealului şi a toată ţara Moldovei".
Aderă la "Liga Sfîntă" creştină, constituită din iniţiativa Papei Clement al VIII-lea, din care iniţial făceau parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova şi Toscana (Anglia şi Polonia au manifestat rezerve faţă de politica de cruciadă a papalităţii). Ulterior aderă şi Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianţă a celorlalte două state româneşti, Moldova şi Muntenia. Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianţa antiotomană. Aderarea Munteniei la "Liga Sfîntă" a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini şi a întregii garnizoane otomane staţionată în Bucureşti. Pe acest fundal, Mihai porneşte o ofensivă generală împotriva Înaltei Porţi, atacînd cetăţile turceşti de pe ambele părţi ale Dunării (Giurgiu, Hîrşova, Silistra ş.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor şi turcilor (Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti) culminată cu incendierea Rusciukului. După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă porneşte o campanie similară. Datorită recunoaşterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă şi succesorul său, Răzvan Ştefan, Mihai trimite o delegaţie de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relaţiile munteano-transilvănene. Nerespectînd porunca domnitorului, delegaţia de boieri condusă de mitropolitul Eftimie semnează un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea locţiitorul acestuia pe propriul său tron. Puterea revenea astfel Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri de rang înalt. Comandînd o armată de cca. 16.000 de ostaşi, la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni conduşi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul obţine victoria la Călugăreni - 13/23 august 1595. Contraofensiva otomană îl forţează să se retragă în munţi, aşteptînd sprijinul lui Sigismund Bathory. Între timp, Ştefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor. Mihai Viteazul începe (cu sprijin transilvănean şi moldovean) eliberarea oraşelor Tîrgovişte (5-8 octombrie 1595), Bucureşti (12 octombrie 1595) şi Giurgiu (15-20 octombrie 1595). În 1594 şi în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetăţile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Rasgrad, Babadag, Tîrgul de Floci, Silistra şi chiar Rusciuc, Şiştova, Nicopole şi Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreţii lui Mihai Viteazul ajunseseră pînă la Adrianopole în est şi Plevna în vest. Această acţiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpînirea sa Bugeacul, în aceeaşi perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încît Dobrogea şi gurile Dunării s-au aflat sub stăpînirea sa pînă la moarte. Întreaga creştinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în hîrtiile găsite sub pernă, s-a aflat o scrisoare în care aceşti creştini îl numeau „Steaua lor răsăriteană”. Domnia lui Ieremia Movilă, devotat polonezilor, însemnase practic îndepărtarea Moldovei de "Sfînta Alianţă". În Transilvania, Sigismund renunţa la tron în favoarea vărului său, Andrei Bathory (deasemenea înclinat către politica polonă). În această situaţie, unitatea militară a ţărilor române se diminuează iar Mihai Viteazul, pus în faţa destrămării coaliţiei antiotomane, decide aplicarea "planului dacic", în speţă Unirea celor trei ţări române. În iulie 1599 trimite o solie la Praga pentru a cere încuviinţarea împăratului Rudolf al II-lea pentru punerea în practică a iniţiativei sale. Primind un răspuns favorabil, la sfîrşitul aceluiaşi an, intră în Transilvania prin pasul Buzău, şi după victoria asupra lui Andrei Bathory (Şelimbăr, 18/28 octombrie 1599) îşi face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy. În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, învingîndu-l la Bacău, şi realizează astfel, prima unire a ţărilor române. Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: "Domn al Munteniei, Ardealului şi a toată ţara Moldovei".
· 1785 - Dolarul american este ales în unanimitate ca monedă pentru Statele Unite ale Americii. Este prima dată când un stat adoptă un sistem de monedă zecimal. Cuvântul dolar provine din cuvântul din germană „Joachimsthaler”, denumirea locală a monedelor, bătute din argintul extras în zona Joachimsthal (adică „Valea lui Ioachim”), Boemia (astăzi Jáchymov, Republica Cehă), în secolul al XVI-lea. Varianta prescurtată, „Thaler” (se pronunță taler) a fost preluată și utilizată în denumirea mai multor monede europene, inclusiv denumirea oficială a monedei Prusiei.
· 1854: Are loc prima reuniune oficiala a Partidului Republican din S.U.A. in Jackson, Michigan.
· 1885 - Savantul francez Louis Pasteur a folosit pentru prima dată vaccinul antirabic. Pacientul este Joseph Meister, un băiat care a fost mușcat de un câine turbat.
· 1908 - Robert Peary începe expediția sa la Polul Nord. Robert Edwin Peary (n. 6 mai 1856 Cresson Springs, Pennsylvania – d. 20 februarie 1920, Washington) a fost navigator și explorator polar american.
· 1917 - Primul război mondial: Trupele arabe conduse de Lawrence al Arabiei și Auda ibu Tayi captureză orașul Aqaba. Thomas Edward Lawrence (n. 16 august 1888 – d. 19 mai 1935), mai cunoscut ca T. E. Lawrence, a fost un ofițer britanic, celebru mai ales pentru rolul jucat în revolta arabilor din 1916-1918, dar a cărui personalitate plină de vitalitate, alături de scrierile sale și de o largă varietate de activități și asocieri, au făcut din el obiect de fascinație în întreaga lume, unde a fost cunoscut ca Lawrence al Arabiei („Lawrence of Arabia”). Conform fișei medicale întocmite de Forțele Aeriene Regale Britanice (RAF) la încorporare, pe 12 martie 1923 Lawrence avea înălțimea de 1,66 m și 59 kg, „cicatrici pe fese” și i se făcuse circumcizie.
· 1918 - Se constituie in Italia, la Cittaducale, "Comitetul de actiune al romanilor din Transilvania, Banat si Bucovina", sub conducerea profesorului Simion Mandrescu, cu scopul de a-i organiza pe prizonierii romani din armata austro-ungara in legiuni care sa participe la lupta alaturi de armata italiana.
· 1919 - Dirijabilul englezesc R34 aterizează la New York, după o călătorie ce a durat 108 ore. A fost prima traversare a Oceanului Atlantic de către un astfel de aparat de zbor.
· 1923 - Tristan Tzara a organizat la Teatrul Michel din Paris spectacolul “Inima cu barba”. Tanarul artist american Man Ray a contribuit substantial la crearea spectacolului, care avea sa consacre ruptura definitiva dintre Andre Breton si Tristan Tzara, precum si sfarsitul miscarii dadaiste, din care se va afirma suprarealismul.
· 1945 - Nicaragua a fost primul stat care a acceptat formal Carta ONU.
· 1945: Stalin semneaza Decretul Prezidiului Suprem al URSS, prin care fostul suveran Mihai I al Romaniei este decorat cu ordinul Victoria, cu diamante, cea mai inalta distinctie militara sovietica. Mareșalul Tolbuhin i-o va înmâna regelui pe data de 14 iulie 1945.
· 1946: SUA lansează prima bombă atomică asupra atolului Bikini (Pacific); în perioada 1946-1958 au avut loc în zona 59 de experiențe cu bombe atomice si cu hidrogen.
· 1947 - Primul avion Dassault MD 315 Flamant a zburat cu succes.
· 1947: In Uniunea Sovietică incepe productia faimosului pistol automat AK-47. AK-47 (Automat Kalașnikov model 1947) este o pușcă de asalt creată în 1947 de Mihail Kalașnikov și folosită în timpul Războiului Rece ca armă standard de armatele statelor din Blocul Estic și ale țărilor aliate cu acesta. AK-47, cea mai populară pușcă de asalt din lume, are costuri foarte mici și se întreține foarte ușor, fiind optimă pentru războiul de gherilă. După mai multe modernizări, AK-47 a fost adoptată la scară largă de Armata Roșie, iar în timpul Războiului Rece a fost produsă în fabrica de armament IJMAȘ din Ijevsk, care construia și autovehicule, îndeosebi motocicletele IJ. Spre deosebire de principalul concurent pe piața internațională de armament, pușca americană M16, automatul „Kalașnikov” este ușor de demontat și rămâne funcțional chiar și după ce e scufundat în apă ori îngropat în nisip. Aceste avantaje tehnice s-au dovedit decisive în timpul războiului din Vietnam și i-au sporit popularitatea. Oficial, între 70 și 100 de milioane de exemplare au fost fabricate până acum în întreaga lume, AK-47 fiind cea mai răspândită armă de foc din lume.
· 1948: Se instituie regimul de colectare obligatorie a cerealelor. Cotele au fost astfel fixate, încât să preia maximul posibil de la producător, adesea ţăranii erau nevoiţi să cumpere cereale de la piaţă pentru a putea livra cantităţile solicitate de autorităţi. Regimul cotelor a slăbit sensibil gospodăriile ţărăneşti individuale şi a constituit un instrument foarte eficient pentru „a convinge” ţărănimea să-şi predea pământul şi inventarul pentru a intra în „colectivă”.
· 1949: Are loc cel de-al doilea val de deportari ale moldovenilor, in timpul caruia 11.293 de familii din Moldova, sau peste 35 mii de persoane, au fost ridicate si duse in Siberia. Deportarea basarabenilor – apogeu al terorii bolsevice, al deznationalizarii si colectivizarii fortate, declansata la 6.07, ora 2 noaptea si incheiata la 7.07, ora 20. Au fost deportate in Asia Centrala 35796 de persoane.
· 1952: Tramvaiele sunt scoase din circulatie la Londra, dupa aproape un secol de serviciu in slujba calatorilor londonezi. Mii de oameni au asistat la ultima cursa a unui tramvai din Londra.
· 1957 - Jucătoarea americană de tenis, Althea Gibson a devenit prima sportivă de culoare care a câștigat Wimbledon-ul la simplu feminin. Althea Gibson (August 25, 1927 – September 28, 2003) was an American tennis player and professional golfer, and the first black athlete to cross the color line of international tennis.
· 1958 - Alaska devine al 49-lea stat al SUA.
· 1964 - A fost declarata independenta protectoratului Nyassaland în cadrul Comunitatii Britanice cu denumirea Republica Malawi.
· 1964 - A avut loc premiera primului film Beatles, "A Hard Day's Night", în prezenţa Prinţesei Margaret şi a Lordului Snowdon.
· 1965 - Romania si Somalia au stabilit relatii diplomatice la nivel de ambasada.
· 1971: Comitetul Executiv al CC al PCR adoptă şi dă publicităţii faimoasele „Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”, prezentate de Nicolae Ceauşescu. Vădit inspirate din vizitele acestuia în China şi Coreea de Nord, „Propunerile” au marcat sfârşitul perioadei de relativă liberalizare şi începutul instalării treptate a unui regim neostalinist în România. Rezultatul acestei orientări a fost, mai ales în anii ’80 ai secolului XX, o izolare crescândă a culturii şi ştiinţei româneşti faţă de evoluţiile internaţionale.
· 1975 - Comore își declară independența față de Franța. Comore, oficial Uniunea Comorelor este o țară insulară din Oceanul Indian, localizată în largul coastelor Africii în partea de nord a Canalului Mozambic între Madagascar și Mozambic. În mod oficial, statul este format din cele patru insule de origine vulcanică ale arhipelagului Comore: Ngazidja (franceză Grande Comore), Mwali (franceză Mohéli), Nzdwani (franceză Anjouan), și Mahoré (franceză Mayotte), precum și numeroase alte insule de dimensiune mai mică. Cu toate acestea, insula Mayotte nu s-a aflat sub administrația guvernului Comorelor în urma independenței față de Franța, aceasta respingând referendumul referitor la independența statului și ca urmare a rămas sub suveranitate franceză, formând o Colectivitate de peste mări. Datorită dreptului de veto al Franței în Consiliul de Securitate al ONU, nici o rezoluție care să afirme suveranitatea Comorelor asupra insulei Mayotte nu a fost aceptată de Organizația Națiunilor Unite
· 1994 - Premiul UNESCO pentru Pace a fost înmânat principalilor coautori ai acordului israelo-palestinian, semnat la Cairo: premierul israelian Yitzhak Rabin, preşedintele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Yasser Arafat şi ministrul israelian de Externe, Shimon Peres.
· 1995 - Abolirea pedepsei cu moartea în Africa de Sud.
· 2000 - Cele două camere ale Parlamentului federal al Serbia și Muntenegru au adoptat, în ședințe separate, trei amendamente la Constituție, care modifică sistemul de alegere a președintelui țării și diminuează rolul Muntenegrului în cadrul sistemului legislativ de la Belgrad.
· 2004: Este dat publicitatii, la Geneva, raportul Programului comun al Natiunilor Unite privind HIV/SIDA, care semnaleaza cresterea dramatica a numarului de seropozitivi la nivel mondial. De asemenea, raportul consemneaza ca in Romania se afla cel mai mare numar de copii contaminati din Europa, peste 7.500.
· 2006: Trecătoarea montană himalayană Nathu La, dintre India și China, închisă in timpul conflictului dintre cele două țări, a fost redeschisă traficului dupa 40 de ani.
· 2012: Parlamentul a votat în favoarea suspendării preşedintelui Traian Băsescu cu 256 de voturi pentru şi 114 împotrivă, în vederea organizării unui referendum care să decidă sau nu demiterea sa din funcţie. A fost pentru a doua oară când Traian Băsescu era suspendat de Parlament, precedenta suspendare şi referendum au avut loc în 2007, când 74% dintre voturile exprimate au fost împotriva demiterii. Mai târziu, în anul 2009, Traian Băsescu a fost reales preşedinte al României. După suspendare, până la referendum, preşedintele Senatului, Crin Antonescu a devenit, conform Constituţiei, preşedinte interimar al României. Din numărul total al cetăţenilor cu drept de vot care se ridica la 18.292.464, la vot s-au prezentat 46,24% din români. 87,52%, 7.403.836 au votat DA, fiind în favoarea suspendării preşedintelui Traian Băsescu. 11,15%, 943.375 persoane au votat NU, fiind contra demiterii preşedintelui. (În 2009, Traian Băsescu fusese reales preşedinte cu 5.277.068 voturi, adică cu 2.236.768 mai puţine voturi decât cele valide pentru demitere). Curtea Constituţională s-a pronunţat pe 21 august 2012 în privinţa invalidării referendumului, motivand ca nu a fost întrunit cvorumul necesar.
Nașteri
· 1686: Antoine de Jussieu (n. , Lyon, Regatul Franței – d. , Paris, Regatul Franței) a fost un naturalist, botanist și medic francez, frate mai mare al lui Bernard de Jussieu și unchiul lui Antoine-Laurent. El a experimentat între altele despre efectul anumitor plante împotriva dizenterieei respectiv febrei. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Ant.Juss
Antoine, al doilea fiu din șase copii al medicului și propetarului unei farmacii Laurent de Jussieu (1651–1718) și a soției sale Lucie Cousin, a studiat și absolvit medicina la Montpellier. Deja în 1709 a fost numit - la recomandarea lui Guy-Crescent Fagon (n. 11 mai 1638 – d. 11 martie 1718), botanist și medic personal al regelui - următor al celebrului Joseph Pitton de Tournefort (în 1719 a publicat o ediție nouă și revizuită, cu o anexă, al lucrării lui Joseph Pitton de Tournefort, Institutiones rei herbariæ) ca superintendent la Jardin du Roi din Paris (după ce Antoine-Tristan Danty d’Isnard a avut funcția pentru puține luni) și în 1710 profesor de botanică. Promovarea acestui medic tânăr de 24 de ani, și nu al deja celebrului Sébastien Vaillant, deci neaparținând Facultății de la Paris, a provocat multe gelozii. Antoine a strălucit cu demonstrațiile sale științifice în limba franceză, care au atras mulți oameni. Pe un afiș din această epocă, păstrat în muzeul grădinii, se declară că intrarea cu sabie și baston este interzisă.[5][6]
La 1 august 1712 a fost ales membru al Academiei Franceze de Științe.[7] Imediat după alegere, Antoine a întreprins numeroase expediții, între altele în Languedoc și Provence, iar în 1716 a fost trimis de către Egumenul Jean-Paul Bignon (n. 19 septembrie 1662 – d. 14 martie 1743), pe atunci președintele Academiei de Științe, pe Peninsula Iberică pentru a studia flora și a aduna plante pentru grădina regală. El a fost însoțit de fratele său mai tânăr Bernard. În Spania a avut onoarea să fie primit de Prințul de Asturia Ferdinand de Bourbon și Savoia care l-a invitat pentru câteva zile la Madrid și în Escorial, dorind să-i trimită un raport despre călătoriile sale. El a fost însoțit de fratele său mai tânăr Bernard. Revenit, a ținut cursuri în medicină la Universitatea din Paris. Funcția sa ca docent de medicină l-a îndrumat să scrie Traité des vertus des plantes (Tratat despre puterea de vindecare a plantelor) care însă a fost publicată de abia postum în 1771 de către Pierre L. Gandoger de Foigny. În plus, Jussieu a întreținut o practică medicală mare, acordând multă atenție la săraci.[8] Mai departe s-a dedicat introducerii și aclimatizării de plante din întreaga lume, dar mai ales din coloniile franceze (ca de exemplu Canada, Indiile de Vest, Reunion, Antilesau Senegal) pe care le primea de la corespondenții săi.[9]
Mai înainte, deja în 1714, Jussieu a achiziționat 334 de plăci cu 1324 de imagini create de Jacques Barrelier (1606-1673), unui savant și dominican francez, care au rezistat unui incendiu, manuscrisul despre o istorie de plante, intitulată Mundi Hortus sau Botanicus Orbis fiind ars. El aranjat plăcile pentru publicare și a alcătuit textul însoțitor. Cartea a apărut sub titlul Plantae per Galliam, Hispaniam et Italiam observatae.[10]
În 1718 savantul a interpretat ca unul dintre primii naturaliști urmele găsite în minele de cărbune din Lyon, ca fosile de pteridofite. Mai departe a recunoscut că amoniții aparțin faunei și nu florei și a scris despre folosirea de cremene prin triburi preistorice.[5] În același an a fost ales membru străin al Royal Society la referința botanistului și medicului irlandez Sir Hans Sloane (n. 16 aprilie 1660 – d. 11 ianuarie 1753) și scurt timp mai târziu a fost numit membru al Academiei de Științe din Berlin.
Dubla specializare a savantului a făcut posibil cercetări în aplicabilitatea diferitelor specii de plante ca medicament. Astfel, tot în 1718, a început să folosească în practica sa medicinală ca primul scoarța unui arbore înrudit cu Quassia amara(Cortex Simarubæ),[11] trimisă pentru prima dată de iezuitul Soleil din Cayenne la Paris (1713). Mulți ani mai târziu, Antoine de Jussieu a scris un articol mai mare în Memoires, jurnalul oficial al Academiei Franceze de Științe, despre efectivitatea combaterii de diaree violente și dizenterie, cu extractele acestei scoarțe (1729) și Linné a denumit după el planta Simaruba Jussiæi.[6] Mai departe a folosit deja chinina extrasă din scoarța lui Cinchona officinalis împotriva febrei.[8]
După ce a dovedit că constituenții nu verzi ai lichenilor sunt de atribuit ciupercilor, Antoine de Jussieu a subliniat, necesitatea creării unei clase separate de plante pentru ciuperci și licheni sub denumirea Plantae fungosae publicat în Histoire de l'Académie royale des sciences din 1728.[12]
Memoires ale Academiei Franceze conțin mai departe articole semnate de Jussieu despre anatomia umană, zoologia, paleontologia și mineralogia. Faimosul om de știință elvețian Albrecht von Haller (1708-1777) a enumerat douăzeci de lucrări botanice, ale lui Jussieu (printre care Descriptio et icon Coffeæ din 1713 are valoare istorică) în volumul 2 al operei sale Bibliotheca botanica qua scripta ad rem herbariam facienta a rerum initiis recensentur din 1772.[13]
În ultimii ani ai vieții sale s-a retras din științe, practicând, deja slăbit, dar totuși cu mult zel ca medic pentru săracii orășeni și țăranii cu mare generozitate și caritate creștină. După moartea lui cauzată unui Accident vascular cerebral oamenii i-au mulțumit „cu eglogele, regretele și lacrimile lor”, cum a menționat un cronicar
* 1744: Maria Josefa a Spaniei (María Josefa Carmela; 6 iulie 1744 – 8 decembrie 1801) a fost Prințesă de Neapole și Sicilia prin naștere. După ascensiunea tatălui ei a tronul Spaniei sub numele de Carol al III-lea al Spaniei, ea a devenit infantă a Spaniei. Fratele ei a fost viitorul Carol al IV-lea al Spaniei iar sora mai mică viitoarea împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman.
| Maria Josefa | |
 Infanta Maria Josefa a Spaniei (1763), portret de Lorenzo Baldissera Tiepolo |
· 1782: Maria Luisa a Spaniei (Maria Luisa Josefina Antonieta Vicenta; 6 iulie1782 – 13 martie 1824) a fost infantă a Spaniei și soția lui Louis de Parma. A fost regină a Etruriei și mai târziu Ducesă de Lucca. A fost regentă pentru fiul ei.
Născută la Palatul Regal din La Granja de San Ildefonso, Maria Luisa a fost a treia fiică a regelui Carol al IV-lea al Spaniei (1748-1819) și a soției lui, Maria Luisa de Parma (1751-1819), care a fost nepoată a regelui Ludovic al XV-lea al Franței. A primit numele Maria Luisa Josefina Antonieta după o soră mai mare, Maria Luisa Carlota, care a murit cu doar patru zile înainte de nașterea Mariei Luisa.
Maria Luisa a a vut o copilărie fericită și a fost fiica favorită a părinților ei; în familie i se spunea "Luisetta".
În 1795, vărul primar al Mariei Luisa, Louis, Prinț Ereditar de Parma, a venit la curtea Spaniei pentru a-și finaliza educația. Exista o înțelegere între cele două familii regale ca Louis să se căsătorească cu una dintre fiicele regelui Carol al IV-lea. Se anticipa că se va căsători cu infanta Maria Amalia, cea mai mare fiică nemăritată a lui Carol. Maria Amalia avea 15 ani, era timidă și melancolică. Louis, care era timid și rezervat, a preferat-o pe sora ei mai mică, Maria Luisa, care deși avea numai 13 ani arăta mai bine și era mai veselă.[1] Toate cele patru fiice ale lui Carol al IV-lea erau scunde și simple dar Maria Luisa era isteață, vioaie și amuzantă.
Ea avea părul negru ondulat, ochi căprui și un nas grecesc. Deși nu era frumoasă, fața ei era expresivă și era plină de viață. Era generoasă, mărinimoasă și evlavioasă.
Louis a fost numit infante al Spaniei și s-a căsătorit cu Maria Luisa la 25 august1795 în La Granja, San Ildefonso. În același timp a avut loc și căsătoria Mariei Amalia care s-a măritat cu unchiul ei mult mai în vârstă, infantele Antonio Pascual.
Căsătoria între două personalități diferite s-a dovedit a fi fericită, deși a fost umbrită de sănătatea precară a lui Louis. Louis era fragil, suferea de probleme de piept și în urma unui accident din copilărie când s-a lovit cu capul de o masă de marmură, a suferit de crize de epilepsie. Cu trecerea anilor sănătătea lui s-a deteriorat și a ajuns să fie tot mai dependent de soția sa.
Tânărul cuplu a rămas în Spania în primii ani de căsătorie, care a fost cea mai fericită perioadă a vieții lor. Deoarece Maria Luisa avea numai treisprezece ani atunci când s-a căsătorit, primul ei copil nu s-a născut decât peste patru ani. Primului ei fiu, Carol Louis, s-a născut la Madrid la 22 decembrie 1799.
Ulterior, cuplul a vrut să meargă la Parma, dar Carol al IV-lea și soția sa au fost reticenți în a permite plecarea lor. Ei au rămas în Spania până în primăvara anului 1800 și au avut reședința la Palatul din Aranjuez.
Viața Mariei Luisa a fost profund marcată de acțiunile lui Napoleon Bonaparte. Napoleon care era intersat ca Spania să-i fie aliată împotriva Angliei, l-a trimis în vara anului 1800 pe fratele său, Lucien, la curtea spaniolă să semneze un tratat cu Spania. Tratatul se va semna la 21 martie 1801 la Aranjuez. Napoleon, care cucerise Italia, a propus o compensare Casei de Bourbon pentru pierderea Ducatului de Parma numindu-l pe moștenitorul Parmei, pe Louis, rege al Etruriei. Noul regat a fost creat din Marele Ducat de Toscana. Pentru a face loc bourbonilor, Marele Duce habsburgic a fost demis și a fost compensat cu Salzburg.
Toscana era mai mare, mai bogată și mai importantă decât Parma. Mama Mariei Luisa a fost foaret mulțumită când fiica sa a devenit regină. Soțul Mariei Luisa, a cărui sănătate slabă l-a făcut indolent și apatic, a acceptat ceea ce s-a decis în ciuda opoziției propriul tată.
Maria Luisa, care nu a trăit departe de familia ei și a fost total lipsită de experiență în afacerile politice, s-a opus planului. Una dintre condițiile lui Napoleon a fost ca cei doi tineri să meargă la Paris și să primească de la el investitura noii lor suveranități, înainte de a lua în posesie Etruria. Maria Luisa a fost reticentă în a face o excursie în Franța, unde cu doar șapte ani mai devreme, rudele ei, Ludovic al XVI-lea și Maria Antoneta, au fost executate. Cu toate acestea, la presiunea familiei, a făcut ce i s-a spus.
La 21 aprilie 1801 cuplul și fiul lor au părăsit Madridul și la bordul navei Bayonne au călătorit incognito spre Franța sub numele de Conții de Livorno. Pe 24 mai când au ajuns la Paris, Napoleon i-a primit cu mari atenții. La început, cuplul nu a făcut o bună impresie. Erau îmbrăcați demodat cu haine în stil spaniol. Francezii au găsit-o pe Maria Luisa urâtă dar deșteaptă și agreabilă; soțul ei a fost descris ca arătând bine, cu inima bună dar prost.
Infanta spaniolă nu s-a bucurat de vizita ei la Paris. Bolnavă în cea mai mare parte a timpului, a suferit de febră, de multe ori a trebuit să stea în pat și atunci când a luat parte la evenimente nu voia să facă acest lucru. De asemenea, a fost îngrijorată de sănătatea soțul ei iar el era dependent de ea pentru orice. După ce au stat trei săptămâni la Paris, Maria Luisa și soțul ei au plecat spre Parma la 30 iunie. La Piacenza au fost întâmpinați de părinții lui Louis; au mers împreună la Parma unde Maria Luisa le-a întâlnit pe cele două surori nemăritate ale soțului ei. Louis vorbea deja italiana cu accent străin iar italiana Mariei Luisa era presărată cu cuvinte spaniole. După trei săptămâni la Parma au ajuns în Etruria.
În august au ajuns în noua lor capitală, Florența. Generalul francez Joachim Murat fusese trimis la Florența pentru a pregăti Palatul Pitti pentru ei. Maria Luisa era însărcinată și a suferit un avort spontan; sănătatea soțului ei, mereu fragilă, s-a deteriorat și mai mult, și a avut frecvente crize de epilepsie. Palatul Pitti, reședința noilor regi ai Etruriei, a fost fosta casă a ducilor de Medici. Palatul a fost practic abandonat după moartea ultimului Medici iar Marele Duce Ferdinand când a plecat a luat cele mai multe dintre valorile sale cu el.
Maria Luisa și Louis aveau bune intenții însă au fost primiți cu ostilitate de populație și de nobilime. Finanțele Etruriei erau într-o stare deplorabilă; țara a fost distrusă de război, de recoltele slabe și de costul întreținerii trupele nepopulare franceze staționate în Etruria (care mult mai târziu au fost înlocuite cu trupe spaniole trimise de regele Carol al IV-lea).
În vara anului 1802, Maria Luisa și soțul ei au fost invitați în Spania să participe la dubla nuntă a fratelui ei Ferdinand cu Maria Antonia de Neapole și a surorii ei mai mici, Maria Isabel cu Francisc I de Neapole.
Louis s-a simțit foarte rău înainte de a urca pe navă; așteptarea pentru recuperarea lui a amânat planurile lor cu săptămâni. Odată ajunși pe mare, i-a fost rău Mariei Luisa care era însărcinată. La 2 octombrie 1802, înainte de a ajunge la Barcelona, Maria Luisa a dat naștere cu dificultate fiicei sale Maria Luisa Carlota (numită după sora mai mare decedată a Mariei Luisa). La început, medicii au crezut că atât mama cât și fiica nu vor supraviețui. După ce au ajuns, cuplul a constatat că au ajuns prea târziu pentru nuntă. Maria Luisa era încă foarte bolnavă și a așteptat trei zile la bordul navei pentru a se recupera înainte de a coborî pe țărm, unde părinții ei o așteptau.
La o săptămână după sosirea lor, au aflat că tatăl lui Louis a murit. Bolnav și nefericit, Louis voia să se întoarcă cât mai curând cu putință însă Carol al IV-lea și Maria Luisa au insistat să meargă la curtea de la Madrid.
Întorși în Etruria, Louis a murit la 27 mai 1803 la vârsta de 30 de ani ca urmare a unei crize epileptice.
După durerea provocată de moartea soțului ei, Maria Luisa a început să sufere de o boală nervoasă. Ea a trebuit să acționeze ca regentă pentru fiul ei Charles Louis, noul rege al Etruriei. Avea numai douăzeci de ani când a devenit văduvă și s-au făcut planuri pentru o nouă căsătorie. Franța și Spania doreau să o căsătorească cu vărul ei primar Pedro de Bourbon, fiul de 19 ani a infantelui Gabriel, fratele mai mic al regelui Carol al IV-lea, însă căsătoria nu s-a materizlizat.
În timpul regenței, Maria Luisa a fondat o școală pentru predarea științelor la nivel superior, Muzeul de Fizica și Istorie Naturală din Florența. Pentru a intra în grațiile poporului florentin, ea a primit cu bunăvoință la Palatul Pitti recepții splendide pentru artiști și scriitori, precum și oficiali guvernamentali.
Maria Luisa a fost acuzată că nu a aplicat blocada engleză în Etruria. Ministrul francez i-a ordonat să părăsească Florența iar regenta a trebuit să se supună. Maria Luisa și copiii ei au părasit Florența la 10 decembrie 1807, viitorul lor fiind incert. Napoleon a anexat teritoriul Franței și a acordat titlul de "Marea Ducesă de Toscana" surorii lui, Elisa. Regina exilată a mers la Milano unde s-a întâlnit cu Napoleon. El i-a promis ca o compensare pentru pierderea Etruriei, tronul regatului din nordul Lusitaniei (în nordul Portugaliei). Ca parte a angajamentului, Maria Luisa trebuia să se căsătorească cu Lucien Bonaparte, care urma să divorțeze de soția sa, însă amândoi au refuzat: Lucien era atașat de soția sa iar Maria Luisa a considerat nunta o mezalianță și în plus, sora sa mai mare Charlotte era Prințesă Moștenitoare a Portugaliei.
Maria Luisa a ajuns în Spania unde a găsit o curte divizată: fratele ei Ferdinand, Prinț de Asturia a complotat împotriva tatălui lor și a primului ministru Godoy. Ferdinand a fost iertat însă Napoleon a profitat de ocazie și a invadat Spania în decembrie 1807. Maria Luisa a ajuns la Aranjuez la 19 februarie 1808.
La 18 martie a avut loc o revoltă populară cunoscută sub numele Motín de Aranjuez. Două zile mai târziu, curtea l-a forțat pe Carol al IV-lea să abdice în favoarea fiului său Ferdinand. Abdicarea a fost salutată cu entuziasm de populație.[2]
Napoleon a chemat toate rudele regelui în Franța. La plecarea lor pe 2 mai 1808, cetățenii din Madrid s-au ridicat împotriva ocupației franceze, dar revolta a fost zdrobită de Murat. Napoleon i-a forțat atât pe Carol al IV-lea cât și pe Ferdinand să renunțe la tronul Spaniei. În schimbul renunțării la toate cererilor lor, le-a promis un venit mare și reședințe în Compiegne și Chambord. Mariei Luisa, care a încercat în zadar să-l convingă pe Napoleon să-i redea Toscana sau Parma, i-a promis, de asemenea, un venit mare. A asigurat-o că va fi mult mai fericită fără grijile guvernării dar Maria Luisa a protestat împotriva confiscării dominioanelor fiului ei.
Napoleon a dăruit Spania fratelui său Joseph și a forțat familia regală să stea în exil la Fontainebleau. Maria Luisa a solicitat un permis de ședere separat și s-a mutat cu copiii ei la o casă în Passy, dar curând a fost mutată la Compiegne. S-a îmbolnăvit frecvent și ducea lipsă de bani; când în sfârșit Napoleon i-a trimis 12.000 de franci compensarea promisă, cheltuielile călătoriei în Franța au fost decontate. I s-a promis să se retragă la Palatul Colorno din Parma cu o alocație substanțială dar odată ajunsă la Lyon, sub pretextul conducerii ei la destinație a fost escortată la Nisa, unde a fost ținută sub strictă supraveghere.
A plănuit să fugă în Anglia dar scrisorile ei au fost interceptate și cei doi complici executați. Maria Luisa a fost arestată la 26 iulie și condamnată la închisoare într-o mănăstire din Roma, în timp ce fiul ei în vârstă de nouă ani a rămas în grija bunicului Carol al IV-lea.[3] Pensia Mariei Luisa s-a redus la 2.500 de franci; toate bijuteriile și obiectele de valoare i-au fost luate și a fost închisă împreună cu fiica ei și cu o servitoare la 14 august 1811 la mănăstirea Santi Domenico e Sisto în apropiere de Quirinal. Cererile ei pentru clemență nu au primit răspuns.[4]
În timpul detenției sale, Maria Luisa și copiii ei au fost deposedați de drepturile lor la coroana spaniolă de către Cádiz Cortes, la 18 martie 1812, pentru că ea era sub controlul lui Napoleon. Drepturile ei nu au fost restaurate până în 1820.
Fosta regină a Etruriei scria în Memorii:
Sunt de doi ani și jumătate în această mănăstire și de un an fără să vad sau să vorbesc cu nimeni. Nu mi s-a permis să scriu sau să primesc vești nici chiar de la fiul meu. Eram în mănăstire deja de unsprezece luni atunci când părinții mei au venit cu fiul meu la Roma, la 16 iunie 1812. Am sperat că voi fi eliberată imediat după sosirea lor dar m-am înșelat; în loc de diminuare a rigorii din închisoare am fost pusă sub ordine stricte.
După întâlnirea din iunie 1812, i s-a permis să-și vadă părinții și fiul o dată pe lună dar numai pentru douăzeci de minute și sub supraveghere. Numai căderea lui Napoleon a deschis porțile închisorii ei. La 14 ianuarie 1814, după mai mult de patru ani de captivitate, a fost eliberată.
Maria Luisa s-a mutat cu copiii și cu părinții la Palatul Barberini din Roma. Atunci când Napoleon s-a întors din exilul său de pe insula Elba, Maria Luisa și părinții ei au fugit la Roma, trecând dintr-un oraș în altul în Italia. Contesa de Boigne a întâlnit-o la Geneva și a găsit-o neîngrijită și vulgară. Când Napoleon a fost învins la Waterloo, s-au întors la Roma.
La Congresul de la Viena, interesele Mariei Luisa au fost reprezentate de emisarul spaniol Marchizul de Labrador, un om incopetent. Ministrul austriac Metternich a decis să nu redea Parma Casei de Bourbon, ci soției lui Napoleon, Marie Louise de Austria. Maria Luisa a pledat cauza ei fratelui ei Ferdinand al VII-lea al Spaniei, Papei și Țarului Alexandru I al Rusiei.
În cele din urmă, Congresul a decis să-i acorde Mariei Luisa și fiului ei micuțul ducat de Lucca, care provenea din Toscana. Maria Luisa a refuzat compromisul pentru mai mult de doi ani, în care a locuit cu copiii într-un palat din Roma. În acest timp relația cu familia sa a fost tensionată: părinții și fratele ei Ferdinand voiau s-o căsătorească pe fiica ei, Maria Luisa Carlota, care avea 14 ani cu infantele Francisco de Paula, fratele mai mic al Mariei Luisa. Ea s-a opus vehement acestui plan, considerând că fratele ei de 22 de ani era prea nesăbuit pentru fiica ei. De asemenea, s-a opus planului de a-l căsători pe fiul ei cu Maria Cristina de Neapole, fiica surorii sale Maria Isabel.
Căutând independența familiei sale, Maria Luisa a acceptat soluția oferită de Tratatul de la Paris din 1817: după decesul Mariei Louise de Austria, ducatul Parma revenea fiului ei și Casei de Bourbon. Maria Luisa a devenit ducesă de Lucca și i s-a garantat rangul și privilegiile unei regine. Lucca urma să fie anexată Marelui Ducat de Toscana când familia recâștiga Parma.
Când Maria Luisa a ajuns în Lucca, avea deja 35 de ani: tinerețea ei se dusese și se îngrășase. Cu toate acestea, a pus ochii pe o nouă căsătorie. S-a adresat în primul rând lui Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana care era verișorul ei primar și văduv în ideea de a-și securiza poziția în Lucca și de a obține un cap de pod în Florența. După ce a eșuat, a încercat cu Arhiducele Ferdinand de Austria-Este dar și de data asta a eșuat.
După asasinarea lui Charles Ferdinand, Duce de Berry în 1820, au existat, de asemenea, planuri de căsătorie cu tatăl lui, Carol, conte de Artois, care va deveni regele Carol al X-lea al Franței.
Intenția fermă a Mariei Luisa a fost de a șterge orice urmă a guvernului Elisei Bonaparte, care a condus Lucca între 1805-1814 și care i-a succedat Mariei Luisa în Toscana în 1808. Ca ducesă, ea a promovat lucrările publice și cultura în spiritul iluminismului și în timpul guvernului ei științele au înflorit. Între 1817 și 1820, ea a ordonat reînnoirea completă a decorațiunilor interioare ale Palatului Ducal, făcând Palazzo din Lucca una dintre cele mai frumoase din Italia. Maria Luisa, o femeie religioasă, a favorizat clerul. În micul ei stat, au fost fondate șaptesprezece mănăstiri noi în cei șase ani de domnie ai ei. Printre proiectele pe care le-a realizat au fost construirea unui nou apeduct și dezvoltarea Viareggio, portul Ducatului.
Din punct de vedere politic, Maria Luisa nu a luat în considerare constituția impusă de către Congresul de la Viena și a guvernat Lucca într-un mod absolutist, deși guvernul său nu a fost foarte reacționar și opresiv. Când liberalii spanioli au impus o constituție fratelui ei, regele Ferdinand al VII-lea, ea a fost deschisă la ideea de a accepta o constituție, dar renașterea absolutismului spaniol din 1823 a încheiat intențiile ei.
În 1820, a aranjat nunta fiului ei în vârstă de 21 de ani cu Prințesa Maria Tereza de Savoia, una dintre gemenele regelui Victor Emanuel I al Sardiniei. Relația cu fiule ei s-a deteriorat iar mai târziu acesta s-a plâns despre mama sa că l-a "ruinat fizic, moral și financiar".
De-a lungul acestor ani, Maria Luisa și-a petrecut verile în Lucca și iernile la Roma. La 25 octombrie 1823 a plecat la palatul ei din Roma simțindu-se bolnavă. La 22 februarie 1824 și-a semnat testamentul și a murit de cancer la 13 martie1824 la Roma.[5] Corpul ei a fost dus în Spania și înmormântat la El Escorial. În memoria ei în Lucca a fost ridicat un monument.
După decesul ei, Carol Louis i-a succedat la conducerea ducatului Lucca.
| Maria Louisa a Spaniei | |
 Maria Luisa și fiul ei Charles Louis, de Goya, 1800 |
· 1789: María Isabella a Spaniei (6 iulie 1789 – 13 septembrie 1848) a fost infantă a Spaniei și regină a Regatului celor Două Sicilii. A fost a doua soție a lui Francisc I și cea mai mică fiică a regelui Carol al IV-lea al Spaniei și a reginei Maria Luisa de Parma. A avut 12 copii.
Născută la Palatul Regal din Madrid, María Isabel de Borbón y Borbón-Parma a fost al 11-lea copil al regelui Carol al IV-lea al Spaniei (1748–1819) și a soției acestuia, Maria Luisa de Parma (1751–1819), o nepoată a regelui Ludovic al XV-lea al Franței. Bunicii ei paterni au fost Carol al III-lea al Spaniei și Maria Amalia de Saxonia. Bunicii mateni au fost Filip, Duce de Parma și Prințesa Louise Élisabeth a Franței. Bunicii ei erau frați, ambii fii ai regelui Filip al V-lea al Spaniei și ai celei de-a doua soții, Elisabeth Farnese
Deși tatăl Mariei Isabel a menținut aparențele unui monarh absolut și puternic, el a avut un rol pasiv, lăsând puterea soției sale și a prim-ministrului Manuel Godoy. Mama Mariei Isabel, regina Maria Luisa, l-a dominat complet pe rege. Nașterea Mariei Isabel a coincis cu ridicarea la putere a lui Godoy. Cum nepopulara regină Maria Luisa era sub vraja lui Godoy, inamicii lor i-au acuzat că ar fi fost iubiți.[1]Zvonurile de la curte atribuiau paternitatea Mariei Isabel nu regelui ci tânărului Godoy, care a devenit prim-ministru în 1792.[1][2]
Copilăria infantei a coincis cu evenimentele Franței revoluționare și turbulențele politice din Spania.[3] Mezina unei familii mari, María Isabel a fost răsfățată de părinții ei și educația a fost rudimentară.[4]
În decembrie 1800, Lucien Bonaparte a ajuns în Spania ca noul ambasador francez. Prin el, regina Maria Luisa a oferit-o pe María Isabel în căsătorie cu Napoleon Bonaparte în aprilie 1801.[5] Pe atunci Prim Consulul Napoleon era căsătorit cu Joséphine de Beauharnais de doi ani, însă i se sugerase să divorțeze și să se căsătorească cu o prințesă cu sânge regal.[6] Napoleon avea o părere proastă de familia Bourbon și a comentat în particular: "Dacă m-aș recăsători, nu m-aș uita la o casă în ruine pentru urmașii mei"
_by_Giuseppe_Cammarano_(Palace_of_Caserta).jpg)
Dornică să găsească o coroană pentru María Isabel, în primăvara anului 1801, mama ei a căutat s-o căsătorească cu verișorul ei primar pe linie paternă, Ducele de Calabria, Prințul Francesco de Napoli și Sicilia, a cărui soție, Arhiducesa Maria Clementina de Austria, era încă în viață însă a murit în luna noiembrie a aceluiași an.[7]
Ideea a venit de la diplomatul francez Alquier, care fusese ambasador la Madrid și Neapole.[7] Planul său era de a aduce regatul Neapole, un aliat al Angliei și ostil Franței, în recent formata alianță spaniolo-franceză, propunând apropierea relațiilor dintre cele două familii prin două căsătorii.[7] Infanta María Isabel și fratele ei mai mare, Ferdinand, Prinț de Asturia urmau să se căsătorească cu verii lor primari Maria Antonia de Neapole și Francesco, Duce de Calabria.
Prințul Moștenitor de Neapole era fiul cel mare al regelui Ferdinand al Siciliei, fratele mai mic al tatălui ei, și al Mariei Carolina de Austria, o soră a Mariei Antoaneta. Ideea a fost bine primită de regele Ferdinand, care își dorea o relație mai bună cu fratele său, regele Spaniei.[7] Soția lui, Maria Carolina, care ura Franța și nu avea încredere în Spania, s-a opus.
Infanta María Isabel avea numai 12 ani, era prea tânără chiar și pentru o perioadă când prințesele se căsătoreau de foarte mici, însă căsătoria a fost justificată de necesitatea de a grăbi reluarea relațiilor apropiate între Spania și Neapole într-un moment critic pentru curțile europene, care se luptau cu politica expansionstă a lui Napoleon Bonaparte.
Contractul celor două căsătorii a fost semnat la Aranjuez în aprilie 1802.[8] La 6 iulie 1802, la vârsta de 13 ani, María Isabel s-a căsătorit prin procură la Madrid cu vărul ei în vârstă de 25 de ani, Francesco, ca cea de-a doua lui soție. Fratele ei Ferdinand l-a reprezentat pe mire la ceremonie. Familia regală spaniolă a călătorit la Barcelona la 13 august.[9] Cele două cupluri s-au căsătorit în persoană la 4 octombrie, la sosirea lui Francesco și a surorii sale.[10] Festivitățile au durat până la 12 octombrie când María Isabel (italiană Maria Isabella) a părăsit Barcelona pentru Neapole
Maria Isabella nu a produs o impresie bună la sosirea ei la curtea din Neapole. Toate cele patru fiice ale lui Carol al IV-lea al Spaniei erau mici și îndesate.[12] Spre deosebire de surorile sale, Maria Isabella avea trăsături regulate și părea chiar mai mică decît cei 13 ani pe care îi avea. A fost descrisă ca fiind "mică și rotundă ca un balon".[13] Soacra ei, regina Maria Carolina, fusese apropiată de prima soție a fiului ei, care îi fusese și nepoată. Ea a avut o primă părere nefavorabilă de tânăra Maria Isabella despre care a scris următoarele:
„Un chip proaspăt, fin, sănătos, nu în ultimul rând Bourbon, cu alb și roșu și ochi negri. Este foarte robustă și voincă, iar picioarele ei sunt foarte scurte. Atât pentru exteriorul ei. Restul nu poate fi descris pentru că nu-l înțeleg nici eu. Este nulă în ceea ce privește respectul, cunoașterea, ideile, curiozitatea. Nimic, absolut nimic. Vorbește puțină spaniolă însă nici italiană sau franceză și numai monosilabic cu Da sau Nu. Zâmbește tot timpul indiferent dacă este sau nu ea este mulțumită... Fiica lui Francesco în vârstă de patru ani este mult mai inteligentă. Francesco a angajat profesori s-o învețe italiană și bazele geografiei și aritmeticii. Ea știe să cânte un pic la pian, în rest nu știe nimic. Am încercat s-o laud și s-o stimulez. Nu simte nimic; râde. Este ca o mașinărie care poate obține câteva atitudini însă niciodată maturitate reală. Dacă aș fi femeia ambițioasă, intrigant de care se spune că aș fi, ar trebui să fiu încântată să am o astfel de noră care nu va deveni niciodată nimic însă eu sunt prea conștiinciosă pentru asta. Am încercat s-o modelez drept tovarășă pentru soțul ei, chiar dacă asta ar însemna s-o întorc împotriva mea. Crede-mă, acest copil este o prezență îngustă, ea nici nu va înnobila nici nu va îmbunătăți rasa noastră. Toată clica spaniolă numeroasă, toate proiectele și sistemele lor, au primit o lovitură la sosirea acestei Prințese și a nulității ei perfecte.[4]”
Ca Prințesă Moștenitoare a Neapole, Maria Isabella nu a luat parte la politică. Tânără și neexperimentată, ea nici nu avea caracterul energetic, nici educația să fie activă în sfera publică. Avea numai 15 ani când prima ei fiică, Luisa Carlotta, s-a născut la Portici la 24 octombrie 1804. De asemenea, ea a avut o fiică vitregă, Prințesa Carolina de Neapole și Sicilia, care se va căsători cu Ducele de Berry (al doilea fiu al regelui Carol al X-lea al Franței).
Viața Mariei Isabella a fost profund marcată de acțiunile lui Napoleon Bonaparte. După ce a fost încoronat împărat al Franței în decembrie 1804, Napoleon a continuat să-și extindă puterea în peninsula italiană. Temându-se pentru coroana sa, regele Ferdinand s-a alăturat celei de-A Treia Coaliții împotriva lui Bonaparte. Trupele lui Napoleon au învins toate armtele aliate la Austerlitz în decembrie 1805 și forțele din Neapole la Campo Tenese. În urma acestor victorii, forțele lui Napoleon au ocupat Neapole în 1806. Împăratul a dăruit coroana fratelui său Joseph Bonaparte și patru ani mai târziu cumnatului său, Joachim Murat.
Maria Isabella, împreună cu restul familiei regale, au plecat în Sicilia în februarie 1806. În ciuda încercărilor succesive ale lui Murat să invadeze insula, regele Ferdinand și Maria Carolina și-au menținut statutul și puterea în Sicilia sub protecția trupelor britanice. Adevărata putere în Sicilia o deținea Lordul William Bentinck, comandantul trupelor britanice pe insulă. Bentinck a stabilit o constituție și l-a privat pe Ferdinand de orice putere. Regele și-a petrecut următorii ani vânând și făcându-și apariția la Palermo numai când era necesară prezența sa.
În 1812, soțul Mariei Isabella a fost numit regent. Francesco s-a ciocnit de aristocrația insulei, care s-a opus noilor taxe pentru a finanța războiul împotriva Franței, susținând un grad ridicat de autonomie. Lipsită de influență, regina Maria Carolina a fost exilată la casa sa din Austria în 1813, unde a murit un an mai târziu.
În 1815, sub protecția Austriei, Ferdinand s-a întors în Neapole. El a suprimat constituția siciliană și a unit cele două regate Regatul celor Două Siclii în 1816, dăruindu-i lui Francesco titlul de Duce de Calabria ca moștenitor al regatelor.[14] Servind ca locotenent în Sicilia (1815-1820), Francesco și Maria Isabella au rămas în Sicilia, vizitând rar Neapole.
Deși a părăsit Spania la o vârstă fragedă, Maria Isabella a rămas atașată de familia ei și de țara natală. În toamna anului 1818 ea și-a vizitat părinții care trăiau în exil la Roma.[15] Maria Isabella a contribuit la alegerile maritale ale curții napolitane pentru fiicele ei, dintre care patru (din șase) au mers să se căsătorească cu membri ai familiei regale spaniole. Prima dintre aceste căsătorii a avut loc în aprilie 1819, între fiica ei cea mare Luisa Carlotta și fratele mai mic al Mariei Isabella, Infantele Francisco de Paula al Spaniei.
În timpul acestor ani turbulenți, Maria Isabella a fost însărcinată în mod constant. La intervale de mai puțin de doi ani, ea a născut npuă copii la Palermo: Maria Cristina (27 aprilie 1806), Amalia (8 martie 1808, care a murit un an mai târziu), Ferdinand, moștenitor aparent (12 ianuarie 1810), Carol, Prinț de Capua (10 octombrie 1811), Leopold, Conte de Siracuza (22 mai 1813), Maria Antonia (19 decembrie 1814), Antonio, Conte de Lecce (23 septembrie 1816), Maria Amalia (5 februarie 1818) și Carolina Ferdinanda (29 februarie 1820).
Maria Isabella, care încă trăia în Parlermo, tânjea după o viață mai interesantă pe continent și în cele din urmă s-a întors la Napoli cu soțul ei în iulie 1820. Socrul ei, regele Ferdinand, era acum complet subordonat Austriei; un austriac, contele Nugent, era comandantul-șef al armatei. Pentru următorii patru ani socrul ei a domnit ca un monarh absolut, neacordând reforme constituționale. În această perioadă, Maria Isabella a avut încă doi copii născuți la Napoli: Teresa Cristina la 14 martie 1822 și Louis, Contele de Aquila la 19 iulie 1824.
Regele Ferdinand I al celor Două Sicilii a murit la 4 ianuarie 1825 și soțul Mariei Isabella a devenit noul rege. Francisc I, la vârsta de 47 de ani, era un bărbat gras, bine-intenționat, simplu în gusturile sale și mai interesant de agricultură decât de politică.[16] De la început, Francisc I s-a comportat foarte diferit de prințul liberal care fusese ca moștenitor al coroanei și scurta sa domnie a fost în esență reacționară. Deși gelos pe autoritatea sa, el a lăsat guvernarea în mâinile primului ministru Luigi de Medici (1759 - 1830).[17]
În noul ei rol de regină consort, Maria Isabella nu a deținut nici un rol politic. Ea a avut nici ambiție, nici interes față de guvernare. La 34 de ani și mamă a doisprezece copii, ea încă îl îngrijea pe fiul ei, contele de Aquila, născut cu un an mai înainte. Supragreutatea cauzată de multiplele sarcini au distrus trăsăturile regulate ale reginei.[18] Maria Isabella a fost frivolă, copiăroasă și cu inima bună.[16] Îi plăceau: teatrul, balurile și festivitățile publice.[19] Simplă și generoasă, ea a fost mai populară decât soțul ei.[19]
Cuplul regal a trăit înconjurat de soldați, mereu temându-se de o revoluție.[18]Securitate acestora a fost garantată de către trupele austriece staționate în Neapole, dar plata lor a fost o povară grea pentru vistieria statului și principalul motiv pentru marea daatorie publică.[20] La sfatului lui Medici, Francisc și Maria Isabella au luat cu ei pe fiul lor de un an, contele de Aquila, și au mers la Milano în mai 1825 pentru a obține o reducere a trupelor de ocupație.[21] După un acord între Medici și ambasadorul austriac, contele von Ficquelmont, regele și regina s-au întors la Neapole la 18 iulie. Trupele autriece au fost reduse la 12.000 și au părăsit Neapole în februare 1827.[22][23]
La 13 august 1827, Maria Isabella a născut ceel de-al 13-lea și ultimul copil, Francesco di Paola, Conte de Trapani. Însoțitoarea constantă a reginei a fost cea de-a doua fiică, Maria Christina, care era la fel de cochetă ca mama ei.[24]Maria Christina avea deja peste 20 de ani și părinții erau dornici să-i găsească un soț regal. Oportunitatea a venit când fratele Mariei Isabella, Ferdinand al VII-lea al Spaniei a rămas văduv în mai 1829. Fiica cea mare a Mariei Isabell, Infanta Luisa Carlota, a aranjat repede o căsătorie între sora ei și unchiul lor..[25]
Ferdinand al VII-lea și-a invitat sora și cumnatul să-și însoțească fiica pentru nunta de la Madrid. Francisc I era afectat de gută și sănătatea sa era precară, dar Maria Isabella era nerăbdătoare să-și viziteze țara natală după douăzeci și șapte ani de absență. Ea și-a convins soțul să călătorească pentru mai mult timp în Spania.[26] Fiul lor cel mai mare, Ferdinand, Duce de Calabria a fost lăsat regent în timpul absenței.[27]
Călătorind pe uscat, cuplul regal a plecat spre Spania la 28 septembrie 1829. Pe drum, ei l-au vizitat pe Papa Pius al VIII-lea la Roma. La Grenoble, s-au întâlnit cu Ducesa de Berry, fericită să-și vadă părinții după treisprezece ani.[27] Odată ajunși în Spania, căsătoria a fost celebrată la 25 ianuarie 1830. Pe drumul de întoarcere, ei s-au întâlnit din nou cu ducesa de Berry care le-a prezentat pe fiul ei, Ducele de Bordeaux. Maria Isabella și soțul ei au mers la Paris, unde l-au întâlnit pe regele Carol al X-lea al Franței.[28] Regele și regina au ajuns la Napoli la 30 iulie. După întoarcerea lor, starea de sănătate a regelui s-a deteriorat rapid. A murit la 8 noiembrie 1830
După decesul soțului ei, fiul cel mare al Mariei Isabella, Ferdinand al II-lea a devenit rege. Ferdinand în vârstă de doar 20 de ani, timid și liniștit, a fost mai energic decât tatăl și bunicul său și și-a luat în serios responsabilitățile de rege. Relația dintre Maria Isabella și Ferdinand al II-lea a fost rece, regina mamă preferând pe cel de-al doilea fiu al ei, Carlo Ferdinand, Prinț de Capua, care împărtășea frivolitatea ei.
Maria Isabella a rămas văduvă la o vârstă când era încă tânără, cu poftă de viață și o anumită frumusețe în ciuda greutății sale. Înconjurată de admiratori, ea a avut o slăbiciune pentru oficiali frumoși mai tineri decât ea. Potrivit zvonurilor de la curte, ea a avut amanți. Comportamentul ei l-a exasperat pe Ferdinand al II-lea..[19][30] La 21 noiembrie 1832 Ferdinand s-a căsătorit cu Maria Christina de Savoia, cu care Maria Isabella s-a înțeles bine. Noua regină i-a împăcat pe mamă și fiu.[31]
Regina-mamă era preocupată să găsească soți pentru fiicele ei. În 1832, fiica ei Maria Amalia în vârstă de 14 ani s-a căsătorit cu infantele Sebastian al Spaniei, care era văr primar cu Maria Isabella. A patra căsătorie spaniolă a avut loc după decesul ei, în 1850, când Carolina Ferdinanda s-a căsătorit cu Carlos, Conte de Montemolín, pretendent carlist la tronul Spaniei. În iunie 1833, pioasa ei fiică Maria Antonia s-a căsătorit cu Marele Duce de Toscana Leopold al II-lea care era văduv.
În 1835, la 46 de ani, Maria Isabella a început o relație cu un ofițer austriac, baronul Peter von Schmuckher.[19] Relația lor a fost turbulentă. Cu toate acestea, la moartea soției lui Schmuckher în 1837, ea a intenționat să se căsătorească cu el.[19]Când ambițiosul baron a pretins titluri și privilegii regale ca o condiție a căsătoriei, Maria Isabella l-a respins, apelând la fiul ei regele Ferdinand al II-lea pentru a scăpa de fostul ei iubit. Regele l-a expulzat pe Schmuckher în ianuarie 1838.[19]
Cum Maria Isabella era hotărâtă să se recăsătorească, fiul ei, regele Ferdinand al II-lea, i-a dat o listă cu nume de tineri nobili din regat de unde să aleagă.[32] Primele sale două alegeri au ezitat și ea și-a retras propunerea. În cele din urmă l-a ales pe Francesco, conte del Balzo dei Duchi di Presenzano (1805–1882), un tânăr și frumos locotenent dintr-o veche familie nobilă dar săracă.[32] Căsătoria a avut loc la 15 ianuarie 1839. Mireasa avea 50 de ani iar mirele 34. Cuplul nu a avut copii. S-au retras de la curte și s-au mutat la palatul Capodimonte.[33] Ea a murit la 13 septembrie 1848 la 59 de ani.
| Maria Isabela a Spaniei | |
| Regină a celor Două Sicilii | |
 Portret al reginei de Vicente López y Portaña. |
· 1796: Țarul Nicolae I al Rusiei (d. 1855). Nikolaï Pavlovitci Romanov (6 iulie (stil nou)/25 iunie (stil vechi), 1796–2 martie (stil nou)/18 februarie, (stil vechi), 1855),a fost imparat al Rusiei din 1825 până în 1855, rege al Poloniei din 1825 până în 1831 si mare duce al Finlandei de la 1 cembrie 1825 pana la moartea sa, in 2 martie 1855. S-a născut la reședința imperială de la Gatcina, fiind fiul împăratului Paul I și al soției sale Sophie Marie Dorothea de Württemberg, rebotezată în Rusia ca Maria Fiodorovna. Era fratele mai mic al viitorului țar Alexandru I și al Marelui Duce Constantin Pavlovici. A instaurat un regim autocratic de mana fosrte care a permis o si mai mare expansiune a imperiului sau.
* 1829: Ducele Frederic al VIII-lea (germană Friedrich Herzog von Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg; 6 iulie 1829 – 14 ianuarie 1880), a fost Duce de Schleswig-Holstein din 1863 în timp ce Prusia deținea de fapt suveranitatea și puterea reală administrativă.
* 1829: Ducele Frederic al VIII-lea (germană Friedrich Herzog von Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg; 6 iulie 1829 – 14 ianuarie 1880), a fost Duce de Schleswig-Holstein din 1863 în timp ce Prusia deținea de fapt suveranitatea și puterea reală administrativă.
A fost fiul cel mare al lui Christian August al II-lea, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg și a soției acestuia, Contesa Lovisa-Sophie Danneskjold-Samsøe. Familia lui a aparținut de Casa de Oldenburg, casa regală care a inclus toate dinastii regale medievale scandinave printre strămoșii săi îndepărtați.
Mama lui Frederic, Lovisa-Sophie, aparținea unei vechi familii daneze. Bunica lui pe linie paternă, prințesă regală a Danemarcei, Louise Augusta a Danemarcei a fost fiica oficială a regelui Christian al VII-lea al Danemarcei. Ambele bunici ale bunicul lui patern, ducele Friedrich Christian al II-lea de Schleswig-Sonderbourg-Augustenbourg, aparțineau de înalta nobilime daneză. În momentul creșterii naționalismului german, familia lui Frederic era pregătită să-i succeadă lui Frederic al VII-lea al Danemarcei.
Acesta a fost Frederic de Schleswig-Sonderbourg-Glücksbourg (Christian al IX-lea al Danemarcei) și soția sa, Louise de Hesse-Casselsusținuți de Regatul Unit. Fiica lor, Alexandra, s-a căsătorit în același an cu Prințul de Wales.
La 19 noiembrie 1863, Frederic a devenit Duce de Schleswig-Holstein sub numele de Frederic al VIII-lea de Schleswig-Holstein.
La 11 septembrie 1856 Frederic s-a căsătorit cu Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg. Cuplul a avut șapte copii:
- HSH Prințul Friedrich de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (3 august 1857 - 20 octombrie 1858).
- HSH Prințesa Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (22 octombrie 1858 - 11 aprilie 1921); căsătorită cu Wilhelm al II-lea al Germaniei.
- HSH Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (25 ianuarie 1860 - 20 februarie 1932). Căsătorită cu Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg. El era fiul lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, al doilea fiu al lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Louise Caroline de Hesse-Kassel.
- HSH Prințul Gerhard de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (20 ianuarie - 11 aprilie 1862).
- HSH Prințul Ernst Gunther de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (11 august 1863 - 21 februarie 1921); mai târziu Duce de Schleswig-Holstein.
- HSH Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (8 aprilie 1866 - 28 aprilie 1952); căsătorită cu Prințul Friedrich Leopold al Prusiei, strănepot pe linie masculină a regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei.
- HSH Prințesa Feodora Adelheid de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (3 iulie 1874 - 21 iunie 1910).
| Frederic al VIII-lea | |
| Duce de Schleswig-Holstein | |
 |
· 1832: Maximilian I al Mexicului (6 iulie 1832 – 19 iunie 1867; născut arhiducele Ferdinand Maximilian Joseph al Austriei) a fost membru al Casei Imperiale de Habsburg-Lorena. După o carieră distinsă în armata austriacă, a fost proclamat împărat al Mexicului la 10 aprilie 1864 în timpul celui dea-l doilea imperiu mexican, cu sprijinul lui Napoleon al III-lea al Franței și a unui grup de fruntași mexicani monarhiști. Mai multe guverne străine au refuzat să recunoască guvernul lui Maximilian. Statele Unite vedeau în alegerea unui prinț european ca șef al unui stat american ca o încălcare a doctrinei Monroe; ele nu au recunoscut pe Maximilian. Aceasta a contribuit la asigurarea succesului forțele liberale conduse de Benito Juárez, iar Maximilian a fost executat după capturarea acestuia de către liberali în 1867.
În Mexic, el și cu soția sa sunt cunoscuți ca Maximiliano și Carlota.
Viitorul împărat al Mexicului s-a născut la Palatul Schönbrunn din Viena; a fost al doilea fiu al Arhiducelui Franz Karl al Austriei și a soției lui, Prințesa Sofia de Bavaria. Frații lui erau Arhiducele Franz Josef (mai târziu împăratul Franz Iosif I al Austriei), Arhiducele Karl Ludwig, Arhiducesa Maria Anna Caroline Pia și Arhiducele Ludwig Viktor.
Nu este bine documentată suspiciunea că Ferdinand Max n-a fost copilul Prințesei Sofia cu Franz Karl. Mulți europeni și în particular vienezi, au suspectat că de fapt Maximilian este copilul lui Napoleon al II-lea al Franței. Cei care credeau acest lucru citau relația apropiată nefirească care a existat între Sofia și Napoleon al II-lea (s-a spus că Sofia nu și-a revenit niciodată după decesul lui și că a dat vina pe Metternich pentru tot restul vieții ei) și că de la naștere, statura lui Maximilian semăna cu a lui Napoleon mai mult decât cu a lui Franz Karl, a fratelui său mai mare sau a oricăruia dintre frații mai mici
| Maximilian | |
| Împărat al Mexicului | |
 Portret al lui Maximilian I al Mexicului, Castelul Chapultepec |
· 1844: S-a născut in localitatea Colun, judeţul Sibiu, Ioan Alexandru Lapedatu, poet, prozator şi publicist, reputat profesor de limbi clasice. Este considerat unul dintre dascălii străluciţi ai învăţământului transilvănean; (m.28 martie 1878, Brasov). Obţine o bursă a societăţii „Transilvania”, fiind unul dintre primii studenţi ardeleni care studiază la Paris (1868-1870). Si-a luat doctoratul în litere şi filosofie, în 1871, la Bruxelles. Va fi apoi profesor de limbi clasice la Liceul Ortodox din Braşov. În 1877, la Sibiu, Ioan Alexandru Lapedatu a editat împreună cu Visarion Roman „Albina Carpaţilor”, foaie beletristică, ştiinţifică şi literară. A fost amic al lui Mihai Eminescu. A publicat poezii, naraţiuni istorice, piese de teatru, basme, adesea de inspiraţie patriotică, dar de valoare modestă, în revistele „Familia”, „Orientul latin”, „Albina Carpaţilor” (pe care a condus-o ca director), „Traian” ş.a. A avut doi fii gemeni, Alexandru, viitorul istoric, şi Ion, viitor economist şi om politic.
· 1859: S-a născut Verner von Heidenstam, poet și prozator suedez, laureat al Premiului Nobel (d. 1940). Carl Gustaf Verner von Heidenstam (n. 6 iulie 1859 Olshammar (Örebro) – d. 20 mai 1940 Övralid ) a fost un poet și prozator suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1916. Creația sa, înscrisă în registrul neoromantismului este animată de concepția idealismului estetic. A inovat lirica națională introducând în poezie elemente ludice și baroce.
Motivația Juriului Nobel
„ca o recunoaștere a importanței sale ca reprezentant al unei noi faze în beletristica noastră”
* 1866: Charles Emmanuel Marie Mangin (n. 6 iulie 1866 - d. 12 mai 1925) a fost un general francez din timpul Primului Război Mondial.
Motivația Juriului Nobel
„ca o recunoaștere a importanței sale ca reprezentant al unei noi faze în beletristica noastră”
* 1866: Charles Emmanuel Marie Mangin (n. 6 iulie 1866 - d. 12 mai 1925) a fost un general francez din timpul Primului Război Mondial.
| Charles Emmanuel Marie Mangin | |
 Generalul Mangin, 1923 |
· 1868: Prințesa Victoria (6 iulie 1868 – 3 decembrie 1935), a fost membru al familiei regale britanice, al patrulea copil și a doua fiică a regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit și a reginei Alexandra a Danemarcei. A fost sora mai mică a regelui George al V-lea.
* 1870: Arhiducesa Margareta Clementina Maria de Austria (6 iulie 1870– 2 mai 1955) a fost membră a liniei ungare a Casei de Habsburg-Lorena și Arhiducesă de Austria, Prințesă de Boemia, Ungaria și Toscana prin naștere. Prin căsătoria cu Albert, Prinț de Thurn și Taxis, Margareta Clementina a devenit membră a Casei de Thurn și Taxis.
Margareta Clementina a fost a treia fiică a Arhiducelui Joseph Karl de Austria și a soției acestuia, Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha.[1][2] Prin tatăl ei Joseph Karl, Margareta Clementina a fost strănepoata lui Leopold al II-lea, Împărat romano-german. Prin mama sa, ea a fost strănepoata lui Ludovic-Filip d'Orléans, rege al Franței.
Prințesa Victoria s-a născut la 6 iulie 1868 la Casa Marlborough, Londra.[1] Tatăl ei a fost Prințul Albert Eduard, Prinț de Wales (mai târziu regele Eduard al VII-lea), fiul cel mare al reginei Victoria și al Prințului Albert de Saxa-Coburg-Gotha. Mama ei era Alexandra, Prințesă de Wales (născută Prințesa Alexandra a Danemarcei), fiica regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și a reginei Louise de Hesse-Cassel. În familie i se spunea Toria.
A fost botezată la Casa Marlborough la 6 august 1868 de episcopul Londrei, Archibald Campbell Tait, iar nașii au fost: bunica paternă regina Victoria, Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei, Țareviciul Rusiei, Prințul Arthur (unchiul patern), Prințul Ludwig (cumnatul tatălui său), Prințul George de Hesse-Cassel (unchiul mamei sale), regina Olga a Greciei (cumnata mamei sale), Regina mamă a Danemarcei, Marea Ducesă de Mecklenburg-Strelitz, verișoara reginei Prințesa Francis de Teck și Prințesa Frederick Augustus de Anhalt-Dessau.
Prințesa Victoria de Wales a fost educată de tutori și și-a petrecut copilăria la Casa Marlborough și Casa Sandringham. Prințesa a fost în mod particular apropiată de fratele ei, viitorul rege George al V-lea.
Deși a avut câțiva pețitori, Prințesa Victoria nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii. Se crede că mama ei, Alexandra, a descurajat-o să se căsătorească. Ea a rămas o companioană pentru părinții ei, în mod particular pentru mama ei, cu care a locuit până la decesul reginei Alexandra în 1925. Apoi, Prințesa s-a stabilit la casa ei din Coppins în Buckinghamshire. I-a plăcut viața la țară și a devenit președintele onorific al Societății horticole din Iver.
Prințesa Victoria a murit în casa sa în decembrie 1935. Decesul ei l-a afectat puternic pe regele George al V-lea, care a murit o lună mai târziu.
| Prințesa Victoria | |
 Prințesa Victoria, c. 1905 |
Margareta Clementina a fost a treia fiică a Arhiducelui Joseph Karl de Austria și a soției acestuia, Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha.[1][2] Prin tatăl ei Joseph Karl, Margareta Clementina a fost strănepoata lui Leopold al II-lea, Împărat romano-german. Prin mama sa, ea a fost strănepoata lui Ludovic-Filip d'Orléans, rege al Franței.
La 15 iulie 1890, la Budapesta, Margareta Clementina s-a căsătorit cu Albert, Prinț de Thurn și Taxis, fiul cel mic al lui Maximilian Anton Lamoral, Prinț de Thurn și Taxis și a soției acestuia, Ducesa Elena de Bavaria.[1][2] Margareta Clementina și Albert au avut opt copii:[1]
- Franz Joseph, Prinț de Thurn și Taxis (21 decembrie 1893 – 13 iulie 1971), căsătorit cu Prințesa Isabel Maria de Braganza, fiica lui Miguel, Duce de Braganza
- Prințul Joseph Albert de Thurn și Taxis (4 noiembrie 1895 – 7 decembrie 1895)
- Karl August, Prinț de Thurn și Taxis (23 iulie 1898 – 26 aprilie 1982), căsătorit cu Prințesa Maria Anna de Braganza, fiica lui Miguel, Duce de Braganza
- Prințul Ludwig Philipp de Thurn și Taxis (2 februarie 1901 – 22 aprilie 1933), căsătorit cu Prințesa Elisabeta de Luxembourg, fiica lui Wilhelm al IV-lea, Mare Duce de Luxembourg
- Prințul Max Emanuel de Thurn și Taxis (1 martie 1902 – 3 octombrie 1994)
- Prințesa Elisabeta Elena de Thurn și Taxis (15 decembrie 1903 – 22 octombrie 1976), căsătorită cu Friedrich Christian, Margraf de Meissen
- Prințul Raphael Rainer de Thurn și Taxis (30 mai 1906 – 8 iunie 1993), căsătorit cu Prințesa Margareta de Thurn și Taxis
- Prințul Philipp Ernst de Thurn și Taxis (7 mai 1908 – 23 iulie 1964), căsătorit cu Prințesa Eulalia de Thurn și Taxis
| Arhiducesa Margareta Clementina de Austria | |
| Prințesă de Thurn și Taxis | |
 |
· 1877 - Niceto Alcala Zamora, om politic, primul presedinte al Republicii Spaniole (1931-1936).
· 1877: Remizov, Aleksei, scriitor rus (d. 1957)
· 1878: Eino Leino, poet finlandez (d. 1926)
* 1886. Marc Bloch (n. 6 iulie 1886, Lyon - d. 16 iunie 1944, Saint-Didier-de-Formans, Ain, Franța) a fost un istoric francez, membru al Rezistenței.
* 1890: Joseph Schubert (n. 6 iulie 1890, București - d. 4 aprilie 1969, München) a fost un cleric romano-catolic din București, consacrat în clandestinitate ca episcop, administrator al Arhidiecezei de București, deținut politic.
* 1886. Marc Bloch (n. 6 iulie 1886, Lyon - d. 16 iunie 1944, Saint-Didier-de-Formans, Ain, Franța) a fost un istoric francez, membru al Rezistenței.
Provine dintr-o familie de evrei din Alsacia. Tatăl său, Gustav Bloch, a fost profesor de istorie romană la Sorbona.
Marc Bloch a absolvit Școala Normală Superioară la Paris după care și-a continuat studiile la Dresda și Berlin unde se inițiază în metodologia de lucru germană. A fost profesor de istorie la Montpellier și Amiens, apoi din 1919 conferențiar la Strasbourg, universitate considerată vitrina inteligenței franceze la începutul secolului. În 1920 își susține teza de doctorat cu lucrarea Rois et serfs, un chapitre d’histoire capétienne (Regi și șerbi, un capitol de istorie creștină). Rămâne la Strasbourg până în 1936, dată la care este ales profesor la Sorbona, la catedra de istorie economică. Cartea lui Marc Bloch, Les Rois thaumaturges (Regii taumaturgi) publicată în 1924 încearcă să analizeze un aspect mai puțin cunoscut al mentalităților medievale - credința în puterea vindecătoare a monarhilor.
Sinteza finală a autorului a fost lucrarea La société féodale (Societatea feudală) în două volume publicate între 1939 și 1940. Aceasta este lucrarea în care erudiția, viziunea de ansamblu și ingeniozitatea demonstrațiilor se îmbină armonios.
Al Doilea Război Mondial va pune punct carierei sale, este exclus din funcțiile publice de către regimul de la Vichy din cauza originii evreiești, dar este “reabilitat” profesional și detașat la Universitatea din Clermont-Ferrand și apoi la cea din Montpellier. În 1943 intră în Rezistența franceză, este arestat, torturat de Gestapo și apoi împușcat la vârsta de 57 de ani, la 16 iunie 1944, la Saint-Didier-de-Formans, lângă Lyon.
Ultimul său manuscris, Apologie pour l’Histoire ou Métier d’historien(Apologie pentru istorie sau meseria de istoric), a fost redactat rapid și cu puține note, între 1941-1942, și editat prin grija lui Lucien Febvre. Această carte a cunoscut un mare succes internațional, fiind considerată drept testament științific al istoricului, sintetizat printr-un singur verb - “a înțelege”.
| Marc Bloch | |
 Marc Bloch |
A fost arestat în ziua de 17 februarie 1951. A fost judecat în lotul „spionilor Vaticanului”, alături de episcopii Augustin Pachași Adalbert Boroș și de alți preoți și a fost condamnat la închisoare pe viață. A efectuat 14 ani de închisoare, trecând prin închisorile de la Sighet, Oradea (1954-1956), Aiud, Pitești (1957-1960), Dej și Gherla, fiind eliberat printre ultimii deținuți, la 4 august 1964. Nu i s-a permis să se întoarcă la București, iar următorii 5 ani a avut domiciliul obligatoriu la Timișul de Sus.
Episcopul clandestin Iosif Schubert a trăit cu domiciliu obligatoriu în localitatea Timișul de Sus, fiind dezamăgit și nemulțumit de linia Vaticanului și de lipsa unor semnale concrete de solidarizare din partea Sfântului Scaun. În opinia lui Stehle, cazul Schubert este un exemplu concludent pentru ceea ce s-ar putea numi „lipsa de acțiune a Vaticanului”. În timp ce Francisc Augustin, aflat de facto la conducerea Arhidiecezei de București, descria situația catolicismului din România comunistă în cele mai roze culori, Schubert refuza orice contact cu oficialitățile catolice agreate de regim.
Modificarea și flexibilizarea politicii Vaticanului față de Blocul Răsăritean, după ce liderul sovietic Nikita Hrușciov, succesorul lui Stalin, începuse să promoveze ideea „coexistenței pașnice” a blocurilor, a avut loc în timpul pontificatelor papilor Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea. Aceștia au mizat pe dialogul diplomatic, sperând ca astfel se vor crea facilități practice pentru o viață religioasă catolică și pentru normalizarea activității pastorale în statele comuniste.
După ce Vaticanul a renunțat la excomunicarea comuniștilor și a simpatizanților lor (inclusiv a celor din rândurile clerului), martirii supravietuițori au devenit personaje stingheritoare pentru noua politică. Ca exemplu semnificativ pentru această evoluție, este de menținat cazul Schubert, care, la sfârșitul anilor 1960 a primit un pașaport de plecare definitivă din România. Episcopul Joseph Schubert, după o lungă detențiune, a fost răscumpărat de Biserica Catolică din Germania și a părăsit România. Înainte de plecare, episcopul Márton Áron de Alba Iulia l-a sfătuit să plece cât mai curând la Roma, pentru a-l informa pe papa Paul al VI-lea despre situația catolicilor din România. Episcopul Schubert a primit sfatul ca pe o mare datorie de conștiință.
La 24 ianuarie 1969, deja foarte bolnav, a plecat din România la München. În data de 8 februarie a ajuns la Roma. Acolo s-a întâlnit cu episcopul greco-catolic Vasile Cristea, cu monseniorul Pamfil Cârnațiu de la Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun, cu nunțiul extraordinar Agostino Casaroli, cu monseniorul Giusseppe Chelli și alte personalități ale Curiei Romane, cărora le-a făcut o amplă și amănunțită descriere a situației, cu oprire specială asupra Bisericii Române Unite. Urmărea cu tot dinadinsul să poată vorbi personal cu papa Paul al VI-lea. În 19 februarie 1969 s-a prezentat la audiența publică, ocazie cu care papa s-a interesat de soarta lui și i-a fixat audiență particulară pentru 22 februarie. Audiența a durat 45 de minute. El l-a rugat stăruitor pe papă ca sub nici un motiv să nu-i uite pe greco-catolicii din România și Biserica Română Unită, căci ar fi o gravă eroare istorică pentru care posteritatea ar acuza Sfântul Scaun cu mare asprime.
Totodată l-a rugat, ca recompensă și încurajare, să-i promoveze pe episcopul Iuliu Hossu din Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică și pe Márton Áron din Biserica Romano-Catolică, drept cardinali. Papa i-a exprimat episcopului Schubert recunoștință, mulțumiri și omagii pentru fidelitatea în credința catolică și multă mângâiere pentru a putea suporta boala și oboseala.
S-a întors în Germania, unde a murit în data de 4 aprilie 1969. A fost înmormântat în cripta episcopilor din Domul din München, slujba funerară celebrând-o cardinalul german Julius Döpfner.
| Joseph Schubert | |
 |
· 1898 - Hanns Eisler, reprezentantul asa-numitei muzici utilitare (m. 6.09.1962).
· 1903: Axel Hugo Theorell, biochimist suedez, a studiat enzimele (Nobel 1955).
· 1907: Frida Kahlo, pictoriță mexicană (d. 1954). Frida Kahlo de Rivera (n. 6 iulie 1907 – 13 iulie 1954) a fost o pictoriță mexicană care s-a făcut cunoscută mai ales prin autoportretele sale pictate într-un stil suprarealist. Frida Kahlo s-a născut și a murit în capitala Mexicului, Mexico City, în casa sa, cunoscută sub numele de Casa Albastră (Casa Azul) A afirmat mereu că s-a născut în 7 iulie 1910, deși certificatul de naștere atestă că s-a născut în 6 iulie 1907. Prin aceasta e voia ca data sa de naștere să coincidă cu data de începere a Revoluției Mexicane, astfel încât viața ei să fi început odată cu nașterea Mexicului modern. Opera sa este considerată emblematică pentru cultura națională mexicană, îmbinând stilul suprarealist cu tradițiile indigene. Cultura mexicană și tradițiile amerindiene se îmbină armonios în pictura Fridei Kahlo, de multe ori lucrările sale fiind considerate adesea artă naivă, mai apropiate de folk art decât de curentul suprarealist propriu-zis. Mulți au considerat însă că pictura sa se încadrează totuși în curentul suprarealist. În 1938, André Breton, inițiator și teoretician al suprarealismului, aprecia că pictura Fridei Kahlo este “o panglică în jurul unei bombe”. Artista a avut o căsnicie tumultuoasă (azi se spune “deschisă”) cu marele pictor mexican Diego Rivera. A suferit toată viața, având numeroase probleme de sănătate, multe cauzate de un teribil accident auto suferit în tinerețe. Recuperarea îndelungată după accident, recuperare care nu s-a realizat niciodată complet, a izolat-o oarecum de restul lumii, această izolare, închidere în ea însăși, este reflectată în pictura sa, explicând oarecum de ce majoritatea lucrărilor sale sunt autoportrete. Multe autoportrete sunt un reflex al suferinței fizice cauzate de urmările accidentului suferit. Frida a afirmat în repetate rânduri: “mă pictez pe mine, pentru că mult prea adesea sunt singură și pentru că sunt subiectul pe care îl cunosc cel mai bine.” De multe ori spunea, “M-am născut cățea. M-am născut pictor.”
În 17 septembrie 1925, Frida se găsea într-un autobuz, când acesta s-a ciocnit violent cu un troleibuz. A suferit un accident grav, cu numeroase fracturi, o fractură de coloană, una de claviculă, fracturi ale coastelor, fractură de bazin, 11 fracturi ale piciorului, piciorul drept și umărul dislocat. A fost necesară montarea unei armături metalice, care a perforat uterul și abdomenul. În consecință, nu va mai putea avea copii niciodată, fapt ce o va afecta enorm, aspect prezent în unele din autoportretele sale. Accidentul îi va produce dureri îngrozitoare, rămânând imobilizată complet timp de trei luni. Deși ulterior a reușit să se recupereze și să reușească din nou să meargă, durerile o vor însoți toată viața. Durerile erau atât de intense, încât era nevoită să se se interneze luni de zile în spital pentru tratament. În total a suferit 35 de operații, majoritatea la bazin și spate, și la ambele picioare. Complicațiile medicale în urma accidentului, durerile aproape permanente și armătura metalică au împiedicat-o să aibă copii. Deși a rămas de trei ori însărcinată, a fost nevoită de fiecare dată să renunțe
În calitate de artist debutant, Kahlo a comunicat îndeaproape cu marele pictor mexican Diego Rivera, i-a cerut adesea sfatul și, mai ales, l-a întrebat dacă ar putea să înceapă o carieră de pictor. Diego a recunoscut imediat talentul ei nativ, încurajând-o să continue.[23] Concomitent, au început să aibă și relații intime. Cu toată opoziția părinților, datorată se pare, reputației proaste a pictorului, dar și diferenței de vârstă de 21 de ani dintre ei, cei doi s-au căsătorit totuși în 1929. Ea avea 22 de ani, el, 43. Căsătoria lor nu a fost scutită de probleme. Amândoi aveau un temperament extrem de irascibil, și au avut numeroase relații extraconjugale. Frida, în plus, a avut relații sexuale atât cu bărbați, cât și cu femei. Dintre femei, cea mai cunoscută a fost cântăreața și dansatoarea Josephine Baker;[1] Frida Kahlo nu a fost o bisexuală în accepțiunea modernă a termenului, relațiile sale cu alte femei au fost mai degrabă experiețe sexuale episodice, decât relații stabile. Dacă relațiilor sexuale ale soției sale cu femei nu le dădea importanță, cele cu bărbați îl înfuriau la culme pe Diego Rivera. Frida a avut aventuri cu numeroși bărbați, cei mai cunoscuți fiind sculptorul Isamu Noguchi și comunistul Leon Trotsky (Lev Davidovich Bronshtein). De cealaltă parte, Kahlo s-a înfuriat când a aflat că Diego avusese o aventură cu sora sa mai mică, Cristina. Cei doi au divorțat în noiembrie 1939, pentru a se recăsători în decembrie, anul următor. Cu toate acestea, neînțelegerile au continuat. Dormeau în camere separate, uneori alăturate
Atât Frida Kahlo, cât și Diego Rivera erau comuniști înfocați. Cei doi s-au împrietenit cu Leon Trotsky spre sfârșitul anilor '30. Acesta fugise din Uniunea Sovietică, în urma conflictului de putere cu Iosif Visarionovici Stalin, fiind expulzat și condamnat la moarte. Inițial a fugit în Norvegia, după mai multe peregrinări ajungând în Mexic. Inițial, în 1937, Trotsky a locuit acasă la Rivera, apoi s-a mutat în casa Fridei, cu care a avut o aventură, în timp ce Rivera se zbătea să obțină pentru el azil politic din partea guvernului mexican.[1] Ulterior, Trotsky, împreună cu soția, s-au mutat în altă casă în Coyoacán, unde a și fost asasinat, în 1940. În 1939, atât Kahlo, cât și Rivera, au renunțat la trotskism, devenind adepți entuziaști ai lui Stalin.[25] Frida Kahlo a murit în 13 iulie 1954, la o săptămână după ce împlinise 47 de ani, și a fost arsă la crematoriu, conform uneia din ultimele sale dorințe. Câteva zile înainte să se stingă din viață, notase în jurnal: „Sper ca plecarea să fie veselă, și să nu mă întorc niciodată. Frida”. Cauza oficială a decesului a fost o embolie pulmonară, deși s-a suspectat că ar fi murit în urma unei supradoze, mai mult sau mai puțin accidentală, chestiune care n-a fost lămurită niciodată, deoarece nu i s-a mai făcut autopsie. În ultimii ani, starea ei se agravase considerabil, cu un an înainte i se amputase piciorul drept de la genunchi datorită unei gangrene. De asemenea, avusese un acces de bronhopneumonie, care o slăbise considerabil.[1] În autobiografia sa, Diego Rivera avea să noteze că ziua în care Frida s-a stins din viață a fost cea mai tragică din viața sa, adăugând cu tristețe că abia după moartea ei a realizat, prea târziu, că perioada alături de ea a fost cea mai frumoasă etapă a vieții sale.[1] O urnă precolumbiană, conținând o parte din cenușa sa este expusă în casa Fridei, La Casa Azul din Coyoacán, care din 1958 a fost transformată în muzeu, conținând un număr de lucrări ale sale, și multe obiecte de uz personal.
În 17 septembrie 1925, Frida se găsea într-un autobuz, când acesta s-a ciocnit violent cu un troleibuz. A suferit un accident grav, cu numeroase fracturi, o fractură de coloană, una de claviculă, fracturi ale coastelor, fractură de bazin, 11 fracturi ale piciorului, piciorul drept și umărul dislocat. A fost necesară montarea unei armături metalice, care a perforat uterul și abdomenul. În consecință, nu va mai putea avea copii niciodată, fapt ce o va afecta enorm, aspect prezent în unele din autoportretele sale. Accidentul îi va produce dureri îngrozitoare, rămânând imobilizată complet timp de trei luni. Deși ulterior a reușit să se recupereze și să reușească din nou să meargă, durerile o vor însoți toată viața. Durerile erau atât de intense, încât era nevoită să se se interneze luni de zile în spital pentru tratament. În total a suferit 35 de operații, majoritatea la bazin și spate, și la ambele picioare. Complicațiile medicale în urma accidentului, durerile aproape permanente și armătura metalică au împiedicat-o să aibă copii. Deși a rămas de trei ori însărcinată, a fost nevoită de fiecare dată să renunțe
În calitate de artist debutant, Kahlo a comunicat îndeaproape cu marele pictor mexican Diego Rivera, i-a cerut adesea sfatul și, mai ales, l-a întrebat dacă ar putea să înceapă o carieră de pictor. Diego a recunoscut imediat talentul ei nativ, încurajând-o să continue.[23] Concomitent, au început să aibă și relații intime. Cu toată opoziția părinților, datorată se pare, reputației proaste a pictorului, dar și diferenței de vârstă de 21 de ani dintre ei, cei doi s-au căsătorit totuși în 1929. Ea avea 22 de ani, el, 43. Căsătoria lor nu a fost scutită de probleme. Amândoi aveau un temperament extrem de irascibil, și au avut numeroase relații extraconjugale. Frida, în plus, a avut relații sexuale atât cu bărbați, cât și cu femei. Dintre femei, cea mai cunoscută a fost cântăreața și dansatoarea Josephine Baker;[1] Frida Kahlo nu a fost o bisexuală în accepțiunea modernă a termenului, relațiile sale cu alte femei au fost mai degrabă experiețe sexuale episodice, decât relații stabile. Dacă relațiilor sexuale ale soției sale cu femei nu le dădea importanță, cele cu bărbați îl înfuriau la culme pe Diego Rivera. Frida a avut aventuri cu numeroși bărbați, cei mai cunoscuți fiind sculptorul Isamu Noguchi și comunistul Leon Trotsky (Lev Davidovich Bronshtein). De cealaltă parte, Kahlo s-a înfuriat când a aflat că Diego avusese o aventură cu sora sa mai mică, Cristina. Cei doi au divorțat în noiembrie 1939, pentru a se recăsători în decembrie, anul următor. Cu toate acestea, neînțelegerile au continuat. Dormeau în camere separate, uneori alăturate
Atât Frida Kahlo, cât și Diego Rivera erau comuniști înfocați. Cei doi s-au împrietenit cu Leon Trotsky spre sfârșitul anilor '30. Acesta fugise din Uniunea Sovietică, în urma conflictului de putere cu Iosif Visarionovici Stalin, fiind expulzat și condamnat la moarte. Inițial a fugit în Norvegia, după mai multe peregrinări ajungând în Mexic. Inițial, în 1937, Trotsky a locuit acasă la Rivera, apoi s-a mutat în casa Fridei, cu care a avut o aventură, în timp ce Rivera se zbătea să obțină pentru el azil politic din partea guvernului mexican.[1] Ulterior, Trotsky, împreună cu soția, s-au mutat în altă casă în Coyoacán, unde a și fost asasinat, în 1940. În 1939, atât Kahlo, cât și Rivera, au renunțat la trotskism, devenind adepți entuziaști ai lui Stalin.[25] Frida Kahlo a murit în 13 iulie 1954, la o săptămână după ce împlinise 47 de ani, și a fost arsă la crematoriu, conform uneia din ultimele sale dorințe. Câteva zile înainte să se stingă din viață, notase în jurnal: „Sper ca plecarea să fie veselă, și să nu mă întorc niciodată. Frida”. Cauza oficială a decesului a fost o embolie pulmonară, deși s-a suspectat că ar fi murit în urma unei supradoze, mai mult sau mai puțin accidentală, chestiune care n-a fost lămurită niciodată, deoarece nu i s-a mai făcut autopsie. În ultimii ani, starea ei se agravase considerabil, cu un an înainte i se amputase piciorul drept de la genunchi datorită unei gangrene. De asemenea, avusese un acces de bronhopneumonie, care o slăbise considerabil.[1] În autobiografia sa, Diego Rivera avea să noteze că ziua în care Frida s-a stins din viață a fost cea mai tragică din viața sa, adăugând cu tristețe că abia după moartea ei a realizat, prea târziu, că perioada alături de ea a fost cea mai frumoasă etapă a vieții sale.[1] O urnă precolumbiană, conținând o parte din cenușa sa este expusă în casa Fridei, La Casa Azul din Coyoacán, care din 1958 a fost transformată în muzeu, conținând un număr de lucrări ale sale, și multe obiecte de uz personal.
| Frida Kahlo | |
 Frida Kahlo cu Diego Rivera |
· 1920: S-a nascut la Cacica, jud. Suceava, scriitorul roman Dragoş Vicol, prozator, poet, autor de reportaje, piese de teatru, scenarii etc; (d. 1981). Studiaza Dreptul la Bucuresti si ebuteaza editorial in 1940, cu volum de versuri Muguri.
· 1920 (6/19): S-a născut (la Tătar Copceac, azi în R. Moldova), inginerul energetician Gleb Drăgan. A avut importante contribuţii în domenii ca electrostatica, descărcarea corona, trăsnet sau supratensiuni atmosferice şi de comutaţie; a înfiinţat Laboratorul de tehnica tensiunilor înalte din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti. A fost membru titular al Academiei Române din 2004; (m. 2014).
* 1921: Nancy Reagan (n. Anne Frances Robbins[9], n. 6 iulie 1921, New York– d. 6 martie 2016, Los Angeles) a fost o actriță americană, cunoscută sub numele de Nancy Davis,[10] și a fost Prima Doamnă a Statelor Uniteîn perioada 1981 - 1989, fiind soția președintelui Ronald Reagan.
| Nancy Reagan | |
 Prima doamnă Nancy Reagan în 1983 |
· 1923: Constantin Bălăceanu-Stolnici (n. , București, România) este un om de știință român, medic neurolog, profesor de Neuropsihologie și Anatomie a Sistemului nervos, membru de onoare al Academiei Române, membru al Academiei Oamenilor de Știință din România și al Academiei de Științe Medicale din România. Este, de asemenea, Director de Onoare al Institutului de Antropologie "Fr. I. Rainer" al Academiei Române și Președintele de Onoare al Societății Academice de Antropologie. Descendent al Bălăcenilor, veche familie boierească aparținând nobilimii pământene, căreia în secolul al XVII-lea aula imperială vieneză i-a conferit titlul de conte al Sfântului Imperiu Romano-German și i-a concesionat stema.
Bălăceanu-Stolnici a urmat Liceul „I.C. Brătianu” din Pitești, unde a dat bacalaureatul în 1941. Între anii 1941-1947urmează cursurile Facultății de Medicină din București, obținând în 1948 titlul de Doctor în Medicină și Chirurgie, cu teza Considerații asupra complexului cerebelo-dento-olivar, realizată sub conducerea profesorului Ion T. Niculescu. În 1967 a fost confirmat Doctor în Științe Medicale de către IMF-București și Ministerul Învățământului.
· 1923 - generalul de armata si omul politic polonez Wojciech Jaruzelski.
· 1927: Andreas Porfetye, compozitor român, stabilit în Germania
· 1927 - Janet Leigh, actrita (“Psycho”, “Little woman”, “Scaramouche”), (m. 3.10.2004).
· 1931 - Della Reese (Delloreese Patricia Early), cântăreaţă americană.
· 1935: Tenzin Gyatso, al 14-lea Dalai Lama, exilat în India din 1959, laureat al Premiului Nobel. Jetsun Jamphel Ngawang Lobsang Yeshe Tenzin Gyatso (n. 6 iulie 1935, Lhamo Döndrub) este al 14-lea Dalai Lama. El este șeful spiritual al budismului tibetan și liderul guvernului tibetan aflat în exil în Dharamshāla. În anul 1987 a redactat un plan în cinci puncte, pe care l-a înaintat atât autorităților chineze, cât și celor internaționale, plan care prevede:
1. Transformarea întregului Tibet, inclusiv a provinciilor Kham și Amdo, într-o zonă liberă de violență;
2. Încetarea politicii chineze de transferuri etnice;
3. Respectarea drepturilor și libertăților democratice ale poporului tibetan;
4. Restabilirea și protejarea mediului din Tibet;
5. Începerea de tratative serioase cu privire la viitorul statut al Tibetului, precum și stabilirea de relații între poporul tibetan și poporul chinez.
În 1989 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace.
* 1936: Niculae Spiroiu (n. 6 iulie 1936, București) este un inginer și general de armată român, care a îndeplinit funcția de ministru al apărării naționale(1991-1994).
General-locotenent ing. Niculae Spiroiu, ministru al apărării naţionale (1994).
* 1937: Shaul Carmel (în ebraică שאול כרמל, nume la naștere: Saul Croitoru, n. 6 iulie 1937, Ștefănești, Botoșani, Regatul României – d. 31 martie 2011) a fost un poet israelian de limbă română, născut într-o familie de evrei din România.
1. Transformarea întregului Tibet, inclusiv a provinciilor Kham și Amdo, într-o zonă liberă de violență;
2. Încetarea politicii chineze de transferuri etnice;
3. Respectarea drepturilor și libertăților democratice ale poporului tibetan;
4. Restabilirea și protejarea mediului din Tibet;
5. Începerea de tratative serioase cu privire la viitorul statut al Tibetului, precum și stabilirea de relații între poporul tibetan și poporul chinez.
În 1989 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace.
* 1936: Niculae Spiroiu (n. 6 iulie 1936, București) este un inginer și general de armată român, care a îndeplinit funcția de ministru al apărării naționale(1991-1994).
Niculae Spiroiu s-a născut la data de 6 iulie 1936, în municipiul București, tatăl său, Constantin Spiroiu, fiind originar din satul Glodu, comuna Budișteni(județul Argeș).
A urmat studiile primare la Școala Primară din Budișteni (1943-1947), cele secundare la Liceul „Mihai Viteazul“ din București (1947-1954) și apoi Școala de Ofițeri de Tancuri și Auto din Pitești, pe care a absolvit-o în anul 1960, cu gradul de locotenent tehnic.
După absolvirea Școlii de ofițeri, a îndeplinit funcția de comandant de pluton și lector la Școala de Subofițeri de Tancuri și Auto din Pitești (1960-1965). A urmat apoi cursurile Academiei Tehnice Militare din București (1965-1971), devenind căpitan inginer de tancuri și auto. În 1984 a absolvit Colegiul Superior de Stat Major obținând licenta în Strategie, Arta Operativă și Doctrină.
Având absolvită și Academia Tehnică cu diploma de inginer, Spiroiu a lucrat ca cercetător științific, coordonator al programelor de dezvoltare a tehnicii blindate și autovehiculelor militare (1970-1981), iar apoi a devenit șef al Secției Dezvoltare (1981-1986), adjunct al șefului (1986-1990) și șef (1990) în Direcția Tehnică Tancuri și Auto a Comandamentului Infanteriei și Tancurilor. În perioada Revoluției din decembrie 1989, avea gradul de colonel inginer. El a condus unitatea motorizată care a mutat arhiva CC al PCR din sediul Comitetului Central în depozitele armatei. [1] Abia în anul 1995 Armata a început să predea dosare ale PCR către Arhivele Naționale, procesul acestei preluări prelungindu-se până în anul 2000.
Niculae Spiroiu a fost înaintat în gradul de general-maior (cu 1 stea) prin Decretul președintelui Consiliului Frontului Salvării Naționale, Ion Iliescu, din 28 decembrie 1989. [2]
La data de 8 noiembrie 1990, generalul-maior Niculae Spiroiu a fost numit în funcția de secretar de stat și șef al Departamentului înzestrării armatei din Ministerul Apărării Naționale. [3] În perioada 30 aprilie 1991 - 6 martie 1994, generalul-locotenent Niculae Spiroiu a îndeplinit funcția de ministru al apărării naționale în guvernele conduse de Petre Roman, Teodor Stolojan și Nicolae Văcăroiu.
La data preluării funcției de ministru al apărării, "starea de spirit a armatei era caracterizată de: nemulțumirea cadrelor, generată de cele peste 7.000 de avansări la excepțional, în cea mai mare parte nemeritate, făcute fără discernământ, de către fostul ministru Militaru, în doar câteva săptămâni; îngrijorarea față de noile surse de insecuritate care amenințau țara, în condițiile vulnerabilității politice, economice și sociale create de tranziție și al contextului international nefavorabil din zona noastră geografică." [4]
În calitate de ministru al apărării, el a inițiat apropierea României de NATO, a sprijinit lucrările Comisiei senatoriale de anchetă asupra evenimentelor din decembrie 1989, punându-i la dispoziție toate documentele, mărturiile, probele și facilitățile solicitate. De asemenea, a susținut colectivul însărcinat să elaboreze o Carte Albă a participării armatei la evenimente.
Generalul Spiroiu a fost eliberat din funcția de ministru al apărării naționale la 6 martie 1994
Între anii 1995 și 2000, generalul Spiroiu a fost ministru-consilier, Consilier Militar la Misiunea României la ONU din New York. El a fost trecut în rezervă, începând cu data de 30 noiembrie 1997, cu gradul de general de divizie (general cu două stele) prin Decretul nr. 620 din 28 noiembrie 1997 al Președintelui României, Emil Constantinescu. [6]
Ulterior, generalul în retragere Constantin Niculae Spiroiu a fost înaintat la gradul de general de corp de armată (general cu trei stele) prin Decretul nr. 398 din 29 noiembrie 1999 [7] și apoi la gradul de general de armată (general cu patru stele) prin Decretul nr. 506 din 30 noiembrie 2000 [8], ambele decrete fiind semnate de Președintele României, Emil Constantinescu.
Aflat în retragere, Niculae Spiroiu a devenit consultant pe probleme militare, fiind numit ca Director de Proiect pentru combaterea traficului de arme ușoare “SALW”, la Fundația “EURISC” (din iulie 2000), apoi Consilier Principal al ministrului apelor și protecției mediului, organizator al „Gărzii Naționale de Mediu” (iunie 2001 - aprilie 2002).
În perioada aprilie 2002 - iunie 2004, generalul (r) Niculae Spiroiu a îndeplinit funcția de Înalt Comisar în cadrul Organizației pentru Apărarea Drepturilor Omului (OADO). Din mai 2005, el este Director Executiv la Consiliul Euro-Atlantic România, Casa NATO.
Generalul Spiroiu este membru fondator și membru al următoarelor organizații neguvernamentale: Eurodefence-România, Eurrisc, Casa NATO, Dacia Revival International Society - New York (prim consilier), Propatria, Fundația Colegiului Național de Apărare etc. De asemenea, a îndeplinit pentru o perioadă și funcția de președinte al Secției de Ciclism și Motociclism al Clubului Armatei „Steaua” (1986-1990).
El vorbește limbile franceză și engleză (foarte bine) și limba rusă (bine).
Din partea mamei, Shaul Carmel era urmașul unei familii de cântăreți evrei, bunicul său Reb Yosele Shapira fiind cunoscut ca „hazan” (cantor). După ce a absolvit Liceul „August Treboniu Laurian” din Botoșani, Shaul a venit la București, unde a studiat la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”.[1] Debutul literar Carmel l-a făcut în paginile literare ale ziarului „Clopotul” din Botoșani, al lui Scarlat Callimachi. Prima culegere de versuri, „Raze de soare”, el a publicat-o în 1956 în „Iașul literar”.
În 1965, fost silit să părăsească România, și s-a stabilit în Israel. A publicat în toate ziarele și revistele de limbă română din Israel. Shaul Carmel a fost vicepreședinte al Uniunii Asociațiilor Scriitorilor din Israel timp de 12 ani și unul din fondatorii și președinte ai Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română. Poeziile sale au fost traduse în mai multe limbi: engleză, maghiară, olandeză, sârbă, slovacă, idiș, chineză. A scris trei antologii traduse în ebraică, rusă și arabă. În anul 1985 a scris o piesă publicata în ebraică sub titlul „Kohó shel arafel” (Puterea ceței). Carmel a fost coautor al volumului de interviuri "Pacea și-a ucis soldatul", 1996, consacrat memoriei fostului premier israelian Ițhak Rabin. Este unul din cei patru scriitori evrei de origine română din Israel, recunoscuți ca scriitori moderni, reprezentativi ai limbii române. Shaul Carmel a tradus în ebraică din poezia românească, de pildă, din versurile lui Eminescu și Ana Blandiana.
Prin Decretul Nr. 369 din 17 martie 2008, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viață, în semn de înaltă apreciere pentru contribuția personală la îmbogățirea patrimoniului cultural românesc și universal, președintele României i-a conferit lui Shaul Carmel Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria A „Literatură”.[2]
În octombrie 2008, Shaul Carmel, președintele Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, i-a trimis înapoi președintelui Traian Băsescu decorația pe care acesta i-o acordase în martie 2008, după ce șeful statului român, revenind dintr-o vizită în Siria, a omis numele Israelului, menționând în mod eronat "Palestina" ca pe unul din vecinii Siriei[
Cărți:
- 1956 Raze de soare
- 1958 Întâia făclie
- 1967 Jurnal de front
- 1968 Florile nisipului
- 1970 Răspântii
- 1981 Cu mâna pe inimă
- 1981 Războiul sărmanilor
- 1984 Târziu
- 1988 Poezii de nerostit
- 1993 Fuga din rai
· 1937 - Gene Chandler (Eugene Dixon), vocalist şi compozitor american (Gaztones, Dukays).
* 1937: Vladimir Ashkenazy sau Vladimir Davidovici Așkenazi (rusăВладимир Давидович Ашкенази; n. 6 iulie 1937, Nijni Novgorod, URSS) este un dirijor și pianist virtuoz rus, de origine evreiască și rusă, stabilit în Regatul Unit, iar apoi în Islanda. Din 1978 locuiește în Elveția.
* 1937: Vladimir Ashkenazy sau Vladimir Davidovici Așkenazi (rusăВладимир Давидович Ашкенази; n. 6 iulie 1937, Nijni Novgorod, URSS) este un dirijor și pianist virtuoz rus, de origine evreiască și rusă, stabilit în Regatul Unit, iar apoi în Islanda. Din 1978 locuiește în Elveția.
| Vladimir Așkenazi | |
 Vladimir Ashkenazy, fotografie din anul 2007 |
· 1939 - Jet Harris, basist şi compozitor britanic (The Shadows).
* 1939. Voicu Bugariu (n. 6 iulie 1939, comuna Vâlcele, județul Covasna) este prozator și critic literar. Și-a luat doctoratul în filologie la Universitatea din Iași cu o teză despre opera lui Marin Preda. Între 1966 – 1974, a fost redactor la revista „Astra” (Brașov), apoi, între 1974 – 1992, redactor la revista „Luceafărul” (București). Între 1990 - 1994 a fost corespondent la București al postului de radio "Deutsche Welle" din Köln. Între 1999 - 2006 a susținut o rubrică bisăptămânală în ziarul "Monitorul Expres" din Brașov. În 2008 - 2009 a susținut o rubrică în revista lunară "Astra" din Brașov.
* 1940: Nicolae Dragoș Hâncu (n. 6 iulie 1940, Blaj) este un medic și nutriționist român, profesor universitar doctor. Din anul 2011 este membru de onoare al Academiei Române.[1]
* 1939. Voicu Bugariu (n. 6 iulie 1939, comuna Vâlcele, județul Covasna) este prozator și critic literar. Și-a luat doctoratul în filologie la Universitatea din Iași cu o teză despre opera lui Marin Preda. Între 1966 – 1974, a fost redactor la revista „Astra” (Brașov), apoi, între 1974 – 1992, redactor la revista „Luceafărul” (București). Între 1990 - 1994 a fost corespondent la București al postului de radio "Deutsche Welle" din Köln. Între 1999 - 2006 a susținut o rubrică bisăptămânală în ziarul "Monitorul Expres" din Brașov. În 2008 - 2009 a susținut o rubrică în revista lunară "Astra" din Brașov.
Romane[modificare | modificare sursă]
- Literații se amuzau (1983)
- Curajul (1985)
- Coborâre în ape (1986)
- Platforma (1988)
- August-Decembrie (1990).
Romane (sub pseudonimul Paul Antim)[modificare | modificare sursă]
- Dispariția unui contabil (1977)
- Balaban și statuia (1981)
- Un Casanova călătorește spre iad (1992).
Romane SF[modificare | modificare sursă]
- Sfera (1973, ediția a doua, 2013). În microromanul Sfera eroul cărții, scriitorul D. este absorbit de contemplarea sferei ficțiunii, imaginată de autor ca un sol al unui univers paralel. Finalul lucrării conține o addenda cu jurnalul postum al scriitorului D. scris sub dictarea sferei - referință la legile biblice dictate lui Moise de către Dumnezeu.[1]
- Visul lui Stephen King (2002)
- Curtezana onestă și astrologul (2011, ediția a doua, 2014)
- Jocul zeilor (2017)
Romane SF (sub pseudonimul Roberto R. Grant)[modificare | modificare sursă]
- Zeul apatiei (1998)
- Animalul de beton (1999).
Povestiri[modificare | modificare sursă]
- „Mozart și moartea” (2003, online).
Povestiri SF[modificare | modificare sursă]
- „Recital de balet vechi” (1966, Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice)
- „Cercul iubirii” (1967)
- „Reîntoarcerea” (1968)
- „Scrisoare” (1969)
- „Vocile vikingilor” (1970, ediția a doua, 2013). Reanimarea într-un viitor îndepărtat a unor navigatori vikingi găsiți într-un iceberg.
- „Lumea lui Als Ob” (1981, ediția a doua, 2010). Despre călătorii spațiale, o reinterpretare SF a călătoriilor lui Ulise.[2]
Critică și istorie literară[modificare | modificare sursă]
- Incursiuni în literatura de azi (1971)
- Zaharia Stancu (1974)
- Patria și cuvântul poetic (1981)
- Analogon (1981)
- Existențe ironice. Personajele lui Marin Preda (2006, online)
- Literați și sefiști. O confruntare de mentalități (2007).
Reportaj[modificare | modificare sursă]
- Cuvintele unei călătorii (1981).
| Voicu Bugariu | |
 |
Între 1995-2009 a fost șeful catedrei de diabet, boli de nutriție și metabolism din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj.[2] A fost, de asemenea, președintele Federației Române de Diabet
· 1940: Nursultan Nazarbayev, politician kazah, primul președinte al Kazakhstanului
* 1941: Ioan Avarvarei (n. 6 iulie 1941) este un profesor universitar în domeniul agriculturii, senator român în legislatura 1996-2000 ales în județul Iași pe listele partidului PDSR. În cadrul activității sale parlamentare, Ioan Avarvarei a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Bulgaria, Republica Columbia și Republica Azerbaidjan. Ioan Avarvareia fost membru în comisia pentru agricultură, silvicultură și dezvoltare rurală.
Născut la Huși, Ioan Avarvarei a absolvit Facultatea de Agronomie de la Iași în 1966. În perioada 1990 - 1996, Avarvarei a fost decan al Facultății de Agronomie. Din martie 1996 a îndeplinit funcția de rector al Universității Agronomice. Membru PCR din 1968, Avarvarei s-a înscris în PDSR, actualul PSD, în 1996. Timp de patru ani, între 1996 și 2000, Avarvarei a reprezentat Iașul ca senator din partea PDSR, nefiind un parlamentar activ.[1] În 2004, Ioan Avarvarei a demisionat din funcția de prefect al județului Iași.
* 1941: Ioan Avarvarei (n. 6 iulie 1941) este un profesor universitar în domeniul agriculturii, senator român în legislatura 1996-2000 ales în județul Iași pe listele partidului PDSR. În cadrul activității sale parlamentare, Ioan Avarvarei a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Bulgaria, Republica Columbia și Republica Azerbaidjan. Ioan Avarvareia fost membru în comisia pentru agricultură, silvicultură și dezvoltare rurală.
Născut la Huși, Ioan Avarvarei a absolvit Facultatea de Agronomie de la Iași în 1966. În perioada 1990 - 1996, Avarvarei a fost decan al Facultății de Agronomie. Din martie 1996 a îndeplinit funcția de rector al Universității Agronomice. Membru PCR din 1968, Avarvarei s-a înscris în PDSR, actualul PSD, în 1996. Timp de patru ani, între 1996 și 2000, Avarvarei a reprezentat Iașul ca senator din partea PDSR, nefiind un parlamentar activ.[1] În 2004, Ioan Avarvarei a demisionat din funcția de prefect al județului Iași.
· 1944: George Alboiu (n. 6 iulie 1944, Roseți, județul Ialomița) este un poet român.
Ca absolvent al Liceului Nicolae Bălcescu din Călărași, George Alboiu urmează cursurile Facultății de Limba și Literatura Română – Universitatea din București (1963–1967). În anul 1964, a debutat cu poeme în revista bucureșteană, Luceafărul. A publicat următoarele volume de versuri:
- Câmpia eternă (București, Editura pentru Literatură, 1968).
- Cel pierdut (București, Editura pentru literatură, 1969).
- Edenul de piatră (București, Editura Cartea Românească, 1970).
- Drumul sufletelor (București, Editura Albatros, 1970).
- Joc în patru, poezii pentru copii (București, Editura Ion Creangă, 1970).
- Gloria lacrimei (București, Editura Cartea Românească, 1971).
- Cumplita apoteoză (București, Editura Cartea Românească, 1973).
- Stâlpi (București, Editura Cartea Românească, 1974).
- Poeme (București, Editura Eminescu, 1975).
- Poemele câmpiei (București, Editura Cartea Românească, 1978).
- Aventura continuă (București, Editura Eminescu, 1980).
- Metoda șoimului (București, Editura Eminescu, 1981).
- Turnir (1987).
- Roata lumii (București, 1994).
- Câmpia eternă, antologie, cu o prefață semnată de V. F. Mihăescu, București, 2001.
· 1944 - Jan Bradley, cântăreţa americana.
* 1945: Doru Davidovici (n. ,[1] București, România – d. ,[1] Bărăganul, Brăila, România) a fost un aviator și scriitor român. În anii '80, a fost unul din cei mai îndrăgiți scriitori de ficțiune dinRomânia.[necesită citare] Doru Davidovici a fost influențat de operele scriitorilor Ray Bradbury, Radu Tudoran și Bertolt Brecht. Datorită cărților sale, a profesiei, dar și a modului în care a trecut în neființă, a fost deseori comparat cu Antoine de Saint-Exupéry.
* 1945: Doru Davidovici (n. ,[1] București, România – d. ,[1] Bărăganul, Brăila, România) a fost un aviator și scriitor român. În anii '80, a fost unul din cei mai îndrăgiți scriitori de ficțiune dinRomânia.[necesită citare] Doru Davidovici a fost influențat de operele scriitorilor Ray Bradbury, Radu Tudoran și Bertolt Brecht. Datorită cărților sale, a profesiei, dar și a modului în care a trecut în neființă, a fost deseori comparat cu Antoine de Saint-Exupéry.
Absolvent al Școlii Superioare de Ofițeri Activi de Aviație în anul 1967 cu gradul de locotenent și al Academiei Militare în perioada 1977-1979.
Pilot, comandant de patrulă și de escadrilă în Regimentul 86 Aviație vânătoare, inspector pentru aviația de vânătoare în Comandamentul Aviației Militare între1981-1986.
Instructor cu întrebuințarea în luptă a aviației în Regimentul 86 Aviație vânătoare în perioada 1986-1989.
În după-amiaza zilei de 20 aprilie 1989, Doru Davidovici a zburat pentru ultima oară. În al șaselea zbor din acea zi, avionul MIG-21, pilotat de Davidovici împreună cu elevul său, locotenentul major Dumitru Petra, s-a prăbușit de la 1.000 de metri, din motive necunoscute, la revenirea dintr-un zbor de antrenament
Operă:
- Caii de la Voroneț, Editura Eminescu, București, 1973 (Premiul I la Concursul pentru debut al Editurii Eminescu 1973).
- Ultima aventură a lui Nat Pinkerton, Editura Eminescu, București, 1975.
- Insula nevăzută, Editura Ion Creangă, București, 1976; Editura Litera, București, 1994.
- Intrarea actorilor, Editura Militară, București, 1977; Editura Labirint, București, 1991
- Zeița de oricalc, Editura Albatros, București, 1977.
- Celula de alarmă, Editura Eminescu, București, 1979
- Culoarea cerului, Editura Militară, București, 1981
- Aripi de argint, Editura Militară, București, 1983
- Lumi galactice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986 (cu titlu inițial Colegii mei din neștiut); Editura Rum-Irina, București, 1992
- V de la Victorie, Editura Militară, București, 1987
- Ridică-te și mergi, Editura Cartea Românească, București, 1991
- Dezmințire la Mit, 1991
· 1945 - S-a născut Rik Elswit, chitarist american (Dr. Hook).
· 1946: George W. Bush, al 43-lea președinte al Statelor Unite ale Americii. George Walker Bush, (n. 6 iulie 1946, statul Connecticut) a devenit cel de-al patruzeci și treilea președinte al Statelor Unite ale Americii în urma unor alegeri mult discutate, desfășurate la sfârșitul anului 2000. Pe 2 noiembrie 2004 a fost reales pentru a doua oară, învingându-l pe democratul John Kerry, printr-un scor foarte strâns. Al doilea mandat al său s-a terminat la data de 20 ianuarie 2009, odată cu depunerea jurământului de către succesorul său, Barack Obama. Tatăl său, George H. W. Bush, a fost cel de-al patruzeci și unulea președinte al țării, cu 8 ani înainte.
| George W. Bush | |
 |
· 1946: S-a nascut Peter Singer, filosof australian. Peter Singer (n. 6 iulie 1946, Melbourne) este un filozof australian. S-a născut în familia unor evrei din Viena, care, în 1938, s-au refugiat în Australia. Trei dintre bunicii săi au fost omorâți în Holocaust. A studiat la Universitatea din Melbourne și a obținut gradul de magistru în 1969. Și-a continuat studiile la Universitatea Oxford, iar în 1975 a publicat cartea Animal Liberation, prin care a devenit unul din fondatorii mișcării pentru drepturile animalelor. Din anul 1999 este profesor de bioetică la Universitatea Princeton și profesor de onoare la Melbourne. Peter Singer este căsătorit din anul 1968 cu Renata Diamond și are trei fiice. În 2011 a primit Premiul Fundației Giordano Bruno.
· 1946: Sylvester Stallone, actor, regizor, scenarist american. Sylvester Stallone (n. 6 iulie 1946, New York) este un actor, regizor și scenarist american. A devenit legendar prin roluri principale în filme de acțiune ca Rocky și Rambo. În anii ’80 a fost unul din cei mai bine plătiți actori ai tuturor timpurilor. În 2015 a primit Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar în filmul Creed. Este adesea numit în presă „Sly”.
* 1947: Gabriela Negreanu (nume la naștere Gabriela Vasilache; n. 6 iulie 1947, București - d. 22 octombrie 1995, București) a fost o poetă, eseistă și redactor de editură română
* 1947: Gabriela Negreanu (nume la naștere Gabriela Vasilache; n. 6 iulie 1947, București - d. 22 octombrie 1995, București) a fost o poetă, eseistă și redactor de editură română
A urmat studiile liceale la Botoșani și Călărași. A absolvit în 1970 Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București. Între anii 1970 și 1985 a fost redactor la Editura Albatros. În 1985 a fost înlăturată de la editură, mutată într-un post de funcționară. După Decembrie 1989 a lucrat la redacția Culturală a Televiziunii Române, realizatoare a emisiunii Logos și ethos.
Se sinucide, aruncându-se de pe terasa blocului unde locuia.[2] A încetat din viață la 22 octombrie 1995 la București și a fost înmormântată la Cimitirul Străulești II.
Volume:
- Paul Valery și modelul Leonardo (1978), debut;
- Decorul și prezența (1979);
- Aventurile lui Mototol-Rostogol la prima lui ieșire din ocol, roman pentru copii, București, 1981;
- Elegii pentru sufletul înflorit (1981);
- Jurnal. Eul peregrin'' (1984);
- Partea omului, București, 1987;
- Viziune cu logofagi (1994);
- Memoriile unui creier (1995).[4]
· 1951: Adrian Iorgulescu (n. ,[1] București, Republica Populară Română[2]) este un compozitor, muzician și om politic român, membru al Partidului Național Liberal, care a îndeplinit funcția de ministru al Culturii și Cultelor în guvernul Tăriceanu (august 2005 - decembrie 2008).
Adrian Iorgulescu s-a născut la data de 6 iulie 1951, în municipiul București. A urmat studii universitare la Academia de Muzică București, Secția Compoziție (1970-1974), absolvind apoi un Master la Academia de Muzică din București și cursuri de specializare la Academia de Muzică din București (1974-1975) și la Academia "Santa-Cecilia" din Roma (1982). A obținut în anul 1990 titlul științific de doctor în muzicologie și estetică muzicală.
Începând din anul 1990 este profesor de compoziție și forme muzicale în cadrul Universității Naționale de Muzică din București, în prezent fiind și conducător de doctorat în compoziție și muzicologie.
Adrian Iorgulescu a compus simfonii, concerte instrumentale, muzică de operă, lucrări corale și muzică de film, fiind distins cu numeroase premii exclusiv în România. A fost ales în funcția de vicepreședinte (1990-1992), apoi în cea de președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (începând din anul 1992, fiind reales în 1998). A îndeplinit și funcțiile de președinte al Alianței Naționale a Uniunilor de Creatori (1995-1996), președinte al Societății Romane de Gestiune Colectivă pe domeniul muzical (UCMR-ADA). De asemenea, a fost ales ca membru în juriile unor concursuri muzicale naționale și internaționale.
Operă:
Adrian Iorgulescu este autorul mai multor compoziții muzicale, ca de exemplu:
- 3 simfonii, 4 concerte instrumentale (ciclul Ipostazelor),
- 4 cvartete de coarde, 3 cicluri de lieduri,
- opera Revuluția, după Conul Leonida față cu reacțiunea de I.L. Caragiale,
- piese simfonice și camerale, opusuri corale, muzică de film.
De asemenea, este autorul unor studii și articole de muzicologie și estetică publicate în reviste culturale și în cotidiene de larg tiraj. El a publicat următoarele cărți:
- Timpul muzical - materie și metaforă (Ed. Muzicală, 1988),
- Timpul și comunicarea muzicală (Ed. Muzicală, 1991),
- Estetica (Manual pentru clasa a XII-a a liceelor de arta) (Ed. Didactică și Pedagogică, 1996),
- Aripa Evei (Ed. Institutului Cultural Român, 2005) - volum de poezie.
In anul 2000 a publicat un volum prin care isi prezenta crezul cultural-politic, criticat de unii drept superficial, vetust si de un extremism incompatibil cu democratia moderna europeana (v. mai jos "Legături externe"):
- Dreapta: Principii și perspective (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000)
* 1951: Geoffrey Rush (n. 6 iulie 1951) este un actor australian. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în anul 1997.
Geoffrey Rush s-a născut în Queensland. Este fiul lui Merle, consultant în vânzări și Roy Baden Rush, cu un job la Royal Australian Air Force.[1][2] Părinții săi au divorțat când el avea numai cinci ani și el a rămas cu mama sa. S-au mutat împreună la părinții mamei, într-o suburbie din Brisbane.[3] A urmat cursurile Liceului Everton Park. Mai târziu a studiat actoria la Queensland și era vedeta universității pentru că încă de pe atunci era în trupa de teatru a facultății.[4] Debutul și l-a făcut în 1971 și a apărut în peste 15 producții, majoritatea de succes.
| Geoffrey Rush | |
 Rush la Festivalul de Film de la Cannes, 2011 |
· 1952 - Graham Oliver, chitarist britanic (Saxon).
· 1952 - S-a născut David Smith, vocalist britanic (Real Thing).
· 1953: S-a născut (lângă Chişinău, în R. Moldova), interpreta de muzică uşoară Anastasia Lazariuc.
* 1956. Mihai Bogza (n. 6 iulie 1956, comuna Săveni, județul Ialomița) este un economist român, care a îndeplinit funcția de viceguvernator și membru al Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României.
* 1953. Ion Barbu (n. 6 iulie 1953, Petroșani)[1] este un caricaturist român, membru al Uniunii Artistilor Plastici din România, profesor la Școala Superioară de Jurnalism din București (cursul Caricatura de Presă), participant la numeroase expoziții naționale și internaționale la care a câștigat 30 de premii.
A colaborat cu caricaturi la cotidienele Adevărul, România liberă (1993 – 1995), Evenimentul zilei, Ziua (din 1995), precum și la publicațiile săptămânale Academia Cațavencu (din 1994), Suplimentul de Cultură (din 2004) și Dilema Veche (din 1998).
Ion Barbu a participat la peste 400 de expoziții din România și din străinătate și a câștigat aproximativ 50 de concursuri naționale și internaționale de caricatură[2]. Caricaturile îi sunt publicate în ziare și reviste din România, dar și din străinătate: Szpilky (Polonia), Ludas Maty (Ungaria), Witty World (S.U.A.), Stârșel, Apropos (Bulgaria), Hurriet, Mylliet, Cumhurriet(Turcia), The Romanian Morning Star (Canada), Alto Adige, La Repubblica (Italia) etc.
Ion Barbu a organizat Salonul de Toamnă al Umorului din Petroșani (12 ediții, între anii 1976–1987) și Festivalul „Om Rău”din Petrila (între anii 2000 - 2005, 5 ediții și un parastas). A organizat primul festival de caricatură pe asfalt. Predă caricatura de presă la Școala Superioară de Jurnalism din București și este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România.[3]
A fost coautor (timp de 5 ani) al serialelor „Caricaturiștii lumii” (în „Flacăra REBUS”) și „Cronica marilor festivaluri de caricatură” (în „REVISTA X”). Dintre volumele de caricatură publicate pot fi menționate Tratat de rienologie, literatură și caricatură de sertar, Miorița, manual alternativ pentru toate clasele și Tratat de înjurături
| Ion Barbu | |
 |
Mihai Bogza s-a născut la data de 6 iulie 1956 în comuna Săveni (județul Ialomița). A absolvit cursurile Facultății de Relații Economice Internaționale, din cadrul A.S.E. București (1976-1980).
După absolvirea facultății, a lucrat ca economist stagiar la Întreprinderea de Mecanică Fină din București (1980-1986), economist la Ministerul Industriei Electrotehnice (1986-1988), economist la Ministerul Finanțelor (1988-1991) și apoi director general în Ministerul Finanțelor (1991-1996).
În anul 1996, Mihai Bogza își începe activitatea în sectorul bancar în calitate de consilier al președintelui Băncii Agricole, apoi deputy chief executive officer la Pater Bank (1996-1997) și președinte al Eximbank (1997-1998).
În ședința camerelor reunite ale Parlamentului României din 16 decembrie 1998, Mihai Bogza a fost numit în funcția de viceguvernator și membru al Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României, pentru un mandat care a expirat în septembrie 2004 și care nu a fost reînnoit.
De la sfârșitul anului 1998 și până în iunie 2003, Bogza a fost președintele Consiliului de Administrație al Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar. El s-a ocupat cu coordonarea activităților de reglementare, autorizare și supraveghere prudențială, fiind implicat direct în procesul de restructurare a sectorului bancar derulat în perioada 1999-2000.
După expirarea mandatului său la BNR, Mihai Bogza a lucrat pentru banca germană HVB ca inițiator și consultant al proiectului de înființare a unei bănci de economisire-creditare în domeniul locativ (HVB Banca pentru locuințe) și apoi ca președinte al băncii după autorizare.
La ședința AGA din 20 aprilie 2005, Mihai Bogza a fost numit în funcția de președinte al Consiliului de Administrație al Bancpost, în locul Elenei Petculescu, care și-a anuntat retragerea din activitatea bancară.
· 1959 - John Keeble, baterist britanic (Spandau Ballet).
* 1963: Adrian Titieni (n. 6 iunie 1963, Bistrița) este un actor român de film, teatru și voce. În 2012, i s-a acordat Premiul Gopo pentru cel mai bun actor, pentru interpretarea personajului Doctorului Crișan din filmul Din dragoste cu cele mai bune intenții [1]. A fost Rector UNATC până în martie 2016.
* 1967: Heather Nova (născută Heather Allison Frith la data de 6 iulie, 1967 în Insulele Bermude) este o cântăreață, compozitoare și poetă. Fiind recunoscută pentru vocea sa plăcută și pentru textele foarte expresive, interpreta a lansat până în prezent șapte albume complete (de mărime lungă, LP). Nova a concertat mult de-a lungul carierei sale, pentru o mai bună promovare. A colaborat cu ATB.
* 1967: Mihaela Stoica (n. 6 iulie 1967) este un fost deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Democrat Liberal. Mandatul său a încetat pe 22 aprilie 2013.
* 1963: Adrian Titieni (n. 6 iunie 1963, Bistrița) este un actor român de film, teatru și voce. În 2012, i s-a acordat Premiul Gopo pentru cel mai bun actor, pentru interpretarea personajului Doctorului Crișan din filmul Din dragoste cu cele mai bune intenții [1]. A fost Rector UNATC până în martie 2016.
A absolvit, în 1988, cursurile Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L.Caragiale” - clasa profesorului Mircea Albulescu. În 2003, a absolvit cursurile postuniversitare de Regie și Montaj Film și TV, la aceeași universitate. În perioada 1993-1994, a lucrat la postul național de televiziune, ca realizator în cadrul Departamentului Educație-Știință, iar între 1996-1997, a fost consilier la departamentul de Relații Publice al Președinției României. A fost director al Studioului Cassandra (UNATC) în perioada 1999-2000 și este membru fondator al Fundației Române pentru Educație și Educatori. A fost consilier de stat în cadrul Cancelariei primului-ministru Călin Popescu-Tăriceanu (17 aug. 2007-19 dec. 2008). Din 1989 a fost șef al catedrei 'Artei Actorului' din UNATC.
Este profesor universitar doctor, iar din anul 2012 este ales rector al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” București.
Din 2009, inițiază „Sighișoara Film Festival”, pentru a promova producțiile cinematografice românești care au fost premiate la festivalurile internaționale. În fiecare an, festivalul atrage în vestita cetate medievală o mulțime de artiști ai culturii cinematografice românești (actori, regizori, producători), fiind un pol de întâlnire pentru profesioniștii domeniului din țară și străinătate, cât și o platformă interactivă de comunicare între personalitățile implicate și miile de spectatori români sau străini.
Adrian Titieni este căsătorit cu actrița Adriana Titieni și au împreună doi copii, un băiat și o fată
Teatru:
Activitate la Teatrul Național București
- Gorski în Purificare - regia Alexandru Mâzgăreanu (2011-2012)
- Aumerle în Richard al II-lea - regia Mihai Măniuțiu (1998-2000)
- Tamerlan cel Mare - regia Victor Ioan Frunză (1992)
- Clovnii - regia Mihai Mălaimare (1985-1988)
- Charimus în Fata din Andros - regia Grigore Gonța(1985-1987)
- Harap Alb în Harap Alb - regia Grigore Gonta (1983-1990)
Activitate la Studioul Casandra
- Tatăl în Stress - regia Mircea Albulescu (1988)
- Inspector de poliție în Capul de rățoi - regia Mihai Constantin Ranin (1987)
Activitate la Teatrul de Comedie
- Brighela în Slugă la doi stăpâni - regia Tudor Mărăscu (1987)
Activitate la Teatrul L. S. Bulandra
- Camile în 1794 - regia Alexandru Darie (1995-1998)
- Charles în Victor sau copiii la putere - regia Gelu Colceag (1993-1994)
Activitate la Teatrul Nottara
- Gavrilescu în Cazul Gavrilescu - regia Gelu Colceag (1996-1998)
Activitate la Teatrul Odeon
- Copii unui Dumnezeu mai mic - regia Cristi Tudor Popescu (1996-1998)
- Oreste în Electra dragostea mea - regia Gelu Colceag (1990-1992)
- Treplev în Pescărușul - regia Gelu Colceag (1990-1991)
Activitate la Teatrul Act
- Prof în Prof - regia Cristian Dumitrescu (2011)
- Andrei în After Play - regia Mihai Brătilă (2007)
- Profesorul în Oleana - regia Andreea Vulpe (2006-2007)
- Fiul în Cetatea Soarelui - regia Mihai Măniuțiu (1999-2001)
Activitate la Teatrul Metropolis
- George în Doctor, femei și alte îmtâmplări - regia Emanuel Pârvu(2010)
- Pijamale - regia Emanuel Pârvu (2008)
Activitate la Teatrul Foarte Mic
- Daniel în Dacă n-ai mai fi - regia Carmen Veștemeanu (2008-2013)
- Tatăl în Interzis sub 18 ani - regia Mihaela Michailov (2008-2013)
Activitate la Teatrul Radu Stanca din Sibiu
- Figaro în Nunta lui Figaro - regia Mihai Constantin Ranin (2000-2003)
Activitate la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești
- Polițistul în Victimele datoriei - regia Mircea Albulescu (1990-1991)
- Fabrizio în Hangița - regia Florin Zamfirescu (1989-1990)
Activitate la Teatrul Sică Alexandrescu din Brșov
- Griskovet în Casa - regia Cristi Juncu (2010-2012)
- profesorul Andronic în Ultima oră - regia Gelu Colceag (2007)
Activitate la Teatrul Ch. Ciprian din Buzău
- Miroiu în Steaua fără nume - regia Anca Colteanu (2005)
Activitate la Teatrul Național Constanța
- Ipingescu în O noapte furtunoasă - regia Emanuel Pârvu (2009-2010)
- Miroiu în Steaua fără nume - regia Anca Colteanu (2005)
Activitate la Teatrul Româno-American
- Orpheus descending - regia Adrian Pintea (1994-1995)
- Tatăl în Fool for love - regia Adrian Pintea (1993)
Activitate la Compania Trupa pe butoaie
- Faust în Faust - regia Victor Ioan Frunză (1994-1995)
Activitate la Arcub
- Gutuie în Visul unei nopți de vară - regia Beatrice Rancea (2003-2004)
Spectacole teatru 2007 Primarul în Brand - regia Ilinca Stihi (2007)
Filmografie:
▪ Fructul oprit(2018) - regia Ruxandra Ion
- Fixeur (2016) - regia Adrian Sitaru
- Bacalaureat rolul doctorului - scenariu și regia
- Doar cu buletinul la Paris (2015)
- București NonStop (2013)
- Poziția copilului - regia Călin Peter Netzer (2013)
- Puzzle - regia Ștefan Manea (2013)
- Betoniera - regia Liviu Săndulescu (2012)
- Kiddo - regia Millo Simulov (2012)
- Și caii sunt verzi pe pereți - regia Dan Chișu (2012)
- Carmen - regia Doru Nițescu (2012)
- Domestic - regia Adrian Sitaru (2012)
- Puzzle pentru orbi - regia Andrei Zincă (2011)
- Din dragoste cu cele mai bune intenții - regia Adrian Sitaru (2011)
- După amiază în Drumul Taberei - regia Vlad Trandafir(2010)
- 15 iulie - regia Cristi Iftime (2010)
- Fumatul poate să ucidă - regia Millo Simulov (2010)
- Zi festivă - regia Teodora Lascu (2010)
- Timi - regia Cristi Iftime (2009)
- Colivia - regia Adrian Sitaru (2009)
- Lord - regia Adrian Sitaru (2009)
- Pescuit sportiv (2009)
- Nunta lui Oli - regia Tudor Giurgiu (2008)
- Restul e tăcere - regia Nae Caranfil (2008)
- Angling - regia Adrian Sitaru (2007)
- Schimb valutar - regia Nicolae Mărgineanu (2007)
- Valuri - regia Adrian Sitaru (2006)
- Și totul era nimic - regia Cristina Nichituș (2005)
- Moartea domnului Lăzărescu - regia Cristi Puiu (2004)
- Sindromul Timișoara - Manipularea - regia Marius Barna(2004)
- Patul lui Procust - regia Sergiu Prodan (2001)
- Homicide conjugal - regia Papa de Simon (1998)
- Față în față - regia Marius Barna (1996)
- Stare de fapt - regia Stere Gulea (1996)
- Nostradamus (1994)
- Balanța - regia Lucian Pintilie (1992)
- Tinerețe frântă - regia Marija Maric (1991)
- Spirit of the Night (1991)
- Expediția - regia Mircea Moldovan (1989)
- Liliacul înflorește a doua oară - regia Cristina Nichituș (1988)
- Zâmbet de soare - regia Elisabeta Bostan (1988)
- Rezervă la start - regia Anghel Mora (1987)
- Iacob - regia Mircea Danieliuc (1987)
- Luminile din larg - regia Stelian Stativă (1986)
- Pas în doi - regia Dan Pița (1984)
Roluri în televiziune:
▪ Tudor Caragea în serialul Fructul oprit ,Antena 1 (2018)
- Doctorul cizmar, film Tv, TVR Cultural (2010)
- Securistul Andrei în serialul Regina, Acasă TV - regia Iura Luncasu (2008)
- David în serialul Doctori de mame, Acasă TV (2008)
- Dr. Toma în serialul Spitalul de urgență, TVR (2006-2007)
- Primarul în Brand, TVR - regia Ilinca Stihi (2005)
- Soțul în Marfă vie, TVR - regia Gelu Culceag (2004)
- Mihai Oprea în serialul În familie, PRIMA TV (2002-2004)
- Aerisirea, film TV - regia Silviu Jicman (1997)
- Capul de zimbru, film TV - regia Nicolae Mărgineanu (1996)
- Soldat Karl Heinz în Kafka, TVR - regia Domnița Munteanu (1996)
- Cum vă place, TVR - regia Olimpia Arghir (1995)
- Mircea Eliade - Nuvele, TVR - regia Dan Ionescu (1993)
- Andrei în Trei surori, TVR - regia Cornel Todea (1991)
- Mama, TVR - regia T. Tudoran (1981)
| Heather Nova | |
 Heather cântând în Hanau, Germania în anul 2005 |
· 1969: Rareș Șerban Mănescu, politician român
* 1970: Monica Ramirez (n. 6 iulie 1970, București) este o scriitoare română de literatură de spionaj și thriller. A debutat în Statele Unite, unde a publicat inițial sub pseudonimul Monica Danețiu-Pană. Cea mai cunoscută operă a ei este seria Alina Marinescu care cuprinde șase volume
* 1970: Monica Ramirez (n. 6 iulie 1970, București) este o scriitoare română de literatură de spionaj și thriller. A debutat în Statele Unite, unde a publicat inițial sub pseudonimul Monica Danețiu-Pană. Cea mai cunoscută operă a ei este seria Alina Marinescu care cuprinde șase volume
Monica Ramirez (pe numele de fată Danețiu) s-a născut pe 6 iulie 1970 la București, într-o familie de dansatori și sportivi. În 1988 a absolvit secția coregrafie a Liceului de Artă George Enescu[2] și a ajuns să danseze pe scena Operei Române și la Operetă[3]. A plecat în Olanda, unde a trăit cinci ani la Amsterdam și, ulterior, s-a angajat în corpurile de balet de pe vasele de croazieră. Într-unul dintre voiaje l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soț, Sergio Ramirez. Cei doi s-a căsătorit în anul 2000 în Florida și s-au stabilit în California[3].
În cei 12 ani petrecuți în SUA, Monica Ramirez a născut 4 copii și a scris o serie de cărți[2]. A absolvit Belford University din California cu o diplomă de Creative Writing și a devenit membră a Espionage Writers of America[1]. Revenită în țară, a intrat în Romanian Crime Writers Club și s-a implicat în munca de editor, traducător și jurnalist
· 1970: Demonaz Doom Occulta, muzician norvegian
* 1973: Takafumi Ogura (n. 6 iulie 1973) este un fost fotbalist japonez.
* 1974: Iurie Osipenco (n. 6 iulie 1974, Hîncești) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist din Republica Moldova.
* 1974: José Roberto da Silva Jr. (n. 6 iulie 1974 în Ipiranga), cunoscut mai mult ca Zé Roberto, este un fotbalist braziliancare în prezent evoluează ca fundaș stânga la echipa Palmeiras din Série A (Brazilia).
* 1973: Takafumi Ogura (n. 6 iulie 1973) este un fost fotbalist japonez.
* 1974: Iurie Osipenco (n. 6 iulie 1974, Hîncești) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist din Republica Moldova.
* 1974: José Roberto da Silva Jr. (n. 6 iulie 1974 în Ipiranga), cunoscut mai mult ca Zé Roberto, este un fotbalist braziliancare în prezent evoluează ca fundaș stânga la echipa Palmeiras din Série A (Brazilia).
· 1975: 50 Cent (n. 6 iulie 1975) este un rapper american, pe numele său adevărat Curtis James Jackson III, născut în Queens (New York). A ajuns cunoscut în întreaga lume prin albumul său de debut, Get Rich Or Die Tryin', care, împreună cu cel de-al doilea album al său, The Massacre, s-a vândut în peste 21 de milioane de exemplare, câștigând numeroase distincții. Născut în Jamaica de Sud, Queens(un cartier din New York), 50 cent a început să facă trafic de droguri la vârsta de 12 ani, în epidemia de droguri din '80.crack epidemic. După ce a renunțat la lumea drogurilor pentru a urma o carieră în hip-hop, a fost împușcat de 9 ori, în anul 2000.După ce a lansat albumul "Guess Who's back?" în anul 2002, 50 cent a fost descoperit de către Eminem și a semnat cu Interscope Records. Cu ajutorul lui Eminem și Dr. Dre- care a produs primul său mare succes comercial-a devenit unul dintre cei mai bine vânduți rapperi din lume. În anul 2003, a fondat casa sa de dicuri G-unit Records, unde au semnat artiști de succes ca Young Buck, Lloyd Banks, și Tony Yayo. 50 cent s-a angajat în dispute cu rapperi ca Ja Rule, The Game și Fat Joe. De asemenea, a intrat și în cinematografie , apărând în semi-autobiograficul Get Rich or die tryin' în 2005, Home of The Brave în 2006, și urmând ca în 2008 în Righteous Kill.
* 1976: Octav Esinencu (născut la 6 iulie 1976, la Chișinău, Republica Moldova) este un cineast și fotograf român din Republica Moldova. Octav este din familia familia de intelectuali a lui Nicolae și Antonina Esinencu. Este cel de-al treilea copil în familie.
| 50 Cent | |
 50 Cent la CES 2012 |
* 1979: Kevin D. Hart (n. 6 iulie 1979)[1][2] este un actor american, scenarist[3] și comediant. Născut și crescut în Philadelphia, Pennsylvania, Hart și-a început cariera câștigând câteva competiții de amatori de comedie în cluburi din New England, culminând cu primul său rol în 2000 când a jucat rolul lui Judd Apatow în serialul TV Undeclared. Serialul a durat doar un sezon, dar curând a primit alte roluri în filme precum Paper Soldiers (2002), Scary Movie 3 (2003), Soul Plane (2004) sau Little Fockers (2010).
| Kevin Hart | |
 Hart la Sydney premiera filmului Ride Along din martie 2014. |
* 1980: Eva Gaëlle Green (n. 6 iulie 1980)[2][3] este o actriță și fotomodel din Franța. Este fiica actriței franceze Marlène Jobert și al medicului stomatolog francez-suedez Walter Green, iar din partea tatălui este strănepoata compozitorului francez Paul Le Flem. Are o soră geamănă, Joy (Johanne). Și-a făcut studiile la Paris, într-o școală cu predare în limba engleză, la (American School of Paris, American University of Paris).
La început a fost atrasă de egiptologie, dar la vârsta de 14 ani a decis să se facă actriță.[4]
Cu toate că mama ei era îngrijorată la început din cauza acestei decizii, mai târziu a sprijinit-o.
| Eva Green | |
.jpg) Eva Green la Festivalul de Film de la Toronto 2009 |
* 1981: Roman Nikolaevici Șirokov (rusă Роман Николаевич Широков) (n. 6 iulie 1981) este un fotbalist rus, care joacă pentru Echipa națională de fotbal a Rusiei.
Paiațe:
Nunta lui Figaro
Cavalerul rozelor
Album integral:
Tinereţe
* 1985: Maria Arredondo (n. , Vennesla, Norvegia) este o cântăreață, compozitoare și textieră norvegiană.
* 1986: Valerian Zaharia Gârlă (n. 6 iulie 1986, Berbești, Vâlcea, România), este un fotbalist român, care în prezent evoluează la clubul Hassia Bingen din Liga a-3-a Germana
| Maria Arredondo | |
 |
* 1986: David Karp (n. 6 iulie 1986) este un dezvoltator web american și antreprenor. Locuiește în New York. Este, de asemenea, fondatorul platformei Tumblr.
| David Karp | |
.jpg) David Karp în 2009 |
* 1988: Arianna Errigo (n. 6 iulie 1988, Monza) este o scrimeră italiancăspecializată pe floretă.
* 1988: Andrii Iahodka (ucraineană Андрiй Ягодка; n. , Odesa, URSS) este un scrimer ucrainean specializat pe sabie.
* 1991: Jelena Živković (n. 6 iulie 1991, la Zrenjanin)[2] este o handbalistă sârbăcare joacă pentru clubul maghiar Fehérvár KC pe postul de intermediar dreapta.
* 1988: Andrii Iahodka (ucraineană Андрiй Ягодка; n. , Odesa, URSS) este un scrimer ucrainean specializat pe sabie.
* 1991: Jelena Živković (n. 6 iulie 1991, la Zrenjanin)[2] este o handbalistă sârbăcare joacă pentru clubul maghiar Fehérvár KC pe postul de intermediar dreapta.
Decese
· 1017: A decedat calugarul budist Genshin (n.942), fondatorul Școlii Budiste a Tărâmului Pur. În sectele Jodo-shu si Jodo Sinshu, Genshin este considerat a fi al șaselea patriarh budist.
· 1189: Regele Henric al II-lea al Angliei (n. 1133)
· 1249: Regele Alexandru al II-lea al Scoției (n. 1198)
· 1415: A fost ars pe rug (condamnat ca eretic) reformatorul religios ceh Jan Hus, erou naţional al poporului ceh, creator al limbii literare cehe (“De orthographia boemica”); (n.1369). La 6 iulie 1415 Jan Hus este condamnat de Consiliu drept eretic cu arderea pe rug pentru afirmațiile sale. A fost ars pe rug împreună cu manuscriptele sale, cenușa sa fiind împrăștiată în Rin. Astăzi, o piatră funerară amintește locul execuției. Execuția lui Jan Hus s-a făcut sub conducerea lui Friedrich I. (Brandenburg), mai târziu Prinț von Brandenburg, strămoșul regilor prusaci din familia Hohenzollern. În scrisoarea lui de rămas bun către prieteni, Jan Hus scrie: „Mă bucură faptul că totuși a trebuit să citească cărțile mele și că, în speranța că vor găsi ceva necurat, le-au citit mai sârguincios ca și Sfânta Scriptură.” Execuția lui Hus și prigoana declanșată împotriva adepților săi a fost una din cauzele directe ale declanșării războaielor Husite (1419 – 1436).
· 1476: A decedat astronomul, matematicianul si astrologul german Regiomontanus; (n.6 iunie 1436). Pe numele sau nume real Johannes Müller von Königsberg, a fost autorul unui tratat de trigonometrie plană și sferică, „Detriangulis omnimodis”, iar ulterior „Rezumatul”, un comentariu la „Almageste” (început de Peurbach), lucrări care au exercitat o influență deosebită ulterior asupra stiintei matematice. A fost astronom la curtea lui Matei Corvin, regele Ungariei.
· 1533: Ludovico Ariosto (n. 8 septembrie 1474, Reggio Emilia - d. 6 iulie 1533, Ferrara) a fost un poet italian din epoca Renașterii, cunoscut mai ales ca autor al poemului eroic "Orlando furioso" (1516).
· 1535: Thomas Morus, umanist și politician englez, sfânt în bisericile catolică și anglicană (n. 1478). Executat pentru trădare împotriva regelui Henric al VIII al Angliei; (n.1478). Thomas More (d. 6 iulie 1535, Londra) a fost avocat, scriitor și om de stat englez un erudit umanist. A fost Lord Cancelar, din 1529 până în 1532. Morus este autorul faimoasei și controversatei sale lucrari „Utopia”, care a aparut in 1516. in care a introdus termenul de „utopie” ( in greacă „niciun loc”, dar similar cu eu topos – „loc fericit”), numele dat de el unei națiuni insulare ideale, imaginare, al cărui sistem politic a fost descris în aceasta carte. A refuzat sa–l recunoasca pe Henric al VIII-lea drept cap al Bisericii Angliei, nefiind dispus să renunțe la principiile sale și la religia sa catolică, acel refuz având drept consecințe închiderea sa în Turnul Londrei, și apoi executarea lui pentru înaltă trădare. În 1935, la patru sute de ani de la moartea sa, Morus a fost canonizat de Biserica Catolică, și a fost apoi declarat protectorul politicienilor și oamenilor de stat, de către papa Ioan Paul al II-lea. Ziua în care este serbat în calendarul catolic, 22 iunie, este aceeași cu ziua sfântului John Fisher, singurul episcop din perioada Reformării Engleze care și-a păstrat fidelitatea față de papă. John Fisher și Thomas Morus au fost închiși, în aprilie 1535, în Turnul Londrei, în același timp și din aceleași motive. Fisher a fost executat înaintea lui Thomas Morus, pe 22 iunie 1535. Morus a fost canonizat și de Biserica Anglicană în 1980.
· 1553: Regele Eduard al VI-lea al Angliei (n. 1537)
· 1762: Țarul Petru al III-lea al Rusiei a fost ucis (n. 1728)
· 1854 - A murit celebrul fizician german Georg Simon Õhm; a demonstrat experimental si teoretic legea fundamentala a unui circuit electric, care îi poarta numele. A studiat pila galvanica inventată de contele italian Alessandro Volta Folosind un echipament creat de el însuși, a descoperit proporționalitatea dintre diferența de potențial, intensitatea curentului electric și rezistența electrică care a devenit cunoscută în lumea științifică începând cu 1826 și până azi calegea conducției electrice, dar mai ales ca Legea lui Ohm. Ulterior, devenit profesor la Universitatea din Nurnberg Ohm a adus și alte contribuții la dezvoltarea fizicii, intre care legea acustica Ohm, cunoscută cateoria sirenelor, și interferența luminii polarizate în cristale sunt cele mai semnificative.
· 1893: A murit Guy de Maupassant, nuvelist, romancier, cronicar, autor dramatic (“O viata”, “Bel Ami”) (n. 5.08.1850). Henri René Albert Guy de Maupassant (n. 5 august 1850 — d. 6 iulie 1893) a fost un scriitor francez din secolul al XIX-lea. Este unul dintre precursorii povestirii moderne. Ca protégé al lui Flaubert, povestirile sale sunt caracterizate de economia stilului și un dénouement (deznodământ) eficient și natural. A scris de asemenea și șase nuvele. Mai multe dintre povestirile sale descriu inutilitatea războiului și pe civilii inocenți care sunt zdrobiți în calea sa – multe se desfășoară pe perioada Războiului Franco-Prusac din anii ’1870.
· 1901: Chlodwig, Prinț de Hohenlohe-Schillingsfürst, cancelar al Germaniei (n. 1819)
* 1911: Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei (8 iulie 1830 – 6 iulie1911), născută Prințesa Alexandra Friederike Henriette de Saxa-Altenburg a fost a cincea fiică a Ducelui de Saxa-Altenburg, Joseph Georg Friedrich Ernst Karl și a Ameliei de Württemberg. S-a căsătorit cu Marele Duce Constantin Nikolaevici, al doilea fiu al Țarului Nicolae I al Rusiei, la 11 septembrie 1848.
* 1911: Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei (8 iulie 1830 – 6 iulie1911), născută Prințesa Alexandra Friederike Henriette de Saxa-Altenburg a fost a cincea fiică a Ducelui de Saxa-Altenburg, Joseph Georg Friedrich Ernst Karl și a Ameliei de Württemberg. S-a căsătorit cu Marele Duce Constantin Nikolaevici, al doilea fiu al Țarului Nicolae I al Rusiei, la 11 septembrie 1848.
În vara anului 1846, Alexandra l-a întâlnit pe Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusieiatunci când el a vizitat Altenburg. Marele Duce Constantin era al doilea fiu al Țarului Nicolae I al Rusiei și al Țarinei Alexandra Feodorovnanăscută Prințesa Charlotte a Prusiei.
Constantin a stat câteva zile la castelul tatălui Alexandrei. Vizita lui acolo a fost aranjată de mătușa Alexandrei, Marea Ducesă Elena Pavlovna, care se născuse Prințesa Charlotte de Württemberg. Elena și mama Alexandrei erau descendente ale lui Frederick al II-lea Eugene, Duce de Württemberg. Marea Ducesă Elena era căsătorită cu Marele Duce Mihail Pavlovici, fratele mai mic al Țarului Nicolae I. Elena Pavlovna era deci mătușa lui Constantin prin căsătorie și mătușa Alexandrei prin naștere. Ea avea o puternică influență asupra lui Constantin, care îi admira inteligența și opiniile progresive. Elenei îi plăcea literatura și muzica, a fondat Conservatorul din Sankt Petersburgiar tânărul Constantin își petrecea timpul adesea în casa și în salonul mătușii sale din Sankt Petersburg.
Constantin era intelectual și liberal, în timp ce Alexandra era conservatoare și mai degrabă înalt spiritualizată. Deși temperamente lor erau diferite, ambii aveau în comun intersul față de muzică și le plăcea să cânte în duet la pian. Constantin era captivat de frumusețea Alexandrei: era înaltă, subțire și atractivă. Curând era nerăbdător să se căsătorească cu ea "Nu știu ce se întâmplă cu mine. Este ca și cum aș fi o persoană complet nouă. Un singur gând am, o sigură imagine îmi umple ochii: pentru totdeauna, ea și numai ea, îngerul meu, universul meu. Chiar cred că sunt îndrăgostit, altfel ce-ar însemna asta? O cunosc doar de câteva ore și sunt îndrăgostit până peste urechi".[1]
Alexandra avea șaisprezece ani iar Constantin nouăsprezece; s-au logodit însă au trebuit să aștepte mai mult de doi ani înainte să se căsătorească.
Alexandra avea șaisprezece ani iar Constantin nouăsprezece; s-au logodit însă au trebuit să aștepte mai mult de doi ani înainte să se căsătorească.
Alexandra a ajuns în Rusia la 12 octombrie 1847 și a fost întâmpinată de fanfară și de o sărbătoare populară, cu mulțimi care jubilau și care se înghesuiau pe străzi și la balcoane. Se spunea că Alexandra semăna mult cu sora logodnicului ei, Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna, care murise la o naștere, lucru care a umplut-o de lacrimi pe soacra sa la prima lor întâlnire.
În februarie 1848, Alexandra s-a convertit la ortodoxism și a luat numele de Marea Ducesă Alexandra Iosifovna, care reflecta numele tatălui ei Joseph. Alexandra și Constantin s-au căsătorit la Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg, la 11 septembrie 1848. Constantin a primit ca dar de nuntă de la părinții săi palatul Marble. Strelna di Golful Finlandei, pe care Constantin o moștenise la vârsta de patru ani, a devenit reședința de la țară a cuplului. Marii Ducese Alexandra Iosifovna i-a plăcut să se ocupe de grădina de la Strelna, a fondat o școală în grădină, unde preda chiar ea. Tot în grădină erau jucării educative pentru copii: un catarg din lemn, o trambulină pentru gimnastică și o replică a unei cabine dintr-una din fregatele lui Constantin.
La un an după căsătorie Constantin a moștenit de la unchiul său Marele Duce Mihail Pavlovici, palatul Pavlovsk situat la 19 mile sud de Sankt Petersburg. Mai târziu, Alexandra și Constantin au primit palatul din Oreanda din Crimeea, care inițial a fost construit de Țarina Alexandra Feodorovna și lăsat celui de-al doilea fiu.
Constantin și Alexandra au avut 6 copii:
- Nicolae Constantinovici 1850-1918; căsătorit cu Nadedja Alexandrovna von Dreyer.
- Olga Constantinovna 1851-1926; căsătorită cu George I al Greciei și bunica Prințului Filip, Duce de Edinburgh.
- Vera Constantinovna 1854-1912; căsătorită cu Ducele Eugen de Württemberg.
- Constantin Constantinovici 1858-1915; căsătorit cu Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg.
- Dimitri Constantinovici 1860-1919; necăsătorit.
- Viaceslav Constantinovici 1862-1879; necăsătorit.
În 1867, fiica cea mare a Alexandrei, Olga, s-a căsătorit cu regele George I al Greciei. Avea numai șaisprezece ani iar inițial, Constantin a fost împotriva ca ea să se căsătorească atât de tânără. În iulie 1868, s-a născut primul copil al Olgăi și a fost numit Constantin după bunicul său. Începutul familiei fiicei lor a coincis cu începutul destrămării mariajului Alexandrei și a lui Constantin.
La sfârșitul anului 1860, Constantin a început o aventură extraconjugală și a avut o fiică nelegitimă, Marie Condousso. Curând după nașterea Mariei, Constantin a început o nouă relație cu o tânără dansatoare de la Conservatorul din Sankt Petersburg, Anna Vasilievna Kuznețova, cu care a avut cinci copii.
În 1874, s-a descoperit că fiul cel mai mare al Alexandrei, Marele Duce Nicolae Constantinovici, care trăia o viață dezordonată și avea idei revoluționare, a furat trei diamante valoroase de la o icoană din dormitorul mamei sale în complicitate cu amanta sa, o curtezană americană. A fost găsit vinovat, declarat nebun și exilat pe viață în Asia Centrală. Cinci ani mai târziu, în 1879, cel mai mic fiu al Alexandrei, Viaceslav, a murit în mod neașteptat de o hemoragie cerebrală.
La începutul lui august 1889, Constantin a suferit un accident vascular cerebral sever care i-a paralizat piciorul stâng și l-a făcut să-și piardă capacitatea de a vorbi [2]. Invalid, Constantin a rămas în îngrijirea soției legale care s-a putut răzbuna pe infidelitățile și umilințele din trecut.
Când Constantin a murit în ianuarie 1892, Alexandra a aranjat pentru amanta soțului ei Anna să viziteze Pavlovsk și să se roage la patul lui Constantin.
Alexandra a murit la 6 iulie 1911 la Sankt Petersburg și a fost înmormântată la catedrala Petru și Pavel.
| Alexandra de Saxa-Altenburg | |
| Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei | |
 Marea Ducesă Alexandra, pictură de Franz Xaver Winterhalter, c. 1850 |
· 1914: Delmira Agustini, scriiotoare uruguayană (n. 1886)
· 1916: Odilon Redon, pictor simbolist și litograf francez (n. 1840)
· 1938: Emile Cohl, regizor și producător francez, pionier al filmului de animație (n. 1857)
· 1957: Aleksei Remizov, scriitor rus (n. 1957)
· 1962: William Faulkner, scriitor american (n. 1897). A fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1949 si unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii americane din secolul XX. (The Unvanquished (Neînvinșii) (1938); Intruder in the Dust (Nechemat în țărână) (1948); Requiem for a Nun (Recviem pentru o călugăriță) (1951); A Fable (O parabolă) (1954) – Premiul Pulitzer în 1955; The Reivers (Hoțomanii) (1962) – Premiul Pulitzer în 1963.
· 1962: Arhiducele Joseph August de Austria, mareșal austriac (n. 1872)
· 1964: A murit Ion Vinea (pseudonimul literar al lui Ion Eugen Iovanaki). (n.17 aprilie 1895, Giurgiu), poet, prozator, traducător (traduceri remarcabile din Shakespeare şi Edgar Allan Poe) şi publicist. Intre anii 1938 şi 1944 a fost preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti. Vinea a fost socotit un poet modern. A fi modern la acea dată însemna a fi simbolist. A înjghebat propriul sau grup în jurul revistei Contimporanul, pe care o conduce în anii 1922-1932, revistă care devine o principală rampă de lansare a scriitorilor moderniști și avangardiști. Intre cele mai cunoscute volume ale sale se numara: Descântecul și Flori de lampă, 1925; Paradisul suspinelor, 1930; Ora fântânilor, 1964.
· 1971: Louis Armstrong, muzician american de jazz (n. 1901)
· 1973 - A murit Otto Klemperer, dirijor si compozitor german.
· 1979: A decedat la Iasi, poetul si traducatorul român George Lesnea (pseudonim al lui George Glod; n. 25 martie 1902, Iaşi). A fost fiul lui Ileana şi Doroftei Glod, căruţaş. După absolvirea şcolii primare la Iaşi, a intrat ucenic la tipografia revistei „Viaţa Românească”. Ulterior a lucrat ca tipograf, funcţionar la tipografii şi edituri, bibliotecar la Baroul Iaşi şi redactor la „Iaşul literar”. În perioada cât a fost tipograf la Viaţa Românească, prin intervenţia scriitorului Ionel Teodoreanu, Editura Cartea Românească i-a publicat lui Lesnea care cunostea limba rusă, o traducere în versuri din Lermontov. În 1946 Lesnea a fost premiat pentru traduceri din Aleksandr Puşkin. Din 1951, revistele „Iaşul nou” şi „Viaţa Românească” au început să publice fragmente din romanul în versuri Evgheni Oneghin în versiunea lui Lesnea. George Lesnea a scris ode şi pentru Carol al II-lea al României, pentru Ion Antonescu, căruia i-a fost sergent pe front, pentru industriaşul Nicolae Malaxa, dar şi pentru Partidul Comunist Român şi pentru Nicolae Ceauşescu. Când Regele Carol al II-lea era sărbătorit pentru 10 ani de Domnie, în ediţia din 1 iunie 1940 revista Însemnări ieşene, sub conducerea lui Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu şi Grigore T. Popa, publica poezia „Cântec pentru Regele nostru” de George Lesnea. A fost distins printre altele cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie (1939), Premiul de Stat pentru literatură (1954), Ordinul Meritul Cultural clasa I (1972), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1977), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1978).
· 1989: A murit politicianul comunist ungur Janos Kadar; (n. 1912).
· 1998: A decedat cântăreaţa de operă şi profesoara de canto română, Arta Florescu; (n. 10 martie 1921, Bucureşti). A studiat la Conservatorul din Bucureşti, între 1939 şi 1942, la Geneva (1946) şi la Viena (1947). A debutat la Radio Bucureşti (20 martie 1939) într-un recital vocal, acompaniată de pianistul Nicolae Rădulescu, în program figurând lieduri de Duparc, Schumann şi Alfred Alessandrescu, apoi în alt recital public la Ateneul Român din Bucureşti (1941) cu pagini de Hugo Wolf, Duparc, Chausson, Richard Strauss, Joseph Marx, Reynaldo Hahn, Stravinski şi Enescu; (n. 10 martie 1921, Bucuresti). Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii şi artelor plastice”.
· 1998 - A murit Roy Rogers, „Regele cowboy-lor” (n.05.11.1911).
· 2000: Władysław Szpilman, pianist, compozitor, autor polonez (n. 1911)
· 2002: A murit regizorul american de film John Frankenheimer ; (n. 1930). Filmele sale au fost distinse de Academia Britanica de Film ( Candidatul manciurian), la Festivalul de Film de la Cannes, Premiul Criticii la New York, Festivalul Filmului de la Venetia (Birdman of Alcatraz).Filmul sau “Filiera Franceza” ( French Connection) s-a bucurat de un enorm succes si in Romania.
· 2004 - A murit Thomas Klestil, fost preşedinte al Republicii Austria (1992-1998 ; reales în 1998 pentru un nou mandat de şase ani) (n.04.11.1932).
· 2005: Claude Simon, scriitor francez, laureat Nobel (n. 1913)
· 2009: Robert McNamara, om de afaceri și politician american (n. 1916)
· 2009 - A murit scriitorul rus Vasili Aksionov, autorul volumului "O saga moscovită"
Sărbători
- În calendarul ortodox: Sf Cuv Sisoe cel Mare; Sf Mc Lucia din Roma
- În calendarul romano-catolic: Sf. Maria Goretti, fecioară, martiră
- În calendarul evanghelic: Jan Hus. Jan Hus (1369 -1415) a fost un teolog reformator ceh, născut la Husinec, Boemia, ars pe rug pentru ideile sale anti-papale. Prin scrierile sale, Jan Hus a contribuit mult la dezvoltarea limbii cehe literare.
- În calendarul anglican: Sf. Thomas Morus. Thomas Morus, în engleză Thomas More, (n. 7 februarie 1478, Londra – d. 6 iulie 1535, Londra) a fost un avocat, scriitor și om de stat englez, personalitate reprezentativă a umanismului din Europa. Pe durata vieții sale și-a câștigat reputația de important erudit, ocupând mai multe posturi publice, incluzându-l pe acela de Lord Cancelar, din 1529 până în 1532. Morus a introdus termenul de „utopie” (greacă „niciun loc”, dar similar cu eu topos – „loc fericit”), numele dat de el unei națiuni insulare ideale, imaginare, a cărui sistem politic a fost descris în cartea lui, publicată în 1516. Este cunoscut în special pentru refuzul său de a-l recunoaște pe Henric al VIII-lea drept cap al Bisericii Angliei, nefiind dispus să renunțe la principiile sale și la religia sa catolică, acel refuz având drept consecințe terminarea carierei sale politice, închiderea sa în Turnul Londrei, și apoi executarea lui pentru înaltă trădare.
- În calendarul armean: Sf. Isaia. Isaia a fost un profet evreu. Și-a început activitatea în Ierusalim în anul morții regelui Azaria și a continuat-o sub regii Ioatam (740 – 736), Ahaz (736 – 716) și Iezechia (716 – 687). Ideile de bază ale operei lui Isaia se referă sunt: Dumnezeul lui Isaia este „cel sfânt”, Dumnezeu este singura realitate importantă, mesianismul, rămășițele – elita religioasă care este purtătoarea mesajului divin nealterat. Partea aparținătoare lui Isaia este partea capitolelor 1-39 și se împarte în: profeții privitoare la tribul lui Iuda și Ierusalim (1-12), profeții privitoare la neamurile păgâne (13-23), marele apocalips (24-27), amenințări care încep cu „vai” (34-35) și o completare istorică (36-39). După o veche tradiție iudaică, Isaia ar fi trăit până la începutul domniei lui Manase și ar fi fost ucis din ordinul acestui rege idolatru fiind tăiat cu fierăstrăul (690). Isaia a trăit într-un timp când marea putere asiriană a ajuns la culmea sa prin anul 722 î.Cr., anul prăbușirii regatului de nord. Isaia a avut un rol atât religios cât și politic iar prin puterea convingerilor sale și prin activitatea sa, a dezvoltat o teologie despre Dumnezeu și însușirile sale și despre raporturile Lui cu lumea. El ar fi prezis conform interpretărilor creștinilor (interpretări care nu îi conving pe evrei, deoarece Isaia vorbește de o personificare a poporului Israel, nu discută despre Mesia) pe Mesia și împărăția mesianică cu atâtea amănunte încât Sfinții Părinți l-au numit „Evanghelistul Vechiului Testament”.
- Lituania: Ziua Statului
- Republica Moldova: Ziua victimelor stalinismului
- Republica Malawi: Independența față de Marea Britanie (1964)
- Comore: Independența față de Franța (1975)
- Ziua internațională a sărutului
RELIGIE ORTODOXĂ 6 Iulie
Sf Cuv Sisoe cel Mare; Sf Mc Lucia din Roma
În aceasta luna, în ziua a sasea, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Sisoe cel Mare.
Luând asupra lui Crucea Domnului Nostru încă din tinereţe, preafericitul nostru Părinte Sisoe se retrase în puştiul Schetis (adică „al Schitului”). Înainta atât de repede pe calea virtuţii şi în lupta ascetica încât fu în curând considerat de toţi drept modelul de călugăr. La puţin timp după moartea Sfântului Antonie, pe când pustiile Sketis şi Nitria începeau să fie populate cu prea multă lume, el se hotăra să meargă în partea interioară a muntelui, unde trăise marele patriarh al pustiului, şi care era pe atunci părăsită din cauza invaziilor barbare (prin 357). Rămase acolo 72 de ani, urmând în toate pe Sfântul Antonie. Un frate îl întrebă într-o zi dacă a ajuns la măsura lui avva Antonie. El îi răspunse: „Dacă aş avea unul din gândurile avvei Antonie, aş deveni cu totul ca de foc ; cunosc însă un om care, cu trudă, poate să ducă gândirea avvei Antonie”. Primea hrana din când în când printr-un călugăr venit de la Pispir, dar se întâmplă o dată ca acesta să întârzie aproape zece luni. Cum mergea prin munte, Sisoe întâlni un vânător, venit din Faran (Sinai), care nu văzuse pe nimeni de 11 luni. Bătrânul se întoarse atunci în chilia sa şi lovindu-se peste piept îşi spuse : „Iată, credeai că ai făcut lucru mare, dar tu nu eşti nici măcar la nivelul acestui mirean !”.
Printre virtuţile care îi împodobeau inima, excela înainte de toate în smerenie şi îi învaţă pe cei care îl vizitau ca aceasta se poate obţine mai întâi prin abstinenţă, apoi prin rugăciune şi în sfârşit forţându-ne să ne considerăm în orice împrejurări inferiori tuturor oamenilor. Îi plăcea atât de mult să postească şi era atât de cufundat în rugăciune încât rămânea zile întregi fără să se îngrijească de mâncare iar când discipolul său, Avram, îi atrăgea atenţia, el răspundea cu simplitate : „Nu am mâncat noi, copilul meu ?” – Celălalt răspuzându-i că nu, el spunea : „Dacă nu am mâncat, adu şi hai să mâncam„.
Fiul unui om care venise să îl viziteze pe bătrân pe munte murise pe drum iar tatăl, fără să se tulbure, îl aduse cu încredere la bătrân şi se închina lui cu fiul său. Apoi ieşi. Sfântul, gândindu-se că tânărul rămăsese prosternat din respect, îi spuse : „Scoală-te, ieşi afară !”. Pe data defunctul se ridică şi ieşi.
Oprindu-se într-o zi lângă mormântul lui Alexandru cel Mare, bătrânul contemplă cu stupoare zădărnicia slavei pământeşti şi vărsă lacrimi pentru soarta comună a tuturor oamenilor (acest episod nu se afla în apoftegmele din Patericul egiptean dar face obiectul reprezentării Sfântului, care a devenit tema clasică a „amintirii morţii” în programul iconografic al Manăstirilor.). Apoi reveni în chilia sa, pentru a-şi continua nevoinţele în aşteptarea Domnului. Unui frate care căzuse în păcat de mai multe ori îi spuse : „Ridică-te încă o dată şi încă o dată” – „Până când ?” întrebă fratele. – Bătrânul răspunse : „Până când vei fi găsit (de moarte) ori în bine ori în păcat. Căci omul se prezintă la judecata în starea în care a fost găsit„.
Terminându-şi calea vieţii sale, Sfântul Sisoe era gata să moară şi pe când Părinţii erau aşezaţi în jurul lui, fata să străluci dintr-odată că soarele. Iar el le zise : „Iată că vine avva Antonie„. La puţin timp spuse : „Iată ceata Proorocilor„. Faţa să străluci şi mai tare şi el spuse : „Iată că vine ceata Apostolilor„. Apoi faţa i se lumină şi el părea să stea de vorbă cu un personaj nevăzut. Părinţii îl întrebară cu cine vorbeşte iar el răspunse : „Iată îngerii venind să mă ia iar eu îi implor să mă lase să fac puţină pocăinţa„. Bătrânii i-au replicat : „Dar tu nu mai ai nevoie să faci canon, Părinte„. El răspunse atunci plângând : „Adevărat vă spun că nu am nici măcar conştiinţa de a fi la început„. Părinţii se minunară de o asemenea smerenie şi înţeleseră că el ajunsese la desăvârşire. Faţa lui deveni atunci dintr-odată mai strălucitoare ca soarele şi toţi cei prezenţi fură cuprinşi de spaimă. Bătrânul murmură : „Priviţi, Domnul vine şi El spune „Aduceţi-mi chivotul pustiei„. Cu aceste cuvinte Sfântul Sisoe îşi dădu sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Ca un fulger a scăpărat şi tot locul fu cuprins de bună mireasmă.
Tot în aceasta zi, pomenirea nevointei Sfintei Mucenite Lucia fecioara si a lui Rix Vicarul si a altor multi care în Campania au patimit.
Sf. Muceniţă Lucia, născută în provincia italiană Campania, şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu de mică, trăind în sărăcie şi castitate. Pe când era doar o copilă, Lucia a fost luată prizonieră de Rix Vicarul şi dusă într-un loc străin, obligând-o pe fecioară să jertfească la idoli. Însă ea şi-a mărturisit cu curaj credinţa creştină fiind gata să îndure şi torturi pentru Hristos. Văzând acestea Rix a rămas profund impresionat de credinţa Luciei, astfel încât i-a permis ei şi servitorilor ei să stea într-o casă singuri ca să se poată ruga în voie. De câte ori trebuia să plece la luptă, Rix venea cu respect la Sf. Lucia şi o ruga să se roage pentru el ca să se întoarcă victorios.
După 20 de ani, aflând că împăratul Diocleţian a început prigoana împotriva creştinilor, Sf. Lucia i-a cerut lui Rix să o lase să meargă înapoi în Italia. Ea îşi dorea să-L slăvească pe Dumnezeu împreună cu compatrioţii săi. La acea vreme, Sf. Lucia reuşise să-l convingă pe Rix să treacă la creştinism, acesta ajungâng chiar să-şi dorească mucenicia pentru Hristos. Lăsând în urmă proprietăţile şi familia, a plecat la Roma cu Sf. Lucia. Prefectul roman de pe-atunci, Aelius, i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia. După ei au mai fost decapitaţi sfinţii mucenici Antoninus, Lucian, Isidore, Dion, Diodorus, Cutonis, Arnosus, Capicus and Satyrus, în total 24 de mucenici au suferit împreună cu Sf. Lucia şi Rix.
Aceasta sfânta Lucia nu trebuie confundată cu Fecioara Lucia, muceniţa din Siracuza, prăznuită în 13 decembrie.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
ARTE 6 Iulie
INVITAȚIE LA OPERĂ 6 Iulie
Arta Florescu
Biografie
Studiază la Conservatorul din Bucureşti, între 1939 şi 1942, cu Elena Saghin (canto), Ioan D. Chirescu, Constantin Brăiloiu, Mihail Jora sau M. Vulpescu, la Geneva cu Anna Maria Guglielmetti (1946) şi la Viena cu Kurt Nasor, Balzer şi Josef Krips (1947).
A debutat la Radio cu un program de lieduri de Henri Duparc, Robert Schumann şi Alfred Alessandrescu, în 1939, la Ateneul Român, acompaniată la pian de Nicolae Rădulescu, cu pagini de H. Wolf, Duparc, Ernest Chausson, Richard Strauss, J. Marx, R. Hahn, Igor Stravinski, George Enescu, în 1941. Au urmat debuturile în oratoriu, sub bagheta dirijorului Ionel Perlea, cu Stabat Mater, de G. Clari, la Ateneu, în 29 martie 1942 şi în operă cu Lucia di Lammermoor, de Gaetano Donizetti, sub conducerea lui Jean Bobescu, la 5 decembrie 1942, la Opera Română.
A activat ca solistă la Societatea Corală „România” din Bucureşti (1937 – 1942), solistă (1942 – 1945) şi prim solistă (1945 – 1968) la Opera Română din capitală, conferenţiar, profesor şi şef al Catedrei de Canto de la Conservatorul din Bucureşti, între 1950 – 1980, şi profesor invitat la Opera din Istanbul (1976). A interpretat de-a lungul carierei solistice peste 70 de roluri, în Lucia di Lammermoor, de G. Donizetti, Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, de Wolfgang Amadeus Mozart, Ifigenia în Aulida, de Christoph Willibald Gluck, Wilhelm Tell, de Gioachino Rossini, Trubadurul, Traviata, Aida, Rigoletto, Forţa destinului, Don Carlos, Othello, de Giuseppe Verdi ş.a.
A cântat pe scenele teatrelor „Balşoi” din Moscova, „Staatsoper” din Berlin, «Royal de La Monnaie» din Bruxelles, „Municipal” din Rio de Janeiro, „Staatsoper” din Leipzig, «Champs Élysées» din Paris, „Kirov” din Sankt-Petersburg etc. A întreprins zeci de turnee artistice în Franţa, Japonia, Austria, Ungaria, U.R.S.S., Polonia, Cehoslovacia, Italia, Anglia, Bulgaria, China, Brazilia, Germania, Belgia, Israel, Iugoslavia, Elveţia, Albania, Turcia. «Cântăreaţă cu largi disponibilităţi vocale în toate genurile şi formele muzicale, nu a cunoscut graniţe între creaţia clasică şi contemporană, între muzica universală şi muzica românească, între operă şi operetă, între lied şi oratoriu. Dispunând de un fizic excepţional, de o inteligenţă scenică particulară, de o probitate profesională exemplară, Arta Florescu a realizat eroine de neuitat în teatrul liric românesc: „Mareşala” din Cavalerul rozelor, „Desdemona” din Otello, „Margareta” din Faust, „Nedda” din Paiaţe, „Musetta” din Boema, „Violeta” din Traviata, „Contesa” din Nunta lui Figaro, „Eva” din Maeştrii cântăreţi, „Tosca”, „Cio-Cio-San” din Madam Butterfly» (Viorel Cosma).
Ca profesoară, a format noi talente ca Eugenia Moldoveanu, Cleopatra Melidoneanu, Lucia Ţibuleac, Viorica Cortez, Angela Gheorghiu, Maria Slătinaru-Nistor, Bianca Ionescu sau Leontina Ciobanu-Văduva şi a participat ca membru în juriile marilor festivaluri naţionale şi internaţionale. A fost înmormântată în Cimitirul „Reînvierea” din Bucureşti. „Doamna Arta, aşa cum i-am spus întotdeauna, Doamna a fost însemnată de destin de la naştere, purtând acest nume, care a predestinat-o, acest nume care a devenit simbolul unei importante părţi a culturii româneşti – arta lirică” (Eugenia Moldoveanu).
Arta Florescu - Vissi d'arte - Tosca – Puccini:
Paiațe:
Nunta lui Figaro
Cavalerul rozelor
Gioconda
MUZICĂ 6 Iulie
Della Reese
Gene Chandler
Gene Chandler (Greatest Hits):
Jet Harris – The Shadows
Dorin Anastasiu
Jan Bradley
Jan Bradley: Mama Didn't Lie:
Rik Elswit, chitarist american (Dr. Hook).
Dr Hook:
Adrian Iorgulescu
Graham Oliver
Anastasia Lazariuc
John Keeble
Ciprian Porumbescu
Ciprian Porumbescu - Balada pentru vioara si orchestra:
Louis Armstrong
Otto Klemperer
Simfonia nr 3 Eroica de Beethowen
Roy Rogers
Wladyslaw Szpilman
ÎNREGISTRĂRI NOI:
Satie Complete Piano Works Vol.2
Mozart - Piano Sonata No. 12 K 332
Love Is A Many Splendored Thing! (Mantovani) (Lyrics+Song/Artist Info) Romantic 4K Music Album!
POEZIE 6 Iulie
Alexandru Ioan Lapedatu, poet, prozator şi publicist
Biografie
Alexandru Lapedatu s-a nascut pe data de 2 septembrie 1876 in satul Cernat, înglobat în oraşul Săcele, judetul Braşov si s-a stins din viata la 30 august 1950 in închisoarea Sighet. El a fost istoric, diplomat, profesor şi om politic liberal, preşedinte al Senatului (16 noiembrie 1936-20 martie 1937); preşedinte al Academiei Române (1935-1938).
Este fiul profesorului, scriitorului şi publicistului transilvănean Ion A. Lapedatu. După terminarea studiilor elementare şi secundare la Braşov, obţine bacalaureatul la Iaşi (1896). Urmează Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o abandonează după trei ani, înscriindu-se la Facultatea de Istorie şi Geografie. Tot la Bucureşti absolvă Seminarul pedagogic universitar.
După terminare
Este fiul profesorului, scriitorului şi publicistului transilvănean Ion A. Lapedatu. După terminarea studiilor elementare şi secundare la Braşov, obţine bacalaureatul la Iaşi (1896). Urmează Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o abandonează după trei ani, înscriindu-se la Facultatea de Istorie şi Geografie. Tot la Bucureşti absolvă Seminarul pedagogic universitar.
După terminare
a studiilor devine, pentru scurt timp, profesor suplinitor la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti, apoi este angajat la secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române (1903), pentru pregătirea materialului în vederea publicării vechilor documente româneşti. I se oferă postul de secretar al Comisiei Monumentelor Istorice (1904-1919) şi al Comisiunii Istorice a României (1911-1919), unde îl secondează pe Ioan Bogdan în munca tipăririi documentelor, cronicilor şi vechilor texte de limbă română. In această calitate, în timpul refugiului de la Iaşi din anii Primului Război Mondial, participă la transportarea tezaurului României în Rusia.
După război face parte, în calitate de consilier pe probleme de etnografie şi geografie, din delegaţia României prezentă la Conferinţa de Pace de la Paris, participând la semnarea Tratatelor de pace. Intors în tară, se ocupă de organizarea Universităţii din Cluj, unde ocupă postul de profesor de istorie veche a românilor (1919-1938). Senator din partea Universităţii în primul Parlament al României întregite (1919-1920; 1926).
In 1920 fondează, împreună cu Ioan Lupaş, Institutul de Istorie Naţională din Cluj pe care-l va conduce până în 1938. Director general al Arhivelor Statului (1920-1923). Membru corespondent (1910) şi titular (1918) al Academiei Române, este ales vicepreşedinte (1934-1935, 1938-1939), preşedinte (3 iunie 1935-31 mai 1938) şi secretar general (30 mai 1939-12 august 1948) al acestui for cultural.
In discursul de recepţie din 2 iunie 1923 a vorbit despre Istoriografia româna ardeleană în legătură cu desfăşurarea vieţii politice a neamului românesc de peste Carpaţi. La 9 iunie 1948, odată cu reorganizarea Academiei în cadrul regimului comunist, i se retrage calitatea de membru, fiind repus în drepturi ca titular în 1990.
Işi începe activitatea politică în 1922, an în care este ales deputat al PNL. Face parte din guvernele liberale ale perioadei interbelice, mai întâi ca ministru al Cultelor şi Artelor (30 octombrie 1923-27 martie 1926), când poartă tratative cu reprezentantul Vaticanului pentru încheierea unui Concordat menit să reglementeze situaţia Bisericii Romano-Catolice din România (1924). In timpul acestui mandat este invitat să participe la şedinţa Consiliului de Coroană de la Sinaia (31 decembrie 1925), în care acceptă decizia principelui Carol de a renunţa la prerogativele de moştenitor regal.
Ocupă în mai multe rânduri portofoliul Cultelor şi Artelor (4 iunie 1927-3 noiembrie 1928; 9 iunie 1934-29 august 1936); ministru ad-int. la Ministerul Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale (4-6 iunie 1927) şi ministru secretar de Stat (14 noiembrie 1933-9 iunie 1934; 29 august 1936-14 noiembrie 1937) între timp revine în Senat, unde este ales preşedinte (1936-1937). In timpul regimului autoritar al lui Carol II, după interzicerea partidelor prin decret-lege (1938), intră în Frontul Renaşterii Naţionale, fiind una dintre personalităţile de prim-plan ale formaţiunii.
Activitatea didactică şi ştiinţifică este completată de activitatea sa culturală şi publicistică. Membru a numeroase societăţi şi comisii culturale: preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice filiala din Ardeal, membru în Comisia pentru întocmirea noilor steme ale tării, Comişia pentru încoronarea suveranilor, Societatea Numismatică Română ş.a. Face parte din toate corporaţiile reprezentative ale vieţii religioase. A colaborat la numeroase reviste ştiinţifice şi literare, precum "Sămănătorul" (Bucureşti), "Foaia ilustrată" (Budapesta), "Revista istorică" (Vălenii de Munte, Bucureşti, Iaşi), "Dacia" (Bucureşti), "Arhiva românească" (Bucureşti); a redactat "Buletinul Comişiei Monumentelor Istorice" (1908-1916) şi "Anuarul Comişiei Monumentelor Istorice" (1914-1915).
După instaurarea regimului comunist, în cadrul repreşiunii împotriva liderilor partidelor politice ale perioadei interbelice, este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 şi întemniţat la Sighet, unde îşi sfârşeşte viaţa.
A lăsat o bogată operă ştiinţifică: Documente istorice din arhivele Braşovului (1903), Câteva cuvinte asupra bisericilor Sf. Nicolae Domnesc şi Trei Ierarhi (1904), Curtea de Argeş et ses monuments (1909), Scurtă privire asupra cestiunii conservării monumentelor istorice (1911), Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrative (1914), Un mănunchi de cercetări istorice (1915), Miscellanee, Cuvinte comemorative, panegirice, ocazionale şi politice (1925), monografii consacrate domnilor Radu cel Frumos, Vlad Călugărul, Ştefan cel Mare, Mihnea cel Rău; în 1998 i-a fost publicat volumul de Amintiri.
După război face parte, în calitate de consilier pe probleme de etnografie şi geografie, din delegaţia României prezentă la Conferinţa de Pace de la Paris, participând la semnarea Tratatelor de pace. Intors în tară, se ocupă de organizarea Universităţii din Cluj, unde ocupă postul de profesor de istorie veche a românilor (1919-1938). Senator din partea Universităţii în primul Parlament al României întregite (1919-1920; 1926).
In 1920 fondează, împreună cu Ioan Lupaş, Institutul de Istorie Naţională din Cluj pe care-l va conduce până în 1938. Director general al Arhivelor Statului (1920-1923). Membru corespondent (1910) şi titular (1918) al Academiei Române, este ales vicepreşedinte (1934-1935, 1938-1939), preşedinte (3 iunie 1935-31 mai 1938) şi secretar general (30 mai 1939-12 august 1948) al acestui for cultural.
In discursul de recepţie din 2 iunie 1923 a vorbit despre Istoriografia româna ardeleană în legătură cu desfăşurarea vieţii politice a neamului românesc de peste Carpaţi. La 9 iunie 1948, odată cu reorganizarea Academiei în cadrul regimului comunist, i se retrage calitatea de membru, fiind repus în drepturi ca titular în 1990.
Işi începe activitatea politică în 1922, an în care este ales deputat al PNL. Face parte din guvernele liberale ale perioadei interbelice, mai întâi ca ministru al Cultelor şi Artelor (30 octombrie 1923-27 martie 1926), când poartă tratative cu reprezentantul Vaticanului pentru încheierea unui Concordat menit să reglementeze situaţia Bisericii Romano-Catolice din România (1924). In timpul acestui mandat este invitat să participe la şedinţa Consiliului de Coroană de la Sinaia (31 decembrie 1925), în care acceptă decizia principelui Carol de a renunţa la prerogativele de moştenitor regal.
Ocupă în mai multe rânduri portofoliul Cultelor şi Artelor (4 iunie 1927-3 noiembrie 1928; 9 iunie 1934-29 august 1936); ministru ad-int. la Ministerul Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale (4-6 iunie 1927) şi ministru secretar de Stat (14 noiembrie 1933-9 iunie 1934; 29 august 1936-14 noiembrie 1937) între timp revine în Senat, unde este ales preşedinte (1936-1937). In timpul regimului autoritar al lui Carol II, după interzicerea partidelor prin decret-lege (1938), intră în Frontul Renaşterii Naţionale, fiind una dintre personalităţile de prim-plan ale formaţiunii.
Activitatea didactică şi ştiinţifică este completată de activitatea sa culturală şi publicistică. Membru a numeroase societăţi şi comisii culturale: preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice filiala din Ardeal, membru în Comisia pentru întocmirea noilor steme ale tării, Comişia pentru încoronarea suveranilor, Societatea Numismatică Română ş.a. Face parte din toate corporaţiile reprezentative ale vieţii religioase. A colaborat la numeroase reviste ştiinţifice şi literare, precum "Sămănătorul" (Bucureşti), "Foaia ilustrată" (Budapesta), "Revista istorică" (Vălenii de Munte, Bucureşti, Iaşi), "Dacia" (Bucureşti), "Arhiva românească" (Bucureşti); a redactat "Buletinul Comişiei Monumentelor Istorice" (1908-1916) şi "Anuarul Comişiei Monumentelor Istorice" (1914-1915).
După instaurarea regimului comunist, în cadrul repreşiunii împotriva liderilor partidelor politice ale perioadei interbelice, este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 şi întemniţat la Sighet, unde îşi sfârşeşte viaţa.
A lăsat o bogată operă ştiinţifică: Documente istorice din arhivele Braşovului (1903), Câteva cuvinte asupra bisericilor Sf. Nicolae Domnesc şi Trei Ierarhi (1904), Curtea de Argeş et ses monuments (1909), Scurtă privire asupra cestiunii conservării monumentelor istorice (1911), Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrative (1914), Un mănunchi de cercetări istorice (1915), Miscellanee, Cuvinte comemorative, panegirice, ocazionale şi politice (1925), monografii consacrate domnilor Radu cel Frumos, Vlad Călugărul, Ştefan cel Mare, Mihnea cel Rău; în 1998 i-a fost publicat volumul de Amintiri.
George Lesnea
Biografie George Lesnea
George Lesnea (pseudonim al lui George Glod; 25 martie 1902, Iaşi - 6 iulie 1979, Iaşi) este un poet şi traducător. Este fiul Ilenei şi al lui Doroftei Glod, căruţaş. Face şcoala primară la Iaşi, după care intră ucenic la tipografia revistei „Viaţa românească". Ulterior lucrează ca tipograf, funcţionar la tipografii şi edituri, bibliotecar la Baroul Iaşi şi redactor la „Iaşul literar".
Debutează cu poezia Din adâncuri în revista ieşeană „Gândul nostru" (1922) şi editorial, cu volumul de versuri Veac tânăr (1931). Colaborează la „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic", „Pagini moldovene", „Cuvântul liber", „Gândirea", „Bilete de papagal", „Însemnări ieşene", „Contemporanul", „Iaşul literar", „Gazeta literară", „Cronica", „Convorbiri literare", „România literară" etc. Activitatea literară îi este răsplătită prin importante premii: Premiul „Demostene Constantinidi" al Academiei Române (1935), Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie (1939), Premiul de Stat pentru literatură (1954), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1977) şi Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1978).
Volumele publicate după 1960 - Treptele anilor (1962), Versuri (1964), Ulcioare de piatră (1969) etc. - consună cu tonul „stenic", „optimist" al epocii. Chiar dacă acum scrie o poezie ocazională, festivistă, declarativă, Lesnea nu abandonează câteva dimensiuni la care se raportează: natura, istoria, vitalismul românesc. Traducător remarcat încă din deceniul al patrulea, Lesnea transpune în româneşte din poezia lui Puşkin, Lermontov, Esenin, Mihalkov, dovedind reale afinităţi cu autorii la care se opreşte. Specialiştii au apreciat inventivitatea lexicală şi imagistică a versiunilor sale, în special a celor din Esenin, nu o dată concurând expresivitatea originalului.
Opera literară
• Veac tânăr, Iaşi, 1931;
• Cântec deplin, Bucureşti, 1934;
• Argint, Bucureşti, 1938; Poezii, Iaşi, 1938;
• Cântec, Bucureşti, 1940;
• Ceaslov, Bucureşti, 1940;
• Izvod, Bucureşti, 1943;
• Pomul vieţii, Iaşi, 1943;
• Treptele anilor, Bucureşti, 1962;
• Versuri, prefaţă de Demostene Botez, postfaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1964;
• Ulcioare de piatră, Iaşi, 1969;
• Chipul din fântână, Iaşi, 1972;
• Poeme patriei, Bucureşti, 1975;
• Poeme, cu un portret de Ionel Teodoreanu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Zaharia Sângeorzan, Iaşi, 1977;
• Cântece de noapte, Iaşi, 1979;
• Pe-un prag de fum, ediţie îngrijită de Dumitru Ignea, postfaţă de Val Condurache, Iaşi, 1983.
Traduceri
• Serghei Esenin, Poeme, prefaţă de Ionel Teodoreanu, Iaşi, 1937, Poezii, postfaţă Tamara Gane, Bucureşti, 1957, Versuri - Stihi, ediţie bilingvă, Bucureşti, 1964, Scrisoare mamei, Iaşi, 1970, Poezii şi poeme, prefaţă de Lucian Raicu, Bucureşti, 1976;
• M.I. Lermontov, Demonul, Iaşi, 1939, Poeme, Bucureşti, 1954, Versuri - Stihi, ediţie bilingvă, Bucureşti, 1964;
• Iosif Utkin, Tălmăciri, Bucureşti, 1945;
• A.S. Puşkin, Poeme, Bucureşti, 1947, Călăreţul de aramă, Bucureşti, 1949, Fântâna din Bakcisarai, Bucureşti, 1949, Poltava, Bucureşti, 1949, Povestea craiului Saltan..., Bucureşti, 1949, Ţiganii, Bucureşti, 1949, Poezii, Bucureşti, 1953, Opere alese, I, prefaţă de Tamara Gane, Bucureşti, 1954, Evgheni Oneghin, Bucureşti, 1955, Lirice, Bucureşti, 1957, Poeme, Bucureşti, 1957, Versuri, prefaţă de Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1958, Versuri şi proză, ediţie îngrijită şi prefaţă de Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1965, Versuri, Bucureşti, 1974;
• Serghei Mihalkov, Aveam treizeci de ani, Bucureşti, 1949;
• E. Privalova, Corăbioara, Bucureşti, 1949.
Distincţii
• Decorat cu Ordinul Meritul Cultural clasa I, 1972.
George Lesnea (pseudonim al lui George Glod; 25 martie 1902, Iaşi - 6 iulie 1979, Iaşi) este un poet şi traducător. Este fiul Ilenei şi al lui Doroftei Glod, căruţaş. Face şcoala primară la Iaşi, după care intră ucenic la tipografia revistei „Viaţa românească". Ulterior lucrează ca tipograf, funcţionar la tipografii şi edituri, bibliotecar la Baroul Iaşi şi redactor la „Iaşul literar".
Debutează cu poezia Din adâncuri în revista ieşeană „Gândul nostru" (1922) şi editorial, cu volumul de versuri Veac tânăr (1931). Colaborează la „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic", „Pagini moldovene", „Cuvântul liber", „Gândirea", „Bilete de papagal", „Însemnări ieşene", „Contemporanul", „Iaşul literar", „Gazeta literară", „Cronica", „Convorbiri literare", „România literară" etc. Activitatea literară îi este răsplătită prin importante premii: Premiul „Demostene Constantinidi" al Academiei Române (1935), Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie (1939), Premiul de Stat pentru literatură (1954), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1977) şi Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1978).
Volumele publicate după 1960 - Treptele anilor (1962), Versuri (1964), Ulcioare de piatră (1969) etc. - consună cu tonul „stenic", „optimist" al epocii. Chiar dacă acum scrie o poezie ocazională, festivistă, declarativă, Lesnea nu abandonează câteva dimensiuni la care se raportează: natura, istoria, vitalismul românesc. Traducător remarcat încă din deceniul al patrulea, Lesnea transpune în româneşte din poezia lui Puşkin, Lermontov, Esenin, Mihalkov, dovedind reale afinităţi cu autorii la care se opreşte. Specialiştii au apreciat inventivitatea lexicală şi imagistică a versiunilor sale, în special a celor din Esenin, nu o dată concurând expresivitatea originalului.
Opera literară
• Veac tânăr, Iaşi, 1931;
• Cântec deplin, Bucureşti, 1934;
• Argint, Bucureşti, 1938; Poezii, Iaşi, 1938;
• Cântec, Bucureşti, 1940;
• Ceaslov, Bucureşti, 1940;
• Izvod, Bucureşti, 1943;
• Pomul vieţii, Iaşi, 1943;
• Treptele anilor, Bucureşti, 1962;
• Versuri, prefaţă de Demostene Botez, postfaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1964;
• Ulcioare de piatră, Iaşi, 1969;
• Chipul din fântână, Iaşi, 1972;
• Poeme patriei, Bucureşti, 1975;
• Poeme, cu un portret de Ionel Teodoreanu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Zaharia Sângeorzan, Iaşi, 1977;
• Cântece de noapte, Iaşi, 1979;
• Pe-un prag de fum, ediţie îngrijită de Dumitru Ignea, postfaţă de Val Condurache, Iaşi, 1983.
Traduceri
• Serghei Esenin, Poeme, prefaţă de Ionel Teodoreanu, Iaşi, 1937, Poezii, postfaţă Tamara Gane, Bucureşti, 1957, Versuri - Stihi, ediţie bilingvă, Bucureşti, 1964, Scrisoare mamei, Iaşi, 1970, Poezii şi poeme, prefaţă de Lucian Raicu, Bucureşti, 1976;
• M.I. Lermontov, Demonul, Iaşi, 1939, Poeme, Bucureşti, 1954, Versuri - Stihi, ediţie bilingvă, Bucureşti, 1964;
• Iosif Utkin, Tălmăciri, Bucureşti, 1945;
• A.S. Puşkin, Poeme, Bucureşti, 1947, Călăreţul de aramă, Bucureşti, 1949, Fântâna din Bakcisarai, Bucureşti, 1949, Poltava, Bucureşti, 1949, Povestea craiului Saltan..., Bucureşti, 1949, Ţiganii, Bucureşti, 1949, Poezii, Bucureşti, 1953, Opere alese, I, prefaţă de Tamara Gane, Bucureşti, 1954, Evgheni Oneghin, Bucureşti, 1955, Lirice, Bucureşti, 1957, Poeme, Bucureşti, 1957, Versuri, prefaţă de Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1958, Versuri şi proză, ediţie îngrijită şi prefaţă de Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1965, Versuri, Bucureşti, 1974;
• Serghei Mihalkov, Aveam treizeci de ani, Bucureşti, 1949;
• E. Privalova, Corăbioara, Bucureşti, 1949.
Distincţii
• Decorat cu Ordinul Meritul Cultural clasa I, 1972.
Destin
Cu cioplituri dibace mă plăsmuiră meşteri,
Prin adâncimi de codri şi prin spărturi de peşteri,
De mi-am purtat făptura şi anii mei nomazi
Din văgăuna vremii, răzbindu-i până azi.
În sufletul meu crâncen port secolii grămadă,
Şi cerul sterp, şi lutul fecund într-o plămadă,
Furtuni din munţii negri, cu brazi voinici pe stânci,
Şi fluierat de mierle, şi clopote de sară,
Şi mers de vite pe hudiţi vechi de ţară,
Şi doruri îngropate în cântece adânci.
Port doine şi litanii, ucisele iubiri
În chilioare scunde şi-n file de psaltiri,
Cu tinereţi pierdute subt camilăfci şi rase
Şi-n rugăciuni smerite pe la iconostase.
Port apa morţii, care spre zbaterea-i ne cheamă
Şi paşii spre lumină în beznă ni-i distramă,
Când ziua clipoceşte prin bălţile cu stuh
Şi pumn de vrăbii zvârle tăcerea prin văzduh,
Când drumurile-aleargă spre tupilişul zării,
Prin pulbere târâte de şerpii depărtării.
Mă port pe mine însumi şi clipa mea o schimb
Când pe cununi spinoase şi când pe câte-un nimb.
Mi-i dragă năzuinţa ce-o răşluim din noi,
S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi.
Nădejdile-mpletite pe ţărmuri viitoare
Ca şerpii vrăjiţi de cântec îmi joacă la picioare.
Şi zborul, şi târâtul deopotrivă-mi plac.
Gust carnea răscolită de înger şi de drac.
De propriile-mi patimi robit sunt şi cuprins,
Aşa ca un păianjen ce-n plasa-i s-ar fi prins.
Nesocotind nisipul ce lunecă-n clepsidră,
În soarta mea de vrajbă mă dibui şi mă simt,
Ca-n lumea ei de apă şi cer imens o vidră.
Iar visul meu nu poate fi niciodată strâmt.
Din grunzurii tăcerii şi bulgări de-ntuneric
Mi-am făurit avântul puternic şi senin.
De lespezile vremii cu zbucium greu mi-l feric
Şi-n mâni, ca o făclie, cerc sufletul să-mi ţin.
Sunt imn de zămislire şi bocet de-ngropare.
Sunt seva veşniciei, urcându-se prin pom,
Spre frunzele-n deşartă şi dulce frământare,
Şi vreau prin suferinţă să mă vădesc că-s om.
(din volumul “Veac Tânăr”, 1931)
Tinereţe
Mi-a mai rămas puţină tinereţe,
Mă desfrunzesc de ani ca o livadă,
Mi-i palma mâinii scrisă cu tristeţe,
Şi ochii – tupilaţi lângă baladă.
În mine plopii-şi suie fremătarea,
Ca în adâncul inimii să mâie,
Obrajii mi-i sărută înserarea,
Împrospătând cu stele şi cu grâie.
Cu doina apei curg spre totdeauna,
Cu ciocârlia inima mea zboară.
Privesc cum noaptea ia pe umăr luna
Ca pe un pui ucis, de căprioară.
Ades simt ghioceii duioşiei
Că-mi înfloresc din piept şi din privire,
Când bălţile-s ferestrele câmpiei,
Prin care văd departe,-n amintire.
Trecutul meu e-n ceaţa din dumbravă,
În frunze viitorul meu suspină.
Un nour poartă lebăda-i bolnavă,
Scăpând din plisc grăunţe de lumină.
Pare-un surâs al soarelui pământul.
Aleargă cerul după rândunele.
Stau frunte-n frunte ca apusul. Vântul
Se plimbă printre gândurile mele.
Ca o icoană-ncepe să s-afume
Făptura mea de stinse curcubeie.
Zădarnic însă locul meu în lume
Vrea salcia pletoasă să mi-l ieie.
Pe lângă cei de dincolo
Printre mii de morţi trec singur pe subt ramurile joase,
Liniştit privesc morminte şi m-aplec spre fund de gropi.
Vântu-mi prinde faţa-n palme de miresme răcoroase,
Pe când cerul stă-n picioare pe grumajii unor plopi.
Praful de pe-ncălţăminte au fost oameni, ca şi mine,
Acest pai e poate urma unui gând al nimănui.
Craniul de colo cunoaşte veşnicia foarte bine,
Cu tăcerea gurii ştirbe povesteşte tot ce nu-i.
Astăzi nu mă mai răzbeşte, ca odinioară, plânsul,
Nu mai sunt aşa de jalnic, nu mi-i pasul aşa greu.
Din ţărâna aburită, îl ridic, mă uit la dânsul,
Şi pe urmă-l ţin de mână, cum aş ţine craniul meu.
Dar mult timp după aceea îl simt rece-n mâna-nchisă,
Mă feresc să-mi pipăi fruntea, gându-i fără de cuvânt,
Că de degetele beznei viaţa-n pulbere e scrisă
Şi-i mai tare decât umbra mea de pe pământ.
De pe cruci şi de pe lespezi prinde să se-ntindă sara,
Câte-o salcie se-nchină asfinţitului, pe brânci.
Corbii înhămaţi la noapte, prohodind cu nouri ţara,
Trec, izbindu-mă în tâmple cu croncănituri adânci.
Simt cum inima mea umblă pe necunoscute drumuri,
Nu ştiu pentru ce mă bucur că şi eu sunt pieritor…
Învelite în mătasa dureroaselor parfumuri,
Fetele din micşunele dorm pe amintirea lor.
Greierii încep deodată să le numere pe toate;
Ştiu, visata mea iubire, că demult eşti micşunea!
Ies, ca nişte morţi, groparii de prin gropile săpate,
Îngerul de piatră pleacă, să trezească-ntâia stea.
M-a poftit să stau pe bancă, de pe lemnul vechi, un nume.
Cu singurătate blândă se adapă ochii mei
Şi duios mă împresoară, povestind de-o altă lume,
Sufletele din ţărână care-au înflorit în tei.
George Alboiu
Biografie George Alboiu
George Alboiu este un poet român, născut la Roşeţi, Ialomiţa, în 6 iulie 1944.
Ca absolvent al Liceului Nicolae Bălcescu din Călăraşi, George Alboiu urmează cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română – Universitatea din Bucureşti (1963 – 1967). În anul 1964, a debutat cu poeme în revista bucureşteană, Luceafărul. A publicat următoarele volume de versuri:
Câmpia eternă (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968).
Cel pierdut (Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969).
Edenul de piatră (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970).
Drumul sufletelor (Bucureşti, Editura Albatros, 1970).
Joc în patru, poezii pentru copii (Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1970).
Gloria lacrimei (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1971).
Cumplita apoteoză (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1973).
Stâlpi (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974).
Poeme (Bucureşti, Editura Eminescu, 1975).
Poemele câmpiei (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978).
Aventura continuă (Bucureşti, Editura Eminescu, 1980).
Metoda şoimului (Bucureşti, EdiŹtura Eminescu, 1981).
Turnir (1987).
Roata lumii (Bucureşti, 1994).
Câmpia eternă, antologie, cu o prefaţă semnată de V. F. Mihăescu, Bucureşti, 2001.
George Alboiu este un poet român, născut la Roşeţi, Ialomiţa, în 6 iulie 1944.
Ca absolvent al Liceului Nicolae Bălcescu din Călăraşi, George Alboiu urmează cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română – Universitatea din Bucureşti (1963 – 1967). În anul 1964, a debutat cu poeme în revista bucureşteană, Luceafărul. A publicat următoarele volume de versuri:
Câmpia eternă (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968).
Cel pierdut (Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969).
Edenul de piatră (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970).
Drumul sufletelor (Bucureşti, Editura Albatros, 1970).
Joc în patru, poezii pentru copii (Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1970).
Gloria lacrimei (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1971).
Cumplita apoteoză (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1973).
Stâlpi (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974).
Poeme (Bucureşti, Editura Eminescu, 1975).
Poemele câmpiei (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978).
Aventura continuă (Bucureşti, Editura Eminescu, 1980).
Metoda şoimului (Bucureşti, EdiŹtura Eminescu, 1981).
Turnir (1987).
Roata lumii (Bucureşti, 1994).
Câmpia eternă, antologie, cu o prefaţă semnată de V. F. Mihăescu, Bucureşti, 2001.
Migrație
Inundau copiii ulitele satului,
în câte o casa intrau si mamele
îi mângâiau pe crestet ca si cum
dintotdeauna ar fi fost ai lor.
Se mirau femeile, se mirau barbatii:
azi vin copii mai mult ca oricând,
e prea vârtos pamântul, la fiecare pas
din carnea lui tâsneste un copil.
Si-ntr-adevar, în serile cu umblet
un suflet se rupea spre sat.
Curgea în zdrente linistea câmpiei
iar satul se apleca spre ei
si-i ridica în brate pe rând.
Însa noaptea, din paturile lor, copiii
se dadeau jos si alergau pe câmp tacuti,
se prindeau la loc în vrejuri, în tufe, în pomi
si dupa ce visau destul
se întorceau nedumeriti si somnorosi.
în câte o casa intrau si mamele
îi mângâiau pe crestet ca si cum
dintotdeauna ar fi fost ai lor.
Se mirau femeile, se mirau barbatii:
azi vin copii mai mult ca oricând,
e prea vârtos pamântul, la fiecare pas
din carnea lui tâsneste un copil.
Si-ntr-adevar, în serile cu umblet
un suflet se rupea spre sat.
Curgea în zdrente linistea câmpiei
iar satul se apleca spre ei
si-i ridica în brate pe rând.
Însa noaptea, din paturile lor, copiii
se dadeau jos si alergau pe câmp tacuti,
se prindeau la loc în vrejuri, în tufe, în pomi
si dupa ce visau destul
se întorceau nedumeriti si somnorosi.
Ruga târzie
Naste- ma, mama,
cu teama
in vazu- nceputului
la marginea campului.
Sa- mi fii oita barsana
sa- ti fiu miel din neprihana
sa- mi usuc botul la vant
si piciorul la pamant.
Dar cuvantul sa ramana
tot in burta ta batrana.
Eu sa dau cu botu- n tine
si prin coaste si prin vine
sa- mi aud cuvantul
cum nu- l bate vantul
nu- l atinge gandul
nu- l vede pamantul.
cu teama
in vazu- nceputului
la marginea campului.
Sa- mi fii oita barsana
sa- ti fiu miel din neprihana
sa- mi usuc botul la vant
si piciorul la pamant.
Dar cuvantul sa ramana
tot in burta ta batrana.
Eu sa dau cu botu- n tine
si prin coaste si prin vine
sa- mi aud cuvantul
cum nu- l bate vantul
nu- l atinge gandul
nu- l vede pamantul.
Imn tatălui care joacă
Joacă, tată,
pe câmpie
joacă, joacă,
intră-n iarbă
până-n barbă.
Asta-i marea
strigătură
asta-i marea
aventură
cu călcâiu-n
arătură
și cu iarba
până-n gură.
Dar tu, joacă,
joacă, joacă,
dă cu talpa
în pământ
și mai strigă:
sunt! și sunt!
Ca atunci
când sta să frigă
luna ca o
mămăligă.
Când venea
și Dunărea
cu peștii
urlând în ea
să-i audă
nimenea.
Scoate ceasul
de la brâu
și aruncă-l
până-n rău.
Sau aruncă-l
pe un drum
numai fum.
Să-l calce
căruțele,
să-l uite
drăguțele,
să îl are
un tractor,
să-l întunece
un nor,
să-l mănânce
câte-un câine,
ca să latre
până mâine,
să-l găsească
vreun morar
ca să macine
mai rar,
să-l găsească
o bătrână,
să-l blesteme
o săptămână.
Joacă, tată,
așa țepos
așterne cerul
pe jos
și te bucură,
române,
că e joc
ce mai rămâne
și rămâne
locul
unde te-a bătut
norocul.
pe câmpie
joacă, joacă,
intră-n iarbă
până-n barbă.
Asta-i marea
strigătură
asta-i marea
aventură
cu călcâiu-n
arătură
și cu iarba
până-n gură.
Dar tu, joacă,
joacă, joacă,
dă cu talpa
în pământ
și mai strigă:
sunt! și sunt!
Ca atunci
când sta să frigă
luna ca o
mămăligă.
Când venea
și Dunărea
cu peștii
urlând în ea
să-i audă
nimenea.
Scoate ceasul
de la brâu
și aruncă-l
până-n rău.
Sau aruncă-l
pe un drum
numai fum.
Să-l calce
căruțele,
să-l uite
drăguțele,
să îl are
un tractor,
să-l întunece
un nor,
să-l mănânce
câte-un câine,
ca să latre
până mâine,
să-l găsească
vreun morar
ca să macine
mai rar,
să-l găsească
o bătrână,
să-l blesteme
o săptămână.
Joacă, tată,
așa țepos
așterne cerul
pe jos
și te bucură,
române,
că e joc
ce mai rămâne
și rămâne
locul
unde te-a bătut
norocul.
LEMN DE FOC - Adrian Paunescu
TRISTA FIARA - Adrian Paunescu
Adanca privire - Adrian Paunescu
GÂNDURI PESTE TIMP 6 Iulie
Guy de Maupassant - Citate:
Guy de Maupassant - Citate:
GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 6 Iulie
- Limba olandeza este incercarea unui marinar german beat de a vorbi in engleza!
============= - O bancnota de un leu si una de cinci sute de lei se intalnesc:
- Si...ce-ai mai facut? intreaba ce-a de 1 leu
- Eh, pai prin cazinouri, am fost si intr-o croaziera pe Dunare, m-am plimbat apoi cu o tipa buna prin mall-urile din Bucuresti, am fost si prin provincie la Pietroasele, am fost si pe la munte, de-astea...Tu, care mai e viata ta?
- Mmm, cele obisnuite...biserica, biserica, biserica.... - O femeie in farmacie:
Aveti ceva ieftin si eficient pentru slabit ?
Da, avem, plasture.
Si unde se pune ?!
Pe gura !
,,,,,,,,,,,,,
........................
- Cine a introdus acupunctura în ţara noastră?
- Vlad Ţepeş! - Culmea astronomiei: sa descoperi o stea in cerul gurii.
- Culmea geografiei: sa incui/descui Portile de Fier cu Cheile Bicazului.
- Culmea primaverii: sa infloreasca un boboc de ratza.
- Culmea dresajului: sa imblanzesti fiare vechi.
- Culmea fricii: sa i se faca unui chel parul maciuca.
- Culmea ghinionului: sa faci pe prostul si sa ramai asa
- Stewardesa:
- De ce strigati? De ce sunteti nervosi? Ok, v-a scuturat de cateva ori...Un gol de aer obisnuit.
O zona cu turbulente...Se mai intampla...Gata, gata, ne linistim.
Totul e bine? V-ati calmat? Ok, merg sa linistesc si pasagerii!
- Intr-o biblioteca universitara, un tip se apropie de o banca pe care statea o tipa si intreaba discret: "Te deranjeaza daca stau linga tine?” Tipa raspunde cu voce sonora : "NU VREAU SA MA CULC CU TINE!" Toti studentii din biblioteca incep sa se holbeze la tipul cel indraznet, care era extrem de jenat. Dupa cateva minute, tipa trece usurel pe langa masa unde era tipul si zice incetisor:... "Sunt la psihologie, si stiu ce gandesc barbatii. Te-ai simtit jenat, asa-i?” La care el raspunde cu voce sonora :
“ 1500 EURO PENTRU O NOAPTE? E MULT PREA MULT!”
Toata lumea din biblioteca se uita socata la tipa.
Tipul ii sopteste la ureche:
"Sunt la drept, si stiu sa fac pe cineva sa se simta vinovat."
=====================
- Bunico, spune-mi cum te tratezi matale cand esti bolnava? - Pai, la raceala cu un paharel de tuica, daca imi creste tensiunea cu un paharel de coniac, cand imi scade tensiunea cu un pahar de vin rosu, daca nu am pofta de mancare cu un un pahar de vin alb, iar pentru o digestie mai buna un pahar de bere. - Bine, bunico, si pentru care boala bei matale apa? - Draga, eu asa boala grava inca n-am avut ...
- Badea Gheorghe si Pisti la restaurant.
-Mei Gheo, cum se zice corect la voi, in romana: o spatar sau un spatar?
-Un spatar!
-Unspatar, doi beri te rog!
-Un spatar!
-Unspatar, doi beri te rog!
* Nu imi aduc aminte ce i-am promis sotiei - ca beau doua beri si vin la noua sau ca beau noua beri si vin la doua?
- Am auzit că apare o nouă modă: se va purta vestă fără nasturi... - Asta e o noutate? Eu port astfel de veste de când m-am însurat
- Tăticule, ce este o ciocănitoare? - O privighetoare după un an de la căsătorie
- Costica si Ion , bine aghezmuiti , ies din carciuma si intreaba politistul din coltul strazii :
-Sefu , nu te supara , mai circula tramvaiele ?
-Da d-lor , circula.
-Iauzi Costica , hai sa mai bem o sticla !
Ies si mai parfumati , dupa doua ceasuri , si se duc din nou la politist:
-Sefu , nu te supara , mai circula tramvaiele ?
-Circula d-lor , circula. -Iauzi Costica , hai sa mai bem ceva !
Intra in carciuma, mai bea ce mai bea si intr-un tarziu ies si se indreptau catre politist , dar acesta le-o ia inainte :
-Nu mai circula tramvaiele , ca-i ora trei
-Iauzi Costica , hai sa traversam ! - Un taran cu fiul sau culegea fructele coapte.
Fiul:
- Tata, ce o sa facem din astea?
Tatal:
- Daca maica-ta vine acasa atunci compot, daca nu vine atunci palinca - În restaurant, după o lungă aşteptare, clientul întreabă:
- Nu vă supăraţi, chelnerul care mi-a luat comanda mai lucrează la dumneavoastră?
- - Am auzit că-ţi duci soţia numai prin cluburi de noapte.
- Păi, după ce e ea "gata", doar acolo mai găsim deschis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu