MATERIALELE SELECȚIONATE PENTRU 7 IULIE 2019

Bună dimineața, prieteni!

Anticultura funcționează și îndobitocește, iar un popor îndobitocit devine gloată!

Să aveți o Duminică minunată, cu mine sau fără mine, după gustul fiecăruia!
Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 7 Iulie

Evenimente

· 1456: La 25 de ani după execuție, Papa Calixt al III-lea a retras acuzația de erezie adusă Ioanei d'Arc.

· 1520: Conchistadorii spanioli condusi de Hernán Cortès inving decisiv armata Imperiului Aztec in batalia de la Otumba. Dupa aceasta victorie Cortez si-a intarit fortele si a distrus Imperiul Aztec.

· 1607: “God Save the King”, imnul national al Marii Britanii, este interpretat pentru prima data in public.

· 1770: Are loc Bătălia de la Larga între 65.000 de tatari crimeeni (cavalerie) și 15.000 infanteristi otomani , sub conducerea lui Kaplan Ghirei și 38.000 de ruși condusi de feld-mareșalul Rumeantev pe malurile raului Larga, (un afluent al Prutului azi in R.Moldova de azi ). Bătălia s-a incheiat cu o victorie decisivă pentru ruși . Victoriile de la Larga urmata de cea de la Cahul, au schimbat situația strategică în favoarea Rusiei. În septembrie 1770, a fost cucerită Tighina, si apoi au capitulat cetățile turcesti Ismail, Chilia, Cetatea Alba si Ibrail . După aceasta, operațiunile militare au continuat pe teritoriul Bulgariei . La 21 iulie 1774, otomanii semneaza cu Rusia Pacea de la Kuciuk Kainargi . Tratatul conținea 16 prevederi favorabile Moldovei și Țării Românești. În decembrie 1774, rușii se retrag, Moldova și Valahia rămânând în continuare sub turci.

· 1807: Tratatul de la Tilsit dintre Napoleon I și Țarul Alexandru I pune capăt Războiului celei de-a Patra Coaliții. La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit care avea și o prevedere ce viza principatele românești. Prin articolul XXII al tratatului, Imperiul Rus se obliga să-şi retragă toate trupele din Valahia şi Moldova. Trebuie menționat că trupele ruse se aflau în principatele românești în cadrul războiului ruso-turc 1806-1812. Rusia a ajuns să fie în război cu Franța susținînd militar armata Prusiei în lupta sa împotriva împăratului francez Napoleon Bonaparte. Înfrîngerea rapidă a Prusiei și ocuparea de trupele franceze a ducatului Poloniei au silit pe țarul Alexandru I să încheie acestă pace cu Napoleon. În urma semnării tratatului de la Tislit, Rusia şi Franţa s-au aliat împotriva Angliei, ba mai mult și-au propus cucerirea și împărțirea între ele a Imperiul otoman, cu unele generoase „cedări” şi Austriei. Pe frontul otoman, Rusia urma să semneze un armistiţiu la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Valahia şi Moldova. Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucît ţarul Alexandru I a refuzat ratificarea lui, acuzîndu-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei. Ostilităţile ruso-turce vor fi reluate în 1809. Anume în urma războiului ruso-turc de la 1806-1812 jumătatea estică a Moldovei, botezată în urma tratatului de pace ruso-turc printr-o escrocherie Basarabia, a fost cedată Imperiului Rus.

· 1838 - Este destramata Federatia Americii Centrale.

· 1846 - SUA anunta anexarea Californiei care era parte a Mexicului.

· 1857 Au început în Moldova alegerile pentru adunarea ad-hoc, falsificate de ultraconservatorul Nicolae Conachi-Vogorite, caimacam după moartea lui Toderiță Balș (17 febr./1 martie 1857), ostil unirii celor două țări române.

· 1864: A fost infiintata Primaria orasului Bucuresti; intaiul primar ales a fost generalul Barbu Vladoianu, un apropiat al domnitorului Al.I.Cuza. A fost primul primar al Bucurestiului și a ocupat funcția de ministru al Apărării Naționale între 21 februarie 1859 si 3 mai 1859. În timpul primului său mandat de primar, morile de apă de pe râul Dambovita au fost desființate și a fost proiectat un sistem de canalizare a râului pentru a împiedica inundațiile constante până la acea dată. Barbu Vlădoianu a organizat primul corp de pietrari, în vederea pietruirii străzilor Capiatlei. În 1865 a înființat, Oficiul de stare civilă și a semnat contractul de cesiune pentru construirea primei linii de cale ferată de pe teritoriul Romaniei intre Bucuresti si Giurgiu.În cel de-al doilea mandat, Vlădoianu a dispus începerea lucrărilor de pavare cu gresie și granit a Podului Mogosoaia (actuala Calea Victoriei, din 1878). Lucrările au fost finalizate în 1872 si a inaugurat în decembrie 1872 prima linie de tramvai tras de cai ( “tramcar”), care făcea legătura între Gara Târgoviștei (actuala Gara de Nord) și bariera Mosilor.

· 1865: Patru conspiratori implicati in complotul pentru asasinarea preşedintelui american Abraham Lincoln sunt spanzurati. Printre ei s-a numarat si Mary Elizabeth Eugenia Jenkins Surratt, acuzata ca a participat la complotul condus de John Wilkes Booth, care a dus la asasinarea preşedintelui Abraham Lincoln la 14 aprilie 1865. A fost prima femeie condamnata la moarte prin spanzuratoare in Statele Unite.

· 1871 - A fost autorizată, prin decret, funcţionarea, în Bucureşti, a Societăţii Generale de iluminare şi încălzire prin gaz

· 1887: Ferdinand de de Saxa-Coburg și Gotha-Koháry devine Prinț al Bulgariei, care în acest moment se află încă sub Imperiul Otoman. Recunoașterea oficială de către marile puteri europene s-a obținut în 1896. Ferdinand (26 februarie 1861 – 10 septembrie 1948), născut Ferdinand Maximilian Karl Leopold Maria de Saxa-Coburg și Gotha-Koháry, a fost conducător al Bulgariei din 1887 până în 1918, inițial ca knyaz (prinț regent, 1887–1908) mai târziu ca țar (1908–1918). De asemenea, a fost autor, botanist, entomolog și filatelist.

· 1891 - Sunt patentate cecurile de calatorie "American Express", care vor sta la baza cartilor de credit moderne.

· 1896 – primul meci de volei înregistrat, la Colegiul Springfield din Statele Unite ale Americii

· 1898: SUA anexează insulele Hawaii. Președintele american William McKinley a promulgat legea prin care Hawaii a fost anexat ca teritoriu al Statelor Unite. Aflate in razboi cu Spania in Pacific, Statele Unite profita si anexeaza arhipelagul Hawaii , aflat deja sub protectoratul lor. Hawaï va deveni in 1959 al 50-lea stat din componenta S.U.A.

· 1929 – FC Bologna devine campioana Italiei

· 1930: A început în Statele Unite ale Americii construcția barajului Boulder, cunoscut în prezent ca barajul Hoover.

· 1930: A fost adoptată in Romania Legea pentru protecţia monumentelor naturii.

· 1936: Este brevetat in S.U.A. surubul in forma de cruce. Inventatorului Henry F. Phillips, i-au fost acordate de fapt doua brevete, unul pentru şurub şi altul surubelnita asemănătoare.

· 1936 – incepe Turul Franței la ciclism, iar prima etapă este câștigată de Paul Egli

· 1937: Japonia imperială a atacat din nou China. A început războiul de eliberare națională a poporului chinez.

· 1941: Armata română a ocupat localitatea Lipnic, atingând aliniamentul Nistrului, eliberând astfel Basarabia.

· 1949: La 5-7 iulie a avut loc al doilea val de deportări din Basarabia în Siberia și Kazahstan. Ştiţi probabil că operaţiunea s-a numit „Iug” (Sud) şi s-a desfăşurat pe baza unei hotărâri a Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 6 aprilie 1949, care prevedea deportarea de pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a „chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele Miliţiei germane şi româneşti, membrilor partidelor politice, gardiştilor rurali, membrilor sectelor religioase, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus.” În Kazahstan, în Asia Centrală şi în Siberia au fost deportate 11.280 de familii, însumând 40.850 de suflete. Spre deosebire de alte deportări, aceasta s-a efectuat pe baza unei hotărâri însoţite de un act adiţional care prevedea că deportarea se face „pentru totdeauna”. A fost o mare tragedie, care a zdrobit sufleteşte zeci de mii de oameni. Operaţiunea de ridicare a acestor persoane de la casele lor a început la 6 iulie 1949, la ora 2 noaptea şi s-a încheiat a doua zi la ora 20. Conform datelor oficiale, au fost ridicate 35.796 de persoane, organizate în 30 de eşaloane transportate cu 1.573 de vagoane de vite în Siberia – în ţinutul Altai, în regiunile Kurgan, Tiumen, Tomsk şi în R.S.S.Kazahă. Trebuie însă cunoscut faptul că la ieşirea din Basarabia vagoanele acestea erau oprite, iar pe o linie paralelă erau trase alte vagoane. Familiile erau despărţite, bărbaţii fiind duşi în vagoanele trase pe linia paralelă, iar femeile, copiii şi bătrânii erau urcaţi în alte vagoane, având o altă destinaţie decât cea a vagoanelor în care se aflau bărbaţii. Foarte puţini şi-au regăsit familiile, foarte puţine familii s-au reunit după ani de detenţie, de deportare. Majoritatea şi-au luat rămas-bun pentru totdeauna. Bărbaţii erau duşi în Siberia la munci grele: în mine, în cariere de piatră, la defrişări de păduri, la construcţii de drumuri şi poduri etc. Acolo munceau şi prizonieri de război. Femeile, copiii şi bătrânii au ajuns, în cea mai mare parte, în Kazahstan şi în sudul Siberiei (Kurgan, Tomsk), în zonele cât de cât fertile, la munca câmpului. În Kazahstan am mers în toate regiunile în care am aflat că există aceste familii de deportaţi: Aktiubinsk, Kazahstanul de sud, Jambul. O să vă arăt o hartă a lagărelor din Kazahstan, a locurilor în care au fost aduşi primii strămutaţi, apoi cei deportaţi; în unele dintre acestea au ajuns şi prizonieri de război. Practic, aici s-au suprapus tot felul de populaţii, aduse din diverse motive. Este foarte greu să faci lumină în acest sistem al Gulagului sovietic. Există astfel de încercări din partea multor istorici ruşi care, de fiecare dată, vin cu noi şi noi mărturii. Unii cercetători au încercat să pătrundă în arhivele ruseşti. Să ştiţi că nici în ziua de astăzi nu ţi se pun întotdeauna la dispoziţie documentele pe care le soliciţi. Din Vasile Soare, Românii din Kazahstan – de la primele strămutări până astăzi. Valurile de deportări staliniste din Basarabia şi Bucovina în Şcoala Memoriei 2010, editor Traian Călin Uba, Fundaţia Academia Civică, 2011

· 1955 – începe Turul Franței la ciclism, iar run da inaugurală îi revine lui Miguel Poblet, din Spania

· 1956: Fritz Moravec și alți doi alpiniști austrieci reușesc prima ascensiune a vârfului Gasherbrum II (8.035 m). Gasherbrum II (numit şi K4). Este un munte situat pe locul 13 ca înălălţime pe glob. El aparţine de munţii Gasherbrum, fiind situat la sud-est de K2 în regiunea de graniţă dintre China şi Pakistan.

· 1957 – Juan Manuel Fangio câștigă Marele Premiu de formula 1 al Franței, urmat de Luigi Musso și Peter Collins

· 1958: Alaska devine cel de-al 49 stat american.

· 1960 - A fost proclamata independenta Republicii Cóte D'ivoire.

· 1967: Începutul războiului civil din Biafra .

· 1967 - "Beatles" lanseaza "All You Need is Love".

· 1968 – Jackie Ickx, pilotul celor de la Ferrari, câștigă Marele Premiu al Franței, iar podiumul este completat de John Surtees și Jackie Stewart

· 1969: In Canada este adoptata de catre Parlament Legea limbilor oficiale, franceza devenind alaturi de engleza limba oficiala in stat.

· 1974 – se joacă finala Cupei Mondiale, ediția din Germania de Vest. Țara gazdă învinge Olanda cu 2-1, cu golurile marcate de Paul Breitner și Gerd Muller, după ce olandezii deschiseseră scorul în minutul 2, din penalty, prin Neeskens. Golgeterul Cupei Mondiale devine polonezul Grzegorz Lato, cu 7 goluri

· 1974 – Ronnie Peterson câștigă Marele Premiu al Franței la formula 1, urmat de Nikki Lauda și Clay Reggazzoni

· 1985: Boris Becker, jucător de tenis german, câştigă finala masculină a Wimbledon-ului; este cel mai tânăr câştigător – 17 ani şi 7 luni; (n. 22 noiembrie 1967 la Leimen, Germania). Boris Franz Becker (n. 22 noiembrie 1967 la Leimen, Germania) este un fost jucător profesionist de tenis din Germania. El a câștigat 49 de Turnee la simplu și 6 Grand-Slam, medaliat cu aurul olimpic și cel mai tânăr câștigător al turneului de la Wimbledon. De la retragerea sa din circuitul profesionist de tenis, a rămas o figură cunoscută prin aparițiile media și aspecte foarte colorate ale vieții private.

· 1985 – Nelson Piquet câștigă Marele Premiu de formula 1 al Franței Podiumul este completat de Keke Rosberg și Alain Prost

· 1989 - Cu prilejul reuniunii statelor membre ale Tratatului de la Varsovia, care a avut loc la Bucuresti, M. Gorbaciov a declarat ca membrii organizatiei au libertatea de a-si alege propria lor cale catre socialism.

· 1990 – se desfășoară finala mică a Cupei Mondiale din Italia.Squadra azzura se impune cu 2-1 în fața Angliei, după două goluri înscrise de Baggio și Schillaci, în timp ce pentru gruparea din Albion a înscris Platt

· 1991: S-a constituit Partidul Alianţei Civice, preşedinte al noului partid fiind ales Nicolae Manolescu. La 28 martie 1998, acest partid a fuzionat cu Partidul Naţional Liberal.

· 1991 – Nigel Mansell câștigă Marele Premiu al Marii Britanii la Silverstone, urmat pe podium de Alain Prost și Ayrton Senna

· 1993 - S-a deschis, la Bucureşti, primul Salon internaţional automobilistic al României

· 1998 – se joacă prima semifinală a Campionatului Mondial din Franța, în care Danemarca întâlnește Olanda. După 120 de minute de joc, scorul era egal, 1-1, cu golurile lui Ronaldo, pentru brazilieni, și Kluivert pentru olandezi. La penalty-uri, Brazilia a transformat prin Ronaldo, Rivaldo, Emerson și Dunaga. Olanda a transformat prin Frank De Boer și Bergkamp și a ratat prin Cocu și Ronald De Boer

· 1999: În Israel, Guvernul format de liderul laburist Ehud Barak obține învestitura Parlamentului. Ehud Barak, născut Ehud Brug (n. 12 februarie 1942, kibuțul Mișmar Hașaron) este un general (ret.) și politician israelian. A îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Israeliene (1991-1994) apoi, lider al Partidului Muncii și prim-ministru al Israelului (6 iulie 1999-7 martie 2001).

· 1999: Președintele Comisiei Europene, Romano Prodi, îi numește pe cei 19 comisari europeni care vor conduce viitorul executiv al UE.

· 2001 – naționala de fotbal a Germaniei câștigă titlul european la fotbal feminin după ce trece cu 1-0 de Suedia, cu un gol de aur al lui Muller în minutul 98

· 2002 – Michael Schumacher câștigă Marele Premiu de formula 1 al Marii Britanii, urmat de Rubens Barrichello și Juan Pablo Montoya

· 2005: Mai multe explozii, presupuse de natură teroristă, zguduie Londra. Au fost uciși 56 de oameni și peste 700 răniți.

· 2007: In ziua de 07.07. 2007, se casatoresc la Las Vegas in Statele Unite 3000 de cupluri, sperand ca numarul magic 07.07.07 le va aduce noroc…

· 2007 – începe Turul Franței la ciclism

· 2009: A început vizita oficială în România a suveranilor Belgiei, regele Albert al II-lea și regina Paola

· 2009 – se joacă a doua serie de meciuri din grupa A a Gold Cup:Jamaica 0-1 Costa Rica și El Salvador 0-1 Canada

· 2010 – la Durban, se joacă a doua semifinală a Campionatului Mondial din Africa de Sud, în care Spania învinge cu 1-0 Germania, cu un gol înscris de Carles Puyol

· 2013 – începe a 12-a ediție a Gold Cup cu meciurile din grupa A: Canada 0-1 Martinica și Mexic 1-2 Canada

· 2013 – Sebastian Vettel câștigă Marele Premiu al Germaniei la formula 1, urmat de Kimi Raikkonen și Romain Grosjean.

Nașteri

· 1053: S-a nascut Împăratul Shirakawa al Japoniei (d. 1129).

· 1119: S-a nascut Împăratul Sutoku al Japoniei; (d. 1164).

· 1207: S-a nascut Elisabeta a Ungariei (Elisabeta de Turingia, d.17 noiembrie 1231). Elisabeta de Turingia, cunoscută și ca Elisabeta a Ungariei (în maghiară Árpádházi Szent Erzsébet), (n. 7 iulie 1207, Sárospatak, Regatul Ungariei – d. 17 noiembrie 1231, Marburg) a fost o descendentă a dinastiei arpadiene, fiică a regelui Andrei al II-lea, trimisă la vârsta de 4 ani în Turingia, unde s-a căsătorit în anul 1221 cu vătaful (în germană Landgraf) Ludovic al IV-lea de Turingia. S-a remarcat prin activități caritabile în favoarea bolnavilor și săracilor. După moartea soțului ei a intrat în ordinul terțiar franciscan. A murit la vârsta de 24 de ani. A fost canonizată în anul 1235 de Rusalii. Este patroana landului Turingia. Sărbătoarea ei este în data de 19 noiembrie în spațiul de limbă germană (data așezării în mormânt), iar în calendarul roman universal în data de 17 noiembrie (data morții). Numeroase spitale, deopotrivă catolice și protestante, îi poartă numele. A fost o descendentă a dinastiei arpadiene , fiică a regelui Andrei al II-lea al Ungariei , trimisă la vârsta de 4 ani în Turingia , unde s-a căsătorit în anul 1221 cu landgraful Ludovic al IV-lea de Turingia. După moartea soțului ei a intrat în ordinul terțiar franciscan. A decedat la vârsta de 24 de ani si a fost canonizată în anul 1235 de Rusalii Este patroana landului Turingia. Numeroase spitale, deopotrivă catolice și protestante, îi poartă numele.

· 1528 - Anna de Austria, Ducesa de Bavaria, fiica lui Ferdinand I (m. 1590).

· 1752: S-a nascut Joseph Marie Jacquard, inventatorul razboiului de tesut; (d.07.08.1834).
* 1771: Louise Auguste a Danemarcei, Ducesă de Augustenborg sau Louise Augusta (7 iulie 1771 – 13 ianuarie 1843) a fost prințesă daneză, oficial fiica regelui Christian al VII-lea al Danemarcei și a reginei Carolina Matilda. Neoficial, tatăl ei a fost Johann Friedrich Struensee, medicul regal și de facto regent al țării în momentul nașterii ei.

Portret al Prințesei Louise Auguste copil. Pastel de H.P. Sturz, 1771, colecția de la Castelul Rosenborg, Danemarca.

S-a născut la Castelul Hirschholm situat astăzi în Hørsholm, Danemarca. După arestarea lui Struensee și a reginei Caroline Mathilde la 17 ianuarie 1772, și după executarea lui Struensee și pizonieratul mamei sale, ea a fost crescută la curtea daneză, la Palatul Christiansborg din Copenhaga împreună cu fratele ei cu trei ani mai mare, Prințul Moștenitor Frederic, sub supravegherea fostei regine Juliane Marie.

Louise Augusta și fratele ei au avut o relație foarte strânsă întreaga viață, și la cererea acestuia ea a fost de acord să se căsătorească, în ciuda faptului că ea nu a avut nici un entuziasm pentru căsătorie. Ea a fost cel mai apropiat prieten al fratelui ei, și el a dezvoltat un resentiment puternic față de Juliana Maria, atunci când ea a încercat să-i despartă.

În februarie 1779, primul ministru Andreas Peter Bernstorff a clocit un plan ingenios pentru tânăra prințesă. Din moment ce un copil de sex masculin al ei ar fi putut moșteni tronul într-o zi, ar fi fost avantajos să aranjeze o căsătorie timpurie și să se căsătorească în interiorul familiei regale.

Strămoșii viitorul ei soț, bunica din partea mamei, bunica paternă și străbunica paternă au fost contesa de Reventlow, contesa de Danneskiold-Samsoe și contesa de Ahlefeldt-Langeland. Prințul avea strânse legături cu toate familiile importante ale înaltei nobilimii daneze. În primăvara anului 1785, Ducele Frederic Christian al II-lea, în vârstă de 20 de ani, a sosit la Copenhaga. Logodna a fost anunțată, și, un an mai târziu, la 27 mai 1786, Prințesa Louise Augusta în vârstă de 14 ani s-a căsătorit la Palatul Christiansborg.

Ducesa în îmbrăcăminte turcească, portret de Jens Juel.

Cuplul a trăit la curtea daneză de la Copenhaga timp de mai mulți ani până la incendiul de la Palatul Christiansborg din anul 1794; în același an a murit Ducele de Augustenborg (Frederik Christian I, 1721-1794) și soțul ei a moștenit ducatul. Prințesa a fost adesea centrul activităților de la curte, și a fost proclamată "Venus a Danemarcei"; chiar și după căsătoria fratelui ei din 1790, ea a fost jucat mai departe rolul feminin central la curte.

Cuplul s-a instalat la Castelul Augustenburg, locuind vara pe insula Als și la Gråsten. Iernile și le petreceau în Danemarca iar verile la Augustenburg, unde ea avea o curte plină de viață. Louise Augusta și Frederic Christian au avut trei copii:

Caroline Amalie (n. 28 septembrie 1796 – d. 9 martie 1881), care a devenit regină a Danemarcei ca soție a regelui Christian al VIII-lea
Christian August (n. 19 iulie 1798 – d. 11 martie 1869), Duce de Holstein-Sonderburg-Augustenburg. S-a căsătorit cu ruda lui daneză, contesa de Danneskjold-Samsoe.
Frederic Emil August (n. 23 august 1800 – d. 2 iulie 1865), Prinț de Nør (Noer)

Soții au fost diferiți: în timp ce Louise Augusta era extrovertită, plină de viață, frumoasă și iubitoare de plăceri, soțul ei era neatractiv, serios, interesat de filosofie și politică. S-a spus că ea a avut mai mulți iubiți, printre ei și medicul Carl Ferdinand Suadacini, care a tratat-o pentru infertilitate și a fost considerat a fi tatăl copiilor ei, deși acest lucru nu a putut fi dovedit. Louise Augusta a simțit simpatie pentru Revoluția franceză și a avut puncte de vedere anti-britanice începând cu anul 1789.

De-a lungul anilor s-a dezvoltat un conflict între soțul și fratele ei, în special pe relația dintre ducatele Schleswig-Holstein și monarhia daneză. Ea a rămas loială casei regale daneze, fratelui ei, de-a lungul diferendelor, și a acționat ca un agent al lui. În 1810 s-a implicat activ în a stopa încercările Ducelui de a fi ales ca succesor la tronul suedez, în cele din urmă fiind ales fratele mai mic al acestuia, Christian August de Slesvig-Holsten-Sønderborg-Augustenborg; Christian August a murit la scurt timp și apoi a fost ales ca succesor Jean-Baptiste Bernadotte, mareșal al Franței și Prinț de Ponte Corvo.

Relația dintre soți s-a deteriorat și Frederic Christian a încercat să limiteze în mod legal influența ei asupra viitorului copiilor lor. El a murit la 14 iunie 1814 iar Louise Augusta a preluat controlul asupra moșiei Augustenborg și a creșterii copiilor.

În 1820 a predat domeniile fiului ce mare, Christian August, și de atunci a locuit la Castelul Augustenborg unde și-a stabilit o curte excentrică. În 1832, pentru a-i da fiului cel mic, Frederik Emil August, posibilități mai bune de venit a cumpărat moșia Nør și Grønwald în Dänischwold în sudul Schleswig. Ea a avut o relație strânsă și caldă cu fiica și ginerele ei, dar relația cu fiii ei a fost tensionată.

A murit la Augustenborg în 1843, la vârsta de 71 de ani, când domnia fratelui ei deja se sfârșise, și ginerele ei, Christian al VIII-lea, a urcat pe tron; a murit deci ca mamă a reginei Danemarcei.

Louise Auguste a Danemarcei
Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg

* 1795: Prințul Karl Theodor de Bavaria (germană Karl Theodor Maximilian August von Bayern) (7 iulie 1795 - 16 august 1875) a fost membru al dinastiei de Wittelsbach. A fost al doilea fiu și al cincilea copil al lui Maximilian I Joseph de Bavaria (1756–1825) și al Augustei Wilhelmine de Hesse-Darmstadt (1765–96).

Prințul Karl s-a căsătorit de două ori însă morganatic:

La 1 octombrie 1823 - cu Marie Anna Sophie de Pétin (1796–1838) (numită în 1823 baroneasă von Bayrstorff). Au avut trei copii:

Caroline Sophie, (1816–89)
Maximiliane Theodore, (1823–85)
Franziska Sophie, (1827–1912)

La 7 mai 1859 - cu Henriette Schoeller (1815–66). Nu au rezultat copii din această căsătorie.

Portret al Prințului Karl Theodor de Bavaria (1795–1875) de Joseph Bernhardt (1805–1885).

* 1819: Constantin Eraclide (n. 7 iulie 1819 – d. noiembrie 1875^[1]) a fost un politician și ministru român.
* 1839: Prințesa Feodora Victoria Adelaide de Hohenlohe-Langenburg (7 iulie 1839 - 10 februarie 1872) a fost fiica lui Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Feodora de Leiningen. Prin căsătoria cu Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen a devenit Ducesă de Saxa-Meiningen după ascensiunea acestuia în 1866.

Feodora a fost cea mai mică din cei șase copii ai Prințului Ernst I de Hohenlohe-Langenburg și a Feodorei de Leiningen. Mama ei a fost sora vitregă a reginei Victoria.

Feodora și-a întâlnit viitorul soț (și verișor de gradul doi), Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen, în timp ce el se întorcea în Italia. Era proaspăt văduv și în doliu și îndurerat de pierderea primei soții, Charlotte. În ciuda recentei tragedii, Georg căuta o mamă pentru cei doi copii ai săi care erau mici. Feodora și Georg s-au logodit imediat. La 23 octombrie 1858, ei s-au căsătorit la Langenburg. Cuplul a avut trei fii:

Prințul Ernst (27 septembrie 1859 - 29 decembrie 1941); s-a căsătorit morganatic cu Katharina Jensen; au avut copii
Prințul Frederick John (12 octombrie 1861 - 23 august 1914); s-a căsătorit cu contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld; au avut copii. A fost bunicul Prințesei Regina de Saxa-Meiningen, soția lui Otto, Prinț Moștenitor al Austriei. Prințul Frederic a fost ucis în bătălie, la Tarcienne, Franța.
Prințul Victor (14 mai 1865 - 17 mai 1865)

Mariajul a fost unul nefericit. Georg nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Charlottei și Feodora nu era potrivită temperamental pentru viața pe care era de așteptat să o ducă.^[1] Nu avea dotări intelectuale sau artistice; chiar mai rău, ea a avut nici un interes în dezvoltarea acestora. În ciuda acestui fapt, Georg a încearcat s-o educe. El era un mare iubitor de arte, în special de teatru. Curând el a realizat că ea nu va fi la fel de spirituală și inteligent ca Charlotte. După decesul celui de-al treilea fiu, Feodora a părăsit Meiningen.^[1]

În ianuarie 1872, Feodora a contractat scarlatină și a murit luna următoare. În ciuda diferențelor dintre ei, Georg a rămas atasat de ea; când ea s-a îmbolnăvit, el el a fost cu adevărat înnebunit de durere și a trimis telegrame părinților ei de două ori pe zi.^[1] Anul următor după moartea ei, Georg s-a căsătorit pentru a treia oară cu Ellen Franz, o fostă actriță.

Feodora de Hohenlohe-Langenburg
Ducesă de Saxa-Meiningen
Feodora de Hohenlohe-Langenburg, la 21 de ani. Portret de Franz Xaver Winterhalter.

· 1843: Camillo Golgi, medic italian, laureat al Premiului Nobel (d. 1926). Camillo Golgi (n. 7 iulie 1843 — d. 21 ianuarie 1926) a fost medic și om de știință italian. În 1906 obține, împreună cu Santiago Ramón y Cajal, Premiul Nobel pentru Medicină pentru contribuțiile aduse în domeniul cercetării structurii sistemului nervos.

· 1860: Gustav Mahler (n. 7 iulie 1860 - d. 18 mai 1911) a fost un compozitor austriac al romanticului târziu și unul dintre cei mai importanți dirijori ai generației sale. S-a născut în satul Kalischt, Boemia, Imperiul Austriac, astăzi Kaliště, Republica Cehă. Familia s-a mutat apoi în Iglau (astăzi Jihlava), unde Mahler a crescut.

În calitate de compozitor, stilul lui Mahler se regăsește la granița dintre tradiția austro-germană a secolului al XIX-lea și modernismul începutului de secol XX. Deși în timpul vieții sale aptitudinile de dirijor erau unanim recunoscute, muzica proprie a căpătat popularitate doar după perioade de relative neglijări, care au inclus și interzicerea interpretării lucrărilor sale în cea mai mare parte a Europei, în timpul Germaniei Naziste. După 1945, muzica sa a fost redescoperită, iar Mahler a devenit unul dintre cei mai înregistrați și interpretați compozitori, popularitate care se menține și astăzi.

Născut în condiții umile, Mahler a demonstrat abilități muzicale de la o vârstă fragedă. După ce a absolvit Conservatorul din Viena în 1878, a avut o succesiune de posturi de dirijor, care i-au mărit reputația în rândul instituțiilor europene de operă, culminând cu obținerea postului de director al Operei de Stat din Viena, în 1897. În timpul celor zece ani petrecuți la Viena, Mahler - care s-a convertit de la iudaism la catolicismpentru a-și asigura postul - a fost frecvent victima presei antisemite. Cu toate acestea, producțiile sale inovatoare și insistența pentru interpretare la cele mai înalte standarde l-au făcut unul dintre cei mai importanți dirijori de operă, în special al operelor lui Wagner și Mozart. Spre sfârșitul vieții sale, a fost pentru scurt timp directorul Operei Metropolitane din New York și al Filarmonicii din New York.

Creația lui Mahler este relativ redusă cantitativ, deoarece Mahler își câștiga existența ca dirijor, compoziția fiind o activitate din timpul liber. Totuși, acorda compoziției cât de mult timp putea, rezervând vacanțele de vară pentru perioade de intensă concentrare creativă. În afară de primele sale lucrări, cum ar fi o parte dintr-un cvintet de pian compus în perioada în care era student la Viena, lucrările lui Mahler sunt compuse pentru orchestre mari, coruri simfonice și soliști de operă. Majoritatea dintre cele 12 lucrări simfonice ale sale sunt la scară foarte mare, adeseori folosind soliști vocali sau coruri pentru a îmbogăți orchestra foarte mare. Aceste lucrări erau adesea controversate la premiere, iar unele au primit cu greu acceptarea critică și publică. Excepție fac Simfoniile nr. 2, nr. 3 și premiera triumfătoare a Simfoniei nr. 8 în 1910. Institutul Internațional Gustav Mahler a fost înființat în 1955 pentru a onora viața și opera compozitorului.

Gustav Mahler copil

Familia Mahler provenea din partea estică a Boemiei și era de condiții umile; bunica lui Mahler a fost vânzătoare ambulantă.^[12] La acea vreme, Boemia făcea parte din Imperiul Austriac; familia Mahler provenea din minoritatea boemă vorbitoare de limbă germană și era evreiască. Din cauza acestor condiții, viitorul compozitor a dezvoltat devreme un sentiment de exil, „întotdeauna un intrus, niciodată binevenit”.^[13]

Bernhard Mahler, tatăl compozitorului, a urcat în rangurile micii burghezii, devenind vizitiu și apoi hangiu.^[14] A cumpărat o casă modestă în satul Kalischt (Kaliště), situat la jumătatea distanței dintre Praga și Brno, în ceea ce astăzi este zona centrală a Republicii Cehe. Soția lui Bernhard, Marie, a dat naștere primului din cei 14 copii ai cuplului, un băiat, Isidor, care a murit în copilărie. Doi ani mai târziu, pe 7 iulie 1860, s-a născut al doilea copil, Gustav.^[

Jihlava (Iglau), unde Mahler a crescut

În decembrie 1860, Bernhard Mahler, împreună cu Marie și Gustav s-au mutat în orașul Iglau (Jihlava)^[15] situat la 25 km sud-est de Kalischt, unde a construit o berărie și o tavernă.^[16]Familia s-a dezvoltat repede, dar din cei 12 copii născuți în Iglau doar șase au supraviețuit copilăriei.^[15] La acea vreme, Iglau era un oraș comercial înfloritor cu o populație de 20.000 de locuitori, unde Gustav a făcut cunoștință cu muzica prin intermediul melodiilor stradale, de dans și folclorice, precum și prin marșurile trupei militare locale.^[17] Toate aceste elemente vor contribui ulterior vocabularului său artistic matur.^[14]

Când avea patru ani, Mahler a descoperit pianul bunicilor săi și s-a atașat imediat de el.^[18] Și-a dezvoltat aptitudinile de interpretare suficient de bine cât să fie considerat un copil-minune local și a dat primul său spectacol public la teatrul din oraș când avea zece ani.^[14]^[16] Deși Mahler adora să compună muzică, rapoartele școlare ale gimnaziului din Iglau indică un copil neatent și nedemn pentru munca în mediul academic.^[18] În 1871, în speranța de a îmbunătăți rezultatele fiului său, Bernhard l-a trimis pe Gustav la școală în Praga, dar copilul nu era fericit acolo și a revenit repede la Iglau.^[16] În 1874, a suferit o puternică pierdere personală, când fratele său mai mic, Ernst, a murit după o lungă perioadă de boală. Mahler a căutat să își transmită sentimentele prin muzică: cu ajutorul unui prieten, Josef Steiner, a început să lucreze la o operă, Herzog Ernst von Schwaben (Ducele Ernst al Suabiei), în memoria fratelui său. Atât libretul, cât și muzica au fost pierdute.

Bernhard Mahler a sprijinit ambițiile fiului său pentru o carieră muzicală și a fost de acord ca băiatul să încerce pentru un loc la Conservatorul din Viena.^[19] Tânărul Mahler a fost audiat de renumitul pianist Julius Epstein și a fost acceptat pentru anul universitar 1875-1876.^[16] A înregistrat progrese însemnate în studiul pianului, cu Epstein și a câștigat premii la sfârșitul fiecăruia din primii doi ani. În ultimul an, 1877-1878, s-a concentrat pe compoziție și armonie sub îndrumarea lui Robert Fuchs și Franz Krenn.^[20]^[21] Puține dintre compozițiile lui Mahler din perioada studenției au supraviețuit; majoritatea erau abandonate când devenea nemulțumit de ele. A distrus o parte simfonică pregătită pentru o competiție de la sfârșitul semestrului, după ce a fost respinsă cu dispreț de directorul autocratic Joseph Hellmesberger pe motivele erorilor de copiere.^[22] Este posibil ca Mahler să fi avut primele experiențe ca dirijor împreună cu orchestra studenților Conservatorului la repetiții și interpretări, deși se pare că principalul său rol în această orchestră era acela de percuționist.^[23]

Unul dintre colegii lui Mahler de la Conservator a fost viitorul compozitor de lieduri, Hugo Wolf, cu care a format o strânsă relație de prietenie. Wolf nu a fost capabil să se adapteze la cerințele stricte ale Conservatorului și a fost exmatriculat. Mahler, deși uneori era rebel, a evitat aceeași soartă, adresând o scrisoare lui Hellmesberger, în care își cerea iertare.^[22]Asista la conferințele ocazionale ale lui Anton Bruckner și, deși nu a fost niciodată elevul său, a fost influențat de el. Pe 16 decembrie 187,7 a asistat la premiera dezastruoasă a Simfoniei nr. 3 a lui Bruckner, în care compozitorul a fost huiduit și cea mai mare parte a audienței a plecat în timpul concertului. Mahler, împreună cu alți colegi, a realizat o versiune pentru pian a Simfoniei, pe care i-a prezentat-o lui Bruckner.^[23] Împreună cu mulți alți studenți la muzică ai generației sale, Mahler a fost vrăjit de Richard Wagner, deși el era mai mult interesat de muzica lui Wagner decât de punerea pe scenă. Nu se știe dacă Mahler a asistat la vreo operă a lui Wagner în perioada studenției.^[24]

Mahler a părăsit Conservatorul în 1878 cu o diplomă, dar fără prestigioasa medalie de argint acordată pentru realizări excepționale.^[25] S-a înscris apoi la Universitatea din Viena și a urmat cursuri ce reflectau atracția sa crescândă pentru literatură și filozofie.^[16] După ce a părăsit Universitatea în 1879, Mahler a câștigat bani ca profesor de pian, a continuat să compună, iar în 1880 a terminat cantata dramatică Das klagende Lied („Cântecul de lamentație”). Aceasta, prima sa compoziție importantă, reflectă influențele lui Wagner și Bruckner, dar include multe elemente muzicale pe care muzicologul Deryck Cooke le descrie ca fiind „Mahler pur”.^[26] Prima audiție a fost amânată până în 1901, când a fost prezentată într-o variantă revizuită și scurtată.^[27]

Mahler a dezvoltat un interes pentru filozofia germană și, prin intermediul prietenului său Siegried Lipiner, a făcut cunoștință cu lucrările lui Arthur Schopenhauer, Friedrich Nietzsche, Gustav Theodor Fechner și Hermann Lotze. Acești gânditori au continuat să îl influențeze pe Mahler și muzica sa la mult timp după ce s-a încheiat perioada studenției.

Alma Schindler, care s-a căsătorit cu Mahler în 1902 (fotografie din 1899)

În timpul cellei de a doua stagiuni ale sale de la Viena, Mahler a achiziționat un apartament modern pe Auenbruggerstrasse și a construit o vilă de vară pe terenul pe care l-a achiziționat, lângă noul său studio de compoziție de la Maiernigg.^[63] În noiembrie 1901, a cunoscut-o pe Alma Schindler, fiica vitregă a pictorului Carl Moll, la o întrunire socială ce l-a inclus și pe directorul de teatru Max Burckhard.^[88] Inițial, Alma nu era doritoare să-l cunoască pe Mahler din cauza „scandalurilor despre el și a fiecărei tinere ce aspira să cânte la operă”.^[89] Cei doi s-au angajat într-o neînțelegere energică despre un balet de Alexander von Zemlinsky (Alma era una din elevele lui Zemlinsky), dar ea a fost de acord ca cei doi să se întâlnească a doua zi la Operă.^[88]Această întâlnire a condus la o curtare rapidă, iar Mahler și Alma s-au căsătorit într-o ceremonie privată pe 9 martie 1902. La acel moment, Alma era însărcinată cu primul lor copil^[90], o fiică Maria Anna, care s-a născut pe 3 noiembrie 1902. A doua fiică, Anna, s-a născut în 1904.^[71]

Prietenii cuplului au fost surprinși de căsătorie și aveau dubii cu privire la înțelepciunea sa. Burckhard îl numea pe Mahler „acel evreu rahitic și degenerat”, nedemn de o asemenea fată frumoasă, de familie bună.^[91] Pe de altă parte, familia lui Mahler o considerau pe Alma ca fiind cochetă, nedemnă de încredere și prea preocupată să vadă bărbații tineri căzând pradă farmecelor sale.^[92] Mahler era de la natură schimbător și autoritar – Natalie Bauer-Lechner, partenera sa precedentă, spunea că viața cu el era „ca și când ai fi într-o barcă ce este balansată neîncetat de valuri”.^[93] Alma a devenit iritată de faptul că, la insistența lui Mahler, nu poate exista decât un compozitor în familie și a renunțat la studiile muzicale.^[94] Totuși, căsnicia a fost marcată uneori de exprimare a pasiunii, în special din partea lui Mahler.^[95]

În vara anului 1907, Mahler, epuizat de efectele campaniei împotriva sa la Viena, și-a luat familia la Maiernigg. La puțin timp după sosirea lor, ambele fiice s-au îmbolnăvit de scarlatină și difterie. Anna s-a recuperat, dar Marie a murit pe 12 iulie, după două săptămâni de luptă.^[96] Imediat după această pierdere devastatoare, Mahler a aflat că inima sa are probleme, diagnostic confirmat ulterior de un specialist din Viena, care a prescris evitarea oricărei forme de efort fizic. Nu se știe cât de mult l-a slăbit această boală pe Mahler. Alma a scris că este practic o condamnare la moarte, deși Mahler însuși, într-o scrisoare adresată ei în 30 august 1907, spunea că este capabil să trăiască o viață normală, singura diferență fiind faptul că trebuie să evite efortul fizic excesiv.^[97] Totuși, boala a adâncit și mai mult depresia. La sfârșitul verii, vila din Maiernigg a fost închisă și nu a mai fost niciodată vizitată.

Mormântul lui Mahler din cimitirul Grinzing, Viena

În ciuda problemelor pe plan emoțional, în vara anului 1910 Mahler a lucrat la Simfonia nr. 10, terminând mișcarea Adagio și schițând încă patru părți.^[106]^[107] El și Anna s-au întors la New York în noiembrie 1910, unde Mahler a intrat într-un sezon aglomerat de concerte și turnee împreună cu Filarmonica. În preajma Crăciunului anului 1910, a început să sufere de dureri de gât care au persistat. Pe 21 februarie 1911, cu o febră de 40 ^oC, Mahler a insistat să îndeplinească un angajament la Carnegie Hall, cu un program ce a cuprins Uvertura Oberon a lui Weber, „Preludiile” de Liszt, Concertul pentru vioară al lui Mendelssohn (cu Frederic Fradkin solist) și Simfonia nr. 7 a lui Beethoven. Acesta avea să fie ultimul său concert.^[108]^[109] După săptămâni petrecute la pat, a fost diagnosticat cu endocardită bacteriană, o boală la care sunt predispuși cei care suferă de valve cardiace defectuoase și la care rata de supraviețuire în zilele dinaintea antibioticelor era aproape zero. Totuși, Mahler nu a abandonat speranța și se gândea să își reia sezonul de dirijor.^[110] Pe 8 aprilie, familia Mahler a părăsit New Yorkul la bordul navei SS Amerika, cu destinația Europa. Au ajuns la Paris zece zile mai târziu, unde Mahler a fost internat la o clinică din Neuilly-sur-Seine, dar starea sa nu s-a îmbunătățit. Pe 10 mai a fost transportat cu trenul la sanatoriul Lŏw din Viena, unde a decedat pe 18 mai la vârsta de 50 de ani.^[111]

Mahler a fost înmormântat la cimitirul Grinzing după cum i-a fost dorința. Alma, la ordinele medicilor, a fost absentă, dar printre cei care au participat la funeralii s-au numărat Arnold Schoenberg (pe a cărui coroană l-a descris pe Mahler drept „Sfântul Gustav Mahler”), Bruno Walter, Alfred Roller, pictorul secesionist Gustav Klimt și reprezentații multor instituții de operă europene.^[112] Ziarul The New York Times, în articolul despre moartea lui Mahler, l-a numit „una dintre cele mai importante personalități muzicale ale vremii sale”, dar a discutat simfoniile sale din perspectiva duratei lor, exagerând durata Simfoniei nr. 2 la „două ore și patruzeci de minute”.^[113] În Londra, The Times a spus că stilul său dirijoral era „mai desăvârșit decât al oricărei alte persoane, cu excepția lui Richter” și că simfoniile sale erau „neîndoielnic interesante în combinarea bogăției orchestrale moderne cu o simplitate melodică, adesea apropiată de banalitate” – deși era prea devreme pentru a fi apreciate la adevărata lor valoare.^[114]

Alma Mahler a trăit încă 50 de ani, decedând în 1964. S-a căsătorit cu Walter Gropius în 1915, a divorțat de el cinci ani mai târziu și s-a căsătorit cu scriitorul Franz Werfel în 1929.^[115] În 1940 a publicat memoriile anilor ei petrecuți cu Mahler întitulate Gustav Mahler: Amintiri și scrisori. Această carte a fost criticată de biografii lui Mahler ca fiind incompletă, selectivă și pentru că oferă o imagine distorsionată a vieții lui Mahler.^[116] Fiica compozitorului, Anna Mahler, a devenit o sculptoriță celebră; a murit în 1988.^[117] Societatea Internațională Gustav Mahler a fost înființată în 1955 la Viena, cu Bruno Walter în calitate de primul președinte și Alma Mahler ca membru de onoare. Societatea urmărește să creeze o ediție critică completă a lucrărilor lui Mahler și comemoreze toate aspectele vieții compozitorului.

Lucrări:

Primele lucrări

1878-1880: Das klagende Lied
1880: Trei lieduri: „Im Lenz”; „Winterlied”; „Maitanz im Grünen”
1880-1883: Trei cântece: Lieder und Gesänge Vol. I
1885-1886: Lieder eines fahrenden Gesellen (patru cântece)
1884: Der Trompeter von Säckingen (pierdută)

Perioada Wunderhorn

1887-1888: Adaptarea Die Drei Pintos
1887-1890: Lieder und Gesänge Vol. II (patru cântece)
1887-1890: Lieder und Gesänge Vol. III (cinci cântece)
1888-1896: Simfonia nr. 1 în Re major
1888-1894: Simfonia nr. 2
1892: „Das himmlische Leben” (folosită mai târziu în Simfonia nr. 4)
1892-1901: Des Knaben Wunderhorn (12 cântece)
1894-1896: Simfonia nr. 3
1899-1901: Simfonia nr. 4

Perioada de mijloc

1901-1904: Rückert-Lieder (cinci cântece)
1901-1904: Kindertotenlieder (cinci cântece)
1901-1902: Simfonia nr. 5
1903-1904: Simfonia nr. 6 în La minor
1904-1905: Simfonia nr. 7
1906-1907: Simfonia nr. 8 în Mi bemol major

Perioada târzie

1908-1909: Das Lied von der Erde
1909-1910: Simfonia nr. 9
1910: Simfonia nr. 10 în Fa diez major (neterminată, schiță continuă)

Gustav Mahler

* 1864: Ioan Șenchea (n. 7 iulie 1864, Zărnești - d. 7/8 septembrie 1916) a fost un avocat, fruntaș local al Partidului Național Român din comitatul Făgăraș.

S-a născut în familia lui Ioan Șenchea, primar al localității Zărnești. Studiile începute în localitatea natală, au fost continuate mai întâi la Brașov și Arad și ulterior finalizate la universitățile din Budapesta și Viena cu un doctorat în drept și științe politice. Întors în Transilvania, din 1892 a practicat avocatura în Făgăraș, unde s-a căsătorit cu Luiza Boeriu, una din cele două fiice ale unui proprietar de mori din partea locului. A fost asasinat de către jandarmii maghiari în 7/8 septembrie1916, în zilele intrării trupelor române în Țara Făgărașului.

Ioan Șenchea

* 1878: Elisabeta Amalia a Austriei (7 iulie 1878 - 13 martie 1960) a fost fiica Arhiducelui Carol Ludovic al Austriei și a celei de-a treia soții, Infanta Maria Tereza a Portugaliei.^[1] A fost mama lui Franz Joseph al II-lea, Prinț de Liechtenstein și bunica paternă a lui Hans-Adam al II-lea, Prinț de Liechtenstein, actualul monarh al Liechtensteinului.

Elisabeta s-a născut la Reichenau la 13 iulie 1878. A fost cel mai mic copil al unei familii numeroase; tatăl ei a fost Arhiducele Carol Ludovic al Austriei care a fost căsătorit de trei ori și a avut copii cu două dintre soțiile lui. Cu prima soție, Prințesa Margareta de Saxonia, nu a avut copii. Cu a doua soție, Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii, Carol Ludovic a fost tatăl Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, care a devenit moștenitor al tronului Austro-Ungariei. Elisabeta și sora ei mai mare, Maria Annunziata, au fost copiii rezultați din cea de-a treia căsătorie, cu Infanta Maria Tereza a Portugaliei, fiica regelui detronat Miguel I al Portugaliei.

Tatăl ei era fratele mai mic al împăratului Franz Joseph I al Austriei, împăratul care domnea în Austro-Ungaria în momentul nașterii ei. De asemenea, el era fratele mai mic al lui Maximilian I al Mexicului, care a devenit împărat al Mexicului pentru o scurtă perioadă de timp.

În 1896, tatăl ei a murit.

Elisabeta Amalia cu soțul ei, Prințul Aloys de Liechtenstein
("Sport & Salon", Viena, 25 aprilie 1903)

La 20 aprilie 1903, la Viena, Arhiducesa Elisabeta Amalia s-a căsătorit cu Prințul Aloys de Liechtenstein. A existat o dezbatere dacă aceasta a fost o uniune egală. Împăratul Franz Joseph I a participat la nuntă cu intenția de a face clar că privește Liechtenstein ca pe o dinastie conducătoare legitimă.^[2] Mai târziu, împăratul a devenit nașul fiului cel mare al cuplului, Franz Joseph, care a fost numit după el.^[3]

Cuplul a avut opt copii:

Franz Joseph al II-lea, Prinț de Liechtenstein (1906-1989)
Prințesa Maria Theresia (1908-1973)
Prințul Karl Alfred (1910-1985)
Prințul Georg Hartmann (1911-1998)
Prințul Ulrich Dietmar (1913-1978)
Prințesa Marie Henriette (1914-2011)
Prințul Aloys Heinrich (1917-1967)
Prințul Heinrich Hartneid (1920-1993)

Prințul Aloys a renunțat la drepturile sale de succesiune la 26 februarie 1923, în favoarea fiului său, Franz Joseph al II-lea.

Elisabeta Amalia a Austriei
Prințesă Aloys de Liechtenstein

· 1879: S-a nascut Knud Johann Victor Rasmunssen, explorator, antropolog şi etnolog danez ; (d.21.12.1933).

· 1879: Alexandru (Sașa) Dobrogeanu-Gherea (n. 7 iulie 1879, Ploiești - d. 4 decembrie 1937, Închisoarea Lublianka, Moscova) a fost un om politiccomunist. Fiu al socialistului creștinit de origine evreiască Constantin Dobrogeanu-Gherea și al soției sale Sofia Parcevska, de origine incertă, a primit o educație de stânga, intrând în contact cu operele lui Marx și Engels în familie și ca student al Politehnicii din München. Constantin Dobrogeanu-Gherea a devenit creștin în 1879.

In 1910 se înscrie în Partidul Social Democrat Muncitoresc, fiind ales după război președinte al Federației Socialiste din Prahova. În această calitate face parte din delegația care a cerut afilierea la Komintern (vara 1920). Acceptarea celor 21 de condiții obligatorii pentru membrii Kominternului de către nucleul dur al socialiștilor români va duce la apariția Partidului Comunist Român la 21 mai 1921.

În ianuarie 1922, toți comuniștii din grup au fost arestați imediat pentru conspirație împotriva siguranței statului, vor fi judecați și condamnați în Procesul din Dealul Spirii.

Bolșevic fanatic, convins de necesitatea revoluției,Alexandru Dobrogeanu-Gherea va fi figura centrală a procesului datorită prestigiului tatălui său, Constantin Dobrogeanu-Gherea, și unor atitudini demonstrative spectaculoase (greva foamei, refuzul de a răspunde la întrebări).

După amnistia din iunie 1922, ocupă mai multe funcții importante în PCdR: membru in Comitetul Executiv și coordonator al presei de partid (1922) și membru în Comitetul Central (1924), fiind și deputat în Parlamentul României. După alte două arestări (decembrie 1924 și ianuarie 1929) și pierderea funcțiilor de răspundere pentru „opoziționism" și „deviere de stânga", suferă o cădere nervoasă (1930).

In 1932 pleacă definitiv în URSS, unde va traduce în română câteva din operele lui Lenin la Editura pentru Literatură Străină. Acuzat de troțkism, este executat în timpul marii terori staliniste, fără a se ține cont de afecțiunea sa psihică.

* 1880: Luigi Chiarelli (n. 7 iulie 1880 - d. 20 decembrie 1947) a fost un dramaturg, critic de teatru și pictor italian, creatorul genului teatral grotesc.
Opera:

1912 -- Polițistul ("Er gendarme");
1912 -- O noapte de dragoste ("Una notte d'amore");
1917 -- Masca și chipul ("La maschera e il volto");
1921 -- Himera ("Chimero");
1922 -- Scara de mătase ("La Scala di seta");
1922 -- Focuri de artificii ("Fuochi d'artificio");
1924 -- Moartea amanților ("La morte degli amanti").

Luigi Chiarelli

* 1881: Hugo Albert Emil Hermann Dingler (n. 7 iulie 1881,^[1] München, Imperiul German – d. 29 iunie 1954,^[1] München, RFG) a fost un om de știință și filozof german. A adus și unele contribuții în domeniul matematicii, punând bazele geometriei tehnice aplicate.

Hugo Dingler a studiat matematica, filozofia și fizica la universitățile din Göttingen și München cu Felix Klein, Hermann Minkowski, David Hilbert, Edmund Husserl, Woldemar Voigt și Wilhem Roentgen. A absolvit Universitatea din München cu o teză sub supravegherea lui Aurel Voss. Dingler și-a câștigat doctoratul în matematică, fizică și astronomie în 1906. Consultantul său doctoral a fost Ferdinand von Lindemann. În 1910, prima încercare a lui Dingler de a câștiga statutul de Habilitat a eșuat. A doua încercare în 1912 a avut succes. Dingler a predat apoi ca Privat docent și a susținut cursuri de matematică, filozofie și istoria științei. A devenit profesor la Universitatea din München în 1920. Dingler a ocupat funcția de profesor ordinarius la Darmstadt în 1932.

În 1934, la un an după ce naziștii au preluat puterea, Dingler a fost demis din funcția de învățător din motive încă neclare. Dingler însuși a spus unor intervievatori că acest lucru se datorează scrierilor sale favorabile referitoare la evrei. De fapt, au fost remarcate atât declarațiile filosemice cât și antisemite ale lui Dingler.^[2]

Din 1934 până în 1936 a ocupat din nou o poziție didactică.

În 1940, Dingler s-a alăturat partidului nazist și a primit din nou o funcție didactică.

* 1883: Prințul Eitel Friedrich (7 iulie 1883 – 8 decembrie 1942) a fost al doilea fiu al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei și al primei soții, Ducesa Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein. S-a născut și a murit la Potsdam, Germania.

La 27 februarie 1906 Prințul Eitel s-a căsătorit cu Ducesa Sophia Charlotte de Oldenburg (2 februarie 1879 Oldenburg – 29 martie 1964, Westerstede) la Berlin. Au divorțat la 20 octombrie 1926 și nu au avut copii.

Eitel Friedrich
Prinț al Prusiei
Prințul Eitel Friedrich în uniformă de căpitan, Potsdam

· 1884: Lion Feuchtwanger, scriitor german (d. 1958)

· 1886: S-a nascut compozitorul roman Ion Hartulary-Darclée ; (d. 1969). Ion Hartulary-Darclée (1886 – 1969) a fost un dirijor și compozitor român, singurul fiu al sopranei Haricleea Darclée și a lui Iorgu Hartulary. A studiat cu maeștri de seamă, ca André Gédalge, Leroux și Charles-Marie Widor. S-a întors în țară în plină maturitate creatoare și a activat, ca dirijor al Orchestrei simfonice a Radiodifuziunii, timp de un sfert de veac, la alcătuirea și formarea artistică a orchestrei de studio. Între timp, a continuat să compună. Este autor de opere și operete (Amorul mascat, Capriciu antic, Amazoana, Miracolul cameliilor, Zig-Zag, Operetta, Margery), muzică vocal-simfonică (poemul Visul lui Bălcescu), simfonii (Vârful cu dor) precum și suita Picturi de Grigorescu.

· 1887: Marc Chagall (n. 7 iulie 1887, Vitebsk, Belarus - d. 28 martie 1985, Saint-Paul-de-Vence, Franța) a fost un pictor modern. Stilul său de pictură este considerat ca deosebit de original și poetic, sub influența fanteziei și al melancoliei, și strâns legat de cultura ebraică. Ea reprezintă o temă care revine permanent în creația sa, la fel ca și orașul provincial bielorus Vitebsk, în care artistul și-a petrecut copilăria.

La 7 iulie 1887 vine pe lume la Vitebsk, în Rusia (azi Belarus), Moșe Segal, care se va face cunoscut mai târziu ca artist cu numele de Marc Chagall. Copilul este primul născut al familiei Zachar și Faiga Segal, evrei hasidici de limbă idiș. Părinții lui Chagall sunt oameni săraci și foarte credincioși. Viața de familie se desfășoară în ritmul sărbătorilor religioase în cartierul destinat de autoritățile țariste evreilor. Părinții sunt analfabeți, dar fiul învață să scrie, să citească și să cânte la vioară. Primele cunoștințe le primește la școala evreiască, apoi va urma o școală laică. Dorește să devină pictor, la început însă lucrează ca ucenic la un fotograf (1906), dar reușește să meargă timp de două luni în atelierul lui Iehuda Pen, de la care primește primele lecții de pictură. Înfruntând multe greutăți, în anul următor pleacă la St. Petersburg, unde în 1907 devine elevul lui Nicolai Roerich, director al Academiei de Arte Frumoase. Chagall își va continua studiile mai târziu cu Lev Bakst, la Școala Svansev, care îi reunea pe reprezentanții avangardei ruse.

În anul 1910 ia parte la expoziția colectivă organizată de Școală. Se hotărăște să plece în Franța. În acest timp se logodește cu Bella Rosenfeld, care îl va aștepta la Vitebsk vreme de patru ani. Se vor căsători în anul 1915.

Ajuns la Paris, artistul își adaptează numele limbii franceze. La început locuiește în cartierul Montparnasse, apoi se mută în La Ruche, unde existau aproximativ o sută de ateliere de pictură. Chagall trăiește în sărăcie. Noaptea pictează în atelierul ticsit și dezordonat, pe pânze improvizate din fețe de masă, cearșafuri sau cămăși de noapte, ziua continuă să studieze. Îi cunoaște pe poeții Max Jacob și Guillaume Apollinaire. Cu sprijinul pictorului Robert Delaunay, lucrările lui Chagall sunt primite la Salonul de Toamnă (1912).

În anii 1913 și 1914 își expune la Berlin tablourile pictate la Paris. În 1914 își vizitează familia în Vitebsk și, surprins de izbucnirea războiului, va rămâne în Rusiatimp de opt ani.

Marc Chagall - autoportret 1914

În primul an de război, lucrează ca funcționar de stat în St. Petersburg. În cercul cunoscuților din capitală se află poeții Vladimir Maiakovski, Serghei Esenin și Alexandr Blok. Se apropie anul 1917, care aduce cu sine revoluția și războiul civil. În Rusia sovietică, evreii vor deveni în sfârșit cetățeni cu drepturi depline. Când în anul 1914 se întoarce în orașul natal, Chagall își regăsește cu emoție rădăcinile în folclorul și cultura evreiască, care cunoștea în acea vreme o adevărată renaștere. Etnografii evrei adună povești și legende care fuseseră până atunci păstrate numai prin viu grai. Această tradiție națională neobișnuit de bogată reprezintă o completare a textelor cărților sfinte Tora și Talmudul.

În Poarta cimitirului motivul care dă titlul tabloului este o poartă monumentală încununată cu steaua lui David și acoperită cu inscripții în ebraică. Textul de la baza frontispiciului redă cuvintele lui Dumnezeu din cartea profetului Iezechiel: "Iată, Eu voi deschide mormintele voastre și voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre și vă voi duce în țara lui Israel...".

În anul 1918, Chagall primește funcția de comisar al artelor frumoase în gubernia Vitebsk. În ianuarie 1919, inaugurează școala de arte frumoase din Vitebsk și muzeul municipal. Această euforie este totuși de scurtă durată. În "Atelierul Liber"" înființat de el, Chagall ajunge în conflict cu pictorul Kazimir Malevici, leader al artei avangardiste. Forțat să-și dea demisia, părăsește orașul Vitebsk în mai 1920 și se mută la Moscova. Aici pictează decoruri teatrale și realizează totodată decorațiile pereților Teatrului Evreiesc. Totuși, picturile sale nu încap în tiparele esteticii impuse de revoluție. În anul 1922, fără să mai aștepte ca situația să devină disperată, Chagall se hotărăște să emigreze.

Prima etapă din viața lui Chagall ca exilat se desfășoară la Berlin, oraș în care și-au găsit deja refugiul mulți emigranți ruși. În anul 1923, la chemarea lui Blaise Cendrars, Chagall părăsește Germania îndreptându-se spre Franța. Are câteva expoziții, printre altele la New York (1926). Ambroise Vollard, proprietarul unei galerii și editor de gravuri, îi comandă ilustrații pentru "Suflete moarte" de Gogol; mai ilustrează și alte cărți, "Fabulele" lui La Fontaine și Biblia. Situația materială a pictorului se îmbunătățește, călătorește în Palestina, Olanda, Spania și Italia. Se înmulțesc însă semnele amenințătoare ce prevestesc apropierea unui nou război mondial. În anul 1937, unele din operele sale ajung la expoziția de "artă degenerată" (Entartete Kunst), organizată la München de naziști^[1]. După izbucnirea războiului în 1939, se mută cu familia în sudul Franței. În cele din urmă, în anul 1941, familia Chagall pleacă la New York. În septembrie 1944, soția sa Bella moare în urma unei infecții. În America, pe lângă tablouri, artistul creează și scenografii pentru spectacolele de balet "Aleko" de Ceaikovski și "Pasărea de foc" de Stravinsky.

În 1948 se stabilește împreună cu pictorița canadiană Virginia Haggard la Orgeval, în apropierea Parisului. Legătura lor durează până în 1952, când Marc Chagall o întâlnește pe Valentina Brodski, numită de el "Vava". Se vor stabili la Paris în apatamentul Vavei, pe insula Saint Louis.

Din anul 1966, locuiesc la Saint-Paul-de-Vence, lângă Nisa. Chagall merge de mai multe ori în Israel, unde realizează picturi murale în clădirea Knesseth-lui (Parlamentul) din Ierusalim. În ultimii ani ai vieții, Chagall continuă să lucreze neobosit. Pictează, se ocupă de sculptură, ceramică și litografie, proiectează vitralii. La solicitarea ministrului Culturii, scriitorul André Malraux, decorează între anii 1963-1964 plafonul Operei din Paris. Pe 7 iulie 1973 se inaugurează la Nisa"Musée National Message Biblique Marc Chagall", a cărui colecție cuprinde opere donate de pictor statului francez.

Pe la începutul anilor optzeci, Chagall revine la formate mici. Cu arta lui atât de personală, va crea încă multe tablouri și gravuri. Moare la 28 martie 1985 în Saint-Paul-de-Vence, la nouăzeci și opt de ani. Marc Chagall a intrat în istoria picturii fără să-și fi creat propria școală. Până în ziua de azi nu se cunoaște un alt artist care să se fi raportat la creația lui. Poezia sentimentală a tablourilor sale, onirismul lor care își are rădăcinile în folclorul evreiesc și în spiritul poporului rus, culorile strălucitoare care ar fi putut fascina pe mulți artiști nu și-au găsit adepți. Chagall nu a încercat să schimbe cursul istoriei picturii. A dorit pur și simplu ca, în felul său original, să ilustreze povești minunate, născute din propriile experiențe, să-și exprime propriul misticism care poartă mai mult însemnele poeziei decât ale religiei.

Marc Chagall
Pictorul Marc Chagall în 1941

· 1893: Miroslav Krleža, prozator, poet și dramaturg croat (d. 1981)

· 1899: George Dewey Cukor (n. 7 iulie 1899, New York – d. 24 ianuarie 1983, Los Angeles, California) a fost un regizor de film american.

George Cukor
George Cukor în 1973

· 1901 - S-a născut Vittorio De Sica, actor, regizor de teatru şi cineast, unul dintre iniţiatorii neorealismului italian în cinematografie. (m. 1974)

Vittorio De Sica

· 1906: Gheorghe Mihoc (n. 7 iulie 1906, Brăila - d. 25 decembrie 1981, București) a fost un matematician și statistician român, membru titular al Academiei Române. Împreună cu Octav Onicescu a pus bazele Școlii matematice românești de teoria probabilităților și statistică matematică.

În 1908, familia Mihoc s-a mutat la București. Aici, Gheorghe Mihoc a urmat școala elementară și liceul „Gheorghe Șincai”. Studiile superioare le-a început la Universitatea din București, la Facultatea de Științe. În 1928 s-a licențiat în matematică, după care a plecat în străinătate să-și perfecționeze studiile, la Universitatea din Roma, unde marele statistician Corrado Gini înființase noua Facultate de Statistică. A obținut titlul de doctor în științe și actuariale în iulie 1930, sub îndrumarea statisticianului italian Guido Castelnuovo. Întors în țară, i s-a oferit un post de profesor la Școala de Statistică, actuariat și calcul din București, școală înființată în același an și condusă de Octav Onicescu. Mihoc a predat aici cursuri în matematică actuară din 1930 până în 1948.

Pe 28 aprilie 1934, el și-a obținut titlul de Doctor în matematică de la Universitatea din București, cu teza Asupra proprietăților generale ale variabilelor statistice independente. Din comisia de doctorat au făcut parte Dimitrie Pompeiu, președinte, Anton Davidoglu și Octav Onicescu.

Începând din 1937, Mihoc a devenit asistentul lui Octav Onicescu, mai întâi în mecanică, apoi în algebră și calculul probabilităților. Între 1942 și 1946 a fost conferențiar de matematici generale la Facultatea de fizică-chimie. În 1946 a fost numit profesor de matematică financiară la Academia comercială din București (1946-1949). În 1948, după reforma educației, a fost numit șef de catedră al departamentului de calculul probabilităților și statistică matematică (1948-1973).

* 1907: Prințul Vasili Alexandrovici al Rusiei (7 iulie 1907 – 23 iunie 1989) a fost membru al familiei imperiale a Rusiei. Fiu al Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei și al Marii Ducese Xenia Alexandrovna a Rusiei. De asemenea, a fost nepot al împăratului Nicolae al II-lea al Rusiei.

Prințul Vasili Alexandrovici Romanov s-a născut la Palatul Gatchina la 7 iulie 1907. A fost al șaselea fiu și cel mai mic copil din cei șapte ai Marelui Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei și a Marii Ducese Xenia Alexandrovna a Rusiei.^[1] Deși a fost nepot al împăratului Alexandru al III-lea, prin mama sa, el nu a purtat titlu de Mare Duce al Rusiei deoarece era doar strănepot al împăratului Nicolae I pe line masculină prin tatăl său.^[2] A fost un copil bolnăvicios și la naștere au existat îndoieli dacă va supravieți până la botez.^[1]

Peințul Vasili (în brațele mamei sale) împreună cu părinții și frații săi.

La scurtă vreme după nașterea sa, părinții au început să trăiască vieți separate.^[3] Prințul Vasili și-a petrecut copilăria în Rusia Imperială în timpul domniei unchilui său, Țarul Nicolae al II-lea. După căderea monarhiei ruse în februarie 1917, Vasili, atunci în vârstă de zace ani, era în vacanță la Ai-Todor, moșia tatălui său din Crimeea.^[4] La sfârșitul lui martie, ambii părinți, toți frații săi și împărăteasa bunică Maria Feodorovna erau de asemenea în Crimeea.^[5]

După Revoluția rusă, când bolșevicii au preluat puterea în octombrie 1917, Prințul Vasili împreună cu părinții, frații și bunica au fost plasați sub arest la domiciliu.^[6] La 11 martie 1918 ei au fost transferați alături de alți Romanovi la Dulber, moșia Marelui Duce Petru Nikolaevici în Crimeea.^[7] A scăpat de soarta crudă împărășită de unii dintre verii săi Romanov, care au fost uciși de către bolșevicii, când a fost eliberat de către trupele germane în 1918. A părăsit Rusia la 11 aprilie 1919, la vârsta de 11 ani, la bordul navei britanice "HMS Marlborough", care i-a transportat în Malta. După nouă luni s-a stabilit în Anglia.

În timpul primilor ani în exil, Prințul Vasili a trăit în Anglia cu mama sa. La sfârșitul anilor 1920, el a emigrat în Statele Unite unde și-a petrecut restul vieții. Vasili și-a câștigat traiul lucrând ca băiat de cabină, lucrător pe șantier naval, broker, vinificator și fermier de pui în nordul Californiei.^[9]

Prințul Vasili s-a căsătorit la New York City la 31 iulie 1931 cu Prințesa Natalia Golitsina (26 octombrie 1907, Moscova – 28 martie 1989, Woodside) pe care a cunoscut-o în SUA. Natalia era o verișoară îndepărtată a soției fratelui său, Prințul Rostislav.^[10] Sora ei, Prințesa Olga Golitsina, s-a căsătorit cu Geoffrey Tooth, care va deveni al doilea soț al nepoatei lui Vasili, Prințesa Xenia Andreevna.^[9] Prințesa Natalia provenea dintr-o veche famile aristocrată rusă, nobila familie Golitsin. Tatăl ei, Prințul Alexandru Golitsin, fiul guvernatorului Moscovei, era doctor de țară. Mama ei aparținea familiei Liubov. Prințesa Natalia a scăpat din Rusia revoluționară împreună cu familia ei în 1920 prin Siberia în China. În 1927 ei s-au mutat în Statele Unite. Pentru un timp, ea a urmat o carieră artistică, jucând n mici piese de teatru și în filme mute.

Prințul Vasili a întâlnit-o pe Prințesa Natalia în 1931, căsătorindu-se cu ea cîteva luni mai târziu. Cuplul s-a mutat în California de Nord în 1934. Au trăit pentru restul vieții lor într-o casă la 30 km sud de San Francisco. Prințul Vasili și Natalia au avut o fiică:

Prințesa Marina Romanov (n. 22 mai 1940); s-a căsătorit la Woodside, California la 8 ianuarie 1967 cu William Beadleston (n. 1938), un negustor de artă. Ei au avut patru copii ^[11] și au divorțat.

În 1980, Prințul Vasili a fost numit președinte al Asociației familiei Romanov, ca succesor al fratelui său, Prințul Dmitri Alexandrovici. A rămas președinte până la moartea sa, la vârsta de 81 de ani.

Prințul Vasili Alexandrovici

· 1911: Gian Carlo Menotti, compozitor american de origine italiană
* 1919: Iosif Vasile Gaidoș (n. 7 iulie 1919, Ardud, județul Satu Mare - d. 3 martie 1998, Bocșa) a fost un pictor român din Banat, unul din reprezentanții grupului de artiști de la Bocșa Montană.

Iosif Vasile Gaidoș s-a născut la Ardud, județul Satu Mare, în 1919. A urmat clasele primare la Ocna Mureș, iar cele gimnaziale și liceul la Sebeș, Alba. În anii '40 a participat la cursurile libere ale școlii de pictură de la Baia Mare.^[1] A fost membru al mai multor asociații (Uniunea Artiștilor Plastici din Reșița, Asociația Județeană a Artiștilor Plastici Caraș-Severin, Asociația culturală „Tata Oancea” din Bocșa) și inițiator al Cenaclului Artiștilor Plastici „Tiberiu Bottlik” din Bocșa.^[1]

A lucrat ca inginer minier la Lupeni și Teliuc (județul Hunedoara), Vlăhița (județul Harghita), Șuncuiuș (județul Bihor), Bocșa(județul Caraș-Severin).

În 1963 s-a mutat la Bocșa Montană (județul Caraș-Severin) unde a trăit până la sfârșitul vieții.

Iosif Vasile Gaidoș a expus în 111 expoziții personale, atât în țară (Reșița, Cluj-Napoca, Hunedoara, Suceava, Târgu Jiu, Petroșani, Lupeni, Băile Herculane, Sebeș, Caransebeș, Bocșa) cât și în străinătate: Graz și Hartberg (Austria), La Valette-du-Var (Franța).

În 1966 a fost prezent cu trei lucrări în ulei la Expoziția țărilor socialiste de la Dresda, RDG. Foarte multe din lucrările sale se găsesc în colecții particulare din țară și de peste hotare iar numeroase lucrări sunt expuse în muzee:

Muzeul Județean Reșița (36 de lucrări în ulei, 18 lucrări în acuarelă și 7 lucrări în pastel);
Muzeul Municipal „Ioan Raica” din Sebeș (două lucrari în pastel);^[2]
Muzeul din Băile Herculane (două lucrări în ulei; 5 lucrări în pastel și acuarelă).

Iosif Vasile Gaidoș a realizat lucrări monumentale precum decorarea hotelului Gorj din Târgu Jiu. În colaborare cu Eremia Profeta a contribuit la realizarea picturii murale a bisericii ortodoxe din Bocșa Vasiovei.

A fost preocupat de aspectele etnografice ale existenței rurale. În acest sens are multe lucrări cu case țărănești din diferite zone etnografice ale țării.

A fost prieten cu artiștii Eremia Profeta, Tiberiu Bottlik, Tania Baillayre și cu Emma Alster Chencinski, sora lui Arnold Chencinski (cunoscut sub pseudonimul Borgo Prund), reprezentanți ai grupului de artiști de la Bocșa Montană.^[

· 1922: Pierre Cardin, designer francez de modă. Pierre Cardin (n. 2 iulie 1922, San Biagio di Callalta, Italia) este un creator de modă și om de afaceri francez.

· 1923: Liviu Ciulei ( Ioan Liviu,^[2] n. 7 iulie 1923, București, România - d. 25 octombrie 2011, München, Germania) a fost un regizor, actor, scenograf, arhitect și profesor universitar român.

A studiat teatrul la Conservatorul Regal de Muzică și Teatru din București (1946), apoi arhitectura (1949).^[3] A debutat ca actor în 1945, la Teatrul Mic în piesa Încătușarea, după piesa Animal Kingdom scrisă de Philip Barry; ulterior s-a alăturat echipei Teatrului Municipal din București, (mai târziu numit Teatrul Bulandra), unde a debutat ca regizor în 1957, punând în scenă Omul care aduce ploaiade Richard Nash. În 1961 a devenit celebru pentru o punere în scenă total originală a piesei Cum vă place a lui Shakespeare. A mai montat printre altele Opera de trei parale (Bertolt Brecht), O scrisoare pierdută (Ion Luca Caragiale), Azilul de Noapte (Maxim Gorki), Leonce și Lena (Georg Büchner), Elisabeta I (Paul Foster).

A fost peste 10 ani director artistic al Teatrului Bulandra, între anii 1963 și 1974, de unde a fost îndepărtat de cenzura comunistă în urma scandalului cu premiera "Revizorul", montată de Lucian Pintilie, care a fost interzisă de a mai fi reprezentată după doar câteva spectacole. Sub conducerea sa, Teatrul Bulandra devenise cea mai importantă instituție teatrală a vremii, nu doar în România, acolo lucrând practic în același timp, marii regizori de tearu David Esrig, Lucian Pintilie și Radu Penciulescu.

În perioada regimului comunist, Liviu Ciulei a fost urmărit și denunțat la Securitate de către Ion Besoiu^[4] și a avut reclamații făcute de către Radu Beligan la aceeași instituție.^[5]^[6] Liviu Ciulei a debutat în SUA în 1974, La Arena Stage din Washington.^[7]

A părăsit România în anul 1980 și a lucrat în multe țări din Europa, precum și în Statele Unite ale Americii, Canada și Australia. A fost director artistic al teatrului Tyrone Guthrie din Minneapolis, Minnesota (Statele Unite), iar din 1986, profesor de teatru la Columbia University și New York University în New York City. S-a întors în țară după 1989, regizând o serie de piese celebre. A fost numit Director de Onoare al Teatrului Bulandra.^[3]

A realizat scenografia a 125 de spectacole.

Ca arhitect, în afara scenografiilor majorității pieselor regizate de el, Liviu Ciulei a contribuit la reconstrucția auditoriului Teatrului Bulandra, precum și a altor teatre, ca sălile Studio ale teatrelor din Târgu Mureș și Pitești.

A fost căsătorit cu marea actriță Clody Berthola^[8], cu scenografa Ioana Gǎrdescu și cu jurnalista Helga Reiter. Fiul celei de-a treia soții (al unui scriitor din fosta RDG), regizorul Thomas Ciulei, a devenit fiul lui adoptiv. Trupul său a fost incinerat

Regie de teatru

Clipe de viată de William Saroyan, regia artistică

La Teatrul Bulandra

Omul care aduce ploaia de Richard Nash, (1957)
Azilul de noapte de Maxim Gorki, (1958)
Sfânta Ioana de George Bernard Shaw, (1958)
Cum vă place de William Shakespeare, (1961)
Intriga si iubire de Friedrich Schiller (1965)
Opera de trei parale de Bertolt Brecht, (1969)
Leonce si Lena de Georg Büchner, (1970)
Play Strindberg de Friedrich Dürenmatt (1971)
O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale
Macbeth de William Shakespeare
Furtuna de William Shakespeare
Moartea lui Danton de Georg Büchner
Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, (1991)
Deșteptarea primăverii, (1991)
Hamlet de William Shakespeare, (2000)
Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, (2005)
Henric IV de Luigi Pirandello, (2005)

La Guthrie Theatre

As You Like It de William Shakespeare, (1981)
Eve of Retirement de Thomas Bernhard, (1981)
The Tempest de William Shakespeare, (1981)
Peer Gynt de Henrik Ibsen, (1982)
Requiem for a Nun de William Faulkner, (1982)
Threepenny Opera de Bertolt Brecht și Kurt Weill, (1983)
Twelfth Night de William Shakespeare, (1984)
Three Sisters de Anton Cehov, (1984)
A Midsummer Night's Dream de William Shakespeare, (1985)
The Bacchae de Euripide, (1987)
The Broken Jug de Heinrich von Kleist (1994)

Filmografie

Actor

În sat la noi, (1951)
Nepoții gornistului, (1953)
Răsare soarele, (1954)
Alarmă în munți, (1955)
Valurile Dunării, (1959)
Soldați fără uniformă, (1960)
Cerul n-are gratii, (1962)
Pădurea spânzuraților, (1964), ecranizare după romanul Pădurea spânzuraților al scriitorului Liviu Rebreanu.
Facerea lumii, (1971)
Decolarea, (1971)
Dragostea începe vineri, (1972)
Dimitrie Cantemir, (1973)
Ceața, (1973)
Mastodontul, (1975)
Mușchetarul român, (1975)
Falansterul, (1979)

Regizor

Erupția, (1957)
Valurile Dunării, (1959)
Pădurea spânzuraților, (1964)
O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982)

Scenarist

Mitrea Cocor, (1952) (în colaborare cu Mircea Bodianu și Paul Bortnovschi, regizori Victor Iliu și Marietta Sadova)
Nepoții gornistului, (1953) (în colaborare cu Mircea Bodianu și Paul Bortnovschi, regia Dinu Negreanu)
Răsare soarele, (1954) (în colaborare cu Mircea Bodianu și Paul Bortnovschi, regia Dinu Negreanu)
Pasărea furtunii, (1957) (regia Dinu Negreanu)
Facerea lumii, (1971) (regia Gheorghe Vitanidis)

Cărți

Cu gânduri și cu imagini, 2009 ^[15]

Liviu Ciulei, imagine din România liberă

* 1923: Constantin Lucaci (n. 7 iulie 1923, Bocșa Română, Caraș Severin - d. 20 iulie 2014) a fost un sculptor și profesor de sculptură român, laureat al Premiului Herder în 1984, cunoscut mai ales pentru fântânile cinetice pe care le-a realizat, precum și pentru sculpturile monumentale în piatră și oțel, respectiv pentru diferite ansambluri monumentale combinate, inclusiv al acelora de tipul fântânilor cinetice monumentale.

Începând cu 1993 a fost profesor al departamentului de sculptură al Academiei de Arte Frumoase din Cluj. Operele sale monumentale se găsesc în diferite orașe ale României, cele mai notabile în București, Constanța, Brăila, Drobeta-Turnu Severin și Reșița, iar alte sculpturi ale sale se găsesc în numeroase muzee din țară. În anul 2007 s-a inaugurat Muzeul Constantin Lucaci, muzeu aflat sub egida Vaticanului, care se află în Sanctuarul San Francesco di Paola, Calabria, Italia.

La 5 iunie 2012 a fost inaugurat Muzeul "Constantin Lucaci" din orașul Bocșa, localitatea natală a maestrului. Muzeul expune un număr de 17 sculpturi din oțel inoxidabil donate orașului Bocșa.

În afara României, sculptura cinetică Stea este o parte a expoziției permanente "Fucina degli Angeli" din Veneția. Alte lucrări ale artistului se găsesc în colecții particulare sau publice din orașele Anvers, Copenhaga, Ferrara, Milano, Roma, Veneția.

Constantin Lucaci se născut pe 7 iulie 1923, în localitatea Bocșa (Banat), având ca părinți pe Constantin și Maria Lucaci. Din copilărie și adolescență a avut trei mari pasiuni: studierea universului, pentru care ia lecții de matematică și fizică, muzica și bucuria de a modela. A studiat desenul și arta modelajului cu pictorul Tiberiu Bottlik, format în mediul artistic parizian de la început de secol 20, fost coleg de școală cu Ivan Mestrovici, care a lucrat la Paris timp de două decenii.^[2]

Constantin Lucaci

* 1923: George Popa (nume real Georgică Popa) (n. 7 iulie 1923, comuna Neicu, județul Vrancea) ^[2] este un medic român, profesor universitar la Facultatea de Medicină din Iași, membru al Uniunii Scriitorilor din România, poet și critic literar.

George Popa a debutat în 1963 în revista Iașul literar cu traduceri din Omar Khayyam.^[3] A colaborat cu poezii, articole de critică literară și traduceri la numeroase reviste: Convorbiri literare, Cronica, România literară, Luceafărul, Viața românească, etc. Este un cunostut critic al operei lui Mihai Eminescu.^[4]

Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici (1967) și al Uniunii Scriitorilor (1970). A obținut mai multe premii literare, printre care, în 2003, Premiul de Excelență al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași, pentru opera omnia și premiul „Mihai Eminescu” (2011).^[1]

George Popa este Doctor honoris causa al Universității de Arte „George Enescu” din Iași^[5] și cetățean de onoare al orașului Panciu.^[6]

Opera

Laudă formei, București, 1969;
Semnificațiile spațiului în pictură, București, 1973;
Auguste Rodin, București, 1976;
Constelația Hyperion, Iași, 1978;
Spațiul poetic eminescian, Iași, 1982;
Orfeu și Euridice, Iași, 1986;
Prezentul etern eminescian, Iași, 1989;
Istoria culturii și a civilizațiilor. Un compendiu al spiritualității universale, Iași, 1997;
Însemnările unui oaspete al luminii, Iași, 1998;
Inițieri, Iași, 1999;
Imposibila aventuri, Iași, 2001;
Aporii ale tragicului, Iași, 2001;
Înălțarea mai sus de sine, Iași, 2002;
Catrenele din Valea Vinului, Iași, 2002;
Metafora și cei trei oaspeți ai poemului, Iași, 2002;
Spiritul hyperionic sau Sublimul eminescian, Iași, 2003;
Meditații orfice, Iași, 2003.

Traduceri

Omar Khayyam, Rubaiyate, București, 1969,
Rabindranath Tagore, Antologie lirică, București, 1987,
Rabindranath Tagore, Jertfa lirică, Iași, 2000,
Rabindranath Tagore, Lebăda, Iași, 2001,
Rabindranath Tagore, Figurina. Coșul cu fructe, Iași, 2003,
Hafiz, Divanul, Iași, 1997,
A.K. Coomaraswamy, Hinduism și budism, Iași, 1997,
Rainer Maria Rilke, Elegiile duineze. Sonete către Orfeu, Iași, 2000.

· 1925: Paul Solacolu, inginer hidrotehnician român

· 1927 - S-a nascut Charlie Louvin (Charlie Elzer Loudermilk), cantaret si compozitor country american (Louvin Brothers).
* 1930: Tadao Kobayashi (n. 7 iulie 1930) este un fost fotbalist japonez.

· 1932 - S-a nascut Joe (Josef Eric) Zawinul, compozitor si multi-instrumentist austriac de jazz si rock (Weather Report) (m.11.09.2007).

· 1933: S-a nascut Gheorghe Cozorici, actor român de teatru şi film; (d. 1993). Gheorghe Cozorici (n. 16 iulie 1933, Arbore, Suceava – d. 18 decembrie 1993, București) a fost un popular actor român de teatru și film. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

* 1933: Cormac McCarthy (n. Charles McCarthy;^[3] n. 20 iulie 1933, Providence, Rhode Island, SUA) este un scriitor american.

Este autorul a 10 romane, de diferite genuri. I-a fost acordat Premiul Pulitzer^[10] și Premiul Memorial James Tait Black pentru ficțiune pentru The Road (2006). Romanul său din 2005 No Country for Old Men a fost ecranizat în 2007, câștigând 4 premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film.

Familia:

Copii

Cullen McCarthy (born 1962), fiu (cu Lee Holleman)^[11]
John Francis McCarthy, fiu (cu Jennifer Winkley)

Căsătorii

Lee Holleman, (1961) divorțat
Annie DeLisle, (1967 - divorțat 1981)
Jennifer Winkley (erau căsătoriți în 2007)^[12]

* 1936: Joseph Renzulli (n. 7 iulie 1936) este un psiholog american cunoscut astăzi în special pentru modelul celor 3 inele

Joseph Renzulli este profesor în educația supradotaților și dezvoltarea talentului la Universitatea din Connecticut (unde a fost Director la Centrul de Cercetare Națională a Supradotaților și Talentaților). În martie 2000, a fost unul dintre cei 6, cei mai renumiți profesori din Universitatea din Connecticut. A scris numeroase editoriale despre educația supradotaților, psihologia și cercetarea educațională, drept și educație. De asemena, a servit ca Asociat Superior în Cercetare pentru Investigațiile Casei Albe asupra educației pentru supradotați și talentați. Dr. Renzulli este partener în Asociația Psihologică Americană și a fost premiat de către Asociația Națională a copiilor supradotați și de către Universitatea din Connecticut, pentru cercetările și descoperirile sale.

Interesul său principal constă în identificarea și programarea modelelor pentru educația supradotaților, cât și îmbunătățirea generală a învățământului. Lucrarea sa “Modelul îmbunătățirii” (1977) a fost citată drept cea mai folosită abordare a programelor pentru supradotați, iar “Modelul celor 3 inele” - pe care l-a dezvoltat la începutul anilor 1970, este considerat de către mulți autori ca fiind baza unei abordări mai flexibile în identificarea și dezvoltarea tinerilor supradotați.

Dr. Renzulli a contribuit în literarura profesională cu multe cărți și articole (a fost un autor în serie - Seria Houghton Mifflin). Cele mai recente 3 cărți ale sale sunt: “Școli pentru dezvoltarea talentului: un plan practic pentru îmbunătățirea totală a învățământului” (1994) , “Modelul de îmbunătățire a învățământului: cum să ghidezi pentru excelență educațională” (1997) și “Portofoliul talentului total: un plan sistematic de identificare și cultivare a înzestrării și talentelor” (Purcell & Renzulli, 1998).

Deși Dr. Renzulli a generat milioane de dolari în cercetare și burse de pregătire, cel mai mare succes, de care este și foarte mândru, a fost Programul anual de vară la Universitatea din Connecticut, care a început în 1978 și a servit mai mult de 18000 de persoane din toată lumea. Stabilirea programului Conexiune Mentală, din cadrul Universității din Connecticut este un program care încurajează elevii de liceu să lucreze alături de cei mai importanți oameni de știință, istorici, artiști etc.

· 1940: S-a nascut Ringo Starr (Richard Starkey), baterist şi cântăreţ britanic membru al trupei The Beatles. Ringo Starr ramane celebru pentru cuvintele: ”I like Beethoven, especially the poems.” Ringo Starr (n. Richard Starkey, 7 iulie 1940, Liverpool, Anglia) este un muzician britanic. A fost vocalist, baterist și compozitor, membru al legendarei formații Beatles. A fost narator al primelor două sezoane (1984-1986) din serialul pentru copii Locomotiva Thomas și prietenii săi.
* 1943: Nicolae Noica (n. 7 iulie 1943, Roșiorii de Vede, județul Teleorman) este un inginer constructor român, profesor universitar, istoric și politician.

Tatăl său, medic de excepție, a fost directorul Spitalului din Roșiorii de Vede, o unitate medicală de prestigiu în perioada interbelică.

Unchiul său a fost Constantin Noica, cunoscutul filosof.^[1]

Urmează gimnaziul și liceul din localitate (1949-1960), după care continuă cu Școala Tehnică Sanitară, specialitatea Aparatură Röntgen (1960-1963). Începând din 1964 urmează cursurile Facultății de Construcții Civile, Industriale și Agricolea Institutului de Construcții din București.

După obținerea diplomei de absolvire, activează ca inginer proiectant la Institutul de Cercetare și Proiectare Tehnologică pentru Construcții de Mașini (1969-1978). Aici a elaborat și coordonat proiecte ale unor obiective importante ale economiei naționale, precum la: Șantierul Naval Oltenița, Șantierul Naval Drobeta-Turnu Severin, Șantierul Naval Constanța, Șantierul Naval Mangalia, Uzina de vagoane Arad, Întreprinderea Mecanică Roman, Întreprinderea de Mașini Unelte București, ICPMUA București sau IPMP București. La toate lucrările implementate a avut contribuții proprii în proiectare.^[2]

Ulterior, a ocupat funcția de responsabil cu calitatea la Trustul de Construcții Montaj și Reparații pentru Industria Chimică (1978-1988), inspector la Institutul Central de Cercetare Proiectare și Directivare în Construcții (1988-1990) și inspector-șef de stat la Inspectoratul de Stat pentru Calitatea Construcțiilor (1990-1995).

· 1943: Salvatore Cutugno (n. 7 iulie 1943, Fosdinovo, Toscana, Italia), cunoscut publicului sub numele Toto Cutugno, este un cântăreț și compozitor italian de muzică ușoară (cantautor). Are peste 400 de melodii compuse și peste 100 de milioane de discuri vândute în întreaga lume. Este primul cantautor care a câștigat marele premiu al Festivalului de la Sanremo (în 1980) și singurul cantautor italian care a câștigat marele premiu la Eurovision în secolul XX.
La câteva luni de la nașterea sa, familia s-a mutat în La Spezia, unde tatăl său lucra ca subofițer de marină. Pasiunea pentru muzică i-a fost insuflată lui Toto înca din copilărie. Încurajat de tatăl său, care cânta la trompetă, Toto a început să studieze bateria și sa cânte în diverse grupuri muzicale locale. Pe lângă baterie, învață să cânte la acordeon, pian și chitară. La vârsta de 13 ani participă la un concurs regional de muzică, unde ocupa locul 3.

Melodii compuse de Toto Cutugno din repertoriul unor cântăreți celebri
Adriano Celentano	Soli Il tempo se ne va
Joe Dassin	L'ete indien (Africa) Et si tu n'existais pas Salut Le jardin du Luxembourg
Dalida	Laissez moi danser Et la vie continuera Captain sky
Mireille Mathieu	Ciao bambino, sorry
Luis Miguel	Noi, ragazzi di oggi Il cielo
Fausto Leali	Io amo
Gerard Lenorman	Voici les cles
Jose Luis Rodriguez	C'est Venise)
Michel Sardou	En chantant Musique
Herve Vilard	Nous Reviens
Peppino di Capri	Il sognatore
Ricchi e poveri	Canzone d'amore

Activitatea de compozitor

Toto Cutugno a compus peste 400 de melodii. Melodiile semnate Toto Cutugno au fost interpretate de mari orchestre (Pourcel, Caravelli și Paul Mauriat). De-a lungul carierei Toto Cutugno a scris melodii de mare succes pentru: Joe Dassin, Dalida, Adriano Celentano, Gerard Lenorman, Hervé Vilard, Luis Miguel, Michel Sardou, Mireille Mathieu, Peppino di Capri, Jose Luis Rodriguez și formația Ricchi e poveri. A prezentat 28 de melodii la Sanremo, în perioada 1970-2008. Hitul său, L'italiano, a fost cel mai vândut disc italian în perioada 1981 - 1986. Melodia Africa (L'ete indien) are peste 80 de variante.

Cariera de interpretâ

peste 100 de milioane de discuri vandute in intreaga lume;
peste 80 de variante ale melodiei "Africa" (L'ete indien);
primul cantautor care a castigat marele premiu al festivalului Sanremo (1980);
Sanremo in perioada 1970 – 2008, 14 participari ca interpret;
eternul loc 2 al festivalului de la Sanremo (1984, 1987, 1988, 1989, 1990, 2005);
L'italiano a fost cel mai vandut disc italian in perioada 1981 - 1986;
ca instrumentist Toto Cutugno canta la 9 instrumente;

Toto Cutugno

· 1944 - S-a nascut Warren Entner, chitarist american (Grass Roots).

· 1945 - S-a nascut Jim Rodford, basist britanic (Argent, Phoenix, The Kinks).
* 1947: Lidia Vianu (n. 7 iulie 1947, București, România) este profesor la Catedra de Engleză a Universității din București, director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan (MTTLC). Scrie critică literară legată in principal de literatura britanică modernistă și contemporană, traduce literatură română în engleză și poezie contemporană britanică în română, și a înființat Editura online a Universității din București, Contemporary Literature Press, care funcționează sub auspiciile Institutului Cultural Român, Uniunii Scriitorilor din România și ale British Council.

Lidia Vianu este fiica medicului Theodor Vianu și a Beatricei Vianu (născută Steiner). A învățat la Școala Mecet, după care între 1961–1965 a urmat Liceul „Iulia Hașdeu”, iar apoi Facultatea de Engleză din București,^[3] unde i-a avut ca profesori pe Leon Levițchi, Dan Duțescu, C. George Săndulescu, Ștefan Stoenescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Gelu Ionescu, Vera Călin, Virgil Nemoianu.

A absolvit facultatea în 1970 cu o lucrare de diplomă despre un autor pe care avea să-l traducă mai târziu: Joseph Conrad. Volumul lui de memorii The Mirror of the Sea, tradus în limba română, a fost unul dintre manuscrisele de sertar ale Lidiei Vianu din perioada comunistă. Un alt manuscris publicat abia după 1990 a fost Engleza cu Cheie, cartea care a lansat în toată România „Metoda Lidia Vianu” de predare a limbii engleze prin retroversiune gramaticală. Unul dintre motivele pentru care profesorii și elevii din toată țara folosesc această carte de mai bine de un sfert de veac este tocmai faptul că propozițiile nu se ocupă de tractoare, semănători, uzine fruntașe și de omul nou comunist. Profesorul căruia o editură i-a cerut, în anii 1980, să recomande în scris cartea pentru publicare, a răspuns stresat: „Eu la o asemenea carte nu pot face referat.” În 1997 se stătea la coadă în toate librăriile care o aduceau, iar profesorii de engleză români se anunțau între ei: „Ți-ai luat Cheia?” Redactorii au povestit că, în vreme ce corectau manuscrisul, nu se puteau opri din râs. Engleza cu Cheie, alcătuită din gramatică și mult haz, a constituit metoda de predare, dar și modul de existență al unui profesor de engleză român în anii comunismului.

Lidia Vianu și-a dorit să fie profesor universitar din primii ani de studiu. A terminat facultatea cu media 9,97. A fost repartizată ca profesor de engleză la Liceul „Mihai Viteazu” din București,^[1]^[3] unde și-a dat definitivatul în învățământ, în anul 1973. În anul 1974 a intrat prin concurs la Facultatea de Engleză.^[3] A predat de-a lungul timpului istoria poeziei engleze, un curs special T.S Eliot, literatura britanică a secolului XX, la care s-a adăugat apoi secolul XXI. În anul 1977 a susținut teza de doctorat Lirism filosofic la T.S. Eliot și Paul Valéry.^[3] Opera lui T.S. Eliot a preocupat-o toată viața: a scris două cărți despre Eliot, și a încercat să definească teoretic perioadele Modernism și The AfterMode (termenul îi aparține). La interesul timpuriu pentru Eliot, s-a adăugat lucrul de peste nouă ani la Finnegans Wake, de James Joyce, sub îndrumarea Profesorului C. George Sandulescu — cu care a finalizat seria Joyce Lexicography, în 130 de volume.^[4]

Așa cum, în predarea cursului practic, a fost discipol declarat al Profesorului Leon Levițchi, în predarea literaturii a urmat modelul Profesorului C. George Sandulescu, cel care i l-a sugerat, de altfel, pe Joseph Conrad ca subiect al lucrării de diplomă. Era vorba de binecunoscutul model langue et civilisation. După căderea comunismului, Lidia Vianu a predat doi ani ca profesor Fulbright, la State University of New York și la Berkeley, California.^[1]^[3] În tot acel timp, a studiat teoria literară și a scris câteva cărți în care și-a construit propria imagine a literaturii engleze contemporane. A înțeles foarte curând că, în cursurile pentru studenți, studiile culturale parazitează textul și informează fără să formeze studentul. Metoda ei de predarea a literaturii s-a bazat în primul rând pe explicarea textului propriu-zis.

Critică literară

Scenarii lirice moderne (De la T.S. Eliot la Paul Valéry), Editura Universității București, 1983^[3]
T. S. Eliot: An Author for All Seasons, Paideia, 1997^[3]
Censorship in Romania, Central European University Press, 1998^[3]
British Literary Desperadoes at the Turn of the Millennium, Editura ALL, 1999^[3]
Alan Brownjohn and the Desperado Age, Editura Universității București, 2003^[3]
The Desperado Age: British Literature at the Start of the Third Millennium, Editura Universității București, 2004^[3]
Desperado Essay-Interviews, Universității București, 2006^[3]Mării
The AfterMode. Significant Choices in Contemporary British Fiction, Editura Universității București, 2010
Literatura contemporană britanică. Literatura Desperado, Institutul European 2011, Iași

Traduceri, selectiv

Joseph Conrad: Oglinda mării, Amarcord, Timișoara, 1994^[3]
Eugen Simion: The Return of the Author, tradusă în engleză, Northwestern University Press, Evanston, Illinois, 1996; (Nominalizată pentru Premiul Scaglione Translation, 1997)^[3]
Marin Sorescu: The Bridge, tradusă în engleză, cu Adam J. Sorkin, Bloodaxe Books, 2004^[3]
Mircea Ivănescu, Lines Poems Poetry, University of Plymouth Press, 2009, traducere în colaborare cu Adam J. Sorkin
Ioan Es Pop, No Way Out of Hadesburg and Other Poems, University of Plymouth Press, 2010, traducere în colaborare cu Adam J. Sorkin
Ion Mureșan, The Book of Winter and Other Poems, University of Plymouth Press, 2011, traducere în colaborare cu Adam J. Sorkin
Mircea Dinescu, The Barbarians’ Return, Bloodaxe Books, 2018
Lidia Vianu Translates. Hilary Elfick: A Single Instinct. Unicul instinct. Editura Integral 2017
Lidia Vianu Translates. Daniel Thomas Moran: Here in the Afterlife/Aici, în viața de după. Editura Integral 2017
Lidia Vianu Translates. Jeremy Page: If not now. Dacă nu acum. Editura Integral 2017
Lidia Vianu Translates. Katherine Gallagher: The White Boat. Barca albă. Editura Integral 2017
Lidia Vianu Translates. Mandy Pannett: Ladders of Glass. Scări de sticlă. Editura Integral 2017
Lidia Vianu Translates. Maria Jastrzębska: Old Knives. Cuțite vechi. Editura Integral 2017
Lidia Vianu Translates. Michael Curtis: True Compass? Ca o busolă adevărată. Editura Integral 2017
Lidia Vianu Translates. Anne Stewart. Let It Come to Us All. Să vină pentru noi toți. Editura Integral 2017
Lidia Vianu Translates. Moira Andrew: A Box of Sky. Cerul, o cutie. Editura Integral 2017
Lidia Vianu Translates. Joan Michelson: Bloomvale Home. Azilul de bătrâni din Bloomvale. Editura Integral 2017

Manuale de engleză

English with a Key, Editura de Vest, Timisoara, 1993
Student la engleză, Editura Integral, 2016
Admiterea la engleză, Editura Integral, 2016

Proză

Prizonieră în oglindă, Porto Franco, Galați, 1993

Poezie

1, 2, 3, Editura Integral, 1997^[3]
Moderato 7, Editura Orient-Occident, 1998^[3]
Foarte, Editura Cartea Românească, 2001^[3]
The Wall, Editura Integral, 2016^[37]

Lidia Vianu

· 1947 - S-a nascut Rob Townsend, baterist britanic (Medicine Head, Family, Blues Band, Dave Kelly Band).

· 1948: Tamás Barta, muzician maghiar (d. 1982)

· 1948 - S-a nascut Larry Reinhardt, chitarist american (Iron Butterfly).
* 1949: Shelley Alexis Duvall (n. 7 iulie 1949,^[1] Houston, SUA^[2]) este o actrițăamericană de film, televiziune și voce.

Shelley Duvall
Duvall în 1990

· 1950 - S-a nascut David Hodo, vocalist american (Village People).
* 1950: Yuji Hyakutake (în japoneză 百武裕司, transcris: Hyakutake Yūji, n. 7 iulie 1950 la Shimabara, prefectura Nagasaki - d. 10 aprilie 2002, la Kagoshima) a fost un astronom amator japonez care a descoperit două comete C/1995 Y1 (prima cometă Hyakutake) în decembrie 1995 și C/1996 B2 (a doua cometă Hyakutake, cea mai cunoscută) la data de 30 ianuarie 1996, folosind un binoclu de 25x150.^[3]

A murit la 10 aprilie 2002 suferind de un anevrism. Asteroidul 7291 Hyakutake a fost denumit în cinstea sa.

· 1951: Daniela Caurea, poetă româncă (d. 1977)

* 1951: Shigemi Ishii (n. 7 iulie 1951) este un fost fotbalist japonez.
* 1952: Geo Raețchi (n. 7 iulie 1952, București) este ziarist și comentator sportiv român.
Studii:

1971 Liceul 32 București

1978 licențiat al Universității București, Facultatea de Drept

De peste 4 decenii activează în mass-media, cu precădere în domeniul sportului de performanță. A debutat încă de pe băncile liceului la singurul ziar de sport din România acelor timpuri, fiind angajat în 1973 și rămânând neîntrerupt la ”Sportul” până în 1991, interval în care a urcat toate treptele profesiei.

În paralel, s-a implicat direct în activitatea de performanță, devenind , pe rând: șeful Comisiei de disciplină la Federația Română de Rugby; vicepreședinte la Federația Română de Polo; secretarul secției de rugby Dinamo la ultimul titlu de campion național cucerit de acest club; consilier la Federația Română de Haltere și director al comitelor de organizare a Campionatelor Europene –seniori și Campionatelor Mondiale pentru juniori, găzduite în premieră de România.

Afirmat înainte de 1989, a avut o ascensiune impresionantă:

a reușit recunoașterea oficială, în justiție, a noului ziar Gazeta Sporturilor
a inițiat reconstituirea Asociației Presei Sportive, al cărei secretar general a fost ales în perioada 1990-1996
a lansat alături de Ovidiu Ioanițoaia, în calitate de prim-redactor șef adjunct, primul cotidian privat de sport din România, "Sportul românesc"
a gândit și condus cel dintâi ziar color de sport (SPORT XXI), realizând în paralel primele emisiuni cu tematică sportivă la Antena 1
a fost realizatorul primului talk-show radiofonic sportiv din România, la un post privat - Radio Contact
a trecut în toamna lui 1997 la Antena 1, fiind trimis special la Campionatul Mondial de Fotbal 1998
a condus diferite alte periodice sportive

* 1958: Ion Ciontoloi (n. 7 iulie 1958, Ermoclia) este un politician moldovean, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova în Legislatura 2005-2009pe listele Blocului electoral Moldova Democrată.

În iulie 2010, Ion Ciontoloi a devenit membru al Partidului Liberal Democrat din Moldova

· 1962 - S-a nascut Clive Jackson, vocalist si chitarist britanic (Doctor & The Medics).
* 1962: Igor Ursachi (n. 7 iulie 1962, Chișinău) este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal din Republica Moldova.
* 1966: James Cristopher „Jim” Gaffigan (n. 7 iulie 1966, Elgin, Illinois) este un actor și autor american.

Jim Gaffigan a crescut în Chesterton, Indiana. Este cel mai tânăr dintre cei 6 copii ai lui Michael și Marcia Gaffigan. Vorbește deseori, în spectacolele sale de stand-up comedy, despre cum este să crești într-o familie numeroasă. Tatăl său a fost bancher și și-a încurajat copiii să își creeze cariere în domenii care să le ofere locuri de muncă sigure. La vârsta de cinci ani, Jim a declarat că atunci când va crește va dori să devină „actriță”.

În 1988 a absolvit Școala de afaceri McDonough a Universității Georgetown, cu o diplomă în Finanțe. După absolvire, admirația pentru David Letterman l-a făcut pe Jim Gaffigan să se mute la New York. Pe parcursul zilei lucra, iar seara frecventa cursurile unei școli de actorie. După ce a participat la un seminar stand-up, s-a atașat de acest gen de reprezentație comică, astfel că, seara, după orele de teatru, își juca numerele de stand-up comedy în cluburi până aproape de orele dimineții. A fost deseori surprins dormind în timpul serviciul pe care îl avea ziua și chiar a fost trezit de șeful său pentru a fi demis.

Stilul pe care Jim Gaffigan îl abordează este observațional, iar principalele teme din spectacolele sale sunt orientate către lene, mâncare și viața de părinte.

Jim Gaffigan are o carieră activă și în film. Printre producțiile cinematografice în care a fost distribuit se numără: „Hot Pursuit”(Hot Pursuit: Urmărire periculoasă), „Going the Distance”(Amor la distanță), „It's Kind of a Funny Story”(Spitalul de nebuni), „17 Again”(Din nou la 17 ani), „Away We Go”(Un noi început), „The Love Guru”(Guru dragostei). De asemenea, Gaffigan a dat viață câtorva personaje din filme de animație și are publicate câteva albume muzicale.

Este căsătorit cu actrița Jeannine Gaffigan, împreună având cinci copii. Despre viața de părinte cu cinci copii povestește atât în spectacolele sale de stand-up comedy, cât și în cartea „Dad is Fat”(Tata este gras), publicată și în limba română. Cartea audio cu același titlu, în limba română, se află în lectura actorului Radu Gheorghe.

Jim Gaffigan

* 1968: Jeffrey Scott VanderMeer (n. 7 iulie 1968) este un scriitor, editor și profesor american. A câștigat premiile BSFA, World Fantasy, Nebula și a fost finalist al premiului Hugo.

Este cunoscut în special pentru contribuția adusă curentului New Weirdși pentru poveștile despre orașul Ambergris, prezente în cărți ca City of Saints and Madmen. În 2014 a publicat trilogia Southern Reach.

Jeff VanderMeer s-a născut în Bellefonte, Pennsylvania, dar și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în insulele Fiji, unde părinții săi au lucrat pentru Peace Corps. Această ședere, alături de călătoria înapoi spre State - făcută prin Asia, Africa și Europa - l-a influențat mult^[3].

În 2003, Jeff s-a căsătorit cu Ann Kennedy, pe atunci editor la Buzzcity Press și la revista Silver Web. Ann Vandermeer a fost editor al revistei Weird Tales și este un antologator și editor respectat. Familia VanderMeer locuiește în Tallahassee, Florida.

În afara scrisului și a activității de editor, Jeff VanderMeer s-a implicat și în cursurile de scriere creativă. Unul dintre proiectele în care este implicat se numește Shared Worlds, un program anual de două săptămâni care-și dorește să-i învețe pe adolescenți scrierea creativă^[4]. VanderMeer a predat și la Clarion Workshop^[5], precum și la Trinity Prep School. În afara predării, VanderMeer a redactat și ghiduri de scriere creativă, cum ar fi Wonderbook - cu care a câștigat premiul BSFA^[6], premiul Locus și a fost nominalizat la premiul Hugo și premiul World Fantasy

Jeff VanderMeer
Jeff VanderMeer

* 1969: Cristian Ghica (n. 7 iulie 1969) este un senator român, ales în 2016 pe liste USR.

* 1969: Shiro Kikuhara (n. 7 iulie 1969) este un fost fotbalist japonez.

* 1970: Valentin Rusu (numele de scenă fiind Vali Vijelie) (n. 7 iulie 1970, București) este un cântăreț din România.

· 1972 - S-a nascut fotablistul Viorel Dinu Moldovan.

· 1974 - S-a nascut Gabriel Kajcsa, fotbalist roman.
* 1975: Evghenii Nikolaevici Prilepin (în rusă Евге́ний Никола́евич Приле́пин),cunoscut sub pseudonimul Zahar Prilepin (în limba rusă: Захар Прилепин; n. 7 iulie 1975) este un romancier și politicianrus, membru al Partidului Național-Bolșevic.

Zahar Prilepin

* 1981: Cristian Irimia (n. 7 iulie 1981 în București) este un fotbalist român, care joacă pentru FC Voluntari.
* 1981: Brian Elwin Haner Jr. (n. 7 iulie 1981, Huntington Beach[*], SUA), mai cunoscut sub numele de scenă Synyster Gates sau pur și simplu Syn, este un muzician american, cel mai bine cunoscut ca fiind chitaristul și vocalistul formației Avenged Sevenfold. El ocupă locul 87 în cei mai mari 100 de chitaristi ai Guitar World din toate timpurile. Gates a fost votat ca Cel mai bun chitarist de metal din lume prin Total Guitar în 2016 și încă o dată în 2017.
Synyster Gates este fiul muzicianului, autorului și comedianului Brian Haner Sr., care a lucrat cu formația lui Sam the Sham în anii 1970 și a efectuat o sesiune de lucru pentru Avenged Sevenfold. Gates a studiat la Institutul de Muzicieni din Los Angeles, California, ca parte a programului de Chitară al Institutului de Muzică, studiind jazz-ul și chitara clasică. Gates este de origine engleză, irlandeză, germană și descendentă. Numele lui este originea engleză.

Synyster Gates s-a căsătorit cu Michelle DiBenedetto pe 7 mai 2010. Cuplul are un singur fiu, Nicolangelo "Nicci" Saint James Haner, născut în data de 12 mai 2017.

Soția lui Gates este sora geamăna a lui Michelle DiBenedetto, soția lui M. Shadows, făcându-i cumnați pe Shadows și Gates.

Synyster Gates

* 1981: Iuliana Măceșeanu (n. 7 iulie 1981) este o scrimeră română specializată pe spadă. A fost de trei ori campioană europeană pe echipe (în 2006, 2008 și 2009) și laureată cu bronz pe echipe la Campionatul European din 2005.

* 1982: Leonel Olímpio (n. 7 iulie 1982, Jaguariaíva, Paraná) este un fotbalist brazilian care evoluează pe postul de mijlocaș la clubul Varzim SC. A jucat pentru Sheriff Tiraspol în Divizia Națională din Republica Moldova.

* 1984: Alberto Aquilani (pronunție în italiană: /alˈbɛrto akwiˈlani/; n. 7 iulie 1984) este un fost fotbalist italian.
* 1984: Bruno Moraes (n. 7 iulie 1984, Santos, Brazilia) este un fotbalist braziliancare a evoluat la echipa Gloria Bistrița pe postul de atacant^[1], formând cuplul de atac împreună cu fretele său mai mic, Júnior.
* 1987: Steven Crowder (n. 7 iulie 1987) este un comentator, actor și comedian politic conservator american–canadian.^[2] El este gazda show-ului Louder with Crowder^[3] – podcast care acoperă un domeniu larg de știri, cultură pop și politică, difuzat pe YouTube și pe serviciul de streaming CRTV de pe Conservatory Review, LouderWithCrowder.com, Facebook, SoundCloud, iTunes și radioul terestru. Crowder este, de asemenea, un fost contribuitor la Fox News,^[4] un oaspete obișnuit al show-ului TheBlaze, și a apărut frecvent la The Glenn Beck Program și la The Dana Show.

Crowder este, de asemenea, un popular YouTuber, canalul său cu un conținut conservator (dreapta politică), având peste 3.8 milioane de abonați (în mai 2019).^[5] Printre cele mai cunoscute segmente ale canalului său se numără „Change My Mind” (clipuri video realizate pe domeniul public, în care Crowder provoacă trecătorii să încerce să îi schimbe poziția față de subiecte precum avortul, socialismul, teoriile de gen și politica armelor de foc), „Debunked” (Crowder demontând diverse argumente sau analizând critic discursuri, documente legislative etc.) sau investigațiile sub acoperire (la marșuri „Antifa”, în clinici unde se realizează avorturi etc.).

Steven Crowder
Crowder la Conservative Political Action Conference 2013

* 1988: Anamaria Ioniță (n. 7 iulie 1988, Brăila, România) este o alergătoare română specializată pe proba de 400 metri și 400 metri garduri.

* 1989: Kim Sang-bum (Hangul 김상범, n. 7 iulie 1989), cunoscut sub numele de scenă Kim Bum, este un actor sud-coreean, dansator, cântăreț și fotomodel. A devenit cunoscut datorită rolului său din Boys Over Flowers.

Kim Sang-bum s-a născut în Seul, Coreea de Sud, în data de 7 iulie 1989. Familia sa este formată din mamă, tată și o soră mai mică. În timpul liceului a excelat în fotbal, a devenit șeful clasei și a obținut note foarte mari. Kim a participat alături de alți 100 de concurenți în cadrul Survival Star Audition, unde s-a clasat pe locul 6, însă din cauza faptului că avea doar 17 ani, nu a putut continua competiția. Cu toate acestea, concursul i-a oferit numeroase oportunități. A primit diferite roluri în seriale de televiziune, iar popularitatea sa a crescut. În 2008, Kim a câștigat premiul de popularitate Netizen în cadrul Korea Drama Awards . Popularitatea sa a fost în creștere în urma rolului interpretat în faimosul serial Boys Over Flowers, iar în 2011 a fost distribuit în producția Padam Padam. Kim și-a lansat primul album în 20 iunie 2012. Primul său concert solo a avut loc la The Stelar Ball, în Hotelul Prince. A interpretat 11 cântece și a fost apreciat datorită talentului său.

Kim Sang-bum este foarte apropiat de colegii săi Kim Hyun-joong și Lee Min-ho. Acesta a avut o relație de 7 luni cu Moon Geun Young, actriță cu care a jucat în Goddess of Fire. O declarație de presă din 2014 afirmă că: „Cei doi nu s-au despărțit de mult, însă au decis să rămână prieteni”.

* 1993: Grâce Zaadi (n. 7 iulie 1993, în Courcouronnes)^[2] este o handbalistăfranceză care joacă pentru clubul Metz Handball^[3] și pentru echipa națională a Franței. Handbalista evoluează pe postul de coordonator de joc și este căpitanul echipei din Metz^[

* 1994: Julia Eriksson (n. 7 iulie 1994, în Göteborg)^[1] este o handbalistă din Suedia care joacă pentru clubul IK Sävehof pe postul de intermediar stânga.
* 1999: Ayano Kawamura (n. 7 iulie 1999, Kochi, Japonia) este o cântăreață japoneză, membră a formației Angerme. A intrat în trupă cu Musubu Funaki la 26 iunie 2017. Anterior, a fost membră a Hello! Pro Kenshuusei și a formației locale Hachikin Girls. A debutat ca actriță în piese de teatru precum Little Women și Anne of Green Gables.

Decese

· 1304: A decedat Papa Benedict al XI-lea (Nicola Boccasini nascut la Treviso in 1240). Dupa un pontificat care a durat numai opt luni, a murit subit la Perugia existand suspiciunea ca ar fi fost otravit. A fost beatificat la data de 24 aprilie 1736.

· 1307: Eduard I al Angliei (17 iunie 1239 - 7 iulie 1307) a domnit între anii 1272 și 1307, suindu-se pe tronul Angliei pe 21 noiembrie 1272 după moartea tatălui său, regele Henric al III-lea. Supranumit „Picioare lungi”, datorită staturii sale neobișnuit de înalte, Eduard I a fost cel mai ilustru monarh englez din Evul Mediu.

Eduard s-a născut la Palatul Westminster pe 17 iunie 1239. A fost căsătorit de două ori; prima soție a fost Eleonora a Castiliei cu care a avut 16 copii iar moartea soției sale, în 1290 l-a afectat profund pe Eduard. Cu cea de-a doua soție, Margareta a Franței, fiica regelui Filip al III-lea al Franței a avut 3 copii.

Înainte de a deveni rege, Eduard a fost numit guvernator al Irlandei și Gasconiei. În august 1270 a pleca în Cruciadă, alături de regele francez Ludovic cel Sfânt. La sfârșitul anului 1272, aflând că tatăl său murise, Eduard s-a întors în Anglia, fiind încoronat la 19 august 1274 la Westminster Abbey.

După cum Eduard I este primul dintre Plantageneți care poartă nume englezesc, tot astfel el este și primul care încearcă să desăvârșească cucerirea Insulelor Britanice. A fost pregatit pentru această misiune încă din adolescență. În 1252 tatăl său, Henric al III-lea, îi dăduse Irlanda, comitatul de Chester, pământurile regelui din Țara Galilor, insulele anglo-normande și Gasconia. În zadar a încercat Eduard –pe vremea când nu era decât lordul Eduard și comite de Chester- să impună galezilor cutumele engleze; ei se revoltaseră și-l învinseră. Tânărul Eduard ieși ruinat din acel război, dar făcuse cunoștință cu metodele de luptă ale galezilor, cunoscuse valoarea arcașilor lor, înarmați cu arcuri lungi, de o forță și o pătrundere mult mai mari decât arcurile obișnuite, și imposibilitatea de a folosi împotriva lor cavaleria feudală, pe care săgețile lor o puneau pe fugă.

După ce a devenit rege, în 1277, a pregătit o expediție în Țara Galilor, pe care a condus-o el însuși. În 1301 regele îi dădu fiului său Eduard, născut în Țara Galilor și crescut de o bonă galeză, titlul de Prinț de Wales, devenit de atunci titulatura fiului cel mai vârstnic al regilor Angliei. Cu toate că din acel moment au fost introduse legile și cutumele engleze, principatul rămase în afara regatului și nu trimitea deputați în parlament. Abia în secolul al XVI-lea, Henric al VIII-lea făcu din Anglia și Țara Galilor un regat unic (Actul de unire: 1536).

Învingător al celților din Țara Galilor, Eduard I nu reuși să iasă victorios în lupta sa împotriva celților din Scoția. După ce muri regele Scoției, nelăsând ca urmaș decât o fetiță care locuia în Norvegia, Eduard făcu o propunere foarte înțeleaptă: s-o ia în căsătorie fiul său, ceea ce ar fi dus la unirea celor două regate. Ideea părea a fi acceptată de cea mai mare parte a scoțienilor și Eduard trimise o corabie în Norvegia ca s-o aducă pe prințesă. Pentru a o distra pe "fata din Norvegia" în timpul călătoriei pe mare, se pregătiseră pe navă alune, ghimbir, smochine, turtă dulce, dar gingașa copilă, neputând suporta grelele condiții ale trecerii mării, muri pe drum și marii seniori scoțieni începură de îndată să-și dispute coroana.

Eduard, ales ca arbitru, atribui regatul lui John Balliol, care fu încoronat la Scone, dar îi ceru noului rege să-l recunoască drept suzeran. Scoțienii crezuseră că o asemenea suzeranitate va rămâne pur formală. Când Eduard anunță că un împricinat a cărui cerere a fost respinsă de o curte scoțiană va putea în viitor face apel la tribunalele engleze, John Balliol intră în alianță cu regele Franței, adversar al lui Eduard din pricina Gasconiei. Atunci, Eduard a intrat cu oastea sa în Scoția și l-a făcut prizonier pe Balliol. Impuse Scoției acele legi engleze care-i erau dragi și pe care le admira. Se izbi de o rezistență neașteptată, nu din partea baronilor, ci a poporului scoțian, care, sub conducerea unui cavaler, William Wallace, se răsculă.

În 1305 Eduard se crezu stăpânul întregii țări, dar în 1306 Robert Bruce răsculă din nou Scoția și fu încoronat la Scone. Regele Angliei era bătrân, infirm, dar jură, într-un straniu jurământ mistic, "înaintea Domnului și a Lebedelor", să zdrobească revolta scoțienilor. Această ultimă campanie din Scoția îi puse capăt vieții. Pe patul de moarte, își luă rămas bun de la fiii săi. Le ceru ca 100 de cavaleri să-i ducă inima în Țara Sfânta, să nu-i fie înmormântat trupul înainte de înfrângerea scoțienilor și oasele sale să-i fie purtate în fruntea bătăliei, astfel ca, mort fiind, să-și conducă armatele la victorie, ca și în viață. El însuși compuse inscripția pe care dorea s-o vadă gravată pe mormântul său: Eduardus Primus Scotorum Malleus hic est. Pactum serva. (Aici zace Eduard întâiul, sfărâmiătorul scoțienilor. Păstrează-ți legământul).

Eduard I
Portret aflat la Westminster Abbey.

· 1537: A murit Magdalena de Valois, prințesă a Franței și regină a Scoției (n. 1520). Magdalena de Valois (10 august 1520 – 7 iulie 1537), a fost prințesă a Franței și regină a Scoției, fiind soția regelui Iacob al V-lea al Scoției.

· 1572: A murit Sigismund al II-lea Augustus al Poloniei (n. 1520). Sigismund al II-lea August – în poloneză: Zygmunt II August; în lituaniană: Žygimantas III Augustas I – (1 august 1520 – 7 iulie 1572) a fost rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei, fiind singurul fiu a lui Sigismund I cel Bătrân, acesta urmând-l pe tatăl său sub numele de Sigismul al II-lea, în 1548. A fost căsătorit de trei ori și a fost ultimul membru al Iagellonilor care nu a avut copii, iar prin Unirea de la Lublin s-au introdus alegerile monarhiei.
* 1799: William Curtis (n. 11 ianuarie 1746, Alton, Hampshire – d. 7 iulie 1799, Brompton) a fost un botanist, entomolog, fitolog, micolog, dar de asemenea un traducător și farmacist englez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Curtis.

Casa de naștere a lui William Curtis

William s-a născut în Alton într-o familie de quakeri ca primul fiu al tăbăcarului John Curtis. După absolvirea școlii locale a început o ucenicie la un farmacist în oraș. Deja la această vârstă fragedă, a dezvoltat o pasiune pentru studiul istoriei naturale. În 1766, după terminarea instruirii ca farmacist, s-a mutat la Londra, unde a lucrat în această meserie, dar numai scurt timp, pentru că interesul său în științele naturale devenise astfel de dominant, că a reziliat contractul de muncă la farmacistul Talwin.^[4]

Prima lui publicare a fost Instructions for Collecting and Preserving Insects (Instrucțiuni pentru colectarea și conservarea insectelor), din anul 1771, urmată de traducerea faimoasei opere a lui Carl Linné Fundamenta Entomologiae un an mai târziu. Tot în 1772, Curtis a fost numit demonstrator de botanică la Societatea Apothecaries, la Chelsea Physic Garden, unde a predat lecțiuni publice în botanică. Scurt timp după acea, el a achiziționat o grădină pentru cultivarea de plante. Fiind repede prea mică, a strămutat-o (încă de două ori), în final la Lambeth Marsh, unde a plantat și colectat cel mai mare număr de plante britanice aduse vreodată împreună.^[4]

Curtisia dentata

Savantul și-a creat un nume strălucitor în domeniul botanicii prin marea sa operă în șase volume, Flora londinensis, cu care a început în anul 1775 și a terminat în 1798. Acolo a descris multe plante și ciuperci (astfel a descris în volumul 2 al lucrării sale principale între alte specia Agaricus velutipes).^[5] din domeniul Londrei. Lucrarea i-a adus multă onoare dar pentru mulți ani nici un câștig. Altfel s-au dezvoltat lucrurile cu jurnalul Botanical Magazine, publicat de el pentru prima oară pe 1 februarie 1787, unde în fiecare ediție au fost prezentate trei ilustrații de plăci colorate manual, completate de descrieri minuțioase și vândut pentru un Șiling. Jurnalul s-a dovedit foarte rentabil. Pentru crearea plăcilor Curtis a angajat diverși gravori și coloriști cu renume. Cunoștința cu el era acum curtată de fiecare naturalist eminent. În urma morții lui Curtis în 1799, fiul său Thomas Curtis a preluat revista. Cu toate acestea, a fost nepotul său, Samuel Curtis, un biograf, care a stabilit într-adevăr revista. Mai târziu, publicația a fost preluată de către John Sims, care a redenumit-o în Curtis’s Botanical Magazine (1826).^[6]^[7]

Toate ideile lui Curtis au servit beneficiului omenirii. El a fost primul botanist cu renume în această țară care a aplicat botanica pentru scopurile agriculturii. Prin neîncetata cultivare de plante, el a posedat avantaje superioare fâță oricăruia care îl precedase și a fost astfel în stare, să atragă atenția agricultorilor referitor la calitățile nocive precum cele utile ale plantelor.

William Curtis

· 1816: A decedat Richard Brinsley Butler Sheridan, om politic irlandez, autor dramatic si director de teatru, cel mai de seama reprezentant al comediei engleze in secolul XVIII. Comedia sa de debut, “Rivalii” (1773), il plaseaza in doar cateva zile de la reprezentare printre autorii celebrii din Anglia.Anul urmator preia conducerea faimosului Drury Lane, pe care l-a reconstruit in 1794 si de care s-a despartit doar dupa incendiul devastator din 1809. Capodopera sa poate fi socotita “scoala calomniei” (“Critica sau repetitia unei tragedii”, “Pissarro”);(n.04.11.1751). Capodopera sa poate fi socotita “scoala calomniei” (“Critica sau repetitia unei tragedii”, “Pissarro”).

· 1867 - A murit actorul american de culoare Ira Frderic Aldridge; unul dintre cei mai celebri interpreti de roluri din repertoriul lui Shakespeare.
* 1892: Jan Stanisław Franciszek Czerski (n. 15 mai 1845, Swołna, gubernia Vitebsk - d. 7 iulie 1892, Kolîmsk, azi Zîrianka) a fost un geograf, geolog, explorator al Siberiei, paleontolog, participant al Insurecției poloneze din Ianuarie.

A fost deportat și încadrat ca soldat în batalionul din Omsk. A fost eliberat din serviciul militar pe motiv de boală în 1869 și s-a stabilit la Irkutsk (1871— 1886). Sub influența lui G. N. Potanin a realizat vaste explorări geologice și paleontologice. A studiat structura geologică a țărmurilor lacului Baikal (1877— 1880), alcătuind prima lor hartă geologică detaliată și a explorat bazinele rîurilor Selenga și Tunguska inferioară (1881-1882). La invitația Academiei de științe din St. Petersburg (1885), în drum spre capitala Rusiei a efectuat expediții pe traseul Irkutsk - Ural (inclusiv valea Angarei).

A murit în timpul explorării cursului inferior al rîurilor Kolîma și Omolon. A fost distins, pentru cercetările sale, cu medalii ale Societății Ruse de Geografie. Un ținut muntos din Iacutia (Magadan) și o culme muntoasă din Transbaikalia, descoperite de el, îi poartă astăzi numele.

Jan Czerski

· 1930: A murit Sir Arthur Conan Doyle, scriitor britanic, autor de romane politiste, parintele celebrului detectiv Sherlock Holmes (“Cainele din Baskerville”, “Lumea disparuta”); (n.22.05. 1859). Sir Arthur Conan Doyle (n. 22 mai 1859 – d. 7 iulie 1930) a fost un romancier britanic, celebru pentru a-l fi creat pe Sherlock Holmes – primul detectiv care apare într-o serie de romane polițiste. În afara acestora, Sir Arthur Conan Doyle a fost autorul a numeroase povestiri știintifico-fantastice, romane istorice, piese de teatru, romane de dragoste, poezie și texte inspirate direct din realitate (non-fiction).

Sir Arthur Conan Doyle s-a născut la Edinburgh, din părinți irlandezi care emigraseră în Scoția. A fost trimis la Stonyhurst, o școală a iezuiților, la vârsta de 9 ani, deși când a absolvit-o în 1875 el abandonase deja creștinismul pentru a deveni un agnostic. Din 1876 până în 1881 a studiat medicina la Universitatea din Edinburgh, inclusiv o perioadă de practică petrecută la Aston (acum parte a districtului Birmingham). După absolvire s-a angajat ca doctor pe un vas care se îndrepta spre coasta Africii de Vest; în 1882 și-a deschis un cabinet la Plymouth. Și-a luat doctoratul în 1885. Ducea lipsă de pacienți și își umplea timpul dintre două consultații scriind povestiri. Prima povestire a publicat-o în Chambers's Edinburgh Journal înainte să împlinească 20 de ani.

Abia după ce și-a mutat cabinetul la Southsea Doyle s-a dedicat cu seriozitate literaturii. Prima operă semnificativă a fost A Study in Scarlet[Un studiu în roșu] în care apărea pentru prima oară Sherlock Holmes, un erou inspirat de persoana lui Joseph Bell, un fost profesor al său de la universitate. Rudyard Kipling l-a felicitat pe Doyle pentru acest succes și l-a întrebat: „Oare e vorba de bătrânul meu prieten, Dr. Joe?”. În perioada cât Doyle a locuit la Southsea a contribuit la formarea Portsmouth Football Club, el fiind primul portar amator al acestei echipe.

În 1885 s-a căsătorit cu Louise Hawkins, care suferea de tuberculoză și a murit în 1906. S-a recăsătorit cu Miss Jean Leckie în 1907, cu care se întâlnise de fapt încă din 1897 și de care se îndrăgostise. Dragostea pentru Jean a fost platonică între 1897-1907, în semn de fidelitate conjugală pentru prima lui soție. Doyle a avut în total cinci copii, doi cu prima soție (Mary si Kingsley), și trei cu a doua (Jean, Denis și Adrian).

Arthur Conan Doyle

· 1951: A murit Dimitrie Voinov, biolog, zoolog, histolog și citolog român (n. 1867). Dimitrie Voinov (n. 6 februarie 1867, Focșani – d. 7 iulie 1951, București), biolog, zoolog, histolog, citolog, fondatorul școlii românești de citologie. Membru titular (din 1927) al Academiei Române.

* 1956: Iza Kremer (n. 21 octombrie 1887,^[1] Bălți, Imperiul Rus – d. 7 iulie 1956,^[2]^[1] Córdoba, Argentina, Argentina) a fost o interpretă de muzică ușoară (soprană) de origină rusă și evreiască, care a deținut de-a lungul timpului cetățenia Imperiului Rus, a Statelor Unite și a Argentinei. Prima sa manifestare artistică a fost în anii de tinerețe, când publica poezii într-un ziar din Odesa. A debutat în muzică la mijlocul anilor 1910. După emigrarea în Statele Unite, în 1924, a abandonat cariera de cântăreață de operă în favoarea recitalurilor și concertelor solo.^[3]

Kremer cânta nu doar cântece din repertoriul clasic al vremii, dar și muzică folclorică din mai multe țări în diferite limbi. Este, probabil, prima femeie care a cântat klezmer^⁠(d) (gen de muzică specific evreilor așkenazi) într-un concert. În 1927, a început să cânte vaudeville. S-a mutat în Argentina în 1938 și și-a trăit acolo ultimii 18 ani din viață. A fost subiectul unui documentar de televiziune din 2000, intitulat Isa Kremer: The People's Diva^⁠(d), produs pentru The Jewish Channel^⁠(

Iza Kremer s-a născut într-o familie de evrei în orașul Bălți din Basarabia, Imperiul Rus. Tatăl său, Jacob Kremer, era ofițer în armata lui Nikolai al II-lea. Mama sa, Anna Kremer (născută Rosenbluth), era melomană, transmițând această pasiune fiicei. Familia făcea parte din clasa burgheză; Iza a crescut sub auspiciul unei guvernante și a fost educată la o școală privată a Bisericii Ortodoxe Ruse.^[5] Familia s-a mutat la Odesa pe când Iza avea 12 ani.^[6]

În adolescență, Iza a început să se manifeste ca poetesă, scriind poezii revoluționare pentru un ziar din Odesa. Redactorul ziarului, Israel Heifetz, s-a oferit să o ajute pe Kremer și i-a plătit studiile în operă la Milano în 1902-1911, Iza fiind discipolă a lui Pollione Ronzi^⁠(d). Fata a fost nevoită să abandoneze studiile și să concerteze în urma unui eșec al tatălui în afaceri. Mama a venit la ea în Italia, iar Iza îi întreținea pe amândoi.^[6] S-a căsătorit cu Israel Heifetz, redactorul ziarului la care scria în adolescență, care era cu 27 de ani mai în vârstă. Cuplul a avut o fată, Toussia, născută în 1917.

Iza Kremer, cca. 1915

A debutat profesional în operă în 1915 la Teatro Ponchielli^⁠(d) din Cremona, jucând rolul lui Mimi în opera Boema de Giacomo Puccini. Ulterior, a lucrat la Teatrul Mariinsk^⁠(d) din Sankt-Petersburg (pe atunci Opera din Petrograd), unde a jucat în câteva operete. Printre rolurile avute se numără Dolly în Endlich allein^⁠(d) de Franz Lehár, Elvira în Die ideale Gattin^⁠(d) a aceluiași compozitor, Helen în Polská krev de Oskar Nedbal^⁠(d) și Laura în Studentul cerșetor de Karl Millöcker. A activat și la Teatrul Bolșoi din Moscova.^[5] Printre rolurile interpretate în opere și operete se mai numără Tatiana în Evgheni Oneghin de Piotr Ilici Ciaikovski, cât și rolurile titulare în Manon^⁠(d) de Jules Massenet și Madame Butterfly de Puccini.^[4]

În 1914, Kremer s-a întors la Odesa și a jucat la Teatrul de Operă și Balet din Odesa^⁠(d) timp de doi ani, printre rolurile jucate numărându-se Violetta în Traviata de Giuseppe Verdi. Anume atunci ea a înțeles că talentul său vocal nu era potrivit ariilor de operă și a început să fie preocupată de muzica folclorică în idiș și alte limbi.^[6] A devenit activă în cercurile intelectuale, stabilind relații de prietenie cu Șalom Aleihem, Haim Nahman Bialik, Mendele Moher Sfarim și Mark Warshawski^⁠(d). Bialik a inspirat-o să înceapă a colecționa muzică idiș și să o includă în concerte. Până atunci, doar bărbații — de obicei chazanii — cântau idiș în concerte.^[5] A susținut primul astfel de concert în Moscova și, încurajată de succesul obținut de acesta, a plecat în turneu în Turcia, Polonia, Germania, Franța, Anglia și alte țări.^[6] A colaborat cu Aleksandr Vertinski, Mihail Vavici^⁠(d), Iuri Morfessi^⁠(d), Ion Bazilevschi, Efim Galanter, Antonina Alhazov ș.a.^[7]

În 1917, în timp ce se afla într-un turneu la Constantinopol, Turcia, în Rusia s-a declanșat Revoluția Rusă. Kremer și familia sa erau susținători ai lui Aleksandr Kerenski, opozant al bolșevicilor, astfel încât proprietățile familiei din Odesa au fost confiscate, Heifetz a fost întemnițat, iar fiica, guvernanta și părinții Izei au primit interdicție de a părăsi Odesa. Iza a reușit să-și evacueze familia în Polonia în 1919, iar în următorul an a mituit funcționarii orășănești ca să-i elibereze soțul.^[5]Preocupată de aceste probleme, Iza a reușit, între timp, să facă câteva înregistrări în Constantinopol la casa de discuri Orfeon^⁠(d), în 1918-1920.^[4]

După reunirea familiei în Polonia în 1920,^[4] familia s-a mutat pe o scurtă perioadă la Berlin, în cele din urmă stabilindu-se la Paris, în Franța.^[5] La scurt timp după aceasta, Kremer s-a despărțit de Heifetz, care a murit ulterior în lagărul de concentrare nazist Fort Breendonk^⁠(d) în timpul celui de-al doilea război mondial.^[5] În 1922, cântăreața a organizat un turneu de concerte în Polonia, care includea cântece evreiești. Concertul său de la Sala Filarmonică din Varșovia a provocat un protest antisemitic în fața sălii de concert.^[8]^[9]^[10]^[11] Mai târziu, Kremer povestea că acest protest, însoțit de alte manifestări ale antisemitismului în Europa, au determinat-o să se mute în Statele Unite.

· 1968 - În această zi Formula 1 a mai făcut o victimă, una care s-a sacrificat în numele inovaţie şi al cărui destin a fost deosebit de tragic. În acel an Honda a creat un monopost experimental denumit RA302, care avea o caroserie din magneziu şi un motor răcit cu aer. Chiar dacă la primele teste John Surtees, pilotul de teste al japonezilor, a decretat că noul Honda nu este gata pentru a concura, sponsorii Honda din Franţa au decis că acest model trebuie să concureze în Marele Premiu al Franţei. A fost ales ca pilot idolul local Jo Schlesser, dar soarta a fost crudă cu francezul. După doar două tururi în virajul Six Freres, bolidul a supravirat larg şi s-a izbit de un mal de pământ. Combustibilul aferent pentru încă 58 de tururi şi caroseria din magneziu a făcut ca Honda RA302 să se aprindă instantaneu, flăcările fiind uriaşe.Schlesser nu a a avut nici cea mai mică şansă de a scăpa. După această tragedie Honda a decis să se retragă din Formula 1, revenind sub nume propriu de abia în 2005.

· 1973: Veronica Lake, actriță americană (n. 1919)
* 1976:

Gustav Heinemann se întâlneşte la Bonn cu Josef Komanschek (preşedintele şvabilor bănăţeni) şi Erhard Plesch (preşedintele saşilor transilvăneni)
12 mai 1971

Gustav Walter Heinemann (GCB) (n. 23 iulie 1899, Schwelm – d. 7 iulie 1976, Essen) a fost un om politic german. A îndeplinit mai multe funcții înalte în guverne ale Republicii Federale Germania: ministru federal de interior 1949–1950 (în cabinetul cancelarului Konrad Adenauer), ministru federal al justiției 1966–1969 (în cabinetul cancelarului Kurt Georg Kiesinger). Cariera sa politică a culminat cu îndeplinirea funcției de președinte al Republicii Federale Germania în perioada 1969–1974.

Gustav Heinemann

În martie 1969, Gustav Heinemann a fost ales Președinte al Republicii Federale Germania. Așa cum a fost ales cu ajutorul majorității delegaților Partidului Liber Democrat acronim (FDP), alegerea lui a fost în general înțeleasă ca un semn al reorientării FDP în ceea ce privește o viitoare coaliție cu Partidul Social Democrat acronim (SPD) (coaliția social-liberală , Octombrie 1969 - octombrie 1982).

Într-un interviu, Heinemann a spus odată că vrea să fie "președintele cetățenilor", nu "președintele statului". El a stabilit tradiția de a invita cetățeni obișnuiți la recepțiile de Anul Nou ale președintelui și, în discursurile sale, ia încurajat pe germani să depășească tradiția de supunere față de autorități, să utilizeze pe deplin drepturile lor democratice și să apere statul de drept și Justiția socială.^[1] Această atitudine și receptivitatea față de protestele studenților din 1968 l-au făcut popular printre generația tânără.

Întrebat dacă iubește statul german, el a răspuns că nu iubește statul, ci soția lui

* 1977: Nicolae Kovács, născut Miklós Kovács, (n. 23 decembrie 1911, Ekés, azi Plugova, Caraș-Severin - d. 7 iulie 1977, Timișoara) a fost un fotbalist român de etnie maghiară, fratele lui Ștefan "Piști" Kovács.

* 1980: Prințul Dmitri Alexandrovici al Rusiei (15 august 1901 – 7 iulie 1980) a fost al patrulea fiu al Marelui Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei și al Marii Ducese Xenia Alexandrovna a Rusiei. A fost nepotul Țarului Alexandru al III-lea al Rusiei.

Prințul Dmitri Alexandrovici Romanov s-a născut la Palatul Gatchina, în apropiere de Sankt Petersburg, la 15 august 1901. A fost al patrulea fiu și al cincilea copil dintre cei șapte frați. Părinții lui au fost Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei (1866–1933) și Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei (1875–1960). Prin urmare, Prințul Dmitri a fost strănepot al Țarului Nicolae I (pe parte paternă), și stră-strănepot al aceluiași Țar pe parte maternă, și nepot al Țarului Alexandru al III-lea.

În timpul Revoluției Ruse Prințul Dmitri a fost închis împreună cu părinții săi și împărăteasa bunică la Dulber, în Crimea.^[1] A scăpat de soarta crudă împărășită de unii dintre verii săi Romanov, care au fost uciși de către bolșevicii, când a fost eliberat de către trupele germane în 1918. A părăsit Rusia la 11 aprilie 1919, la vârsta de 17 ani, la bordul navei britanice "HMS Marlborough", care i-a transportat în Malta. După nouă luni s-a stabilit în Anglia.

În exil, Prințul Dmitri a trăit între Anglia și Franța. El a avut o cariera variată. La sfârșitul anilor 1920 a emigrat în Statele Unite, unde a lucrat ca broker în Manhattan. S-a întors în Europa la începutul anilor 1930. Pentru o perioadă scurtă, în 1930, el a condus magazinul Coco Chanel, la Biarritz.

Prin Chanel el a cunoscut o aristocrată rusă care lucra ca model pentru casa ei de modă: contesa Marina Sergeievna Golenistcheva-Koutouzova (20 noiembrie 1912 – 7 ianuarie 1969). Ea era a doua fiică a contelui Serhgei Alexandrovici Golenishchev - Kutuzov (1885 - 1950) și a soției sale, Maria Alexandrovna (1890 - 1960). După Revoluție, Marina și familia ei s-au mutat la Kislovodsk și mai târziu în Crimea. În august 1920 familia a fost evacuată la Istanbul, apoi la Paris. În capitala Franței, Marina a început să lucreze pentru Chanel.

Prințul Dmitri s-a îndrăgostit de ea și s-a căsătorit la Paris la 25 octombrie 1931. Nunta a atras atenția și mireasa a purtat o rochie Chanel.^[3]

Prințul Dmitri (extremă dreapta, cu cravată) împreună cu părinții și frații săi, 1912 sau 1913

Cuplul a avut o fiică:

Prințesa Nadejda Dmitrievna (4 iulie 1933 – 17 septembrie 2002). Nadejda s-a căsătorit cu Anthony Allen, cu care a avut două fiice și un fiu: Penelope, Marina și Alexandru; după divorțul cu Allen, ea s-a căsătorit cu William Hall Clark.

În 1947 el a divorțat de Prințesa Marina care s-a mutat cu fiica lor în Statele Unite. În 1949 ea s-a recăsătorit cu Otto de Nefvillya (1898 - 1971), un descendant al unei familii aristocrate germane. Marina Sergeievna Golenistcheva-Koutouzova a murit la 7 ianuarie 1969 la Sharon, Connecticut.

În timpul anilor 1950, Prințul Dmitri a studiat piața vinului și a lucrat în calitate de reprezentant de vânzari europene pentru o firmă de whisky în Londra. S-a recăsătorit la 20 octombri 1954 cu Lady Milbanke, născută Margaret Sheila MacKellar Chisholm (9 septembrie 1898 – 13 octombrie 1969). Cuplul a trăit modest în Belgravia, în centrul Londrei. Prințesa Dmitri a murit la 13 octombrie 1969 și a fost înmormântată într-o capelă din apropiere de Edinburgh, lângă fiul ei cel mic care a murit la 20 de ani, în 1939.

În urma fondării Asociației familiei Romanov în 1979, Prințul Dmitri a fost ales primul ei președinte, unde a servit până la moarte, un an mai târziu.

Prințul Dmitri Alexandrovici

· 1983 - A murit Hermann Kahn, cibernetician, matematician, fizician si futurolog american (n.15.02.1922).

· 1988: Mihai Cruceanu, poet român (n. 1887)

· 2004 - A murit academicianul Mihail Serban, profesor de biochimie la Facultatea de Medicina Veterinara din Bucuresti (n. 1930) («Biochimia contractiei musculare», «Substante biologice active»).

· 2006: Syd Barrett, cântăreț, compozitor englez (Pink Floyd) (n. 1946). Roger Keith (Syd) Barrett (n. 6 ianuarie 1946, Cambridge, Regatul Unit – d. 7 iulie 2006, Cambridgeshire, Regatul Unit) a fost unul dintre membrii fondatori ai grupului Pink Floyd. Deși activitatea sa în muzica rock a durat relativ puțin, el este considerat unul dintre pionierii acesteia și primul artist al genului psihedelic folk. El este cel care a dat numele „Pink Floyd” grupului.

· 2008 - Ada Brumaru - muzicolog şi critic muzical - a murit. Preocupările sale muzicologice s-au orientat cu precădere către lumea teatrului liric, către perioada romantică (este autoarea cărţii "Romantismul în muzică"), dar şi către creaţia autohtonă (a realizat filmul "Enescu, la răspântie de vremi"). Ada Brumaru a fost distinsă de trei ori cu Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din Romania, al cărei membru era. (n. 5 iulie 1930).

* 2011: Theodore Lux Feininger, cunoscut în Statele Unite mai ales ca T. Lux Feininger (n. 11 iunie 1910,Berlin, Imperiul German^[7] – d. 7 iulie 2011, Cambridge, Massachusetts, SUA^[8]) a fost un fotograf și pictor avangardist american născut în Germania, fiu al germanei Julia Berg și al americanului Lyonel Charles Feininger, care trăia în Germania de la vârsta de 16 ani. Tatăl său, Lyonel Feininger, a fost primul profesor numit la școala Bauhaus, de către fondatorul acestuia, Walter Gropius, în 1919, la Weimar. Theodore a avut alți doi frați mai mari, printre care Andreas Feininger, ambii artiști și două surori provenite din căsătoria anterioară a tatălui său cu Clara Fürst.

La vârsta de 16 ani, Lux Feininger, cum va prefera să fie numit, a devenit student al școlii Bauhaus, care se mutase între timp de la Weimar la Dessau. A fost un talent multilateral, studiind pictura cu Josef Albers, Paul Klee și Wassily Kandinsky, cântând într-o formație de jazz a studenților și făcând parte din echipa unui teatru experimental. În calitate de fotograf și-a asumat rolul de foto-jurnalist al vieții de zi cu zi de la Bauhaus. Deși Bauhaus nu a avut un studiou fotografic până în 1929, Feininger și-a format un stil artistic datorită unui ... vecin. Stilul său fotografic a fost influențat de cel al lui László Moholy-Nagy, care era vecin cu familia Feininger, în clădirile de locuit ale cadrelor didactice, clădiri ce fuseseră designate de Walter Gropius. Destul de repede, Feininger s-a impus ca un fotograf de valoare, vânzându-și fotografiile unor periodice și ziare. În 1929, o parte din lucrările sale au fost expuse în Film und Foto.

O retrospectivă a lucrărilor sale timpurii a fost expusă în anul 1962 la Busch-Reisinger Museum din Cambridge, statul Massachusetts, iar în anul 2001, celebrul Metropolitan Museum of Art, din Manhattan, a prezentat lucrările sale într-o expoziție intitulată, Dancing on the Roof: Photography and the Bauhaus (1923-1929) - în limba română, Dansând pe acoperiș: Fotografie și Bauhaus (1923-1929).

· 2014: A murit Alfredo Di Stéfano, fotbalist și antrenor de fotbal argentiniano-spaniol (n. 1926). Alfredo Stéfano Di Stéfano Laulhé (n. 4 iulie 1926 – d. 7 iulie 2014) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal argentiniano-spaniol, considerat unul dintre cei mai mari jucători din istoria fotbalului. El este de obicei asociat cu echipa Real Madrid, și Ferenc Puskás, și a jucat un rol crucial în cucerirea de către acest club a Cupei Campionilor Europei de cinci ori în cinci sezoane consecutive începând cu 1956. Di Stéfano a jucat pentru echipele naționale ale Argentinei, Columbiei și Spaniei, dar nu a participat la nici un campionat mondial.

· 2014: A murit Eduard Șevardnadze, general și politician georgian, al 2-lea președinte al Georgiei (n. 1928). Eduard Șevardnadze (n. 25 ianuarie 1928 — 7 iulie 2014) a fost un politician și diplomat georgian. Șevardnadze a servit în calitate de Prim Secretar al Partidului Comunist Georgian (de facto liderul Georgiei Sovietice) între 1972 și 1985, și ministru de externe al Uniunii Sovietice între 1985 și 1991, în perioada cînd la conducerea acesteia se afla Mihail Gorbaciov. După destrămarea Uniunii Sovietice, între anii 1992 și 2003 Șevardnadze a ocupat funcția de președinte al Georgiei, conducând țara în mod autoritar, și venind la putere prin înlăturarea forțată a președintelui democratic ales, Zviad Gamsahurdia. În perioada președinției sale Georgia a pierdut controlul asupra regiunilor Abhazia, Osetia de Sud și Adjaria. El a fost forțat să se retragă în 2003, ca urmare a sângeroasei Revoluții a Trandafirilor.

· 2015: A murit Angela Ciochină, interpretă de muzică ușoară (n. 1955). Angela Ciochină (n. 17 aprilie 1955, comuna Urecheni, județul Neamț – d. 7 iulie 2015[1], București) a fost o solistă vocală, compozitoare și profesoară de canto.

Sărbători

· În calendarul ortodox: Sf M Mc Chiriachi; Sf Cuv Toma din Maleon; Sf Mc Evanghel; Duminica a 3-a după Rusalii - Despre grijile vieții

· În calendarul romano-catolic: Sf. Felix, episcop

Nepal: Ziua națională - Aniversarea zilei de naștere a MS Regelui - Gyanendra (1946)
Insulele Solomon: Ziua națională - Aniversarea proclamării independenței (1978)
Japonia: Tanabata, sărbătoarea stelelor

Agatarsii, Tribul Misterios al Daciei in Care Nevestele Erau Impărtite Frateste

RELIGIE ORTODOXĂ 7 Iulie

Sf M Mc Chiriachi; Sf Cuv Toma din Maleon; Sf Mc Evanghel; Duminica a 3-a după Rusalii - Despre grijile vieții

Sfânta Muceniţă Chiriachi, ocrotitoare şi rugătoare pentru creştinii din Episcopia Huşilor

Poate pentru foarte mulţi conaţionali, sfânta este puţin cunoscută, dar prezenţa ei la Catedrala Episcopală din Huşi, de peste 250 de ani, ne îndeamnă să facem cunoscută viaţa, pătimirea, dar mai ales biruinţa ei asupra morţii şi uitării, comune oamenilor.

Născută din părinţi creştini, în Asia Mică, ca răsplată a rugăciunii lor către Dumnezeu, pentru că a văzut lumina zilei în zi de duminică, a primit numele Chiriachi, substantivul plural desemnând în limba elină, ziua Învierii, ziua care pentru creştini este odihnă şi lucrare a celor pentru suflet. Tinereţea şi viaţa ei plină de virtute şi dragoste creştină, a dus-o în conflict cu autorităţile păgâne ale Imperiului roman. Întrucât cel mai mare şi perfid persecutor al Bisericii, împăratul Diocleţian (284 -305), a pornit o sângeroasă şi de neimaginat luptă împotriva ei, mulţi creştini primind cununa nepieritoare a martirajului, şi Sfânta Chiriachi, pentru credinţa în Domnul cel mort şi înviat, s-a învrednicit de a se socoti împreună cu cei ce „şi-au spălat hainele lor şi care stau neîncetat slujind şi bucurându-se de slava cea cerească” (Apoc.7, 14-17).

Martiriul sfintei ne arată puterea credinţei şi biruinţa ei. O tânără îşi asumă curajul, şi în faţa autorităţilor păgâne, mărturiseşte curajoasă că aparţine lui Hristos, că este creştină, că viaţa această pământească şi favorurile trecătoare şi înşelătoare, nu pot fi niciodată comparate cu dobândirea vieţii veşnice, pe care o dăruieşte Mântuitorul Hristos tuturor celor ce cred în El, şi-L mărturisesc. Sfârşitul vieţii ei a întors mulţi păgâni, cerând să devină creştini. Şi astfel, o lumină ce strălucea pe acest pământ, a luat în ceruri şi alte lumini care nu încetează a străluci de-a lungul veacurilor. Aceasta, în câteva cuvinte despre viaţa sfintei mare martire a lui Hristos, fericita Chiriachi.

O împrejurare fericită

Aici, la Catedrala Episcopală din Huşi, se află mâna dreaptă a acestei sfinte care în fiecare zi răspândeşte mireasmă ce îndeamnă la revenirea în sine, la apropiere şi împăcare cu Dumnezeu a tuturor celor care caută odihna şi liniştea sufletească, într-o lume foarte zbuciumată şi bulversată.

În perioada anilor 1781-1791, a păstorit scaunul episcopal, vrednicul transilvănean de origine, Iacov Stamati, care a zidit actualul palat Episcopal, dar care a primit şi parte din sfintele moaşte ale Sfintei Chiriachi.

Spre sfârşitul secolului XVIII, o parte din moaştele Sfintei Chirachi, respectiv mâna dreaptă, se află în posesia arhimandritului Meletie Ghica, călugăr şi vieţuitor al Marei Lavre din Muntele Athos.

Mai înainte fusese stareţ al unei mănăstiri din Bucovina, după anul 1774, când această parte de ţară a fost încorporată în Imperiul austro-ungar, pleacă şi se stabileşte la Muntele Athos. Nu ştim de unde a intrat în posesia sfintelor moaşte, însă într-un testament scris de propria mână, aminteşte de existenţa lor, pe care, în cazul plecării lui din această lume, le lasă Mănăstirii Marea Lavră din Muntele Athos.

În viaţa lui a intervenit o suferinţă pe când se afla în cetatea Smirna din Asia Mică şi neavând mijloace financiare de tratament, scrie episcopului Huşilor, Iacov, propunându-i să-i ofere o sumă de bani, în schimb urmând să primească pentru Catedrala Episcopală din Huşi, sfintele moaşte. Acesta primeşte bucuros propunerea arhimandritului Meletie Ghica, făgăduindu-i cele cerute în schimbul primirii sfintelor moaşte. În arhiva Episcopiei, s-a păstrat următoarea însemnare: „prin această de faţă iscălită scrisoare se face cunoscut că pentru suma de 100 de lei, am dat mâna Sfintelor moaşte a Sfintei Chiriachi, iubitorului de Dumnezeu, episcopul Huşilor, kir Iacov, şi am luat de la Preasfinţia Sa banii, dăruindu-i în mâinile sale în ziua de 1 iunie, 1787 sfintele moaşte”.

O astfel de împrejurare fericită a făcut ca o parte din sfintele moaşte ale Sfintei Chiriachi să fie adăpostite în Catedrala Episcopală. La început, sfintele moaşte erau aşezate într-o cutie de lemn de chiparos, după care episcopul Iacov a confecţionat un chivot de argint poleit cu aur în care a aşezat odorul acesta de nepreţuit.

Sfinţenia nu anihilează firescul, ci întregeşte ceea ce lipseşte

În ziua de 7 iulie a fiecărui an când se cinsteşte Sfânta, mulţime de credincioşi veneau mai ales de dincolo de Prut să cinstească după vrednicie pe Sfânta Chiriachi, să se atingă de ea, să se vindece de bolile şi suferinţele lor, să mulţumească pentru darurile primite de la Dumnezeu.

Pentru o lume bazată în mare parte pe profit şi interese materiale, sfinţii, prin sfintele lor moaşte, mărturisesc prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în această lume, care deşi este supusă păcatului nu este distrusă total, ci este chemată la sfinţenie. Sfinţenia nu anihilează firescul, normalul, ci întregeşte, completează şi reface ceea ce lipseşte. Niciun sfânt nu s-a prezentat ca purtător de lucruri suprafireşti, ci în răbdare a mărturisit credinţa, a apărat-o uneori cu preţul vieţii, dar a şi sădit-o prin faptele lui în sufletele şi inima multor generaţii.

Sfânta Chiriachi prin credinţa ei este dascăl şi îndrumător către ceruri.

Deşi tânără, slabă, lipsită de forţă fizică, puterea credinţei i-a dat curajul mărturisirii, într-un timp al persecuţiilor şi încercărilor.

Pentru un timp scurt şi efemer în faţa persecutorilor şi a celor însetaţi de sânge nevinovat, totul s-a părut de învins, însă prin lucrarea Duhului celui sfânt care a rodit în inima Sfintei Chiriachi, numele şi viaţa ei au devenit prilej de tărie în credinţă, putere a mărturisirii şi curaj chiar şi în faţa morţii trupeşti.

În fiecare an la 7 iulie, când sărbătorim ziua martiriului Sfintei Chiriachi, se face o procesiune cu sfintele ei moaşte, astfel reluându-se firul întrerupt de cei 50 de ani, de dictatură comunistă, când Episcopia a fost desfiinţată, ziua sfintei fiind trecută sub tăcere.

Martiriul Episcopiei Huşilor, coincide cu viaţa Sfintei Chiriachi, care din secolul al XVIII-lea a devenit ocrotitoarea ei înaintea lui Dumnezeu.

Biruinţa martiriului o observăm mereu, în ciuda dificultăţilor tot mai directe provocate de oameni necredincioşi, pătimaşi, lipsiţi de latura umană şi tot mai ignoranţi în viaţa duhovicească.

Sfinţii martiri prin credinţa şi viaţa lor, prin curajul şi puterea mărturisirii au devenit casnici ai lui Dumnezeu, izvorul vieţii şi al biruinţei. Cinstindu-i pe ei, recunoaştem puterea şi lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră, precum şi măsura dragostei Lui faţă de noi, căci „minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi”.

Sf Cuv Toma din Maleon

Cuviosul Toma, din începutul vieţii sale în lume, a fost ostaş mare cu slava; pe de o parte pentru bogăţia sa, iar pe de alta, pentru vitejia ce o avea. El era puternic cu trupul şi viteaz în războaie, şi de multe ori a biruit cetele potrivnicilor. După aceea, iubind pe Hristos, a lăsat lumea cu toată gâlceava ei şi a luat jugul cel uşor al lui Hristos. Deci s-a îmbrăcat în chipul monahicesc, asemănându-se sărăciei şi smereniei Domnului său. Apoi, înconjurând sălaşurile monahiceşti, era povăţuit spre săvârşirea faptelor bune de nevoitorii cei plăcuţi ai lui Dumnezeu întru pustnicie. Iar când a voit să meargă în pustie pentru mai desăvârşită pustnicie şi linişte, un stâlp de foc mergea noaptea înaintea lui şi Sfântul Prooroc Ilie i se arăta, povăţuindu-l în adâncurile pustiei. De nişte călăuzitori ca aceştia a fost îndreptat ca spre alt Carmel, spre muntele Malein, unde vieţuia pentru Dumnezeu şi se învrednicea de dumnezeieşti descoperiri şi vedenii.

Astfel, precum mai înainte în lume biruia cu vitejie pe vrăjmaşii cei văzuţi, tot aşa şi după lepădarea de lume, în viaţa cea pustnicească, surpa şi izgonea taberele cele nevăzute ale duhurilor celor rele, cu rugăciunea cea neîncetată, ca şi cu o sabie ascuţită. Dar de vreme ce nu este cu putinţă a se ascunde cetatea deasupra muntelui şi făclia strălucind sus la cer, nici Cuviosul Toma nu a fost tăinuit în muntele cel pustiu, în care a răsărit ca o stea luminoasă şi a strălucit cele pământeşti, prin sfinţenia sa. Deci, fiind aflat de oameni, s-a făcut lumină celor întunecaţi şi liman celor ce alergau la dânsul; pentru că, luând de la Dumnezeu puterea facerii de minuni şi darul cel tămăduitor, vindeca cu minune toate bolile. Orbilor le dădea vederea, şchiopilor, buna umblare şi chiar scotea izvor de apă cu rugăciunea. Dar nu numai în viaţa sa a făcut multe minuni, ci şi după mutarea sa către Dumnezeu se săvârşeau minuni la cinstitele lui moaşte; pentru că de toate neputinţele şi bolile cele netămăduite se dădeau grabnice vindecări mai presus de fire celor ce veneau şi se închinau cu credinţă, iar duhurile cele necurate se izgoneau din oameni, cu rugăciunile lui cele sfinte şi cu darul lui Hristos, Dumnezeul nostru. Amin.

Sf Mc Evanghel

Duminica a 3-a după Rusalii - Despre grijile vieții

Ev. Matei 6, 22-33

Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va disprețui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât haina? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Ap. Romani 5, 1-10

Fraţilor, fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am avut şi apropiere, prin credinţa la harul acesta, în care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde; iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă. Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât, a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Însă Dumnezeu îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi. Cu atât mai vârtos, deci, acum fiind îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui.

Predica Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a 3-a după Rusalii -
Despre paza minții și despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu

Pr. Ilie Cleopa

“De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat“ (Matei 6, 22)

Iubiți credincioși,

Auzim pe Mântuitorul zicând: “Dacă lumina care este în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult?“ (Matei 6, 23). Să înțelegem că această lumină este mintea noastră, căci după mulți Sfinți Părinți mintea este ochiul sufletului. Când mintea noastră se va întuneca de păcate, atunci toată așezarea și simțurile trupului vor fi întunecate. Căci dacă mintea noastră, pe care ne-a dat-o Dumnezeu spre luminare și povățuire la toată fapta bună, va fi întunecată de cele rele, atunci cu cât mai întunecate vor fi poftele trupului nostru, care pururea și prea lesne se pleacă la păcate.

Când cârmaciul corabiei sau al unui mijloc de călătorie se îmbată și se întunecă la minte, atunci cei ce sunt în corabie, în avion sau în orice mașină cu care călătorim sunt în primejdie de moarte. Tot așa când mintea noastră este întunecată de păcate și de pofte, sufletul nostru este pururea în primejdie să moară prin păcat. Dacă ochiul sufletului nostru, adică mintea va fi curată și fără răutate, atunci și așezările și lucrările trupului și ale sufletului nostru vor fi luminate și bine plăcute lui Dumnezeu. De aceea sfinții au avut mare grijă să fie treji și veghetori cu mintea în toată vremea, păzind-o curată de păcate și de răutate.

Dar nu numai ei se sileau să aibă această lucrare, adică paza minții, ci și pe noi ne învățau amănunțit această lucrare. Iată ce zice sfântul Isihie Sinaitul: "Paza minții este calea a toată virtutea și porunca lui Dumnezeu" (Filocalia IV, 1947, p. 42). Auzim și pe Cuviosul Pimen Egipteanul, zicând: "Nu avem nevoie de nimic, numai de minte trează" (Patericul egiptean, 1930, p. 186). Avva Agaton a fost întrebat: "Ce este mai mare, osteneala trupească, sau păzirea cea dinăuntru?", și a zis bătrânul: "Asemenea este omul ca un pom, osteneala trupească este frunza, iar paza celor dinăuntru este rodul" (Ibidem, p. 27).

Paza minții este de mai multe feluri. Întâi trebuie să ne păzim mintea de închipuri pătimașe. Al doilea, să ne păzim mintea de orice gând păcătos. Al treilea, să chemăm neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos în ajutor. Al patrulea, să ne aducem aminte neîncetat de moarte, spre a nu greși înaintea lui Dumnezeu (Filocalia IV, op. cit. p. 45). Nimeni nu-și poate păzi mintea de gânduri rele și de închipuiri pătimașe de nu va avea pururea în mintea sa rugăciunea neîncetată. Despre aceasta zice Sfântul Isihie Sinaitul: "Paza minții și rugăciunea se susțin una pe alta. Căci paza minții vine din rugăciunea neîncetată, iar rugăciunea, din paza minții și din atenția cea mare".

Toți sfinții și dumnezeieștii Părinți se sileau pururea la păzirea minții, căci știau că fără această sfântă lucrare nimic nu poate spori omul pe calea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, iubiții mei frați, se cade nouă a ne păzi mintea de gânduri și imaginații rele, aducându-ne aminte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos care zice: “Privegheați în toată vremea, rugându-vă“ (Luca 21, 36). Și iarăși: “Privegheați, căci nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului“ (Matei 25, 13). La fel Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă la trezvie și la paza minții, zicând: “Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită“ (I Petru 5, 8).

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de alcion şi faţă de ariciul de mare

Să trecem cu cuvântul și la altă învățătură despre care am amintit la începutul predicii noastre, ce se cuprinde în Sfânta Evanghelie de azi. Este vorba de pronia sau, cum îi mai zicem noi, purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Ați auzit pe Mântuitorul vorbind în Sfânta Evanghelie de azi: “Nu vă îngrijiți pentru viața voastră ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce veți îmbrăca“ (Matei 6, 25). Apoi, ca să ne arate bunătatea Sa negrăită și purtarea Sa de grijă față de noi și de toate făpturile Sale, ne trimite cu mintea la păsările cerului, zicând: “Căutați la păsările cerului, că nu seamănă nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește“ (Matei, 6, 26).

Ca să vă puteți da seama cât de mare este purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru păsările cerului care sunt atât de neînsemnate față de om, voi folosi un exemplu de la Sfântul Vasile cel mare, despre o pasăre de mare ce se cheamă alcion. Pentru această pasăre Dumnezeu ține marea în liniște paisprezece zile pentru a nu-i strica cuibul făcut în nisipul mării și a îneca puișorii acestei păsări minunate.

Iată istorisirea Sfântului Vasile: "Această pasăre, alcionul, are obiceiul a-și scoate puii la marginea mării. Ea își pune ouăle în nisip lângă apa mării și le clocește pe la mijlocul iernii, când se pornesc pe mare vânturi și furtuni care cu pornire mare izbesc valurile sale de maluri. Dar toate valurile și furtunile se potolesc și se alină, când alcionul șade pe ouă în cele șapte zile, după care ies puișorii din găoace. Fiindcă și de hrană au trebuință, Dătătorul Cel Mare, Dumnezeu, a mai dăruit acestei păsări, încă șapte zile pentru creșterea puilor săi. În șapte zile puii acestei păsări pot zbura spre a scăpa de apele mării. Aceste lucruri le știu corăbierii de prin aceste locuri și numesc aceste zile "zilele alcionului".

Corăbierii cu corăbiile încărcate de mărfuri, așteaptă să vină zilele alcionului, spre a porni în largul mării. Ei știu că atunci Dumnezeu ține marea în loc, să nu se tulbure pentru ouăle și puișorii alcionului".

Apoi zice marele Vasile: "Aceasta ți-am pus înainte ca o lege, omule, despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu către cele necuvântătoare, spre îndemnare, ca să ceri de la Dumnezeu cele spre mântuirea ta, căci dacă pentru o pasăre este atâta purtare de grijă, apoi ce nu s-ar fi făcut pentru tine, pe care te-a făcut după chipul lui Dumnezeu" (Sfântul Vasile cel mare, Omilii la Hexaimeron, București, 1986. p. 164).

Să vedem și purtarea de grijă la ariciul de mare. Acesta este o vietate prea mică și nevrednică de băgat în seamă. De multe ori se face învățător corăbierilor, arătându-le când are să se tulbure marea și când au să vină furtuni mari și primejdioase pentru corăbii. Aricii cunoscând mai înainte tulburarea mării de furtuni, se vâră sub o lespede mică, de care se prind cu piciorușele lor stând în vremea furtunilor. Când valurile mari îi clatină ei se țin de greutatea lespedei și astfel scapă de a fi aruncați de valuri. Când văd acest semn, corăbierii cunosc din timp pornirea furtunii mari care are să fie. Și nu pleacă cu corăbiile în largul mării, pentru a nu se primejdui. Nici un astrolog, nici un meteorolog nu știe așa de bine despre tulburările pământului și ale văzduhului, schimbarea vremii, ca ariciul de mare, căci pe el nici filozofii, nici astronomii și nici meteorologii nu l-au învățat aceasta, ci Domnul mării și al vânturilor. În această vietate mică, a pus urma înțelepciunii Sale celei mari și negrăite.

Acestea arătându-le dumnezeiescul ierarh Vasile cel Mare, zice; "Nimic nu este lipsit de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nimic nu este trecut cu vederea de El. Toate le privește cu luare aminte ochiul cel neadormit al Lui. Lângă toți este de față cu mare îndestulare, dăruind fiecăruia mântuirea. Dacă n-a lăsat Dumnezeu pe ariciul de mare afară de cercetarea Sa, pe ale tale nu le va cerceta? (Ibidem, p. 164). Încă și ariciul de uscat este mare filosof și meteorolog, fiindcă din două răsuflări își face vizuina. Când suflă crivățul de miazănoapte el astupă gaura din partea aceea, din care simte că vine crivățul. Când are să se schimbe vremea și are să vină austrul, vântul de miazăzi, se mută la răsuflătoarea dinspre miazănoapte. Prin aceasta ne arată nouă oamenilor tăinuit, nu numai că prin toate trece și străbate purtarea de grijă a Aceluia ce ne-a zidit, ci și faptul că în cele necuvântătoare este orecare simțire a lucrului, ce are să se facă mai pe urmă în vremea viitoare. Știm că cele necuvântătoare au știință de mai înainte de la Dumnezeu, referitoare la schimbarea ce are să fie în aer, pricepere care mă covârșește" (Ibidem, p. 173).

Ştiinţa tămăduitoare a ursului

Încă vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu numai asupra oamenilor ci și a altor viețuitoare de pe pământ. Căci ursul când este greu rănit de alte fiare, are știință să se vindece singur cu floarea ce se cheamă lumânărică. Iar vulpea când este rănită are pricepere și știe să se vindece cu lacrima de rășină a molidului. Și la furnică pronia lui Dumnezeu se vede în chip luminat căci i-a dat ei pricepere Preaânduratul Dumnezeu ca vara să-și gătească și să-și adune hrana peste iarnă, mai înainte de a veni peste ea asprimea iernii. Că fără lenevire își cheltuiește vremea și cu mare sârguință se întinde la lucru, până ce hrana cea îndestulată pentru iarnă ajunge în cămări și așezată cu multă sârguință și pricepere rară acolo, ca multă vreme să nu se strice. Că taie și spintecă cu ale ei unghii partea cea din mijloc a roadelor ca nu încolțind, netrebnice să-i fie spre hrană. După ce le-a scos partea încolțitoare, le usucă dacă simte că se umezesc și nu le scoate afară pe acestea în fiecare vreme, ci numai când vremea este bună și secetă, ca să nu le umezească. Într-adevăr, nu vei putea să vezi nor sau ploaie curgând când furnicile scot afară grâul să-l usuce.

Acest cuvânt va ajunge spre a spune minunile Prea Veșnicului Ziditor, care se văd în zidirile Sale și purtarea Lui de grijă spre toate cele mici și cele mari din zidirea Sa. Acestea înțelegându-le să zicem și noi cu proorocul: “Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne. Toate întru înțelepciune le-ai făcut“ (Psalm 103, 25) (Ibidem, p. 173-174). Deci să înțelegem că pronia lui Dumnezeu este îngrijirea neîntreruptă a Lui față de toate făpturile Sale. Și precum aerul învelește lucrurile din el și apa acopere lucrurile care sunt în ea, așa pronia cea prea bună și sfântă a Înduratului și Atotputernicului Dumnezeu pe toate le cuprinde și le îngrijește, ca un adevărat părinte și purtător de grijă a toate (II Regi 16, 9; Psalm 32, 13-15; 113, 10). De aceea, arătând dumnezeiasca Scriptură purtarea de grijă cea veșnică a lui Dumnezeu asupra lumii, zice: "În toate zilele pământului semănatul și secerișul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea, nu vor mai înceta" (Facere 8, 21).

Despre puterea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de toate lucrurile Sale vedem și din cele vorbite de El către Iov: “Încinge ca un bărbat mijlocul tău și Eu te voi întreba, iar tu să-Mi răspunzi. Unde ai fost când am întemeiat pământul? Spune-mi de ai cunoștință? Cine a pus măsurile lui de știi, sau cine este cel ce a pus funie de măsurat peste dânsul? Pe ce s-au întărit stâlpii lui și cine este acela ce a pus peste dânsul piatra cea din marginea unghiului? Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toți îngerii Mei. Am ocolit marea cu îngrădituri când se revărsa afară și când ieșea din pântecele maicii ei și am pus îmbrăcămintea ei nor și am înfășurat-o pe ea cu negură și am pus ei hotar înconjurând-o cu încuietori și porți și i-am zis: Până aici să vii și să nu treci mai departe, ci întru tine să se sfărâme trufia valurilor tale. Oare în zilele tale am tocmit lumina cea de dimineață și luceafărul și-a văzut rândul său? Apucatu-te-ai de aripile pământului ca să scuturi pe cei necredincioși de pe dânsul. Oare tu ai luat din pământ lut și l-ai făcut viețuitor și l-ai pus pe el, ca să poată cuvânta pe pământ? Oare tu ai luat de la cei necredincioși lumina și brațul mândrilor tu l-ai sfărâmat? Oare venit-ai la izvoarele mărilor și umbrele adâncului le-ai umblat?

Deschisu-ți-au ție de frică porțile morții și portarii iadului văzându-te pe tine s-au înspăimântat? Ai aflat și lățimea cea de sub cer? Spune-mi dar cum este și cât este? În ce pământ locuiește lumina și întunericul ce loc are? De mă voi duce la hotarele lor, știi cărările lor? Știi când aveai să te naști și cât de mult este numărul anilor tăi? Ai venit la visteriile zăpezii și visteriile grindinei le-ai văzut? Oare tu porți grijă de ceasul vrăjmașului sau de ziua războiului și a bătăii? De unde iese bruma și de unde se risipește austrul sub cer și cine a gătit ploi iuți, curgeri de ape și calea fulgerului și a tunetului, ca să ploaie pe pământ unde nu este bărbat și în pustie unde nu este om“ (Iov 38, 3-26).

Am însemnat aici puține din cartea dumnezeiescului Iov căruia Preaânduratul și Atotputernicul Dumnezeu a binevoit a-i arăta multe despre minunile cele preamari și despre purtarea Sa de grijă față de toate zidirile Sale.

Din toate acestea înțelegem că întreaga creație, cerul și pământul, îngerii și oamenii se află în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit și are milă de toată făptura.

Iubiți credincioși,

Concluzia Evangheliei de astăzi este cuprinsă într-o singură frază: “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă“ (Matei 6, 33). Zadarnic ne ostenim zi și noapte pentru cele trecătoare. În zadar alergăm fără rost după lucruri nefolositoare care pier odată cu noi. Ba uneori nici somn nu avem, nici sfintele sărbători nu le mai ținem, nici la biserică nu găsim timp să mergem, nici acasă nu ne rugăm, nici cărți sfinte nu citim, nici pe cei bolnavi nu-i cercetăm, nici de moartea cea grabnică și de judecata lui Dumnezeu nu ne mai aducem aminte. Toți dorim cât mai multe. Toți visăm averi, cinste, sănătate și viață fericită. Dar de faptele creștinești, de rugăciune, de iertare, de pocăință și de Dumnezeu aproape toți uităm.

De aceea este în lume atâta suferință și sunt atâtea boli și certuri în familie, pentru că am uitat de Dumnezeu. Am uitat de poruncile Lui, de dragostea Lui, de Biserica Lui, de mântuitoarele învățături ale Sfintei Evanghelii, punând nădejdea numai în mâinile, în mintea și în mândria noastră. Poate de aceea mulți creștini nu au adevărata pace și mulțumire sufletească.

Să ne întoarcem din nou la Dumnezeu, la rugăciune, la lucrarea faptelor bune. Dumnezeu ne așteaptă. Să nu ne mai mândrim cu mintea noastră, să nu ne punem nădejdea în mâinile noastre, nici în viața aceasta trecătoare. Ci numai în Dumnezeu să credem, în El să nădăjduim, Lui numai să I ne închinăm, la Biserica lui Hristos să mergem cât mai des și prin pocăință și viață creștinească să lucrăm ogorul mântuirii noastre.

În toate cele bune să fim întâi. Și la lucrul mâinilor și la biserică și la milostenie și la post și la rugăciune. Cu mâinile să lucrăm, dar cu mintea să ne rugăm. Cu picioarele să călătorim pe calea vieții, dar cu limba să lăudăm pe Dumnezeu și să dăm sfaturi duhovnicești. Să creștem copiii în frică de Dumnezeu, să trăim în pace cu iubitorii de pace, iar de cei răi, răzvrătitori, eretici și robiți de patimi să ne ferim, ca să nu cădem în cursele lor. Să nu ne biruim nici de mândria hainelor, nici de laudele sau ocara oamenilor, nici de beție sau cumplita desfrânare sau de mulțimea grijilor pământești care stăpânesc astăzi toată lumea.

De vom face așa, vom duce aici viață liniștită, vom avea timp mai mult de rugăciune, și vom fi fericiți și pe pământ și în cer. Atunci vom putea cânta împreună cu proorocul David: “Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele“ (Psalm 33, 10). Amin.

ARTE 7 Iulie

MUZICĂ 7 Iulie

Gustav Mahler

Gian Carlo Menotti

Charlie Louvin (Charlie Elzer Loudermilk), cantaret si compozitor country american (Louvin Brothers).

Joe (Josef Eric) Zawinul

Beatles - "All You Need is Love".

The Beatles - All You Need Is Love-HQ:

Ringo Starr

Toto Cutugno

Toto CUTUGNO - 30 GREATEST HITS (Original versions)/LP Vinyl Quality:

Warren Entner

Jim Rodford

Rob Townsend

Larry Reinhardt

David Hodo

Clive Jackson

Syd Barrett – Pink Floyd

ÎNREGISTRĂRI NOI:

TRIBUTO INSTRUMENTAL A JULIO IGLESIAS Selección de Cecil Gonzalez

2 horas maior guitar amor canções instrumental 🎷Música relaxante GUITAR romântica bonita 🎷 JAZZ!!!

JULIO IGLESIAS LO MEJOR DE LO MEJOR SUS GRANDES EXITOS

POEZIE 7 Iulie

Mihai Cruceanu

Biografie Mihail Cruceanu
Născut în Iași la 13 decembrie 1887, fiul lui Mihai Cruceanu, farmacist, și al Ecaterinei Petrovna. Licențiat în litere și drept. Un timp, avocat și profesor secundar. În 1905, poetul se apropie de cenaclul lui Macedonski, omagiat și mai târziu prin dedicații (Insula, I, 18 martie 1912). Devine apoi colaboratorul Vieții noi, integrându-se grupului său simbolist, pe care-l apară (X, 1, 1 martie 1914) și despre care lasă amintiri (Jurnalul literar, I, 2, 2 ianuarie 1939). Întreprinde o anchetă despre poezia nouă, în 1912, în Rampa, important document de epocă. Apropiat de mișcarea muncitorească, după 1916, Mihail Cruceanu devine membru al P.C.R. de la înființare. Vechi ilegalist, poetul înfruntă arestări și închisoare. După 23 august 1944 este ales în toate legislaturile deputat în Marea Adunare Națională. Duce la îndeplinire importante sarcini obștești.

OPERE (poezii):
Spre cetatea zorilor, Târgoviște, 1912;
Altare nouă, Buc., 1915;
Fericirea celorlalți, Craiova, 1920;
Lauda vieții, Buc., 1945;
Poezii alese, cu o prefață a autorului, Buc., E.S.P.L.A., 1957;
Versuri, Buc., ed. Tineretului, 1967.

COLABORĂRI:
Revista literară (1904); Revista literară și politică (1905); Românul literar (1906-1907); Viața nouă (1906); Revista celorlalți (1910); Sărbătoarea eroilor (1912-1914); Rampa (1912); Versuri și proză (1912-1914); Flacăra (1915-1916); Flacăra (1922-1923) etc.

Trandafirii galbeni

Trandafirii galbeni ce-i purtai aseară,
Trandafirii galbeni, galbeni ca de ceară,
Aplecaţi pe sânu-ţi ca-ntr-o rugăciune,
Trandafirii galbeni, ce-ţi puteau ei spune?

Tremurând în ritmul pieptului săltat,
Tu-i purtai cu fală, ca nişte trofee.
Din ce vază-ascunsă, oare, i-ai luat,
Sau din care seră, sau din care-alee?

Trandafirii galbeni ce păleau mereu,
Cu un zâmbet tainic şi sfios de stea,
Erau reci ca gheaţa sufletului meu,
Erau, poate, galbeni ca şi fruntea mea?

Ce-ţi puteau ei spune, adormiţi pe veci?
Prinşi la sânu-ţi tânăr, trandafirii reci,
Îngropaţi în cuta albelor dantele,
Răspândeau aroma cântecelor mele.

Bătrânul sol

Dac-ai plutit,
S-arăţi corabia în care
Ai străbătut întinsa mare,
De ani slăbit.

De vii călare,
Arată-mi calul plin de foc,
Ce te-a purtat, din loc în loc,
Fără-ncetare.

De vii pe jos,
Să-mi dai toiagul
Cu care tânărul frumos
Porni, şi-ajunse azi "moşneagul".

Dar el tăcu,
Şi mâna galbenă-mi întinse;
Tăcerea sufletu-mi cuprinse;
Şi el tăcu...

Fecioarele pale

În clarul de lună - fantastic convoi -
Fecioarele pale cu ochii de vise
Treceau pe aleea cu veştede foi,
Fecioarele pale cu ochii de vise.

Purtau diafane mantale de gaze
Fecioarele pale cu ochii de vise,
În părul lor roze şi albe narcise,
La piepturi topaze şi-n suflet topaze,
Fecioarele pale cu ochii de vise.

Pe-aleea uitărei fecioarele pale,
Fecioarele pale cu ochii de vise,
Cântau o baladă şi noaptea murise
Pe buzele triste - strivite petale -
Fecioarele pale cu ochii de vise.

Târziu pe aleea pe care trecuse
Fecioarele pale cu ochii de vise,
Trecu şi iubirea-mi în păr cu narcise;
Spre ţări neştiute cântând dispăruse
Fecioarele pale cu ochii de vise.

În urma lor magic murit-a cascada
De mistice glasuri, scăldată-n abise:
În noapte, ascultă cum cântă balada
Fecioarelor pale cu ochii de vise.

Strada mea

Apoi pe strada rece alti pasi se perindeaza;
Sun suflete stinghere, sunt inimi ce viseaza,
Sunt pasi ce-alearga veseli, ce parca rad si canta,
Sunt pasi ce mediteaza, sunt pasi care s-avanta
Acolo, unde plina nadejdea lor ii cheama,
Sunt pasi cu tocuri fine si altii sunt desculti.
Ce se ajung, se-ngana, se striga, tot mai multi.
Si-asa cum trec, cu dansii tot sufletu-mi distrama.
De unde vin, de unde pornesc, fara sfarsit?
De ce se duc spre-acolo si pentru ce-au venit?
De ce pe strada-ntinsa, in toamna asta rece, imi bate-n poarta clipa cu pasul care trece?
Cu fiecare-n parte alerg.
-
Dar pana unde?

Pe fiecare-n parte l-astept si-apoi tresar.
Din mine fiecarui alt pas sfios raspunde
Si parca mi se pare ca striga «in zadar».
Si-astept mereu, iar pasii din ce in ce mai rar,
O data cu-nserarea se deslusesc mai greu.
Tot mai departe striga,
-
Pe cine?
Eu tresar
Dar totul e parere si pasii trec mereu!
De ce alearga astfel grabiti, tot mai grabiti?
Nici unul nu s-opreste desi sunt obositi.
Nici unul nu s-opreste si-atatia au trecut!
Dar cine sa soseasca, ce pas necunoscut?
Pe cine-astept in noapte, pe strada si nu vine?
Ce pasi care s-aduca ceva si pentru mine?
Ce pasi ce nu s-arata, pe care i-am dorit
Si care sa-mi rasune sub geamuri: -
Am sosit!
I-aud cum trec intruna si nu stiu de ce trec.
Si casele pe strada, asteapta ca si mine.
In fiecare poarta se-aude-un zgomot sec
Si-un pas ce se opreste si pleaca -
Al cui e?
Cine
In ceasu-acesta, grabnic, pe drum se furiseaza?
Si parca se taraste si parca-nainteaza,
Si parca se incearca, mai mult si tot mai mult,
Sa-ajunga sub fereastra-mi
Iar eu astept si-ascult.
Astept sa treaca-n noapte, pe strada-nfrigurata,
Vii, pasii care poate n-or trece niciodata.

Sufletul odăii mele

Sufletul odaii mele ce din vis s-a desteptat
A zimbit prin abajurul lampii ce ardea pe masa.
Pe tapete si pe cadre flori de umbra-a desenat,
Iar perdelelor, in cute, le-a dat luciu de matasa.

Sufletul odaii mele asta-seara mi-a vorbit,
Evocind speranta calda si dorintele nebune
Ale clipelor ce altii inainte-mi le-au trait
Cei ce stiu de mult ca viata nemiloasa te supune.

Sufletul odaii mele ca din basme mi-a soptit
Dragi cuvinte de iubire, ce-au facut sa infioare
Inimele celor cari ca-ntr-un filtru s-au topit —
Cei ce stiu demult acuma ca si dragostea chiar moare.

Sufletul odaii mele, tremurind, a suspinat.
Tremurau atitea lacrimi in suspinul lor incet !
Toti plinsesera in viata citi cu viata s-au luptat.
Toti, ce poate dorm acuma parasiti, far-un regret.

Sufletul odaii mele m-a privit ca doi ochi reci.
Si in jurul meu tacerea grav scanda suflarea-mi vie.
Miine din odaia-aceasta voi pleca.
Ce grozavie !
Voi fugi nebun !
Sau poate voi ramine-n ea pe veci.

Daniela Caurea

Biografie Daniela Caurea
Daniela Caurea s-a născut la 7 iunie 1951 în Târgu Ocna; a murit în catastrofa din 4 martie 1977 în Bucureşti.

Debutul poetic şi-l face în revista Cronica din 26 noiembrie 1966, publicând apoi şi în Iaşul literar, Tomis, Ateneu, Amfiteatru, în antologiile Tineri poeţi, Ed. Tineretului, 1969 şi Cerul în apă, Junimea, 1970.
Primejdii lirice se intitulează prima plachetă de versuri, apărută tot la Junimea, in 1973.Cu puţin timp înainte de moarte scosese un volum de poezii pentru copii, Cartea anotimpurilor, la Ed. Ion Creanga şi îşi definitivase pentru Editura Eminescu o nouă culegere de versuri: văzuhul de cuvinte.
Un dialog pe marginea manuscrisului Adalbert Ignotus, dialog proiectat pentru începutul lunii martie, n-a mai avut loc...

Destin

Sefa de promotie a liceului din Tg. Ocna, Daniela a urmat facultatea de Filologie a Universitatii din Iasi unde l-a avut profesor pe Constantin Ciopraga. Pe la jumatatea studiilor, drumurile au dus-o insa la Bucuresti unde a urmat facultatea de limba si literatura romana, secundar engleza.

La examenul de stat - a fost cap de serie al promotie- a prezentat lucrarea "Motive acvatice in gandirea lui Eminescu", pentru care profesorul titular Zoe Dumitrescu Busulenga, i-a acordat fara ezitare nota 10.

Dupa absolvirea facultatii a devenit profesor in invatamantul superior. Dar, dincolo de catedra statea poeta. A debutat in revista Cronica (1966), dar s-a remarcat ca poet in revista Amfiteatru (1971). Nu a publicat decat doua volume, "Primejdii lirice" si "Cartea anotimpurilor". Cel de-al treilea volum fusese depus la editura Eminescu, dar avea sa apara in 1978.

Dezastrul

Era o seara cu luna plina pe cerul Bucurestilor. Daniela se afla in vizita la Toma Caragiu. Poate ca daca nu ar fi iesit cu totii din apartament pe casa scarii, altfel i-ar fi fost soarta. Trupul neinsufletit al Danielei avea sa fie descoperit de mama sa dupa sase zile de la cutremur, pe malurile Dambovitei, dupa ce a cautat-o la toate spitalele, morgile si corturile Crucii Rosii din Capitala.

A fost cea mai tanara dintre cei 9 scriitori pieriti in cumplitul cutremur. In iulie 1977, Dana urma sa implineasca 26 de ani.

Mormant simplu

Dupa 28 de ani de la cumplitul cutremur din 4 martie 1977, Daniela Caurea se odihneste intru eternitate in cimitirul din Tg. Ocna. Mormantul ei, saracacios, nu l-ai putea descoperi decat cu ajutorul celor care au cunoscut-o. Este doar o cruce de metal inscriptionata cu numele poetei, inconjurata de o sarma de fier.

XLV

O, monkey, fragedă zambilă,
măduva spinării ca o dantelă
spre soare se ridică, punând
pe creştetul zilei coroana dinţilor tăi albi.
Trec zilele, monkey, şi inima celor
dragi se usucă, drumul de dincoace
de nori ca un şarpe bătrân, nemişcat
doarme sub ploi şi sub soare.
O, monkey, dragostea nu are de ales,
vine şi pleacă şi pe frunze de
mentă, pe un lujer subţire se usucă
regretul, chimvale şi fluiere de os
o încântă să plece, călătorind
prin lume, sub nume ascuns.
Şi aşa, rămân numai cu tine,
faţă în faţă, nemângâiate, ca lacrima,
eu să ştiu cât eşti de bună
şi să nu-mi fii de nici
un folos, tu, pe-o coardă de vişin
prelungă să luneci la mine, în jos.

XVI

Şarpele fantastic e cea mai
grea întrebare cu care ne bântuie
piatra; răspunsul fiind unul singur
având dreptul la el o singură dată,
înconjură limba cu spini şi fruntea
cu ploi de furnici, singura şansă
fiind să trăieşti ca un arbore
împlinit, urcându-şi solzii în singurătate.
Răspunsul te va copleşi într-o
bună dimineaţă şi-l vei striga
cu voce tare, ca-ntr-un înec.
Se vor găsi destui să-ţi întindă
un braţ dezgolit şi mirarea,
dar va fi prea târziu,
vei putea vedea limpede,
şarpele perfid urcând
pe unghiile Julietei, sus în balcon,
şi monstrul lunecând din
cetate spre neamul lui Laokoon.

XXII

Nefertiti e spaima şi brăţara mea stângă,
intrată în carne şi-n sânge, mânându-şi
herghelia-n irişi. Nu-mi mai este somn
de somn cu blană-ntortocheată, nu mai
mi-e frig de frig cu lacuri pe care
îngheaţă ibişi. Clipa mea verde se scurge
adulmecând moscul ars pe talgere străine,
nu-mi mai este foame şi dor,
sunt o singură spaimă terestră cu tine. Îşi sună
pe dealuri Nefertiti cerceii şi lanţul de dragoste
încolăcit peste gât, cu mare risipă, femeile
nu pot fugi de ea, ca de colţii foşnitori
în care te leagănă visul urât. Ridică-mă
spre gura ta şi apără-mă cu preţul neputinţei
de a-mi lepăda spaima mea cu efigie,
şi greşeala pe care nu mi-o mai iert
de-a te fi aflat atât de târziu, Adalbert.

DOR DE FIOR - Adrian Paunescu

Voiam - Adrian Paunescu

TEATRU/ FILM 7 Iulie

Cu Liviu Ciulei

Biografie Liviu Ciuilei

Liviu Ciulei (n. 7 iulie 1923, Bucuresti) este un regizor roman. Personalitate importantă a teatrului si filmului, Liviu Ciulei este totodată actor, regizor, arhitect, scenograf, profesor. Activitatea sa creatoare remarcabilă de peste 50 de ani a marcat atît arta scenică românească prin spectacole de anvergură națională și internațională, dar și lumea filmului românesc și internațional.

A studiat arhitectura, apoi teatrul la Conservatorul Regal de Muzică și Teatru din Bucuresti. A debutat ca actor în 1946, jucând rolul lui Puck in Visul unei nopti de vara la Teatrul Odeon; ulterior s-a alăturat echipei Teatrului Municipal din Bucuresti, (mai târziu numit Teatrul Bulandra), unde a debutat ca regizor în 1957, punând în scenă Omul care aduce ploaia de Richard Nash. În 1961 a devenit celebru pentru o punere în scenă total originală a piesei Cum va place a lui Shakespeare. În anul (1965), Liviu Ciulei a primit Premiul pentru regie, la Festivalul de la Cannes, pentru filmul - Padurea spanzuratilor.

In 1963, se numara printre membrii fondatori ai Asociatiei Cineastilor din Romania (ACIN), al carei vicepresedinte a fost pana in anul 1968; intre 1963 si 1972, a creat, ca director, o spectaculoasa imagine a Teatrului Bulandra, a fost director la "Lincoln Center" din New York, si apoi, intre anii 1981-1986, director al Teatrului "Guthrie" din Minneapolis. A fost peste 10 ani director artistic al Teatrului Bulandra. A lucrat în multe țări din Europa, precum și în SUA, Canada si Australia.

A părăsit Romania in anul 1980 și a fost director artistic al teatrului Tyrone Guthrie din Minneapolis, Minnesota (Statele Unite), iar din 1986, profesor de teatru la Columbia University si New York University. S-a întors în țară după 1989, regizând o serie de piese celebre. A fost numit Director de Onoare al Teatrului Bulandra ca un semn de recunoaștere al meritelor sale extraordinare aduse scenei și ecranului românesc.

Liviu Ciulei a derulat o sustinuta activitate didactica universitara in SUA si Germania, in 1992 devenind membru corespondent al Academiei Romane.

Ca arhitect, în afara scenografiilor majorității pieselor regizate de el, Liviu Ciulei a contribuit la reconstrucția auditoriului Teatrului Bulandra, precum și a altor teatre. In 1996, UNITER i-a acordat Premiul sau anual pentru intreaga activitate.

Regizorul Liviu Ciulei a descoperit si talente autentice, care au debutat sub bagheta sa inspirata: Irina Petrescu si Lazar Vrabie (in filmul Valurile Dunarii), Gina Patrichi, Ana Szeles si Mariana Mihut (in Padurea spanzuratilor), cantareata de muzica usoara Margareta Paslaru (in prezent stabilita in SUA), actrita in spectacolul "Opera de trei parale"

Filme cu Liviu Ciulei

Vezi filme

· Visul / Visul - Portret Liviu Ciulei (1992) - el insusi

· Falansterul (1979) - Dinicu Golescu

· Regia: Liviu Ciulei (1979) - el insusi

· Mastodontul (1975) - Vogoride, reprezentantul unei societati peroliere

· Muschetarul roman (1975) - Leibnitz

· Ceata (1973)

· Dimitrie Cantemir (1973)

· Un august în flăcări (1973) - Ministrul de Interne, Ionescu Tismana

· Dragostea începe vineri (1972)

· Decolarea (1971)

· Facerea lumii (1971) - Manicatide

· Realitatea ilustrata (1969) - el insusi

· Regizorul (1968) - el insusi

· Pădurea spânzuraților (1965) - Klapka

· Cerul n-are gratii (1962)

· Soldați fără uniformă (1960)

· Valurile Dunării (1960) - timonierul Mihai Strejan

· Alarmă în munți (1955)

· Rasare soarele (1954) - Buldogul

· Balcescu (1953)

· Nepotii gornistului (1953)

· Mitrea Cocor (1952)

· In sat la noi (1951)

Filme regizate de Liviu Ciulei

· O scrisoare pierduta (1977)

· Pădurea spânzuraților (1965)

· Valurile Dunării (1960)

· Erupția (1957)

Filmografie - design de producţie

· O scrisoare pierduta (1977)

· Mitrea Cocor (1952)

Filmografie - decoruri

· Facerea lumii (1971) - decoruri

O scrisoare pierduta(1982),HD:

Pădurea spânzuraților:

Cu Gheorghe Cozorici

Biografie Gheorghe Cozorici

Prestigiosul actor de teatru si film s-a nascut pe 16 iulie 1933 in Arbore ,jud Suceava; a urmat cursurile primare si secundare pe meleagul natal ,apoi Institutul de arta dramatica din Bucuresti obtinand diploma de absolvire in 1956.

Inițial, a lucrat la Teatrul Național din București, pe scena căruia a evoluat pînă la sfîrșitul vieții; ultimul său rol a fost Firs din piesa Livada cu visini de A.P. Cehov,dar si la Craiova,unde, la vîrsta de numai 24 de ani, i s-a încredințat dificilul rol al lui Hamlet (1957), cel dintîi Hamlet românesc din epoca postbelică.

Într-o carieră artistică de peste trei decenii, Gheorghe Cozorici a interpretat roluri de mare succes, în piese românești și străine: Barbierul din Sevillia, de Beaumarchais; Titanic vals, de Tudor Mușatescu; Becket de Jean Anouilh; Danton de Camil Petrescu; Tineretea lui Moromete de Marin Preda și multe altele.

In 1962 se lanseaza in cinematografie jucand in Partea ta de vina.. Gheorghe Cozorici a fost cel care l-a „reînviat” pe Ștefan cel Mare printr-o interpretare monumentală .„Ștefan cel Mare” (regia Mircea Drăgan), „Pădurea spânzuraților” (regia Liviu Ciulei), „Gioconda fără surâs” (regia Malvina Urșianu), „Moartea unui artist” (regia Horia Popescu), „Capcana mercenarilor” ,„Ciuleandra” (regia Sergiu Nicolaescu) sunt doar câteva dintre peliculele în care și-a lăsat amprenta.A cunoscut cele mai intense trăiri în teatru și în film și i-a uimit pe toți cu vocea sa...

Nu există român care să nu fi simțit fiori reci când îl auzea pe regretatul Gheorghe Cozorici recitând „Scrisoarea a III-a“. De altfel, Eminescu i-a fost aproape de suflet mai mult decât alți poeți. Se povesteste cum a recitat timp de trei ore din Eminescu, supărat și rezemat cu piciorul de un gard, la moartea colegului său de generație și prieten apropiat Amza Pellea, uimind întreaga asistență.

S-a impus și a rămas în memoria tuturor prin interpretarea rolurilor de substanță, modelând destinele unor personaje înțelepte, serioase, cu ajutorul cuvintelor. Gheorghe Cozorici, care a umplut scena cu talentul, harul și vocea sa, a fost un partener de nădejde pentru colegii săi, și toți cei care l-au iubit spun acum povești despre el și despre vocea sa unică.''.

Avea un glas sigur, nesovaitor, parca tras cu linie netremurata si care lovea obstacolul auzului nostru intr-o aterizare directa, fara recul. O vibratie scurta, patrunzatoare, o muzica grava, un sunet de instrument sever. Cred ca rostindu-si replicile undeva, intr-o padure adevarata, ar fi preschimbat usor copacii in orga, cerul in clopot si frunzele in miscatoare flacari verzi" spunea Aurel Storin .... S-a stins din viață în ziua de 18 decembrie 1993, la București.

Filme cu Gheorghe Cozorici

Vezi filme

· Moartea unui artist (1991)

· Trenul de aur (1989)

· Stâlpii societății (1988)

· Din prea multa dragoste (1986)

· Vară sentimentală (1986)

· Ciuleandra (1985) - Faranga

· Furtună în Pacific (1985)

· Ziua Z (1985)

· Opus 11 (1984) - Stefan cel Mare

· Un petic de cer (1984)