Bună ziua, prieteni! Dacă vă aduceți aminte 23 August era ziua națională a României și trebuia să mergem la defilare; acum este o zi obișnuită în care avem timp să ne vizităm pe Facebook!
Cele mai adevărate urări de bine, pace și sănătate pentru toți prietenii mei!
Mulțumesc pentru tot ce trimiteți pe Facebook.
ISTORIE PE ZILE 23 August
Evenimente
· 79: Muntele Vezuviu da semne de eruptie. Data erupției Vezuviului este atestată intr-o scrisoare a lui Plinius cel Tînăr, martor ocular al catastrofei. Manuscrisul vorbeste de producerea eruptiei cu nouă zile înainte de calendele septembrie, dată care corespunde zilei de 24 august 79, d. I Hr.
· 410: Vizigoții au cucerit Roma. Vizigoții au apărut pentru prima dată în istorie ca un popor distinct, în anul 235 d.Hr., atunci când au invadat și au devastat Dacia. În urma invaziei hunilor, vizigoții, care se găseau pe teritoriul de astăzi al Romaniei, au trecut Dunarea în Imperiul Roman de Rasarit După ce au jefuit timp de mai multe decenii provinciile balcanice, au ajuns sub conducerea lui Alaric în nordul Italiei, unde au jefuit, în anul 410 Roma. Atacurile vizigote vor contribui la criza și căderea Imperiului Roman de Apus in anul 476, iar după destrămarea acestui imperiu, au jucat un rol important în Europa de Vest, pentru alte două secole și jumătate.
· 1328: Regele Filip al VI-lea al Franţei este încoronat. Filip al VI-lea al Franței (n. 1293 – d. 22 august 1350), cunoscut și ca Norocosul (franceză Le Fortune) sau de Valois, a fost un rege al Franței din 1328 până la moartea sa în 1350. El a fost, de asemenea, Contele de Anjou, Maine și Valois 1325 – 1328. A fost un membru al dinastiei Capețienilor, el fiind fiul lui Carol de Valois (care era fratele regelui Filip al IV-lea al Franței[1], tatăl lui Carol al IV-lea[2]) și primul rege al Franței din Casa de Valois.
· 1346: Bătălia de la Crécy, din timpul Războiul de 100 de ani, soldată cu victoria englezilor asupra Franţei; au fost utilizate pentru prima dată armele de foc în Europa.
· 1575: Diaconul Coresi termina tiparirea, la Brasov, a unui “Octoih” slavon în doua părţi; lucrarea se înscrie în seria de tiparituri pe care Coresi le-a executat.
· 1595: Bătălia de la Călugăreni pe apa Neajlovului. Armata otomana, condusa de Sinan Pasa, a fost înfrântă si zdrobită de oastea romana in frunte cu Mihai Viteazul. Bătălia de la Călugăreni a avut loc în data de 23 august (13 august conform vechiului calendar) 1595. Oastea aliată munteano-transilvăneană, condusă de Mihai Viteazul, a încercat să oprească oastea otomană invadatoare condusă de Sinan Pașa, al cărei obiectiv era transformarea Țării Românești în pașalâc. Operațiunea lui Mihai nu a reușit, ea fiind urmată de ocuparea Bucureștiului de către turci și de retragerea tactică a lui Mihai în munți. Ulterior, întărit cu o armată mai mare, Mihai avea să-i îndepărteze pe otomani, învingându-i decisiv în bătălia de la Giurgiu, la mijlocul lunii octombrie 1595. Raportul de forțe era net favorabil oștii otomane. Nicolae Bălcescu, citând surse contemporane, arată: „Într-adevăr, armata lui [Sinan] era, cum știm, de 180 mii ostași, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui MihaiVodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova și Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni și 12 tunuri”. În ceea ce privește efectivele oștilor aliate, se poate aprecia că Mihai Viteazul a avut sub comanda sa cel mult 10.000 de militari și un parc de artilerie compus din 12 tunuri mari de câmp. Cronica oficială vorbește de 8.000 de munteni și 2.000 de unguri. Acest raport de forțe net defavorabil aliaților explică alegerea făcută de voievod pentru terenul de la sud de Călugăreni, care era împădurit, mlăștinos, străbătut de râul Neajlov, în care deplasarea atacatorilor se putea face numai pe un singur drum, cu un punct obligatoriu de trecere peste podul îngust de peste râu. În acest spațiu, superioritatea numerică a turcilor nu a putut fi valorificată, configurația terenului impunând atacul în valuri, fără a fi cu putință desfășurarea largă pe flancuri. Bătălia de la Călugăreni a cuprins trei faze, cu conținut, desfășurări și trăsături diferite. ( VEZI SUPLIMENT)
· 1881: Prin Decretul nr. 2134, regele Carol I autorizează funcționarea în urbea Brăila a Muzeului științific (în prezent „Muzeul Brăilei”) și a bibliotecii publice, fondate din inițiativă privată.
· 1914: Japonia, aliata Angliei, declară război Germaniei şi bombardează Qingdao, China.
Conflictul european devine mondial.
Conflictul european devine mondial.
· 1927: La Boston au fost executați anarhiștii italieni Sacco și Vanzetti, în ciuda protestelor internaționale.
· 1939: Germania Nazistă și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, al cărui protocol adițional secret stipula împărțirea Europei de Est și Centrale între cele două puteri și a stat la baza declanșării celui de al Doilea Război Mondial. Pactul Ribbentrop-Molotov(Pactul Hitler-Stalin) a constituit un act de trădare a neamurilor creştine ale Europei Răsăritene şi care a servit bază pentru ocuparea criminală a teritoriilor româneşti de către Armata Sovietică la 28 iunie 1940. Dumnezeu să-i odihnească pe cei care au fost asasinaţi de către hoardele naziste şi bolşevice! Din pacate, pentru zeci de milioane de oameni, trăind în Albania, Belarus, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrata Germana (sau R.D.G.), Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Ungaria, ceea ce au hotărît cîţiva politicieni, iniţial Hitler şi Stalin, în 1939, ulterior Churchill, Roosevelt şi, din nou, Stalin, în 1945, dintr-o simplă trasatură de condei, avea sa fie tragedia lor pentru 2 sau 3 generaţii. Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul german şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), la Moscova în data de 23 august 1939, plenipotenţiarii semnatari din partea celor două părţi au discutat, în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale, problema delimitării sferelor de influenţă în Europa răsăriteană. Conform Actului Adiţional Secret al Pactului, partea sovietică accentuează interesul pe care-l manifestă faţă de teritoriul dintre rîurile Prut şi Nistru, fosta ocupaţie ţaristă a jumătate din Moldova sau aşa zisa Basarabie Ţaristă, iar, Partea germană îşi declară dezinteresul politic total faţă de acest teritoriu. Pactul este semnat din partea Guvernul Reichului german de I.V. Ribbentrop, iar din partea Guvernului U.R.S.S. de către Veaceslav Molotov (Viaceslav Mihailovici Skriabin) în prezenţa lui Stalin. Semnarea Protocolului Secret a Pactului Ribbentrop-Molotov a permis ocuparea nepedepsită a teritoriilor româneşti de către Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) la mai puţin de un an după semnarea acestuia şi anume la 28 iunie 1940. În conjunctura naţională şi internaţională indicată mai sus, România este prinsă de planurile mişeleşti ale lui Hitler şi Stalin de divizare a Europei Centrale şi de Est, planuri ce afectează România, prin utimatumul sovietic, la 26 iunie 1940. Administraţia şi Armata română se retrag de pe teritoriile dintre Prut şi Nistru ale României precum şi din Bucovina de Nord, iar în ziua de 28 iunie 1940 primele unităţi militare sovietice pătrund în teritoriile supuse ultimatumului.
· 1942: Al Doilea Război Mondial: Începutul bătăliei de la Stalingrad.
· 1944: România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, trecând de partea aliaților. Armata sovietică se afla deja pe teritoriul țării cand, Mareșalul Ion Antonescu, conducător al statului, a fost arestat în urma loviturii de stat organizate de regele Mihai I al României. Regele a instaurat un guvern condus de Constantin Sanatescu, care a decis trecerea de partea Aliaților din Al Doilea Război Mondial. În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaților, care îi includea pe comuniști. La 23 august 1944 Mihai l-a destituit și l-a arestat pe Antonescu. În aceeași noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredințat pe Antonescu comuniștilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie 1944. Într-un apel radiodifuzat către națiune și armată, Mihai a proclamat loialitatea României față de Aliați, a acceptat un pretins armistițiu oferit de aceștia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei. Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată. Armistițiul cu Aliații a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, „în termeni impuși aproape în întregime de Uniunea Sovietică”, ca o consecință, între altele, și a faptului că aceasta își desfășurase forțele armate pe tot teritoriul României. În această situație, unii au considerat lovitura de stat drept „capitulare”, o „predare” „necondiționată” în fața sovieticilor și a aliaților lor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, prințul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, și a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-și piardă tronul. Actul de la 23 August 1944 se estimează a fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu șase luni, salvând sute de mii de vieți omenești. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupația ungară. La sfârșitul războiului, regele Mihai a fost decorat de președintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Șef). Mihai a mai fost decorat și de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturei hotărâte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă și alierea cu Națiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit descrierii oficiale a decorației. Liderul comunist albanez Enver Hodja considera că Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul Victoria datorită capitulării sale în fața sovieticilor, într-o situație în care nu putea face altceva. Unii susțin că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România și în Europa, în detrimentul trupelor Aliaților occidentali. Alții văd în absența de-a lungul anilor a unor invitații pentru Mihai la majoritatea festivităților din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victorieide vreun stat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia și la anumite comemorări din Cehia și Slovacia.
· 1947: Parlamentul român a ratificat Tratatul de pace de la Paris (semnat la data de 10.02.1947) dintre România si Puterile Aliate si Asociate. României i se recunoşteau drepturile legitime asupra Transilvaniei de Nord, dar Basarabia si nordul Bucovinei rămâneau anexate URSS-ului; cobeligeranta României nu a fost recunoscuta, iar clauzele economice erau deosebit de grele.
· 1948: A fost creat Consiliul Mondial al Bisericilor, care reuneşte bisericile anglicană, ortodoxă şi numeroase biserici protestante.
· 1973: Ilie Năstase devine lider mondial al clasamentului ATP, poziție păstrată timp de 40 săptămâni. Ilie Năstase (n. 19 iulie 1946, București) este un fost jucător profesionist de tenis de câmp și unul dintre cei mai importanți jucători de tenis ai anilor 1970, fiind numărul unu mondial de două ori, în 1972 și 1973. Din cele 83 de titluri câștigate, numai 58 au fost înregistrate de Asociația Jucătorilor de Tenis Profesioniști (ATP). Printre cele 58 de titluri la simplu, pe care Ilie Năstase le-a câștigat de-a lungul carierei sale, se numără și US Open în 1972, respectiv Roland Garros în 1973. La dublu a câștigat turneele de la Wimbledon în 1973, Roland Garros în 1970 și US Open în 1975. A câștigat de asemenea de patru ori Turneul Campionilor în anii 1971, 1972, 1973 și 1975. Pentru echipa de Cupa Davis a României a jucat timp de 18 ani un număr de 146 de meciuri de simplu și dublu, câștigând 109. Alături de Ion Țiriac a fost finalist al Cupei Davis de trei ori, în 1969, 1971 și 1972. A fost pe locul doi în competiția la simplu de la Wimbledon de două ori, în 1972, jucând finala împotriva lui Stan Smith și în 1976 împotriva lui Björn Borg. Năstase era cunoscut pentru glumele sale din arenă, dar și pentru reputația de a folosi tactici agresive, multe dintre acestea pline de succes, drept care a primit porecla de Nasty („Răutăciosul”) după câteva incidente.
· 1983: Prima transmisie color a Televiziunii Romane. Pe 23 august 1983, cu ocazia festivităţilor prilejuite de Ziua Naţională, Televiziunea Română făcea prima transmisie color oficială. În 1975, Radioteleviziunea Română, care cuprindea atât radioul, cât şi televiziunea, a cumpărat primul car de televiziune color, după ce se făcuseră primele filmări pe peliculă color, pentru portofoliul TVR. La acea vreme, în lume existau trei sisteme de televiziune color: sistemul american NTSC, sistemul PAL creat de germani şi SECAM creat de francezi şi adoptat de Rusia şi de alte ţări socialiste din Estul Europei. În 1978, în timpul vizitei preşedintelui francez Giscard d’Estaing la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu îi promisese că şi Romania va adopta sistemul SECAM, deşi inginerii de la TVR nu fuseseră de acord cu introducerea acestui sistem, din numeroase motive tehnice. De aceea, conducerea TVR a decis, împreună cu reprezentanţii ministerelor Comunicaţiilor, al Industriilor şi Comitetului de Stat al Planificării, să acţioneze pentru a implementa treptat şi pe ascuns sistemul PAL, superior din punct de vedere tehnic. Impedimentele legate de lipsa banilor şi embargo-ul sub care se afla blocul sovietic, care făcea imposibilă achiziţionarea oficială de echipamente de televiziune în sistem PAL, au fost depăşite şi s-au facut teste tehnice preliminare, declarate oficial drept experimente, şi a început crearea unui portofoliu de emisiuni color.
· 1985: Şeful serviciului vest-german contra-informaţii Hans-Joachim Tiedge, a fost demascat ca fiind spion est-german. Tradarea lui a devenit cunoscuta după ce acesta a defectat in Germania de Est . Documente top secret au fost gasite la domiciiul lui Hans-Joachim Tiedge Dezertarea şefului spionilor vest germani, s-a produs dupa ce în ultimele 18 luni fusesera arestati aproape 170 agenţi din Germania de Vest in Germania de Est . Atunci când oficialii serviciilor de securitate au perchezitionat locuinta domnului Tiedge în Köln, au găsit mai multe documente strict-secrete. Cancelarul vest-german, Helmut Kohl, a descris trădarea fostul sef-spion ca fiind “catastrofala”. A fost cel mai mare scandal de spionaj din ultimii ani de istorie a Germaniei de Vest . Recrutarea lui Hans-Joachim Tiedge este cea mai mare lovitura data de seful serviciului de spionaj din Germania de Est, Markus Wolff,un german nascut in Rusia,spionajului vest-german. Cu câţiva ani în urmă, un defector din Germania de Est dezvaluise ca numărul de spioni est-germani care opereaza in Germania de Vest era de cca. 3.000 – inclusiv un număr mare de femei. Hans Joachim Tiedge s-a nascut la 24 iunie 1937 in Berlin si a murit la 6 aprilie 2011 langa Moscova.
· 1989: Aproximativ două milioane de oameni au demonstrat în Țările Baltice în favoarea independenței față de URSS dându-și mâinile și formând un lanț uman de 600 km de la Vilnius la Tallinn.
· 1997 - Guvernul a ratificat Acordul–Cadru de cooperare financiară între România şi Banca Europeană de Investiţii (BEI).
· 2000: Ministrul Finanţelor, Decebal Traian Remeş, senatorii Dan Amedeu Lăzărescu Vicenţiu Găvănescu şi alţi membri marcanţi ai PNL au anunţat că demisionează din partid şi că organizează un grup care va “reconstitui adevăratul Partid Naţional Liberal”, şi va strînge semnături pentru susţinerea candidaturii lui Mugur Isărescu la Preşedinţia României.
· 2005: Forţele israeliene au început evacuarea simultană a coloniilor Sanur şi Homesh, din nordul Cisiordaniei.
· 2006: Pentagonul a anunţat închiderea a patru dintre bazele sale din Germania, măsură care se înscrie într-un plan amplu de redesfăşurare a trupelor americane staţionate în Europa.
* 2006: Pentagonul a anunţat închiderea a patru dintre bazele sale din Germania, măsură care se înscrie într-un plan amplu de redesfăşurare a trupelor americane staţionate în Europa.
· 2007 - Reprezentanţii Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (MECT) şi cei ai profesorilor au căzut de acord în ceea ce priveşte Legea învăţământului preuniversitar, cele două părţi înţelegându-se asupra descentralizării, titularizării şi finanţării în educaţie.
· 2008 - Naţionala de handbal feminin a Norvegiei a câştigat, pentru prima dată în istoria sa, finala Jocurilor Olimpice, în faţa campioanei mondiale Rusia, de care a dispus cu scorul de 34-27 (18-13).
Nașteri
* 686: Charles Martel (n. 23 august 686 - d. 22 octombrie 741) a fost majordom și duce al francilor (dux francorum), având atribuțiile unui rege. Și-a extins stăpânirea peste toate teritoriile france: Austrasia, Neustria și Burgundia. S-a născut la Herstal, în Belgia de astăzi, fiul nelegitim al lui Pepin cel Mijlociuși a concubinei sale Alpaida (sau Chalpaida).
Este cunoscut mai ales pentru victoria sa de la Tours din 732 asupra unei armate invadatoare musulmane. Această victorie este considerată ca fiind salvarea restului Europei de expansionismul islamic care cucerise deja Iberia. În afară de victoria de la Tours, Charles Martel a fost și un mare general, care a pus bazele cavaleriei grele medievale, a cavalerismului, a Imperiului Carolingian, și un catalizator al sistemului feudal care a existat în Europa din Evul Mediu.
Martel nu și-a asumat titlul de rege, dar a împărțit Francia, precum un rege, între fii săi, Carloman și Pepin. Nepotul lui Martel, Carol cel Mare, a extins teritoriile francilor, incluzând cea mai mare parte a vestului Europei, devenind primul împărat de la căderea Romei.
Martel s-a născut ca fiul nelegitim al lui Pepin de Herstal și a concubinei Alpaida. A avut un frate pe nume Childebrand, care mai târziu a devenit duce franc de Burgundia. Frații fiind nelegitimi, nu au fost considerați a fi parte din familia tatălui lor, Pippinizii, care de la începutul secolului al șaptelea, a dominat politica Franciei. După domnia lui Dagobert I (629-639), merovingieni au cedat în mod eficient puterea Pippinizilor. Au controlat trezoreria regală și împroprietăriți cu pământ și privilegii în numele regelui. Tatăl lui Martel, Pepin, a fost al doilea membru al familiei care îi conducea pe franci. Pepin a fost capabil de a uni toate tărâmurile francilor prin cucerirea Neustriei și Burgundiei.
Pepin a murit de bătrânețe în 714. Nepoții săi legitimi s-au declarat a fi adevărații urmași ai săi, au încercat să-și asume puterea în domeniul. Pepin a fost de acord să-l numească pe unul dintre ei, Theudoald, moștenitor al Franciei. Plectrude l-a închis ulterior pe Charles, dar a reușit să scape. Charles a fost capabil de a aduna o armata, după ce a câștigat favoarea printre franci, în primul rând pentru priceperea sa militară. Într-adevăr, el a fost poreclit Martel, care înseamnă "ciocan", mai târziu, în cronicile din secolul al IX-lea. Deși, a fost complet neglijat în voia tatălui său, fiind un fiu bastard, Martel a devenit acum conducătorul întregii Francii.
În decembrie 714, Pepin de Herstal a murit. Înainte de moartea sa, l-a desemnat pe Theudoald, nepotul său, fiul lui Grimoald, moștenitorul întrgului domeniul. Acest lucru a fost imediat contestat de nobili, deoarece Theudoald era un copil de numai opt ani. Pentru a preveni utilizarea neliniștii în beneficiul lui Carol, Plectrude l-a închis în Köln, oraș care a fost desemnat capitala ei. Aceasta a împiedicat o revoltă în Austrasia, dar nu și în Neustria.
În 715, nobilii neustrieni l-au proclamat pe Ragenfrid, cu sprijinul lui Dagobert al III-lea, care în teorie avea autoritatea legală de a selecta un primar, deși de data aceasta dinastia merovingiană a pierdut cele mai multe puteri. Austrasienii nu ar fi sprijinit o femeie și pe fiul acesteia. Înainte de sfârșitul anului, Carol Martel a evadat din închisoare și a fost aclamat de către nobilii din regat. Neustrienii au atacat Austrasia, iar nobilii au așteptat un om puternic să-i conducă împotriva compatrioților lor invadatori. În acel an, Dagobert a murit și neustrienii l-au proclamat rege pe Chilperic al II-lea fără sprijinul tuturor francilor.
În 716, Chilperic și Ragenfrid au condus împreună o armată în Austrasia. Trupele neustriene aliate cu o altă forță invadatoare condusă de Redbad, regele a frizilor, și s-au întâlnit cu Charles la Koln, care era încă deținută de Plectrude. Charles a avut puțin timp pentru a aduna oamenii, sau să-i pregătească, iar rezultatul a fost singura înfrângere a vieții sale. Potrivit lui Strauss și Gustave, Martel a luptat o luptă genială, dar și-a dat seama că nu a putut câștiga, deoarece era depășit numeric, astfel s-a retras.
Charles a fugit de pe terenul de luptă, dar și-a dat seama că nu are timp, așa că s-a retras în munții Eifel pentru a aduna și instrui oameni. Regele și majordomul său s-au întors să-și asedieze celălalt rival din oraș, capturând trezoreria și recunoașterea lui Chilperic ca rege și Ragenfrid ca primar. Plectrude s-a predat în numele lui Theudoald.
Cu toate acestea, evenimentele au devenit favoarabile lui Charles. Care a făcut pregătiri adecvate, a căzut peste armata triumfătoare în apropriere de Malmedy, s-a întors în propria provincie, și, în bătălia care a urmat la Amblève. Cele câteva trupe care nu au fost ucise sau capturate, au fugit. Mai multe lucruri s-au remarcat cu privire la această bătălie, în care Charles a stabilit modelul pentru restul carierei sale militare: a apărut în momentul în care dușmanii săi nu se așteptau, în timp ce aceștia au fost în marș triumfal spre acasă.
De asemenea, l-a atacat atunci când nu se așteptau, la amiază, când armatele lui, care în mod tradițional se odihneau. În cele din urmă, l-a atacat cum se aștepta mai puțin, prin simularea unui refugiu pentru a-și atrage adversarii într-o capcană. Retragerea simulată, necunoscută în Europa de Vest la acea vreme - era o tactică răsăriteană - este necesar atât disciplina extraordinara din partea trupelor și momentul exact din partea comandantului lor. Charles, în această luptă, a început să demonstreze geniul militar care îi va marca domnia sa.
Rezultatul a fost o lungă victorie neîntreruptă, care a durat până la moartea sa. În primăvara anului 717, Carol a revenit în Neustria cu o armată și și-a confirmat supremația cu o victorie în bătălia de la Vincy, lângă Cambrai. L-a urmărit pe regele fugar și majordomi la Paris, înainte de a avea din nou de a face cu Plectrude și Köln. A capturat orașul, a permis atât Plectrudei și tânărului Theudoald de a trăi, tratându-i cu o bunătate neobișnuită pentru acele vremuri, când mila pentru un fost temnicer, sau un potențial rival, erau rare.
După acest succes, l-a proclamat pe Chlotar al IV-lea, regele al Austrasiei și l-a detronat pe arhiepiscop de Reims, Rigobert, înlocuindu-l cu Milo, un susținător.
După ce subjugă toată Austrasia, a mărșăluit împotriva lui Redbad și l-a împins înapoi pe teritoriul său, forțându-l chiar să-i concesioneze Frizia de Vest (mai târziu o parte din comitatul Olanda). A trimis, de asemenea, saxonii înapoi peste Weser și, astfel, și-a asigurat frontierele sale în numele noului rege Clotaire, desigur. În 718, Chilperic a răspuns ascensiunii lui Charles cu o alianță cu Odo cel Mare (sau Eudes), ducele de Aquitania, care a devenit independent în timpul războiului civil din 715, dar a fost din nou învins, în bătălia de la Soissons, de către Charles.
Regele a fugit cu aliatul său ducal la sud de ținutul Loarei, iar Ragenfrid în Angers. Curând Clotaire al IV-lea a murit și Odo a renunțat la Chilperic, iar în schimbul recunoașterii ducatului său, s-a predat regelui Charles, care a recunoscut domnia sa asupra tuturor francilor în schimbul de afirmare regală legitimă al ducatului său.
Anii următori au fost plini de conflicte. Între 718 și 723, Charles și-a asigurat puterea printr-o serie de victorii: a câștigat loialitatea mai multor episcopi importanți și a stareților (prin donarea de terenuri și bani pentru fondarea de mănăstiri, cum ar fi Echternach), a subjugat Bavaria și Alemannia, învingându-i pe saxonii păgâni.
După ce i-a unificat pe franci sub stindardul său, Charles a fost determinat să-i pedepsească pe saxonii care au invadat Austrasia. După 718, le-a pustiit țara dintre Weser, Lippe și Ruhr, învingându-i în pădurea Teutoburg. În 719, Charles a ocupat Frizia Occidentală fără o rezistență importantă din partea frizonilor. Deși Charles nu avea încredere în păgâni, conducătorul lor, Aldgisel, a acceptat creștinismul, iar Charles l-a trimis pe Willibrord, episcop de Utrecht, faimosul "Apostolul frizian" pentru a-i converti pe oameni. Charles, de asemenea, a făcut multe pentru a-l sprijini pe Winfrid, mai târziu Sfântul Bonifaciu, "Apostolul germanilor".
Când Chilperic al II-lea a murit în 720, Charles l-a numit succesor al său pe fiul lui Dagobert al III-lea, Theuderic al IV-lea, care era încă minor, și care a ocupat tronul între 720-737. În acest moment, Charles din nou a mărșăluit împotriva saxonilor. Apoi neustrienii s-au răzvrătit sub Ragenfrid, care a părăsit regiunea Anjou. Au fost ușor învinși în 724, iar Ragenfrid i-a dat pe fiii săi ca ostatici pentru păstrarea comitatului său. Aceasta a pus capăt războaielor civile din timpul domniei lui Charles.
Următorii șase ani au fost dedicați în totalitate pentru a-și asigura autoritatea asupra triburilor germanice dependente. Între 720 și 723, Charles a luptat în Bavaria, unde ducii Agilolfingi au devenit treptat în conducători independenți, recent, în alianță cu lombardul Liutprand. I-a forțat pe alemani să-l însoțească, și ducele Hugbert a acceptat suzeranitatea francă.
Între 725 și 728, a intrat din nou în Bavaria și legăturile de domnie păreau puternice. Din prima sa campanie, i-a adus înapoi pe prințesa agilolfingă, Swanachild, care se pare că a devenit concubina lui. În 730, a mărșăluit împotriva lui Lantfrid, duce de Alemannia, care a devenit independent, dar a fost ucis în luptă. A forțat capitularea alemanilor și acceptarea suzeranității francilor, nedesemnând un succesor al lui Lantfrid. Astfel, sudul Germaniei încă o dată a devenit parte a regatului franc.
Dar, din 731, propriul său teritoriu a devenit nesigur, Charles a început să se pregătească exclusiv pentru furtuna care venea din sud-vest. În 721, emirul din Córdoba a construit o armată puternică din Maroc, Yemen, Siria și a cucerit Aquitania, marele ducat din sud-vestul Galiei, nominal sub suzeranitatea francilor, dar, în practică, aproape independent în mâinile lui Odo cel Mare, duce de Aquitaine, deoarece regii merovingieni și-au pierdut puterea. Musulmanii invadatori au asediat orașul Toulouse, cel mai important oraș din Aquitania, iar Odo a plecat imediat pentru a găsi ajutor.
A revenit trei luni mai târziu, chiar înainte ca orașul să se predea, învingându-i pe invadatorii musulmani pe 9 iunie 721, în bătălia de la Toulouse. Această înfrângere critică a fost în esență rezultatul unei mișcări clasice învăluitoare ale forțelor lui Odo. După ce Odo a fugit inițial, musulmanii au devenit prea încrezători și nu au reușit să-și mențină apărarea. Astfel, atunci când Odo a revenit, el a fost capabil de a lansa un atac surpriză aproape complet asupra forței de asediu, împrăștiind-o în primul atac.
Având în vedere situația din Iberia, Martel a considerat că avea nevoie de o armată întreagă - care să se antreneze intens (În Evul Mediu timpuriu, trupele au fost disponibile numai după ce culturile au fost plantate și înainte de recoltare timp.). Pentru a antrena un fel de infanterie, care ar putea rezista cavaleriei grele musulmane, de care Charles avea nevoie de ei pe tot parcursul anului, de asemenea, avea nevoie să le plătească astfel încât familiile lor ar putea cumpăra alimentele pe care le-ar fi crescut.
Pentru a obține banii, a confiscat terenurile bisericii, și a folosit fondurile pentru a-și plăti soldații săi. Același Charles, care și-a asigurat sprijinul ecclesiei prin donarea de unei părți de teren confiscat de el înapoi între 724 și 732. Desigur, oficialii Bisericii s-au înfuriat, și, pentru un timp, se părea că ar fi putut fi chiar excomunicat pentru acțiunile sale. Dar apoi a venit o invazie semnificativă.
Emiratul Cordoba a invadat Galia anterior, dar a fost oprit în bătălia de la Toulouse, în 721. Eroul acestui eveniment mai puțin celebru a fost Odo cel Mare, duce de Aquitania, care nu a fost precursor a unei linii regale. Mai târziu a fost explicat cum Odo i-a învins pe musulmanii invadatori, dar când s-au întors, lucrurile au fost mult diferite. Sosirea unui emir nou de Cordoba, Abdul Rahman Al Ghafiqi, care a adus cu el o forță uriașă de arabi și de călăreți berberi, a declanșat o invazie mult mai mare.
Abdul Rahman Al Ghafiqi a fost la Toulouse, iar cronicile arabe explică în mod clar că s-a opus ferm deciziei fostului emir de-a nu asigura apărarea exterioară împotriva unei forțe, cea ce i-a permis lui Odo și armatei sale pentru a ataca înaintea cavaleriei islamice. Abdul Rahman Al Ghafiqi nu a avut nici o intenție de a permite un astfel de dezastru din nou. De data aceasta, călăreții umayyazi erau gata de luptă, iar rezultatele au fost oribile pentru Aquitania.
Odo, eroul din Toulouse, a fost grav învins în invazia musulmana din 732, în lupta de dinaintea cuceririi musulmane a Bordeauxului, și atunci când a adunat o altă armată, în bătălia de la râul Garonne - cronicarii vestici au scris: "numai Dumnezeu știe numărul celor uciși "- iar orașul Bordeaux a fost ocupat și jefuit. Odo a fugit la Charles, cautând ajutor. Charles a fost de acord să vină în ajutorul lui Odo, cu condiția ca Odo să-l recunoască pe Charles și casa sa ca stăpâni ai săi. Charles a fost pragmatic, în timp ce majoritatea comandanților nu și-ar folosi inamicii în luptă, Odo și ceilalți nobili aquitani rămași au format flancul drept al forțelor lui Charles la Tours.
Bătălia de la Tours a fost câștigată de Charles cu titlul "Martel" (Ciocan), pentru modul în care și-a învins dușmanii fără milă. Mulți istorici, printre care Sir Edward Creasy, cred că dacă ar fi eșuat la Tours, Islamul ar fi depășit, probabil, Galia, și restul Europei de Vest. Gibbon a făcut clar convingerea că armatele umayyade ar fi cucerit din Japonia la Rin, și chiar și Anglia. Creasy a spus "marea victorie câștigată de Charles Martel ... a dat o lovitură decisivă cuceririi arabe din Europa de Vest, salvând creștinătatea de Islam, [și] conservând relicvele antice și civilizația modernă."
Convingerea lui Gibbon că soarta a creștinismului era legată de această bătălie este susținut de alți istorici, inclusiv John B. Bury. Importanța acesteia a scăzut în secolul al XX-lea, atunci când istoricii, cum ar fi Bernard Lewis, au susținut că arabii nu au dorit cu ardoare ocupare Franței. Mai recent, cu toate acestea, mulți istorici au avut tendința de a vedea din nou bătălia de la Tours ca un eveniment foarte important în istoria Europei și a creștinismului.
În deceniul următor, Charles a condus armata francă împotriva ducatelor estice, Bavaria și Alemannia, și ducatele sudice, Aquitania și Provence. S-a ocupat de conflictul în curs de desfășurare cu saxonii din nord-estul său cu un oarecare succes, dar cucerirea deplină a saxonilor și încorporarea lor în Imperiul Franc va fi înfăptuit de Charlemagne, nepotul său, deoarece Martel și-a concentrat cea mai mare parte a eforturilor sale împotriva expansiunii musulmane.
Deci, în loc să se concentreze pe cucerirea de estului, el a continuat extinderea autorității francilor în vest. După victoria de la Tours, Martel a continuat campaniile din 736 și 737 pentru a conduce alte armate împotriva musulmanilor într-o încercare de extindere dincolo de Al-Andalus.
Între victoriile din 732 și 735, Charles și-a reorganizat regatul din Burgundia, înlocuind conții și ducii cu susținătorii săi loiali, consolidându-și astfel puterea. A fost forțat de expedițiile lui Redbad, ducele al frizonilor (719-734), fiul ducelui Aldegisel, care au acceptat misionarii Willibrord și Bonifaciu, pentru a invada din nou. În acel an, l-a ucis pe duce în bătălia de la Boarn și astfel a subjugat în întregime populația (distrugând fiecare altar păgân).
Situația s-a schimbat în 735, din cauza decesului lui Odo cel Mare, care a fost obligat să recunoască, cu rezerve, suzeranitatea lui Charles în 719. Deși Charles a dorit să unească ducatul direct, mergând acolo pentru a obține sprijinul aquitanilor, nobilimea l-a proclamat pe fiul lui Odo, Hunald de Aquitania, a cărui ducat a fost recunoscut de Charles când Umayyazii au invadat Provence anul viitor, și care la fel a fost forțat să-l recunoască pe Charles ca stăpân al său.
Această invazie navală arabă a fost condusă de fiul lui Abdul Rahman. A debarcat în Narbonne, în 736. Charles a pus temporar conflictul cu Hunold în așteptare, ocupându-se de invadatorii umayyazi. În 736, a recapturat Montfrin și Avignon, Arles și și Aix-en-Provence, cu ajutorul lui Liutprand, regele a lombarzilor. Nîmes, Agde, Béziers deținute de islam din 725, a căzut și cetățile lor au fost distruse.
A zdrobit armata umayyadă la Arles, a luat orașul printr-un atac frontal direct și brutal, și l-a ars pentru a preveni reutilizarea ca fortăreață a extinderii umayyide. S-a mutat apoi rapid și a învins din nou la Narbonnea pe râul Berre, dar nu a reușit să captureze orașul. Istoricii militari cred că el ar fi putut să-l ia, dar a ales să blocheze toate resursele pentru a face acest lucru.
Un atac direct, cum a fost la Arles, folosind scările din frânghie și berbecii, plus câteva catapulte, pur și simplu, nu a fost suficient pentru a captura Narbonne, fără pierderi uriașe în rândurile francilor. În plus, el s-a confruntat cu o puternică opoziție din partea lorzilor locali, cum ar fi patricianul Maurentius din Marsilia, care s-a revoltat împotriva liderului franc. Mai mult decât atât, ducele aquitanian Hunald a amenințat liniile sale de comunicare din nord, astfel încât decide să se retragă din Septimania pentru a distruge mai multe fortărețe (Béziers, Agde, etc). A părăsit Narbonne, prin urmare, izolat și înconjurat, și fiul său ar putea reveni să-l cucerească pentru franci. Unii istorici consideră că lupta împotriva principalei forțe musulmane la râul Berre, lângă Narbonne, a fost o victorie la fel de importantă pentru Europa creștină precum Tours.
În plus, spre deosebire de tatăl său de la Tours, fiul lui Rahman, știa că francii sunt o putere reală. El nu a avut nici o intenție de a permite lui Martel să-l prindă și să-i dicteze timpul și locul de luptă, ca și tatăl său. El a concentrat și întărit în schimb câmpiile de coastă din jurul Narbonneului în 736 și Arles.
Fiul lui Abdul Rahman planificase să se mute din oraș în oraș și dacă Martel ar fi dorit să-i oprească de la a crea o enclavă permanentă de extindere a Califatului, el ar fi trebuit să vină la ei, în aer liber, unde, el, spre deosebire de tatăl său, va dicta locul de luptă. Totul a fost planificat, până când Martel a ajuns, deși mai rapid decât maurii ar fi crezut că ar putea apela la întreaga lui armată. Din păcate, pentru fiul lui Rahman, el a supraestimat timpul care i-ar lua lui Martel pentru a dezvolta o cavalerie grea echivalentă a musulmanilor.
Califatul a crezut ca va dura o generație, dar Martel a reușit în cinci ani. Pregătit să facă față falangei france, musulmanii au fost total nepregătiți să se confrunte cu o forță mixtă de cavalerie grea și infanterie într-o falangă. Astfel, Charles a promovat din nou creștinismul și a oprit expansiunea musulmană în Europa. Această înfrângere, plus cea din Anatolia, au fost ultimele mari încercări de expansiune a Califatului Umayyad înainte de dispariția dinastiei în bătălia de la Zab, și împărțirea califatului pentru totdeauna, mai ales distrugerea totală a armatei la râul Berre în apropriere de Narbonne, în 737.
În 737, la sfârșitul campaniei sale în Provence și Septimania, regele Theuderic al IV-lea a murit. Martel, s-a intitulat Maior Domus și Princeps et Dux Francorum, nu a numit un nou rege și nimeni nu a aclamat unul. Tronul a rămas vacant până la moartea lui Martel.
Ultimii patru ani de viață ai lui Charles au fost mai pașnici decât cea mai mare parte a fost și o mare parte din timpul său a fost ocupat cu planurile administrative și organizatorice pentru a crea un stat mai eficient. Deși, în 738, el i-a obligat pe saxonii din Westphalia să-i fac un omagiu și să-i plătească tribut, iar în 739 înăbușe o revoltă în Provence a rebeliilor lui Maurontus. Charles a stabilit integrarea tărâmurilor îndepărtate ale imperiului său în biserica francă.
El a ridicat patru dioceze în Bavaria (Salzburg, Regensburg, Freising și Passau), oferindu-i lui Bonifaciu ca Arhiepiscop și Mitropolit peste toată Germania estică a Rinului, cu sediul la Mainz. Bonifaciu l-a apărat cel mai dârz pe Charles pentru faptele sale în confiscarea terenurilor ecleziastice pentru a plăti armata ca să apere creștinismul de expansionismul islamic. În 739, papa Grigore al III-lea l-a implorat pe Charles să-l ajute împotriva lui Liutprand, dar nu a fost dispus să lupte împotriva aliatul său de odinioară și a ignorat acest motiv papal.
Charles Martel a murit pe 22 octombrie 741, la Quierzy-sur-Oise, în departamentul Aisne din regiunea Picardia din Franța de astăzi. El a fost înmormântat la bazilica Saint Denis de lângă Paris. Teritoriile sale au fost împărțite între fiii săi adulți cu un an mai devreme: Carloman a primit Austrasia și Alemannia (cu Bavaria ca vasal), iar Pippin Neustria și Burgundia (cu Aquitania ca vasal), și Grifo nimic, deși unele surse indica că a intenționat să-i ofere o fâșie de pământ între Neustria și Austrasia.
Carol Martel a fost căsătorit de două ori:
- Prima sa soție a fost Rotrude, fiica lui Leudwinus. A avut cu aceasta cinci copii:
- Hiltrud, s-a căsătorit cu Odilo I, duce de Bavaria
- Carloman
- Landrade, s-a căsătorit cu Sigrand, conte de Hesbania
- Auda, s-a căsătorit cu Thierry al IV-lea, conte de Autun și Toulouse.
- Pepin cel Scurt
- Cea de-a doua sa soție a fost Swanhild, cu care a avut un fiu:
- Grifo
| Charles Martel | |
| Duce și Prinț al Francilor | |
 Statuia lui Charles Martel din Palatul Versailles din Paris. |
· 1740: Ivan al VI-lea Antonovici (în rusă Иван VI Антонович; n. 23 august 1740– d. 16 iulie 1764) a fost un împărat-copil al Rusiei, proclamat în octombrie 1740, pe când avea doar două luni; de facto însă Ivan nu a domnit, conducerea statului fiind efectuată sub regența lui Ernst Johann von Biron. În timp de cca. un an, el a fost răsturnat de împărăteasa Elisabeta, fiica lui Petru I. Ivan și-a petrecut restul vieții sale ca prizonier și a fost ucis de gărzile sale în timpul unei tentative de eliberare.
| Ivan al VI-lea | |
.jpg) |
· 1754: Ludovic al XVI-lea (n. 23 august 1754, Versailles - d. 21 ianuarie 1793, decapitat în Paris) a fost rege al Franței și al Navarei din 1774 și până în 1789, rege al francezilor din 1789 și până în 1793. A fost ultimul reprezentant al Absolutismului și o victimă a Revoluției Franceze. A fost ultimul rege care a locuit în Palatul de la Versailles. Ludovic al XVI-lea a fost fiul delfinului Ludovic al Franței și al lui Marie-Josèphe de Saxonia. Devenit delfin la moartea tatălui său, căsătorit cu Maria Antoaneta a Austriei, a urcat pe tron la vârsta de nouăsprezece ani, când i-a succedat bunicului său Ludovic al XV-lea în 1774. A fost fratele mai mare al viitorilor regi Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea.
Moștenind un regat în pragul falimentului, acesta a instituit mai multe proiecte de reformă financiară, în special puse în aplicare de miniștrii Turgot, Calonne și Necker, cum a fost proiectul unui impozit direct egalitar, dar care a eșuat în fața blocajului parlamentelor, a înaltului cler, a nobilimiiși a curții. A reușit să schimbe dreptul persoanelor (eliminarea torturii, a iobăgiei, etc.) și a repurtat o victorie militară mare împotriva eternului dușman al Franței, Anglia, o data cu victoria coloniștilor americani în fața dominației engleze. Dar intervenția franceză în America a dus la ruinarea regatului.
Ludovic al XVI-lea este mai ales cunoscut pentru rolul său în revoluția franceză, care a început după convocarea Stărilor Generale în 1789, una dintre încercările regelui de a reforma finanțele statului. Mișcarea transformă rolul politic al regelui și sistemul de guvernare al Franței, punând capăt monarhiei absolute a dreptului divin. Inițial, regele Ludovic al XVI-lea, deși un pic îngrijorat de cursul evenimentelor, este de acord să devină un monarh constituțional, dar expus unei opoziții din ce în ce mai ostile și după ce a încercat să plece din Paris, unde a fost condus sub constrângere populară, contribuie la izbucnirea unui război între monarhiștii absolutiști și revoluționari - apoi a unui război civil. Înaintarea armatelor străine și monarhiste spre Paris provoacă, la 10 august 1792, răsturnarea sa de către facțiunile republicane: monarhia a fost abolită la 21 septembrie. Întemnițat, și apoi găsit vinovat de a fi uneltit împotriva revoluției, „Louis Capet”, a fost condamnat la moarte și ghilotinat la 21 ianuarie 1793 în Piața Revoluției din Paris, cu câteva luni înainte de Mariei Antoaneta.
Cu toate acestea, regalitatea nu a disparut o data cu el, deoarece monarhiștii îl recunosc pe fiul său, întemnițat în închisoarea Templului, rege al Franței, sub numele de „Ludovic al XVII-lea”. Dar copilul a murit în închisoare în 1795, fără să fi domnit niciodată, iar unchiul său exilat, contele de Provence, este recunoscut de susținătorii săi sub numele de „Ludovic al XVIII-lea”. El va deveni într-adevăr rege al Franței în 1814, după căderea lui Napoleon I.
După ce l-a considerat la început fie ca trădător de patrie, fie ca martir, istoricii francezi au adoptat, în general, o vedere nuanțată asupra personalității și rolului lui Ludovic al XVI-lea, descris ca un om onest condus de bun intenții, dar care nu era înzestrat cu caracterul necesar pentru a realiza o reformă profundă a monarhiei.
Delfin al Franței, la moartea tatălui său, căsătorit cu Maria Antoaneta a Austriei, a urcat pe tron la vârsta de nouăsprezece. S-a confruntat, mai ales după intervenția franceză alături de coloniștii americani, cu dificultăți financiare semnificative, însoțite de speculații bursiere. Reformator prudent, uneori ezitat, a încercat să realizeze reformele monarhiei alături de miniștrii săi. A restabilit parlamentele, a reformat dreptul persoanelor (abolirea torturii în 1781 și 1788, abolirea iobăgiei pe domeniul regal în 1779, eliminarea taxei corporale a evreilor din Alsacia în 1784, edictul de toleranță a protestanților în 1787) dar s-a împiedicat de reformele impozitării și de finanțele regatului (reformele din 1774-1776, 1781, 1787 de două ori). Planul său de a stabili o taxă directă egalitaristă controlată de către adunările provinciale alese, s-a lovit de ostilitatea privilegiaților, în special cea a nobililor, a parlamentului de la Paris și a curții de la Versailles. Ludovic al XVI-lea a încercat apoi să treacă peste opoziția lor prin introducerea unor reforme înaintate unei Adunări a Notabililor (1787) și apoi în fața Stărilor generale (1789).
Cererile statului terț și revolta oamenilor au provocat revoluția franceză, care a transformat rolul politic al regelui și sistemul de guvernare al Franței prin care s-a încheiat monarhia absolutistă de drept divin. Inițial, regele Ludovic al XVI-lea era de acord să devină un monarh constituțional, dar expus unei opoziții din ce în ce mai ostile și după ce a încercat să plece din Paris, unde a fost condus sub constrângere populară, contribuie la izbucnirea unui război între monarhiștii absolutiști și revoluționari - apoi a unui război civil. naintarea armatelor străine și monarhiste spre Paris provoacă, la 10 august 1792, răsturnarea sa de către facțiunile republicane: monarhia a fost abolită la 21 septembrie. Odată închis, poreclit „Ludovic Ultimul” sau „Ludovic Capet” de către revoluționari, Ludovic al XVI-lea a fost pus sub acuzare pentru trădare, acuzat de faptul că nu și-a respectat rolul constituțional, că a uneltit în secret împotriva revoluției și că a încercat să fugă din Franța, în iunie 1791. Găsit vinovat de Convenția națională, a fost condamnat la moarte și ghilotinat la 21 ianuarie 1793 în piața Revoluției din Paris, cu câteva luni înaintea Mariei Antoaneta. Monarhiștii l-au recunoscut atunci pe fiul său, întemnițat la Paris, ca rege al Franței sub numele de Ludovic al XVII-lea, dar copilul a murit în închisoare doi ani mai târziu. Numai în 1814, în timpul căderii lui Napoleon, familia regală s-a putut întoarce în Franța: atunci fratele lui Ludovic al XVI-lea a domnit sub numele de Ludovic al XVIII-lea.
Ludovic-Auguste[note 1] al Franței s-a născut la palatul Versailles la 23 august 1754 la ora 6:24.[a 1].
A fost al patrulea copil și al treilea băiat al delfinului Ludovic al Franței (1729-1765) și a celei de-a doua soții ale sale Marie-Josèphe de Saxonia. Din această căsătorie s-au născut în total opt copii:
- Marie-Zéphyrine a Franței (1750-1755);
- Ludovic al Franței (1751-1761), duce de Burgundia;
- Xavier al Franței (1753-1754), duce de Aquitania;
- Ludovic-Auguste al Franșei, duce de Berry, viitorul Ludovic al XVI-lea;
- Ludovic Stanislas Xavier al Franței (1755-1824), conte de Provența, care va deveni rege sub numele Ludovic al XVIII-lea în 1814;
- Carol Filip al Franței (1757-1836), conte de Artois, care va deveni rege sub numele Carol Filip al Franței după moartea regelui precedent;
- Clothilde a Franței (1759-1802), regina Sardiniei din 1796 până în 1802 prin căsătoria cu regele Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei;
- Élisabeth a Franței (1764-1794), a împărtășit până la capăt destinul familiei regale. A fost ghilotinată.
Din prima căsătorie cu Maria Teresa a Spaniei, Ludovic a avut o fiică, Maria Teresa a Franței (1746-1748).
Multe persoane s-au aflat la palat pentru a asista la sosirea nou-născutului: moașa familiei regale Jard; cancelarul Guillaume de Lamoignon de Blancmesnil, păstrătorul sigiliilor Jean-Baptiste de Machault d'Arnouville și controlorul general al finanțelorJean Moreau de Séchelles, portari, paznici și santinele. Delfinul, îmbrăcat într-un halat, a primit pe toată lumea, spunând: „Intră, prietene, vino repede, să vezi că soția mea naște.”
Cu puțin timp înainte de naștere, Binet, primul valet al delfinului, a trimis la Ludovic al XV-lea, bunicul viitorului copil, un sulițaș pentru a anunța nașterea iminentă, regele aflându-se la reședința de vară, la castelul Choisy-le-Roi. Imediat după naștere, delfinul a trimis pe unul dintre soldații săi, domnul de Montfaucon, să anunțe de data aceasta vestea nașterii în sine. Pe drum, Montfaucon s-a întâlnit cu sulițașul, care căzuse de pe cal și care a murit la scurt timp după aceea,[b 1] și nu a putut ajunge cu primul mesaj. Astfel că al doilea soldat a adus simultan cele două mesaje la rege: cea a nașterii viitoare și cea a nașterii care a avusese loc. Ludovic al XVI-lea a dat 10 ludovici sulițașului și 1.000 de lire soldatului înainte de a pleca spre Versailles.
Imediat după naștere, copilul este botezat[note 2] în biserica Notre-Dame de Versailles[1] de către Sylvain Leonard de Chabannes (1718-1812)[2], capelan al regelui.
Când regele a intră în cameră, a prezentat nou-născutul și prenumele său Louis-Auguste înainte de a-l numi imediat duce de Berry. Copilul a fost imediat încredințat lui Marie-Louise de Rohan (cunoscută sub numele de Madame de Marsan), guvernatoarea copiii regelui, înainte de a fi dus în apartamentul său de Louis François Anne de Neufville de Villeroy, duce de Villeroy și căpitan al gărzilor de corp al regelui.[a 2]
Vestea nașterii este anunțată suveranilor europeni, prieteni ai coroanei, precum și papei Benedict al XIV-lea. În jurul orei 13, regele și regina Maria Leszczyńska a participat la un Te Deum în capela castelului. Clopotele bisericilor din Paris au încep să bată și, seara, un foc de artificii este tras de la palatul armelor și aprins de către rege de la balconul acestuia, care a folosit o „rachetă obișnuită“
Nou-născutul avea o sănătate destul de fragilă în primele luni ale vieții sale. Se spunea despre el că avea un „temperament slab și bolnăvicios”.[4] Asistenta lui, amanta lui Louis Phélypeaux de Saint-Florentin, marchiz de Vrillière, nu dădea suficient lapte. La insistența delfinei, ea a fost înlocuită de Madame Mallard.[a 3] Din 17 mai până în 27 septembrie 1756, Louis-Auguste și fratele său mai mare au fost trimiși la castelul Bellevue, la sfatul medicului genevez Théodore Tronchin, pentru a respira un aer mai pur decât la Versailles.[a 4]
Ca și frații săi, Louis-Auguste a avut-o guvernatoare pe Madame de Marsan, guvernanta copiilor regali.[a 5] Acesta din urmă îl favoriza, pe de o parte, pe ducele de Burgundia ca moștenitor al tronului, iar pe de altă parte pe contele de Provența, pe care îl prefera fraților săi. Simțindu-se neglijat, ducele de Berry nu o va purta niciodată în inima sa și, odată încoronat, a refuzat mereu să participe la sărbătorile pe care le-a organizat pentru familia regală. Guvernanta era responsabilă pentru a-i învăța pe copiii să citească, să scrie și sfânta istorie. Părinții lor au urmărit îndeaproape această educație, delfinul învățându-i istoria religiilor, iar delfina limbile străine și lecțiile de moralitate. El i-a învățat că „toți oamenii sunt egali prin dreptul naturii și în ochii lui Dumnezeu care i-a creat”.[5]
Ca nepot al regelui, Ludovic-Auguste a fost obligat ca frații săi să participe la o serie de obligații și ritualuri: a participat atât la înmormântări regale cât și la căsătoriile importante și au primit vizite ale suverani străini și ale oamenilor importanți ai bisericii. Astfel, în mai 1756, trei cardinali noi i-au vizitat: „Ducele de Burgundia (în vârstă de 5 ani) i-a primit, a ascultat discursurile lor și le-a hărțuit, în timp ce ducele de Berry (22 luni) și cel de Provența erau așezați în fotolii, cu îmbrăcămintea lor și cu bonetele lor mici, imitau gesturile celor mai mari.”[6]
Pe măsură ce creșteau, nepoții regelui au trebuit să treacă din mâna guvernatoarei în cea a unui guvernator care s-a ocupat de toate activitățile educaționale. După ce s-au gândit la Victor de Riqueti, contele de Mirabeau și tatăl celebrului revoluționar, delfinul a ales pentru copiii săi în 1758 un om mai aproape de ideile monarhice: Antoine de Quelen Stuer Caussade, duce de la Vauguyon, prinț de Carency și pair al Franței. Acesta din urmă îl va numi pe elevii săi „Cei patru F”: Sfârșitul (în franceză:le Fin) (ducele de Burgundia), cel slab (ducele de Berry), cel fals (contele de Provența) și francul (contele de Artois).[7]. Vauguyon era asistat de patru adjuncți: Jean-Gilles du Coëtlosquet (tutore), Andre-Louis Spirit Sinéty de Puylon (viceguvernator), Claude-François Lizarde Radonvilliers (sub-tutore) și Jean-Baptiste du Plessis d Argentré (cititor). Delfinul i-a cerut lui Vauguyon să se bazeze pe Sfintele Scripturi și modelul Idomene, eroul Aventurilor lui Telemah de Fenelon: „Veți găsi tot ceea ce se potrivește pentru a învăța un rege care vrea să îndeplinească perfect toate îndatoririle care îi revin”.[7]Acest ultim aspect este important, deoarece viitorul Ludovic al XVI-lea este ținut departe de afaceri, el nu trebuia să învețe să conducă.[8]
.jpg)
Cutuma curții prevedea trecerea copiii regali de la guvernantă la guvernator la vârsta de șapte ani. Astfel, ducele de Burgundia este încredințat ducelui de La Vauguyon la 1 mai 1758, cu puțin timp înainte de a împlini 7 ani. Această separare de guvernantă este dificilă pentru ea ca și pentru el, iar ducele de Berry este de asemenea întristat de această ruptură bruscă. Ducele de Burgundia este admirat de părinți și de curte. Inteligent și sigur pe el însuși, este totuși capricios și convins de superioritatea sa. Își întreabă familia într-o zi, spunând: „De ce nu m-am născut Dumnezeu?”. Totul părea să arate că va fi un mare rege.
Un eveniment inofensiv, totuși, va schimba destinul familiei regale: în primăvara anului 1760, ducele de Burgundia cade de la înălțime de pe un cal de carton care îi fusese oferit cu ceva timp înainte. El începe să șchioapete și medicii îi găsesc o umflătură la șold. Operația pe care o realizează nu are nici un rezultat. Prințul este apoi condamnat să rămână în camera lui și studiile îi sunt întrerupte. El dorește să fie consolat de fratele mai mic, ducele de Berry. Astfel, în 1760, viitorul rege trece în mod excepțional în mâinile guvernatorului înainte de a ajunge la vârsta de 7 ani. Vauguyon angajează pentru el un al doilea sub-preceptor. Cei doi frați sunt, prin urmare, educați împreună, ducele de Burgundia fiind distras colaborând la educația fratelui său mai mic, și fiind mult mai interesant de geografie și artele mecanice. Starea de sănătate a ducelui Burgundiei se înrăutățește totuși și în noiembrie 1760 i se diagnostichează o dublă tuberculoză (pulmonară și osoasă). Curtea trebuie să se confrunte cu faptele: moartea prințului este iminentă. Părinții lui simt „o durere copleșitoare care nu poate fi imaginată”. De urgență, copilul este botezat la 29 noiembrie 1760, face prima comuniune a doua zi și primește maslul pe 16 martie 1761 înainte de a muri în noaptea de 20 spre 21 martie, în absența fratelui său mai mic, care, de asemenea, avea febră mare.
Moartea ducelui de Burgundia a fost trăită ca o dramă pentru delfin și delfină. Aceasta din urmă va declara: „nimic nu poate rupe din inima mea durerea gravată pe ea pentru totdeauna”[9]. Ducele de Berry a fost apoi instalat în apartamentele fratelui său.
La 18 octombrie 1761, în aceeași zi cu fratele său Ludovic Stanislas Xavier, Ludovic Auguste a fost botezat de arhiepiscopul Charles Antoine de La Roche-Aymon în capela regală a palatului de la Versailles, în prezența lui Jean-François Allart (1712-1775 ), pastor al bisericii din Notre-Dame de Versailles. Nașul său a fost bunicul său August al III-lea al Poloniei, reprezentat de Louis-Philippe, ducele de Orleans, iar nașa a fost Marie Adélaïde a Franței.[10]
Ludovic-Auguste se distinge printr-o mare timiditate; unii văd în ea o lipsă de caracter, cum ar fi ducele de Croÿ în 1762: „Am observat că din cei trei Copii ai Franței, era doar domnul de Provența care arăta spiritul și un ton hotărât. Domnul de Berry, care era cel mai mare și singurul în mâinile adulților, părea bine strâmtorat de haine”.[11] Cu toate acestea, el este uneori în largul său în fața istoricilor și a filozofilor care se prezintă la curte.[note 3] De asemenea, demonstrează că are umor umorul și are oricând o replică pregătită.[12] Ducele de La Vauguyon[note 4] și predicatorul Charles Frey de Neuville[13]remarcă faptul că tânărul are calități superioare pentru a deveni un bun rege.
La nivel intelectual, Berry este un student talentat și conștiincios. El excelează în următoarele domenii: geografie, fizică, scriere, morală, drept public, istorie, dans, desen, scrimă, religie și matematică. A învățat mai multe limbi (latină, germană, italiană și engleză) și cunoaște unii dintre marii clasici ai literaturii Ierusalimul eliberat, Robinson Crusoe sau Athalie, de Jean Racine.[a 6] Tatăl său se arată intransigent și, uneori, îl privează de vânătoare, ceea ce l-ar putea relaxa.[14] Este studios și pasionat de mai multe discipline științifice. Conform istoricului francez Ran Halévi:[15] „Ludovic al XVI-lea a primit educația unui «prinț al iluminismului» - A fost un monarh luminat.” Profesorii de istorie Bleuzé Filip și Muriel Rzeszutek afirmă: „Ludovic al XVI-lea știa latină, germană, spaniolă, stăpânea perfect engleza, practica logica, gramatica, retorica, geometria, astronomia. Avea o cultură istorică și geografică incontestabilă și competențe în economie. Ei cred că este foarte influențat de Montesquieu, care îl inspiră pentru a proiecta o monarhie modernă detașată de drept divin.”[16]
Destinul ducelui de Berry avea să fie bulversat de un eveniment banal. La 11 august 1765, delfinul, tatăl său, a făcut o vizită la mănăstirea Royallieu și s-a întors la Versailles pe ploaie. Cu o stare precară de sănătate, el este cuprins de o febră violentă. A reușit să ducă curtea la castelul Fontainebleau pentru a schimba aerul, dar nimic nu a funcționat și starea lui se înrăutățește pe parcursul lunilor. După o agonie de 35 de zile, delfinul moare pe 20 decembrie 1765 la vârsta de 36 de ani.[17]
La moartea tatălui său, ducele de Berry devine delfinul Franței. Avea 11 ani și era destinat să îl succeadă imediat pe rege, bunicul său, care avea 56 de ani.
Louis-Auguste este acum delfin, dar această schimbare de statut nu-l scutește de la continuarea educației sale, dimpotrivă. La Vauguyon recrutează un asistent suplimentar pentru a preda delfinului dreptul moral și public: părintele Guillaume François Berthier. Guvernatorul l-a încurajat pe ducele de Berry să se gândească la el însuși, aplicându-i metoda de examinare liberă. Pentru a face acest lucru, îi cere să scrie optsprezece maxime morale și politice: delfinul lucrează cu eficiență și reușește să susțină inclusiv comerțul liber, recompensa cetățenilor sau exemplul moral pe care trebuie să-l arate regele (aluzie ascunsă la escapadele lui Ludovic al XV-lea). Lucrarea este răsplătită de La Vauguyon, pe care chiar o imprimă.[18] Delfinul scrie chiar o lucrare în care sunt relatate ideile inspirate de guvernatorul său: Reflecții la discuțiile mele cu ducele de La Vauguyon; el își construiește viziunea asupra monarhiei, declarând, de exemplu, că regii înșiși „sunt responsabili pentru toate nedreptățile pe care nu le-au putut împiedica”.[19] Mama sa temperează acest impuls liberal, încurajând tot mai mult preceptele religiei catolice; la 21 decembrie 1766 delfinul primește sacramentul confirmării și își face prima comuniune pe 24 decembrie. Crescând, Berry începe să iasă mai mult și începe să practice călăria. De asemenea, începe să fie pasionat de ceasornicărieși de lăcătușerie, două hobby-uri care nu-l vor părăsi niciodată.[20] Părintele Jacques-Antoine Soldini consolidează educația religioasă a tânărului.
Educația propriu-zisă a delfinului se va opri odată cu stabilirea căsătoriei sale. Va fi sărbătorită la Versailles pe 16 mai 1770 cu tânăra Maria Antoaneta a Austriei. Cu această ocazie, părintele Soldini adresează delfinului o scrisoare lungă de sfaturi și recomandări pentru viața sa viitoare, inclusiv despre „lecturile proaste” pe care trebuie să le evite și atenția care trebuie acordată alimentației sale. În sfârșit, el îl îndeamnă să rămână întotdeauna punctual, bun, afabil, sincer, deschis, dar precaut în cuvintele sale.[a 7] Soldini va deveni ulterior confesorul delfinului devenit rege.
Căsătoria delfinului a fost luată în considerare începând cu anul 1766 de către Étienne-François de Choiseul, când viitorul rege avea doar 12 ani. Întrucât Regatul Franței a ieșit slăbit din Războiul de șapte ani, secretarul de stat a găsit justă ideea ca Franța să se alieze cu Austria împotriva puternicei Marii Britanii. Regele a fost convins de acest proiect și, încă din 24 mai 1766, ambasadorul austriac la Paris a scris arhiducesei Maria Tereziacă „poate să vadă în acest moment hotărâtă și asigurată căsnicia Delfinului cu Arhiducesa Maria Antoaneta”.[21] Mama delfinului a suspendat însă acest proiect pentru a menține curtea vieneză în așteptare „între frică și speranță”.[21] „Suspendat” este termenul corespunzător, întrucât moare câteva luni mai târziu, la 13 martie 1767, după care proiectul nunții revine în actualitate.
La scurt timp după moartea lui Mariei-Josèphe de Saxonia, marchizul de Durfort este trimis într-o misiune la Viena, pentru a-i convinge pe arhiducesă și pe fiul ei de beneficiile politice care ar apărea din aceasta căsătorie. Negocierile au durat mai mulți ani, și imaginea oferită de Delfin nu a fost întotdeauna strălucitoare: Florimond de Mercy-Argenteau, ambasadorul austriac la Paris, îi indică faptul că „natura pare să fi refuzat orice dar Domnului Delfin, [...], prin chipul și cuvintele sale, acest prinț nu prezintă decât sentimente foarte limitate, multă rușine și nici o sensibilitate”.[22] În ciuda acestor opinii și în ciuda vârstei tinere a părților interesate (15 ani pentru Louis-Auguste și Maria Antoaneta 14), împărăteasa a văzut în această căsătorie interesul țării sale și a fost de acord cu ea. La 17 aprilie 1770, Maria Antoaneta a renunțat în mod oficial la succesiunea la tronul austriac și la 19 aprilie, o ceremonie nupțială este sărbătorită în Viena, marchizul de Durfort semnând certificatul de căsătorie, în numele delfinului.
Maria Antoaneta a plecat spre Franța pe 21 aprilie 1770 într-o călătorie care a durat mai mult de 20 de zile și care a inclus un cotegiu de aproximativ patruzeci de vehicule.[23]Cortegiul a sosit la Strasbourg pe 7 mai. Ceremonia „predării soției“ a avut loc la mijlocul Rinului, la jumătatea distanței dintre cele două maluri, pe Île aux Épiss. Într-un pavilion construit pe acest insulă, tânăra a schimbat hainele austriece pentru hainele franceze, înainte de a trece pe malul celălalt, spre un cortegiu francez, alături de contesea de Noailles, noua ei doamnă de companie.[24] Întâlnirea dintre delfin și viitoarea sa soție a avut loc pe 14 mai 1770, la podul Berne, în pădurea Compiègne. Regele, delfinul și curtea s-au aflat acolo pentru a primi cortegiul. La coborârea din caleașcă, viitoarea delfină a făcut o plecăciune în fața regelui și este prezentat de către acesta ducelui de Berry, pe care îl sărută discret pe obraz. Caleașca regală i-a dus apoi pe rege, delfin și pe viitoarea lui soție la castelul de la Compiegne, unde, în aceeași seară, urma să se organizeze o recepție oficială pentru a o prezenta membrilor importanți ai curții. A doua zi, cortegiul s-a oprește la Saint-Denis, unde Doamna Louise se retrăsese de câteva luni, apoi a mers la Castelul de la Muette, unde Maria Antoaneta a fost prezentată contelui de Provența și contelui de Artois și unde face cunoștință cu noua și ultima favorită a regelui, contesa du Barry.
Nuntă oficială a fost sărbătorită la 16 mai 1770, în capela castelului din Versailles, unde au fost 5.000 de invitați. Acolo, Maria Antoaneta a traversat galeria oglinzilor cu regele și viitorul său soț până la capelă. Nunta este binecuvântată de Charles Antoine de La Roche-Aymon, arhiepiscop de Reims. Delfinul, purtând cordonul albastru al Ordinului Duhului Sfânt, a trecut inelul pe degetul soției sale și a obținut din partea regelui semnul ritual al asentimentului.[a 8] Apoi, soții și martorii au semnat în registrele parohiale. După-amiaza, parizienii veniți în număr mare să asiste la nuntă au avut voie să meargă prin parcul castelului unde s-a desfășurat diverse jocuri cu apă. Focurile de artificii planificate pentru aceeași seară au fost anulate din cauza unei furtuni violente. Cina a fost organizată în noul sală de spectacole a castelului; masa a fost acompaniată de 24 de muzicieni îmbrăcați în haine turcești. Cuplul a mâncat foarte puțin.[a 9] La scurt timp după miezul nopții, aceștia au fost însoțiți de camera nupțială. Arhiepiscopul a binecuvântat patul, delfinul a primit cămașa nupțială din mâinile regelui, iar delfina din mâinile ducesei de Chartres Marie-Adelaide de Bourbon, care avea cel mai mare rang între femeile căsătorite de la curte. Asistența a participat la culcarea soților, care au fost lăsați singuri în cele din urmă. Căsătoria nu a fost consumată în acea noapte.[a 10] Aceasta se va întâmpla șapte ani mai târziu.
Nunta a continuat să fie sărbătorită în următoarele zile: cuplul a asistat la diverse opere (Perseu de Lully), piese de teatru (Athalie, Tancred și Semiramis). Ei deschis balul organizat în cinstea lor pe 19 mai. Festivitățile s-au încheiat la 30 mai, când a fost planificat focul de focuri de artificii de la Piața Ludovic al XV-lea (unde câțiva ani mai târziu, regele Ludovic al XVI-lea și soția lui vor fi ghilotinați). Numai delfina a făcut călătoria, regele dorind să rămână la Versailles, iar delfinul se săturase de aceste festivități. În timp ce Maria Antoaneta și doamnele s-au dezlănțuit pe Cours la Reine, li s-a cerut să se întoarcă. Abia a doua zi a aflat ce s-a întâmplat: în timpul focurilor de artificii, un incendiu a izbucnit pe rue Royale, creându-se o mișcare de panică; mulți trecători au fost zdrobiți de trăsuri și călcați în picioare de cai. Bilanțul oficial a fost de 132 morți și sute de răniți. Cuplul tânăr a fost îngrozit. Delfinul i-a scris imediat locotenentului general de poliție Antoine de Sartine: „Am aflat de nenorocirile care au avut loc cu ocazia mea; Sunt pătruns. Mă aduc în acest moment mi s-a adus ceea ce regele îmi dă în fiecare lună pentru plăcerile mele. Nu pot decât să renunț la asta. Vi-i trimit: ajutați-i pe cei mai nefericiți”.[25] Scrisoarea a fost însoțită de o sumă de 6.000 livres.
Consumarea căsătoriei delfinului, departe de a fi o afacere privată, va deveni rapid o chestiune de stat: prin descendența sa, nu numai familia sa, ci întreaga monarhie trebuia să fie perpetuată. Dar acest consumare nu se va realiza până la 18 august 1777, la mai mult de 7 ani după căsătoria delfinului.
De ce această așteptare? Potrivit scriitorului Stefan Zweig, Louis-Auguste este singurul responsabil. Victimă a unei malformații a organelor genitale, el ar fi încercat, în zadar, în fiecare noapte să-și îndeplinească datoria conjugală. Aceste eșecuri zilnice au reverberat în viața curții, delfinul devenit rege, era incapabil să ia decizii importante, iar regina recompensa această nefericire prin baluri și festivaluri. Autorul susține chiar că regele este „incapabil de virilitate” și că este imposibil pentru el „să se comporte ca un rege”.[26] Apoi, potrivit autorului, viața cuplului a revenit la normal în ziua în care Ludovic al XVI-lea a hotărât în cele din urmă să aibă încredere în operație. Cu toate acestea, conform lui Simone Bertière,[27] unul dintre biografii Mariei Antoaneta, această infirmitate fizică nu a fost cauza abstinenței îndelungate a soților, deoarece delfinul nu suferă de nici o infirmitate de acest tip. Desigur, din iulie 1770 (două luni după nuntă), regele Ludovic al XV-lea profită de o absență momentană a delfinului pentru a chema un chirurg renumit Germain Pichault La Martiniere. Îi pune două întrebări medicale foarte specifice: „Tânărul prinț suferă de o fimoză și este necesar să-l circumcizi? Erecțiile sale sunt împiedicate de un frenelum prea scurt sau prea puternic care ar putea să fie eliberat de o lovitură simplă de lanțetă?”. Chirurgul este clar: „delfinul nu are nici un defect natural care ar putea să împiedice consumarea căsătoriei”. Același chirurg va repeta doi ani mai târziu spunând că „nici un obstacol fizic nu împiedică consumarea”.[28] Împărăteasa Maria Terezia a Austriei se ocupă de acest subiect, refuzând să creadă că fiica ei ar putea fi cauza acestui eșec, spunând: „Nu pot fi convinsă că din cauza ei nu se poate realiza consumarea”.[28] În decembrie 1774, devenit rege, Ludovic al XVI-lea este examinat din nou, de această dată de Joseph-Marie-Francois de Lassone, medicul curții; iar în ianuarie 1776, doctorului Moreau, chirurg de la Hotel-Dieu din Paris, i-a revenit sarcina de a-l examina pe suveran. Ambii medici sunt formali: operațiunea nu este necesară, regele nu are malformații.
Medicii Lassone și Moreau cu toate acestea, au pus prezentat mai multe motive pentru neconsumarea căsătoriei, primul vorbind de „timiditate naturală” a monarhului, iar al doilea de un organism fragil, care pare „să ia o mai mare consistență.”[28]Alți autori, cum ar fi biograful Bernard Vincent,[29] au adăugat la timiditatea regelui și fragilitatea corpului său, obiceiurile curții. De fapt, soții au locuit în apartamente separate, numai regele având dreptul să-și viziteze soția când vine vorba de îndeplinirea datoriei conjugale. După ce a devenit rege, Ludovic al XVI-lea a trăit în apartamente și mai îndepărtate de cele ale soției sale și plecările și venirile către soția sa se fac întotdeauna sub privirile curioase ale curtenilor. Autorul adaugă că educația pudică a cuplului de tineri, atunci când au fost educați în țara lor nu le-a permis să renunțe peste noapte la îndrăzneala relațiilor maritale. Adolescenții, fiind obligați să-și petreacă prima noapte împreună,[note 5] au fost brusc confruntați cu viața adultă, fără a fi pregătiți în prealabil. Și nici educația lor, nici corpul lor aflat la momentul pubertății nu i-au ajutat să depășească acest pas. Ludovic al XVI-lea și-a găsit refugiu într-una dintre activitățile sale preferate: vânătoarea.
Lunile și anii au trecut fără a se face progrese reale, deoarece cuplul a început să se obișnuiască cu această situație. Maria Antoaneta a văzut în această perioadă o oportunitate de a „se bucura de puțin timp de tinerețe”, i-a explicat lui Mercy-Argenteau.[28] Un simulacru al consumului a avut loc în iulie 1773, când delfinul i-a destăinuit mamei sale: „Eu cred căsătoria consumată dar nu ca și cum ar fi însărcinată”.[28] Delfinul se grăbește spre casa regelui pentru a anunța vestea. În realitate, se pare că delfinul nu a reușit decât să-și defloreze soția fără să meargă până la final. Așteptarea este răsplătită pe 18 august 1777. La 30 august, prințesa i-a scris mamei sale: "„Sunt în perioada cea mai fericită din întreaga mea viață. Au trecut mai mult de opt zile de când căsnicia a s-a consumat; testul a fost repetat din nou, noaptea trecută mai mult decât prima dată [...]. Nu cred ca sunt însărcinată, dar cel putin am speranța de a fi în orice moment.”[28] Îndeplinirea îndatoririlor conjugale va da roade de patru ori, deoarece cuplul regal va avea tot atâția copii, fără a se număra avortul spontan din noiembrie 1780: Marie Therese Charlotte (născută în 1778), Ludovic-Joseph (născut în 1781), Ludovic-Charles (născut în 1785) și Marie-Sophie-Béatrice (născut în 1786). După aceste patru nașteri, soții nu vor mai avea relații conjugale. Aceste eșecuri și această nouă abstinență vor da împăratului imaginea unui împărat supus dorințelor soției sale. Drumul lung spre consumație a afectat imaginea cuplului în timp. Iar scriitoarea Simone Bertière a afirmat: „o castitate voluntară, care să respecte sacralitatea conjugală ar fi putut să îi dea credit [regelui], după libertinajul bunicului său. Dar ridiculizarea anilor sterili se va lipi de imaginea lui, în timp ce regina nu își va reveni din cursa nesăbuită către plăcerile contrafăcute.”
Între căsnicia delfinilor și încoronarea regelui au trecut patru ani, timp în care Ludovic-Auguste a rămas în mod voluntar scos de la putere de către rege, așa cum s-a întâmplat anterior cu celălalt fiu. Prin urmare, își folosește timpul pentru ceremonii oficiale, vânătoare (alergare sau cu pușca), fabricarea de chei, încuietori și spectacole pentru doamne. În acestea, delfinul își întâlnește mătușile și frații săi însoțiți, când era nevoie, de soțiile lor. Jocurile, divertismentul și piesele din repertoriul francez au jucat un rol important. Fiecare participant era adesea actorul, inclusiv delfina; delfinul, nu avea înclinații în acest sens.
Cuplul se arată în mod voit în public, în special prin oferirea de câteva momente de confort celor mai săraci. Istoricul Pierre Lafue scrie că „populari, fără să fi căutat să fie astfel, cei doi soți se cutremurau de bucurie, ascultând aclamațiile care apăreau imediat ce se iveau în public”.[7] Prima lor vizită oficială la Paris, printre parizieni a avut loc la 8 iunie 1773. În această zi, cuplul a avut parte de o primire călduroasă, iar mulțimea a continuat să îi aclame. În programul acestei zile lungi, Ludovic-Auguste și soția lui au fost primiți la Notre Dame, apoi s-au rugat la altarul Sf. Genevieve în abația cu același nume înainte de a se termina cu o plimbare în Tuileries, deschis tuturor cu această ocazie.[a 11] Ambasadorul Mercy a rezumat ziua spunând că „această intrare este de mare importanță pentru a stabili încrederea opiniei publice.“[31] Cuplul s-a bucurat de aceste recepții triumfătoare și nu a ezitat în următoarele săptămâni să meargă la Operă, la Comédie-Française sau la Comédie-Italienne.
.jpg)
Primele simptome ale bolii au apărut pe 27 aprilie. În acea zi, regele se afla la Trianon și intenționa să vâneze împreună cu nepotul său, ducele de Berry. Avea o senzație de febră, iar monarhul urmărea vânătoarea la din caleașcă. Câteva ore mai târziu, starea lui s-a înrăutățit și La Martinière a ordonat să se întoarcă la Versailles. I s-a făcut o sângerare, dar nu a avut nici un efect; două zile mai târziu, pe 29 aprilie, medicii au anunțat că regele a contractat variolă, ca mai mulți membri ai familiei sale înainte (în special Hugo Capet sau marele delfin). Pentru a evita contagiunea, delfinul și cei doi frați ai lui au fost ținuți la distanță de camera regală. Fața regelui a fost acoperită cu pustule pe 30 aprilie. Nu mai existau iluzii cu privire la starea lui de sănătate, astfel că și-a chemat confesorul, părintele Louis Maudoux, care a venit în noaptea de 7 mai. Maslul i s-a administrat în seara zilei de 9 mai.
În jurul orei 16:00, a doua zi, regele și-a dat ultima suflare. Ducele de Bouillon, marele șambelan al Franței, a coborât apoi în salonul Eil-de-Boeuf pentru a striga celebra formulă: „Regele este mort, trăiască regele!”[a 12] La auzul acestei formule de la celălalt capăt al castelului, noul monarh a scos un strigăt puternic[28] și s-a dus să vadă curtenii care sosieră să-l salute venind; printre care și contesa de Noailles, care va fi prima care îi va acorda titlul de Majestate. Regele exclamă: „Ce povară! Și nu am învățat nimic! Mi se pare că universul va cădea pe mine!”[7] Regina Maria Antoaneta ar fi oftat: „Dumnezeule! Protejează-ne, suntem prea tineri să domnim.
Imediat după moartea lui Ludovic al XV-lea, curtea s-a refugiat temporar la castelul Choisy-le-Roi, pentru a evita orice risc de contaminare și pentru a părăsi atmosfera împuțită de la Versailles. Cu această ocazie, noul rege a luat una din primele sale decizii: aceea de a-și vaccina întreaga familie regală împotriva variolei.[a 13] Scopul acestei operațiuni a fost de a administra în doze foarte mici în corpul uman substanțe contaminate, subiectul devenind în cele din urmă imun pe viață. Cu toate acestea, riscul este real, deoarece o doză prea mare putea duce la contractarea bolii și, prin urmare, putea provoca moartea pacientului. La 18 iunie 1774, regele a primit cinci injecții și frații săi doar două fiecare. Primele simptome de variola au apărut rapid la rege: a suferit de dureri în axile la 22 iunie, a avut febră și greață; câteva bube i-au apărut pe 27 și o ușoară supurație pe 30 iunie. Dar febra a scăzut la 1 iulie, iar regele s-a aflat în afara pericolului. Prin urmare, operațiunea a fost un succes atât pentru el, cât și pentru cei doi frați ai săi, ale căror simptome erau aproape imperceptibile.[a 14]
Printre primele decizii notabile ale noului monarh s-au numărat altele trei: a închis-o pe Madame du Barry și a luat numele de Ludovic al XVI-lea și nu Ludovic-Auguste I, așa cum ar fi fost logic. În cele din urmă, el i-a convocat pe toți miniștrii aflați în funcție, pe administratorii provinciali și pe comandanții forțelor armate nouă zile mai târziu. Pentru moment, s-a izolat în biroul său pentru a lucra, a coresponda cu miniștrii, a citi rapoarte și a scrie scrisori monarhilor europeni.
Economia regatului Franței era în recesiune începând cu anul 1770. Astfel, Ludovic al XVI-lea a început imediat să scadă cheltuielile curții: a reduce cheltuielile cu mâncarea și cu garderoba nouă, cheltuielile departamentului care se ocupa de plăcerile regelui, cu echipajele de vânătoare de cerb și mistreț, cu Micul Grajd (trecând, astfel, de la 6.000 de cai la 1.800), și a redus numărul de muschetari și jandarmi folosiți pentru protecția regelui.[a 15] Fratele său contele d'Artois l-a suspectat de avariție, numindu-l „Regele Franței și al avarilor”.[7] Regele a făcut ca cei mai săraci să beneficieze de aceste economii prin distribuirea a 100.000 de livre parizienilor defavorizați.[7] Mai mult decât atât primul edict, din data de 30 mai, îi scutea pe subiecți de „taxa sosirii fericite”, taxă colectată la venirea pe tron a unui nou rege, sumă care se ridica la 24 de milioane de livre.[32] Potrivit lui Metra, „Ludovic al XVI-lea pare să promită națiunii domnia cea mai dulce și cea mai norocoasă
La 11 iunie 1775, în catedrala din Reims, este încoronat, conform tradiției, care datează de la Pépin cel Scurt. Ultima încoronare, cea a lui Ludovic al XV-lea, a avut loc la 25 octombrie 1722; de atunci însuși principiul acestei ceremonii a fost criticat mișcarea Lumières: enciclopedia și filozofii au criticat ritualul, văzând o exacerbare a puterii lui Dumnezeu și o comedie menită să păstreze poporul obedient.[34] Controlorul General al Finanțelor, Turgot, i-a reproșat monarhului această ceremonie scumpă, în valoare de 760.000 livres; Cu puțin timp înainte, Nicholas Condorcet i-a scris lui Turgot cearându-i să ignore „cea mai inutilă și ridicolă din toate cheltuielile” monarhiei. Turgot s-a gândit atunci să facă o încoronare mai mică, probabil în apropierea capitalei, în Saint-Denis sau Notre-Dame, pentru a reduce costurile.[34] Cu toate acestea, pios și foarte atașat de lucrarea predecesorilor săi, chiar dacă s-a hotărât să remedieze situația economică gravă, regele decide să mențină ceremonia cu același fast prevăzut.
Catedrala Notre-Dame de Reims, locul emblematic al încoronării regilor Franței, este transformată pentru a găzdui festivitățile, o clădire reală fiind construită în interior, cu balustrade, coloane, candelabre, marmură falsă... Este, de asemenea, prima dată de la Ludovic al XIII-lea când regele este căsătorit la momentul încoronării sale, ceea ce face posibilă încoronarea soției sale. Dar, ultima încoronare a unei regine, cea a Mariei de Medici din 13 mai 1610, la Bazilica Saint Denis, a fost văzut ca un semn întunecat, Henric al IV-lea fiind asasinat a doua zi; în plus, regina, în construcția absolutizată a puterii, și-a văzut diminuată importanța sa politică. Decizia finală luată a fost aceea ca Maria Antoanetta să nu fie încoronată. A asistat la ceremonie din cea mai mare tribună, alături de femeile importante ale Curții.[34]
Ceremonia a fost prezidată de Arhiepiscopul de Reims Charles Antoine de La Roche-Aymon, chiar cel care l-a botezat și l-a căsătorit pe rege. Ceremonia a durat aproape șase ore - o lojă care permitea spectatorilor să se odihnească a fost amenajată în spatele tribunei reginei;[34] au avut loc toate etapele: ridicarea regelui, intrarea, jurământul, ritualul cavaleriei, ungerea, încoronarea, întronizarea, mesa mare, omagiul pairilor, mesa mică și ieșirea. Conform tradiției, prelatul a pronunțat următoarea formulă punând coroana lui Carol pe capul suveranului: „Fie ca Dumnezeu să vă încoroneze cu slavă și dreptate, și veți ajunge la coroana veșnică”.[35] Conform ritualului, regele a mers apoi în parcul orașului pentru a vindeca aproximativ 2.400 de tuberculoși veniți pentru această ocazie, adresându-le fiecăruia formula ceremonială „Regele te atinge, Dumnezeu te vindecă”.[36]
Cuplul regal a păstrat o amintire foarte bună a ceremoniei și a festivităților ulterioare. Maria Antoaneta i-a scris mamei că „încoronarea a fost perfectă [...]. Ceremoniile de la biserică au fost întrerupte în momentul încoronării prin aclamațiile cele mai emoționante. Nu am putut să mă abțin, lacrimile mi-au curs, și am fost recunoscătoare [...]. Este un lucru uimitor și foarte fericit, în același timp, să fiu atât de bine primită la două luni după revoltă și, în ciuda scumpirii pâinii, care, din nefericire, continuă”.
Începând cu secolul al XIV-lea până în 1771, parlamentele aveau competențe importante în chestiuni civile, politice și judiciare. Din cele 15 parlamente existente în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea, competența Parlamentului de la Paris se întindea pe 75% din regatul Franței. Fiecare decizie a unui parlament avea valoare de lege; în plus, fiecare decret regal nu putea fi aplicat decât dacă era înregistrat anterior (adică aprobat) de către parlamentul competent. De-a lungul secolelor, puterea parlamentului s-a extins până la punctul de a deveni o putere autonomă rivalizând cu absolutismul regal. O broșură parlamentară din 1732 va merge departe în această direcție afirmând că regele „nu poate avea contact cu poporul său decât în mijlocul parlamentului, care e la fel de vechi ca și Coroana și s-a născut odată cu statul, fiind reprezentarea monarhiei în întregul său”.[35] În fața acestei creșteri a puterii parlamentare, Ludovic al XV-lea și cancelarul Maupeou au luat măsuri în 1771 să retragă în totalitate puterea parlamentului, sarcinile și privilegiile care i-au fost acordate în timp. Noua magistratură, organizată în consiliile superioare, s-a limitat la a face justiție în mod gratuit și a fost limitată în dreptul ei de a înlătura unele edicte regale.
După venirea sa, Ludovic al XVI-lea va reveni asupra acestei reforme. La 25 octombrie 1774, el a convocat toți magistrații exilați la o întâlnire pe care o va prezida în 12 noiembrie la Palatul de Justiție din Paris. În fața parlamentarilor reuniți, le-a adresat aceste cuvinte: „Vă reamintesc astăzi despre funcțiile pe care nu ar trebui să le fi lăsat niciodată. Simțiți prețul bunătății mele și nu o uitați niciodată! [...] Vreau să îngrop în uitare tot ce s-a întâmplat în uitare și voi vedea, cu cea mai mare nemulțumire, ca diviziunile interne, să deranjeze ordinea și liniștea parlamentului meu. Aveți grijă doar să vă îndepliniți îndatoririle și să răspundeți opiniilor mele pentru fericirea supușilor mei, care vor fi întotdeauna obiectivul meu unic”.[35] În aceeași seară, la Pont Neuf și la tribunal au fost lansate focuri de artificii pentru a saluta această revenire.[a 20]
În fața unei astfel de schimbări, este necesar să punem la îndoială motivele care l-au condus pe Ludovic al XVI-lea să recheme și să restaureze parlamentul. Ar putea părea chiar ciudat că regele însuși a ales să-și slăbească puterea. Pe când era delfin, și-a exprimat în repetate rânduri opoziția față de puterea extinsă a parlamentelor, afirmând în special că „nu sunt reprezentanți ai națiunii”, că „ei nu au fost și niciodată nu pot fi organul națiunii în fața regelui și nici organul suveran față de națiune” și că membrii lor sunt „simpli depozitari a unei părți” a autorității regale.[39] Unul dintre motive poate fi popularitatea parlamentelor exilate. Într-adevăr, în ciuda lipsei de reprezentativitate a poporului, ele au fost sprijiniți de acesta.[a 21] Ei și-au manifestat public sprijinul pentru ideile noi și necesitatea de a respecta drepturile naturale: regele nu putea să fie decât un simplu reprezentant al poporului și nu un conducător absolut. Regele, în tinerețe și cu lipsa de experiență care îi caracterizează începutul domniei, ar fi acționat pentru a strânge un sprijin popular important; este ceea ce s-a întâmplat pe străzile din Paris imediat după anunțarea rechemării parlamentului. Celălalt motiv ar fi acela de a asculta atent și de a urma sfaturile contelui de Maurepas, care credea că „fără parlament, nu există monarhie!”[7]
Atent la imaginea sa față de popor și încrezător în sfatul lui Maurepas în fața complexității subiectului, Ludovic al XVI-lea a revenit la privilegiile pe care Maupeou le-a calificat în momentul concedierii sale ca fiind un „proces care durase trei sute de ani”.[7] Această rechemare a parlamentului a făcut iluzorie încercările unor reforme profunde pe care regele le va lua în considerare în următorii ani, ceea ce va contribui la alimentarea climatului revoluționar care se pregătea deja. Doamna Campan, servitoare a Mariei-Antoaneta, va scrie ulterior că „secolul nu se va termina fără un șoc mare, care va scutura Franța și va schimba cursul destinelor sale”
Ludovic a fost arestat la 13 august și închis în Templul din Paris. La 21 septembrie Adunarea Națională a declarat Franța republică și a abolit monarhia.
La 11 decembrie, regele detronat a fost adus din Templu pe străzile aglomerate și tăcute să stea în fața Convenției și să audă acuzația de înaltă trădare și crime împotriva statului.
La 15 ianuarie 1793, Convenția, compusă din 721 de deputați, a votat verdictul. Având în vedere dovezi incontestabile de complicitate a lui Ludovic cu invadatorii, 693 de deputați au votat pentru vinovăție, nici unul pentru achitare și 23 s-au abținut. A doua zi, un vot prin apel nominal a fost efectuat pentru a decide soarta regelui, iar rezultatul a fost, aproape neplăcut pentru o astfel de decizie dramatică. 288 de deputați au votat împotriva morții și pentru alte alternative, în principal, închisoare sau exil, 72 de deputați au votat pentru pedeapsa cu moartea, dar sub rezerva unor condiții și 361 de deputați au votat pentru moartea imediată a lui Ludovic.
A doua zi, o moțiune la condamnarea la moarte a lui Ludovic a fost votată în felul următor: 310 deputați au solicitat milă iar 380 deputați au votat pentru executarea imediată a pedepsei cu moartea. Această decizie va fi definitivă. Luni, 21 ianuarie1793, deposedat de toate titlurile și toate onorurile de către guvernul republican, Citoyen Louis Capet a fost decapitat prin ghilotinare în ceea ce este astăzi Place de la Concorde. Călăul, Charles Henri Sanson, a depus mărturie că fostul rege și-a înfruntat cu curaj soarta
· 1769: S-a nascut George Cuvier zoolog si paleontolog francez; a inclus în grupul vertebratelor pestii, amfibienii, reptilele, păsările, mamiferele; a descoperit legea corelatiei organelor ; (d.13 mai 1832). Este considerat unul din cei mai mari oameni de știință ai secolului al XIX-lea ,un pioner în domeniul anatomiei comparate și părintele paleontologiei vertebrate, fiind primul ce a studiat fosilele vertebratelor, el a fost un creationist convins și a elaborat o teorie a catrastofismului. Deși el a fost un antievoluționist convins, lucrările sale în domeniul paleontologiei au fost deseori citate de către darwiniști. A încercat să facă o clasificare a animalelor.
· 1836: Arhiducesa Marie Henriette Anne de Austria (23 august 1836 - 19 septembrie 1902) a fost soția regelui Leopold al II-lea al Belgiei.
* 1842: Osborne Reynolds (n. 23 august 1842, Belfast – d. 21 februarie 1912, Somerset) a fost un un om de știință britanic (originar din Irlanda), matematician, fizician și inginer, specializat în dinamica fluidelor.
* 1863. Marele Duce George Mihailovici al Rusiei (rusă Георгий Михайлович) (23 august 1863 – 28 ianuarie 1919), a fost al patrulea copil și al treilea fiu al Marelui Duce Mihail Nicolaievici și verișor primar al Țarului Alexandru al III-lea al Rusiei. A fost general în armata rusă în Primul Război Mondial. În timpul Revoluției ruse a căzut prizonier al bolșevicilor și a fost ucis împreună cu fratele său Marele Duce Nicolae Mihailovici și verișorii săi: Marele Duce Paul Alexandrovici și Marele Duce Dimitri Constantinovici.
* 1879: Yevgenia Bosch (august 1879 – 5 ianuarie 1925) a fost o activistă bolșevică, politician și membră a guvernului Ucrainei.
Marie Henriette a fost cel mai mic copil din cei cinci ai Arhiducelui Joseph, Palatin al Ungariei și ai Ducesei Maria Dorothea de Württemberg. Frații ei au fost:
- Franziska Marie Elisabeth, arhiducesă de Austria (31 iulie 1820, Buda – 23 august 1820 Buda)
- Alexandru, arhiduce de Austria (6 iunie 1825, Buda – 12 noiembrie 1837, Buda)
- Elisabeth Franziska, arhiducesă de Austria (17 ianuarie 1831, Ofen, Ungaria – 14 februarie 1903, Viena, Austria). Elisabeta Franziska s-a căsătorit cu Ferdinand Karl Viktor, arhiduce de Austria-Este (1821–1849) și mai târziu cu Karl Ferdinand, arhiduce de Austria-Teschen (1818–1874).
- Joseph Karl, arhiduce de Austria (2 martie 1833, Preßburg (acum Bratislava, Slovacia) – 13 iunie 1905, Fiume (acum Rijeka, Croația)
Marie Henriette a avut și doi frați gemeni vitregi din a doua căsătorie a tatălui ei cu Prințesa Hermine de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym:
- Hermine Amalie Marie, arhiducesă de Austria (14 septembrie 1817, Buda – 13 februarie 1842, Viena)
- Stephen, arhiduce de Austria și palatin al Ungaria (14 septembrie 1817, Buda – 19 februarie 1867, Menton)
La vârsta de 17 ani, s-a căsătorit cu Prințul în vârstă de 18 ani, Leopold al Belgiei, moștenitor al tronului, la 22 august 1853. Leopold era cel mai mare fiu în viață al regelui Leopold I al Belgiei și a soției lui, franțuzoaica Louise de Orléans; Marie Henriette a fost cumnata Charlottei a Belgiei, viitoarea împărăteasă a Mexicului și verișoară prin căsătorie cu Victoria a Regatului Unit și Maria a II-a a Portugaliei.
Căsătoria a fost aranjată pentru a consolida statutul monarhiei belgiene: regele belgian și-a dorit ca singurul său fiu să se căsătorească cu un membru romano-catolic și care să provină dintr-o dinastie de prestigiu.
Marie Henriette a murit la Hôtel du Midi în Spa; ea cumpărase casa în 1895 după ce se separase de soțul ei. A fost înmormântată la cripta regală a bisericii Maicii Domnului din Laeken, Bruxelles. Mai târziu, soțul ei s-a recăsătorit (ilegal sub legile Belgiei) cu amanta sa, Caroline Delacroix.
Copii
- Prințesa Louise Marie a Belgiei (1858–1924) căsătorită cu Prințul Filip de Saxa-Coburg și Gotha
- Prințul Léopold, Duce de Brabant (1859–1869); a murit tânăr;
- Prințesa Stéphanie a Belgiei (1864–1945) căsătorită cu Rudolf, Prinț Moștenitor al Austriei, fiu al lui Franz Joseph I de Austria și Elisabeta de Bavaria;
- Prințesa Clémentine a Belgiei (1872–1955) căsătorită cu Prințul Victor, Prinț Napoléon
| Marie Henriette of Austria | |
 |
A dat o explicație completă a discordanței înregistrate între datele experimentale și cele teoretice disponibile la acea dată, punând în evidență existența a două regimuri de mișcare a fluidelor: laminar și turbulent. Studiile sale experimentale, devenite clasice, au contribuit decisiv la clarificarea problemelor legate de viscozitatea fluidelor și de curgerea în regim turbulent.
De numele său este legat Numărul Reynolds (Re), o mărime adimensională folosită în mecanica fluidelor pentru caracterizarea unei curgeri, în special a regimului de mișcare: laminar, tranzitoriu sau turbulent.
De asemenea, studiile sale referitoare la transferul de căldură dintre solide și lichide au dus la inovații în proiectarea cazanelor de încălzire și a condensatoarelor termice.
Osborne Reynolds s-a născut la 23 august 1842 în Belfast (pe atunci în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei). Încă din copilărie s-a mutat împreună cu părinții săi la Dedham, Essex. Tatăl său a lucrat ca director de școală și cleric; el era, de asemenea, un matematician capabil și foarte interesat de mecanică, obținând o serie de brevete de îmbunătățire a echipamentelor agricole.
Osborne Reynolds și-a făcut studiile superioare la Colegiul Queens' din Cambridge, absolvind în 1867; a fost al șaptelea absolvent (în ordinea mediilor) în matematică.
În 1868 a fost numit Professor of Engineering (profesor de inginerie) la Colegiul Owens din Manchester (în prezent Universitatea din Manchester), devenind în acel an unul dintre primii profesori universitari din Marea Britanie deținând acest titlu.[1]
Reynolds și-a desfășurat întreaga activitate universitară la Colegiul Owens (care a devenit în 1880 o componentă a nou-înființatei Universități Victoria din Manchester). A fost ales Fellow of the Royal Society (membru al Royal Society) în 1877 și a fost distins cu Royal Medal în 1888. S-a pensionat în anul 1905.
Cele mai importante contribuții științifice ale lui Osborne Reynolds sunt considerate a fi cele din domeniul hidrodinamicii, îndeosebi studiul curgerii fluidelor sub presiune (în conducte). Osborne a pus în evidență, atât prin metode teoretice cât și prin metode experimentale, modul de tranziție de la curgerea în regim laminar la curgerea în regim turbulent. A introdus criteriul de similaritate dinamică caracterizat prin parametrul a-dimensional Re care îi poartă numele (Numărul Reynolds), egal cu raportul dintre forțele de inerție și forțele de frecare datorate vâscozității fluidului.
Numărul lui Reynolds a apărut prima dată în articolul său din 1883 intitulat: An Experimental Investigation of the Circumstances Which Determine Whether the Motion of Water in Parallel Channels Shall Be Direct or Sinuous and of the Law of Resistance in Parallel Channels. În acel articol, Reynolds a explicat discordanța dintre datele experimentale și cele teoretice stabilite la acea dată, punând în evidență existența celor două regimuri de mișcare a fluidelor, laminar și turbulent, precum și condițiile în care are loc tranziția dintre cele două regimuri de curgere.[2]
De asemenea, Reynolds a propus ceea ce este acum cunoscut sub numele de Reynolds-averaging of turbulent flows - ecuațiile de mișcare Reynolds, în care vectorul viteză este exprimat ca sumă între viteza medie și componentele vitezelor fluctuante datorate turbulenței.[3]
Contribuțiile lui Reynolds au fost valorificate nu numai de specialiștii în mecanica fluidelor ci și de specialiștii în hidraulica aplicată, îndeosebi pentru studiile experimentale la scară redusă a modelelor carenelor navelor. Însuși Reynolds a publicat o serie de lucrări științifice referitoare la proiectarea unor carene de nave optimizate hidrodinamic, lucrări publicate în Transactions of the Institution of Naval Architects.
Principalele opere:
- Osborne Reynolds: Sewer gas, and how to keep it out of houses, a handbook on house drainage. MacMillan & Co. London, 1872.
- Osborne Reynolds: Papers on Mechanical and Physical Subjects, Vol. 1 (1869−1882). University Press, Cambridge, 1900.
- Osborne Reynolds: Papers on Mechanical and Physical Subjects, Vol. 2 (1881−1900). University Press, Cambridge, 1901.
- Osborne Reynolds: Papers on Mechanical and Physical Subjects, Vol. 3 (The submechanis of The Universe). University Press, Cambridge. 1903.
| Osborne Reynolds | |
 Osborne Reynolds în 1903 |
| Marele Duce George Mihailovici | |
 |
| Yevgenia Gotlieb Bosch Евге́ния Богда́новна Бош | |
 |
Ion Enescu a urmat studiile liceale la Liceul Internat din Iași unde a obținut bacalaureatul în 1902. Urmează studiile medicale la Facultatea de Medicină din București, între anii 1904-1911 fiind extern și intern al spitalelor Eforiei București. După obținerea titlului de doctor în medicină, în anul 1912, pleacă la Berlin pentru a se specializa în patologie (1913-1915) lucrând cu profesorii Wilhelm Krause(en) și Johannes Orth(en) la Institutul de anatomie patologică și, după 1918, se dirijează spre studiul cardiologiei lucrând la Viena cu profesorul Karel Frederik Wenckebach(de).[2]
După întoarcerea în România Ion Enescu a ocupat, între anii 1918-1920, postul de medic secundar al spitalelor Eforiei București. În acești ani se situează și debutul carierei universitare, întâi ca asistent (1919) și apoi ca șef de lucrări (1920) la Clinica I Medicală a Universității din București. După 1920 a fost prosector al spitalului Colțea și, între anii 1921-1927, medic primar al Spitalului Central Chișinău. În 1924 a fost numit profesor titular la Catedra de Farmacologie a Facultății de Medicină a Universității din Iași și ulterior (1927) profesor la Catedra de Terapeutică din Iași. În 1932 devine medic primar al Spitalului „Sfântul Spiridon”,[2] post pe care îl va ocupa până la încetarea activității, spital în care va crea o clinică cu profil cardiologic[3].
Ion Enescu a fost interesat de numeroase aspecte ale bolilor cardiace și vasculare precum dinamica cardiacă și arterială în hipertensiunea arterială, în valvulopatii și insuficiența cardiacă sau modificările funcționale, electro- și vectocardiografice determinate de pneumopatiile cronice. A studiat, de asemenea, aspecte de farmacodinamie și farmacologie clinică ale diureticelor, digitalicelor, antihipertensivelor sau antianginoaselor
| Ion Enescu | |
 |
Prințul Friedrich s-a născut la 23 august 1891 la Grünholz Manor în Schleswig-Holstein, Prusia ca al cincilea copil și singurul fiu al șui Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderbug-Glücksburg și a soției acestuia, Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg.[1][2]
Tatăl Prințului Friedrich a fost fiul cel mare al lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. După decesul tatălui său în 1885, el a succedat la șefia Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și la titlul de Duce.[1][2]
Friedrich s-a căsătorit la 5 februarie 1916, la Coburg, cu verișoara sa de gradul doi, Prințesa Marie Melita de Hohenlohe-Langenburg, fiica lui Ernst al II-lea, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Alexandra de Saxa-Coburg și Gotha. Friedrich și Marie Melita au avut patru copii.[1][2]
Când Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg, Albert, Duce de Schleswig-Holstein, a murit la 27 aprilie 1931, tatăl lui Friedrich a devenit Șeful Casei de Oldenburg și a moștenit titlul de Duce de Schleswig-Holstein.[1][2]
La 21 ianuarie 1934, Ducele Friedrich Ferdinand a murit și Friedrich a devenit Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg.[1][2]Ducele Friedrich a murit la 10 februarie 1965 la Coburg, Bavaria, Germania de Vest, la vârsta de 73 de ani.
Wilhelm Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein
* 1901: Leon Lichtblau (pseudonim: Adolf Cristi; în rusă Адолф Иванович Кристин[1], n. 23 august 1901, București - d. 25 aprilie 1938, Moscova) a fost un comunist evreu din România.
Leon Lichtblau s-a născut la București în familia unui arhitect. A studiat la Liceul Gheorghe Lazăr și s-a implicat în activități politice de extremă stânga care s-au soldat cu acuzarea sa penală din 1918. În 1920, a colaborat cu Max Goldstein la Atentatul din Senatul României din 1920. În 1921, a participat la conferința Partidul Socialist din România și a sprijinit afilierea la Comintern. În vara anului 1921, a participat la cel de al doilea Congres al Internaționalei Comuniste de Tineret de la Moscova. Fiind urmărit de autoritățile din România, s-a refugiat întâi la Viena, iar apoi la Moscova unde a adoptat pseudonimul Adolf Cristi. În România, în 1922, a fost judecat în contumacie și condamnat la închisoare pe viață.
Leon Lichtblau a absolvit studii de economie și contabilitate la Moscova și a lucrat la Oficiul Central de Contabilitate Economică din URSS. În 1937 a fost arestat de autoritățile sovietice, în cadrul epurărilor staliniste. În 1938, a fost condamnat și executat pentru crime de spionaj și activități subversive.
Leon Lichblau a fost reabilitat prin decizia Curții Supreme Sovietice în 1956; în 1968, a fost reabilitat de o comisie a Partidului Comunist Român.
| Leon Lichtblau | |
 |
· 1908: Arthur Adamov, dramaturg francez (d. 1970)
* 1910: Giuseppe „Peppino” Meazza (pronunție în italiană: /dʒuˈzɛppe meˈattsa/; 23 august 1910 – 21 august 1979), de asemenea cunoscut ca il Balilla, a fost un fotbalist italian, care a jucat în principal pentru Internazionale în anii 1930, marcând 242 de goluri în 365 de meciuri pentru club. A condus Italia la victorie la două Campionate Mondiale: în 1934 și în 1938, câștigând premiul Balonul de Aur în 1934. El este considerat pe scară largă cel mai bun jucător al generației sale și unul dintre cei mai mari din toate timpurile. A fost clasat pe locul patru în clasamentul celor mai buni jucători din istoria Campionatului Mondial.
* 1910: Giuseppe „Peppino” Meazza (pronunție în italiană: /dʒuˈzɛppe meˈattsa/; 23 august 1910 – 21 august 1979), de asemenea cunoscut ca il Balilla, a fost un fotbalist italian, care a jucat în principal pentru Internazionale în anii 1930, marcând 242 de goluri în 365 de meciuri pentru club. A condus Italia la victorie la două Campionate Mondiale: în 1934 și în 1938, câștigând premiul Balonul de Aur în 1934. El este considerat pe scară largă cel mai bun jucător al generației sale și unul dintre cei mai mari din toate timpurile. A fost clasat pe locul patru în clasamentul celor mai buni jucători din istoria Campionatului Mondial.
· 1912: Eugene Curran „Gene” Kelly (n. 23 august 1912, d. 2 februarie 1996) a fost un actor, cântăreț, coreograf, dansator, producător de film și regizor american.
* 1913: Abdul Rauf Benawa (Abdurrauf Benawâ) (n. 23 august 1913 - d. 11 ianuarie 1985) a fost un prozator și critic literar afghan. A fost autorul imnului de stat al Afghanistanului
Opera:
Una dintre cele mai importante figuri ale dansului în film, Kelly a fost cunoscut mai ales pentru stilul său energetic și atletic, prezența sa fizică agreabilă și personajele de tipul "eroi pozitivi" pe care le-a interpretat pe marele ecran. Deși este mai cu seamă cunoscut pentru rolul său din musicalul Cântând în ploaie (conform, Singin' in the Rain), Kelly a fost una din forțele majore ale filmelor muzicale ale Hollywood-ului anilor 1940 și până la sfârșitul 1950, când realizarea filmelor de acest tip a manifestat un declin accelerat datorat parțial pierderii interesul publicului, dar mai ales datorită omniprezenței televiziunii în toate aspectele societății americane. Numeroasele sale inovații au transformat semnificativ industria filmului musical, iar Kelly însuși este creditat ca fiind acela care a reușit să prezinte baletul în forme comerciale acceptabile pentru audiențe largi.
Kelly a primit Academy Honorary Award în anul 1952 pentru realizările întregii sale cariere. Ulterior, a primit alte semne de recunoaștere ale carierei sale din partea a Kennedy Center Honors, a actorilor, Screen Actors Guild, și a American Film Institute. În anul 1999, această instituție, American Film Institute, l-a numit Greatest Male Stars of All Time, unul dintre cei mai importanți actori ai tuturor timpurilor.
Gene a fost al treilea fiu al lui James Kelly, vânzător de fonografe, și a lui Harriet Curran, amândoi fiind copii de imigranți irlandezi Romano-Catolici. S-a născut în cartierul Highland Park din Pittsburgh, Pennsylvania, U.S..
| Gene Kelly | |
 |
Opera:
- 1941: Nu mai este timp ("Wacht nelarem");
- 1942: Fecioara nefericită ("Nâmurâda ndželej");
- 1947: Teoria literaturii ("Adabi funun");
- 1948: Gânduri mâhnite ("Prêsâna afkâr");
- 1961: Scriitori contemporani ("Osani likwâl");
- 1966: Taina inimii ("De zrre chwâla").
| Abdul Rauf Benawa | |
 |
· 1913 - S-a născut Bob Crosby, cântăreţ, şef de orchestră şi compozitor american, frate cu Bing Crosby.
* 1914: Iosif Antochi (n. 23 august 1914, Pătrăuți, Suceava, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria - d. 29/30 septembrie 1997, Bonn) a fost un pedagoggerman de origine română, membru de onoare al Academiei Române (din 1993) și membru al Asociației Mondiale de Știința Educației.
* 1914: Iosif Antochi (n. 23 august 1914, Pătrăuți, Suceava, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria - d. 29/30 septembrie 1997, Bonn) a fost un pedagoggerman de origine română, membru de onoare al Academiei Române (din 1993) și membru al Asociației Mondiale de Știința Educației.
A studiat Literele la Universitatea din Cernăuți și Dreptul la Facultatea de Drept din București. Și-a dat doctoratul la Heidelberg cu lucrarea Idealul educațional în pedagogia românească.
A lucrat la Catedra de Pedagogie a Institutului Agronomic din București, apoi a fost profesor de pedagogie generală la Institutul de Învățământ Superior din Pitești. În 1974 a fost invitat la Universitatea Renană din Bonn, ca profesor, dată de la care rămâne în Germania.
· 1921: Kenneth Arrow, economist american
* 1923: Edgar Frank Codd (23 august 1923, Insula Portland, Anglia – 18 aprilie2003, Williams Island, Florida, SUA) a fost un informatician american de origine engleză care, lucrând pentru IBM, a inventat modelul relaționalpentru gestiunea bazelor de date, model care constituie baza teoretică a bazelor de date relaționale. A adus și alte contribuții domeniului informaticii, dar modelul relațional, o teorie generală și de mare influență a gestiunii datelor, rămâne principala sa realizare.
* 1923: Edgar Frank Codd (23 august 1923, Insula Portland, Anglia – 18 aprilie2003, Williams Island, Florida, SUA) a fost un informatician american de origine engleză care, lucrând pentru IBM, a inventat modelul relaționalpentru gestiunea bazelor de date, model care constituie baza teoretică a bazelor de date relaționale. A adus și alte contribuții domeniului informaticii, dar modelul relațional, o teorie generală și de mare influență a gestiunii datelor, rămâne principala sa realizare.
* 1927: Radion Cucereanu (n. 23 august 1927, satul Ruseni, județul Soroca (interbelic), România (azi Ruseni, comuna Ruseni, raionul Edineț, Republica Moldova) – d. 6 februarie 2018, Chișinău, Republica Moldova)[3][4] a fost un autor de manuale, lucrări didactice și povestiri, profesor, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, precum și un luptător pentru românism, autor al trilogiei „Lacrimile românilor basarabeni”.[5][6]Este cetățean de onoare al comunei natale Ruseni.
Radion Cucereanu s-a născut în satul basarabean Ruseni din județul interbelic Soroca, în Regatul României. Tatăl său, Vladimir, a fost funcționar la primărie și om respectat de săteni.[3] Potrivit unuia dintre nepoții lui Radion, Cristian, Vladimir avea origini bucovinene și era unul dintre cei mai cultivați oameni din sat.[8] Mama lui Radion, Lidia, a murit la scurt timp după nașterea sa, iar Vladimir s-a căsătorit cu Ana, care a devenit astfel mama vitregă a lui Radion.[7][9] Radion, încă din copilărie a fost bibliofil.[10][3]
A studiat la Colegiul agricol din Grinăuți (1945-1949) și la facultatea de biologie și chimie a Institutului Pedagogic din Tiraspol (1951-55).[11][3]
S-a consacrat activității pedagogice, fiind profesor de biologie în școală. Între 1951 și 1961, Radion a predat în școlile din satele Grozești, Dolna și Micleușeni din raionul Nisporeni.[12][5][3] Din 1961 până în 1964 a fost colaborator al Institutului de Perfecționare a Cadrelor Didactice din Moldova.[11] A jucat un rol în eliminarea din școli a pseudo-științei biologie promovate de Lâsenko. S-a ocupat de instruirea profesorilor de biologie, ajungând să aibă discipoli pe tot teritoriul Republicii Moldova de azi.[13][14]
Din 1964 până în 1971 a realizat împreună cu trei elevi emisiunea „Prieteni ai naturii”. A fost membru permanent al juruiului la zece olimpiade televizate de biologie.[15][16] În anii 1970-73 a elaborat împreună cu crainicul Elena Strâmbeanu emisiunea „Plai natal”, în care erau abordate problemele mediului înconjurător.[16]
În 1987, deschide Muzeul Pâinii în satul Grinăuți-Moldova din raionul Ocnița.[5][17] Timp de patru ani, muzeul a avut aproximativ 6000 de vizitatori, după care și-a încetat activitatea.[18][17]
Potrivit nepotului Cristian, Radion „a sădit în anii 1970 o mulțime de copaci în jurul actualului Institut de Științe ale Educației din cartierul Poșta Veche din Chișinău, în apropierea locuinței în care a locuit în ultimii 35 de ani de viață. Din această cauză, lumea a numit o perioadă acest loc „Dumbrava lui Radion Cucereanu”.”[8][19] Potrivit aceluiași, în perioada în care a trăit în URSS, gândierea lui Radion a fost influențată de propaganda sovietică, devenind un admirator al lui Lenin, concepții de care s-a debarasat mai târziu:
„În jurul anilor 1990, bunicul Radion s-a debarasat definitiv de ideologia comunistă, aflând tot adevărul despre crimele lui Lenin și Stalin, și și-a descoperit vocația românească. S-a închinat în fața statuii lui Ștefan cel Mare și a zis „Măria Ta, eu sunt român.””
În 1997 a editat revista „Natura și omul”, însă în scurt timp publicația a fost închisă din cauza problemelor financiare.[20][21] În anii 2001-2002, a fost corespondent netitular la revista „Natura”. În 2003-2004, a publicat esee în fiecare număr al revistei „Florile Dalbe”, iar în 2005 a fost moderatorul paginii tematice lunare „Ave Terra!”[20][16]
A publicat șase cărți de literatură artistică (povestiri pentru copii), două manuale școlare, 15 lucrări didactice, trei lucrări științifice populare,[22] precum și trilogia „Lacrimile românilor basarabeni” (2012) și a fost co-autor al cărții „Martiriul transnistrean sub jugul totalitar rusesc” (2013).
În 2012, și-a dăruit arhiva Muzeului Pedagogic Republican din Chișinău
Lucrări:
- Primul zbor, Chișinău, Literatura Artistică (1974)
- Tainicul clopotar, Chișinău, Literatura Artistică (1979)
- Nucul, Chișinău, Literatura Artistică (1981)
- Inimă fermecată, Chișinău, Literatura Artistică (1987)
- V. Șatalov. Repere instructive - botanica clasa a V-a (1989)
- Programa de educație pentru sănătate clasele V-IX, ediția I (1995)
- Program de educație pentru sănătate clasele V-IX, ediția a II-a (1996)
- Botanica clasa a V-a, Chișinău, Lumina (1994)
- Științe clasa a V-a, Chișinău, Lumina, Litera (2000)
- Poznanie mira V-îi class, Chișinău, Lumina, Litera (2000)
- Călăuza profesorului - științe clasa a V-a, Chișinău, Lumina (2000)
- Poznanie mira V-i class - cniga dlea prepodovatelia, Chișinău, Lumina (2000)
- Surprinde adierile naturii, 300 de cugetări despre natură și om, ediția I, Chișinău, Lyceum (2004)
- Surprinde adierile naturii, 365 de cugetări despre om și mediul ambiant, ediția a II-a, Chișinău, Lyceum (2005)
- Repere geografice clasa a V-a, Chișinău, Lyceum (2005)
- Repere geografice clasa a VI-a, Chișinău, Lyceum (2005)
- Științe clasa a V-a - caietul elevului, Chișinău, Integritas (2005)
- Vocabular - biologie. Clasa a VI-a, Chișinău, Integritas (2005)
- Vocabular - biologie. Clasa a VII-a, Chișinău, Integritas (2005)
- Repere instructive - biologie. Clasa VIII-a, Chișinău, Integritas (2005)
- Repere instructive - biologie clasa IX, Chișinău, Integritas (2005)
- Repere instructive - biologie clasa X, Chișinău, Integritas (2005)
- Caietul elevului - biologie clasa a VIII-a (2005)
- Caietul elevului - biologie clasa a IX-a (2005)
- Caietul elevului - biologie clasa a X-a (2005)
- Câinele: prietenie și fidelitate, Chișinău, Univers Pedagogic (2006)
- Pisica: blândul răpitor, Chișinău, Grafema Libris (2007)
- Imn calului, Chișinău, Grafema Libris (2008)
- Lacrimile românilor basarabeni (trilogie), București, Ed. Biodova (2012)
- Martiriul transnistrean sub jugul totalitar rusesc (coautor), Chișinău (2013)
* 1927. Ľubor Kresák (n. 23 august 1927, la Topoľčany, Cehoslovacia; d. 20 ianuarie 1994, la Bratislava, Slovacia) a fost un astronom slovac
A descoperit două comete: cometa periodică 41P/Tuttle-Giacobini-Kresák și cometa neperiodică C/1954 M2 (Kresak-Peltier).
El a sugerat, de asemenea, în 1978, că evenimentul de la Tunguska fusese datorat unui fragment al cometei periodice Encke.
În 1987 Ľubor Kresák a descoperit că 26P/Grigg-Skjellerup este aceeași cometă observată, la 17 martie 1808, de Jean-Louis Pons.
* 1929: Zoltán Czibor Suhai (n. , Kaposvár, Ungaria – d. , Komárom, Ungaria)[1] a fotbalist maghiar care juca pe postul de mijlocaș de bandă sau atacant. Pe durata carierei sale, el a evoluat la cluburi ca Ferencváros TC, Honvéd Budapesta și FC Barcelona, dar și echipa națională de fotbal a Ungariei, la care în anii 1950 a făcut parte din celebra echipă Maghiarii Magici, numită și ”Echipa de aur”. După Revoluția ungară din 1956, el s-a mutat cu traiul în Spania, unde a devenit un jucător de bază la FC Barcelona.
· 1940: S-a nascut Zoe Petre, istoric si profesor universitar, fost consilier prezidenţial, sef al Departamentului de analiza politica din România (“Civilizaţia greacă” si “Originile democraţiei”). (d. , București).
· 1942 - S-a născut David (Roger Greeway), cântăreţ şi compozitor britanic.
· 1942 - S-a născut Anthony Micale, vocalist american (The Reflections).
· 1944: Augustin Deleanu (n. 23 august 1944, Măgurele, Județul Ilfov - d. 27 martie2014, București)[2] a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal 1970 din Mexic, performanță pentru care în martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a.
* 1947: Maria Drăgan (n. , raionul Nisporeni, Moldova – d. , raionul Nisporeni, Moldova)[1] a fost o interpretă moldoveană de muzică populară românească.
* 1947: Maria Drăgan (n. , raionul Nisporeni, Moldova – d. , raionul Nisporeni, Moldova)[1] a fost o interpretă moldoveană de muzică populară românească.
După terminarea studiilor, în 1965, Maria Drăgan evoluează în formația lui Isidor Burdin de pe lângă Casa de Cultură din sectorul Buiucani (Chișinău), plecând într-un turneu în Italia.[3]
Întoarsă în țară, în 1966, află că la Filarmonica de Stat din Republica Moldova s-a anunțat crearea unui ansamblu de muzică populară: Orchestra „Mugurel”. Este admisă cu succes pentru postul de solist vocal la concursul organizat de filarmonică. Activează la acest ansamblu, sub conducerea muzicală a violonistului Valeriu Negruzzi (menționat uneori ca Negruți sau Negruță), până în 1974, când Orchestra „Mugurel” se desființează. Din orchestră au făcut parte instrumentiști ca: Alexandru Vacarciuc (acordeon), Petru Dabija (țambal), Liusic Rozman (vioară), Sergiu Cojoc (taragot), Ion Ciobanu (violă), Vasile Chilcic (contrabas).
Se bucură de succes în Ungaria, la Festivalul de artă al RSS Moldovenești (1971), unde este distinsă cu Premiul special.[4]
De-a lungul carierei artistice, a întreprins numeroase turnee în URSS.
Maria Drăgan a suferit de tuberculoză, boală care i-a pricinuit și moartea.[5] Ajunge să cânte în 1977 la restaurantul „Beciul Vechi” din sectorul Botanica, iar în 1978-1979 la Orchestra „Ciocârlia” a Palatului Sindicatelor din sectorul Râșcani, condusă de Valeriu Negruzzi
Se stinge prematur din viață în satul natal la vârsta de 39 de ani
Repertoriul Mariei Drăgan era alcătuit din cântece populare din Basarabia, cântece populare românești preluate de la interprete precum Maria Tănase, Ioana Radu, Aurelia Fătu-Răduțu etc. și romanțe românești.
· 1948: Andrei Gabriel Pleșu (n. ,[5] București, Republica Populară Română[6]) este un scriitor și eseist român, estetician și istoric al artei, stilist al limbii române. A fost ministrul Culturii (28 decembrie 1989 - 16 octombrie 1991) în Guvernul Petre Roman și ministrul Afacerilor Externe în Guvernul Radu Vasile (29 decembrie 1997-22 decembrie 1999).
Absolvent al Liceului „Spiru Haret” și al Facultății de Arte Plastice (la Secția de istoria și teoria artei), ca șef de promoție, a participat la Școala de la Păltiniș, fiind alături de Gabriel Liiceanu unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Constantin Noica. În tinerete, la vârsta de 20 de ani (în 1968), a intrat în Partidul Comunist Român, pentru ca în ultimii ani ai regimului comunist să fie unul dintre intelectualii opozanți, neremarcându-se totuși prin gesturi militante de disidență. A ajuns persona non grata în urma scandalului „Meditației Transcedentale”, pierzându-și locul de muncă și fiind nevoit să petreacă o perioadă de timp „în exil” la Tescani. Deși i-a fost permis să părăsească țara încă înainte de 1989, întâlnind figuri de primă mână ale exilului, precum cuplul Virgil Ierunca-Monica Lovinescu, a ales să nu rămână în străinătate.
Doctor honoris causa al Universității „Albert Ludwig” din Freiburg (2000) și al Universității „Humboldt” din Berlin (2001), Commandeur des Ordre des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d'honneur și autor de succes, a fost și puternic contestat în ultimii ani, fiind asimilat alături de Gabriel Liiceanu și Horia Roman Patapievici unui grup de interese care ar acapara viața intelectuală și culturală a României. Andrei Pleșu a fost de asemenea aspru criticat ca susținător al președintelui Traian Băsescu, deși își depusese încă din 2005 demisia din funcția de consilier prezidențial.
A fondat revista culturală Dilema (mai târziu redenumită Dilema Veche), în care publică un editorial săptămânal. Pleșu a realizat împreună cu Gabriel Liiceanu câteva emisiuni de televiziune, printre care 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu (2011).
Ca scriitor, înregistrează un important succes de stimă și de public (critica îl consacră dinainte de 1989 - N. Manolescu, Monica Lovinescu etc. -, cărțile sale cuprind azi constant tiraje de zeci de mii de exemplare) cu volumele Minima moralia (1988), Jurnalul de la Tescani (1993) și Despre îngeri(2003). Contrastul formal între o problematică gravă (cu deosebire morală, teologică și existențială) și abordarea ei relaxată, adesea ludică și de o frapantă veracitate, constituie elementul determinant al stilului său de autor. Ilustrativ în acest sens e propriul său portret:
S-a născut la București, ca fiu al chirurgului Radu Pleșu și al soției acestuia, Zoe Rădulescu. În 1955 a început școala primară la Sinaia însă după numai un an a urmat școala la Pârscov, județul Buzău (1956-1957) și a încheiat-o la București (1959).[8]„Citesc cu plăcere, îmi plac ideile și îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac și cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul... Asta e, vreau-nu-vreau, "rețeta" mea existențială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. (...) Cine - atribuindu-mi perfecțiuni geometrice - e dezamăgit să-mi vadă ridurile, și-a creat un interlocutor fals și nu am de gînd să încurajez o asemenea anomalie[7]”
A absolvit Liceul "Spiru Haret" din București în 1966, apoi a urmat cursurile Facultății de Arte Plastice, secția istoria și teoria artei. În 1980 a obținut titlul de doctor în istoria artei cu teza "Sentimentul naturii în cultura europeană". Între 1975-1977 a fost bursier Humboldt la Universitatea din Bonn și în perioada 1983-1984 bursier la Universitatea din Heidelberg.[8][9]
În timp ce era student, a devenit membru al Partidului Comunist Român. A fost exclus din PCR în mai 1982 ca urmare a implicării sale în așa-numita „afacere a Meditației Transcendentale”, instrumentalizată de puterea comunistă pentru a compromite mai mulți membri ai intelectualității vremii; pe lângă Pleșu, între cei vizați de acțiunea regimului comunist, se numărau sculptorul Ovidiu Maitec și scriitorul Marin Sorescu.[10] A fost „exilat” la Tescani și i s-a luat dreptul de semnătură.
Andrei Pleșu i-a trimis două memorii lui Nicolae Ceaușescu, în care îi cerea acestuia reangajarea la Institutul de Istorie a Artei, și a nu fi pus la zid pentru participarea la o conferință pe tema „meditației trancendentale”.[11] Ceea ce nu știa era că operațiunea fusese orchestrată de Securitate în scopul eliminării unor persoane incomode, și astfel apelurile sale erau inutile.
Cercetător la Institutul de Istoria Artei, participă alături de Gabriel Liiceanu la seminariile private ținute de Constantin Noica la Păltiniș. Încadrabile în prealabil preocupărilor conexe istoriei și teoriei artei, volumele, studiile și cronicile sale din presa timpului își lărgesc treptat tematica înspre domeniul moralei și al antropologiei culturale, recomandându-l imediat, prin percutanța ideilor și luxurianța stilului, drept unul dintre cei mai captivanți eseiști ai vremii (v. criticile lui Al. Rosetti, Monica Lovinescu, N. Manolescu etc.)
Către sfârșitul anilor '80, poetul și disidentul anticomunist Mircea Dinescu era arestat la domiciliu, din cauza unui interviu acordat unui jurnalist străin. Pe toată perioada arestului la domiciliu, când casa era păzită de Securitate și Dinescu o putea părăsi doar în compania securiștilor, una din puținele persoane care l-au vizitat în mod repetat, înfruntând stigmatul asocierii cu un opozant al regimului, a fost Andrei Pleșu.
După prăbușirea regimului comunist, a înființat institutul de studii avansate „New Europe College”, revista culturală Dilema(azi, Dilema veche) și a acceptat în diverse perioade o serie de funcții publice.
A fost începând cu 28 decembrie 1989 primul ministru al culturii după căderea regimului comunist. Două dintre realizările majore din timpul mandatului său sunt conform intelectualului Dan C. Mihăilescu transformarea fostei Edituri politice în Editura Humanitas - prin numirea în funcția de director a prietenului și comilitonului său păltinișean Gabriel Liiceanu - și transformarea Muzeului de Istorie a PCR în Muzeul Țăranului Român, la conducerea căuia a fost numit intelectualul Horia Bernea.[12]
În timpul guvernării PSD din 2000-2004, Pleșu a fost membru al Colegiului CNSAS, organismul responsabil cu studierea arhivelor fostei poliții de stat și cu stabilirea culpabilității individuale care colaboraseră cu aceasta. În ședința din 5 octombrie 2004, în care se vota dacă politicianul Corneliu Vadim Tudor făcuse sau nu poliție politică, minoritatea reprezentată de Andrei Pleșu, Mircea Dinescu, Horia Roman Patapievici si Claudiu Secașiu a fost învinsă de către Gheorghe Onișoru (PNL), Constantin Buchet (PRM), Viorel Nicolescu (PNTCD) si Ladislau Csendes (UDMR), datorită dreptului lui Onișoru, ca președinte al Colegiului, de a exprima două voturi. [13] Astfel, deși existau la dosar mărturii că Tudor înaintase chiar și lui Ceaușescu liste cu persoane care urmau să fie disciplinate, acesta a fost curățit de orice vină. Pe data de 7 octombrie 2004, în cadrul unei conferințe de presă extraordinare, Andrei Pleșu a demisionat din Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
În 1972 s-a căsătorit cu Catrinel Maria Petrulian, fiica profesorului și membru al Academiei, Nicolae Petrulian (1902-1983);[8]are doi fii Matei și Mihai.
A publicat în România:
- Călătorie în lumea formelor, Ed. Meridiane, 1974;
- Pitoresc și melancolie: o analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, Ed. Univers, 1980; reeditări ulterioare la Ed. Humanitas 1992, 2003, 2009;
- Francesco Guardi, Ed. Meridiane, 1981;
- Ochiul și lucrurile, Ed. Meridiane, 1986;
- Minima moralia (elemente pentru o etică a intervalului), Cartea românească, 1988, reeditări ulterioare (Humanitas) 1994, 2002, 2005, 2006, 2013 [15]
- Dialoguri de seară, Ed. Harisma, 1991;
- Jurnalul de la Tescani, Ed. Humanitas, 1993, 1996, 2003, 2005, 2011;
- Limba păsărilor, Ed. Humanitas, 1994, 1997, 2009;
- Chipuri și măști ale tranziției, Ed. Humanitas, 1996;
- Transformări, inerții, dezordini. 22 de luni după 22 decembrie 1989 (coautori Petre Roman și Elena Ștefoi), Ed. Polirom, 2002
- Despre îngeri, Ed. Humanitas, 2003 [16][17][18], 2005, 2012, 2015;
- Obscenitatea publică, Ed. Humanitas, 2004, 2005;
- Comèdii la porțile Orientului, Ed. Humanitas, 2005, 2006, 2008, 2011, 2012;
- Despre bucurie în Est și în Vest și alte eseuri, Ed. Humanitas, 2006, 2007;
- Sensuri metafizice ale crucii (în colaborare), Ed. Humanitas, 2007;
- Note, stări, zile (1968 - 2009), Ed. Humanitas, 2010, 2012;
- Despre frumusețea uitată a vieții (reunește eseuri din "Dilema veche" și "Adevărul"), Ed. Humanitas, 2011, 2014;
- Față către față. Întâlniri și portrete, Ed. Humanitas, 2011;
- Parabolele lui Iisus: adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, 2012;
- Din vorbă-n vorbă, Ed. Humanitas, 2013 [19]
- Neliniști vechi și noi, Ed. Humanitas, 2016
- Despre inimă și alte eseuri, Ed. Humanitas, 2017
- Pe mâna cui suntem?, Ed. Humanitas, 2018
A câștigat concursul muzical Eurovision 1972 reprezentând statul Luxemburg cu melodia Après Toi (După tine).
| Vicky Leandros | |
 |
· 1949 - S-a născut Rick Springfield, cântăreţ, chitarist şi compozitor australian.
* 1950: Luigi "Gigi" Delneri, de multe ori incorect scris ca Del Neri[1] (născut 23 august 1950) este un un antrenor de fotbal fost jucător, care în acest moment pregătește clubul italian Hellas Verona
* 1950: Luigi "Gigi" Delneri, de multe ori incorect scris ca Del Neri[1] (născut 23 august 1950) este un un antrenor de fotbal fost jucător, care în acest moment pregătește clubul italian Hellas Verona
· 1951: Ahmat Abdulhamidovici Kadîrov (în rusă Ахмат Абдулхамидович Кадыров) (n. 23 august 1951, d. 9 mai 2004), scris și Ahmad, a fost muftiușef al Republicii Cecene Icikeria în anii 1990 în timpul și după Primul Război Cecen. La începutul celui de al Doilea Război Cecen, a trecut de cealaltă parte, susținând guvernul rus și a devenit președinte al Republicii Cecene începând cu 5 octombrie 2003, după ce condusese administrația din iulie 2000.
* 1952: Richard "Rick" McCallum (n. 23 august 1952, Heidelberg, Germania) este un producător de film american de origine germană. Este cel mai cunoscut ca producător al serialului Aventurile tânărului Indiana Jones, al seriei de filme prequel Războiul stelelor și al relansării seriei originale. McCallum este notabil pentru colaborarea sa frecventă cu producătorul american George Lucas.
La 9 mai 2004, a fost asasinat de islamiști ceceni la Groznîi, într-un atentat cu bombă în timpul unei parade de comemorare a victoriei sovietice în al Doilea Război Mondial. Fiul său, Ramzan Kadîrov, care condusese miliția tatălui său în timpul conflictului cecen, i-a devenit succesor în martie 2007 în funcția de președinte al republicii.
| Ahmat Kadîrov Ахмат Кадыров | |
 |
| Richard "Rick" McCallum | |
 |
Este cunoscut pentru perioada de la Real Madrid, și a fost cunoscut pentru lovitura sa de cap uimitoare, cu o săritură de 1,80 m, și este cunoscut ca unul din cei mai buni atacanți din istoria fotbalului spaniol
· 1955 - S-a născut Marion Valentino, vocalistă şi chitaristă britanică (The Doll).
* 1959: Petru Mărginean (n. ) este un inginer și politician din România, primar al municipiului Deva în perioada 2012–2016.
A terminat în 1985 cursurile Facultății de Construcții din cadrul Institutului Politehnic Cluj-Napoca, iar în 2006 pe cele ale Universității Creștine Dimitrie Cantemir din București, Facultatea de Științe Politice. Inginer de meserie, a lucrat în domeniul construcțiilor din 1985 până în anul 2000.
În anul 1996 intră în politică, fiind membru fondator al filialei județene PUR devenit ulterior Partidul Conservator. În 1999, preia șefia filialei județene a partidului și se implică din ce în ce mai activ în viața politică. În 2001 începe o carieră și în administrație. Este numit subprefect al județului Hunedoara, funcție pe care o deține până în 2003. În perioada 2004 – 2008, ocupă postul de vicepreședinte al Consiliului Județean Hunedoara. În 2012 a fost ales primar al municipiului Deva și a candidat în 2016 din partea Partidului Național Liberal pentru un nou mandat în fruntea orașului, dar a fost învins de fostul primar și deputat în funcție Mircia Muntean.
* 1960. Ștefan Iovan (n 23 august 1960 la Moțăței, Dolj) este un fost jucător de fotbal, câștigător al Cupei Europei cu Steaua București în 1986, în acel moment fiind căpitanul echipei. În prezent el este antrenor asistent la FC Viitorul. Avea calități fizice remarcabile, fiind și un bun dribleor și șuteor.[1]
* 1959: Petru Mărginean (n. ) este un inginer și politician din România, primar al municipiului Deva în perioada 2012–2016.
A terminat în 1985 cursurile Facultății de Construcții din cadrul Institutului Politehnic Cluj-Napoca, iar în 2006 pe cele ale Universității Creștine Dimitrie Cantemir din București, Facultatea de Științe Politice. Inginer de meserie, a lucrat în domeniul construcțiilor din 1985 până în anul 2000.
În anul 1996 intră în politică, fiind membru fondator al filialei județene PUR devenit ulterior Partidul Conservator. În 1999, preia șefia filialei județene a partidului și se implică din ce în ce mai activ în viața politică. În 2001 începe o carieră și în administrație. Este numit subprefect al județului Hunedoara, funcție pe care o deține până în 2003. În perioada 2004 – 2008, ocupă postul de vicepreședinte al Consiliului Județean Hunedoara. În 2012 a fost ales primar al municipiului Deva și a candidat în 2016 din partea Partidului Național Liberal pentru un nou mandat în fruntea orașului, dar a fost învins de fostul primar și deputat în funcție Mircia Muntean.
* 1960. Ștefan Iovan (n 23 august 1960 la Moțăței, Dolj) este un fost jucător de fotbal, câștigător al Cupei Europei cu Steaua București în 1986, în acel moment fiind căpitanul echipei. În prezent el este antrenor asistent la FC Viitorul. Avea calități fizice remarcabile, fiind și un bun dribleor și șuteor.[1]
Iovan a debutat la CSM Reșița în 1977, de unde a plecat la Luceafărul București, un an mai târziu. Luceafărul era o echipă formată de Federația Română de Fotbal pentru a aduna tinere speranțe din fotbalul românesc, dar care nu juca într-o ligă. S-a întors la Reșița în 1979. În iarna anului 1981 s-a transferat la Steaua București unde a jucat 10 ani, până în 1991.
În 1991 s-a alăturat clubului englez de fotbal Brighton & Hove Albion, dar s-a întors la Steaua București în 1992 pentru jumătate de sezon, după care a plecat la Rapid București, iar mai apoi la Electroputere Craiova în 1995. Ultimul său sezon de jucător profesionist de fotbal a fost 1996 - 97 la CSM Reșița.
Iovan a jucat în total de 365 de ori în Divizia A unde a înscris 20 de goluri. A câștigat campionatul de 5 ori și Cupa României de patru ori.
În 1986, Iovan a câștigat cu Steaua București Cupa Campionilor Europeni, fiind căpitanul echipei în finala de la Sevilla[1], iar în 1987 a câștigat Supercupa Europei și a disputat Cupa Intercontinentală.
Pentru echipa reprezentativă a României, Iovan a jucat de 35 de ori și a înscris 3 goluri. A evoluat de asemenea de 12 ori pentru echipa României sub 21 de ani.
În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” Clasa a II-a pentru câștigarea Cupei Campionilor Europeni din sezonul 1985-1986
· 1961 - S-a născut Bobby Gubby, vocalist britanic (Bucks Fizz).
* 1961: Alexandre Michel Gérard Desplat (n. 23 august 1961) este un compozitor francez de muzică de film. A câștigat două Premii Oscar și a fost nominalizat de șapte ori, a primit șase nominalizări la Premiile BAFTA și șase nominalizări la Globurile de Aur, câștigând un Glob de Aur pentru coloana sonoră a filmului The Painted Veil în 2006. În 2011, Desplat a câștigat primul său premiu BAFTA pentru coloana sonoră a filmului The King's Speech, coloană sonoră pentru care a câștigat și primul său premiu Grammy în 2012. Printre alte proiecte, Desplat a compus muzica pentru diferite filme de la Hollywood inclusiv The Queen, The Curious Case of Benjamin Button, The Golden Compass, New Moon, Fantastic Mr. Fox și cele două filme Harry Potter and the Deathly Hallows.
* 1963: Park Chan-wook (coreeană: 박찬욱; n. 23 august 1963) este un regizor, scenarist, producător și fost critic de film sud-coreean. Unul dintre cei mai apreciați și mai populari cineaști din țara sa, Park este cunoscut pe plan internațional pentru filmele sale Setea, Slujnica și ceea ce avea să devină The Vengeance Trilogy – Sympathy for Mr. Vengeance (2002), Oldboy(2003) și Lady Vengeance (2005). Peliculele sale se remarcă prin cinematografia impecabilă, umorul negru și abordarea subiectelor brutale.
* 1961: Alexandre Michel Gérard Desplat (n. 23 august 1961) este un compozitor francez de muzică de film. A câștigat două Premii Oscar și a fost nominalizat de șapte ori, a primit șase nominalizări la Premiile BAFTA și șase nominalizări la Globurile de Aur, câștigând un Glob de Aur pentru coloana sonoră a filmului The Painted Veil în 2006. În 2011, Desplat a câștigat primul său premiu BAFTA pentru coloana sonoră a filmului The King's Speech, coloană sonoră pentru care a câștigat și primul său premiu Grammy în 2012. Printre alte proiecte, Desplat a compus muzica pentru diferite filme de la Hollywood inclusiv The Queen, The Curious Case of Benjamin Button, The Golden Compass, New Moon, Fantastic Mr. Fox și cele două filme Harry Potter and the Deathly Hallows.
Desplat a lucrat atât pentru filme franceze cât și pentru filme de la Hollywood, compunând muzica pentru peste 100 de filme, inclusiv Lapse of Memory (1992), Family Express (1992), Regarde Les Hommes Tomber (1994), Les Péchés Mortels (1995), filmul nominalizat la premiile César Un Héros Très Discret (1996), Une Minute de Silence (1998), Sweet Revenge (1998), Le Château des Singes (1999), Home Sweet Home (2001), Reines d'un Jour (2001), filmul nominalizat la César Sur mes lèvres, Rire et Châtiment (2003), filmul castigator al premiului César The Beat That My Heart Skipped (2005), The Queen (2006), Fantastic Mr. Fox (2009), Harry Potter and the Deathly Hallows - Part 1 (2010), The Ghost Writer (2010), Harry Potter and the Deathly Hallows - Part 2 (2011), The Grand Budapest Hotel (2014) și The Shape of Water (2017).
Desplat a compus melodii care au fost interpretate în film de artiști precum Akhenaton, Kate Beckinsale, Charlotte Gainsbourg, Valérie Lemercier, Miosotis și Catherine Ringer. De asemenea, a compus și muzică pentru teatru, inclusiv piese interpretate la Comédie Française. Desplat a dirijat muzica sa interpretată de Orchestra Simfonică din Londra, Orchestra Filarmonicii Regale și Orchestra Simfonică din Munchen.
În 2007 a compus muzica pentru filmul lui Philip Pullman, The Golden Compass, debutul regizoral al lui Zach Helm Mr. Magorium's Wonder Emporium și filmul lui Ang Lee, Lust, Caution. Înainte de acestea, a compus muzica și pentru alte filme cum ar fi The Luzhin Defence, Girl with a Pearl Earring, Syriana, Birth, Hostage, Casanova, The Nest și The Painted Veil, pentru care a câștigat Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună coloană sonoră.
Desplat a compus muzica pentru Largo Winch, Coco avant Chanel al lui Anne Fontaine, L'Armée du Crime al lui Robert Guédiguian, Cheri, Julie & Julia regizat de Nora Ephron, Fantastic Mr. Fox regizat de Wes Anderson, New Moon regizat de Chris Weitz, The Ghost Writer regizat de Roman Polanski, Tamara Drewe, The Special Relationship și The King's Speech.
Proiectele din 2011 ale lui Desplat includ The Tree of Life regizat de Terrence Malick, A Better Life, La Fille du Puisatier, The Ides of March regizat de George Clooney și The Spider's House.
Desplat a început anul 2012 compunând muzica filmului Extrem de tare și incredibil de aproape și a continuat cu filmele The Spider's House, filmul biografic Cloclo, filmul de animație Cinci eroi de legendă și filmul lui Ben Affleck Argo. Pentru ultimul film a primit a cincea nominalizare la premiile Oscar și a șasea nominalizare la Globurile de Aur.[3][4]
În 2014 a compus muzica pentru 5 mari proiecte, dintre care pentru The Grand Budapest Hotel a câștigat primul premiu Oscar[5].
În 2018 a câștigat al doilea său premiu Oscar pentru coloana sonoră a filmului The Shape of Water
| Alexandre Desplat | |
 |
| Park Chan-wook | |
 Park Chan-wook la ediția din 2009 a Festivalului de Film de la Cannes |
Boorman a fost educat la trei scoli independente, două în Republica Irlanda : Școala Sf. Gerard în Bray, comitatul Wicklow; la Sf. Kilian Deutsche Schule ("Școala germană St Kilian"), în Dublin și Sibford School din Quaker lângă Banbury, în Oxfordshire, din 1980 pana in 1983.
Născut în Anglia, Boorman a petrecut o mare parte din anii de formare, în comitatul Wicklow, Irlanda. Boorman este fiul designerul german de îmbrăcăminte Christel Kruse și al regizorului John Boorman.[1] Este casatorit cu Olivia, cu care are două fiice, Doone și Kinvara. Își are reședința în Barnes, în sud-vestul Londrei.
Filmografie:
- Deliverance (1972)
- Excalibur (1981)
- The Emerald Forest (1985)
- Hope and Glory (1987)
- Two Nudes Bathing (1995)
- The Serpent's Kiss (1997)
- The Bunker (2001)
- I, Cesar (2003)
- In My Country (2004)
- Famous and Fearless (2011)
- World's Most Dangerous Roads (2011)
* 1968: Hajime Moriyasu (n. 23 august 1968) este un fost fotbalist japonez.
* 1970: River Jude Phoenix (n. ,[1][2][3] Madras[*], SUA – d. ,[1][4][5][6][2][3] West Hollywood[*], SUA[7][8][9]) a fost un actor, muzician și activist american. El a fost fratele mai mare al lui Rain Phoenix, Joaquin Phoenix, Liberty Phoenix și Summer Phoenix.
Munca lui Phoenix a cuprins 24 de filme și apariții de televiziune, iar creșterea sa spre faimă a dus la statutul său de "idol adolescent". A început cariera de actorie la vârsta de 10 ani, în reclame de televiziune. A jucat în filmul de aventuri science fiction "Explorers" (1985) și a avut primul său rol important în 1986 în "Stand by Me". Phoenix a făcut o tranziție în mai multe roluri orientate spre adulți cu "Running on Empty" (1988), jucând fiul părinților fugari într-un spectacol bine primit, care i-a adus o nominalizare la un Premiu Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar și "My Own Private Idaho" (1991), jucând un hustler gay în căutarea mamei sale înstrăinate. Pentru ultima lui performanță, Phoenix a câștigat o enormă laudă și a câștigat Cupa Volpi pentru cel mai bun actor la Festivalul de Filmde la Veneția, împreună cu cel mai bun actor de la Societatea Națională de Critici de Film.
Pe 31 octombrie 1993, Phoenix a murit de intoxicație combinată cu medicamente după o supradoză de droguri pe trotuarul din fața clubului de noapte West Hollywood The Viper Room, la vârsta de 23 de ani. În momentul morții sale, Phoenix fusese în mijlocul filmării pentru filmul "Dark Blood" din 2012.
Phoenix s-a născut pe 23 august 1970 în Madras, Oregon, Statele Unite, primul copil al lui Arlyn Dunetz și John Lee Bottom. Părinții lui Phoenix l-au numit după râul vieții din romanul lui Hermann Hesse, Siddhartha, iar al doilea nume l-a primit după piesa Hey Jude a lui Beatles. Într-un interviu cu "People", Phoenix și-a descris părinții lui ca "hippie". Mama sa s-a născut în Bronx, New York, părinți fiind evrei ai căror familii au emigrat din Rusia și Ungaria. Tatăl său a fost un catolic din Fontana, California, de origine engleză, germană și franceză. În 1968, mama lui Phoenix și-a părăsit familia din New York și a călătorit prin Statele Unite. În timp ce călătorea în nord-ul Californiei s-a întâlnit cu John Lee Bottom. S-au căsătorit pe 13 septembrie 1969, în mai puțin de un an de la întâlnire.
Familia lui Phoenix s-a mutat în țară când era foarte tânăr. Phoenix a fost crescut în Micanopy, Florida, o mică suburbie din Gainesville, unde locuiau în sărăcie. Phoenix a declarat că au trăit într-o "situație disperată". Phoenix cânta de multe ori la chitară în timp ce el și sora lui au cântat pe colțurile străzii pentru bani și mâncare pentru a-și ajuta familia în cresterea banilor. Phoenix nu a participat niciodată la școala oficială. Scenaristul Naomi Foner a comentat mai târziu: "El a fost total, absolut fără educație. Adică, putea să citească și să scrie și a avut un apetit pentru el, dar nu avea rădăcini adânci în vreun fel de istorie sau literatură". Aceasta este contrazisă de o declarație a lui George Sluizer, care a susținut că Phoenix era dislexic.
În 1973, familia s-a alăturat unei noi controversate mișcări religioase creștine, numită "Copiii lui Dumnezeu", ca misionari. Familia se muta în Caracas, Venezuela, unde Copiii lui Dumnezeu i-au așezat să lucreze ca misionari și culegători de fructe. Deși Phoenix rareori vorbea despre cult, el a fost citat de Arlyn Phoenix într-un articol din Esquire din 1994 că a spus: "Sunt dezgustători, ei distrug viețile oamenilor". Într-un interviu cu revista Details din noiembrie 1991, Phoenix a declarat că și-a pierdut virginitatea la vârsta de doar 4 ani în timpul Copiilor lui Dumnezeu, "dar l-am blocat."
Arlyn și John au devenit deziluzionați în cele din urmă cu Copiii lui Dumnezeu; Arlyn îi va spune mai târziu unui jurnalist că ea și soțul ei s-au opus practicii grupului "Flirty Fishing", afirmând: "Grupul a fost distorsionat de liderul David Berg, care devenea puternic și bogat. ". La sfârșitul anilor '70, familia lui River s-a mutat cu părinții lui Arlyn în Florida. Familia a schimbat oficial numele lor în Phoenix, după pasărea mitică care se ridică din cenușa sa, simbolizând un nou început.
| River Phoenix | |
 |
· 1971 - S-a născut fotablistul italian Demetrio Albertini.
* 1973: Juan Manuel Márquez Méndez (23 august 1973) este un fost pugilistprofesionist mexican campion mondial. Este al treilea boxer mexican (după Erik Morales și Jorge Arce) care a devenit campion mondial la patru divizii, câștigând șapte titluri mondiale la patru categorii diferite
* 1974: Ovidiu Cernăuțeanu (n. 23 august 1974, Botoșani, România), cunoscut și ca Ovi Martin sau Ovidiu Jacobsen, este un cântăreț și compozitor român, care trăiește și activează în Norvegia.
* 1973: Juan Manuel Márquez Méndez (23 august 1973) este un fost pugilistprofesionist mexican campion mondial. Este al treilea boxer mexican (după Erik Morales și Jorge Arce) care a devenit campion mondial la patru divizii, câștigând șapte titluri mondiale la patru categorii diferite
* 1974: Ovidiu Cernăuțeanu (n. 23 august 1974, Botoșani, România), cunoscut și ca Ovi Martin sau Ovidiu Jacobsen, este un cântăreț și compozitor român, care trăiește și activează în Norvegia.
A emigrat în Norvegia în 1995.
Cernăuțeanu a fost ales, în 2010, să reprezinte România la Concursul Muzical Eurovision 2010 (ca Ovi), într-un duet cu Paula Seling. Cei doi interpreți au cântat piesa compusă de Ovi, „Playing With Fire”. În finala Eurovision s-au clasat pe locul 3.
În septembrie 2011, Ovidiu Cernăuțeanu a revenit în România.[1]
În 2014, Ovi a participat din nou la Eurovision din împreună cu Paula Seling, clasându-se în semi-finala a II-a pe locul 2, iar în finală pe locul 12. Piesa lor s-a numit Miracle.
| Ovidiu Cernăuțeanu | |
.jpg) Ovidiu Cernăuțeanu la Oslo în mai 2010 |
· 1974: Konstantin Sergheevici Novosiolov (în rusă Константин Сергеевич Новосёлов) (n. 23 august 1974, Nijni Taghil, RSFS Rusă) este un fizician britanic de origine rusă, cunoscut mai ales pentru lucrările în studiul grafenului efectuate împreună cu profesorul Andre Geim, pentru care ambii au primit Premiul Nobel pentru Fizică în 2010.[2] Novoselov este membru al grupului de cercetări în fizica mesoscopică de la Universitatea Manchester, ca Fellow al Royal Society
| Konstantin Novoselov | |
 |
· 1976: Paul Ciprian Surugiu (n. 23 august 1976, Turda), cunoscut după numele de scenă Fuego, este un cântăreț român de muzică ușoară. Este absolvent al Facultății de Teatru din cadrul Universității Ecologice, fiind actor la Teatrul „Alexandru Davila” din Pitești.[1]
Este moderatorul emisiunii Familia Favorit de pe Favorit TV.
Fuego a absolvit Liceul „Dr. Ion Rațiu” Turda și Facultatea de Teatru din cadrul Universității Ecologice. Însă, în paralel cu aceste studii, în particular, Fuego a urmat cursuri de canto. Colaborează cu Marius Țeicu - compozitor și profesor, Carmen Aldea Vlad - textier, obținând trofeul de cristal la festivalul Șlagărul de aur de la Minsk. De asemenea a luat și premiul pentru cel mai bun album de colinde al anului, Spre rai.
A participat la Festivalul Mamaia - Trei din Zece pentru un Spectacol - ediția a VIII-a - trofeul concursului cu piesa - Ești visul meu - Trofeul de Cristal - pentru cea mai bună voce a Facultății de Muzică. Marele Premiu la Festivalul - Zâmbete pe portativ, Marele Premiu de Regie pentru punerea în scenă a spectacolelor - Reacțiune în doi - după I. L. Caragiale și Geamantanul cu amintiri".
* 1978. Romik Khachatryan (armeană Ռոմիկ Խաչատրյան) (n. 23 august 1978) este un jucător de fotbal armean, în prezent legitimat la echipa de fotbal greacă AE Paphos. În Liga I a evoluat la Unirea Urziceni și U Cluj.
* 1981: Carlos Javier Cuéllar Jimenez (n. 23 august 1981 la Madrid) este un fotbalist spaniol care în prezent este liber de contract,poate juca pe postul de fundaș central sau fundaș dreapta. În sezonul 2007-2008, pe vremea în care juca la formația Glasgow Rangers, a fost declarat jucătorul anului în Scoția.
* 1982: Cristian Dorin Tudor (n. 23 august 1982 - d. 23 decembrie 2012) a fost un fotbalist profesionist român. Cristian Tudor evolua pe postura de atacant. În cariera sa el a jucat la echipe precum Gloria Bistrița, Sheriff Tiraspol, Alania Vladikavkaz, FC Moscova. El a decedat pe 23 decembrie 2012, la vârsta de 30 de ani, fiind bolnav de cancer
* 1983: Zsolt Molnar (n. 23 august 1983) este un deputat român, ales în 2012.
* 1983: Bogdan Straton (n. 23 august, 1983 în Iași) este un fotbalist român care joacă pentru clubul CSMS Iași pe postul de fundaș.
* 1984. Glen Johnson(n. 23 august 1984) este un jucător englez de fotbal, care în prezent evoluează pe postul de fundaș. A mai jucat, de-a lungul timpului la West Ham United, Chelsea și Portsmouth. De asemenea, este internațional englez al echipei naționale a Angliei din anul 2003.
· 1986: Alexandra Irina Măruță (n. Alexandra Irina Mihai, la 23 august 1986, Câmpia Turzii)[2] cunoscută mai bine sub numele de scenă Andra, este o vedetă de televiziune[3] și cântăreață română de muzică pop, și R&B.[4][5]Primul său disc single, Andra îl lansează în anul 2001, la doar 14 ani, menținându-se pe primele locuri de la debut până în prezent, în cadrul Romanian Top 100.[6][7]
Începându-și cariera muzicală de la vârsta de 7 ani, aceasta a avut prima sa interpretare la un concurs muzical intitulat Tip Top Minitop în calitate de invitată, interpretând piesa lui Whitney Houston I Will Always Love You. Pe lângă muzica pop, aceasta cânta alternativ și muzică populară, drept pentru care a mers la un concurs intitulat Pe fir de baladă la vârsta de 9 ani, ce avea loc la Târgu Jiu. După ce concursul s-a finalizat, Andra nu a reușit să obțină unul din primele trei locuri, însă a câștigat o mențiune. La vârsta de 11 ani, aceasta a participat la alt concurs intitulat Festivalul Concurs de Interpretare Folclorică Toamna Arieșeană unde de această dată a câștigat primul loc. Pe lângă concursurile de muzică populară aceasta a mers și la concursuri de muzică ușoară, câștigând numeroase premii.[8]
În octombrie 2013, șlagărul Andrei, „K. la Meteo” în colaborare cu What's Up,[9] a fost nominalizat la categoria „Best Romanian Act” la MTV Europe Music Awards.[10] Andra a scos noi hit-uri în aprilie, 2013 "Inevitabil va fi bine", în decembrie 2013 "Atâta timp cât mă iubești!" cu Marius Moga, în februarie 2014 cu Vunk "Numai la doi", în iulie 2014, cu Liviu Teodorescu"Așa e dragostea", în ianuarie 2015, cu Shift "Avioane de hârtie", în aprilie 2015, cu Proconsul și Ștefan Bănică "Aici cu mine", în mai 2015 "Falava", în iunie 2015, "Nebuni în noapte", în august 2015, "Niciodată nu spune niciodată", în februarie 2016, "Iubirea schimbă tot" și cel mai recent single, cu David Bisbal, "Without You", care a reușit să adune în 9 zile de la lansare peste 13 milioane de vizualizări.
Până în prezent artista a lansat 12 albume, ale căror single-uri s-au bucurat de un real succes atât în țară cât și în străinătate, vânzându-se în peste 500.000 de copii.
Andra este căsătorită din 23 august 2008 cu prezentatorul de televiziune Cătălin Măruță, realizator al emisiunii "La Măruță". În 16 martie 2011, cei doi au devenit părinți când a venit pe lume David, primul lor copil.[21] La 23 iulie 2015, artista a dat naștere celui de-al doilea său copil, o fetiță, care a primit numele Eva Maria Ioana.
* 1995. Răzvan Grădinaru (n. 23 august 1995 este un jucător de fotbal român care este legitimat la CS Concordia Chiajna, unde evoluează pe postul de mijlocaș stânga.
Decese
· 30 i I.Hr: După invadarea cu succes a Egiptului, Octavianus ii executa pe Marcus Antonius Antyllus, fiul cel mare a lui Marc Antoniu, și pe Caesarion, ultimul rege al dinastiei grecesti a Ptolemeilor din Egipt și singurul copil al lui Cezar și al Cleopatrei.
· 406: Regele gotilor Radagaisus este executat, dupa ce armata sa a fost invinsa de generalul roman Stilicho. 12.000de luptatori „barbari” sunt încorporati în armata romană, iar altii sunt vânduti ca sclavi. Armata barbarului Radagaisus a navalit în nordul Italiei si a inaintat spre Florența, blocând orașul. O treime din trupele goților au fost uciși, dupa ce trupele romane comandate de Stilicho au spart asediul Florenței, care se găsea aproape pe punctul de predare. Radagaisus și-a abandonat oamenii și a încercat să scape, dar a fost capturat de romani si executat.
· 634: Califul Abu Bakr moare la Medina și este urmat de Umar I, la conducerea califatului. Abdallah ibn Osman Abu Bakr (573-643), primul calif arab musulman (632-634) a întreprins campanii militare in urma carora o cucerit Mesopotamia (Irakul de azi) și Palestina. Era unul dintre însoțitorii lui Mahomed si socrul acestuia, dar si cel mai apropiat prieten al profetului. Mormantul sau se afla in moscheea din orasul Medina, alături de trei califi care l–au succedat.
· 1305: William Wallace, cavaler si erou national scotian (n. 1272 - 1273)
* 1387: Olaf al II-lea Haakonsson (1370 – 23 august 1387) a fost rege al Danemarcei sub numele de Olaf al II-lea (1376–1387) și rege al Norvegieisub numele de Olaf al IV-lea (1380–1387). Olaf a fost fiul regelui Haakon al VI-lea al Norvegiei și nepotul regelui Magnus al IV-lea al Suediei. Mama lui a fost regina Margareta I a Danemarcei, care a fost fiica regelui Valdemar al IV-lea al Danemarcei.
* 1478: Iolanda a Franței (23 septembrie 1434 – 23 august 1478) a fost Ducesă consort de Savoia. A fost fiica regelui Carol al VII-lea al Franței și a soției acetuia, Maria de Anjou. S-a căsătorit cu Ducele Amadeus al IX-lea de Savoia în 1452.
* 1387: Olaf al II-lea Haakonsson (1370 – 23 august 1387) a fost rege al Danemarcei sub numele de Olaf al II-lea (1376–1387) și rege al Norvegieisub numele de Olaf al IV-lea (1380–1387). Olaf a fost fiul regelui Haakon al VI-lea al Norvegiei și nepotul regelui Magnus al IV-lea al Suediei. Mama lui a fost regina Margareta I a Danemarcei, care a fost fiica regelui Valdemar al IV-lea al Danemarcei.
A devenit rege al Danemarcei la vârsta de doar cinci ani și mai târziu și-a succedat tatăl ca rege al Norvegiei. Timp de 400 de ani care au urmat, Norvegia va fi condusă din Danemarca, până la separarea din 1814.
Când bunicul matern Valdemar al IV-lea al Danemarcei a murit, Olaf avea doar cinci ani. El a fost proclamat rege al Danemarcei anul următor de către Danehof. Mama lui, regina Margareta, a fost regentă în timpul minoratului său.
Olaf a devenit rege al Norvegiei după moartea tatălui său în 1380. Chiar și după ce Olaf a ajuns la majorat (15 ani) în 1385, mama sa a continuat să domnească pentru el. Odată cu ascensiunea lui la tronul norvegian, Danemarca și Norvegia au fost, astfel, unite într-o uniune personală condusă din Danemarca. Danemarca și Norvegia au avut același rege, cu scurte excepții, până la independența Norvegiei în 1814.
În august 1387, la vârsta de 16 ani, Olaf a murit pe neașteptate; a fost înmormântat la mănăstirea Sorø. Imediat au apărut zvonuri că Olaf a fost otrăvit, lucru care mai târziu a alimentat povestea "falsului Olaf".
După moartea lui, mama lui Olaf a fost proclamată "doamnă atotputernică și regentă a regatului Danemarcei". La acea vreme Danemarca nu avea legi care să permită unei femei să conducă de drept. Anul următor Norvegia a proclamat-o "regină domnitoare". După înfrângerea și răsturnarea regelui Albert în 1389 a fost proclamată "doamnă atotputernică a Suediei". La 13 iunie 1397, ea a fost în măsură să unească cele trei regate scandinave într-o uniune personală sub o singură coroană pentru succesorul ei, Eric de Pomerania.[1]
După Olaf, timp de peste 550 de ani, nici un rege norvegian nu s-a născut pe pământ norvegian, până la prințul Harald care s-a născut în 1937. De asemenea, moartea lui Olaf a dus la stingerea liniei masculine a dinastiei Bjelbo în Suedia.
| Olaf II și IV | |
| Rege al Danemarcei, Norvegiei | |
.jpg) Reprezentarea lui Olaf al II-lea pe Tapițeria Kronborg (Castelul Kronborg) |
A fost numită după bunica maternă, Iolanda de Aragon. A fost regentă a Savoiei în perioada 1472-78.
Împreună cu Amadeus ea a avut zece copii:
- Louis de Savoia (1453)
- Ana de Savoia (1455–1480), căsătorită cu Frederic de Aragon (1452–1504), prinț de Altamura
- Carol de Savoia (1456–1471), Prinț de Piedmont
- Louise de Savoia (1462–1503), căsătorită în 1479 cu Hugh de Chalon
- Filibert I de Savoia (1465–1482)
- Bernard de Savoia (1467)
- Carol I de Savoia (1468–1490)
- James Louis de Savoia (1470–1485), Conte de Genevois
- John Claude Galeazzo de Savoia (1472)
- Maria de Savoia (?–1511)
| Iolanda de Valois | |
 |
· 1498: Isabella, Prințesă de Asturia (2 octombrie 1470 – 23 august 1498) a fost regină consort a Portugaliei și moștenitoare prezumptivă a regelui Ferdinand al II-lea de Aragon și a reginei Isabella I a Castiliei ca fiică a lor cea mare. Surorile ei mai mici au fost: Caterina, regină a Angliei, regina Ioana I a Castiliei și Maria, regină a Portugaliei.
Isabella a fost primul copil al regelui Ferdinand al II-lea de Aragon și a reginei Isabella I a Castiliei. S-a născut în timpul domniei unchiului ei, regele Henric al IV-lea al Castiliei, care n-o va ierta pe mama ei pentru căsătoria cu Ferdinand fără permisiunea lui.
Ca urmare a ascensiunii mamei ei la tronul Castiliei, tânăra Isabella a fost investită ca moștenitoare a tronului până la nașterea fratelui ei mai mic Juan, Prinț de Asturia, în iunie 1478, înainte ca Isabella să împlinească opt ani. Părinții ei s-au implicat într-un război de succesiune deoarece fratele vitreg mai mare al Isabella, regele Henric, nu a numit un succesor. A urmat o luptă între Isabella de Castilia și nepoata ei Ioana de Castilia cunoscută sub numele de "la Beltraneja", despre care existau zvonuri că ar fi fi fost un copil nelegitim conceput de regina lui Henric, Ioana a Portugaliei și favoritul soțului ei, Beltrán de La Cueva. Regele Afonso al V-lea al Portugaliei a intervenit de partea Ioanei iar Ferdinand și Isabella au fost obligați să lupte în război cu el.
Tânăra Isabella a fost o parte din negocierile lor pentru pace atunci când, în cele din urmă, Afonso și-a retras forțele din Castilia. În conformitate cu termenii Tratatului de la Alcáçovas, s-a convenit ca Prințesa Isabella să se căsătorească cu nepotul lui Afonso al V-lea, Dom Afonso, Prinț al Portugaliei, care era cu cinci ani mai mic decât Isabella. Tratatul prevedea, de asemenea, ca Ferdinand și Isabella să plătească o zestre mare pentru fiica lor.
În 1490 Isabella s-a căsătorit cu Afonso, Prinț al Portugaliei, moștenitorul lui Ioan al II-lea al Portugaliei. Deși a fost o căsătorie aranjată, Isabella și Afonso s-au îndrăgostit repede, și Isabella a fost copleșită de durere atunci când soțul ei a murit în 1491: trimisă acasă la părinții ei de Ioan al II-lea, ea a declarat că nu se va recăsători niciodată și că se va călugări.
Părinții ei i-au ignorat vorbele și, în 1497, ea a fost convinsă să se căsătorească cu Manuel I al Portugaliei, unchiul lui Afonso, vărul și succesorul lui Ioan al II-lea. Ea a făcut acest lucru cu condiția ca Manuel să urmeze politica religioasă a părinților ei și să-i elimine din regat pe evreii care nu se convertesc la creștinism. În același an, Isabella a devenit Prințesă de Asturia și moștenitoarea a Castiliei după moartea singurului ei frate Juan.
În 1498, la vârsta de 27 de ani, Isabella a murit dând naștere unui băiat, Miguel da Paz, care a fost moștenitorul tronurilor Castiliei și Portugaliei până la decesul lui în 1500. Șansa lui Manuel de a deveni rege al Castiliei s-a risipit odată cu moartea Isabellei. Atunci Manuel s-a căsătorit cu sora mai mică a Isabellei, Maria de Aragon, care l-a născut pe viitorul rege Ioan al III-lea al Portugaliei. Portugalia și Spania s-au unit între 1580 și 1640, după ce Filip al II-lea al Spaniei a pretins tronul Portugaliei ca fiu al Isabellei a Portugaliei, fiica Mariei de Aragon și a lui Manuel I.
| Isabella de Aragon | |
| Regină consort a Portugaliei și de Algarves Prințesă de Asturia | |
 |
· 1537: A decedat Thomas Murner scriitor, călugăr si propovaduitor bisericesc franciscan, german; este cunoscut pentru operele sale satirice si pentru faptul ca a criticat vehement Reforma din Germania si a polemizat cu Martin Luther.
* 1618: Gerbrand Adriaensz Bredero (n. 16 martie 1585[2] – d. 23 august 1618[2]) a fost un poet și dramaturg olandez în perioada Epocii de Aur Olandeze.
* 1618: Gerbrand Adriaensz Bredero (n. 16 martie 1585[2] – d. 23 august 1618[2]) a fost un poet și dramaturg olandez în perioada Epocii de Aur Olandeze.
Bredero s-a născut în 1585, în Amsterdam,[2], unde a trăit toată viața. El și-a însușit numele de "G.A. Bredero, Amstelredammer", de asemenea a fost poreclit Breero sau Brederode. A fost a treilea copil al lui Marry Gerbrants și a lui Adriaen Cornelisz.
La școală Bredero a învățat franceza, engleza și latina. Mai târziu fiind ucenicul pictorului Francesco Badens,[2], din Antwerp, a primit lecții de pictură, dar nici o pictură de a sa nu a supraviețuit până în zilele noastre. În 1611 devine membru al societății dramatice rederijkerskamer, (Camerele retoricii), devenind prieten cu Roemer Visscher and P.C.Hooft.
Piese de teatru:
- Rodd'rick ende Alphonsus (jucată prima dată în 1611[2])
- Griane (jucată prima dată în 1612[2])
- Klucht van de Koe
- Klucht van de Molenaer
- Moortje (jucată prima dată în 1615[2])
- Lucelle (jucată prima dată în 1616[2])
- Spaansen Brabander (jucată prima dată în 1617
| Gerbrand Adriaensz Bredero | |
 Portretul lui Bredero, de H.W. Caspari, după o gravură a lui Hessel Gerritsz |
· 1628: George Villiers, Duce de Buckingham, om de stat englez (n. 1592). George Villiers, Duce de Buckingham (28 august 1592 – 23 august 1628) om politic englez, favoritul regelui Iacob I al Angliei.
· 1752: A încetat din viaţă Grigore al II-lea Ghica, domn al Ţării Moldovei (1726-1748) şi al Ţării Româneşti (1733-1735 şi 1748-1752), ctitor al mănăstirilor Frumoasa (Iaşi) şi Pantelimon (Bucureşti). Grigore al II-lea Ghica, domn al Moldovei de patru ori: 26 septembrie 1726 – 5 aprilie 1733, 16 noiembrie 1735 – 3 septembrie 1739, octombrie 1739 – 13 septembrie 1741 și mai 1747 – aprilie 1748 și al Țării Românești de două ori: 5 aprilie 1733 – 16 noiembrie 1735 și aprilie 1748 – 23 august 1752.
· 1806: A murit Charles Augustin de Coulomb, fizician francez, a creat în domeniul mecanicii tehnice (rezistenta materialelor, frecarea de alunecare si de rostogolire, torsiunea firelor). Este autorul legii fundamentale a electrostaticii, ce-i poarta numele (n.14 iunie 1736).Unitatea din Sistemul International pentru sarcină, coulombul, a fost numită în cinstea lui.
Contribuții:
* 1892: Manoel Deodoro da Fonseca a fost un mareșal și un om politic brazilian, primul preșendinte al acestei țări (1889 - 1891). S-a născut la Vila Madalena (astăzi, Marechal Deodoro) pe 5 august 1827 și a decedat pe 23 august 1892 la Rio de Janeiro.
* 1914: Prințul Friedrich de Saxa-Meiningen, Duce de Saxonia (Friedrich Johann Bernhard Hermann Heinrich Moritz; 12 octombrie 1861 - 23 august1914) a fost soldat german și membru al Casei ducale Saxa-Meiningen.
Contribuții:
- studiul frecării și stabilirea legilor frecării;
- studii asupra forțelor de torsiune și elasticității;
- studii privind reorganizarea trupelor de geniști;
- studiul forțelor electrostatice și elaborarea a ceea ce ulterior se va numi Legea lui Coulomb.
| Charles Coulomb | |
 |
Datorită eroismului, vitejiei și comportamentului ireproșabil în bătălii a crescut în grad în mod rapid în cariera militară. A participat în represaliile Revoluției Praieira din provincia Pernambuco, la asediul orașului Montevideo (Uruguay și la multe lupte în Războiul Triplei Alianțe. A fost președintele statului Rio Grande do Sul. A demisionat la 23 noiembrie 1891 din funcția de președinte al Braziliei, succesorul sau fiind Floriano Peixoto.
| Deodoro da Fonseca | |
 |
Prințul Friedrich s-a născut la Meiningen ca al doilea fiu al lui Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții a acestuia, Prințesa Feodora de Hohenlohe-Langenburg, o descendentă a lui Diego Velázquez.
Prințul Friedrich a urmat Universitatea din Bonn unde, în mod neobișnuit pentru un prinț regal, a refuzat să aibă aghiotant. Datorită statutului său regal a fost membru al corpului exclusivist "Borussia". Deși viitorul împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea, a fost un membru proeminent, prințul Friedrich nu a fost activ în grup, a participat rar la reuniuni, preferând să evite viața socială în favoarea concentrării pe studii. El a scăpat ca prin urechile acului de răniri grave la Bonn, atunci când o retortă a explodat lângă el în timpul unui experiment chimic.[1]
După ce a terminat studiile, Prințul Friedrich a intrat în armată. A fost promovat colonel în 1902, general brigadier în 1907 și general maior în 1910 înainte de a se retrage din armată în 1913.[1]
Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, Prințul Friedrich în ciuda unei suferințe provocate de un braț rupt cu puțin înainte, a redevenit activ. Prințul Friedrich a murit la Namur în timpul invaziei Belgiei. Fiul său Georg a călătorit pentru a întâlni regimentul tatălui său și pentru a descoperi cum s-au petrecut lucrurile. A găsit că tatăl său a fost lovit de gloanțele unei mitraliere când a părăsit o casă pe care o folosise ca post de observație
La Neudorf, la 24 aprilie 1889, Prințul Friedrich s-a căsătorit cu Contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld, fiica Contelui Ernst de Lippe-Biesterfeld. Cuplul a avut șase copii:
- Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen (1890–1972)
- Prințesa Adelheid de Saxa-Meiningen (1891–1971)
- Georg, Prinț de Saxa-Meiningen (1892–1946)
- Prințul Ernst de Saxa-Meiningen (1895–1914) ucis în misiune, în apropiere de Maubeuge, Franța
- Prințesa Luise de Saxa-Meiningen (1899–1985) căsătorită cu baronul Götz von Wangenheim
- Bernhard, Prinț de Saxa-Meiningen (1901–1984)
| Prințul Friedrich | |
 |
· 1927: La Boston au fost executați anarhiștii italieni Sacco și Vanzetti, în ciuda protestelor internaționale. Nicola Sacco (n. 22 aprilie 1891 – d. 23 august 1927) și Bartolomeo Vanzetti (n. 11 iunie 1888 – d. 23 august 1927) au fost doi anarhiști americani de origine italiană, arestați în 1927, închiși și executați pe scaunul electric, în Massachusetts.
* 1933: Adolf Franz Karl Viktor Maria Loos[3] (n. 10 decembrie 1870 – d. 23 august 1933) a fost un arhitect austriac și cehoslovac și un teoretician european influent al arhitecturii moderne. În eseul său Ornament and Crimea susținut suprafețele clare și netede în contrast cu decorațiunile generoase de Fin de siècle și, de asemenea, cu principiile estetice moderne ale Secesiunii vieneze. Loos a devenit un pionier al arhitecturii moderne și a contribuit cu teorie și cu o critică a modernismului în arhitectură și design.
* 1945: Prințesa Stéphanie a Belgiei (n. 21 mai 1864 – d. 23 august 1945) a fost soția Prințului Moștenitor Rudolf al Austriei. A fost fiica regelui Leopold al II-lea al Belgiei și a soției lui, Marie Henriette de Austria, și s-a născut la Castelul regal Laeken. Bunicul ei a fost primul rege al belgienilor, iar mătușa ei a fost împărăteasă a Mexicului.
* 1948: Marcelle Marguerite Suzanne Tinayre (n. 8 octombrie 1870, Tulle, Corrèze – d. 23 august 1948, Grossouvre, Cher) a fost o scriitoarefranceză. A publicat peste treizeci de cărți; popularitatea mare în țară i-a asigurat apariția antumă a întregii sale opere.
* 1933: Adolf Franz Karl Viktor Maria Loos[3] (n. 10 decembrie 1870 – d. 23 august 1933) a fost un arhitect austriac și cehoslovac și un teoretician european influent al arhitecturii moderne. În eseul său Ornament and Crimea susținut suprafețele clare și netede în contrast cu decorațiunile generoase de Fin de siècle și, de asemenea, cu principiile estetice moderne ale Secesiunii vieneze. Loos a devenit un pionier al arhitecturii moderne și a contribuit cu teorie și cu o critică a modernismului în arhitectură și design.
Loos a avut trei căsătorii tumultuoase care s-au încheiat toate prin divorț. El a suferit de pe urma unei stări precare de sănătate, inclusiv de o deficiență de auz moștenită, și a fost implicat într-un scandal de pedofilie. A murit la vârsta de 62 de ani, în 23 august 1933, în localitatea Kalksburg din apropiere de Viena.
Loos s-a născut pe 10 decembrie 1870 în Brno, numit pe atunci Brünn, în regiunea Moravia (Mähren) a Imperiului Austro-Ungar. Tatăl său, un pietrar german, a murit când Loos avea nouă ani.[4] Tânărul Adolf Loos a moștenit deficiența de auz a tatălui său și a suferit de pe urma acestui handicap de-a lungul vieții sale. Mama lui a continuat să se ocupe de atelierul de pietrărie după moartea soțului ei. Loos a urmat studii la mai multe școli gimnaziale, precum și la o școală tehnică din Liberec, iar în 1889 a absolvit o școală tehnică din Brünn. Mai târziu, el a studiat la Universitatea de Tehnologie din Dresda. A plecat de acolo un an mai târziu, fără a-și mai finaliza studiile.
La vârsta de 23 de ani, Loos a călătorit în Statele Unite și a rămas acolo timp de trei ani între 1893-1896. În timp ce se afla în Statele Unite, el a trăit în principal la rudele sale din zona orașului Philadelphia, s-a întreținut practicând meserii ciudate și, de asemenea, a vizitat și alte orașe, cum ar fi Chicago, St. Louis și New York. Loos a revenit la Viena, în anul 1896 și s-a stabilit acolo definitiv. El a fost o figură proeminentă a orașului și prieten cu Ludwig Wittgenstein, Arnold Schönberg, Peter Altenberg și Karl Kraus.
Inspirat de anii petrecuți în Lumea Nouă, el s-a dedicat arhitecturii. După o scurtă asociere cu Secesiunea Vieneză în 1886, el a respins acest stil și a pledat pentru o arhitectură nouă, simplă, fără ornamentații. O abordare utilitaristă a utilizării întregului plan a completat conceptul său artistic. Primele comenzi ale lui Loos au constat în amenajarea interioară a magazinelor și cafenelelor din Viena.
Loos a scris mai multe lucrări polemice. În Spoken into the Void, publicată în 1900, el a atacat Secesiunea Vieneză, într-un moment când mișcarea se afla la apogeu.[link mort][5]
În eseurile sale, Loos a folosit lozinci provocatoare și este de remarcat pentru eseul/manifest intitulat Ornament and Crime, prezentat într-o prelegere în 1910 și publicat pentru prima dată în 1913.[6] El a explorat ideea că progresul culturii este asociat cu eliminarea ornamentelor din obiectele de zi cu zi și că, prin urmare, era o crimă să-i forțezi pe meșteșugari sau constructori să-și piardă timpul cu ornamentații care aveau scopul de a grăbi momentul în care un obiect ar deveni caduc (designtheory). Clădirile simple ale lui Loos au influențat comasarea minimă a arhitecturii moderne și au stârnit controverse. Deși cunoscute prin lipsa de ornamentație exterioară, interioarele multor clădiri proiectate de Loos sunt finisate cu materiale scumpe, în special cu piatră, marmură și lemn, afișând modele naturale și texturi pe suprafețe plate, executate cu o măiestrie de prima clasă. Distincția nu este între complicat și simplu, ci între „organic” și decorațiunile de prisos.
Loos a fost interesat, de asemenea, de artele decorative, colecționând obiecte din argint și de piele de înaltă calitate, pe care le-a remarcat pentru aspectul său simplu. I-a plăcut, de asemenea, moda și îmbrăcămintea bărbătească, proiectând o clădire pentru renumita mercerie Kníže din Viena. Admirația lui pentru moda și cultura din Anglia și America poate fi observată în publicația sa de scurtă durată Das Andere, care a apărut în doar două numere în 1903 și a inclus reclame pentru îmbrăcămintea englezească.[5] În 1920, a avut o scurtă colaborare cu Frederick John Kiesler - arhitect și designer de teatru și de expoziții de artă.
Din 1904, el a început să realizeze proiecte mari; cea mai notabilă este așa-numita „Casă Loos” (construită în perioada 1910-1912), inițial pentru croitorii vienezi Goldman și Salatsch, pentru care Loos a conceput un interior de magazin în 1898, și situată chiar vizavi de Palatul Hofburg al Habsburgilor. Casa, azi monument cultural situat în Michaelerplatz 3, Viena, a fost criticată de contemporanii săi. Fațada era dominată de modele rectilinii de ferestre și lipsa decorațiunilor din stuc, care i-a adus porecla de „Casa fără sprâncene”; se spune că împăratul Franz Joseph I al Austriei ar fi disprețuit clădirea modernă atât de mult încât el a evitat să iasă din Palatul Hofburg printr-o poarta principală aflată în vecinătatea sa.[7] Alte clădiri proiectate de Loos sunt magazinul de modă pentru bărbați Casa Knize (construit în 1909-1913), Am Graben 13, Café Museum (construit în 1899), Operngasse 7, Viena, și „American Bar” (construit în 1907-1908), Kärntnerstrasse 10, Viena.[8]
Loos a vizitat insula Skyros în 1904 și a fost influențat de arhitectura cubică din insulele grecești. Când Austro-Ungaria s-a destrămat după Primul Război Mondial președintele Masaryk i-a acordat lui Loos cetățenia cehoslovacă.[4] Principalul său loc de reședință a rămas însă Viena. În timpul Primei Republici Austriece Loos a devenit interesat de proiectele publice. El a realizat mai multe proiecte de locuințe pentru orașul Viena (Viena Roșie). În perioada 1924-1928 Loos a trăit la Paris. A predat la Sorbona și a fost contractat pentru a construi o casă pentru Tristan Tzara, care a fost finalizată în anul 1925 pe Avenue Junot 15, Paris. În 1928 s-a întors la Viena.
Loos a avut o admirație pentru arhitectura clasică,[9] care este reflectată în scrierile sale și în participarea la concursul din 1922 pentru proiectarea clădirii Tribune Tower. Clădirea propusă de Loos semăna cu o coloană dorică masivă.
Loos a fost căsătorit de trei ori. În iulie 1902, el s-a căsătorit cu studenta la teatru Lina Loos (de). Căsătoria s-a încheiat trei ani mai târziu, în 1905. Ulterior, în 1919, el s-a căsătorit cu tânăra Elsie Altmann(de), o dansatoare și actriță de operetă în vârstă de 20 de ani, originară din Austria, care era fiica lui Adolf Altmann și a Jeannettei Gruenblatt. Au divorțat șapte ani mai târziu, în 1926. În 1929 s-a căsătorit cu scriitoarea și fotografa Claire Beck. Ea era fiica clienților săi, Otto și Olga Beck, și avea cu 35 de ani mai puțin decât el. Au divorțat la data de 30 aprilie 1932.[11] În urma divorțului lor, Claire Loos a scris Adolf Loos Privat, o operă literară formată din viniete despre caracterul, obiceiurile și afirmațiile lui Loos, publicată de către Johannes-Presse din Viena în 1936. Se urmărea ca prin vânzarea cărții să se strângă fonduri pentru mormântul lui Loos.
Toată viața lui, Loos a suferit de o deficiență de auz. El a fost surd în copilărie, dobândind un auz parțial abia la vârsta de 12 ani.[12] În 1918 Loos a fost diagnosticat cu cancer. Stomacul, apendicele și o parte din intestinul lui au fost extirpate chirurgical. El avea pe atunci mai mult de 50 de ani și era aproape surd.
În 1928 Loos a fost subiectul unui scandal de pedofilie la Viena. El a angajat tinere fete cu vârsta cuprinsă între 8 și 10 ani, ce proveneau din familii sărace, pentru a lucra ca modele în studioul lui. Rechizitoriul a declarat că Loos s-a expus dezbrăcat și a forțat tinerele modele să participe la acte sexuale. El a fost găsit parțial vinovat printr-o hotărâre judecătorească din anul 1928.[13] Cazul original a fost rediscutat în 2008 și s-au confirmat acuzațiile.
Adolf Loos a arătat primele semne de demență în perioada procedurilor judiciare. Cu câteva luni înainte de moartea sa, el a suferit un accident vascular cerebral. A murit în vârstă de 62 de ani, pe 23 august 1933 în localitatea Kalksburg din apropiere de Viena.[16] A fost înmormântat în Zentralfriedhof din Viena pentru a se odihni alături de marii artiști și muzicieni din oraș, printre care Schoenberg, Altenberg și Kraus, unii dintre cei mai apropiați prieteni și asociați.[11]
Prin scrierile sale și proiectele inovatoare din Viena, Loos a fost în măsură să influențeze alți arhitecți și designeri, contribuind la dezvoltarea timpurie a modernismului. Selecția atentă a materialelor, pasiunea pentru artizanat și folosirea Raumplan-ului - ordonarea și dimensionarea spațiilor interioare după funcționalitate — sunt încă admirate.
Lucrări majore:
- 1899 Café Museum, Viena
- 1904 Villa Karma, Montreux, Elveția
- 1907 Domeniul Cruce Creștină, Radesinska Svratka, Republica Cehă
- 1908 American Bar (fostul Bar Kärntner), Viena
- 1910 Casa Steiner, Viena
- 1910 Clădirea Goldman & Salatsch, cu vedere la Michaelerplatz, Viena (o clădire cu o funcționalitate mixtă, cunoscută colocvial ca „Looshaus”)
- 1913 Casa Scheu, Viena
- 1915 Fabrica de zahăr, Hrušovany u Brna, Republica Cehă
- 1915-1916 Villa Duschnitz (remodelată), Viena
- 1917 Casa proprietarului fabricii de zahăr, Hrušovany u Brna, Republica Cehă
- 1922 Casa Rufer, Viena
- 1925 Maison Tzara, casă și studio, Montmartre, Paris, pentru Tristan Tzara, unul dintre fondatorii addaismului, coordonate GIS: +48.888146, +2.335500
- 1926 Villa Moller, Viena
- 1927 Casa (neconstruită) din Paris a artistei americane Josephine Baker
- 1928 Villa Müller, Praga, Republica Cehă
- 1929 Villa Khuner, Kreuzberg, Austria
- 1932 Villa Winternitz, Na Cihlářce 10, Praha 5, Republica Cehă
- 1928-1933 multe interioare rezidențiale în Pilsen, Republica Cehă
| Adolf Loos | |
 |
Copilăria sa a fost marcată de o educație aspră, din cauza neînțelegerilor dintre părinții și a morții singurului ei frate, prințul Leopold, în 1869. În 1876, tatăl său a început colonizarea statului Congo, care i-a adus o avere imensă.
Sora ei mai mare, Louise-Marie, s-a căsătorit în 1875 cu prințul Filip de Saxa-Coburg și Gotha, ofițer austriac și prieten al arhiducelui moștenitor al Austriei, Rudolf, și petrecea zile frumoase la curtea imperială austriacă.
La 10 mai 1881, cu câteva săptămâni înainte să împlinească 17 ani, Stéphanie s-a căsătorit la Viena cu Rudolf, singurul fiu al împăratului Franz Joseph al Austriei și al Elisabetei de Bavaria(Sisi). Printre oaspeți au fost și viitorul rege Eduard al VII-lea al Regatului Unit și nepotul său, viitorul împărat german Wilhelm al II-lea.
Astronomul austriac Johann Palisa a numit asteroidul pe care l-a descoperit în 1881 "220 Stephania" după prințesa moștenitoare a Austriei.
Singurul lor copil, Arhiducesa Elisabeta Maria a Austriei, numită în familie "Erzsi", s-a născut la castelul Laxenburg la 2 septembrie 1883. Stéphanie a primit puțin ajutor din partea familiei imperiale în timpul căsniciei. În 1889 Rudolf a fost găsit mort la Mayerling, împreună cu amanta sa în vârstă de 17 ani, baronesa Maria Vetsera, ca rezultat aparent al unei sinucideri.
Scandalul care a urmat decesului soțului ei a determinat-o pe Stéphanie să se izoleze de curtea de la Viena. De asemenea, ea avea o relație proastă cu tatăl ei, Leopold al II-lea al Belgiei.
La 22 martie 1900 la Miramare, Italia (pe atunci parte a Austro-Ungariei), spre dezgustul tatălui ei, Stéphanie s-a căsătorit cu contele Elemér Lónyay de Nagy-Lónya et Vásáros-Namény, un conte maghiar care a fost ridicat în 1917 la rangul de Fürst de către împăratul Austriei.
Stéphanie și noul ei soț au locuit la castelul lui din vestul Ungariei (astăzi în Slovacia).
În 1934 și-a dezmoștenit fiica care a divorțat de prințul Otto de Windisch-Grätz pentru a trăi cu un deputat socialist[1], iar în 1937 și-a scris memoriile intitulate Ich Sollte Kaiserin Werden (Trebuia să fiu împărăteasă).
Stéphanie a murit la 23 august 1945 la Pannonhalma, la vârsta de 81 de ani.
| Prințesa Stéphanie a Belgiei | |
| Prințesă Moștenitoare a Austriei, Ungariei și Boemiei | |
 |
Deși în principal autoare de beletristică, Tinayre mărturisește în scrierile sale mult interes pentru studiul cu valoare documentară a istoriei iubirii, a curtezanelor și amanților celebri. Între cărțile cele mai cunoscute ale sale se numără Istoria amorului (fr. „Histoire de l'amour”, 1935), lucrare de mici dimensiuni care a impresionat prin viziunea originală.
Cu toate că succesul scriitoarei nu a fost niciodată echivalat în afara granițelor franceze, Tinayre a atras atenția ca scriitoare feministă de orientare moderată.
Născută Chasteau, Marcelle Tinayre a fost soția pictorului Jean Tinayre.
| Marcelle Tinayre | |
 |
· 1966 - A murit actorul american Montgomery Clift (“Inadaptaţii”, “Procesul de la Nürnberg”, “Freud, pasiunea secretă”) (n.17.10.1920).
* 1995: Alfred Eisenstaedt (n. , Tczew, Polonia – d. , Oak Bluffs[*], SUA) a fost un fotograf și fotoreporter american. El și-a început cariera înaintea Celui de-Al Doilea Război Mondial. Și apoi s-a mutat în SUA, unde a ajuns un important fotograf pentru Revista Life, care a inclus mai mult de 90 de poze ale acestuia pe copertă, cu peste 2.500 povestiri foto publicate.
Printre cele mai cunoscute fotografii de copertă a fost Ziua victoriei în Times Square, surprinsă în ziua capitulării Japoniei. Fotograful surprinde sărbătoarea din Orașul New York și "un exuberant marinar American care sarută o asistentă medicală. Eisenstaedt a fost "renumit pentru capacitatea sa de a capta imagini memorabile cu oameni importanți din știri, inclusiv politicieni, vedete de cinema și de artiști", dar și pentru fotografii "sincere", făcute cu un aparat mic Leica de 35 de mm, iluminate natural.
Eisenstaedt s-a născut în Dirschau (Tczew) în Prusia de Vest, Imperial Germania în 1898.[12] Familia lui era de origine evreiască, dar care s-a mutat la Berlin în anul 1906. Eisenstaedt a fost fascinat de fotografie din tinerețea lui și a început să facă poze de la vârsta de 14 ani când i-a fost dăruit primul său aparat de fotografiat, un Eastman Kodak Folding cu rolă de film. Mai târziu, el a servit ca soldat în armata germană de artilerie în timpul primului Război Mondial, dar a fost rănit în 1918. În timp ce lucra ca vânzător de curele și butoane în 1920 în Weimar, Germania, Eisenstaedt a început să facă fotografii ca freelancer pentru biroul din Berlin al Pacificului și Atlanticului in 1928. Biroul a fost preluat de Associated Press în 1931.
Eisenstaedt a devenit un fotograf full-time în anul 1929, când a fost angajat de Associated Press , în Germania, și după un an a fost descris ca un "fotograf extraordinar." De asemenea, el a lucrat pentru revista llustrierte Zeitung, publicată de Ullstein Verlag, atunci cea mai mare editură. Patru ani mai târziu, el a fotografiat celebra întâlnire între Adolf Hitler și Benito Mussoliniîn Italia. Alte fotografii notabile ale lui Eisenstaedt includ reprezentarea unui chelner la patinoar de la Grand Hotel din St. Moritz în 1932 și Joseph Goebbels la Liga Națiunilor din Geneva în anul 1933. Deși inițial prietenos, Goebbels s-a încruntat la Eisenstaedt când a făcut fotografia.[13]
În 1935, Italia Fascistă a invadat Etiopia, fapt ce a condus la o explozie de interes internațional în Etiopia. În timp ce lucra pentru Berliner Illustrierte Zeitung, Alfred a făcut peste 3.500 de fotografii în Etiopia, înainte de a emigra în Statele Unite, unde s-a alăturat la revista Life, dar a revenit în anul următor în Etiopia, unde a continuat fotografia.[14]
Deaorece familia lui Eisenstaetd era de origine evreiască opresiunea lui Hitler în Germania Nazistă i-a determinat să emigreze în SUA. Au ajuns în 1935 și s-au stabilit în New York, unde ulterior a Eisenstaetd a devenit cetățean american,[15] și s-a alăturat colegiilor săi emigranții Leon Daniel și Celia Kutschuk la Associated Press în Pix Publishing, agenție foto, înființată în acel an. În anul următor, 1936, fondatorul Times, Henry Luce a cumparat revista Life, iar și Eisenstaedt, deja remarcat pentru fotografiile sale din Europa, a fost rugat să se alăture la noua revistă ca fiind unul dintre cei patru fotografi, care îi includeau și pe Margaret Bourke-White și Robert Capa.[16] El a rămas fotograf aici din 1936 până în 1972, fiind remarcat pentru fotojurnalismul său de eveniment și celebrități.
El a fotografiat politicieni, filosofi, artiști, industriași, autorii și celebrități în timpul carierei sale la revista, Life. În 1972 el a fotografiat aproape 2.500 de "povești" și a avut mai mult de 90 de fotografiile sale pe copertă. Revista Life a avut un tiraj de două milioane de cititori, iar reputația lui Eisenstaedt a crescut substanțial. Potrivit unui istoric, "fotografiile sale au o putere și o rezonanță simbolică care l-au făcut unul dintre cei mai buni fotografii de la Life." În anii următori, el a lucrat, de asemenea, pentru Harper ' s Bazaar, Vogue, Town & Country și altele
Din primii săi ani ca fotograf profesionist, a devenit un pasionat al camerelor mici de 35 mm, mai ales al aparatelor de fotografiat, Leica. Spre deosebire de cei mai mulți fotografi de știri de la momentul respectiv care aveau aparate foto de dimensiuni mari cu blitz atașat, Eisenstaedt a preferat aparatele mici "de mână", Leica, care i-au dat o viteză mare, dar și o mai mare flexibilitate atunci când fotografia evenimente sau captura oameni în acțiune. Fotografiile sale au fost, de asemenea, notabile ca urmare a utilizării luminii naturale, spre deosebire de iluminatul cu blitz. În 1944, revista Life l-a descris drept "decanul de azi, expert al camerelor în miniatură."[18]
Acest stil de fotojurnalism, cu un aparat de fotografiat mai mic, dar și capacitatea sa de a folosi lumina, a ajuns apoi în faza incipientă, utilizată de mai mulți fotografi . Deasemenea acest stil a ajutat la crearea unei atmosfere mai relaxate atunci când fotografiem oameni în ipostazele și expresiile lor naturale: "Oamenii nu mă iau prea în serios cu micul meu aparat de fotografiat", a declarat el. "Eu nu vin ca un fotograf. Eu vin ca un prieten." Acesta a fost un stil pe care l-a învățat în cei 35 de ani în Europa, unde el a preferat un mod de fotografiere mai informal, în special fotografiile de tip portret. Ca urmare, Life a început să folosească mai multe astfel de povești foto,revista devenind o sursă recunoscută de fotojurnalism din lume. La revista Life, fotografiile lui Eisenstaedt au fost cunoscute ca fiind "de interes uman" și mai puțin ca fiind fotografii de "știri grele", ca cele pe care le foloseau majoritatea publicațiilor ale vremii.
Succesul său la stabilirea unui cadru relaxat nu a fost lipsit de dificultăți, mai ales când a dorit să surprindă sentimentele pe care le-a dorit. Winston Churchill i-a spus unde să poziționeze camera pentru a obține o imagine bună, iar în timpul unei ședințe foto cu Ernest Hemingway în barca lui, Hemingway, într-un acces de furie, și-a sfâșiat propria cămașă în bucăți și l-a amenințat pe Eisenstaedt că o să-l arunce peste bord.
Eisenstaedt, cunoscut sub numele de "Eisie" pentru prietenii săi apropiați, s-a bucurat de vacanțele sale anuale, timp de 50 de ani de pe insula Martha ' s Vineyard. În timpul acestor veri, el va efectua experimente fotografice, cu diferite lentile, filtre si prisme în lumină naturală. Eisenstaedt a fost pasionat de Martha ' s Vineyard și de lumina fotogenică a farurilor de pe insulă. El a fost în centrul strângerilor de fonduri organizate de Vineyard Environmental Research, Institute (VERI).
Cu doi ani înainte de moartea sa, Eisenstaedt l-a fotografiat pe Președintele Bill Clinton cu soția Hillary și fiica sa Chelsea. Sesiunea foto a avut loc la Granary Galerie în West Tisbury pe Martha ' s Vineyard și a fost documentată de un fotograf de la revista People pe data de 13 septembrie 1993
După primul său domiciliu în New York, din 1935, Eisenstaedt a trăit în Jackson Heights, Queens, New York, pentru tot restul vieții sale. Înainte cu puțin timp de moartea sa, el mergea zilnic pe jos de acasă, la redacția Life, de pe Avenue of the Americas și de pe 51st Street.[20]
A murit în patul lui, la miezul nopții, în cabana, cunoscută sub numele de "Pilot House" a iubitei sale, Menemsha Inn. Acesta avea vârsta de 96 de ani.[21] Acesta a decedat în compania cumnatei sale, Lucille Kaye (LuLu),[22] și prietenului său, William E. Semne
| Alfred Eisenstaedt | |
 In London, 1932 |
Sărbători
· În calendarul ortodox: Odovania Praznicului Adormirii Maicii Domnului; Sf Mc Lup; Sf Sfințit Mc Irineu, episcopul de Lugdunum
· În calendarul romano-catolic: Sf. Roza de Lima, fecioară
În calendarul greco-catolic: Sf. Lup, martir; Sf. Irineu, episcop, martir († secolul al III-lea)
· Ziua internațională a comemorării comerțului cu sclavi și a abolirii acestuia
· Ziua internationala a victimelor regimurilor totalitare. Actul comemorării are două dimensiuni: comemorarea simbolică, sub forma monumentelor şi a muzeelor, precum şi comemorarea educativă, constând în transmiterea învăţăturilor privind crimele regimurilor totalitare către generaţiile mai tinere, astfel încât acestea să poată lua aminte la avertismentul şi lecţiile oferite de experienţele trecutului. Aceasta zi are menirea comemorarii tuturor victimelor regimurilor totalitare, considerand ca ele (victimele) cat si familiile acestora sunt indreptatite sa se bucure de dreptate, intelegere si recunoastere a suferintelor lor in urma acestor regimuri.
· Bulgaria: ziua armatei populare bulgare (marchează începerea luptelor decisive în războiul ruso-turc din 1877–1878);
· In Ungaria – Ziua comemorării evenimentelor din anul 1956.
· În Lituania – Ziua panglicii negre – zi de doliu naţional ce marchează începutul ocupaţiei sovietice (la 23.09.1939, prin protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, Lituania revenea sferei de influenta germana, iar prin noul acord sovieto-german din 28.09.1939 era cedata de Hitler URSS)
SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 23 August
BĂTĂLII CELEBRE
BĂTĂLIA DE LA CĂLUGĂRENI
23 august 1595
Steagul luptei împotriva Imperiului Otoman a fost ridicat de Mihai Viteazul la 13 noiembrie 1594, la București, printr-o răscoală împotriva celor două componente ale combinației străine în capitala țării: creditorii domnești și o mică oaste otomană. Urmează Giurgiul care este asediat, dar rezistă în fața armatei lui Mihai. În schimb, La Hârșova, Silistra și Târgul de Floci, turcii suferă înfrângeri zdrobitoare. În Moldova, Aron Voda măcelărea pe toți otomanii din Iași și dădea semnul unei răscoale generale în cele două țări române. Din Istanbul pornea, însă, temutul ordin. O armată de circa 40.000 de oameni, în frunte cu Ferhat Pașa, pornește către Muntenia. Mihai trebuia dat ca exemplu în fața celor care mai aveau idei de rebeliune. Sultanul se răzgândește inexplicabil și îl înlocuiește pe încercatul general cu vizirul Sinan Pașa chiar înainte de a trece Dunărea. Între timp, Mihai nu reușește să strângă mai mult de 8000-14.000 de oșteni, cărora li se adaugă un contingent de 2000 de unguri și circa 200 de cazaci. Se părea ca totul se va sfârși într-o baie de sânge pentru valahi.
La 13/23 august 1595, la Călugăreni, lângă Giurgiu, valahii își încep ofensiva. Primul lor atac are darul de a îi duce până aproape de corturile turcilor, dar contraofensiva ienicerilor îi face să se retragă peste Nealjlov, lăsând în urma 11 tunuri. Ungurii nu iau parte la luptă, preferând să se folosească doar de artilerie împotriva trupelor ce înaintau amenințător. Este momentul în care Mihai alege să pună totul în joc. În fruntea ostașilor rămași el se regrupează și pornește un contraatac fulgerător. Doi pași sunt uciși chiar de către domnitor, în timp ce detașamentul unguresc decide, în final, să lovească din flanc. Cazacii și un mic grup de ardeleni, după ce învăluiseră armata turcească, atacă din spate creând un haos general printre turci. Totul se transformă într-o retragere dezorganizată, însuși Sinan fiind la un pas de a-și pierde viața în tumultul de oameni și animale. 3000 de turci pier în luptă, iar românii reușesc să recucerească tunurile pierdute. Turcii erau, însă, mult prea mulți. Întăririle se aflau pe drum iar spionii lui Mihai îl avertizaseră deja de iminenta sosirii lor. Pierderile în rândul armatei muntene erau uriașe, astfel ca domnitorul alege să se retragă în Transilvania, lăsând liber invaziei otomane. La fel ca la Rovine, victoria pe câmpul de luptă rămăsese a romanilor, turcii fiind, însa, cei care ocupau Muntenia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu