Decese
· 577: A decedat Ioan Scolasticul, fost patriarh al Constantinopolului din 12 aprilie 565 până la moartea sa. A fost sanctificat de Biserica Ortodoxa.
· 1056: A murit Teodora a III-a, împărăteasă a Bizanțului; (n. cca 981). Teodora a III-a a fost fiica lui Constantin al III-lea și sora cea mai mică a Zoei. În anul 1032 a fost nevoită să se retragă la manastire, iar 21 aprilie 1042 în fruntea unei revolte a maselor a revendicat dreptul ei de succesoare pe tronul bizantin, insă în luna iulie a aceluași an a trebuit să renunțe la tron în favoarea lui Constantin al IX-lea Monomahul care s-a căsătorit cu sora ei Zoe. După moartea împăratului Constantin al IX-lea, Teodora a urcat la vârsta de 70 de ani din nou pe tron, la data de 11 ianuarie 1055. Neavand copii, odata cu disparitia sa a luat sfârșit si dinastia macedoniana care a condus destinele imperiului timp de 189 de ani.
· 1158: A murit regele Sancho al III- lea al Castiliei și Toledo timp de un an, din 1157 la 1158. S-a nascut in 1134. În timpul Reconquistei, la care a luat parte activ, el a fondat Ordinul Calatrav, primul Ordin militar înființat în Castilia. O Bula papală data de Papa Alexandru al III– lea la 26 septembrie 1164 aconfirmat constituirea acestui Ordin. Puterea politică și militară a ordinului s-a disipat spre sfârșitul secolului al 15-lea, dar dizolvarea Ordinului nu a avut loc decat in anul 1838.
· 1422: Henric al V-lea (9 august sau 16 septembrie 1387 – 31 august 1422) a fost regele Angliei între 1413 și 1422. Henric a fost fiul lui Henric al IV-lea Bolingbroke.
* 1678: Ludovic al VII-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt (22 iunie 1658 – 31 august 1678) a fost regent hesian.
* 1688: John Bunyan (n. 28 noiembrie 1628 - d. 31 august 1688) a fost un scriitor și predicator tinichigiu baptist pentru care a facut 13 ani de închisoare timp în care a scris Calatoria crestinului. englez. Biserica Anglicană îl comemorează în fiecare an, în cadrul Festivalului Lesser, pe 30 august.
Opera:
Data nașterii sale este incerta, fiind indicat fie anul 1386, fie 1387. S-a născut într-o familie care părea să nu aibă nici o șansă de a accede la tronul Angliei, însă Henric al IV-lea a lăsat un regat consolidat și a reușit pentru scurtă vreme să unească cele două coroane ale Franței și Angliei.
În anul 1398, regele Angliei, Richard al II-lea l-a exilat pe tatăl său și l-a luat în custodia sa pe prințul Henric. Un an mai târziu, Henric Bolingbroke s-a întors în Anglia, a reușit să-l înlăture pe regele Richard și s-a proclamat rege, sub numele de Henric al IV-lea.
Henric a fost numit duce de Lancaster și a jucat un rol deosebit în administrarea regatului, fiind de fapt conducătorul armatei engleze și cel în numele căruia s-a făcut administrarea regatului. În anul 1403, a învins forțele lui Harry Hotspur, iar până în 1408 a luptat contra forțelor lui Owen Glendover din Țara Galilor.
Din cauza agravării stării de sănătate a tatălui său, Henric a jucat un rol esențial în guvernarea regatului Angliei. Cu toate acestea, în 1411, Henric al IV-lea l-a înlăturat din consiliul regatului, din motive rămase obscure. În 1413, la moartea tatălui său, Henric devine rege al Angliei, sub numele de Henric al V-lea.
| Părinți | Henric al IV-lea al Angliei Mary de Bohun[*]  |
|---|---|
| Frați și surori | Jan Lancaster[*] Humphrey of Lancaster, 1st Duke of Gloucester[*] Thomas of Lancaster, 1st Duke of Clarence[*] Philippa a Angliei Blanche of England[*] |
| Căsătorit cu | Catherine de Valois |
| Copii | Henric al VI-lea al Angliei |
| Henric al V-lea | |
| Rege al Angliei | |
 |
Ludovic al VII-lea a fost fiul Landgrafului Ludovic al VI-lea de Hesse-Darmstadt și a soției acestuia, Maria Elisabeth de Holstein-Gottorp. După moartea tatălui său a început conducerea ca Landgraf la 24 aprilie 1678.
A domnit numai 18 săptămâni și patru zile înainte să moare de o infecție la 31 august 1678.
| Ludovic al VII-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt | |
 |
Opera:
- 1678 - 1679: Călătoria pelerinului ("The Pilgrim's Progress");
- 1656: Câteva adevăruri evanghelice revelate ("Some Gospel Truths Opened");
- 1658: Câteva suspine din iad ("A Few Sighs from Hell");
- 1665: Sfârșitul lumii, Învierea și Judecata de Apoii ("The End of the World, The Resurrection of the Dead and Eternal Judgment");
- 1665: Cetatea Sfântă sau Noul Ierusalim ("The Holy City or the New Jerusalem");
- 1666: Har din abundență pentru căpetenia păcătoșilor ("Grace Abounding to the Chief of Sinners");
- 1675: Salvați prin mântuire ("Saved by Grace");
- 1678: Veniți și întâmpinați-L pe Isus Christos ("Come and Welcome to Jesus Christ");
- 1679: Frica de Dumnezeu ("The Fear of God");
- 1680: Viața și moartea domnului Badman ("The Life and Death of Mr Badman");
- 1688: Lucrarea lui Christos ca avocat ("The Work of Jesus Christ as an Advocate").
| John Bunyan | |
 |
· 1724: Ludovic I (Luis Felipe; n. 25 august 1707 – d. 31 august 1724) a fost rege al Spaniei, cel mai mare fiu al regelui Filip al V-lea al Spaniei și a primei lui soții, Maria Louisa de Savoia. Domnia lui a fost una dintre cele mai scurte, de doar șapte luni.
Luis Felipe s-a născut la Palatul Retiro din Madrid. Ca moștenitor al tronului Spaniei, a fost Prinț de Asturia. În 1714, când Ludovic avea 7 ani, mama sa a murit. La 24 decembrie 1714, regele Spaniei s-a căsătorit cu Elisabeta de Parma.
Ca moștenitor nu numai al vastului imperiu spaniol, dar și a unei noi dinastii, Ludovic trebuia să se căsătorească. La 20 ianuarie 1722, la Lerma, el s-a căsătorit cu Louise Élisabeth d'Orléans, fiica lui Filip al II-lea, Duce de Orléans, verișorul tatălui lui Ludovic și regent al Franței. Soția sa nu s-a adaptat la curtea spaniolă și adesea refuza să vorbească cu soțul ei. Nu au avut moștenitori.
Ludovic a domnit pentru o scurtă perioadă, după ce tatăl său a abdicat în favoarea sa la 15 ianuarie 1724 și până la moartea sa de variolă, șapte luni mai târziu. După decesul său, tatăl său s-a întors pe tron și a continuat să domnească până la propria lui moarte în 1746.
| Ludovic I | |
 |
· 1762: Împăratul Momozono (japoneză 桃園天皇; 14 aprilie 1741 - 31 august1762) a fost al 116-lea împărat al Japoniei, [1] potrivit ordinii tradiționale de succesiune.[2]
Domnia lui Momazono s-a întins din 1747 până la moartea sa în 1762
| Părinți | Împăratul Sakuramachi Empress Dowager Kaimei[*] |
|---|---|
| Frați și surori | Împărăteasa Go-Sakuramachi |
| Căsătorit cu | Ichijō Tomiko |
| Copii | Împăratul Go-Momozono Fushimi-no-miya Sadamochi-shinnō[*] |
| Împăratul Momozono | |
| Al 116-lea Împărat al Japoniei | |
 |
· 1795 - A murit Philidor (François André Danican), compozitor ale cărui opere comice au fost foarte gustate în epocă; a fost şi cel mai mare şahist francez al timpului său (n.07.09.1726).
* 1800: John Blair, Jr. (n. octombrie 1731 – d. 31 august 1800) a fost un politician, unul din fondatorii republicii americane, semnatar al Constituției Statelor Unite ale Americii și patriot american.
* 1800: John Blair, Jr. (n. octombrie 1731 – d. 31 august 1800) a fost un politician, unul din fondatorii republicii americane, semnatar al Constituției Statelor Unite ale Americii și patriot american.
John Blair era unul dintre cei mai buni cunoscători ai sistemelor juridice ale zilelelor sale. Cunoscut pentru poziția sa discretă, de a lucra la realizarea sistemului juridic american din culise, Blair a evitat sistematic tumultul și nestatornicia scenei politice. Devotat ideii de realizare a unei permanente uniuni a noilor state independente, a fost un loial susținător al colegilor din statul Virginia, James Madison și George Washington în cadrul Convenţiei Constituţionale, care a avut loc în orașul Philadelphia.
Dar cele mai mari contribuții ca unul din Părinții fondatori ai Statelor Unite au venit mai târziu, când Blair a slujit ca judecător în curtea de apel a statului Virginia și respectiv în cadrul Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite ale Americii, prin interpetările date Constituției Statelor Unite ale Americii, care care au constituit modele de urmat în practica judiciară.
Contemporanii lui Blair l-au apreciat și stimat pentru atributele sale personale, precum bunăvoința și gentilețea, respectiv pentru abilitatea sa deosebită de a înțelege profund o problemă legală și manieră sa directă de a ajunge imediat la esența acesteia.
Membru al unei familii de vază din Colonia Virginia, John Blair a slujit ca primar al orașului Williamsburg înaintea carierei sale legislative și judiciare la nivele statale și federale.
| John Blair | |
 |
· 1811: A murit Louis Antoine de Bougainville, celebru explorator francez; (n.11 noiembrie 1729). Louis Antoine de Bougainville a făcut o călătorie celebră, între anii 1766 -1769, pe care a descris-o în lucrarea sa „Voyage autour du monde” . În Brazilia, botanistul Philibert Commerson îmbarcat pe nava l’Étoile aflata sub comanda lui Bougainville, a descoperit floarea pe care o va denumi, mai târziu Bougainvillée, iar această floare îi va fi daruită primei soții a lui Napoleon. În anul 1768, Bougainville a descoperit cea mai mare insulă din Arhipelagul Salomon, de cca 9.000 km² și care îi poartă numele: Insula Bougainville.
| Louis Antoine de Bougainville | |
 Louis Antoine de Bougainville, portret de Jean-Pierre Franque |
· 1867: A murit Charles Baudelaire, poet, critic literar, estetician francez, precursor al simbolismului şi modernismului; unicul său volum de poeme, “Florile răului”, a fost caracterizat de criticul T.S.Eliot drept “cel mai mare exemplu de poezie modernă în orice limbă”; (n. 9 aprilie 1821).
· 1888 - Este ucisă Mary Ann Nicholls, prima victimă a lui Jack Spintecătorul.
· 1900: Sir John Bennett Lawes, chimist și agronom englez (n. 1814)
* 1901: Hermann George Bernard de Saxa-Weimar-Eisenach (4 august 1825 – 31 august 1901) a fost Prinț de Saxa-Weimar-Eisenach, Duce de Saxonia și general de Württemberg.
* 1901: Hermann George Bernard de Saxa-Weimar-Eisenach (4 august 1825 – 31 august 1901) a fost Prinț de Saxa-Weimar-Eisenach, Duce de Saxonia și general de Württemberg.
Hermann a fost al treilea fiu al Prințului Bernhard de Saxa-Weimar-Eisenach (1792-1862) și a soției acestuia, Prințesa Ida de Saxa-Meiningen (1794–1852), fiica lui George I, Duce de Saxa-Meiningen. A fost nepot de soră al reginei Adelaide a Marii Britanii.
În 1840, Hermann s-a înscris la Academia Militară din Württemberg.[1] A devenit general maior și din anul 1859 a fost comandant al Diviziei de Cavalerie Regală Württemberg. A primit câteva decorații, inclusiv Ordinul Alexander Nevsky, Marea Cruce a Ordinului Șoimul Alb, Ordinul Sfântul Ștefan al Ungariei și Ordinul Coroanei Württemberg.
A murit la 31 august 1901 și a fost înmormântat la Pragfriedhof în Stuttgart.
Hermann s-a căsătorit la 17 iunie 1851 la Friedrichshafen cu Prințesa Augusta de Württemberg (1826-1898), fiica cea mică a regelui Wilhelm I de Württemberg. Împreună au avut următorii copii:
- Pauline (1852–1904); s-a căsătorit cu Karl Augustus, Mare Duce Ereditar de Saxa-Weimar-Eisenach (1844–1894).
- Wilhelm (1853-1924); s-a căsătorit în 1885 cu Prințesa Gerta de Isenburg-Büdingen-Wächtersbach (1863-1945)
- Bernhard (1855-1907), din 1901 "Conte de Crayenburg", căsătorit prima dată în 1900 cu Marie Louise Brockmüller (1866-1903) și a doua oară în 1905 cu Contesa Elisabeth von der Schulenburg (1869-1940)
- Alexander (1857-1891)
- Ernest (1859-1909)
- Olga (1869-1924); s-a căsătorit în 1902 cu Prințul Leopold de Isenburg-Büdingen (1866-1933)
| Prințul Hermann de Saxa-Weimar-Eisenach | |
 Prințul Hermann de Saxa-Weimar-Eisenach |
· 1941: Marina Țvetaeva, scriitoare rusă (n. 1892) - asasinată de NKVD
* 1949: André-Louis Debierne (n. , Paris, Franța – d. ,[2] Paris, Franța) a fost un chimist francez și este considerat a fi descoperitorul elementului actiniu.
* 1949: André-Louis Debierne (n. , Paris, Franța – d. ,[2] Paris, Franța) a fost un chimist francez și este considerat a fi descoperitorul elementului actiniu.
Debierne a studiat la Școala municipală de fizică și de chimie industrială a orașului Paris (ESPCI ParisTech).[4] A fost student al lui Charles Friedel și un prieten apropiat al lui Pierre și Marie Curie, fiind asociat cu munca acestora. În 1899 a descoperit elementul radioactiv actiniu, ca urmare a continuării studiului asupra pehblendei, studiu inițiat de către soții Curie.
După moartea lui Pierre Curie (survenită în 1906), Debierne a ajutat-o pe Marie Curie să-și continue munca, lucrând alături de ea în activitățile de predare și cercetare.
În 1910, Debierne și Marie Curie au preparat o cantitate macroscopică de radiu în formă metalică, pe care au reconvertit-o ulterior în compuși cu care au putut să-și continue cercetările.
| André-Louis Debierne | |
 |
· 1963: Georges Braque (n. , Argenteuil, Franța[9] – d. , Paris, Franța) a fost un pictor francez, fondator - alături de Pablo Picasso - al cubismului.
Braque a învățat la început meseria de pictor-decorator în Le Havre, frecventând în același timp cursurile serale de pictură la "École des Beaux-Arts" din aceeași localitate. Sosește la Paris în anul 1900 și se hotărăște să se ocupe de pictura artistică. Dintre primele sale încercări, aflate sub semnul influenței lui Corot și Édouard Manet, s-au păstrat până în ziua de astăzi puține tablouri. Adevăratul debut al lui Braque coincide cu descoperirea fauviștilor în timpul "Salonului de Toamnă" din anul 1905. "Matisse și Derain mi-au trasat drumul" - mărturisește artistul. Două evenimente importante îi vor influența viața și dezvoltarea artistică ulterioară: expoziția retrospectivă a operelor lui Paul Cézanneși întâlnirea cu Picasso în Galeria de artă a lui Kahnweiler. În consecință artistul începe să se îndepărteze de fauvism. Pânzele pe care Braque le va expune la sfârșitul anului 1908 îl determină pe criticul Louis Vauxcelles să pronunțe celebrele cuvinte despre "formele reduse la scheme geometrice, la cuburi".
La începutul anului 1909, când Braque și Picasso și-au dat seama că sunt interesați de același gen de experimente artistice, se hotărăsc să le continue împreună. Începe astfel o colaborare extraordinar de intensă care avea să ducă la fondarea cubismului, care a rupt cu tradiția clasică a perspectivei pentru o opțiune artistică de descompunere a obiectului reprezentat într-o mulțime de suprafețe mici, geometrizate (cubismul analitic). Acest procedeu permite prezentarea în paralel a mai multor fațete ale aceluiași obiect pe un singur plan.
La începutul anului 1912 Braque realizează sculpturile cubiste, construcții din hârtie. În primăvară Picasso, inspirat de acestea, descoperă colajul (collage). Vara următoare, Braque va dezvolta această inovație care va avea ca rezultat tehnica "papiers collés". În 1913, la celebra "Armory Show" din New York sunt expuse pentru prima dată tablouri ale lui Georges Braque.
Mobilizat în anul 1914, este grav rănit în 1915 și revine la activitatea artistică abia în anul 1917. Își reia opera din punctul în care o lăsase, dar cu timpul se îndepărtează într-o oarecare măsură de stilistica cubistă, realizând minunate compoziții de natură moartă. Începând din anul 1947, munca îi va fi adeseori întreruptă de boală. Colaborează cu Fernand Mourlot, care îi va tipări litografiile. Braque va mai avea încă vreme - între anii 1949 și 1956 - să realizeze celebra serie Ateliers, un admirabil ciclu de opt pânze, care par să reprezinte recapitularea momentelor cheie ale creației sale. La 31 august 1963, Braque moare în locuința lui din Paris.
| Georges Braque | |
 Georges Braque |
· 1967 - A murit Ilya Ehrenburg, scriitor şi publicist rus (n.27.01.1891).
* 1969: Rocky Marciano (născut Rocco Francis Marchegiano; n. ,[1][2] Brockton[*], SUA – d. ,[1][2]Newton[*], SUA) a fost un boxer italo-american. El este considerat unul dintre cei mai străluciți campioni mondiali la box. Primul meci la profesioniști a fost în anul 1948. Cariera lui a durat până în anul 1956. În acest timp a câștigat meciuri importante împotriva unor pugiliști redutabili pentru acea vreme cum ar fi: Joe Walcott (1952 și 1953), Ezzard Charles (1954), Ronald la Starza (1953) și Archie Moore (1955). S-a retras din activitatea competițională în anul 1956, având un palmares de 49 meciuri câștigate și 0 pierdute, 43 din victorii fiind prin KO. A murit într-un accident de aviație în anul 1969, exact cu o zi înainte de a împlini 46 de ani.
* 1969: Rocky Marciano (născut Rocco Francis Marchegiano; n. ,[1][2] Brockton[*], SUA – d. ,[1][2]Newton[*], SUA) a fost un boxer italo-american. El este considerat unul dintre cei mai străluciți campioni mondiali la box. Primul meci la profesioniști a fost în anul 1948. Cariera lui a durat până în anul 1956. În acest timp a câștigat meciuri importante împotriva unor pugiliști redutabili pentru acea vreme cum ar fi: Joe Walcott (1952 și 1953), Ezzard Charles (1954), Ronald la Starza (1953) și Archie Moore (1955). S-a retras din activitatea competițională în anul 1956, având un palmares de 49 meciuri câștigate și 0 pierdute, 43 din victorii fiind prin KO. A murit într-un accident de aviație în anul 1969, exact cu o zi înainte de a împlini 46 de ani.
· 1973: A murit actorul şi regizorul John Ford; filmele western realizate de el au devenit modele ale genului: “Diligenţa”, “Omul liniştit”, “Fructele mâniei”; (n. 1 februarie 1894).
Filmografie:
Filmografie:
Regizor
- 1917: The Tornado
- 1923: Cameo Kirby
- 1924: The Iron Horse
- 1925: Kentucky Pride
- 1926: 3 Bad Men
- 1928: Four Sons
- 1928: Hangman’s House
- 1928: Riley the Cop
- 1929: The Black Watch
- 1929: Salute
- 1930: Men Without Women
- 1930: Born Reckless
- 1930: Up the River
- 1931: Seas Beneath
- 1931: The Brat
- 1931: Arrowsmith
- 1932: Air Mail
- 1932: Flesh
- 1933: Pilgrimage
- 1933: Doctor Bull
- 1934: The Lost Patrol
- 1934: The World Moves On
- 1934: Judge Priest
- 1935: The Whole Town’s Talking
- 1935: The Informer
- 1935: Steamboat Round the Bend
- 1936: The Prisoner of Shark Island
- 1936: Mary of Scotland
- 1936: The Plough and the Stars
- 1937: Wee Willie Winkie
- 1937: Hurricane
- 1938: Four Men and a Prayer
- 1938: Submarine Patrol
- 1939: Diligența - Stagecoach
- 1939: Young Mr. Lincoln
- 1939: Drums Along the Mohawk
- 1940: Fructele mâniei - The Grapes of Wrath
- 1940: The Long Voyage Home
- 1941: Tobacco Road
- 1941: Ce verde era valea mea - How Green Was My Valley
- 1945: They Were Expendable
- 1946: My Darling Clementine
- 1947: The Fugitive
- 1947: Fort Apache
- 1948: 3 Godfathers
- 1949: She Wore a Yellow Ribbon
- 1950: When Willie Comes Marching Home
- 1950: Wagon Master
- 1950: Rio Grande
- 1952: Omul liniștit - The Quiet Man
- 1952: What Price Glory
- 1953: The Sun Shines Bright
- 1953: Mogambo
- 1955: The Long Gray Line
- 1955: Mister Roberts
- 1956: The Searchers
- 1957: The Wings of Eagles
- 1957: The Rising of the Moon
- 1958: Gideon’s Day
- 1958: The Last Hurrah
- 1959: The Horse Soldiers
- 1960: Sergeant Rutledge
- 1961: Two Rode Together
- 1962: Omul care l-a ucis pe Liberty Valance - The Man Who Shot Liberty Valance
- 1962: Cum a fost cucerit vestul - How the West Was Won
- 1963: Donovan’s Reef
- 1964: Toamna Cheyennilor - Cheyenne Autumn
- 1966: 7 Women
- 1976: Chesty: A Tribute to a Legend (Documentar, postum)*
| John Ford | |
 |
· 1997: Diana, Prințesă de Wales (Diana Frances[1], născută Spencer; n. , Sandringham, King's Lynn and West Norfolk, Regatul Unit[8] – d. Paris, Franța) a fost prima soție a lui Charles, Prinț de Wales, moștenitorul tronului Regatului Unit. Fiii lor, William, prinț de Wales și prințul Henry (Harry), sunt al doilea și al șaselea în linia de succesiune la tronul britanic și a altor cincisprezece state. De la căsătoria din 1981 până la divorțul din 1996 a fost numită Her Royal Highness The Princess of Wales (Alteța Sa Regală Prințesa de Wales), iar după divorț, Diana, Princess of Wales(Diana, Prințesă de Wales).
Prințul William de Wales, cel mai mare fiu al Prințului Charles și al Dianei
Prințul Henry de Wales, cel mai tânăr fiu al Prințului Charles și al Dianei
Figură publică de la anunțul logodnei sale cu Prințul Charles, Diana a rămas centrul atenției aproape constante a privirii cercetătoare a mass-mediei din Marea Britanie și din întreaga lume atât în timpul căsniciei sale, cât și după divorț. Moartea ei subită într-un accident de mașină a fost urmată de o dovadă spontană și prelungită de tristețe publică. Replicile contemporanilor privind viața și moștenirea lăsată de Diana au fost diverse, însă ceea ce a rămas este o fascinație remarcabilă a oamenilor pentru prințesă. Mult așteptata anchetă a medicului legist a ajuns la concluzia că Diana a fost ucisă în urma unui accident de mașină, șoferul fiind orbit de blițul paparazzilor care o urmăreau pe prințesă.
Diana a fost cea mai mică dintre fiicele lui John Spencer, Vicontele Althorp, mai târziu al VIII-lea Conte Spencer și a primei lui soții, Frances, Vicontesa Althorp (fostă Onorabilă Frances Burke Roche și apoi Frances Shand Kydd). La 1 iulie 1961, la 6.45 seara, Diana Frances Spencer s-a născut la Park House, casa pe care părinții săi au închiriat-o pe moșia de la Sandringham, Anglia, a reginei Elisabeta a II-a, și a fost botezată în 30 august 1961, la Biserica Sfânta Maria Magdalena, nașul ei fiind John Floyd. Ea a fost cel de-al patrulea copil al cuplului, având încă patru frați: Lady Sarah Spencer (născută în 1955), Lady Jane Spencer (născută în 1957), John Spencer (mort în 12 ianuarie 1960) și Charles Spencer (născut în 1964). Ca urmare a divorțului părinților ei, în 1969 (din cauza legăturii amoroase dintre Lady Althorp și moștenitorul unei averi din vânzarea tapetului, pe nume Peter Shand Kydd), mama Dianei a luat-o pe ea și pe fratele ei mai mic să locuiască la ea, într-un apartament din Knightsbridge, în Londra, unde Diana a mers la școală. De acel Crăciun, copiii au mers la tatăl lor de sărbători și el nu le-a mai dat voie să se întoarcă la Londra, la mama lor. Lady Althorp a cerut la Tribunal custodia copiilor, însă mărturia mamei Lady Althorp contra fiicei sale din timpul procesului a contribuit la decizia curții de a acorda custodia Dianei și a fratelui ei, tatălui lor.
În copilărie, i-a avut drept parteneri de joacă pe prințul Andrew și Prințul Edward, fiii mai mici ai reginei. După ce tatăl ei a dobândit titlul de Conte Spencer în 1975, Diana a devenit cunoscută drept Lady Diana Spencer. După ce și-a terminat studiile, Lady Diana a devenit educatoare la o grădiniță dintr-o suburbie a Londrei.
În 1976, Lordul Spencer s-a căsătorit cu Raine, Contesă de Dartmouth, singura fiică a romancierei Barbara Cartland, după ce a fost denumit "celălalt bărbat" în divorțul soților Dartmouth. În acea perioadă, Diana a călătorit prin țară, locuind uneori cu unul, alteori cu celălalt dintre părinții ei — cu tatăl ei la reședința din Northamptonshire și cu mama ei, care s-a mutat pe Insula Seil, pe coasta de vest a Scoției. Diana, la fel ca frații ei, nu se înțelegea deloc cu mama ei vitregă.
Diana s-a născut în familia Spencer. Din partea mamei, Diana avea strămoși de origine engleză, irlandeză, scoțiană, americană și armeană. Una dintre străbunicile ei din partea mamei era moștenitoarea Frances Work din New York. Ea era și descendenta Ducilor de Devonshire. Din partea tatălui său, era descendentă a Regelui Carol al II-lea al Angliei, prin patru fii ilegitimi:
- Henry Fitzroy, primul Duce de Grafton, fiul d-nei Barbara Palmer, Ducesă de Cleveland
- Charles Lennox, primul Duce de Richmond și Lennox, fiul d-nei Louise de Kérouaille
- Charles Beauclerk, primul Duce de St Albans|Charles Beauclerk, fiul lui Nell Gwyn
- James Scott, primul Duce de Monmouth|James Crofts- Scott, primul Duce de Monmouth, conducător al unei cunoscute mișcări de protest, fiul lui Lucy Walter
Ea a fost și descendanta Regelui Iacob al II-lea al Angliei, printr-o fiică ilegitimă, Henrietta FitzJames. Descendența este după cum urmează:
- Iacob al II-lea al Angliei = Arabella Churchill (metresă regală)
- Henrietta FitzJames (fiica lui Iacob al II-lea) = Henry Waldegrave, Baron Waldegrave
- James Waldegrave, Conte Waldegrave = Mary Webb
- James Waldegrave, al II-lea Conte Waldegrave = Maria Walpole
- Lady Anna Horatia Waldegrave = Lord Hugh Seymour
- Colonel Sir Horace Beauchamp Seymour = Elizabeth Malet Palk
- Adelaide Horatia Elizabeth Seymour = Vice-Admiral Sir Frederick Spencer, al IV -lea Conte Spencer
- Charles Robert Spencer, al VI -lea Conte Spencer = Hon. Margaret Baring
- Albert Edward John Spencer, al VII -lea Conte Spencer = Lady Cynthia Elinor Beatrix Hamilton
- John Spencer, al VIII -lea Conte Spencer = Onorabila Frances Ruth Burke Roche
Alți strămoși notabili au fost: Robert I al Scoției|Robert Bruce; Henry al IV -lea al Angliei; Humphrey, Duce de Gloucester; Mary Boleyn; Lady Catherine Grey; Maria de Salinas; John Egerton, al II -lea Conte de Bridgewater; și James Stanley, al VII -lea Conte de Derby.[9]
Cei din familia Spencer au fost apropiați familiei regale britanice de secole, fiind favorizați mai ales din anii 1600. Bunica Dianei din partea mamei, Ruth Burke Roche, Baroană Fermoy|Ruth, Lady Fermoy, a fost o prietenă pe viață și doamnă de companie pentru Elisabeta Bowes-Lyon|Regina Elisabeta, Regina Mamă. Tatăl ei a fost ofițer al palatului în timpul Regelui George al VI -lea și a Reginei Elisabeta a II -a.
În august 2007, Societatea Istorică Genealogică din Noua Anglie a publicat cartea lui Richard K. Evans "Strămoșii Dianei, Prințesă de Wales, timp de doisprezece generații".
Diana a fost educată mai întâi la Silfield School, Kings Lynn, Norfolk, apoi la Riddlesworth Hall în Norfolk și la Școala de fete West Heath (mai târziu reorganizată ca New School la West Heath, o școală specială pentru băieți și fete) în Sevenoaks, Kent, unde ea a fost considerată a fi o studentă slabă, pentru că încercase și picase examenele de nivel 0 de două ori. Sociabilitatea ei remarcabilă a fost răsplătită cu un premiu la West Heath. În 1977, la 16 ani, ea a plecat de la West Heath și a urmat pentru scurt timp cursurile Institutului Alpin Videmanette, o școală particulară din Rougemont, Elveția. În acea perioadă l-a cunoscut pe viitorul ei soț, care ieșea cu sora ei, Lady Sarah. Diana se remarca la înot și scufundări și își dorea să fie balerină. Ea a făcut balet o perioadă de timp, însă având 1,80 m înălțime, era prea înaltă pentru a deveni balerină profesionistă.
Diana s-a mutat în Londra înainte de a împlini șaptesprezece ani și a locuit în apartamentul mamei sale, căci mama ei locuia în mare parte a timpului în Scoția. Tatăl ei, Contele Spencer, i-a cumpărat, drept cadou la împlinirea vârstei de 18 ani, un apartament în valoare de 50.000 de lire sterline, la Coleherne Court, în cartierul Earls Court din regiunea Royal Borough în Kensington și Chelsea și ea a locuit acolo până în 1981, împreună cu trei colege de apartament.
Stabilindu-se în Londra, ea a urmat un curs de gătit pentru avansați și a muncit mai întâi ca instructor de dans pentru cei mici, până când un accident de schi a obligat-o să lipsească trei luni de la locul de muncă și i-a lăsat o rană permanentă. Apoi ea s-a angajat ca educatoare, s-a ocupat de curățenie pentru sora ei Sarah și câțiva dintre prietenii ei și a muncit ca amfitrioană la petreceri.
Viața amoroasă a Prințului Charles a fost mereu subiect de speculație în presă și el a avut legături cu multe femei fermecătoare și aristocrate, inclusiv cu sora mai mare a Dianei, Lady Sarah Spencer. Charles a ieșit și cu Davina Sheffield, moștenitoarea scoțiană Anna Wallace, onorabila Amanda Knatchbull (nepoata Contelui Mountbatten), Susan George (actriță), Lady Jane Wellesley, moștenitoarea foarte bogată Sabrina Guinness și Camilla Shand, printre altele. Având peste treizeci de ani, se făceau presiuni asupra lui să se căsătorească. În mod legal, singura cerință era că nu avea voie să se căsătorească cu o romano-catolică, altfel și-ar pierde locul din ordinea la succesiune; o membră a bisericii anglicane era de preferat. Pentru a avea aprobarea familiei sale și a sfătuitorilor săi, orice posibilă mireasă trebuia să provină din mediul regal sau aristocratic, să fie virgină și să fie protestantă.
Prințul Charles o cunoștea pe Diana de câțiva ani, dar s-a interesat în mod serios de ea ca posibilă mireasă în vara anului 1980, când au fost invitați amândoi într-un sfârșit de săptămână la țară, unde ea l-a privit cum juca polo. Relația s-a dezvoltat când el a invitat-o să navigheze, într-un sfârșit de săptămână la Cowes, pe iahtul Britannia. După aceea a invitat-o la Castelul Balmoral, reședința scoțiană a familiei Windsor, pentru a-i cunoaște familia. Diana a fost primită bine la Balmoral de regina Elisabeta a II-a, de Filip, Duce de Edinburgh și de Regina Mamă. Apoi cuplul a ieșit de mai multe ori în Londra. Prințul a cerut-o în căsătorie în 6 februarie 1981 și Diana a acceptat, însă logodna lor a fost ținută secret câteva săptămâni.
Logodna lor a devenit oficială în 24 februarie 1981, când moștenitorul tronului i-a dat viitoarei prințese un inel mare cât o nucă, în valoare de 30.000 £, constituit din 14 diamante înconjurând un safir. Diana a acceptat cererea imediat.
Tânăra de 20 de ani a devenit Prințesă de Wales când s-a căsătorit cu Prințul Charles în Catedrala St Paul, pentru că avea mai multe locuri decât Westminster Abbey, care fusese folosită anterior pentru nunțile regale, pe 29 iulie 1981, într-o așa-numită "nuntă de basm" urmărită la televizor de 750 de milioane de oameni. La altar, Diana a inversat, din greșeală, ordinea numelor lui Charles, spunând Philip Charles Arthur George. Ea nu a spus nici că "se va supune", ceea ce a provocat senzație la vremea aceea. Nunta a început la 11:20 A.M. 21 (ora de vară britanică), iar Diana purta o rochie în valoare de 9000 £, cu o trenă lungă de 8 metri și cu cele mai frumoase broderii.
În 5 noiembrie 1981, prima sarcină a Dianei a fost anunțată oficial și ea a discutat deschis în fața presei problema stării sale. În aripa privată numită Lindo a Spitalului St. Mary, din Paddington, în 21 iunie 1982, Diana a dat naștere primului ei fiu și moștenitor, William. Au fost câteva discuții controversate în presă când ea a hotărât să îl ia pe William, care era bebeluș, în prima ei vizită peste Ocean, în Australia și Noua Zeelandă. Al doilea fiu, Prințul Henry de Wales, s-a născut după doi ani, în 15 septembrie 1984. Diana a fost o mamă devotată și le-a dăruit cu generozitate fiilor săi dragoste, îmbrățișări și afecțiune. Ei erau pe primul loc în viața ei. Ea a fost cea care alegea școala, hainele lor și planifica excursiile. Ea își aranja îndatoririle publice în jurul orarului lor.
La scurt timp însă, relația cuplului de vis s-a răcit, o experiență cu atât mai dureroasă cu cât s-a produs sub ochii omniprezenți ai tabloidelor. Paparazzi au transformat-o pe Diana într-una dintre cele mai fotografiate femei din lume. Ea a suferit de bulimie și depresie. În 1992, Diana și Charles s-au despărțit în mod oficial.
La începutul anilor '90, căsătoria Dianei cu Charles s-a destrămat, eveniment care a fost la început suprimat, apoi a devenit știre de senzație în mass-media internațională. Se pare ca atât Prințul, cât și Prințesa de Wales au vorbit presei prin intermediul prietenilor, fiecare din ei învinovățindu-l pe celălalt de eșecul căsniciei lor. Charles și-a reluat vechea lui relație premaritală cu Camilla, Ducesă de Cornwall. Când a fost întrebat ce rol a avut Camilla în eșecul căsniciei sale, Diana a spus, într-un interviu la BBC, în cadrul unui program tv numit Panorama: "Ei bine, erau trei persoane în căsnicia noastră, deci era puțin înghesuială."[10] În timpul interviului la televiziune, la Panorama, din 20 noiembrie 1995, Diana a confirmat că a avut o relație cu instructorul ei de călărie, James Hewitt.[11] Charles recunoscuse că a avut o relație extraconjugală cu un an mai devreme, într-un interviu la televiziune cu Jonathan Dimbleby.[12] Prințul și Prințesa de Wales s-au despărțit în 9 decembrie 1992.[13] Pe când o învinuia pe Camilla Parker-Bowles pentru problemele din căsnicia sa, în octombrie 1993, Diana îi scria unei prietene că bănuia că soțul ei era acum îndrăgostit de Tiggy Legge-Bourke și voia să se căsătorească cu ea.[14] În 3 decembrie 1993, Diana și-a anunțat retragerea din viața publică.
În decembrie 1995, Regina a fost de acord cu "un divorț rapid" al cuplului Charles și Diana.[16] Acest lucru s-a întâmplat la scurt timp după acuzația, susținută de Diana, că Tiggy Legge-Bourke avortase copilul lui Charles, dându-i motiv lui Tiggy să îl îndemne pe Peter Carter-Ruck să ceară scuze în public.[16] Cu două zile înainte ca știrea aceasta să apară, secretarul Dianei, Patrick Jephson, și-a dat demisia, afirmând după aceea că Diana a "triumfat acuzând-o pe Legge-Bourke că a avortat".[17] În 20 decembrie 1995, Buckingham Palace a anunțat public că Regina le-a trimis scrisori lui Charles și Diana, sfătuindu-i să divorțeze. Decizia Reginei a fost susținută de Primul Ministru și de seniorii din Consiliul de Coroană și, după cum a anunțat BBC, a fost luată după două săptămâni de consfătuiri.[18] Prințul Charles a fost imediat de acord cu această propunere. În februarie 1996, Diana a anunțat că și ea este de acord.
Divorțul a fost finalizat în 28 august 1996.[15]
Diana a primit suma de circa 17 milioane £ prin hotărâre judecătorească, împreună cu un ordin legal care îi interzicea să dea mai multe amănunte presei.[19]
Cu câteva zile înainte de hotărârea definitivă de divorț, Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit a scris scrisori de brevetare a unor reguli generale pentru a stabili titlurile celor care s-au căsătorit cu un membru al Familiei Regale, după divorț. Potrivit acestor reguli, deoarece nu mai era căsătorită cu Prințul Charles de Wales și astfel a încetat să mai fie un membru al Familiei Regale prin căsătorie, Diana și-a pierdut titlul de Alteța Sa Regală și a fost numită numai Diana, Prințesă de Wales. La Palatul Buckingham s-a ținut o conferință de presă în ziua în care a fost luată hotărârea definitivă de divorț, anunțând schimbarea de titlu a Dianei.
De la Palatul Buckingham s-a anunțat că Diana era totuși în mod oficial membră a Familiei Regale, fiind mama celui de al doilea și celui de al treilea pretendent, în ordinea succesiunii, la tron. Acest lucru a fost confirmat de reprezentanta Reginei, Baroana Butler-Sloss, care după o preaudiere, în 8 ianuarie 2007, a susținut: "Sunt mulțumită că după moarte, Diana, Prințesă de Wales a continuat să fie considerată membră a Familiei Regale."[20] Se pare că acest lucru a fost confirmat în recenzia juridică a Înaltei Curți asupra chestiunii Al Fayed & Ors contra Butler-Sloss.[21] În cazul acela, trei judecători ai Înaltei Curți au acceptat dovezile că "tocmai numele de ‘Reprezentant al Familiei Regale’ presupunea parțialitate în contextul anchetei asupra morții a doi oameni, dintre care unul era membru al Familiei Regale, iar celălalt nu era."
După divorț, Diana a păstrat apartmentul din Palatul Kensington, complet redecorat și aceea a fost casa ei până când a murit.
Ea s-a afișat public cu un cardiolog foarte respectat din Pakistan, pe nume Hasnat Khan, care a fost numit "dragostea vieții ei",[22] timp de aproape doi ani, înainte de încheierea relației, de către Khan, datorită unor deosebiri culturale.[23][24]Curând după aceea, a început o relație cu Dodi Al-Fayed. Aceste amănunte au fost confirmate de martorii anchetei din noiembrie/decembrie 2007.
După divorț, Diana a muncit în special pentru Crucea Roșie și a dus o campanie asiduă pentru a curăța lumea de mine terestre. Munca ei a avut un caracter umanitar mai degrabă decât politic. Ea și-a urmat interesele în filantropie, muzică, modă și călătorii— deși avea totuși nevoie de acordul regal pentru a-și lua copiii cu ea în vacanță sau pentru a reprezenta Marea Britanie în afara granițelor. Fără a avea o casă de vacanță sau unde să își petreacă sfârșitul de săptămână, Diana și-a petrecut majoritatea timpului în Londra, adeseori fără fiii săi, care erau fie cu Prințul Charles, fie la internat.
Începând cu mijlocul și până la sfârșitul anilor ‘80, Prințesa de Wales a devenit foarte cunoscută pentru susținerea pe care o acorda mai multor proiecte caritabile. Acest lucru reieșea în mod natural din rolul ei de Prințesă de Wales — toți se așteptau ca ea să viziteze spitale și să aline suferința celor bolnavi și prin aceasta, își asuma patronajul mai multor organizații caritabile — și se interesa de anumite boli și de chestiuni în legătură cu sănătatea. Diana era o susținătoare a Campaniei Internaționale pentru Interzicerea Minelor Terestre, campanie care a câștigat premiul Nobel pentru Pace în 1997
În aprilie 1987, Prințesa de Wales a fost una dintre primele celebrități marcante care a fost fotografiată atingând o persoană infectată cu HIV în sediul organizației 'lanțul speranței'. Contribuția ei la schimbarea opiniei publice în privința bolnavilor de SIDA a fost rezumată în decembrie 2001 de Bill Clinton la 'Conferința despre SIDA, în amintirea Dianei, Prințesă de Wales':
| “ | "În 1987, când atât de mulți încă mai credeau că SIDA se poate transmite prin atingere, Prințesa Diana a șezut pe patul unui bolnav de SIDA și l-a ținut de mână. Ea a arătat lumii întregi că bolnavii de SIDA nu merită izolare, ci compasiune și bunătate. Lucrul acesta a ajutat la schimbarea opiniei întregii lumi și le-a adus speranțe bolnavilor de SIDA." | ” | |||||||||||||||
| — Bill Clinton
În ianuarie 1997, fotografii cu Prințesa făcând turul unui teren minat din Angola purtând o cască de protecție și o haină de protecție au fost răspândite în lumea întreagă. În timpul acelei campanii, câțiva au acuzat-o pe Prințesă de amestec în politică și au declarat că ea 'se manifesta prea liber'[26] În august 1997, cu câteva zile înainte de moarte, ea a vizitat Bosnia, alături de organizația Supraviețuitorii Minelor Terestre. Interesul ei pentru minele terestre era centrat pe rănile provocate de ele, adeseori având ca victime copiii, la mult timp după ce s-a încheiat conflictul în care au fost minele terestre folosite.
Se crede că ea a influențat semnarea, deși numai după moarte, a Tratatului de la Ottawa, care a creat o interzicere internațională asupra folosirii minelor anti-persoană.[27] În introducerea sa, la Cea de-a Doua Lectură a Legii Contra Minelor de Teren din 1998 în Camera Britanică a Comunelor, Secretarul însărcinat cu Afacerile Externe, Robin Cook, a adus un tribut muncii depuse de Diana în ceea ce privește minele de teren:
Națiunile Unite au făcut apel la națiunile care produceau și aveau depozite numeroase de mine terestre (China, India, Corea de Nord, Pakistan, Rusia și Statele Unite ale Americii) să semneze Tratatul de la Ottawa, care interzice producerea și folosirea minelor, ceea ce a urmărit Diana în campaniile sale. Carol Bellamy, Director Executiv al Fondului pentru ajutorarea Copiilor din cadrul Națiunilor Unite (UNICEF), a precizat că minele de teren au rămas "o atracție mortală pentru copii, a căror curiozitate înnăscută și dorință de joacă le pun viețile în pericol"
La 30 august, Diana și Dodi au zburat din Sardinia spre Paris. Diana intenționa să se întoarcă la Palatul Kensington în dimineața următoare, după ce va petrece o noapte la vila lui Dodi din Paris. În acea seară, Diana și Dodi au luat cina la restaurantul hotelului Ritz din Paris, aflat în proprietatea tatălui lui Dodi începând cu anul 1979. Fotografii de senzație au apărut și ei. Spre finalul cinei, Dodi i-a spus șoferului să ducă mașina înapoi la vila sa, într-o încercare de a-i atrage pe fotografi. Henri Paul, gardă personală la hotelul Ritz urma să fie noul șofer. Acesta a fost de acord cu această însărcinare, deși băuse și luase și anti-depresive, care nu trebuie amestecate cu alcool.
În 31 august 1997, Diana a murit într-un accident de mașină în tunelul stradal numit Pont de l'Alma din Paris, împreună cu Dodi Al-Fayed și cu șeful securității de la Hotelul Ritz din Paris, Henri Paul, care avusese misiunea de a conduce mașina Mercedes-Benz închiriată, prin Paris, pentru a se feri de paparazzi.[30]Mașina lor Mercedes-Benz W140|Mercedes-Benz S280 neagră din 1994 s-a ciocnit de al treisprezecelea stâlp al tunelului. Tunelul cu două benzi era construit fără bariere metalice în fața stâlpilor. Niciunul dintre cei patru ocupanți nu avea centura de siguranță.[N 1] [N 2]
În timp ce se deplasau prin oraș, erau urmăriți îndeaproape de paparazzi pe motociclete. La Place de la Concorde, Henri Paul a apăsat pedala de accelerație pentru a scăpa de presă. Când au ajuns la un tunel ce trecea pe sub Pont de l'Alma, șoferul conducea la o viteza estimată la 200 km/h, într-o zonă cu viteza restricționată la 50 km/h. Paul a pierdut controlul mașinii în momentul în care au intrat în tunel, iar Mercedesul a ricoșat într-un zid și s-a zdrobit literalmente de pilonii care susțineau partea superioară a tunelului.
Diana, încă în viață, însă cu răni grave la nivelul pieptului, a fost dusă la spitalul Hôpital de la Salpêtrière, unde a avut un stop cardiac la câteva minute după ce a fost adusă. Chirurgii nu au reușit să o resusciteze, iar la ora 3 dimineața i-a fost stabilit decesul. Diana era în vârstă de 36 de ani.
Jurnaliștii, care urmăriseră mașina, au sosit la pasajul subteran Alma în etape diferite. Serge Arnal, Christian Martinez și Stéphane Darmon au ajuns primii, urmați rapid de Serge Benhamou. Înregistrările oferite de operatorii telefonie mobilă Itinéris și SFR Serge Arnal susțineau că el a încercat să sune serviciul de urgență. Filmul luat din aparatele de fotografiat ale lui Christian Martinez și Serge Arnal au dovedit că ei făceau fotografii mașinii și / sau pasagerilor aproape imediat după sosirea lor acolo – nu era nicio ambulanță prin apropiere în fotografiile lor.
Analizele sângelui au dovedit că Henri Paul era în stare de ebrietate mult peste limita admisă în timp ce conducea. El a condus cu viteză mare pentru a scăpa de jurnaliștii care îi urmăreau. Testele făcute au dovedit că el consumase o cantitate de alcool de trei ori peste limita admisă în Franța. Garda personală a lui Fayed, Trevor Rees-Jones, care era pe locul din dreapta în față, a fost cel mai aproape de punctul de impact și totuși a fost singurul supraviețuitor al accidentului. Henri Paul și Dodi Fayed au murit pe loc, iar Diana — fără centură pe locul din spate - a alunecat înainte în timpul impactului și, fiind aruncată cu putere în interiorul mașinii, a ajuns sub scaunul din fața ei, având răni grave în zona inimii și hemoragie internă.[33] Ea a fost în cele din urmă, după destul de mult timp, transportată cu ambulanța la Spitalul Pitié-Salpêtrière, făcând de două ori stop cardiac pe drum.[33] În ciuda multor încercări de resuscitare, incluzând masaj cardiac intern, ea a decedat la ora 4 a.m. ora locală.[34] Înmormântarea ei, în 6 septembrie 1997 a fost difuzată la tv și urmărită de aproximativ 2.5 de miliarde de persoane din lumea întreagă.[35]
O anchetă juridică franceză, timp de optsprezece luni, a dus la concluzia, în 1999, că accidentul în care a murit Diana a fost cauzat de Paul, care a pierdut controlul asupra mașinii și a condus cu viteză mare fiind în stare de ebrietate.[36]
Începând cu februarie 1999, tatăl lui Dodi, Mohamed Al-Fayed (proprietarul Hotelului Ritz din Paris, pentru care muncea Paul) a pretins că accidentul a fost rezultatul unei conspirații,[37] și de atunci a susținut că accidentul a fost organizat de Serviciile Secrete, urmând instrucțiunile Prințului Philip, Ducele de Edinburgh.[38]
Pretențiile lui Fayed că accidentul a fost rezultatul unei conspirații au fost respinse de o investigație juridică franceză,[36] și de Operațiunea Paget, precum și de cercetările Poliției Metropolitane, care s-au încheiat în 2006.[39]
O anchetă condusă de judecătorul Scott Baker asupra circumstanțelor morții Dianei și a lui Dodi Fayed a început la Curtea Regală de Justiție, la Londra, în 2 octombrie 2007 și a continuat ancheta începută în 2004.[40] Un juriu a decis în 7 aprilie 2008 că Diana a fost ucisă din cauza modului negligent de a conduce al șoferului Henri Paul și din cauza fotografilor. În ziua următoare, dl. Fayed a anunțat că își încheie campania pe care a susținut-o timp de 10 ani, pentru liniștea copiilor Prințesei de Wales decedate.
Moartea tragică a prințesei Diana a provocat o răbufnire de sentimente naționale din partea britanicilor, nemaivăzută de la sărbătorirea finalului celui de-al Doilea Război Mondial. Persoane îndoliate au adus peste două milioane de buchete de flori la palatele regale și au stat la coadă peste 12 ore pentru a se semna în cartea de condoleanțe. Peste 3.500 de linii telefonice au fost deschise pentru donații într-un fond comemorativ, iar într-un an, fundația caritabilă constituită în memoria prințesei Diana a adunat 133 de milioane de dolari, din care 48 de milioane de dolari au provenit din vânzarea discului lui Elton John Candle in the Wind 1997 și 20 de milioane de dolari, din vânzarea unor suveniruri oficiale cu prințesa de Wales.
După ce a fost criticată pentru că nu a împărtășit durerea poporului britanic, familia regală a organizat înmormântarea Dianei la catedrala Westminster, în 6 septembrie. Sicriul Dianei a fost dus de la palatul Kensington până la Westminster Abbey într-o caleașcă trasă de cai. Aproximativ un milion de oameni au condus-o pe prințesă pe ultimul său drum. Fiii Dianei, William, în vârstă de 15 ani și Harry, în vârstă de 12 ani, însoțiți de tatăl lor, prințul Charles, de bunicul lor, prințul Philip și de unchiul lor Charles, contele Spencer, au dus sicriul în ultima parte a ceremoniei.
După ceremonie, trupul neînsuflețit al Dianei a fost dus într-un dric la vechea moșie a familiei sale, situată în apropiere de Althorp. Într-o ceremonie privată, ea a fost îngropată pe o insuliță, umbrită de arbori, situată în mijlocul unui mic lac și aflată la adăpost de aparatele de fotografiat.
Funeraliile Dianei au avut loc în Westminster Abbey, pe 6 septembrie 1997. Cu o zi înainte, după o absență lungă de o săptămână din fața publicului, Regina Elisabeta a II-a și-a adus omagiile fostei sale nore într-o transmisiune televizată (transmisiunea a avut un public de peste 2.5 miliarde de oameni din intreaga lume):
Moartea neașteptată și surprinzătoare a unei persoane regale foarte populare a adus declarații numeroase din partea unor persoane publice vârstnice din lumea întreagă și multe omagii din partea membrilor publicului. Ca reacție la vestea morții prințesei, oamenii au depus ofrande publice de flori, lumânări, cărți poștale și mesaje personale. Până în 10 septembrie, grămada de flori de lângă Grădina Kensington era înaltă de 1,52 metri în anumite locuri și stratul de la bază începuse să se descompună.[42] În aceeași zi, Fabio Piras, un turist din Sardinia, a fost condamnat la o săptămână de închisoare pentru că a luat un ursuleț pe care îl lăsase un membru al publicului printre florile de la Palatul St. James ca ofrandă adusă Dianei (această condamnare a fost redusă la o amendă de 100 £, reducere care a dus la lovirea lui, primind un pumn de la un membru al publicului, când părăsea tribunalul.)[43] În ziua următoare, Maria Rigociova, o profesoară de gimnaziu în vârstă de 54 de ani, și Agnesa Sihelska, tehnician în comunicații, în vârstă de 50 de ani, au primit fiecare câte o condamnare de 28 de zile închisoare pentru că au luat unsprezece ursuleți și mai multe flori din grămada care se afla în fața Palatului St. James' Palace, în conformitate cu tradițiile funerare slovace.[44] Aceasta a fost, de asemenea, mai târziu redusă la o amendă (de 200 £ fiecare) după ce ele au petrecut două nopți la închisoare.
Reacția publicului la moartea Dianei a fost criticată la vremea aceea ca fiind "isterică", "naivă" și "irațională",[45] critici care s-au repetat la cea de-a zecea aniversare, când Jonathan Freedland și-a exprimat opinia că "A ajuns o amintire stânjenitoare, ca o propoziție insipidă, plină de milă față de sine, a unui adolescent într-un jurnal... ne plecăm adânc dacă ne gândim la ea."[45]
Înmormântarea Dianei a fost o revărsare universală de mâhnire la moartea ei.[46] La înmormântare au participat toți membrii familiei regale. Fiii ei, William și Harry, au mers în urma cosciugului împreună cu tatăl lor, Prințul Charles, bunicul lor, Prințul Philip și fratele Dianei, Earl Spencer. În timpul serviciului, Elton John a cântat o nouă versiune a melodiei "Candle In The Wind 1997", șlagărul său de succes dedicat inițial Marilynei Monroe. Titlul versiunii refăcute a melodiei a fost schimbat în "Lumânare în bătaia vântului 1997" și textul se referă la Diana. Înmormântarea a avut loc în particular, mai târziu în aceeași zi. Prințul de Wales, fiii Dianei, mama ei, frații și surorile, o prietenă apropiată și un preot au fost prezenți. Corpul Dianei era îmbrăcat cu o rochie neagră, cu mâneci lungi, rochie creată de Catherine Walker, pe care a ales-o în urmă cu câteva săptămâni. I-a fost așezat în mâini un rozariu, un cadou primit de la Maica Tereza care a murit în aceeași săptămână cu Diana. Mormântul ei este pe o insulă în cadrul teritoriului Parcului Althorp, unde se află căminul familiei Spencer.[47]
Planul inițial era ca Diana să fie îngropată în cavoul familiei Spencer la biserica locală de lângă Great Brington, însă fratele ei mai mic, Charles Spencer, al IX lea Conte Spencer, a spus că era îngrijorat în privința siguranței publice, a protecției și a atacurilor violente ale vizitatorilor care ar copleși Great Brington. El a decis că dorea ca mormântul surorii sale mai mari să se afle undeva în siguranță, unde să fie îngrijit și unde să poată fi ușor vizitat de fiii ei și de alte rude.
Insula este situată pe un lac ornamental cunoscut ca Ovalul Rotund din cadrul Grădinilor Althorp Park. O potecă mărginită de treizeci și șase de stejari, marcând fiecare an al vieții ei, duce la Oval. Patru lebede negre înoată pe lac. Pe apă plutesc nuferi, care, alături de trandafirii albi, erau florile preferate ale Dianei.
La marginea de sud a Ovalului rotund se află Casa de vară, care a fost anterior situată în grădinile Casei Amiralității, Londra, iar acum adaptată pentru a servi ca loc memorial pentru Diana.[48] Un vechi parc dendrologic se află în apropiere, conținând copaci plantați de Prințul William de Wales și Prințul Henry de Wales, precum și de alți membrii ai familiei și chiar de însăși Diana.
| |||||||||||||||||
· 2002 : A încetat din viaţă Lionel Hampton, pianist, baterist şi solist vocal de jazz. În 1985 a fost desemnat “ambasador al muzicii” Statelor Unite; (n.20 aprilie 1908).
· 2005: A încetat din viaţă Sir Joseph Rotblat, unul dintre oamenii de ştiinţă recrutaţi să construiască bombele atomice. După război, Rotblat s-a implicat în campania împotriva armelor nucleare şi, în 1995, a primit Premiul Nobel pentru Pace.
· 2012: Constanța Buzea (n. 29 martie 1941 - d. 31 august 2012) a fost o poetă din România.
Constanța Buzea a urmat cursurile Facultății de Filologie, Universitatea din București, obținând licența în 1970. Între 1974 și 1989 a fost redactor la revista Amfiteatru. Din 1990 a lucrat ca redactor la România literară, unde a semnat rubrica de corespondență „Post-restant“.
Constanța Buzea s-a căsătorit în 1961 cu poetul Adrian Păunescu (soții Păunescu au avut doi copii, pe Ioana (2 iunie 1967 - noiembrie 2011) și pe Andrei (n. 1969), iar în 1977 au divorțat).
Opera:
- De pe pământ (EPL, 1963)
- La ritmul naturii (EPL, 1966)
- Norii (EPL, 1968)
- Agonice (EPL, 1970)
- Coline (Cartea Românească, 1970)
- Sala nervilor (Cartea Românească, 1971; sonete)
- Leac pentru îngeri (Albatros, 1972; antologie)
- Răsad de spini (Cartea Românească, 1973)
- Pasteluri (Albatros, 1974)
- Ape cu plute (Cartea Românească, 1975)
- Limanul orei (Eminescu, 1976)
- Poeme (Albatros, 1977; antologie)
- Ploi de piatră (Albatros, 1979)
- Umbră pentru cer (Albatros, 1981)
- Cină bogată în viscol (Cartea Românească, 1983)
- Planta memoria (Cartea Românească, 1985)
- Cheia închisă (Eminescu, 1987; antologie)
- Pietre sălbatice (Cartea Românească, 1988)
- Ultima Thule (Cartea Românească, 1990; sonete)
- Pelerinaj (Cartea Românească, 1997)
- Foșnet fabulos (Helicon, 1997; antologie)
- Pastelul amoros (Helicon, 1998; antologie)
- Pretext de conversație (Helicon, 1998; antologie)
- Roua plural (Vinea, 1999, ed. adăugită 2007; antologie)
- Făcutul meu cuvântul / Mon sort le mot (Grinta, 2006; antologie bilingvă în traducerea poetului Miron Kiropol)
- Netrăitele (Vinea, 2004)
- Netrăitele II (Vinea, 2008).
- Creștetul ghețarului: jurnal 1969–1971 (Humanitas, 2009)
· 2014: Ștefan Andrei (n. , Podari, Dolj, România – d. , Snagov, Ilfov, România) a fost un politician comunist și ministru de externe român.
A absolvit liceul din Craiova, după care a urmat Facultatea de Construcții Hidrotehnice a Institutului de Construcții București. S-a înscris în Partidul Comunist în 1957. Remarcat de Nicolae Ceaușescu, începând cu 1960 a ocupat funcția de șef al Relațiilor Externe al UTM. În 1965 a devenit adjunctul Gizelei Wass, care era șefa Secției Externe a PCR, apoi prim adjunct și, în 1972, a devenit secretar al CC cu problemele internaționale. A fost numit în postul de ministru de Externe în 1978, ca succesor al lui George Macovescu, unde a rămas până în 1985. Destituit de Elena Ceaușescu,[necesită citare] avea să fie numit președinte al Consiliului Central de Control Muncitoresc al Activității Economice și Sociale, funcție pe care a ocupat-o până în 1987, când a fost promovat din nou, în postul de viceprim-ministru al Guvernului. A deținut acest post până în 1989. Pentru că a făcut parte din fostul regim comunist al lui Ceaușescu, Ștefan Andrei a fost arestat în 1990. A stat în închisoare timp de doi ani și cinci luni, în ciuda faptului că Parchetul nu a putut susține acuzația inițială a Frontului Salvării Naționale condus de Ion Iliescu: "genocid" - uciderea a 60.000 de români la revoluție - și subminarea economiei naționale.[necesită citare]
După 1989, a fost coleg de celulă cu Paul Niculescu-Mizil. Ion Iliescu l-a grațiat pe Ștefan Andrei în 1996
Fratele său, Nicolae Andrei, profesor de limba româna, a fost pentru o lungă perioadă directorul Liceului de Matematică și Fizică "Nicolae Bălcescu" din Craiova, actualul Colegiu Național "Carol I". A fost căsătorit cu actrița Violeta Andrei.
| Ștefan Andrei | |
 Ștefan Andrei și Nicolae Ceaușescu la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa de la Helsinki(1975) |
Sărbători
· În calendarul ortodox: Așezarea cinstitului brâu al Maicii Domnului în raclă
· În calendarul romano-catolic: Sf. Raimund Nonnatus, călugăr
În calendarul greco-catolic: Așezarea în raclă a onoratului brâu al Preasfintei Fecioare Maria (secolul al IX-lea – secolul al X-lea)
- Republica Moldova și România: Ziua Limbii Române și Limba noastră (sărbătoare)
- Polonia: Ziua Solidarității și Libertății
- Kârgâzstan: Ziua națională. Aniversarea proclamării independenței (1991)
- Malaezia: Ziua națională. Aniversarea proclamării independenței (1957)
- Trinidad-Tobago: Ziua națională. Aniversarea proclamării independenței (1962)
SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 31 August
PRIMA ZI DIN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
· În 1939 Hitler a hotărât că sosise clipa să dezlănțuie răzbunarea pentru ”nedreptatea” din primul război mondial. Cel dintâi stat care trebuia să cadă era Polonia.
· Parte din planul german de invadare a Poloniei- Fall Weiss(Planul Alb)-presupunea implicarea unor mici grupuri de germani îmbrăcați în ”Rauberzivil”(haine vechi și zdrențuroase) care urmau să treacă granița cu o noapte înainte și să captureze puncte-cheie până în zorii zilei stabilite pentru invazie. Batalionul Abwehr(serviciul secret al armatei) însărcinat să întreprindă aceste acțiuni avea pomposul nume de Compania 800 de Pregătire în Construcții pentru Obiective Speciale. Un grup de 24 de oameni sub conducerea locotenentului dr. Hans-Albrecht Herzner avea misiunea să pregătească drumul pentru asaltul nazist, trecând granița și capturând stația feroviară de la Mosty din munții Carpați pentru a preveni distrugerea tunelului feroviar cu o singură linie dus-întors, care era cea mai rapidă legătură între Viena, acum nazistă, și Varșovia. Pe 26 august după ce a trecut granița în pădurile poloneze la 12.30 noaptea, grupul s-a rătăcit și dispersat în beznă, însă Herzner a reușit să captureze stația feroviară de la Mosty împreună cu 13 oameni la ora 3.30 noaptea și să taie linii telefonice și de telegraf pentru a afla până la urmă că soldații polonezi scoseseră detonatoarele din tunel. Gărzile poloneze din tunel i-au atacat unitatea rănindu-l pe unul dintre oamenii săi.
· Piezând contactul cu Abwehrul, Herzner nu avea cum să știe că în seara precedentă, cu doar câteva ore înainte, Hitler amânase Planul Alb pentru săptămâna viitoare și că fiecare unitate de comando fusese informată cu excepția grupului său. Abwehrul a reușit să ia contacatul cu el la 9.35 dimineața pentru a-i ordona lui Herzner, care până în acel moment mai pierduse un om, rănit în luptă, și omorâse un polonez în schimbul de focuri, să elibereze prizonierii și să se întoarcă la bază imediat. După o altă serie de incidente, germanii au trecut granița la 13.30. Berlinul le-a explicat polonezilor că totul fusese o greseală pentru că nu exista o graniță bine stabilită de-a lungul pădurii. Din vreme ce oficial operațiunea nu fusese una de război, Herzner a trimis superiorilor cu o remarcabilă eficiență nemțească, cheltuielile din acea noapte: 55 de mărci și 86 de pfeningi. La fel nemțește, autoritățile nu vrut să îi dea comandantului Crucea de Fier Clasa a II-a pentru fapte de curaj pe timp de pace. Până la urmă i-au acordat distincția, dar acest lucru nu ia prea purtat noroc. În 1942 a făcut accident de motocicletă, și-a frânt colona, iar apoi s-a înecat în timpul ședințelor de terapie prin înot. Evenimentele denumite ”Incidentul de la Jabłonków”(azi în Cehia) a fost preludiul marii invazii.
· Pe 28 august, într-un rar moment de legalitate, Hitler a rupt tratatul de neagresiune germano-polonez. Totuși naziștii aveau nevoie de un pretext de a invada Polonia. Pentru că nu exista unul real l-au inventat. Soldați germani îmbărcați în polonezi pe 31 august 1939 au efctuat un atac împotriva stației radio germane Sender Gleiwitz din Silezia superioară, o provincie germană (din 1945: Gliwice, Polonia). Astăzi acest turn este cea mai mare structură din lemn din Europa.
· La ora 4.45 a.m. pe 1 septembrie, bombardiere Heinkel He-111 precum și bombardierele de picaj Dornier și Junkers Ju-87 (Stuka) au început să distrugă drumurile, aerodromurile, nodurile de cale ferată, depozitele de muniții, centrele de mobilizare și orașele, inclusiv Varșovia. Nava școală Schleswig Holstein din portul Danzig, a început să bombardeze granița poloneză. Avioanele Stuka aveau atașate sirene speciale pentru a scoate un sunet strident care să bage groaza-n cei de jos. O bună parte a Forțelor Aeriene Polonee a fost distrusă la sol, iar superioritatea aeriană a fost câștigată repede de Luftwaffe. Avioanele Messerschmitt Me-109 puteau să atingă 470 de kilometri pe oră, astfel încât oricât de curajoși ar fi fost polonezii, ei posedau avioane mult inferioare, astfel încât nu aveau șanse în fața germanilor. Apărarea antiaeriană era aproape inexistentă, iar acolo unde se putea vorbi de așa ceva era prost echipată.
· În fruntea trupelor terestre era excelentul tactician Heinz Guderian, ”părintele” Blitzkrieg-ului. Polonezii nu avut vreo șansă în fața lui. Răspunsul armatei poloneze la sol era împiedicat în mare măsură de numărul ridicat de refugiați care de la crăpatul soarelui din 1 septembrie au aglomerat drumurile. Se dezlănțuise haosul ce avea să dureze până în 1945….
SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 31 August
CONACUL BRĂTIENILOR
Conacul Brătienilor este locul unde s-a născut şi a trăit cea mai importantă familie de oameni politici români: trei prim-miniştri ce au schimbat România prin Războiul de Independenţă, Unirea de la 1918, dar şi prin reformele pentru democraţia interbelică. Conacul a fost ridicat de Ion şi Ionel Brătianu, tată şi fiu, după căsătoria lui Ion cu Pia Pleşoianu. Aici, ei au amenajat un bogat domeniu. I. C. Brătianu cumpărase, lângă domeniul Florica, via Floreasca. În timp, acesta a ajuns să fie format din conac, fermă, capelă, cramă, gară şi chiar un observator astronomic, dar şi un imens parc drendologic, înconjurat de podgorii, toate elementele fiind gândite de Ionel Brătianu. Tot el a transformat şi casa, etajul cuprinzând apoi săli de scrimă, biliard şi bal. Între anii 1905 şi 1912, casa a fost în mare parte schimbată. Tot atunci a fost construită şi biblioteca suspendată.
În 1925, a fost construit etajul doi, pentru a admira panorama de la apus. Etajul este mai mult o mansardă cu terasă acoperită, camera războaielor de ţesut, camera pentru cărţi, camera de studiu a lui Ionel Brătianu, camera de rechizite, scara şi podul mare. Casa Brătienilor este un important obiectiv istoric, fiind în trecut „Mecca liberalilor”. Numită şi Vila Florica, în amintirea fiicei lui I. C. Brătianu, este una dintre puţinele construcţii ale gospodăriei Brătianu ce s-au păstrat după naţionalizarea forţată din 1948. Pe domeniu mai sunt doar clădirile Staţiunii de cercetări zootehnice „Florica” (astăzi devenită Staţiunea de Cercetări şi Producţie Viti-vinicolă Ştefăneşti), crama, uzina electrică, clădirea de la Grădinari, biserica şi Vila Florica. Toate clădirile au fost ridicate între 1905-1912 de către arhitectul Petre Antonescu, în stil arhitectural neoromânesc. Acesta au fost primele clădiri ale localităţii.
La vila „Florica” există încastrate în zidurile exterioare fragmente de arhitectură antică greco-romana, lemnărie lucrată ca cercevele (sec. XIX) şi o uşă de la 1823, mobilă încastrată în pereţii interiori şi feroneria forjată. O altă frumuseţe o reprezintă cele cinci sobe montate în casă, produse în diferite epoci şi folosind diferite tehnici. Dintre toate încăperile conacului se remarcă biblioteca suspendată, unicat. Era una dintre cele mai importante din ţară, mai completă şi decât cea a Academiei Române.
Parcul dendrologic „Florica” face parte din patrimoniul cultural naţional. Nu a fost realizat după un plan iniţial. Soţia lui Ionel Brătianu, Eliza, s-a ocupat de amenajarea parcului. Acum, aici există trei specii de arbori consideraţi monumente ale naturii şi peste 330 de plante şi arhitecturi drendologice deosebite: bradul alb, bradul de Caucaz, bradul argintiu şi specii rare, precum Ginkgo biloba.
În parc se află şi rupul statuar „La Vulturi” (sculptor Iosef Mestrovic), coloana de piatră de factură antică, greco-romană şi crucea de altar a bisericii de lemn din Albac (1746).
În imediata vecinătate a conacului de la Florica, se află Capela familiei Brătianu. Aceasta a fost ctitorită în anul 1898, cu hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”. Aici au fost înmormântaţi aici I.C. Brătianu, Ionel Brătianu, Vintilă Brătianu. Dinu şi Gheorghe Brătianu, morţi în închisoarea comunistă de la Sighetul Marmaţiei, au fost şi ei aduşi peste ani în capela de la Florica.
Florica a fost vizitat de regii Carol I şi Ferdinand I, reginele Elisabeta şi Maria, fraţii Golescu, C.A. Rosetti, mareşalul Averescu, prinţul Barbu Ştirbey, I. G. Duca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu