MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU   21 AUGUST 2019 - PARTEA A DOUA

Decese

* 1131: Balduin al II-lea al Ierusalimului, anterior Balduin al II-lea al Edessei (n. aprox. 1060 - d. 21 august 1131), cunoscut de asemenea ca Balduin de Bourcq, Balduin de Rethel. A fost al doilea conte de Edessa (1100 - 1118) și al treilea rege al Ierusalimului (1118 - 1131). În 1118, după moartea lui Balduin de Boulogne, conform succesiunii coroana de Ierusalim trebuia sǎ-i revinǎ fratelui său mai mare, Eustațiu. Însǎ, Eustațiu era în Franța, prea departe de orașul sfânt, și din aceastǎ cauzǎ Josselin de Courtenay a insistat ca noul rege sǎ fie ales Balduin de Bourcq. Încoronarea lui Balduin a avut loc în duminica Paștelui pe 14 aprilie1118, în Biserica Nașterii Domnului din Betleem. Curând, regatul a fost supus unui atac dublu al musulmanilor. Din Siria, el a fost atacat de selgiucizi și din Egipt de fatimizi. Cu toate acestea, Balduin a fost în stare fără vreo luptă sǎ-i elimine pe musulmani de pe teritoriile lui.

În 1119 musulmanii au continuat ofensiva, de aceastǎ datǎ încalcă granițele principatului Antiohiei. Balduin cu întăriri se îndreptǎ în nord, însǎ regentul Antiohiei Roger de Salerno, nu a așteptat ajutorul și a trimis o armată înaintea musulmanilor. Ca urmare armata creștinilor a fost învinsă de emirul de Alep, Il-Ghazi și însuși Roger în timpul bătăliei sângeroase, a fost ucis de o lovitura de sabie în față. Balduin al II-lea a fost înaintea lui Il-Ghazi, și primul a venit în Antiohia, și în vara aceluiași an, cu Pons, contele de Tripoli, i-au forțat pe musulmani sǎ se retragǎ.

Pânǎ la acel moment în regat au apǎrut primele două ordine militare. În 1113 a fost fondat Ordinul Ospitalierilor - o frăție religioasă, conceput inițial pentru a ajuta pelerinii săraci și bolnavi de la spitalul Sf. Ioan cel Milostiv, în Ierusalim. În 1118 a fost fondat Ordinul Templierilor, iar doi ani mai târziu, Ordinul Ospitalierilor a fost reorganizat și a devenit un ordin militar-monastic. La 16 ianuarie 1120, Balduin și Patriarhul Ierusalimului au convocat un sinod în Nablus, aici au fost aprobate primele legi scrise ale regatului.

În 1122 Josselin de Courtenay, care dupǎ coronarea lui Balduin la Ierusalimului a devenit conte de Edessa, a fost capturat de selgiucizi. Pentru a asigura siguranța Edessei, Balduin s-a deplasat în nord, unde a controlat siguranța hotarelor, și a fost de asemenea, capturat. Regent de Ierusalim, în absența regelui a fost numit Eustațiu Grenier, care pe 29 mai1123 a reflectat cu succes un atac al fatimizilor. În 1124 Balduin a fost eliberat.

În 1125 armata unitǎ a Ierusalimului, Tripoli și a Edessei a dat selgiucizilor o luptă în apropiere de Azaz, oraș în nordul Siriei. În ciuda faptului că armata lui Burzuki, emirul de Mosul, o depășea cu mult pe cea a cruciaților, europenii au fost victorioși, datorită căruia statele creștine din orient au putut restabili parțial influența în regiune, pierdute în 1119. În 1128 Alep și Mosul s-au reunit sub conducerea emirului Zengi. Dându-și seama că acum cucerirea acestui oraș a devenit imposibilă, Balduin în 1129 a chemat sub steagul său pe templieri cu care a asediat Damascul, însǎ nu a reușit. 

Balduin al II-lea al Ierusalimului

Rege al Ierusalimului

• 1157: Alfonso al VII-lea al Leonului și Castiliei (n. 1105)
• * 1190: Godefroi al III-lea (n. 1142 – d. 21 august 1190) a fost conte de Louvain (Leuven), landgraf de Brabant, markgraf de Anvers, precum și duce de Lotharingia (ca Godefroi al VIII-lea) de la 1142 până la moarte.
  El a fost fiul contelui Godefroi al II-lea de Leuven cu Lutgarda de Sulzbach.^[1] El era abia născut atunci când a preluat succesiunea (drept pentru care era numit dux in cunis), motiv pentru care câțiva vasali din regiunea Brabantului au căutat să profite pentru a obține independența față de duce (războaiele din Grimbergen, 1141–1159).
  La 30 martie 1147, Godefroi a fost prezent la încoronarea lui Henric Berengar, fiul regelui Conrad al III-lea al Germaniei, în Aachen. Atunci când Conrad a plecat pentru a participa la Cruciada a doua în 1148, războiul a fost reluat. Pacea nu s-a întrezărit până la alegerea unui succesor al lui Conrad, Frederic I Barbarossa. Prin căsătoria cu Margareta, fiică a contelui Henric al II-lea de Limburg, Godefroi a unificat două puternice și antagonice familii din regiune. Fiul lor a fost Henric, devenit primul duce de Brabant.
  În 1159, Godefroi a pus capăt războiului cu seniorii de Grimbergen, prin incendierea forăreței acestora.
  În 1171, el s-a aflat în război cu Hainaut, însă a fost înfrânt. În 1179, el i-a dat în căsătorie fiului său Henric o nepoată a contelui Filip I de Flandra.
  Între 1182 și 1184 Godefroi a plecat într-o campanie la Ierusalim. În absența sa, Frederic Barbarossa i-a conferit lui Henrictitlul de "duce de Brabant".
  Godefroi a murit în 1190, lăsând un teritoriu extins și construind fortăreața de la Nedelaer (lângă Vilvoorde). Titlul ducal a fost transmis către fiul său, în cadrul dietei de la Schwäbisch Hall (septembrie 1190). Godefroi a fost prima dată căsătorit cu Margareta de Limburg, fiică a ducelui Henric al II-lea de Limburg, în 1158. Cu aceasta, el a avut doi copii:
  • Henric (n. 1165 – d. 5 septembrie 1235); instalat în 1180 ca duce de Lotharingia până la 1222; numit conte de Louvain în 1183, până la 1198; instalat ca duce de Brabant în 1191.
  • Albert (n. 1166 – d. 24 noiembrie 1192); ales episcop de Louvain (Liege) în 1191, însă asasinat la Reims în 1192.^[2]
  Godefroi s-a căsătorit pentru a doua oară cu Imagina de Loon, fiică a contelui Ludovic I de Loon. Godefroi și Imagina au avut doi copii:
  • Guillaume; senior de Perwez en Ruysbroek; căsătorit cu Maria de Orbais, fiica lui Enguerrand d'Orbais.
  • Godefroi; stabilit în Anglia din 1196; căsătorit cu Alice, fiica lui Robert de Hastings.
• 1456 – A încetat din viaţă Iancu de Hunedoara, în tabăra de la Zemun, de lângă Belgrad (este înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail)
  
• 1614: Elisabeta Báthory (n. 1560). Cunoscută şi sub numele de contesa Elisabeta Nadasdy (1560-1614) sau, mai recent, drept contesa Dracula, Bathory a fost doamna despre care se credea că se îmbăia noaptea în sînge de fecioare pentru a-şi păstra frumuseţea extraordinară. Între 1600 şi 1610, se presupune că harpia maghiară şi slujitorii ei ar fi ucis peste 600 de fecioare din satele din jurul castelului ei – ceea ce, având în vedere nivelul populaţiei rurale din Ungaria acelor vremuri, pare să fie cam exagerat. În afară de mărturiile rămase despre procesul ei şi acuzaţiile aduse, principalele suspiciuni legate de această legendă sunt determinate de condiţiile sociale ale epocii şi de elemente esenţiale de biologie umană. Cum media speranţei de viaţă la începutul anilor 1600 era înjur de 35-40 de ani, aceasta înseamnă că oamenii se căsătoreau foarte devreme şi, dacă mai apucau vreo criză a vârstei mijlocii, probabil că se bucurau de această fantezie pe la sfârşitul adolescenţei. Chiar şi în comparaţie cu luminatul secol al XlX-lea din Marea Britanie, vârsta nubilă pentru fete era de doisprezece ani (Băthory însăşi era logodită cu Nadasdy pe la unsprezece ani), logodna fiind permisă la frageda vârsta de opt ani. Prin urmare, pe acele meleaguri, fecioare adulte, dezvoltate erau foarte puţine în vremea contesei Bathory.Ridicola poveste se încheie cu evadarea unei fete care dă alarma – ca şi cum nimeni nu observase dispariţia celorlalte 249.999 -, ceea ce a dus la judecarea şi prăbuşirea contesei Bathory; dar, deoarece avea sânge nobil, nu a putut fi executată, aşa încât a fost zidită într-o încăpere a castelului ei sângeros şi lăsată să moară de foame. Percepţia populară şi deosebit de înfricoşătoare a ideii de distracţie a contesei Bathory se va contura abia după un secol, când un iezuit ţăcănit pe nume Lăszlo Turoczi a scris . Decis să confere volumului o doză de senzaţional, Turoczi imaginează baia feciorelnică punând câte ceva şi de la el şi, unde era nevoie de dovezi, apela la vechea zicală potrivit căreia o minciună bună va face jumătate din înconjurul lumii înainte ca adevărul să-şi tragă cizmele…Un adult pe deplin dezvoltat ar produce, cred, cam 4,5 litri din lichidul ei neobişnuit pentru baie, iar o persoană de doisprezece ani, probabil jumătate. O baie decentă ar necesita, să zicem, înjur de 135 de litri, ceea ce ar însemna cam şaizeci de fete de doisprezece ani la 2,25 litri fiecare. Apare apoi, evident, problema coagulării; drenarea unui număr atât de mare de victime în baia respectivă ar fi necesitat o acţiune în mare viteză şi concentrată pentru a evita ca sângele de la prima victimă să se fi coagulat când se adăuga ultima cantitate; dacă mai punem şi numărul de asistenţi necesar pentru a stăpâni şi „procesa” fetele respective în acea cameră de baie, probabil foarte mare, problemele scapă de sub control. Mai mult, cele 600 de presupuse victime i-ar fi ajuns, probabil, doar pentru zece băi; pentru a se îmbăia noaptea vreme de zece ani, ar fi trebuit să găsească în regiune în jur de 250.000 de fecioare! 

  Elisabeta Báthory

  Contesă

  
  Castelul Csejte din Slovacia

• 1673: Regnier de Graaf, biolog olandez (n. 1641)
• 1723: Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 - 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.”^[2]
  În Encyclopædia Britannica, ediția a 11-a, vol. 5, în articolul Dimitrie Cantemir^[3] se menționează: „Demetrius or Demeter Cantemir was known as one of the greatest linguists of his time, speaking and writing eleven languages, and being well versed in Oriental scholarship.”
  Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelității) și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii oștilor otomane ale sultanului Mustafa al II-lea de către austrieci în luptele de la Petrovaradin și Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului Otoman.
  În 1710 a fost numit la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale. Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, într-o familie de răzeși săraci, în satul Silișteni pe malul râului Elan în ținutul Fălciu, azi în comuna Dimitrie Cantemir din județul Vaslui, în partea de sud a orașului Huși.^[4]După alte date s-ar fi născut la Iași (cf. Sever Zotta, ref. 9). Genealogiștii au stabilit că un strămoș obscur ar fi dobândit în secolul al XVI-lea cătunulSilișteni din Moldova și că familia era de „origine pur românească”^[5]Răzeșii moldoveni erau oameni săraci, dar pe care sărăcia îi făcuse luptători dârzi și aspri. „Aveau acolo un codru, codrul Tigheciului, fără copaci mari, dar cu spini mulți, cu arbori deși și mici, în care dușmanul nu poate pătrunde. Nici boierii nu izbutiră să le cotropească răzășiile, nici tătarii din Bugeac, vecinii lor, nu-i speriaseră și nu-i putuseră prăda.”^[6] A fost fiul lui Constantin și al Anei, născută Bantăș, care a fost a treia soție a lui Constantin Cantemir. Dimitrie Cantemir menționează cele 3 soții ale tatălui său: 1. Anastasia, nepoată de văr după tată a domnului Țării Românești Gr. Ghica; 2. Ruxandra Gane; 3. Ana Bantăș, mama lui Dimitrie Cantemir. Anița Bantăș a făcut parte „din vechea stirpe moldovenească a Bantășilor, nepoată după mamă a Anastasiei, soția Ducăi-vodă”.^[7] Ana Bantăș descinde dintr-un personaj vestit în aristocrația moldovenească, Ioan Tăutu, mare logofăt în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. (Ștefan Lemny, op.cit., p.45.). Dimitrie Cantemir spune că a purtat acest nume [Dimitrie], fiindcă a fost botezat de Dumitrașco vodă Cantacuzino.^[8] În românește, principele semnează „Dimitrie”. În latină: Demetrius, formă preluată de majoritatea autorilor din Europa secolului al XVIII-lea. La 14 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 12 ani, ca zălog al credinței tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei. Tatăl său, Constantin vodă, dorea să facă din fiul său un om învățat, de aceea a ales ca educator al lui Dimitrie pe dascălul Ieremia Cacavelas, din Creta, un grec cu studii la Veneția, Oxford, Leipzig și Viena. Ieremia Cacavelas a fost traducătorul din l. latină în l.greacă (în 1687) a lucrării Vitae Pontificum [Viețile Papilor], scrisă de episcopul Platina. Cacavelas a avut o mare influență asupra formației spirituale a lui Dimitrie Cantemir. Cacavelas a aruncat un văl de misticism asupra spiritului clar al lui Cantemir, acesta a urmărit însă în anii maturității să se dezbare de această înrâurire, părăsind fondul mistic al cugetării.
  
  

  Portret din tinerețe care se află la "Le musée des beaux-arts de Rouen".^[9]
  Imaginea din stânga cu denumirea "Portret din tinerețe care se află la «Le musée des beaux-arts de Rouen»” a fost reprodusă de timpuriu în lucrarea Dimitrie Cantemir. Viața și opera în imagini (1963), alcătuită de Scarlat Callimachi ș.a.^[10], unde se indică și sursa ilustrației: biblioteca Academiei R.P.R., cabinetul de stampe. Sub ilustrația din Scarlat Callimachi ș.a., p. 25, se poate citi denumirea dată de muzeul respectiv acestui portret: Inconnu. Un Hospodar de Valachie. Pe pagina alăturată (p.24) este redat un citat din prefața scrisă de Nicolae Iorga la lucrarea Dimitrie Cantemir: Viața lui Constantin Vodă Cantemir^[11](p. IX): „Portretul de la Rouen îl arată cu ochii săi vii în fața fină, isprăvită cu o bărbie de voință. Are haina de brocart de aur a situației sale și sabia feciorului domnesc... Dar pe buclele crețe ale perucei, sistem Ludovic al XIV-lea, turbanul alb și albastru arată contactul cu cealaltă cultură: a Stambulului turc.” Ștefan Lemny (op.cit., p. 236, nota 47) scrie că „Tabloul pare de negăsit în zilele noastre. A dispărut după ce a fost expus pentru ultima oară în România, cu ocazia unei expoziții dedicate celor 300 de ani de la nașterea lui Cantemir (notă la ed.română). Mai mult, Ș. Lemny (op.cit., p. 70) scrie că „Cercetări minuțioase efectuate recent de G.Ciorănescu^[12] au spulberat această iluzie, dovedind că tabloul nu este nici opera pictorului flamand Jean-Baptiste Van Mour (sau Vanmour), nici portretul lui Dimitrie Cantemir.” Totuși, opinia lui Lemny nu este categorică (pp. 71-72): „Analizat exclusiv din perspectiva ținutei vestimentare, tabloul de la Rouen ar putea să-l înfățișeze pe principele moldovean în perioada în care trăia în mediul eteroclit al capitalei otomane...”
  În perioada martie-aprilie 1693, după moartea tatălui său, a fost ales de boierii mari, în frunte cu Iordache Ruset, vornicul, domn al Moldovei, la 19 ani. Succesiunea evenimentelor a fost următoarea: în 19/29 martie, un agă al vizirului aflat la Iași este adus ca „să rădic pe Dumitrașco beizădeaoa, ficiorul lui Cantemir-Vodă în locul lui tătâne-său.” Dregătorul turc, văzând că toți boierii îl cereau domn „au luat un căftan ș-au pus în spateli lui Dumitrașco beizădeaoa.”^[13] Dar după o domnie care a ținut mai puțin de trei săptămâni și care nu a fost recunoscută de Poartă, turcii plătiți de Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești, au impus în scaunul domnesc pe Constantin Duca (la 18 aprilie 1693)^[14], instrumentul domnului muntean. Înscăunarea lui Constantin, fiul lui Gheorghe Duca a fost anunțată de un capugi-bașa, Mehmed Cerchez, venit la Iași, iar Dimitrie Cantemir s-a întors la Constantinopol, împreună cu zisul dregător otoman, pentru a-și continua studiile la Academia Patriarhiei Ecumenice, filială spirituală a universității de la Padova. Aici erau profesori care predau geografia, anatomia și deschideau elevilor cunoașterea tezaurelor literaturii clasice, elină și latină. A învățat la Constantinopol limbile orientale: turca, persana și araba, unde a avut ca maestru pe eruditul Es'ad Efendi (D. Cantemir cunoștea 11 limbi), dar s-a inițiat și în domeniul cultelor, literaturii, muzicii și religiei islamice. Matematicianul turc Saadi l-a învățat limba turcă. Cu prilejul unui război turco-Austriac, soldat cu bătălia de la Zenta (10 septembrie 1697), a traversat Banatul. Cantemir a asistat la înfrângerea oștirilor sultanului turc, conduse de marele vizir Elmas Mehmed pașa, în bătălia de la Zenta, unde turcii au fost zdrobiți de trupele austriece conduse de Eugen de Savoia. Antioh, fratele mai mare, și-a însușit întreaga moștenire, lăsându-l într-o situație precară. Din 1695 a fost capuchehaie, adică reprezentant la Constantinopol al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn. La sfârșitul anului 1697, Cantemir s-a aflat la Adrianopol, unde a desăvârșit prima parte din lucrarea Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea, scriere de teozofie și etică creștină, alcătuită sub influența dascălului său, Ieremia Cacavelas. A tipărit-o în dublă versiune, greacă și română, la 30 august 1698, în Iași. Cacavelas a elogiat opera elevului său într-un stil retoric, socotind-o minunată și "împodobită cu ritoricesc meșteșug". În Constantinopol și-a construit un palat pe malul Bosforului, unde a locuit împreună cu familia sa (1700).
  S-a căsătorit în 1699 cu fiica lui Șerban Cantacuzino Voievod, Casandra (1681 - 1713). Dimitrie era în acea perioadă la Constantinopol însă a venit în grabă la Iași, unde "au făcut nuntă domnească la 9/19 mai 1699, în tîrgu la Ieși, după obiceiul domnilor." ( Ion Neculce,op.cit., ref.13). Mirii s-au instalat în Iași, în curțile cumpărate de tatăl său, Cantemir vodă de la "Gheuculeasa vistiernice<a>sa. Gheuculeasa era Simina, soția vistiernicului Vasile Gheucă. Casandra i-a dăruit pe Matei, Constantin, Șerban, Maria, Antioh (viitorul poet, scriitor și diplomat rus Antioh Cantemir (1708 - 1744)) și Smaranda. După moartea Casandrei, din a doua căsătorie (la 14 ian. 1717), cu fiica principelui rus Ivan Iurevici Trubețkoi, Anastasia Ivanovna Trubețkaia^[15] (n.1700), a avut o fată: Ecaterina-Smaragda (n. probabil la Petersburg, în 1720, d. la Paris în 1761) care a fost domnișoară de onoare a împărătesei Elisabeta (Elizaveta) în 1744 și s-a căsătorit cu principele Dmitri Mihailovici Golițîn, ambasadorul Rusiei la Viena. Fiul lui Dimitrie Cantemir, Antioh Cantemir, ambasador al Rusiei în Marea Britanie și Franța este cunoscut ca "părintele poeziei Rusiei". A fost necăsătorit. A murit foarte tânăr, la 36 de ani, de pleurezie, însă după alte date, de tuberculoză.^[16] În perioada petrecută ca ambasador la Paris, Antioh Cantemir îl va întâlni pe Voltaire.
  O genealogie a familiei Cantemir, se găsește la pagina web ^[17]
  Despre descendenții lui Dimitrie Cantemir, Sever Zotta, în documentata sa scriere genealogică Despre neamul Cantemireștilor (op.cit., ref. 15), oferă următoarele informații:
  • Matei (n. la Constantinopol, în 18 octombrie 1703, d. 30 noiembrie 1771 la Dmitrovsk ?) a fost ofițer în garda imperială. S-a căsătorit în 1734 cu Agripina (Agrafena), principesă Lobanov-Rostovskii.
  • Constantin (n. la Constantinopol în 29 iulie 1705, d. 19 ianuarie 1747 - căpitan în garda imperială, s-a căsătorit în 1724 cu Anastasia (1698-1746), fiica principelui D. Galițin.
  • Șerban (sau Serghei, n. la Constantinopol în 11 august 1706, d. la 24 aprilie 1780, la Moscova), a fost ofițer în garda imperială, necăsătorit.
  • Maria (n. la Iași în 29 aprilie 1700, d. la Moscova în 9 sept.1757 a fost domnișoară de onoare a împărătesei Ana Ivanovna (rusă: Aннa Иoaннoвнa), între 1730...1740.
  • Smaranda (n. la Constantinopol (?) la 14 aprilie 1701, d. la Moscova în 20 iulie 1720).
  • Prințesa Maria Cantemir ar fi fost pentru scurtă vreme, în iarna 1721-1722, favorita țarului Petru I. (Sever Zotta, în lucrarea sa Despre neamul Cantemireștilor menționează într-o notă la arborele genealogic "Descendența lui D.Cantemir", studiul lui L. Maikov (în rusă: Л. Н. Maйkoв) intitulat Kniajna Mariia Kantemirova, publicat în 1897 în revista Русскaя Стaринa, toм 89, 1897, în care se fac referiri "la raporturile ei intime cu Petru cel Mare"). În timpul iernii 1721/1722, în timpul serbărilor legate de pacea de la Nystadt (la 30 august 1721), prin care se pune capăt Războiului Nordului dintre Rusia și Suedia, țarul Petru I ar fi făcut o pasiune pentru Maria Cantemir.^[18] Nu se știe dacă prințesa Maria era frumoasă. Un martor care i-a descris înfățișarea o numește "nu prea demnă de invidiat". Un oaspete la palatul lui Dimitrie Cantemir din Sankt-Petersburg nota despre Maria C. că era o doamnă foarte instruită, care vorbește la perfecție greaca și italiana. În primăvara 1722 s-a aflat că prințesa era însărcinată. Se spune că Maria Cantemir a avortat cu ajutorul medicului curții, Polikala, la Astrahan, la presiunea țarinei. Acad. Andrei Eșanu și Valentina Eșanu^[19] pun la îndoială aceste afirmații. Ștefan Lemny (op.cit.) arată că așa numita idilă între țarul Petru și prințesa Maria Cantemir mai curând nu a avut loc.
  
  

  Gravură poloneză, reprezentându-l în timpul domniei (1710 - 1711)
  Turcii l-au proclamat domnitor al Moldovei la 23 noiembrie 1710, iar Cantemir sosește în capitala Moldovei la 10 decembrie1710, acesta având ca sarcină prinderea lui Constantin Brâncoveanu, suspectat de legături cu rușii, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luțk în Rusia (azi în Ucraina, transliterat în ucr. Луцьҝ), la 13/24 aprilie 1711^[20], un tratat secret de alianță cu Petru cel Mare, țarul Rusiei, în speranța eliberării țării de sub dominația turcă și precizând integritatea granițelor și faptul că ele vor fi apărate de armata Moldovei. Conform unei scrisori a țarului adresată generalului Șeremetiev la 7 mai 1711, întregul text al Tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir, iar Petru cel Mare a confirmat acest text ce i-a fost trimis de domnul Moldovei. Tratatul de la Luțk a fost semnat de Petru cel Mare și de ministrul său, contele Golovkin. Tratatul conține 17 articole. Prin Tratat se stipula că domnia sa va rămâne pe viață, iar Scaunul Moldovei va fi transmis pe cale ereditară, în familia Cantemir, afară de cazul în care unul dintre domni s-ar lepăda de Rusia și de ortodoxie (art.III). "După vechiul obicei moldovenesc, toată puterea să fie la domn" (art.VI). Articolul al XI-lea prevedea retrocedarea la Moldova a Tighinei și Buceagului, cu cetățile de la Dunăre, Chilia și Cetatea Albă, pierdute în vremea lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș.
  Dimitrie Cantemir a fost un admirator al lui Petru cel Mare, a dorit să introducă și în Moldova principiile absolutismului luminat. A încercat să pună capăt rivalităților dintre diferitele grupări boierești.^[21]
  A existat un conflict între Dimitrie Cantemir și boierii mari ai Moldovei, conflict care izbucnește în timpul războiului ruso-turc din 1711. Când Dimitrie vodă anunță că a trecut de partea rușilor, boierul Iordache Ruset îi strigă de față cu ceilalți boieri: "Te-ai cam grăbit, măriia ta, cu chiematul Moscalilor".^[22] Tratatul de la Luțk a fost publicat de Cantemir în spațiul german. În politica externă s-a orientat spre Rusia ca entitate ortodoxă, opusă Islamului. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi și a fost împotriva transformării țăranilor liberi în șerbi. În monografia închinată marelui cărturar moldovean, P.P. Panaitescu^[23] consideră că încă din tinerețe, D. Cantemir ar fi urmărit realizarea unui scop bine determinat, și anume instaurarea monarhiei absolute și ereditare în Moldova, împotriva anarhiei feudale a boierilor.
  
  

  Stema
  După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc, dar n-a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce armata rusească și contingentele moldovenești au fost înconjurate de uriașa armată a marelui vizir Mehmed Pașa (Baltadji) și au fost înfrânte de turci în Bătălia de la Stănilești (1711) - ținutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, s-a refugiat în Rusia (la 16 iulie 1711), unde a rămas cu familia sa. În ziua de 16 iulie 1711 Dimitrie Cantemir părăsește pentru totdeauna orașul Iași, trece Jijia la Popricani și se întâlnește cu Petru cel Mare la Zagarancea.^[24] Printre demnitarii care au pribegit cu domnul peste hotare s-au aflat : hatmanul Ion Neculce, marele ban Savin Zmuncilă, marele paharnic Gheorghiță Mitre, marele portar Iordachi Aristarh, marele comis Pavel Rugină, vornicul Ilie Abaza, serdarul Mogâlde ș.a. În Encyclopedia Britannica,ediția a IX-a^[25]se menționează că Petru cel Mare a refuzat să-l predea pe aliatul său către Turcii victorioși [la Stănilești] și l-a luat cu el în Rusia. Dezastrul de la Stănilești și refugierea lui Cantemir peste Nistru au dus la anularea actului rezultat din acceptarea prevederilor Tratatului ("diplomei") de la Luțk. Dimitrie Cantemir a stat în Rusia doisprezece ani, până la moarte, în 1723. Primii ani i-a petrecut în Ucraina, pe moșiile dăruite de țar, care cuprindeau domenii vaste în provinciile Kursk, Seva, Moscova, fiind înconjurat de oștenii moldoveni, țăranii liberi și mazilii care l-au urmat pe domn în exil. A devenit consilier secret al lui Petru I pentru problemele Orientului și membru al senatului (după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei și Franței la Înalta Poartă) și a desfășurat o activitate științifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un domeniu feudal, satul Dmitrovska, ce va fi rebotezat Dmitrovsk sub țarina Ecaterina a II-a. A fost investit cu titlul de" Principe Serenissim al Rusiei" prin ucazul lui Petru cel Mare de la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei și a lucrat în sistem Mercator. Colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. Cantemir este ctitorul unei mănăstiri grecești de la Moscova, ridicată după arhitectura din țara sa, ale cărei planuri se pare că le-a desenat personal.
  A scris Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor, susținând latinitatea limbii și a poporului format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că româna are patru dialecte. Această lucrare a devenit o referință fundamentală pentru corifeii Școlii Ardelene.^[26]
  În anul 1714, Dimitrie Cantemir devine membru în Societas Scientiarrum Brandenburgica, ulterior cunoscută sub numele de Academia din Berlin. La 11 iulie 1714, Academia îl acceptă în rândurile sale și îi acordă diploma de membru, semnată de vicepreședintele Johann Carol Schott, în absența președintelui Academiei, Leibniz. (Ștefan Lemny, op. cit. p.185). După primirea în Academie, D. Cantemir a scris Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) și Istoria moldo-valahă (în latină, Historia moldo-vlachica).
  Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse.
  Subiect al documentării biografice este și afilierea sa formală la un ordin inițiatic tradițional, susținută atât prin elemente ezoterice prezente în opera sa, cât și de surse indirecte.^[27][28]
  A murit în Rusia, la 21 august 1723, în satul său Dmitrovska (azi Dmitrovsk--Orlovski) după campania lui Petru cel Mare la Marea Caspică în zona Derbent, în urma unui diabet avansat, și a fost înmormântat într-o criptă din biserica Sf. Nicolae din Moscova, construită după planurile sale și cu hramul ca al Bisericii Sf. Nicolae, zisă și Biserica Sf. Nicolae domnesc din Iași (deoarece a fost a curții domnești). Tot de afecțiunea de diabet murise și prințesa Smaragda, cea de-a doua fiică. În scurta sa domnie, Dimitrie Cantemir a făcut unele reforme, pentru anumite pături sociale mai puțin bogate. La înscăunarea în domnie, Cantemir a scăzut "birul steagului", adică darea ce se lua la domnie nouă, ca să plătească cheltuielile steagului de domnie de la turci. O altă reformă fiscală a fost desființarea deseatinei (deseatină = dijmă, a zecea parte din produse, în special din stupi), care privea în special boierimea mică, crescători de albine. Din celelalte privilegii date de Dimitrie Cantemir se remarcă lipsa unor favoruri domnești date marilor boieri, mai multe acte fiind date oamenilor săraci. Astfel este privilegiul pentru breasla mișeilor calici din Roman, pentru breasla cioclilor din Iași, pentru niște "jupânese sărace" văduve etc. (P.P.Panaitescu, op.cit. p.98). Domnul Moldovei obține reluarea pentru țară a mănăstirilor închinate patriarhiei din Ierusalim (în urma unei înțelegeri cu patriarhul de Ierusalim Chrisant Notara) și anume a unor mănăstiri mari și bogate ca Bistrița, Tazlău, Probota. Astfel, biserica reprezenta pentru domnie un sprijin sigur, financiar și spiritual, împotriva încercărilor marii boierimi de cotropire a puterii. Politica internă a lui Dimitrie Cantemir a însemnat în primul rând statornicirea unui stat centralizat domnesc, înlăturându-se astfel statul cârmuit de oligarhia marilor familii de boieri.
  O atenție specială a fost acordată elementului militar, recrutat din păturile mijlocii ale societății. Un număr mare de boiernași și slujitori, care luptaseră până acum ca mercenari în oștile străine, au venit în țară și s-au grupat în jurul domnului. Cu ajutorul lor, Cantemir a organizat, în preajma războiului ruso-turc din anul 1711, șapte sau opt unități militare.^[29]
  • 

    Marcă poştală din URSS, 1973
   
  • 

    Bancnotă de 100 de ruble transnistrene din 2007.
   
  • 

    Coliţă poştală din Republica Moldova
   
  • 

    Marcă poştală din Republica Moldova
  În politica sa internă, Cantemir s-a sprijinit pe aceleași pături sociale ca și tatăl său Constantin și fratele său Antioh. Cronicarii vremii ni-l arată ca pe un domn foarte popular. "Că așa arăta de bun și de blând - spunea Ion Neculce (cf.Ion Neculce, Letopisețul...) încât tuturor le era ușa sa deschisă și era nemăreț de vorovea cu toți copiii". Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iași, repatriate grație lui Nicolae Iorga, în 1935. Pe lespedea raclei sale este scris următorul text: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.^[30] [31]
  Memoria lui Cantemir este onorată prin atribuirea numelui său unor străzi importante din București și din alte orașe ale României, prin liceele și universitățile care îl au ca patron. În sudul Republicii Moldova există orașul Cantemir și un întreg raion Cantemir.
  Un monument al lui Dimitrie Cantemir este amplasat în orașul Țarițîno din Rusia, iar un altul în București, pe Bulevardul Dimitrie Cantemir.
  În 1975, în România a fost turnat un film artistic de lung metraj, intitulat Cantemir și Muschetarul român, în regia lui Gheorghe Vitanidis, iar în Republica Moldova, în 1973, Dimitrie Cantemir de Vlad Ioviță și Vitali Kalashnikov.
  În aprilie 2003 un parc din Istanbul a primit numele lui Dimitrie Cantemir.^[32]
  La 25 iunie 2007, președintele României Traian Băsescu a inaugurat la Istanbul Muzeul Dimitrie Cantemir, aflat în Casa Cantemir din cartierul Fener, unde cărturarul a locuit.^{[33][34][35][36]}
  Colegiul economic din Suceava îi poartă numele. În curtea instituției de învățământ a fost amplasat un bust închinat voievodului. De asemenea, în București există o universitate care îi poartă numele. Opere:  
  
• • Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, scrisă în limbile română și greacă, tipărită la Iași în 1698, din porunca fratelui lui Dimitrie, Antioh vodă Cantemir. Această operă este prima lucrare românească originală de gândire religioasă. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conștiință. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare, face din om un stăpân al lumii, susține superioritatea vieții spirituale asupra condiției biologice a omului, încearcă să definească concepte filozofice și să alcătuiască o terminologie filozofică (substări, asuprastări, împregiur-stări, macrocosmos, microcosmos).(G.Călinescu, Op.cit.,p.29). În Divanul... omul cu aspirațiile lui morale e pus în fața implacabilei Firi, care se așează în poziția ispititoare a lui Mefistofeles. Șerban Cioculescu^[37]apreciază că " opera lui de debut, Divanul...este un exercițiu de învățăcel, sub îndrumarea unui dascăl superior, cum a fost ieromonahul cretan Ieremia Cacavelas." De la Cacavelas a putut învăța Cantemir grecește și latinește, dar nu și disciplina gândirii științifice. Lucrarea este prefațată de Ieremia Cacavelas.
  • Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago (Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante), 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, în linia lui Francis Bacon, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie și științele oculte, sacre, specifice Renașterii. Cantemir cunoaște și pune în discuție principalele probleme ale filozofiei din vremea lui: teoria cunoașterii, teoria atomilor și a originii materiei, controversa dintre teism și deism, problema timpului etc. Este o scriere filozofică de factură precumpănitor scolastică.^[38]
  • Istoria ieroglifică scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politico-social, alegoric și autobiografic. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boierești din țările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog și Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe și versuri care reflectă influența poeziei populare. Istoria ieroglifică este un "adevărat Roman de Renard românesc, [apreciază George Călinescu(Op.cit.)] asupra tâlcului politic al căruia...s-a insistat cu exces. Corbul (Brâncoveanu), epitropul păsărilor, a dat poruncă să se înlăture Vidra (Const. Duca) de la epitropia dobitoacelor și să se înscăuneze Struțocămila (Mihai Racoviță). Vidra se apără ținând un discurs după toate regulile retoricii... Bâtlanul denunță caracterul amfibiu al Vidrei care la rându-i ironizează dubla înfățișare a Bâtlanului, "pasăre de apă sau pește de aer". Istoria ieroglifică aduce o contribuție prețioasă limbii noastre literare, prin infuzia unei bogate paremiologii [paremiologie = studiul proverbelor, n.n.], în parte de origine sacră, dar mai ales în sensul cel mai larg populară, cu binevenite aluviuni orientale la matca noastră autohtonă. (apud Șerban Cioculescu, op. cit).
  
  

  Bust amplasat în curtea colegiului economic ce îi poartă numele din Suceava
  • Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman , redactată în latină: Historia Incrementorum atque Decrementorum Aulae Othomanicae, între 1714 și 1716. Istoricul Virgil Cândea a descoperit manuscrisul acestei lucrări în biblioteca Houghton a Universității Harvard, din Cambridge (Massachusetts, SUA). Dan Slușanschi, cel mai important editor al textelor latine ale lui Cantemir, a publicat prima ediție critică în 2001. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman și a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat și asupra posibilităților popoarelor asuprite de a-și recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă și publicată în limbile engleză, franceză și germană. În această operă, Dimitrie Cantemir descrie, la început, evoluția politică ascendentă a statului otoman, furnizând totodată date importante în legătură cu biografiile a 19 sultani, de la Osman, întemeietorul Imperiului Otoman, până la Ahmet al III-lea, contemporan cu Dimitrie. Sunt prezentate detalii interesante despre viața socială din imperiu, printre care și relatările privind răscoala lui Bedr ed-Din (1418-1420), răscoalele lui Musa Celebi, sprijinit de Mircea cel Bătrân și răscoalele gelalî (țărănești) din Anatolia în secolul al XVII-lea sub conducerea lui Kalenderoglu și Tavil etc.^[39]Prima parte a cărții se încheie pe la 1672, când imperiul intră în faza declinului politic și militar. Partea a doua a cărții, consacrată decăderii (scăderii, după cum zice autorul) Imperiului este mult mai concisă decât prima (se limitează numai la patru decenii, 1672-1712), însă este mai valoroasă, deoarece cuprinde unele observații personale ale lui Cantemir, martor ocular la o parte dintre evenimentele istorice descrise. Dimitrie Cantemir se referă la o serie de fapte privind viața cotidiană, obiceiurile și tradițiile turcilor, ca de exemplu ceremoniile primirii ambasadorilor la Înalta Poartă, sărbătorirea bairamului, ritualul circumciziunii etc. În cursul expunerii Dimitrie Cantemir citează o serie de proverbe și zicători turcești. Deosebit de interesante sunt detaliile asupra instituțiilor statale și publice otomane, asupra armatei, vieții din palatul imperial, monedelor turcești, instituțiilor de învățământ, despre viața ecleziastică, muzică, literatura populară etc.
  Prima publicare a operei s-a făcut în limba engleză în două tomuri,legate împreună, în 1734-1735, în Londra, prin efortul pastorului dr. Nicholas Tindal, care era magistru în artele liberale și vicar la Great Waltham (în comitatul Essex).; o nouă ediție, în 1756. Traducerea în limba franceză, Histoire de l'empire othoman, tot după manuscrisul latin, a apărut la Paris, în patru tomuri 8°, în 1743, Nyon père, traducătorul fiind M. de Jonquières (chanoine Regulier de l' Ordre Hospitalier du Saint Esprit de Montpellier). În 1745 apare la Hamburg traducerea germană a lui Johann Lothar Schmidt, ed. Christian Herold, după textul englez al lui N. Tindal. În 1876-1878, apare la București, traducerea în l. română, sub titlul Istoria Imperiului Ottomanu, de Demetriu Cantemiru, Partea I-II, trad. Dr. Ios. Hodosiu (Iosif Hodoș)^[40]. Iosif Hodoș a tradus după Johann Lothar Schmidt, din germană, care la rândul lui tradusese forma lui Nicholas Tindal. Iosif Hodoș este unul dintre membrii fondatori ai Societății literare române, care se va transforma în Academia Română.
  • Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor în română^[41] (1719 - 1722), cuprinde istoria românilor de la Traian până în pragul celei de a doua "descălecări" sau întemeierea principatelor. Susține ideea lui Miron Costin: originea latină comună a tuturor dialectelor românești. Hronicul vechimei...este încununarea erudită a eforturilor întreprinse de predecesori pentru a dovedi originea romană a românilor și unitatea lor de neam.^[42]Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române și străine în limbile latină, greacă, polonă și rusă. Cantemir mărturisește: "nici o piatră neclătită și nici un unghi nescociorât n-am lăsat, pentru ca să ne înștiențăm de începătură, și purcederea, și așezământul, cel mai de pre urmă, a acestui neam, din care ne înștiințăm cu adevărat".( Șerban Cioculescu, Op.cit.,p.57)
  • Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin. Descrierea Moldovei reprezintă prima prezentare interdisciplinară (geografie, demografie, etnografie, cartografie, psihologie colectivă) a Moldovei și locuitorilor ei. Descrierea Moldovei are trei părți: o primă parte consacrată descrierii geografiei, unde sunt prezentate relieful, bogățiile și organizarea administrativă a țării; partea a două se ocupă de politică, descriind pe larg forma de guvernământ, ceremonialul de la curtea domnească, armata, justiția, finanțele, clasele sociale și politice, obiceiurile; ultima parte este consacrată religiei, culturii, cuprinzând și un capitol despre limba și literatura moldoveană. În Descrierea Moldovei, principele cărturar dă lista familiilor boierești din țară. Sunt consemnate numele a 77 familii boierești...^[43]În Descrierea Moldovei a fost prezentată harta Moldovei, în manuscris ( în latină: Tabula Geographica Moldauiae), aceasta fiind prima hartă reală a țării, conținând detalii geografice, precum și informații administrative. Descrierea Moldovei a fost tradusă pentru întâia oară în limba germană de J. Redslob, abia în 1769-1770 (cu titlul Beschreibung der Moldau) și publicată de către Anton Friedrich Büsching (Ștefan Lemny, op.cit. p.32), iar în românește în anul 1825^[44], sub titlul "Scrisoarea Moldovei", la Mănăstirea Neamț; ediția a II-a, Iași,1851, sub titlul Descrierea Moldaviei. Manuscrisul original al lucrării Descriptio Moldaviae se află la Bibliothèque Nationale din Paris. Prima ediție critică a fost realizată de Dan Slușanschi în 2006.
• 1813: Sofia Magdalena a Danemarcei și Norvegiei (3 iulie 1746 – 21 august1813) a fost regină a Suediei.
  A fost cel mai mare copil al regelui Frederick al V-lea al Danemarcei și Norvegiei și a reginei Louise a Marii Britanii. Bunicii materni erau George al II-lea al Marii Britanii și Caroline de Ansbach. La vârsta de cinci ani (1751), a fost logodită cu moștenitorul tronului Suediei, Gustav. Căsătoria a fost aranjată de Parlament nu de Casa Regală suedeză și nu a fost pe placul reginei Louisa Ulrika a Prusiei, care era în conflict cu parlamentul și care dorea ca fiul ei să se căsătorească cu nepoata sa, Philippine de Brandenburg-Schwedt. La 1 octombrie 1766 Sophia s-a căsătorit prin procură cu Gustav la Palatul Christiansborg din Copenhaga. Cei doi s-au căsătorit în persoană la Stockholm pe 4 noiembrie.
  La curtea suedeză a fost primită cu amabilitate de rege însă soacra sa o ura iar soțul său o ignora. Louisa Ulrika a încurajat distanțarea dintre fiul ei și soția acestuia în ciuda faptului că Sophia era frumoasă, a adus o zestre mare și era perfect educată pentru a fi o bună regină. Fiind o natură rezervată, era considerată rece și arogantă. După moartea regelui Adolf Frederick în 1771, Gustav a devenit rege al Suediei. Anul următor, Sophia Magdalena a fost încoronată regină. 
  Regina Sophia Magdalena
  Regina Sophia Magdalena era serioasă și foarte timidă și nu a făcut niciodată parte din cercul regelui. Ea și soțul ei aveau personalități diferite, ceea ce a mărit distanța dintre ei. Îi displăcea stilul de viața de la curtea din jurul soțului ei. Când își efectua îndatoririle de regină, cumnata sa o descria ca fiind „forțată să întâlnească oameni”. Ducesa a descris-o în jurnalul său ca timidă, frumoasă, rece, tăcută, foarte politicoasă, mândră și nesociabilă. Sophia Magdalena prefera să stea la reședința sa, Palatul Ulriksdal ori de câte ori putea. Avea două prietene intime, Maria Aurora Uggla Ehrengranat și baronesa Virginia Charlotta Duwall Manderström, care au rămas domnișoare de onoare și după ce s-au căsătorit, lucru neobișnuit pentru curtea suedeză.
  Iubea singurătatea și îi plăcea să-și petreacă zilele în apartamentele ei, cinând singură. Nu avea nimic de-a face cu politica cu excepția cazului din timpul războiului din 1788 când a primit sarcina de a iniția negocierile de pace cu Danemarca; l-a chemat pe ambasadorul danez, a vorbit cu el și i-a înmânat o scrisoare pentru regele Danemarcei.
  Sophia Magdalena este cea mai cunoscută în istoria Suediei prin scandalul creat în jurul căsniciei sale și a legitimității fiului ei. Căsătoria ei a fost aranjată politic iar la început Sophia Magdalena a fost descrisă de soțul ei ca fiind "rece ca gheața ". Căsătoria lor nu a fost consumată până în 1775, nouă ani după nuntă. Au existat zvonuri că regele era homosexual sau cu sexualitate subdezvoltată. Sexualitatea lui, care a influențat viața Sophiei Magdalena a fost mult dezbătută. Diverse documente scrise în timpul vieții sale au susținut că a fost bisexual. S-a îndrăgostit de nobila Charlotte du Rietz în 1768; nu este cunoscut dacă aventura a fost consumată. Ca adolescent, a făcut o pasiune pentru mama contelui Axel von Fersen, frumoasa Hedvig Catharina De la Gardie. Surse de încredere explică faptul că atât regele cât și regina aveau serioase probleme anatomice care au dus la complicații erotice și profesorul Erik Lönnroth de la Academia suedeză ajuns la concluzia că nu există nici o bază concretă pentru presupunerea că regele Gustav al III-lea a fost înclinat spre homosexualitate sau bisexualitate, și nici că Gustav Adolf a fost ilegitim. ^[1]
  Status quo dintre Gustav al III-lea și soția sa a fost alimentat de regina mamă care nu voia competiție în influența asupra fiului ei. Educația religioasă a Sophiei Magdalena și caracterul ei introvertit au determinat-o să evite curtea lui Gustav, ceea ce a făcut-o mai puțin atractivă în ochii soțului ei.
  În 1774 regele a aranjat căsătoria dintre fratele său, viitorul rege Carol al XIII-lea al Suediei și Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp pentru a rezolva problema imediată a unui moștenitor la tron. Ducesa a avut sarcini false și avorturi spontane care au putut să-l determine pe rege să consume căsnicia și să aibă propriul fiu.
  În 1778 Sophia Magdalena l-a născut pe Gustav Adolf, succesor la tronul suedez iar în 1782 a născut al doilea fiu, Charles Gustav, care a trăit numai un an. În unele cercuri s-a sugerat că primul fiu al regelui ar fi fost al contelui Frederick Munck. Adevărul era oarecum diferit: acesta a fost sugerat de scrisori ale celor implicați și anume că Munck a acționat în calitate de instructor sexual. Probabil regele era virgin așa cum era și regina iar Munck a fost chemat să ajute cum să-și consume căsătoria. Munck, un nobil finlandez, care era în acel moment maestru stabil, era cunoscut pentru aventurile sale; Munck era îndrăgostit de Anna Sofia Ramström, domnișoară de onoare a reginei. Contele și Ramström urmau să fie prezenți într-o cameră alăturată gata de a fi de ajutor dacă este nevoie.
  Când acest lucru a devenit cunoscut, mulți oameni au speculat pe exact modul în care acest tip de asistență a fost realizat. Oamenii și-au imaginat că Munck avut contact cu regina pentru a demonstra, și de asemenea că a avut relații sexuale cu regina cu penisul între coapsele regelui. Există și o caricatură care exemplifică acest lucru.
  
  

  Faimoasa caricatură cu Sophia Magdalena, Gustav III și Adolf Fredrik Munck.
  Instructajul sexual al lui Munck a fost confirmat dar nu există nici o dovadă că el a mers atât de departe în asistența sa așa cum sugerau zvonurile sau că el ar fi fost tatăl prințului. Nici regele nici regina nu au fost vreodată descriși ca având un mare interes pentru sex dar zvonurile au devenit persistente când regina i-a dăruit lui Munck un ceas cu imaginea ei, o pensie și un inel cu diamante iar regele l-a promovat.
  Cercul din jurul fratelui regelui, Ducele Carol, viitorul Carol al XIII-lea al Suediei, care își dorea tronul, a încurajat aceste zvonuri. Zvonurile s-au răspândit în întreaga societate. Regina mamă Louisa Ulrika a Prusiei a proclamat că fiul Sofiei era nelegitim, acuzând-o pe Sofia Magdalena de a fi prea frigidă pentru un amant și deci că regele i-a ordonat acest lucru. Au existat chiar zvonuri că regele și regina au divorțat în secret și că ea s-a măritat cu Munck. Regina mamă i-a ordonat fiului ei mai mic să-l interogheze pe Munck. Atât regele cât și regina au fost șocați de acuzații. Sofia a jurat că nu va mai vorbi cu regina mamă și într-adevăr, nu a mai făcut acest lucru.
  Regele a aranjat ca mama sa să-și ceară scuze public pentru acuzații. Între anii 1775 și 1783 probabil cuplul regal a fost fericit. Sofia era tratată cu respect după ce asigurase un moștenitor. După decesul celui de-al doilea copil (1783) mariajul a revenit la starea anterioară. O scurtă împăcare (1787) a fost comentată de ducesa Hedwig Elizabeth Charlotte în jurnalul său ca temporară, fără nici o speranță de a fi completă și de durată, că regele nu era "receptiv la farmecul feminin"; o altă insinuare că el a fost homosexual.
  În 1787, Sophia Magdalena a depus suma de 50.000 de coroane într-un cont pentru Munck, care a fost văzut ca un „cadou de rămas bun”. La acea vreme Munck începuse o relație cu balerina Giovanna Bassi pe care Sofia Magdalena n-o plăcea. Regele a fost îngrozit când a auzit acest lucru și a încercat să-l păstreze în secret. 


Sophia Magdalena în 1792
Văduvă în 1792, după ce soțul ei a fost ucis, Sofia a trăit o viață retrasă și-a petrecut mult timp făcând acțiuni de caritate. A fost profund îngrozită de asasinarea soțului ei, dar ea a făcut, de asemenea, un scandal prin refuzul de a se îmbraca în doliu, și a fost o mare ușurare pentru ea să fie văduvă și să se retragă din viața publică. Cumnatul ei, Ducele Carol, a devenit regent și ea a evitat un rol politic.
În 1797, ea a insistat să se sară peste protocol pentru a o face pe nora sa Frederica de Baden să se simtă binevenită, amintindu-și perioada când a fost ea mireasă. Nu a avut nici o influență politică după moartea soțului ei. În 1809, ea a asistat la abdicarea fiul ei, regele Gustav IV Adolf al Suediei, după ce Suedia a pierdut Finlanda în fața Rusiei. Regele a fost trimis în exil și înlocuit cu unchiul său patern, Carol al XIII-lea. Sofia Magdalena a rămas în Suedia până la moartea ei.
În 1810-1811, ea a fost una dintre puținele persoane de la Curtea suedeză, care s-a purtat frumos cu Desiree Clary deși soțul lui Desiree a privit-o cu suspiciune, ea a declarat că nu a fost ofensată că Jean-Baptiste Bernadotte a luat locul fiului ei însă Bernadotte nu a crezut-o. Regina mamă a petrecut ultimii ani pe proprietatea ei și nu a vizita Curtea foarte des.
S-a spus despre ea: A rămas una dintre cele mai tragice și izolate persoane din istoria Curții suedeze. 

Sophia Magdalena a Danemarcei

Regină a Suediei

• 1814: Benjamin Thompson, conte de Rumford, fizician americano-englez (n. 1753)
• * 1836: Claude-Louis Navier (n. 10 februarie 1785 – d. 21 august 1836), numele la naștere Claude Louis Marie Henri Navier (Pronunție în franceză: /klod lwi maʁi ɑ̃ʁi naˈvje/), a fost un om de știință francez, matematician, fizician și inginer, specializat în mecanică.
  Ecuațiile de bază ale dinamicii fluidelor (ecuațiile Navier-Stokes) au fost numite astfel după cei doi oameni de știință care le-au formulat și fundamentat: Claude-Louis Navier și George Gabriel Stokes. 

  Claude-Louis Navier

  Claude Louis Marie Henri Navier - bust aflat la École nationale des ponts et chaussées din Paris

• 1838 - A murit Adelbert von Chamisso, scriitor şi naturalist de origine franceză; a scris proză fantastică, încadrată curentului romantic (“Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl”) (n.30.01.1781).
• 1845: Vincent-Marie Viénot, conte de Vaublanc (n. 2 martie 1756, Fort Dauphin – d. 21 august 1845, Paris) a fost un om politic și scriitor francez catolic, monarhist. Din 26 septembrie 1815 până în 7 mai 1816, a îndeplinit funcția de Ministru de Interne al Franței.
  Cariera sa politică s-a desfășurat sub conducerea succesivă a lui Ludovic al XVI-lea, Paul Barras, Napoleon, contele de Artois, viitorul Carol al X-lea și Ludovic al XVIII-lea. Proscris și căutat de patru ori de regimuri politice diferite, niciodată arestat, el a reușit de fiecare dată să fie reabilitat. În lunga sa carieră, plină de evenimente, a fost deputat regalist în timpul Revoluției franceze și al Directoratului francez, proscris în timpul regimului de Teroare, prefect al lui Napoleon, ministru de Interne în timpul regelui Ludovic al XVIII-lea și la încheierea vieții sale politice a fost deputat ultramonarhist. Este cunoscut în special pentru discursurile sale convingătoare și pătimașe, elocventă fiind implicarea sa în controversata reorganizare a Academiei Franceze, din anul 1816, în calitate de Ministru de Interne.
  Face parte dintre personajele secundare care traversează și marchează această perioadă a istoriei Franței. Având un caracter ordonat, partizan al revoluției din 1789, și-a sfârșit viața politică sub Restaurație, pe poziția de contra-revoluționar extremist. 

  Conte Vincent-Marie Vienot de Vaublanc

  * 1877: Constantin Vârnav, ortografiat și Vîrnav, (n. 21 august 1806, Hilișeu, județul Dorohoi - d. 21 august 1877, Iași)^[1][2] a fost un medic român, protomedic al Moldovei între anii 1849-1855, organizator al sistemului sanitar în Moldova^[3] și deputat în Parlamentul României. Constantin Vârnav s-a născut în 1806^[2] în satul Hilișeu din județul Dorohoi, în familia lui Vasile Vârnav, mic moșier. Fratele său, călugărul Sofronie Vârnav (cu numele de mirean Scarlat, n. 1801), a fost unul dintre cei mai călduroși apărători ai ideii Unirii Principatelor.^[4]
  Din 1831 pînă în 1836 a studiat medicina la Viena și Buda, unde a obținut doctoratul în 1836 cu teza în limba latină Rudimentum Physiographie Moldaviae (Scurtă fiziografie^[5] a Moldovei).^[6] Constantin Vârnav a fost primul moldovean doctor în medicină.^[7] În lucrarea sa de doctorat Vârnav prezintă date importante privind epidemiologia și istoria medicinei: bolile existente în Moldova, condițiile climatice, economice și sociale, medicamentele întrebuințate de popor semnalând pentru prima oară într-o lucrare științifică valoarea procedeelor curative populare.^[1][8]
  Constantin Vârnav a murit în 1877 la Iași și a fost înmormântat în Cimitirul „Eternitatea”. Monumentul său funerar a fost inclus pe lista monumentelor istorice, având codul IS-IV-m-B-04354 După obținerea doctoratului se întoarce în Moldova și, din 1836, practică medicina devenind ulterior, între anii 1849–1855 în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica, protomedic al Moldovei.^[11] Din acest post el a participat la realizarea unor proiecte de îmbunătățire sanitară, sprijinind organizarea și dezvoltarea Spitalului „Sfântul Spiridon” și a Institutului Gregorian, viitoarea Maternitate din Iași.^[1][12]
  În paralel cu activitatea de îngrijire medicală exercită și o activitate didactică și de popularizare a igienei, predând între din 1842 și până la 30 iunie 1845 medicina populară la Seminarul teologic „Veniamin Costachi” de la Socola^[13] și fondând, în 1844, Povățuitorul sănătății și al economiei, publicație periodică dedicată popularizării igienei, medicinei veterinare și agronomiei în mediul rural.^[1] Această revistă este precursoarea revistei Foaia societății de medici și naturaliști din Principatul Moldovei (1851) și, ulterior, a Buletinului Societății (1866) și a Revistei medico-chirurgicale.
  În timpul epidemiei de holeră din 1847-1848, epidemie în care a murit și mitropolitul Moldovei Meletie Lefter, pe lângă activitatea de îngrijire a bolnavilor, Constantin Vârnav a desfășurat și o activitate de educație sanitară, publicând Despre holera epidemiască (1848) și ulterior Despre holera asiatică (1872)^[4], lucrări ce tratau despre istoricului holerei și mijloacelor de combatere și care au fost considerate ca foarte docte pentru vremea sa.^[14]
  Constantin Vârnav a fost membru al Societății de Medici și Naturaliști din Iași, prima societate de acest fel fondată în Principatele Române în 1833 de către Jacob Czihak and Mihai Zotta, jucând un rol active în activitatea acesteia și ocupând un timp funcția de vicepreședinte. Constantin Vârnav a făcut parte din Partida unionistă, militând pentru Unirea Principatelor. A făcut parte din Divanul ad-hoc^[4]și a fost ales de mai multe ori deputat și senator în Parlamentul României din partea județului Dorohoi. 

  Constantin Vârnav

• 1885: A murit  Mihail Gheorghiade Obedenaru, medic şi diplomat român de carieră; s-a preocupat de economia, antropologia şi folclorul popoarelor de origine latină; (n.Bucuresti, Muntenia,1839).
  
• 
  
  * 1934: Ion Rusu Abrudeanu (n. 14 decembrie 1870, Abrud-Sat, județul Alba - d. 21 august 1934, București) a fost publicist, om politic, deputat și senator român. A urmat cursurile școlii primare în localitatea natală, apoi a urmat cursurile secundare la Brad, Sibiu și Brașov. A luat bacalaureatul în anul 1888.
  
• A început activitatea publicistică în anii 1890-1891. A refuzat să se înroleze în armata austro-ungară și s-a refugiat în România. A colaborat la mai multe publicații, printre care "Timpul", "Conservatorul", "Adevărul" și "Dimineața". Între 1900-1914 și-a condus propria revistă, "România ilustrată", în paralel cu colaborarea la alte gazete.
  Înainte de anul 1916 a militat pentru intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta. Pentru aceasta a fost declarat "persona non-grata" de către mareșalul german Mackensen după semnarea Păcii de la Buftea în anul 1918. După încheierea Primului Război Mondial a intrat în politică, devenind membru al Partidului Național Liberal. A fost ales deputat în anul 1920, iar între 1931-1932 a fost senator de Alba. A murit pe 31 august 1934 la București, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu. Lucrări: 
• Veche întâmplare
• Habsburgii, ungurii și românii (1915)
• Pacostea rusească (1920)
• Românii și războiul mondial (1921)
• Moții, calvarul unui popor eroic, dar nedreptățit (1928)
• Miron Cristea (1929)
• Păcatele Ardealului față de sufletul vechiului regat (1930)
• Aurul românesc, istoria lui din vechime până azi (1933)
• Tragedia aurului (1934)

Ion Rusu Abrudeanu

• 1940: A murit Leon Troțki, politician și terorist rus (n. 1879). Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie 1879 (S.N. 7 noiembrie) – d. 21 august 1940), născut Léiba sau Leib Bronștéin, revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina – foto (Fotografie de pe paşaportul lui Lev Troțki, 1915)
• 1943: Henrik Pontoppidan, scriitor danez (n. 1857)
• 1947 - În această zi în Dorlisheim, în Alsacia, a decedat Ettore Arco Isidoro Bugatti, fondatorul respectatei mărci care îi poartă numele. Bugatti s-a născut în Italia al Milano, fiind fiul unui designer de bijuteri şi mobilier italian. De asemenea, toţi fraţii săi au avut înclinaţii artistice, cel mai celebru fiind sculptorul Rembrandt Bugatti. Ettore, copilul cel mai mare al familiei Bugatti, a nutrit însă un interes mai mare pentru designul funcţional al maşinilor, contribuind la acea vreme la proiectarea mai multor maşini. În 1909 şi-a înfiinţat propria companiei Bugatti, în Molsheim, oraş care la acea vreme era în Germania, dar acum se află în Alsacia, Franţa. Compania s-a remarcat la acea vreme prin automobile premium de şosea şi modele de curse foarte competente, Bugatti având în palmares majoritatea GP-urilor importante desfăşurate la acea vreme. De asemenea, Bugatti a fost constructorul care a câştigat ediţia inaugurală a Marelui Premiul Monaco în 1929. Soarta a fost însă dură cu familia Bugatti şi pe 11 August 1939 Jean Bugatti, fiul lui Ettore Bugatti a murit la vârsta de30 de ani în timp ce testa un Bugatti Type 57. De asemenea, în Al Doilea Război Mondial fabrica de laMolsheim a fost distrusă. Moartea lui Ettore din 1947 a fost fatalitatea finală care a dus la decăderea mărcii italiene şi dispariţia ei din peisajul automobilistic în anii '60. La începutul anilor '90 Bugatti a revenit sub denumirea Bugatti Automobili SpA, deţinută de investitori italieni, apărând modelul Bugatti EB110, iar din 1998 a fost cumpărată de Volkswagen, grupul care a adus-o iarăşi în vârful piramidei exclusivităţii.
• * 1953: Nikolai Nikolaievici Punin (rusă Николай Николаевич Пунин) (n. 1888 la Helsingfors (azi Helsinki, Finlanda), d. 21 august1953 în lagărul din satul Abez, lângă orașul Vorkuta din R.A.S.S. Komi) a fost un istoric și critic de artă rus, una din victimele nenumărate ale comunismului sovietic.
• 1964 - A murit Palmiro Togliatti, lider comunist italian (n.26.03.1893).
• 1972: A  decedat Nichifor Crainic (Ion Dobre), scriitor, ziarist şi politician român, membru al Academiei Române; a fondat ziarul de extrema dreapta ”Calendarul” (1932-1933) si a fost director al revistei ”Gândirea” (1928-1944). A fost detinut politic, în perioada 1947-1962 (eseuri “Nostalgia paradisului”); (n. 22.12.1889). Nichifor Crainic (pseudonimul lui Ion Dobre, n 22 decembrie 1889, Bulbucata, județul Vlașca – d. 20 august 1972, Mogoșoaia) teolog, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof român și important ideolog rasist. A fost detinut politic, în perioada 1947-1962 (eseuri “Nostalgia paradisului”); (n. 22.12.1889).
  
• * 1979: Giuseppe „Peppino” Meazza (pronunție în italiană: /dʒuˈzɛppe meˈattsa/; 23 august 1910 – 21 august 1979), de asemenea cunoscut ca il Balilla, a fost un fotbalist italian, care a jucat în principal pentru Internazionale în anii 1930, marcând 242 de goluri în 365 de meciuri pentru club. A condus Italia la victorie la două Campionate Mondiale: în 1934 și în 1938, câștigând premiul Balonul de Aur în 1934. El este considerat pe scară largă cel mai bun jucător al generației sale și unul dintre cei mai mari din toate timpurile. A fost clasat pe locul patru în clasamentul celor mai buni jucători din istoria Campionatului Mondial.
• 1983: Liderul opoziţiei filipineze, Benigno Aquino, a fost asasinat la doar câteva minute după întoarcerea acasă din exilul  petrecut ultimii trei ani în SUA.  A revenit în tara in ciuda ameninţărilor cu moartea primite. Aquino a fost cel mai temut adversar politic al dictatorului filipinez Ferdinand Marcos.
• 1991: A încetat din viaţă Eugen Jebeleanu, academician, poet, publicist şi traducător român. Membru al Academiei Române în 1955, membru titular din 1974; (n. 24 aprilie 1911). Eugen Jebeleanu (n. 24 aprilie 1911, Câmpina — d. 21 august 1991, București), academician, poet, publicist și traducător român, membru al Partidului Comunist Român.
  
• 1995: Subrahmanyan Chandrasekhar, fizician, astrofizician și matematician indian, laureat Nobel (n. 1910)
• * 1997: Iuri Vladimirovici Nikulin (în rusă Юрий Владимирович Никулин; n. 18 decembrie 1921, Demidov, regiunea Smolensk — d. 21 august 1997, Moscova) a fost un actor, clovn și prezentator de televiziune rus. A primit numeroase ordine, printre care Artist al Poporului al URSS (1973), Erou al Muncii Socialiste (1990), de două ori Ordinul Lenin (1980 și 1990) etc.
  Este cunoscut pentru colaborările cu actorii Gheorghi Vițin și Evgheni Morgunov și regizorul Leonid Gaidai. Alături de Morgunov și Vițin a format o tripletă comică legendară în cinematografia sovietică.^[1][2] Ca rezultat al acestei colaborări, au apărut filmele sovietice culte Contrabandiștii (1961), Operațiunea Y (1965), Răpire în stil caucazian (1966). A mai jucat în alte comedii sovietice regizate de Gaidai, precum Mâna cu briliante (1968), Douăsprezece scaune (1971).
• * 1999: Jerzy Harasymowicz (n. 24 iulie 1933, Puławy – d. 21 august 1999, Cracovia) a fost un poet polonez. 
  Jerzy Harasymowicz
• Cărți publicate de Iosif Constantin Drăgan:
• Noi, tracii și istoria noastră multimilenară, (Nagard, Milano, 1976, tradusă în 8 limbi);
• Aurel C. Popovici, (1977);
• Idealuri și destine, (1977);
• Mileniul imperial al Daciei, (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985);
• Istoria Românilor, (Ed. Europa Nova, București, 1994);
• Adevărata istorie a românilor, (Nagard, Milano, 1996).
• Antonescu, Mareșalul și Conducătorul României, (Ed. Europa Nova, București, 1996);
• Antonescu, Mareșalul României și Războaiele de Reîntregire - Mărturii și documente coordonate și îngrijite de Josif Constantin Drăgan, Centrul European de Cercetări Istorice Veneția, apărută într-o prima ediție în 1986 și a II-a ediție în 1990 și reeditată în 1991 la Fundatia Europeană Drăgan.
De asemenea, a publicat și trei volume în domeniul cercetărilor de marketing și anume:
• The World Mission of the International Marketing Federation, (1985);
• Geoclimate and History, (1987-1989);
• Bazele Cognitive ale Cercetărilor de Marketing, (1995) - în colaborare cu prof. M.C. Demetrescu.
A mai publicat și două autobiografii:
• În serviciul Europei, (1971);
• Prin Europa - 4 vol. (1973-1980).
• 2008: Iosif Constantin Drăgan (n. 20 iunie 1917, Lugoj, d. 21 august 2008, Palma de Mallorca)^[2] a fost un om de afaceri român, stabilit de decenii în Italia. A scris mai multe cărți, în general cu tematică istorică. A scos buletinul istoric Noi tracii. În anul 2005 a fost pe locul doi în topul celor mai bogați români, conform revistei Capital, cu o avere estimată la 850 de milioane de dolari. Conform aceleiași reviste în 2006 a urcat pe primul loc, cu circa 1,3 - 1,6 miliarde de dolari. Iosif Constantin Drăgan a absolvit studiile juridice la Universității din București, de la care a obținut licența în drept, în anul 1938. După absolvirea serviciului militar, ca artilerist, Institutul Italian de Cultură îi acordă, în anul 1940, o bursă de studiu, în Italia. După ce termină a doua facultate, la Universitatea din Roma, unde a studiat științe politice și economie, Drăgan își dă doctoratul în jurisprudență, tot la Roma. Acolo l-a cunoscut pe Giorgio del Vecchio, filosof al dreptului. Proaspătul doctor în jurisprudență Drăgan a tradus în limba română lucrarea lui del Vecchio „Lecții de filozofia dreptului”.
  La acea vreme Drăgan a fost atras de idealurile Gărzii de Fier, și, în interiorul acesteia, a reprezentat un curent de opinie corporatist^[3]. În 1941a pus bazele unei companii care exporta petrol românesc Italiei fasciste.
  După al doilea război mondial, în 1948, fondează o companie de distribuție a gazului petrolier lichefiat, Butan Gas.^[4] În urma venirii la putere a Partidului Comunist Român îi este interzisă pentru 30 de ani revenirea în România.^[4]
  În 1967 a pus bazele “Fundației Europene Drăgan”, fundație care declară ca scop promovarea „valorilor civilizației românești”.^[4] A mai fondat două edituri (Nagard în Italia și Europa Nova în România), o universitate privată (al cărei proprietar este), Universitatea Europeană Drăgan (fondată în 1991 la Lugoj), o stație TV, una radio (Radio NovaFm), un ziar săptămânal (Redeșteptarea) și un cotidian local (Renașterea Bănățeană) – toate în România. De asemenea a mai finanțat construirea lângă Orșova a unei statui înalte de 40 de metri a lui Decebal (cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa).
  Datorită unor cărți pe care le-a publicat a fost asociat curentului la granița dintre protocronism și naționalism din istoriografia română, promovată ulterior de regimul lui Nicolae Ceaușescu^[5][6]. Deși simpatizant al Gărzii de Fier, Drăgan devine un colaborator semioficial al lui Ceaușescu și al regimului comunist, ca rezultat având acces la anumite documente inedite despre Ion Antonescu, documente pe care le-a folosit într-o carte în care îl pune într-o lumină favorabilă pe acesta^[7].
  În semn de recunoaștere a activității culturale desfășurate de Iosif Constantin Drăgan, (ca economist, tracolog, scriitor și președinte al Fundației Europene Drăgan), la 7 octombrie 1980, Universitatea din Timișoara l-a numit profesor asociat.^[8]
  După Revoluția Română din 1989, Iosif Constantin Drăgan le-a dat suport financiar lui Eugen Barbu și lui Corneliu Vadim Tudor pentru a-și lansa revista România Mare^[6]. Împreună cu Vadim Tudor a fost fondatorul în 1990 al "Ligii Mareșal Ion Antonescu", mai târziu redenumită "Liga Mareșalilor", în urma schimbărilor din legislația română legate de cultul personalităților vinovate de crime împotriva umanității^[7]. În 1995, la vârsta de 78 de ani, Drăgan s-a căsătorit cu Daniela Veronica Gușă ^[9] (aceasta având la momentul respectiv 22 de ani), fiica generalului Ștefan Gușă, fostul șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (1986-1989)^[10].
  Drăgan are și un fiu mai mare, Mike Fink ^[11], născut în 1971, care în 2005 a anunțat că nu a reușit în precedenții trei ani sub nici o formă să-și contacteze tatăl. Din cauza acestor afirmații, Ziarul Ziua a concluzionat ca Drăgan era ținut captiv de mai tânăra sa soție și de partenerii săi de afaceri^[12]. Totuși, potrivit jurnaliștilor de la Averea, el a fost văzut în București câteva zile mai târziu, luând cina într-un restaurant împreună cu soția^[13]. Cărți: 
  
• * 2005: Robert Arthur "Bob" Moog (n. 23 mai 1934 – d. 21 august 2005), cel care a fondat firma Moog Music, a fost un pionier american în domeniul muzicii electronice, cel mai cunoscut pentru inventarea sintetizatorului Moog. 

  Robert Arthur "Bob" Moog

• * 1913: Gheorghe Apostol (n. 16 mai 1913, lângă Tudor Vladimirescu, județul Galați, d. 21 august 2010, București)^[2] a fost un politician român și conducător al Partidului Comunist Român, principalul contracandidat al lui Ceaușescu la funcția de lider al partidului, după moartea lui Gheorghiu-Dej.
• În anul 1934 a devenit membru al Partidului Comunist din România. În timpul ilegalității a aparținut grupului din închisori condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, el fiind un militant de rang mijlociu.
  După război, între 1945 - 1952 ocupă funcția de președinte al Confederației Generale a Muncii, apoi al Consiliului General al Sindicatelor (1955-1961, 1967-1969). În două rânduri este prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1952-1954, 1961-1967). Funcția sa cea mai importantă a fost cea de prim-secretar al Comitetului Central al PMR (Partidul Muncitoresc Romîn) 1954-1955.
  A fost de asemenea membru al Biroului Politic (1948-1969) și al prezidiului permanent al CC al PCR (1965-1969), ministru al agriculturii și silviculturii (1953-1954), președinte al Uniunii Generale a Sindicatelor din România (1967-1969) și director general al Direcției Generale a Rezervelor de Stat (1969-1975). Din această ultimă funcție este destituit la 13 martie 1975 pentru „abatere de la morală”, ulterior fiind numit ambasador în diverse state sud-americane (Argentina, Uruguay și Brazilia, 1977-1988).^[3]
  În anii '60 era considerat, alături de Nicolae Ceaușescu, ca unul dintre principalii posibili succesori ai lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru al României, îl prefera pe Ceaușescu ca succesor iar astfel ambițiile lui Apostol de a ajunge liderul partidului au fost zădărnicite. Apostol a manifestat ulterior resentimente puternice față de Ceaușescu și Maurer.^[4]
  La Congresul al X-lea al PCR din anul 1969, Gheorghe Apostol a fost atacat de către Constantin Dăscălescu, care în acel moment deținea funcția de secretar al Comitetului județean Galați, și a fost eliminat din conducerea partidului. Ca urmare a avut o perioadă de inactivitate politică, fără să mai dețină vreo funcție, după care a fost numit ca ambasador în Argentina. În ultimii ani ai regimului comunist, exclus din toate cercurile puterii comuniste, devenit un inadaptat politic, Apostol a fost inițiatorul "scrisorii celor șase".^[5] care a fost publicată de către mass-media din Occident în luna martie a anului 1989.^[4]
  După Revoluția din 1989, Apostol a dat o serie de interviuri prin care-l acuza pe Nicolae Ceaușescu că ar fi cerut Securității să însceneze mai multe accidente de mașină în vederea eliminării sale fizice. Iată cum povestește despre această perioadă:

  „Eu eram ambasador în Brazilia și, văzând că în jurul țării noastre s-au schimbat lucrurile, că România devenise o insulă, am decis că cineva trebuia să acționeze pentru a se produce și la noi în țară o schimbare. Am vorbit cu nevastă-mea și am hotărât să vin în țară și să încep o acțiune împotriva lui Ceaușescu, în 1988. Am vorbit cu Buhoiucare era la New York și i-am spus și lui care este dorința mea. Buhoiu mi-a spus să nu mă duc că mă lichidează. Și cu toate astea am plecat. În drum spre România m-am oprit la Londra unde am vrut să am un contact cu Secția română de la BBC. Am înregistrat un interviu de patru ore și am spus că se poate publica de BBC numai în cazul în care mor eu sau moare Ceaușescu.”

  — Din interviul acordat de Gheorghe Apostol Agenției Rompres în mai 2006^[6]

  Gheorghe Apostol a reprezentat în anii 50 oligarhia stalinistă dogmatică iar conflictul său cu Ceaușescu nu a avut la bază vreo dispută ideologică. Ca și ceilalți semnatari ai scrisorii celor șase, Apostol a încercat tardiv să susțină un punct de vedere reformist-comunist într-o țară dominată de o dictatură personală. Gheorghe Apostol a fost acuzat de Silviu Brucan pentru slăbiciunea pe care ar fi arătat-o în fața presiunilor și a interogatoriilor la care a fost supus de către comisiile partidului. El nu a mai putut reveni după revoluția din 1989 în viața publică.^[4]
  Gheorghe Apostol a făcut parte din guvernele: Groza (4), Gheorghiu (1), Gheorghiu (2), Maurer (1), Maurer (2), Maurer (3).
  A fost căsătorit de trei ori. Prima căsătorie a fost înainte de război, a doua a fost cu Melita Apostol (Scharf) de origine evreiască, fostă directoare a Radioteleviziunii între anii 1954 - 1958, ultima soție fiind fosta solistă de operă Adriana Codreanu, fiica lui Buță Ciocârlan din Străoane, Vrancea. A avut trei copii, Eugenia^[5] sau Ecaterina (Geta)^[1](din prima căsătorie), Gheorghe (Gelu) și Sanda (din a doua căsătorie). Ultimii doi au emigrat mai demult din România (în Canada, respectiv în Israel).^[5]
  Un amănunt interesant este modul cum numeroși activiști importanți ai Partidului Comunist Român își botezau copiii. Astfel, conform unor autori, Chivu Stoica, Leontin Sălăjan și Teohari Georgescu și-ar fi botezat fiicele cu numele de Ana din considerație față Anei Pauker. În mod similar Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi, Ghizela Vass, Alexandru Sencovici și Vasile Vîlcu și-ar fi botezat băieții cu numele de Gheorghe în semn de respect față Gheorghe Gheorghiu Dej. În schimb, Nicolae Ceaușescu și-a numit copiii Valentin, Zoe și Nicolae 
• 1936—este președintele Comitetului tineretului din Blocul pentru apărarea libertăților democratice;
• 1937—este condamnat la 3 ani închisoare pentru activități comuniste și tulburarea ordinii publice, cu o interdicție de 10 ani și o amendă de 30.000 lei cu Sentința nr. 124/25 februarie 1937 dată de Tribunalul Militar al Diviziei 21 Infanterie;^[8]
• 1941—a fost închis în lagărul de la Târgu Jiu, conform ordinului nr. 33448/1941 al Direcției Generale a Poliției (28 mai 1941);
• 1944—evadează în august 1944;
• 1947—este administrator financiar la Ministerul Finanțelor (la 16 mai 1947);
• 1948—este numit în funcția de președinte al Confederației Generale a Muncii;
• 1948—devine membru al Comisiei pentru simplificarea și raționalizarea aparatului de stat (din 1 decembrie 1948);
• 1952 - 1954—preia funcția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (28 mai 1952 – 21 aprilie 1954);
• 1955—ajunge pe postul de președinte al Consiliului Central al Sindicatelor (din 27 septembrie 1955);
• 1953 - 1954—preia portofoliul de ministru al Agriculturii și Silviculturii (5 noiembrie 1953 – 21 aprilie 1954);
• 1955 - 1961—este președintele Consiliului Central al Sindicatelor (1 octombrie 1955 – 8 martie 1961);
• 1961 - 1967—este numit ca primvicepreședinte al Consiliului de Miniștri (21 martie 1961 – 3 ianuarie 1967);
• 1967 - 1969—este președintele Consiliului Central al UGSR (9 decembrie 1967 – 13 martie 1969);
• 1969 - 1975—preia funcția de director general al Rezervelor de Stat (8 septembrie 1969 – 19 martie 1975);
• 1969 - 1970—devine membru al Consiliului Apărării a RSR (7 aprilie 1969 – 4 mai 1970);
• 1977 - 1983—ambasador al RSR în Argentina (5 mai 1977 – 27 mai 1983);
• 1977 - 1989—ambasador în Republica Orientalã a Uruguayului (5 mai 1977 – 28 martie 1989);
• 1983 - 1988—ambasador în Brazilia (12 septembrie 1983 – 17 august 1988). 

  Gheorghe Apostol

• 
• * 2011: Constantin Ionescu Gulian (pe numele său complet Constantin Henri Ionescu-Gulian^[1][2], n. 22 aprilie 1914, București - 21 august 2011) a fost un filosof evreu^[1][3] român, comunist ^[4], membru titular al Academiei Române, din 1955.
  A studiat la Sorbona și a fost membru al Asociației sociologilor de limba franceză.^[5] În Germania, el a fost membru al Comisiei de marxism din Heidelberg. Cartea sa despre antropologia filozofică marxistă a apărut în Franța în a trei ediții, în același timp fiind tradus în spaniolă, portugheză și germană, existând chiar și o ediție mexicană. Renumita sa Monografie Hegel a fost editată și în Uniunea Sovietică (Moscova, 1962-1963). În anul 1964, academicianului Constantin Ionescu-Gulian i s-a conferit „Ordinul Muncii” clasa I.^[6]
  Vladimir Tismăneanu citează o apreciere a lui Sorin Lavric, care se referă la C. Ionescu-Gulian, încă membru al Academiei Române, poreclit cândva „academicuțul Nulian”.^[7]
  În 1957, academicianul C.I. Gulian a publicat un studiu pe tema fatalismului, proclamând: „Poporul român – ca toate popoarele – are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen naturale, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorința de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere”.^[8]
  După ce fusese „scuturat” într-un discurs al lui Leonte Răutu, C.I.Gulian s-a metamorfozat într-un instrument docil. Gulian a fost cel ce i-a „demolat” pe Titu Maiorescu și pe Eugen Lovinescu în perioada proletcultistă a regimului comunist din România. Scrieri: 
• Introducere în etica nouă, Editura de Stat 1946.
• Goethe și problemele filosofiei, București 1957.
• Hegel sau filosofia crizei, Editura Academieri R.S. România, București, 1970
• Versuch einer marxistischen philosophischen Anthropologie, Darmstadt, Neuwied, Luchterhand, 1973
• Introducere în istoria filosofiei moderne, Editura Enciclopedică Română, București, 1974
• Bazele istoriei și teoriei culturii, Editura Academieri R.S. România, București, 1975
• Marxism și structuralism, Editura Politică, București, 1976
• Structura și sensul culturii, Editura Politică, București, 1980
• Hegel, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981
• Axiologie și istorie: de la Zaratkustra la Hegel Editura Academiei R.S. România, București, 1987
• Axiologie și istorie în gândirea contemporană, Vol.1. Editura Academiei Române, București, 1991
• Nietzsche, Vol.1, Editura Academiei Române, București, 1994.

* 2012: Maria Simionescu (n. 13 octombrie 1927, Cosmești, județul Galați - d. 21 august 2012, București) a fost o antrenoare federală și arbitră de gimnastică română, vicepreședinta Federației Române de Gimnastică, fondatoare (împreună cu soțul său, Gheorghe Simionescu) a Liceului de Cultură Generală cu Program Special de Gimnastică din Onești, fondatoare și personalitate distinctă a școlii gimnasticii moderne din țara sa. Absolventă a fostului ICF din București, promoția 1953, a lucrat mai întâi ca asistentă la catedra de gimnastică a Institutului, și apoi, din 1956, ca antrenoare federală a loturilor de gimnastică ale României ^[1]. În această calitate, a antrenat echipele naționale ale țării, participante la trei ediții succesive ale Jocurilor Olimpice, Melbourne (1956), Roma (1960) și Tokio (1964)^[1].

A fost vicepresedintă a Federației Române de Gimnastică. Împreuna cu soțul ei, Gheorghe Simionescu, a organizat și asigurat conducerea liceului de gimnastică de la Onești, creând, o școală unică cu acest profil în România, care a fost ulterior duplicată la Deva. Astfel, a luat naștere o instituție distinctă de învățământ, dispunând de baza materială și obiective didactice proprii, de inițiere, instruire și perfecționare sportivă.  A contribuit direct la obținerea de către gimnastele din România a 234 de medalii, 52 de medalii la Jocurile Olimpice (18 de aur, 15 de argint, 19 de bronz); 85 la Campionatele Mondiale (32 aur, 25 de argint, 28 de bronz) și 97 la Campionatele Europene (32 de aur, 37 de argint și 30 de bronz),^[2] plus 80 de medalii cucerite la edițiile campionatelor continentale de junioare ^[2]. În 1972 devine membră în Comitetul tehnic al Federatiei Internationale de Gimnastica si, ulterior, vicepresedinta a acestuia. Cooptată în comisia de arbitri a F.I.G., a oficiat la Campionate Mondiale și Jocuri Olimpice, din 1972 și până în 1996. În anul 2000 i-a fost conferita Crucea Nationala „Serviciul Credincios”, clasa I

* 2014: Toma Popescu (n. 2 ianuarie 1954, Timișoara, România – d. 21 august 2014^[1]) a fost un tenor român și un profesor renumit în Europa. Fost solist al Operei din Timișoara, a înființat și condus la Viena Studio Internationale di Bel Canto "Toma Popescu", care din 1990 a acordat câtorva cantăreți români burse de studii. Nume celebre ale scenelor internaționale, au studiat în cadrul acestui studio și au reușit să cucerească publicul din întreaga lume.

• 2016: Marin Moraru, actor român
  

* 2017: Éva Kiss-Bitay (n. 20 mai 1928, Bistrița, Regatul României – d. 21 august2017, Cluj-Napoca, România) a fost o biologă română de etnie maghiară. A fost soția biochimistului István Kiss. Éva Kiss-Bitay a absolvit liceul în 1949 la Colegiului Național Bethlen din Aiud. Următorii patru ani i-a petrecut studiind la Universitatea Bolyai din Cluj, unde a devenit licențiată în biologie cu teza Efectul stimulanților și inhibitorilor corticali asupra formării anticorpilor. A predat în mai multe școli din Cehu Silvaniei și Cluj, unde a fost și director de școală, până a ieșit la pensie.

Éva Kiss-Bitay a scris și editat mai multe cărți, volume și articole științifice și de ziar, care au fost publicate în România. De asemenea, a tradus cărți din limba română în maghiară.

* 2018: Stefán Karl Stefánsson (n. 10 iulie 1975, Hafnarfjörður, Islanda – d. 21 august 2018, Reykjavík, Islanda^[1]) a fost un actor și cântăreț islandez, cel mai bine cunoscut pentru rolul Robbie Rotten („Robbie Putrezitul”) din LazyTown (Orășelul leneș). Cariera lui Stefánsson a început în anul 1994. La vârsta de 19 ani, a lucrat ca păpușar pentru televiziune. În timpul anilor în calitate de păpușar, a studiat și la Academia de Dramă din Islanda. Cu toate acestea, el a fost nemulțumit de perspectivele standardelor dramatice ale Islandei. El își amintește că directorul său de la liceul său a spus că "nu este vorba de a face fețe și de a-ți schimba fața", cu care nu era de acord.

Mai târziu, Stefánsson a fost invitat de către Magnús Scheving, un gimnast islandez, să prezinte una dintre personajele din cea de-a doua piesă LazyTown (Orășelul Leneș). Scheving a creat piesele din cauza îngrijorărilor sale cu privire la generația mai tânără din Islanda, care nu dispune de exerciții fizice suficiente. Stefánsson a explicat că: "Scheving dorea ca copiii să devină mai sănătoși, așa că a creat acest muzical numit LazyTown. A jucat într-un rol fiind Sportacus, fanatismul de fitness, iar eu eram Robbie Putrezitul, tipul căruia îi plăcea să rămână în interior și să doarmă". După succesul inițial cu muzicalul, Nickelodeon a încheiat în cele din urmă o înțelegere cu creatorii lui LazyTown pentru a face primele 40 de episoade ale lui LazyTown împreună cu un studio special construit în Islanda. În primii ani de la LazyTown la începutul anilor 2000, Stefánsson nu cunoștea inițial engleza, dar în curând a vorbit-o fluent. Stefánsson a trăit în Los Angeles cu soția, Steinunn Ólína Þorsteinsdóttir și cu copiii lui.

El a fost diagnosticat pentru prima dată cu cholangiocarcinom în 2016 și a suferit o intervenție chirurgicală pentru a elimina metastazele în 2017; boala a revenit în 2018. În 2018, i-a fost acordat Ordinul Șoimului. Stefánsson a anunțat în octombrie 2016 că a fost diagnosticat cu cancer biliar; o campanie GoFundMe a fost creată ulterior de scriitorul LazyTown, Mark Valenti, pentru a-și plăti costurile de trai atunci când a devenit prea bolnav să muncească . Campania a fost popularizată de diferiți utilizatori YouTube care au încărcat parodii ale operei lui Stefán Karl, care au dus la cântecele "We Are Number One" și "The Mine Song" de la LazyTown devenind un "meme" pe Internet. În august 2017, Stefánsson a declarat că a fost în remisiune. El a clarificat în campania sa GoFundMe că în timp ce metastazele sale au fost îndepărtate după o intervenție chirurgicală hepatică reușită în iunie 2017, el a avut încă o boală și a refuzat terapia adjuvantă în continuare.

În martie 2018, Stefánsson a fost diagnosticat cu cancer biliar inoperabil și a spus că a fost supus chimioterapiei pentru a-și prelungi viața. În aprilie 2018, el a anunțat că a ales în mod personal să întrerupă chimioterapia și a închis toate conturile sale de social media. El a murit pe 21 august 2018 la vârsta de 43 de ani. Soția lui a afirmat că "după dorințele lui Stefánsson, nu va fi nici o înmormântare, rămășițele sale vor fi împrăștiate în secret într-un ocean îndepărtat."

A fost anunțat de către managerul său Cheryl Edison că Academia și Centrul pentru Arte Spectacole Stefán Karl va fi lansată în Elveția, în 2019 ca un memorial al carierei sale. Stefánsson a jucat în diverse lucrări, inclusiv piese de teatru, filme, seriale de televiziune, și jocuri:

Teatru:

• The Jungle Book by Rudyard Kipling (1997 - 1999)
• Palace of Crows by Einar Örn Gunnarsson (1998 - 1999)
• Ivanov by Anton Chekhov (1998 - 1999)
• 1000 Island Dressing by Hallgrímur Helgason (1999 - 2000)
• Little Shop of Horrors (1999 - 2000)
• A Midsummer Night's Dream (1999 - 2000)
• Glanni Glæpur í Latabæ (Orășelul Leneș) de Magnús Scheving și Sigurdur Sigurjónsson (rol, Robbie Putrezitul)
• Stones in His Pockets de Marie Jones (2000 - 2001)
• Singin' in the Rain de Comden, Green, Freed și Brown (2000 - 2001)
• The Cherry Orchard de Anton Chekhov (2000 - 2002)
• Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand (2001 - 2002)
• Noises Off de Michael Frayn (2002 - 2003)
• Life x 3 de Yasmina Reza (2002 - 2003)
• Dr. Seuss' How the Grinch Stole Christmas! The Musical (rol, The Grinch) (2008 - 2015)

Filme:

• Áramótaskaupið (1994)
• Privacy (1995)
• Skaupið: 1999 (1999)
• Regina (2001)
• Áramótaskaupið (2001)
• Stella For Office (2002)
• Litla lirfan ljóta (2002)
• Áramótaskaupið (2002)
• Night at the Museum (2006)
• Jóhannes (2009)
• Thor (2011)
• Polite People (2011)
• Harry Og Heimir (2014)

Televiziune:

• LazyTown (Orășelul Leneș) (2004 – 2007; 2013 – 2014)
• Titch and Ted Do Maths (2015)
• Cars Can Fly (2000)
• Car Mechanic Sketches for Eurovision (2000)
• Angel No. 5503288 (2000)
• God Exists...and Love (1999)
• Baking Trouble (1998)

Jocuri video:

• For Honor (rol, Viking Soldier) (2017)

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Ap Tadeu; Sf Mc Vasa cu fiii ei; Sf Mc Donat, diaconul, Romul, preotul; Silvan, diaconul și Venust;
• În calendarul romano-catolic: Sf. Pius al X-lea, papă. Papa Pius al X-lea, născut Giuseppe Melchiorre Sarto, (n. 2 iunie 1835, Riese, Italia – d. 20 august 1914, Vatican) a fost Papă din 1903 până în 1914. După moartea lui Pius al IX-lea, cardinalii, după mai multe scrutine, l-au ales pe Giuseppe Sarto la 4 august, cu 55 de voturi din 60. Încoronarea sa a avut loc în duminica următoare, la 9 august 1903. În prima sa enciclică a spus că motoul pontificatului său va fi „instaurare omnia in Christo” (Efeseni 1,10). Ca urmare, preocupările sale cele mai mari au fost îndreptate spre interesele precise ale Bisericii. Înainte de toate, eforturile sale s-au îndreptat spre promovarea pietății credincioșilor, și a permis primirea frecventă și, după posibilități, chiar zilnică a Sfintei Împărtășanii, scutindu-i pe bolnavi de post pentru a le permite primirea Sfintei Împărtășanii de două ori pe săptămână, și chiar mai des. În plus, a recomandat ca Prima Împărtășanie a copiilor să nu fie amânată prea mult după ce aceștia au ajuns la vârsta priceperii. Ca simplu capelan, episcop și patriarh, Giuseppe Sarto a promovat muzica sacră; ca papă a dispus să fie folosit pretutindeni cântul gregorian și a tipărit cărți de cânt. A subliniat importanța catehizării nu numai a copiilor, dar și a adulților, trasând reguli precise și a făcut să se publice un catehism nou în dieceza din Roma. La 19 martie 1904 a înființat o congregație specială de cardinali, al cărei secretar era cardinalul. Gasparri, și care urma să recodifice Dreptul Canonic. Papa Pius al X-lea a modificat și organizarea Curiei romane, separând forul juridic de cel administrativ. Curia romană cuprindea, astfel, trei tribunale, 11 congregații și 5 birouri. În timpul primilor ani ai pontificatului său a mărit numărul diecezelor, înființând 28 dieceze noi, în special în Statele Unite, în Brazilia și în Filipine; în plus, a înființat 16 vicariate apostolice și 15 prefecturi apostolice. În câțiva ani Pius al X-lea a obținut rezultate importante și durabile în domeniul doctrinei și al disciplinei Bisericii, făcând față dificultăților de tot felul. Chiar și cei care nu erau catolici au recunoscut spiritul său apostolic, tăria sa de caracter, precizia sa în a lua decizii și perseverența sa în urmarea unui program clar și explicit.
• România: Ziua Medicinei Militare — la 21 august 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat actul de înființare a corpului de ofițeri sanitari. Prin Înaltul Decret Românesc nr. 4629 a luat ființă Corpul Ofițerilor Sanitari din Armată, atestându-se astfel medicina militară ca element specializat pentru asigurarea sănătății efectivelor militare.

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 21 August

Războiul celor Două Roze

Războiul celor Două Roze
Informații generale
Perioadă	1455-1485
Loc	Anglia, Țara Galilor, Calais
Rezultat	fondarea dinastiei Tudorilor
Combatanți
Casa de York	Casa de Lancaster
Conducători
Eduard al IV-lea al Angliei Richard al III-lea al Angliei† Richard de York†	Henric al VI-lea al Angliei Eduard de Westminster† Henric al VII-lea al Angliei

Războiul celor Două Roze (1455–1485) este numele sub care mai este cunoscut războiul civil purtat cu intermitență pentru tronul Angliei între susținătorii Casei de Lancaster și cei ai Casei de York. Amândouă casele regale erau ramuri ale Casei Regale Plantagenet, avându-l ca strămoș comun pe regele Edward al III-lea. Numele generic de Războiul celor Două Roze nu a fost folosit în perioada în care conflictul a avut loc, ci mai târziu, avându-și originea în formele și culorile blazoanelor celor două case regale: Roza roșie de Lancaster (), și Roza albă de York ().

Războiul a fost purtat de armate formate din vasalii feudali ai celor două case regale. Casa de Lancaster a avut sprijinitori în special în sudul și vestul țării, în timp ce sprijinitorii Casei de York proveneau în special din zonele de nord și de est. Războiul celor Două Roze, cu marele său număr de victime din rândul nobilimii, a fost o cauză principală a scăderii importante a puterii aristocrației, ceea ce a dus la creșterea puterii monarhiei centralizate a dinastiei Tudor.

Succesiunea disputată

Conflictele dintre cele două case regale au început în momentul detronării regelui Richard al I -lea de către vărul său, Henry Bolingbroke, duce de Lancaster, în 1399. În ciuda lipsei de moștenitori ai celui de-al treilea fiu al lui Edward al III-lea, John de Gaunt, Bolingbroke avea puține șanse să acceadă la tron. Conform precedentelor, coroana ar fi trebuit să fie moștenită de descendenții masculini al celui de-al doilea fiu al lui Edward al III-lea, Lionel de Antwerp. Richard al II-lea l-a și numit de fapt pe nepotul lui Lionel, Roger Mortimer, al IV-lea conte de March ca moștenitor prezumtiv. Până în cele din urmă, Bolingbroke, a fost încoronat rege sub numele de Henry al IV-lea. El a fost acceptat ca rege datorită lipsei de popularitate a domniei lui Richard al II-lea. Bolingbroke a murit în 1413. Fiul și succesorul său, Henry al V-lea, a fost un foarte priceput conducățor militar, iar succesele sale în luptele din Franța în războiul de o sută de ani i-au crescut foarte mult popularitatea, permițând casei de Lancaster să-și întărească poziția dominantă pe tronul Angliei. Scurta domniei a lui Henry al V-lea a supraviețuit unei conspirații conduse de Richard, conte de Cambridge, un fiu al lui Edmund de Langley, al cincilea fiu al lui Edward al III-lea. Cambridge a fost executat pentru trădare în 1415, la începutul campaniei franceze care a dus la bătălia de la Agincourt. Soția lui Cambridge, Anne Mortimer, pretindea și ea tronul, fiind fiica lui Roger Mortimer și prin aceasta descendenta lui Lionel de Antwerp. Henry al V-lea a murit în 1422 și Richard, duce de York, fiul lui Richard, conte de Cambridge, și al lui Anne Mortimer, a ajuns să pretindă coroana de la regele bolnav Henry al VI-lea .

Henry al VI-lea

Regele Henry al VI-lea din Casa de Lancaster avea în preajma sa numai regenți și sfătuitori nepopulari. Cei mai cunoscuți dintre aceștia din urmă a fost Edmund Beaufort, al doilea duce de Somerset și William de la Pole, primul duce de Suffolk, care erau acuzați de proastă guvernare și conducerea defectuasă a conflictului continuu cu Franța, (războiul de o sută de ani). În timpul domniei lui Henry al VI-lea, practic toate posesiunile englezești din Franța, inclusiv cele cucerite prin luptă de Henry al V-lea, au fost pierdute. Henry al VI-lea era perceput ca un rege slab, incapabil. Mai mult decât atâta, regele suferea de manifestări episodice ale unei boli mintale. Linia regală a Casei de Lancaster era în plus afectată de problema legitimității, astfel încât Casa de York a considerat că poate avea pretenții întemeiate la tron. Nemulțumirile din țară în continuă creștere, numărul mare de nobili care dispuneau de armate proprii, ca și corupția de la curtea lui Henry al VI-lea, au format condițiile politice propice pentru izbucnirea războiului civil.

Când, în 1453, regele Henry a suferit primul atac de nebunie, s-a format un Consiliu de Regență, avândul în funcția conducătoare de Lord Protector pe nobilul puternic și popular, Richard Plantagenet, duce de York și șef al Casei de York. Richard a început în scurtă vreme să urmărească ocuparea tronului cu din ce în ce mai multă îndrăzneală. L-a închis pe Somerset și și-a sprijinit proprii aliați, Salisbury și Warwick, în conflictele mai mici cu sprijinitorii lui Henry, așa cum erau ducii de Northumberland. Însănătoșirea lui Henry din 1455 amenința planurile lui Richard, iar ducele de York a fost alungat la scurtă vreme de la curte de soția lui Henry, Margaret de Anjou. Cum regele Henry era un conducător incapabil, regina sa, puternica și agresiva Margaret, a ajuns conducătoarea de facto a facțiunii Lancastriene. Regina Margaret a alcătuit o alianța împotriva lui Richard și a conspirat cu alți nobili să-i reducă acestuia din urmă uriașa influență. Tensiunile aflate în creștere au dus în cele din urmă la izbucnirea conflictelor armate deschise în 1455 în prima bătălie de la St Albans.

Faza inițială 1455–1460

Deși au mai existat înfruntări armate și mai înainte între susținătorii regelui Henry și cei ai lui Richard, duce de York, principala perioadă de conflicte armate în Răzoiul celor Două Roze a fost între 1455 și 1489.

Richard, duce de York a condus o mică armată împotriva Londrei și a fost întâmpinat de forțele lui Henry al VI-lea la St Albans, la nord de capitală, pe 22 mai 1455. Bătăia relativ mică de la St Albans a fost primul conflict armat deschis al războiului civil. Rezultatul a fost înfrângerea Lancastrienilor, care au pierdut mai mulți conducători importanți, inclusiv pe Somerset. York și aliații lui și-au recâștigat pozițiile și influența și, pentru o vreme, ambele tabere au părut șocate că au trebuit să se ajungă la o luptă armată pentru a rezolva problemele și au făcut totul pentru reîmpăcare. Când Henry a avut un nou atac de nebunie, York a fost din nou numit Protector, iar Margaret a fost însărcinată cu îngrijirea bolnavului, dar a fost îndepărtată din Consiliul de regență care lua toate hotărârile. După prima bătălie de la St Albans, compromisul din 1455 a a părut ca are succes, cu York rămas vocea dominantă în Consiliu, chiar și după ce Henry și-a revenit. Însă problemele care generaseră conflictul au reapărut în scurtă vreme. Cea mai importantă dintre acestea era dacă ducele de York, sau fiul minor al lui Henry și Margaret, Edward, avea să fie viitorul rege. Regina Margareta a refuzat să accepte orice soluție de compromis care ar fi presupus dezmoștenirea fiul ei și a devenit clar că ea nu va accepta ca ducele de York și aliații lui să mai aibă în continuare puterea militară. Henry a plecat într-o vizită regală în Midlands în 1456, iar Margaret nu i-a mai permis să se reîntoarcă la Londra, (regele și regina erau foarte populari în Midlands), dar au devenit încă și mai nepopulari în Londra unde negustorii erau furioși datorită scăderii vânzărilor și a creșterii dezordinii în oraș. Curtea regală s-a mutat la Coventry. Din acel moment, ducele de Somerset a început să fie noul favorit al curții regale, luând locul tatălui său. Margaret l-a convins pe rege să-l demită pe York din funcția de Protector, în timp ce York a luat hotărârea de a se reîntoarce la postul lui din Irlanda. Dezordinile din capitală și lipsurile de pe coasta de sud au continuat să crească, dar regele și regina au continuat să-și apere pozițiile lor, regina introducând sistemul recrutărilor obligatorii pentru prima oară în Anglia. În acest timp, Richard Neville, conte de Warwick, (poreclit mai târziu "The Kingmaker – Făcătorul de regi"), aliatul lui York, a devenit din ce în ce mai apreciat la Londra ca erou al clasei negustorilor.

După reîntoarcerea lui York din Irlanda, ostilitățile au reînceput pe 23 septembrie 1459 cu bătălia de la Blore Heath în Staffordshire, unde o armată importantă Lancastriană nu a reușit să împiedice forța Yorkistă, de sub comanda lui Lord Salisbury, să se îndrepte de la castelul Middleham spre Yorkshire, unde avea să se unească cu York la castelul Ludlow. După o victorie Lancastriană în bătălia de la Ludford Bridge, Edward conte de March (fiul mai mare al lui York, mai târziu Edward IV al Angliei), Salisbury și Warwick au fugit la Calais. Lancastrienii aveau din nou controlul în acest moment, iar Somerset a fost numit guvernator al Calais. Încercarea lui de a-l alunga pe Warwick a fost zădărnicită cu ușurința, Yorkiștii reușind chiar să lanseze raiduri în zona de coastă, pornind din Calais în 1459–60, făcând să crească haosul și dezordinile din țară.

Până în 1460, Warwick și aliații lui au fost capabili să organizeze o invazie în Anglia, reușind să cucerească zona Kent și orașul Londra, de unde au căpătat un sprijin important. Sprijiniți și de emisarul papal, care trecuse de partea lor, Yorkiștii au avansat către nord. Henry a plecat în fruntea unei armate către sud pentru a-i întâlni, în timp ce Margaret a rămas în nord cu prințul Edward. Bătălia de la Northampton, din 10 iulie 1460, a fost un dezastru pentru Lancastrieni. Armata Yorkistă condusă de Richard Neville, conte de Warwick, ajutată și de trădătorii din rândurile armatei regale, au reușit să-l prindă pe Henry, ducându-l prizonier la Londra.

Acordul

Date fiind succesele lui militare, York a început să facă presiuni pentru a accede chiar el la tron, bazându-se și pe lipsa de legitimitate a liniei Lancastriene. După ce a debarcat în nordul ținutului Wales, el și soția lui, Cecily, au intrat în Londra cu tot fastul rezervat de obicei monarhului. A fost convocat Parlamentul, iar York și-a făcut publică dorința de a se urca pe tron, așteptându-se ca lorzii să-l încurajeze și pe el așa cum o făcuseră cu Henry al IV-lea în 1399. În loc de încurajare, lorzii au păstrat tăcerea. În momentul în care el și-a anunțat dorința de a se urca pe tron, lorzii, chiar și Warwick și Salisbury, au fost șocați de îngânfarea lui. Lorzii nu doreau să-l detroneze în acel moment pe Henry. Dorința lor era de a-i îndepărta consilierii regali considerați incapabili sau corupți.

În ziua următoare, York a prezentat arborele genealogic al familiei în detaliu, susținându-și pretenția la tron prin descendența directă din Lionel de Antwerp, argumentele sale fiind privite cu mai multă înțelegeere de acestă dată. Parlamentul a acceptat să i-a în considerație problema și în cele din urmă a fost de acord că pretențiile lui York erau întemeiate, dar, cu o majoritate de cinci voturi, a hotărât ca Henry să rămână rege. În octombrie 1460 a fost pus la punct un compromis, (Act of Accord), prin care York era recunoscut ca succesor al lui Henry la tron, dezmoștenindu-l astfel pe fiul de șase ani al lui Henry, prințul Edward. York a trebuit să accepte acest compromis, acesta fiind câștigul cel mai mare pe care îl putea obține. Pretențiile lui erau parțial sadisfăcute, de vreme ce fusese numit Protector al Regatului, dândui-se posibilitatea să guverneze în numele lui Henry. Lui Margaret i s-a impus să părăsească Londra împreună cu prințul Edward. Act of Accord s-a dovedit inacceptabil pentru Lancastrieni, care s-au alăturat lui Margaret, formând o armata mare în nordul țării.

Contraatacul Lancastrian

Ducele de York a părăsit Londra mai târziu în același an alături de Salisbury, pentru a-și consolida pozițiile din nord împotriva armatei reginei Margaret, despre care se știa că se concentra în apropierea orașului York. Richard, de Crăciunul anului 1460, s-a păstrat în defensivă la castelul Sandal lângă Wakefield. Deși armata reginei Margaret depășea numeric pe cea a lui Richard cu mai mult de două ori, pe 30 decembrie, York a dat ordin soldaților săi să părăsească adăpostul castelului și să atace. Armata sa a fost învinsă în mod catastrofal în bătălia de la Wakefield. Richard a fost ucis în luptă, iar Salisbury și fiul de 17 ani al lui Richard, Edmund, conte de Rutland au fost capturați și decapitați. Regina a dat ordin ca să fie expuse capetele tăiate ale celor trei pe zidurile orașului York,.

Act of Accord și evenimentele de la Wakefield, l-au lăsat pe tânărul de 18 ani Edward, conte de March, fiul cel mai în vârstă al lui York, pe poziția de duce de York și moștenitor al tronului. Moartea lui Salisbury l-a făcut pe moștenitorul lui, Warwick, cel mai mare proprietar feudal din Anglia. Margaret a plecat în nord, în Scoția, pentru a căuta ajutor aici. Mary de Gueldres, regină a Scoției a fost de acord ca să o ajute pe Margaret cu soldați, cu condițiile ca Anglia să cedeze Scoției orașul Berwick, iar fiica reginei Scoției să fie logodită cu prințul Eduard. Margaret a fost de acord, deși nu mai avea bani să-și plătească armata, fiind în stare numai să promită oștenilor că vor avea permisiunea să se bucure de prăzi uriașe din bogățiile sudului Angliei, atâta vreme cât nu avea loc nici un jaf la nord de râul Trent. Regina și-a condus armata la Hull, recrutând pe drum din ce în ce mai mulți luptători.

Între timp, Edward de York și armata lui s-au luptat cu trupele lui Pembroke, care veneau din Tara Galilor și le-a înfrânt cu desăvârșire în bătălia de la Mortimer's Cross din Herefordshire. El și-a încurajat oamenii cu priveliștea "nălucii" a trei sori la răsărit, (fenomen natural cunoscut cu numele de "soare fals"), spunându-le că este un semn prevestitor al victoriei și îi reprezintă pe cei trei fii supraviețuitori ai lui York—el însuși, George și Richard. Această întâmplare l-a făcut pe Edward să aleagă semnul soarele strălucind orbitor ca însemnul său heraldic.

Margaret s-a îndreptat către sud, făcând ravagii în timp ce înainta, armata asigurându-și aprovizionarea prin jefuirea proprietăților pe lângă care treceau prin sudul prosper. În Londra, Warwick s-a folosit de jafurile armatei reginei în scopuri propagandistice pentru întărirea sprijinului celor din sud pentru facțiunea Yorkistă. Astfel, orașul Coventry și-a schimbat orientarea, sprijinind pe Yorkiști. Warwick nu a reușit să adune destul de rapid o armată suficient de puternică și, fără ajutorul armatei lui Edward, a fost prins total nepregătit de sosirea armatei reginei la St Albans. În timpul celei de-a doua bătălii de la St Albans, regina a învins în cea mai decisivă victorie de până atunci a facțiunii Lancastriene, iar forțele Yorkiste au fugit lăsându-l în urmă pe regele Henry, găsit neînarmat la adăpostul unui copac. Regele Henry a ridicat la rangul de cavaler treizeci de soldați imediat după bătălie. Cum armata regală continua să avanseze către sud, locuitorii Londra au fost cuprinși de frică, în oraș răspândindu-se zvonuri despre sălbaticia soldaților veniți din nord, care aveau de gând să jefuiască orașul. Locuitorii Londrei au închis porțile orașului și au refuzat să ofere hrană armatei reginei, care a jefuit ținuturile înconjurătoare, Hertfordshire și Middlesex.

Triumful Yorkist

Edward avansa între timp către Londra dinspre vest, unde i se alăturaseră forțele lui Warwick. Această mișcare a coincis cu retragerea reginei spre nord la Dunstable, ceea ce a permis lui Edward și Warwick să intre în Londra cu armata lor. Au fost primiți cu entuziasm, bani și hrană de orașul sprijinitor al Yorkiștilor. Edward nu mai putea să pretindă că vrea să îndepărteze consilierii incapabili de lângă rege. Cum tatăl și fratele său fuseseră uciși la Wakefield, scopul lui lui devenise lupta pentru coroană. Edward avea nevoie de autoritate și asta a părut la îndemână când Episcopul Londrei a întrebat poporul capitalei care este părerea lor în problema succesiunii, locuitorii strigând "Regele Edward!" Cererea mulțimii a fost repede aprobată de Parlament și Edward a fost încoronat neoficial într-o ceremonie aranjată în grabă la Westminster Abbey. Edward și Warwick aveau sprijinul londonezilor astfel, deși Edward jurase că nu va fi încoronat oficial până când Henry și Margaret nu erau executați sau exilați. Edward a anunțat că Henry și-a pierdut dreptul la tron în momentul în care i-a permis reginei sale să ridice armele împotriva moștenitorilor legali, așa cum fuseseră definiți de Act of Accord. În acest fel ar fi devenit clar că victoria lui Edward nu era decât o simplă restaurare a succesiunii legale la tron, în condițiile în care și Henry și predecesorii săi din Casa de Lancaster erau uzurpatori. Acesta era de fapt argumentul pe care îl acceptase Parlamentul cu un an în urmă.

Edward și Warwick au mărșaluit spre nord, strângând o armată impresionantă, întâlnind armata Lancastriană la fel de puternică la Towton. Bătălia de la Towton, lângă York, a fost cea mai mare luptă de până atunci a Războiului celor Două Roze. Conform estimărilor, între 40.000 și 80.000 de oameni au luat parte la luptă, peste 20.000 fiind uciși în timpul bătăliei și după încheierea acesteia, un număr enorm pentru acele vremuri și cele mai mari pierderi de vieți omenești întâmplate într-o singură zi în Anglia. Noul rege și armata sa au câștigat o victorie decisivă, facțiunea Lancastriană a fost decimată, cei mai mulți membri ai acestei case fiind uciși în luptă. Henry și Margaret, care așteptau împreună cu fiul lor în York, au fugit spre nord, când au auzit de dezastrul militar al Casei lor. Mulți dintre nobilii Lancastrieni supraviețuitorii au schimbat taberele supunându-se regelui Edward, iar cei care nu au făcut-o s-au refugiat în câteva castele de la granița din nord și în alte câteva din Țara Galilor. Edward a ocupat orașul York, pe zidurile orașului fiind întâmpinat de capetele putrezite ale tatălui și fratelui său și al lui Salisbury, capete care au fost rapid înlocuite cu cele ale nobililor Lancastrieni învinși, printre care vestitul Clifford de Skipton-Craven, cel care a ordonat executarea fratelui lui Edward, Edmund, după bătălia de la Wakefield.

Henry și Margaret au fugit în Scoția unde au stat la curtea regală a lui James al III-lea, unde au tradus în viață promisiunea făcută cu ceva vreme mai înainte, aceia de a ceda orașul Berwick scoțienilor. Mai târziu, în același, an au condus o invazie în zona localității Carlisle. Din cauza lipsei de bani, forțele invadatoare au fost ușor respinse de oamenii lui Edward, care alungau ultimele forțe Lancastriene din ținuturile nordice.

Încoronarea oficicială a lui Edward a avut loc în iunie 1461 în Londra, unde a fost întâmpinat cu entuziasm de sprijinitorii săi și aclamat ca noul rege al Angliei. Edward a fost înstare să conducă regatul într-o pace relativă în următorii zece ani.

În nord, unde mai mulți comandanți Lancastrieni dețineau controlul unor castele, Edward nu a reușit să aibă controlul complet până în 1464. Dunstanburgh, Alnwick și Bamburgh au fost printre ultimele castele care au fost au fost cucerite. Puternica fortăreață Harlech (Wales) a fost cucerită în 1468 după asediu de șapte ani. Henry, regele detronat, a fost prins în 1465 și a fost ținut prizonier în Turnul Londrei, unde, după standardele vremii, a fost destul de bine tratat.

Au mai fost două revolte Lancastriene în 1464. Prima dintre lupte a fost bătălia de la Hedgeley Moor pe 25 aprilie și a doua a fost bătălia de la Hexham pe 15 mai. Ambele revolte au fost zdrobite de fratele lui Warwick John Neville, primul marchiz de Montagu.

Reluarea ostilităților 1469–1471

Perioada 1467–70 a marcat deteriorarea rapidă a relațiilor dintre regele Edward și fostul său mentor, puternicul Richard Neville, conte de Warwick—"Făcătorul de regi". Au fost mai multe cauze ale rupturii dintre cei doi, dar în principal a fost vorba de decizia lui Edward de a se căsători în secret în 1464 cu Elizabeth Woodville. Edward a anunțat mai târziu vestea căsătoriei ca pe un fapt împlinit, ceea ce a produs o uriașă rușine lui Warwick, care, convins de nevoia unei alianțe cu Franța, negocia încheierea unei căsătorii între regele englez și o prințesă franceză. Această rușine s-a transformat amărăciune în momentul în care membrii familiei Woodville au ajuns favoriți la curte în dauna celor din familia Neville. Alți factori au făcut să crească dezamăgirea lui Warwick: preferința lui Edward pentru o alianță cu Burgundia (în dauna Franței), ca și faptul că Edward s-a opus ca frații lui, George, duce de Clarence și Richard, duce de Gloucester, să se căsătorească cu fiicele lui Warwick, Isabel Neville și respectiv Anne Neville. Mai mult, popularitatea lui Edward era în scădere în această perioadă datorită creșterii taxelor și a continuelor încălcări ale legilor și ordinii.

Prin 1469, Warwick a format o alianță cu fratele gelos și perfid al lui Edward, George. Ei au adunat o armtă cu care l-au înfrânt pe rege în bătălia de la Edgecote Moor, asediându-l pe Edward în castelul Middleham în Yorkshire. Warwick a hotărât executarea tatălui reginei, Richard Woodville, primul conte de Rivers. Edward a fost forțat să convoace o sesiune a Parlamentului la York, în cursul căreia ar fi trebuit să fie declarat nelegitim, coroana urmând să fie transmisă lui Clarence ca moștenitor aparent al lui Edward. În acest timp, țara era în fierbere, Eduard având șansa să poată apela la loialitatea fratelui său Richard, duce de Gloucester și a altor nobili. Gloucester a sosit în fruntea unei mari forțe, eliberându-l pe rege.

Warwick și Clarence au fost declarați trădători și au fugit în Franță, unde, în 1470, Louis al XI-lea al Franței era presat de regina exilată Margaret de Anjou să o ajute la invadarea Anglia pentru a recupera tronul soțului ei captiv. Regele Louis a avut ideea unei alianțe între Warwick și Margaret, o soluție la care nici unul dintre vechii inamici nu s-au gândit, dar care, în cele din urmă, a apărut ca o afacere profitabilă. De fapt, fiecare dintre cei doi se aștepta la alte beneficii: Warwick dorea un rege marionetă (ori Henry, ori fiul său), iar Margaret dorea să recapete ceea ce considera a fi regatul familiei sale. Până în cele din urmă, a fost aranjată o căsătorieîntre fiica lui Warwick, Anne Neville, și fiul lui Margaret, fostul prinț de Wales, Edward de Westminster. Warwick a invadat Anglia în toamna anului 1470.

În acest moment, a fost rândul lui Edward al IV-lea să fugă din țară. Atunci John Neville a schimbat tabăra pentru a-l sprijini pe fratele lui, Warwick. Edward nu era pregătit pentru o înfruntare cu armata foarte mare a lui Neville, care venea din nord și și-a demobilizat armata. Edward și Gloucester au fugit din Doncaster spre coastă și de aici în Olanda, iar de aici în exil în Burgundia. Warwick invadase deja Anglia cu armata din Franța, iar planul lui de a-l elibera și repune pe tron pe Henry al VI-lea s-a realizat. Henry al IV-lea a traversat triumfător străzile Londrei în octombrie ca rege repus în drepturi, iar Richard și Edward au fost proclamați trădători. Succesul lui Warwick a fost de scurtă durată însă. El și-a supraestimat forțele când a plănuit să invadeze Burgundia împreună cu forțele regelui Franței, care-i promisese drept recompensă teritoriul Olandei. Asta l-a făcut pe Charles cel Temerar al Burgundiei să-l sprijine pe Edward. Charles a promis bani și o armată pentru invadarea Angliei în 1471. Edward l-a învins pe Warwick în bătălia de la Barnet în 1471. Restul forțelor Lancastriene au fost distruse în bătălia de la Tewkesbury, iar prințul Edward de Westminster, urmașul la tron al Casei de Lancaster, a fost ucis. Henry al VI-lea a fost ucis la scurtă vreme după aceasta, (14 mai, 1471), pentru a întări poziția Casei de York în lupta pentru menținerea puterii.

Richard al III-lea

Revenirea pe tron al lui Edward al IV-lea din 1471 este văzută de unii istorici ca fiind sfârșitul al Războiului celor Două Roze. Pacea nu a mai fost tulburată pe toată durată restului domniei lui Edward. Acesta a murit însă în mod neașteptat în 1483, iar dezordinile dinastice au reizbucnit. În timpul lui Edwar al IV-lea au apărut facțiuni formate pe de-o parte de rudele din familia Woodville ale reginei, (Anthony Woodville, al doilea conte de Rivers și Thomas Grey, primul marchiz de Dorset), și pe de altă parte de cei care nu erau mulțumiți de noul statul al familiei Woodville la curte, unde erau văzuți ca parveniți dornici de putere. În momentul morții premature a regelui, moștenitorul tronului, Edward al V-lea, avea numai 12 ani. Cei din familia Woodville erau cei care puteau să aibă puterea să influențeze viitoarea guvernare a tânărului rege, de timp ce Edward al V-lea fusese luat sub tutela contelui de Earl Rivers în Ludlow. Această acțiune a fost prea mult pentru cei din facțiunea anti-Woodville. În lupta pentru tutela tânărului rege și pentru controlul Consiliului, fratele lui Edward, Richard, duce de Gloucester, care fusese numit de regele muribund Protector al Angliei, a ajuns conducătorul de facto al facțiunii anti-Woodville.

Cu ajutorul lui William Hastings și al lui Henry Stafford, Gloucester l-a scos pe tânărul rege din mâinile membrilor familiei Woodville la Stony Stratford în Buckinghamshire. Din acest moment în colo, Edward al V-lea a fost ținut sub custodia lui Gloucester în Turnul Londrei, unde a fost adus mai târziu și fratele lui mai mic, de numai 9 ani, Richard, duce de York. După ce i-a pus în siguranță pe cei doi băieți, Richard a declarat mai apoi că mariajul lui Edward al IV-lea cu Elizabeth Woodville a fost ilegală, iar, prin aceasta, și cei doi copii erau nelegitimi. Parlamentul a fost de acord cu această poziție și i-a conferit lui Glocester Titulus Regius, prin care acesta era recunoscut ca rege, sub numele de Richard al III-lea. Cei doi băieți din Turn, cunoscuți și ca "Prinții din Turn", au dispărut și probabil au fost asasinați, de cine și la ordinul cui rămânând unul dintre subiectele controversate ale istoriei britanice.

De vreme ce Richard era cel mai priceput general din tabără Yorkistă, mulți l-au acceptat în funcția de conducător al facțiunii, singurul capabil să mențină Casa de York la putere, mai degrabă decât un băiat care să domneacă sub tutela unui consiliu de regență. Speranțele Casei de Lancaster erau acum centrate pe Henry Tudor, al cărui tată, Edmund Tudor, primul conte de Richmond, era frate vitreg nelegitim al lui Henry al VI-lea. Totuși, pretenția la tron a lui Henry era făcută prin mama sa, Margaret Beaufort, o urmășă a lui Edward al III-lea.

Henry Tudor

Forțele lui Henry Tudor au învins armata lui Richard în bătălia de la Bosworth Field din 1485. Henry Tudor a devenit regele Henry al VII-lea al Angliei. Henry și-a întărit poziția prin căsătoria cu Elizabeth de York, fiica lui Edward al IV-lea și cea mai îndreptățită supraviețuitoare pretendentă la tron din tabăra Yorkistă. Astfel s-au reunit cele două case regale, reunind și cele două simboluri regale, trandafirul roșu și trandafirul alb, în noua emblemă, trandafirul roșu-alb – Trandafirul Tudor. Henry și-a întărit poziția executând toți pretendenții posibili pe care a reușit să-i prindă, o practică continuată și de fiul său, Henry al VIII-lea.

Cei mulți istorici consideră momentul ascesiunii lui Henry al VII-lea ca punct final al Războiului celor Două Roze. Alți istorici consideră că acest război civil s-a încheiat numai în 1487, odată cu victoria în bătălia de la Stoke, luptă purtată între forțele regale și cele ale unui pretendent la tron, Lambert Simnel, care se asemăna foarte mult din punct de vedere fizic cu tânărul contele de Warwick, cel mai îndreptățit pretendent-bărbat din tabăra Yorkistă. Încercarea lui Lambert Simnel a fost sortită din capul locului eșecului, deoarece tânărul conte era încă viu în costodia regelui Henry, așa că toată lumea și-a dat seamă de impostură. La Stroke, Henry a zdrobit forțele lui John de la Pole, conte de Lincoln, în felul acesta fiind îndepărtată ultima opoziție Yorkistă. Simnel a fost iertat pentru rolul său în rebeliune, fiind trimis să lucreze pentru restul zilelor în bucătăriile regale.