MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 

DUMINICĂ 22 SEPTEMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!

Vă invit să lecturați materialele selecționate și prezentate de mine.

Pentru protejarea celui mai important simț – văzul - sunt nevoit, în urma sfaturilor primate să reduc cât mai mult activitatea pe internet. În acest sens, la unele articole voi solicita colaborarea Dumneavoastră în găsirea exemplelor potrivite, așa cum am mai procedat pentru MUZICĂ.

Mulțumesc pentru atenție și vă doresc o zi de Duminică frumoasă și binecuvântată de Domnul cu pace, sănătate și bucurii! Doamne ajută!

ISTORIE PE ZILE 22 Septembrie

Evenimente

·       66: Împăratul roman Nero creeaza Legiunea  I Italica. Aceasta unitate militara (in latina Legio I Italica), a fost un corp de infanterie de elita al armatei romane. Numele sau provine de la locul recrutarii primilor soldati, de pe teritoriul Italiei si era  compusa dintr-un numar de soldati cuprins intre 4200 (in perioada republicana) si 5200 (in perioada imperiala). Simbolul Legiunii a I-a  Italica era un porc mistret si avea sediul la Novae, in Moesia Inferior (Sistov, in Bulgaria de azi). A servit si in Dacia participand in timpul  campaniei lui Traian, la construirea unui pod peste Dunăre.  Nero s-a  nascut la  15 decembrie 37 si  a fost ultimul  imparat roman din dinastia iulio-claudiana. A urcat pe tron la 13 octombrie 54, la moartea tatălui său, Claudius.  Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n. 15 decembrie  37 – d. 9 iunie 68), a fost al cincilea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene. Este unul dintre împărații care au fost foarte aspru judecați în literatura antică. Se presupune că a dat foc Romei si se zvonea ca si-ar fi violat  mama. A fost deposedat de putere si s-a sinucis la 9 iunie 68.

·       1326: Cea mai veche mențiune de înnobilare a unui cneaz român de către regele Ungariei, Carol Robert de Anjou; Carol Robert îi dăruiește lui Stanislav, cneaz din Maramureș, moșia Zurduc din comitatul Maramureș, pentru serviciile sale aduse regatului.

·       1499: A luat sfârșit Războiul Suab, prin semnarea tratatului de la Basel, tratat care se dădea o foarte largă autonomie confederației de cantoane ce avea să stea la baza Elveției moderne.

• 1761: George al III-lea și Charlotte de Mecklenburg-Strelitz sunt încoronați ca rege și regină a Regatului Marii Britanii.
• 1784:  Rusia fondeaza  colonia de la Kodiak, in Alaska. Acest teritoriu a apartinut din vechime triburilor de indieni americani  Alutiiq, in limba carora  kadiak înseamnă „insulă”. În 1763, exploratorul rus Stephan Glotov a descoperit insula, numind-o Kad’yak (Кадьяк), fiind urmat de căpitanul britanic James Cook cincisprezece ani mai târziu, care a scris primul „Kodiak”, în jurnalele sale în 1778. Insula a devenit un centru pentru colectarea blanurilor, in special a celor de vidre de mare care erau foarte apreciate.  Misionarii ortodocși s-au stabilit pe insula de la sfârșitul secolului al 18-lea, continuând colonizarea europeana a insulei, care ulterior a devenit capitala Alaskai ruse. Când Rusia a vândut Alaska în Statele Unite în 1867, Kodiak a devenit un centru de pescuit comercial, important si pentru fabricile sale  de conserve.
• 1792: Convenția stabilește Republica Franceză.
• 1859 - A luat fiinta facultatea de Stiinte Juridice din Bucuresti.
• 1862: Președintele Statelor Unite Abraham Lincoln a emis Proclamația de Emancipare prin care decreta eliberarea tuturor sclavilor negri din teritoriul confederat. Proclamația de emancipare constă din două decrete ale Președintelui Statelor Unite, Abraham Lincoln, emise în timpul războiului civil american. Primul, emis la 22 septembrie 1862, a declarat liberi toți sclavii din toate statele Confederației care nu aveau să treacă sub controlul Uniunii până la 1 ianuarie 1863. Al doilea decret, emis la 1 ianuarie 1863, a numit statele în care este valabil. Proclamația de emancipare a fost atacată la acea vreme pentru că elibera doar sclavii asupra căror Uniunea nu avea putere. În practică, proclamația a însemnat un angajament al Uniunii de a desființa sclavia, decizie controversată în Nord. Lincoln a emis decretul din poziția sa de „Comandant Suprem al Forțelor Armate” conform articolului II, secțiunea 2 din Constituția Statelor Unite. Proclamația nu a eliberat niciun sclav din statele de graniță (Kentucky, Missouri, Maryland, Delaware, și Virginia de Vest), sau din statele sau porțiunile de state din Sud care se aflau sub controlul Uniunii. I-a afectat direct, la început, doar pe acei sclavi care fugiseră din Sud și trecuseră în Uniune. Aflând vestea Proclamației, și alți sclavi au fugit dincolo de liniile unioniste pe măsură ce armata Nordului avansa spre sud. În vreme ce armatele Uniunii au ocupat Confederația, mii de sclavi erau eliberați în fiecare zi până când aproape toți (aproximativ 4 milioane, conform recensământului din 1860[1]) au devenit liberi până în iulie 1865. După război, aboliționiștii erau îngrijorați de faptul că Proclamația ar fi fost doar o măsură luată pe timpul războiului, și că nu avea puterea de a pune capăt sclaviei. Câteva foste state sclavagiste au adoptat legi de interzicere a sclaviei; totuși, sclavia a continuat să existe până când a fost desființată prin ratificarea Amendamentului al 13-lea la 18 decembrie 1865.
  
  
• 1869 - Premiera mondiala a operei “Aurul Rinului”, Das Rheingold de Richard Wagner în Munchen.
• 1888: Apare primul număr din National Geographic Magazine.
• 1903: În SUA, Italo Marchiony, un producător de înghețată venit din Italia, a primit brevetul de invenție pentru cornetul de înghețată.
• 1904: Cursă automobilistică, organizată de ACR, pe traseul București-Giurgiu-București, una din primele din țara noastră și din această parte a Europei. Cursa a fost câștigată de George Valentin Bibescu care a obținut cea mai mare viteză de până la acea dată în Europa, într-o cursă pe soselele publice, cu un autoturism Mercedes de 40 CP.
  
• 1908: Printul Ferdinand de Saxa Coburg, sprijinit de guvernul lui Alexandar Malinov, declară printr- un manifest special, independenţa Bulgariei şi se proclamă ţar al bulgarilor; (5 octombrie s.n.). Acest act s-a efectuat  fără consimţământul Marilor Puteri şi împotriva voinţei Turciei. Independența de jure a Bulgariei fata de  Imperiul Otoman a fost proclamata la  22 septembrie stil vechi (5 octombrie stil nou) 1908, in vechea capitala aTarnovo de catre  Prințul Ferdinand al Bulgariei, care a luat apoi titlul de „țar”. Declarația de independență a Bulgariei a fost urmată de anexarea Bosniei   de      catre Austro-Ungaria,in ziua următoare și de unirea Greciei cu Creta,  (nerecunoscuta pana in 1913). Independența Bulgariei a fost recunoscută pe plan internațional in primăvara anului 1909 si  este sărbătorită în fiecare an la 22 septembrie ca Ziua Independenței. La data de 22 septembrie 2008, Bulgaria a celebrat  Centenarul aniversar al  independenței sale.
• 1914: Primul Război Mondial: submarinul german U9 sub comanda lui Otto Weddigen scufundă trei cruiserate blindate britanice, HMS Aboukir, HMS Hogue și HMS Cressy.
• 1914:  Împaratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, îi cere telegrafic regelui Carol I al României (1866-1914), intrarea tarii noastre în razboi de partea Puterilor Centrale. Regele Carol I îi raspunde ca nu poate da curs cerererii, din cauza impotrivirii opiniei publice românesti. Majestatea Sa Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 10 aprilie 1839- d.10 octombrie 1914). În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tariii, căreia  i-a șcrescut imens prestigiul international, a redresat economia  și a pus bazele unei dinastii. A construit la Sinaia  castelul  Peles, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc din 1877, România a câștigat Dobrogea, iar  in 1913, in urma Pacii de la Bucuresti, Cadrilaterul (Dobrogea de sud). Carol a dispus ridicarea primului pod peste  între Fetesti si Cernavoda, una dintre marile  constructii europene ale timpului, care să lege noua provincie de restul țării.
• 1927: Jack Dempsey, unul dintre boxerii de legendă ai anilor 20,      pierde meciul jucat în compania lui Gene Tunney.
• 1928   - România a ratificat Convenţia sanitară internaţională de la Paris (încheiată la data de 21 iunie 1926).
• 1931: La propunerea lui Nicolae Iorga, președinte al Consiliului de Miniștri, Constantin Brâncuși a fost decorat cu ordinul "Meritul cultural pentru artă plastică". Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris), sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române.
• 1949: URSS a detonat prima bomba atomica construita in tara. 
• 1955: Intră în tipografie primul volum al romanului "Moromeții", de Marin Preda; la 29 noiembrie romanul era pregătit pentru tipărire. Tirajul primei ediții a fost de 20.100 exemplare. Marin Preda (n. 5 august 1922, Siliștea-Gumești, județul Teleorman — d. 16 mai 1980, Mogoșoaia) a fost un scriitor român postbelic și directorul editurii „Cartea Româneacă„.
• 1958: A avut loc premiera bucureșteană a operei "Oedip", de George Enescu (conducerea muzicală – Constantin Silvestri, regia Jean Rînzescu, în rolul principal – David Ohanesian; premiera mondială a operei avusese loc la Paris, în anul 1936).
• 1968: Transferul celor două temple de la Abu Simbel este finalizat. Clădirile sunt salvate de la scufundarea în apele lacului Nasser. Salvarea templelor a început în anul 1964 de către o echipă multinațională de arheologi, ingineri și operatori calificați sub stindardul UNESCO, și a costat aproximativ 40 de milioane de dolari. Între 1964 și 1968, tot site-ul a fost atent tăiat în blocuri mari, demontate, ridicate și reasamblate într-un nou loc, cu 65 de metri mai mare și la 200 de metri mai sus de râu, într-una dintre cele mai mari provocările de inginerie arheologică din istorie.
  
  
• 1975: La San Francisco, a avut loc a doua încercare de asasinare a președintelui Gerald Ford. Gerald Rudolph Ford, Jr., cunoscut mai ales ca Gerald Ford, (n. 14 iulie 1913 — d. 26 decembrie 2006), cel de-al patruzecilea vicepreședinte (1973 – 1974) și cel de-al treizeci și optulea președinte al Statelor Unite ale Americii (1974 – 1977).
• 1976: Adeziunea Portugaliei la Consiliul Europei.
• 1976: Sonda americana Viking confirma existenta unei calote de gheata de pe Marte.
• 1979    - Israelul face un test nuclear in Oceanul Indian.
• 1980: Irakul invadează Iranul, începând Războiul din Golf.
• 1981: Deschiderea oficială a trenului de mare viteză francez Train à Grande Vitesse (TGV).

Nașteri

• 1515: S-a nascut Anne de Cleves, soţia lui Henric al VIII-lea al Angliei; (d.16 iulie  1557). Anne de Cleves  în  stătulețul Cleves  din nordul Germaniei pe domeniile  fratelui  sau, Wilhelm III Herzog von Jülich-Cleves-Berg, care a considerat că o căsătorie a surorii sale cu regele Henric al VIII-lea al Angliei i-ar întări statutul.
  După aranjarea căsătoriei, Anne de Cleves a plecat în Anglia, unde Henric a constatat că este urâtă “ca o iapă flamandă” și că nu se pot înțelege, pentru că el nu vorbea germana iar ea nu vorbea engleza. Prima lui reacție a fost să nu se căsătorească, dar i-a fost imposibil să încalce tratatul de căsătorie semnat anterior. În ciuda protestelor lui Henric, căsătoria a avut loc pe 6 ianuarie 1540, astfel Anne de Cleves devenind a patra sa soție, urmându-i lui  Jane Seymour. Văzând că nu este dorită, a fost de acord cu propunerea de divorț, care s-a pronunțat în iulie 1540. În felul acesta, Henric a fost liber să se căsătorească cu a cincea sa soție, Catherine Howard.
• 1552: Vasili al IV-lea al Rusiei (rusă Василий IV Иванович Шуйский, Vasíliy Ivánovich Shúyskiy, alte transliterări: Vasily, Vasilii) (22 septembrie 1552 – 12 septembrie 1612) a fost Țar al Rusiei între 1606 și 1610, după uciderea Falsului Dmitri I. Domnia sa a căzut în timpul Timpurilor tulburi. A fost singurul membru al Casei Șuiski care a devenit Țar și ultimul membru al dinastiei Rurik care a domnit. Vasili Șuiski era mic de statură, aproape orb și avea o fire superstițioasă și uneltitoare. Pretenția lui la tronul Rusiei se baza în parte pe un arbore genealogic în care figura fratele mai mare al lui Alexandr Nevski. În tinerețe Vasili a fost membru al gărzii de corp al lui Ivan al IV-lea. El era sprijinit de comunitatea negustorilor din Moscova, dar era privit cu suspiciune de mulți boieri, fapt care l-a determinat să le facă anumite promisiuni.
  Încercările lui Vasili de a reinstaura ordinea prin împiedicarea țăranilor de a părăsi moșiile stăpânilor lor și prin crearea unui registru al sclavilor au eșuat, deoarece autoritatea sa nu se extindea pe tot teritoriul țării. În scurt timp și-a îndepărtat familiile boierești importante, inclusiv familia Romanov.
  Au început să cirule zvonuri că Falsul Dmitri scăpase în mod miraculos. Guvernul lui Vasili Șuiski a supraviețuit unei mari rebeliuni care a avut loc în perioada 1606-1607 și a fost condusă de prințul Șahovskoi și un hatman cazac și fost sclav de la galere, pe nume Ivan Bolotnikov. Victoria lui Vasili asupra rebelilor s-a datorat în mare parte talentului de general al nepotului lui, prințul Mihail Skopin-Șuiski. După înăbușirea revoltei în octombrie 1607, a apărut un nou pretendent la tron. Falsul Dmitri II a reușit cu ușurință să adune o armată de polonezi, cazaci și ruși infideli. Nici el și nici sprijinitorii lui nu credeau cu adevărat că este fiul lui Ivan al IV-lea. Deși nu semăna deloc cu Falsul Dmitri I, atât Maria, mama adevăratului Dmitri, cât și Marina, soția Falsului Dmitri I, i-au sprijinit pretențiile la tron.
  Marina a trăit cu el și i-a dăruit un fiu moștenitor. În 1608 Faslul Dmitri II și-a stabilit reședința lângă Moscova, de unde și-a exercitat autoritatea asupra unei mari părți a ducatului Moscovei.
  Incapabil să-l răstoarne pe Falsul Dmitri II, Vasili Șuiski i-a chemat în ajutor pe suedezi în 1609. Prețul plătit a fost scump. Vasili a trebuit să renunțe la pretențile Rusiei asupra Livoniei, a cedat porțiuni de teritoriu și a promis să se alieze cu suedezii împotriva polonezilor.
  În iulie 1610 Vasili Șuiski a fost răsturnat printr-o lovitură de stat pusă la cale de Romanovi și aliații lor, care l-au forțat să devină călugăr. A murit ca prizonier la Varșovia în 1612. Vasili Șuiski s-a căsătorit de două ori. Prima lui soție, Elena Mihailovna Repnina, a murit înainte de alegerea sa ca țar și nu a avut copii din această căsătorie. După încoronare, Vasili a remarcat-o pe prințesa Ekaterina Buynosova-Rostovskaya, al cărui nume a fost schimbat în Maria, mai potrivit pentru o țarină consort. Împreună ei au avut două fiice, Anna și Anastasia; amândouă au murit în copilărie în timpul domniei tatălui lor și au fost înmormântate la Kremlin. Cum și ceilalți frați ai lui Vasili, prinții Dmitri Șuiski și Ivan Șuiski au murit fără moștenitori, linia principală a casei Șuiski s-a stins după moartea celui din urmă în 1638. 

  Vasili al IV-lea

  Portret al țarului Vasili al IV-lea Părinți Ivan Andreyevich Shuisky[*]  Frați și surori Dmitry Shuisky[*]  Căsătorit cu Elena Mihailovna Repnina Ekaterina (Maria) Buynosova-Rostovskaia Copii Anna Vasilievna Anastasia Vasilievna

• 1601: Ana de Austria (Ana María Maurícia) (n. 22 septembrie 1601, Valladolid, Spania — d. 20 ianuarie 1666, Paris, Franța) a fost infantă a Spaniei, regină a Franței și a Navarei, soția regelui Ludovic al XIII-lea și regentă (1643-1651) pentru fiul său, Ludovic al XIV-lea. În timpul regenței ei, Cardinalul Mazarin a fost prim-ministru. A fost una dintre personajele principale în romanul lui Alexandre Dumas, Cei trei muschetari. 
  Anna la vârsta de șase ani, 1607.
  Născută la palatul Benavente din Valladolid, Spania și botezată Ana María Mauricia, a fost fiica regelui Filip al III-lea al Spaniei și a arhiducesei Margareta de Austria. Prin naștere, ea a purtat titlul de Infantă a Spaniei, Infantă a Portugaliei, arhiducesă de Austria, principesă de Burgundia și principesă a Țărilor de Jos.
  Anna a fost crescută în principal la Palatul Regal din Madrid. În mod neobișnuit, Ana a crescut aproape de părinții ei și a trăit o viață destul de calmă și de ordonată, în comparație cu alți copii regali. Părinții ei au fost foarte religioși și ea, prin urmare, a fost crescută la fel; de multe ori a vizitat mânăstiri în vremea copilăriei sale. În 1611 ea și-a pierdut mama, care a murit în timpul nașterii; în ciuda durerii ei, Ana a făcut tot ce-a putut pentru a avea grijă de frații ei mai mici, care s-au referit la ea cu afecțiune ca mama.
  Ana a avut patru frați mai mici: viitorul rege Filip al IV-lea al Spaniei, viitoarea împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman Maria Ana a Spaniei, Arhiducele Carol de Austria și Ferdinand, Prinț al Spaniei.
  În momentul nașterii ei, tatăl ei era rege al Spaniei de trei ani. Bunicii paterni au fost regele Filip al II-lea al Spaniei și Arhiducesa Ana de Austria. Bunicii materni au fost Carol al II-lea, Arhiduce de Austria și Arhiducesa Maria Ana de Bavaria. 
  Portret al Annei de Austria de Peter Paul Rubens, circa 1622-1625
  La vârsta de 11 ani a fost logodită cu Ludovic al XIII-lea, fiul cel mare al regelui Henric al IV-lea al Franței și al Navarei și a Mariei de Medici. Tatăl ei i-a dat o zestre de 500.000 coroane și multe bijuterii.^[1] De teamă că Ludovic al XIII-lea ar putea muri mai devreme, curtea spaniolă a stipulat că ea se va întoarce în Spania, cu zestrea ei, bijuteriile și garderoba dacă el va muri.^[1] Înainte de căsătorie, Anna a renunțat la drepturile ei succesorale și ale descendenților ei cu Ludovic cu o dispoziție prin care și-ar fi reluat drepturile dacă ar fi rămas văduvă fără copii.
  Nunta a avut loc la 18 octombrie 1615, la Burgos. În aceeași zi, la Bordeaux, Elisabeta, sora lui Ludovic al XIII-lea s-a căsătorit cu infantele Filip, fratele Anei, viitorul Filip al IV-lea al Spaniei. În Franța, căsătoria Anei de Austria cu Ludovic al XIII-lea a fost celebrată la Bordeaux la 21 noiembrie 1615. Aceste căsătorii au urmat tradiția alianțelor militare și politice dintre Franța și Spania.
  Ana și Ludovic, amândoi în vârstă de 14 ani, au fost presați să-și desăvârșească căsătoria în scopul de a preveni orice posibilitate de anulare, însă Ludovic și-a ignorat mireasa. Mama lui Ludovic, Maria de Medici, a continuat să conducă ca regină a Franței fără nici un respect pentru nora sa. Ana înconjurată de suita ei spaniolă a continuat să trăiască potrivit etichetei din Spania și nu a reușit să-și îmbunătățească franceza.
  

  Anna de Austria însărcinată în opt luni cu Ludovic al XIV-lea
  În 1617, Ludovic a conspirat cu Charles d'Albert, duce de Luynes să renunțe la influența mamei sale, printr-o lovitură de palat, preferând să-l asasineze pe favoritul reginei, Concino Concini, la 26 aprilie a anului respectiv. Ducele de Luynes a încercat să remedieze distanța formală între Ludovic și regina lui. A trimis acasă doamnele de onoare spaniole și le-a înlocuit cu cele franceze, în special cu prințesa de Conti și cu soția sa, Marie de Rohan-Montbazon. Ana a început să se îmbrace în manieră franceză iar în 1619 Luynes l-a presat pe rege să se culce cu regina. Seria de avorturi care a urmat l-a dezamăgit pe rege și a relaxat relația lor.
  La 14 martie 1622, în timp ce se juca cu doamnele ei de companie, Anna a căzut pe scări și a suferit al doilea avort; Ludovic a învinovățit-o pe Anna și a fost furios pe Madame de Luynes că a încurajat-o pe regină în ceea ce el a numit neglijență. Atenția regelui a fost monopolizată de războiul său împotriva protestanților, în timp ce regina a apărat recăsătoria însoțitoarei ei inseparabilă, Marie de Rohan, centrul tuturor intrigilor curții cu iubitul ei, Claude, duce de Chevreuse, în 1622.
  Sub influența ducesei de Chevreuse, regina s-a lăsat atrasă în opoziția politică împotriva lui Richelieu și s-a implicat în multe intrigi împotriva politicilor duse de el. În 1635 Franța a declarat război Spaniei plasând-o pe regină într-o poziție de nesusținut. Corespondența ei secretă cu fratele ei, Filip al IV-lea al Spaniei, a trecut dincolo de afecțiunile între frați. În august 1637, Anna stârnise atâta suspiciune încât Richelieu a forțat-o să semneze convenții cu privire la corespondența ei, care era oricum deschisă pentru inspecție. Ducesa de Chevreuse a fost exilată și urmărită să nu mai interacționeze cu regina.
  Surprinzător, într-un astfel de climat de neîncredere, regina a rămas însărcinată încă o dată, o circumstanță pe care bârfa contemporană a atribuit-o singurei seri cu furtună, lucru care l-a împiedicat pe Ludovic să călătorească la Saint-Maur și l-a obligat să-și petreacă noaptea cu regina.^[2] Ludovic al XIV-lea s-a născut la 5 septembrie 1638, asigurând linia bourbonilor. În acel moment Anna avea 37 de ani.^[3] Nașterea celui de-al doilea fiu a restabilit încrederea în cuplul regal. La Saint-Germain-en-Laye, Anna l-a născut pe Filip al Franței, Duce de Anjou și fondatorul Casei de Orléans. După decesul soțului ei, Anna a fost numită regentă în ciuda dorințelor soțului ei. Cu ajutorul lui Pierre Séguier, în Parlamentul de la Paris, ea a revocat dorința ultimului rege care îi limita puterile. Fiul ei în vârstă de patru ani a fost încoronat drept regele Ludovic al XIV-lea al Franței. Anna și-a asumat regența, dar spre surpriza generală, ea a încredințat guvernul Cardinalului Mazarin, care fusese un protejat al Cardinalului Richelieu. Mazarin a părăsit hotelul Tuboeuf unde stătea și și-a ales o reședință la Palais Royal lângă regina Anna.
  Cu ajutorul lui Mazarin, Anna a înăbușit revolta aristocraților condusă de Ludovic al II-lea de Bourbon, care a devenit cunoscută sub numele de Frondă. În 1651, când fiul ei Ludovic al XIV-lea a devenit major, regența ei a luat sfârșit. Totuși, ea a deținut multă putere și influență asupra fiului ei până la moartea lui Mazarin. Din această căsătorie au rezultat următorii copii:
  • copil nenăscut (decembrie 1619)
  • copil (n./d. 14 martie 1622); s-a spus că a trăit până la naștere
  • copil nenăscut (1626)
  • copil nenăscut (aprilie 1631)
  • Ludovic al XIV-lea (1638-1715), rege al Franței (1643-1715).
  • Filip al Franței (1640-1701), duce de Orléans (1660-1701) 

    Arhiducesa Ana de Austria

    Anna de Austria de Peter Paul Rubens,1625 Părinți Filip al III-lea al Spaniei Margareta de Austria, regină a Spaniei  Frați și surori Maria Anna a Spaniei Cardinal-Infante Ferdinand of Austria[*] Filip al IV-lea al Spaniei Archduke Charles of Austria[*] Alonso of Austria[*]  Căsătorită cu Ludovic al XIII-lea al Franței Copii Ludovic al XIV-lea Filip, Duce de Orléans

• 1701: Anna Magdalena Bach, a doua soție a lui Johann Sebastian Bach (d. 1760)
• 1750: Christian Konrad Sprengel (n. 22 septembrie 1750,^[1] Brandenburg, Germania – d. 7 aprilie 1816,^[1] Berlin, Regatul Prusiei) a fost un botanist, naturalist, filolog și teolog german. El este considerat descoperitorul fertilizării florilor. Abrevierea numelui său în cărți științifice este C.K.Spreng.. Tatăl lui Christian Konrad a fost învățătorul și arhidiaconul protestant al bisericii St. Gotthardt în Brandenburg/oraș Ernst Viktor Sprengel (1686-1759). Acesta a fost căsătorit de trei ori. După moartea primelor două neveste (1732 și 1735) cu care a avut 8 copii, a luat-o soție în 1736 pe Dorothea Gnadenreich (1712-1778), fiica superintendentului Peter Schäfer care i-a dăruit tot 8 copii, între ei pe viitorul savant ca ultimul. Mai mulți dintre frații mai mari au murit deja în copilărie sau adolescență, nu neobișnuit în acest timp. Trei dintre frații săi au studiat teologia și, asemenea tatălui, au fost învățători până când au fost hirotoniți pastori.
  Christian Konrad Sprengel nu s-a căsătorit și nu a avut copii. Botanistul și medicul Kurt Polycarp Joachim Sprengel (1766-1833) a fost nepotul lui. 
  Universitatea din Halle pe timpuri
  

  Placă comemorativă în grădina botanică Berlin
  Se știe numai foarte puțin despre copilăria și tinerețea lui Sprengel. Fapt este, că s-a interesat deja timpuriu pentru botanica, dar a studiat teologia, filozofia și limbi străine la Universitatea din Halle-Wittenberg și a devenit mai întâi, din 1774, învățător la Berlin, apoi, din 1780 până în 1794, rector al liceului din [Sector Spandau|Spandau]], pe atunci încă un oraș propriu pe lângă Berlin.
  Dar din 1794 viața sa a avut să se schimbe: Din cauza urmăririi prea angajate a studiilor sale botanice (vezi jos), a început să neglijeze îndatoririle sale, și în urmă a fost demis și pensionat timpuriu pentru lipsă de datorie, dar i-a fost acordat o pensie și Sprengel a mers la Berlin ca un savant privat.
  De la aproximativ 1787, Sprengel a explorat polenizarea florilor și interacțiunile dintre plante și insecte. Astfel, a descoperit că nectarele (organismele producătoare de nectar în flori) au fost indicate de culori speciale și a concluzionat că culoarea a fost responsabilă pentru atragerea insectelor. Mai departe a constatat că insectele au fost mijloacele de a transporta polenul de la stamină (parte masculină) unei flori la pistil (parte feminină) a alteia, printre altele la trandafirelul Epilobium angustifolium, polenizarea încrucișată (1790). A descoperit, de asemenea, că în multe flori bisexuale stamina și pistilul maturează la momente diferite, astfel încât auto-fertilizarea nu putea avea loc și se realiza drept urmare prin transferul polenului de la o floare la alta. Procesul de maturizare a părților masculine și feminine la diferite perioade l-a numit Dichogamie (proteroginie, hermafrodism succesiv), un termen care este încă folosit și a determinat procesul în detaliu. El a și descoperit că unele flori se bazează pe vânt pentru a-și transfera polenul și a studiat diferențele dintre aceste flori și cele fertilizate de insecte. Sprengel a crezut că principiile sale explică caracteristicile florilor, cum ar fi poziția, dimensiunea, forma, culoarea, mirosul și timpul de înflorire. El și-a publicat observațiile și gândurile în Das entdeckte Geheimnis der Natur im Bau und in der Befruchtung der Blumen („Secretul descoperit al naturii în construcția și fertilizarea florilor”) deja în anul 1793. Când cartea sa nu a fost bine primită, ideile lui nefiind acceptate de oamenii de știință ai timpului. Cel mai proeminent adversar al lui Sprengel a fost faimosul Johann Wolfgang von Goethe care l-a reproșat că ar da naturii o minte umană. De acea, Sprengel a devenit deprimat și nu a mai publicat rezultatele celorlalte-lor cercetări botanice. Sa întors la filologie, dar nu sa distins în ea.^[3]
  

  Imagine din „Secretul descoperit al naturii în construcția și fertilizarea florilor”
  În final, în 1841, după un lung timp de neglijare, faimosul naturalistul englez Charles Darwin s-a arătat foarte impresionat de opera sa, recunoscând importanța pentru biologia evoluționistă fără ideile teologice conținute, pentru că Sprengel a crezut în particular, fiind teolog, că totul în natură a fi fost creat pentru un scop anumit, iar prin observarea plantelor a încercat să descopere scopul fiecărei părți cât și mai minuscule ale lor în cel mai mic detaliu. Dar descoperitorul genial al doctrinei de fertilizare, care, luptând cu circumstanțe nefavorabile, a trebuit să renunțe la succesul operei sale, nu poate fi învinuit de faptul că mizantropia l-a împiedicat să termine doctrina pe care a creat-o. Poziția sa înaltă în istoria dezvoltării științei botanice însă nu poate fi diminuată. Cercetările ulterioare efectuate de botaniștii Johann Maria Hildebrandt (1847-1881), Federico Delpino (1833-1905) și Johann Friedrich Theodor Müller (1821-1897) au confirmat și extins doctrina lui Sprengel prin numeroase detalii.^[2][4]
  A murit singurel la vârsta de doar 65 de ani și a fost înmormântat în cimitirul Friedhof der Dorotheenstädtischen und Friedrichswerderschen Gemeinden. Mormântul nu este păstrat.^[5]
  Liceul Konrad Sprengel din Berlin-Spandau,^[6] școala primară Konrad Sprengel^[7] și o stradă din Brandenburg pe Havel^[8] amintesc astăzi de fiul renumit al orașului. În plus, străzi din Berlin Berlin-Spandau, Wedding (cu un parc de același nume)^[9] și Wilhelmstadt din Spandau sunt denumite în onoarea lui. Un monument din grădina botanică în districtul Lichterfelde amintește de marele botanist. 

  Christian Konrad Sprengel

  Christian Konrad Sprengel, pe la 1790

• 1791: S-a nascut Michael Faraday, fizician si chimist englez, unul dintre fondatorii teoriei electromagnetismului. A descoperit, in anul 1831, fenomenul de inductie electromagnetica si a formulat legile electrolizei. El a fost cel care a introdus notiunea de echivalent electrochimic, cunoscut si ca „numarul lui Faraday”. De asemenea, el este cel care a introdus in fizica notiunea de “câmp”. S-a nascut in casa unui fierar care nu a avut bani sa il trimita la scoala. De la 13 ani, Faraday a inceput sa lucreze la o legatorie de carti. Aici si-a descoperit pasiunea de a citi, atentia sa indereptindu-se spre cartile de popularizare a stiintei. In 1812, a reusit sa isi gaseasca un loc de munca la Institutul Regal ca ajutor de laborant. In 1824 a fost ales membru al Societatii Regale. Lucrarea sa de referinta este “Cercetari experimentale in domeniul curentului electric”. Cercetarile sale au contribuit enorm la dezvoltarea fizicii si chimiei. Faraday si-a gasit timp sa scrie si carti pentru popularizarea stiintei, una dintre ele – “Istoria chimica a luminarii” – fiind extrem de apreciata. A decedat la  25 august 1867.
• 1831: S-a nascut Grigore Cobălcescu, geolog şi paleontolog roman, cel care a pus bazele geologiei româneşti, ca disciplină ştiinţifică; a publicat, în 1862, prima lucrare geologică originală “Calcariul de la Rapidea” ; membru al Academiei Române (d.21.05.1892).
  
• 1832: Prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino supranumit Nababul (n. 22 septembrie 1832, București, Țara Românească[*] – d. 22 martie 1913, București, România) a fost un om politic român, ales primar al Bucureștiului (mai 1869 - ianuarie 1870), ministru în varii guverne și prim-ministru al României de două ori, în perioadele 1899 - 1900 și 1904 - 1907. Gheorghe Grigore Cantacuzino se trăgea din vechea familie nobilă Cantacuzino, fiind un descendent al voievozilor români respectiv împăraților bizantini Cantacuzino. A fost fiul vornicului Grigore Iordache Cantacuzino (1800-1849) și al Luxandrei Cantacuzino, născută Kretulescu.
  Era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu. A studiat la București și Paris, unde și-a luat doctoratul în drept, în anul 1858. După ce s-a întors în țară a fost numit judecător la Tribunalul Ilfov, după care a devenit consilier la Curtea de Apel Bucuresti, functie din care a demisionat la data de 4 mai 1864. În calitatea sa de membru al lojei masonice Sages d'Heliopolis, din anul 1865, a participat activ la coaliția politică, cunoscută ca Monstruoasa coaliție, care a dus la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea României. Dupa lovitura de stat de la 11 februarie 1866 a reintrat în magistratură, ca președinte al Curții de Apel București. A fost ales deputat în Adunarea Constituantă de la 1866, unde a făcut parte din comitetul însărcinat cu elaborarea Constituției din 1866.
  A fost ales de mai multe ori deputat și senator în Parlamentul României, iar în perioada aprilie 1869 - ianuarie 1870 a fost primar al Bucureștiului. Una din inițiativele sale în perioada cât era primar a fost și ridicarea monumentului denumit Fântâna George Grigorie Cantacuzino din Parcul Carol I. A deținut în două rânduri funcția de ministru de Interne (11 aprilie 1899 - 9 ianuarie 1900 si 22 decembrie 1904 - 12 martie 1907) și pe cea de președinte al Consiliului de Miniștri. A mai deținut funcțiile de: ministru Lucrărilor Publice (16 decembrie 1873 - 7 ianuarie 1875) și pe cea de ministru al Justiției (24-27 ianuarie 1870). După moartea lui Lascăr Catargiu a devenit șeful Partidului Conservator. În iulie 1900 a prezidat ședința partidului în care s-a aprobat fuzionarea acestei formațiuni politice cu Partidul Constituțional ("junimist"). În aprilie 1907 s-a realizat fuziunea tuturor formațiunilor politice consevatoare, iar Cantacuzino a fost nevoit să cedeze șefia noului Partid Conservator lui Petre P. Carp. Datorită averii sale colosale a fost supranumit "Nababul". Din banii de care dispunea, a construit trei palate: Palatul Cantacuzino din București, situat pe Calea Victoriei, care adăpostește în prezent Muzeul Național „George Enescu”, Castelul Cantacuzino din Bușteni, numit uneori „Palatul Cantacuzino Bușteni”, în prezent muzeu, și Palatul Cantacuzino de la Florești, supranumit și "Micul Trianon", în prezent în ruină. 

  Gheorghe Grigore Cantacuzino

• 1835: Leopold Stefan Karl Anton Gustaf Eduard Tassilo von Hohenzollern Sigmaringen (n. 22 septembrie 1835,^[1][2][3] Krauchenwies, Germania^[4] – d. 8 iunie 1905,^[1][2][3] Berlin, Imperiul German^[5]) a fost primul fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. Fratele său mai mic a devenit Regele Carol I al României.
  După revoluția spaniolă din 1868 care a detronat-o pe regina Isabella II, i s-a oferit coroana regală. Această ofertă a fost sprijinită de prim-ministrul prusac Otto von Bismarck, dar a fost respinsă de împăratul francez Napoleon III. Leopold a declinat oferta la presiunile franceze, dar după o serie de solicitări suplimentare a Franței s-a declanșat Războiul Franco-Prusac din 1870-1871, care va duce în final la căderea împăratului Napoleon și ridicarea celei de-a treia republici.
  În 1861 Prințul Leopold s-a căsătorit cu Infanta Antónia a Portugaliei și au avut 3 copii:
  • Wilhelm (1864-1927)
  • Ferdinand (1865-1927), viitorul rege al României
  • Karl Anton (1868-1919) 

    Leopold

    Prinț de Hohenzollern

    Părinți Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen Prințesa Josephine de Baden  Frați și surori Anton de Hohenzollern-Sigmaringen Carol I al României Frederic de Hohenzollern-Sigmaringen Prințesa Marie de Hohenzollern-Sigmaringen Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen  Căsătorit cu Infanta Antónia a Portugaliei Copii Wilhelm, Prinț de Hohenzollern Ferdinand I al României Prințul Karl Anton

• 1866: Iuliu Cezar Săvescu, poet român (d. 1903)
  
• 1866: Herbert George Wells (n. 21 septembrie 1866, Bromley, Kent - d. 13 august 1946, Londra), cunoscut mai bine sub numele de H. G. Wells, a fost un scriitor englez celebru pentru cărțile sale de ficțiune precum Mașina timpului, Războiul lumilor, Omul invizibil, Primii oameni în Lună și Insula Doctorului Moreau. A mai publicat nuvele contemporane, istorie și comentarii sociale. A fost un socialist declarat și un pacifist, operele sale mai târzii devenind tot mai politice și didactice. Atât Wells cât și Jules Verne sunt recunoscuți ca „părinții genului științifico-fantastic”. Herbert George Wells, al patrulea și ultimul copil al lui Joseph Wells (proprietar de magazin și amator de cricket) și al soției sale Sarah Neal (fostă servitoare), s-a născut pe 21 septembrie 1866, la Atlas House, 47 High Street, Bromley în districtul Kent. Familia sa făcea parte din clasa mijlocie inferioară. O moștenire le-a permis să achiziționeze un magazin de bibelouri, fără a fi o afacere prosperă. Joseph vindea batoane, mingi de cricket și alte echipamente la meciurile pe care le juca și primea o sumă incertă de bani din meciuri deoarece la vremea aceea nu existau jucători de cricket profesioniști și plata provenea din donații sau plăți mici de la cluburile pentru care erau jucate meciurile.
  Un eveniment important din copilăria micului Wells a fost un accident pe care l-a avut în 1874 și care l-a lăsat imobilizat la pat, având un picior rupt. Pentru a-și ocupa timpul a început să citească cărți aduse de tatăl său din biblioteca locală. A ajuns repede un devorator de lectură și astfel a căpătat și dorința de a scrie. Mai târziu, în același an, a intrat la Academia Comercială Thomas Morely, unde a studiat până în 1880. În 1877 tatăl său, Joseph Wells, și-a fracturat coapsa. Accidentul a pus capăt carierei sale în cricket iar câștigurile magazinului nu erau suficiente pentru a compensa pierderea lui.
  Nemaifiind capabili de a se susține financiar familia a decis să își plaseze copiii ca învățăcei la diferite ocupații. Din 1881 până în 1883 Wells a avut o nefericită perioadă ca postăvar la Southsea Drapery Emporium. Experiențele sale au fost mai târziu utilizate ca inspirație pentru nuvelele Roțile Norocului și Kipps.
  Mama și tatăl lui Wells nu se împăcau prea bine unul cu celălalt (ea era protestantă iar el un liber cugetător). Când mama sa s-a întors să lucreze ca servitoare (în Uppark, o casă în Sussex) o condiție a locului de muncă a fost ca să nu aibă spațiu pentru soț sau copiii. Ca urmare, părinții săi au dus vieți separate deși nu au divorțat niciodată și nu au avut alte relații. Wells a eșuat ca postăvar dar și ca asistent chimist. După fiecare eșec se ducea la Uppark, unde își petrecea timpul la bibliotecă. Acolo citește lucrările multor clasici, incluzând Republica lui Platon și Utopia lui Thomas More. 

H. G. Wells studiază în Londra, circa 1890

H. G. Wells în 1907 la ușa casei sale din Sandgate
În 1883, șeful lui Wells l-a dat afară fiind nesatisfăcut de munca lui (un verdict cu care Wells avea să fie de acord mai târziu), iar tânărul era departe de a fi nemulțumit de acest rezultat. Mai târziu în acel an a devenit profesor asistent la Midhurst Grammar School în West Sussex până când a obținut o bursă la Școala Normală de Știință (mai târziu Colegiul Regal de Știință) în Londra studiind biologia cu T. H. Huxley. Mai târziu a ajutat la înființarea Asociației Regale a Colegiului Științei devenind în 1909 primul ei președinte. Wells a studiat în noua lui școală până în 1887 cu o alocație săptămânală de 21 șilingi, datorită bursei. Aceasta trebuia să fie o sumă confortabilă, dar în autobiografia sa Wells vorbește mereu despre situația precară prin care trecea.
A intrat repede la Societatea de dezbateri a școlii. Acești ani marchează începutul intereselor sale în reformarea societății. La început, apropiind subiectul prin Republica lui Platon, s-a orientat rapid spre ideile contemporane despre socialism așa cum erau exprimate de Societatea Fabiană și din lecturile trimise la Kelmscott House, casa lui William Morris. A fost totodată printre fondatorii revistei școlare The Science School Journal, o publicație care îi permitea să își exprime părerile despre literatură și societate. Astfel își încearcă talentul în ficțiune cu prima versiune a romanului Mașina timpului, ce a fost publicat sub numele Cronica Argonauților. Anul școlar 1886-1887 a fost ultimul an al studiilor sale. Deși a trecut cu brio examenele de biologie și fizică, lipsa lui de interes în geologie a dus la eșecul absolvirii și pierderea bursei. Doar în 1890, Wells a obținut o diplomă în Zoologie de la Universitatea din Londra Programul Extern.
După părăsirea Școlii Normale de Știință, Wells nu avea nici o sursă de venit. Mătușa sa, Mary, o verișoară a tatălui său, l-a invitat să stea cu ea o perioadă întrucât nu avea unde să locuiască. În timpul acestei șederi a devenit interesat de fiica mătușii sale, Isabel. În 1889-90 a fost profesor la Școala Henley House unde a predat și l-a admirat pe A.A. Milne.
În 1891 Wells s-a căsătorit cu verișoara sa, Isabel Mary Wells, dar a părăsit-o în 1894 pentru o studentă de-a lui, Amy Catherine Robbins, cu care s-a căsătorit în 1895. A avut 2 fii, George Philip (cunoscut ca "Gip") în 1901 și Frank Richard în 1903.
În timpul căsătoriei sale cu Amy, Wells a avut numeroase aventuri, incluzând-o pe americanca activistă a controlului nașterii, Margaret Sanger și romanciera Elizabeth von Arnim. În 1909 a avut o fiică, Anna-Jane, cu scriitoarea Amber Reeves, ai cărei părinți, William și Maud Pember Reeves i-a cunoscut prin Societatea Fabiană. În 1914 a avut un fiu, Anthony West, cu nuvelista Rebecca West. Deși Amy a cunoscut unele din aventurile soțului său, a rămas căsătorită cu Wells până la moartea ei, în 1927. Wells a avut relații și cu Odette Keun și Moura Budberg. 
Ca o metodă de a se exprima, Wells tindea să schițeze foarte mult. Un loc comun pentru acestă activitate era jurnalul lui și acoperea o varietate de teme, de la politică la comentarii cu privire la contemporanii săi literari și interesele sale romantice. În timpul căsătoriei sale cu Amy Catherine, pe care a poreclit-o Jane, a schițat numeroase picturi, multe dintre ele fiind comentarii despre căsătoria lor. Wells și-a numit schițele „picshuas”. Acestea au fost teme de studiu pentru studenții săi mulți ani la rând. 
Primul succes de non-ficțiune a lui Wells a fost Anticipations of the Reaction of Mechanical and Scientific Progress Upon Human Life and Thought (1901). Inițial, textul a fost serializat într-o revistă având ca subtitlu "An Experiment in Prophecy" și a fost considerat cea mai explicită operă futuristă a sa. A oferit mesajul politic imediat legat de secțiunile privilegiate ale societății care vor continua să blocheze avansarea oamenilor capabili din alte clase până când războiul îi va obliga să-i angajeze ca și conducători pe cei mai capabili, nu pe cei din clasele înalte. Anticipând cum va arăta lumea în anul 2000, cartea este interesantă atât prin prisma plusurilor (trenuri și mașini care vor duce la dispersarea populației dintre orașe spre suburbii, declinul restricțiilor morale pe măsură ce bărbații și femeile vor căuta o mai mare libertate sexuală, înfrângerea militarismului german și existența Uniunii Europene), cât și a minusurilor (Wells nu prevedea succesul avioanelor înainte de 1950 și declara că „imaginația mea refuză să vadă orice fel de submarin făcând altceva decât să-și sufoce echipajul și să se scufunde”).^[2][3]

Statuia unui tripod din Războiul Lumilor ridicată în amintirea lui H. G. Wells în centrul orașului Woking, Anglia
Unele dintre primele sale romane de ficțiune au adus la lumină o serie de teme devenite acum clasice în SF, de exemplu Mașina timpului, Insula doctorului Moreau, Omul invizibil, Războiul lumilor, Când se va trezi Cel-care-doarme și Primii oameni în Lună. El a mai scris și romane realiste care au fost bine primite, printre acestea numărându-se Kipps și satira societății edwardiene Tono-Bungay.
Wells a mai scris zeci de povestiri și nuvele, printre cele mai cunoscute numărându-se "Țara orbilor" (1904). Povestirea sa "Noul accelerator" a inspirat episodul "Wink of an Eye" din serialul Star Trek.^[4] Povestirea "The Door in the Wall" relatează despre o grădină secretă similară celei din romanul omonim al lui Frances Hodgson Burnett.
Deși Tono-Bungay nu a fost un roman SF, radioactivitatea joacă un rol important în cadrul cărții. Un rol mai larg îl joacă însă în Lumea eliberată (1914), carte care conține, probabil, cea mai importantă profeție a lui Wells. Savanții acelor vremuri erau perfect conștienți de faptul că înjumătățirea naturală a radiului degajă energie într-un ritm scăzut timp de mii de ani. Rata degajării de energie este prea mică pentru a avea utilitate practică, dar cantitatea totală degajată este uriașă. Romanul lui Wells se învârte în jurul unei invenții care accelerează procesul înjumătățirii radiului, producând bombe care explodează folosind explozibili obișnuiți - dar care „continuă să explodeze” fără oprire. „Nimic n-ar putea fi mai limpede pentru oamenii începutului secolului al douăzecilea”, scria, „decât rapiditatea cu care războiul devine imposibil... [dar] nu vor vedea asta decât atunci când bombele atomice le vor exploda în mâini”. În 1932, fizicianul și inventatorul reacției nucleare în lanț Leó Szilárd a citit Lumea eliberată, o carte despre care spune că a avut un impact covârșitor asupra sa.^[5]
Wells a mai scris opere de non-ficțiune. Bestsellerul său în trei volume The Outline of History (1920) a deschis drumul unei noi ere de popularizare a istoriei lumii, beneficiind de o primire critică amestecată din partea istoricilor profesioniști.^[6] Mulți alți autori au scris propriile "Outlines" pe marginea altor subiecte, Wells reeditându-și opera în 1922 într-un format mai redus, A Short History of the World,^[7] și, ulterior, în două opere mai complexe: The Science of Life (1930) și The Work, Wealth and Happiness of Mankind (1931). "Outlines" a devenit suficient de cunoscută și reeditată pentru ca James Thurber să o parodieze în eseul său umoristic "An Outline of Scientists".

H. G. Wells în 1943
De la începuturile carierei sale, Wells s-a gândit la moduri mai bune de organizare a societății, scriind o serie de romane utopice. Primul dintre acestea a fost O utopie modernă (1905), care prezintă o utopie globală ce „nu importă decât meteoriți și nu exportă nimic”;^[8] doi călători din lumea noastră ajung într-o istorie alternativă. Celelalte opere utopice încep de obicei cu omenirea îndreptându-se către o catastrofă, până când oamenii găsesc un mod de viață mai bun: fie că e vorba despre gazele misterioase ale unei comete care îi fac pe oameni să se comporte rațional și să abandoneze un război european (În zilele cometei (1906)), fie controlul lumii este preluat de un consiliu de savanți, cum se întâmplă în Chipul lucrurilor viitoare (1933, ecranizat în filmul din 1936 al lui Alexander Korda Things to Come). Cartea descrie cu multă acuratețe războiul mondial, cu orașe distruse de bombe aeriene. Wells a mai portretizat ascensiunea dictatorilor fasciști în Dictatura d-lui Parham (1930) și teroarea sfântă (1939). Oameni ca zei (1923) este, de asemenea, un roman utopic.
Wells a analizat ideea „natural versus dobândit” și și-a pus întrebări legate de umanitate în cărți precum Insula doctorului Moreau. Nu toate romanele sale de ficțiune se sfârșesc sub forma unei utopii, Wells scriind chiar și un roman distopic, Când se va trezi Cel-care-doarme (1899, reeditat ca The Sleeper Awakes în 1910), care prezintă o societate viitoare în care clasele s-au separat tot mai mult, ceea ce a dus la revolta maselor împotriva conducătorilor. Insula doctorului Moreau este chiar mai întunecată, naratorul rămânând captiv pe o insulă cu animale vivisecționate (fără succes) în ființe umane; la fel ca și Gulliver după revenirea din ținutul Houyhnhnm, naratorul romanului nu va mai reuși să scape de percepția că oamenii sunt doar bestii superficial civilizate, care se întorc la natura lor animală.
Wells a mai scris și prefața primei ediții a jurnalului lui W. N. P. Barbellion The Journal of a Disappointed Man, publicat în 1919. Deoarece "Barbellion" era și pseudonimul lui Wells, mulți critici au crezut că el este autorul real al cărții; Wells a negat constant acest zvon, deși era extrem de încântat de jurnal, dar bănuielile nu s-au dispersat decât mai târziu în cursul anului, când adevăratul Barbellion a decedat.
În 1927, o cetățeană canadian pe nume Florence Deeks l-a dat în judecată pe Wells pentru plagiat, susținând că acesta ar fi copiat mare parte a conținutului cărții The Outline of History din opera The Web, pe care ea o trimisese companiei canadiene Macmillan Company, unde stătuse timp de opt luni înainte de a fi respinsă. Deși existau numeroase similarități în frazare și erori faptice, judecătorii au găsit asemănările neconcludente și au închis cazul. Unul dintre rapoarte preciza că, din moment ce opera lui Deek nu fusese publicată, nu exista nicio bază legală pentru această acțiune.^[9]
În 1933, Wells a prezis în Chipul lucrurilor viitoare că războiul mondial de care se temea va începe în ianuarie 1940,^[10] lucru care avea să se întâmple cu doar patru luni mai devreme, AL Doilea Război Mondial începând în septembrie 1939.^[11]
În 1936, înaintea Institutului Regal, Wells a cerut realizarea de către autorități marcante a unei enciclopedii a lumii pe înțelesul publicului larg, care să fie actualizată periodic. În 1938 a publicat o antologie de eseuri despre organizarea viitoare a învățământului și educației, World Brain, în care a inclus eseul "The Idea of a Permanent World Encyclopaedia".
Către sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Forțele Aliate au descoperit că SS realizase liste de persoane care trebuiau arestate imediat după invadarea Marii Britanii în cursul operațiunii abandonate Seelöwe, Wells fiind inclus pe aceeași în această carte neagră și apărând pe aceeași pagină cu Rebecca West.^[12] Wells, ca președinte al organizației PEN International (care cuprindea poeți, eseiști și romancieri), îi înfuriase deja pe naziști excluzând organizația omonimă germană în 1934, după ce aceasta refuzase să primească membrii non-arieni.
Căutând un mod mai complex pentru a juca jocuri de război, Wells a scris Floor Games (1911), urmată de Little Wars (1913). Aceasta din urmă este considerată astăzi ca primul joc de război recreațional iar Wells este considerat de unii ca „Părintele jocurilor de război miniatură” 
Wells și-a petrecut ultimii ani dându-și frâu liber frustărilor sale, în special criticii aduse bisericii catolice^[44]. Dat fiind că și-a devotat ultimii ani unor cauze care erau respinse de contemporani, reputația sa literară a decăzut. G. K. Chesterton remarca zeflemitor: „Dl. Wells este un povestitor înnăscut care și-a vândut dreptul din naștere pentru o cupă cu mesaje.”^[45]
Wells suferea de diabet^[46] și în 1934 a întemeiat ceea ce azi este cunoscut ca Diabetes UK, organizația de bază a persoanelor cu diabet din Regatul Unit.
Pe 28 octombrie 1940, la postul de radio KTSA din San Antonio, Texas, Wells a luat parte la un interviu radiofonic cu Orson Welles, cel care, cu doi ani înainte, realizase scandaloasa adaptare radiofonică după Războiul lumilor. În timpul interviului realizat de Charles C Shaw, Wells a admis că a fost surprins de panica generalizată provocată de difuzarea acelei adaptări și s-a declarat îndatorat lui Welles pentru creșterea vânzărilor unuia dintre „cele mai obscure” titluri ale sale.^[47]
Wells a murit din cauze necunoscute la 79 de ani pe 13 august 1946, în casa sa din Regent Park Londra^[48][49]. Unele surse precizează că sursa morții a constituit-o diabetul sau cancerul la ficat, în timp ce altele au anunțat că ar fi făcut infarct în apartamentul unui prieten londonez. În prefața ediției din 1941 a romanului The War in the Air Wells a declarat că epitaful său ar trebui să fie: „V-am spus eu, proștilor.”^[50]. El a fost incinerat la crematoriul Golders Green pe 16 august 1946, iar cenușa i-a fost aruncată în mare^[51]. O placă comemorativă a fost instalată la casa sa din Regent Park. 
Principalele lucrări ale lui Wells sunt următoarele:
• non-ficțiune: Little Wars, O utopie modernă, Noua ordine a lumii, Conspirația deschisă, Conturul istoriei, Rusia în umbră, Știința vieții, Călătoriile republicanului radical în căutarea apei fierbinți
• romane: Ann Veronica, Primii oameni pe lună, Hrana zeilor și cum a ajuns pe Pământ, Istoria domnului Polly, Omul invizibil, Insula doctorului Moreau, Kipps, Dragostea și domnul Lewisham, Mașina timpului, Războiul lumilor, Roțile șansei, În zilele cometei
• povestiri: Cronica Argonauților, Oul de cristal, Imperiul furnicilor, Omul care a făcut miracole, Vacanța domnului Ledbetter, Camera Roșie, O poveste a zilelor ce vor urma  

  H.G. (Herbert George) Wells

  Wells in 1920 Părinți Joseph Wells[*]  Căsătorit cu Amy Catherine Robbins[*] (1895–1927) Rebecca West  Copii Anthony West[*] G. P. Wells[*]

• 1873: S-a născut matematicianul Dimitrie D. Pompeiu, creatorul şcolii matematice române de teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale şi de mecanică; (m. 7 octombrie 1954). Dimitrie D. Pompeiu (n. 22 septembrie 1873, Broscăuți, județul Botoșani – d. 8 octombrie 1954, București), matematician român, profesor la universitățile din Iași, București și Cluj, membru titular al Academiei Române. De numele lui Pompeiu se leagă si organizarea la Cluj, după primul război mondial, a învăţământului matematic românesc. El organizează seminarul matematic din Cluj, după exemplul celebrului seminar de la College de France. De asemenea, în 1929, împreună cu Petru Sergescu, înfiinţează revista Mathematica, de largă circulaţie internaţională. Opera matematică a lui Pompeiu este conţinută în cele aproximativ 150 de lucrări publicate. A fost membru titular al Academiei de Ştiinţe din România, începând cu 5 iunie 1943.
  
• 1875: Prințesa Adelaide de Schaumburg-Lippe (germană Prinzessin Friederike Adelheid Marie Luise Hilda Eugenie zu Schaumburg-Lippe; 22 septembrie 1875 – 27 ianuarie 1971) a fost fiica Prințului Wilhelm de Schaumburg-Lippe și soția ultimului Duce de Saxa-Altenburg, Ernst al II-lea. Adelaide s-a născut la Ratibořice, Regatul Boemia (astăzi Ratibořské Hory), ca al șaptelea copil și a treia fiică a Prințului Wilhelm de Schaumburg-Lippe (1834–1906) (fiul lui Georg Wilhelm, Prinț de Schaumburg-Lippe și a Prințesei Ida de Waldeck și Pyrmont) și a Prințesei Bathildis de Anhalt-Dessau (1837–1902) (fiica Prințului Frederic Augustus de Anhalt-Dessau și a Mariei Luise Charlotte de Hesse-Kassel). În 1891, sora ei Charlotte a devenit regină consort a lui Wilhelm al II-lea de Württemberg. 
  Prințesa Adelheid von Schaumburg-Lippe cu soțul ei, Ducele Ernst al II-lea von Saxa-Altenburg și copiii lor, ca. 1905.
  La 27 februarie 1898 la Bückeburg, Adelaide s-a căsătorit cu Prințul Ernst de Saxa-Altenburg (1871–1955), fiul Prințului Moritz de Saxa-Altenburg. Au avut patru copii:
  1. Charlotte Agnes Ernestine Augusta Bathildis Marie Therese Adolfine (n. Potsdam, 4 martie 1899 – d. Hemmelmark bei Eckernförde, 16 februarie 1989); s-a căsătorit la 11 iulie 1919 cu Prințul Sigismund al Prusiei.
  2. Wilhelm Georg Moritz Ernst Albert Frederick Karl Konstantin Eduard Max (n. Potsdam, 13 mai 1900 – d. Rendsburg, 13 februarie 1991).
  3. Elisabeta Karola Viktoria Adelaide Hilda Luise Alexandra (n. Potsdam, 6 aprilie 1903 – d. Breiholz, 30 ianuarie 1991).
  4. Frederic Ernst Karl August Albert (n. Potsdam, 15 mai 1905 – d. Rosenheim, 23 februarie 1985).
  Mariajul s-a terminat printr-un divorț la 17 ianuarie 1920. În același an, soțul ei și-a anunțat logodna cu Elena Thomas, o cântăreață de operă^[1]; totuși, căsătoria nu a avut loc niciodată. În 1935 Ernst a făcut o căsătorie morganatică cu Maria Triebel. 

  Prințesa Adelaide de Schaumburg-Lippe

  Ducesă consort de Saxa-Altenburg

  Părinți Wilhelm de Schaumburg-Lippe Bathildis de Anhalt-Dessau  Frați și surori Princess Bathildis of Schaumburg-Lippe[*] Charlotte de Schaumburg-Lippe Prince Maximilian of Schaumburg-Lippe[*] Prince Frederick of Schaumburg-Lippe[*] Prince Albert of Schaumburg-Lippe[*]  Căsătorită cu Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg Copii Charlotte Agnes, Prințesă Sigismund a Prusiei Georg Moritz, Prinț Ereditar Prințesa Elisabeta Karola Prințul Frederic Ernst

• 1878: Prințul Miguel de Braganza (d. 1923)
• 1882: S-a nascut Wilhelm Keitel, feldmareşal german din Al Doilea Război Mondial (d. 1946). Wilhelm Bodewin Johann Gustav Keitel (n. 22 septembrie 1882 – d. 16 octombrie 1946), ofițer german care a deținut gradul de feldmareșal al celui de-al Treilea Reich german. În calitate de comandant al comandamentului suprem al armatei (Oberkommando der Wehrmacht (OKW)), Keitel a fost unul dintre liderii militari importanți ai Germaniei naziste.
• 1888: Lucia Mantu, (pseudonimul literar al Cameliei Nădejde, n. 22 septembrie 1888, Iași – d. noiembrie 1971, Iași), a fost profesoară de științe, editoare de carte și scriitoare română. Luciei Mantu a fost născută la Iași, părinții ei fiind Gheorghe Nădejde și Ecaterina Nădejde (născută Băncilă). Era nepoata lui Ioan și Sofia Nădejde, precum și a lui Octav Băncilă.^[1][2]
  Ca cel de-al doilea copil, Lucia a început educația acasă, sub supravegherea fratelui său mai mare și a continuat educarea la domiciliu până la terminarea liceului, în 1907.^[3] Deși a avut o înclinare naturală către literatură și scriere, totuși a urmat Facultatea de științe ale naturii a Universității din Iași, datorită unor membri prestigioși ai corpului profesoral, așa cum au fost Paul Bujor și Ion Th. Simionescu.^[4] A absolvit universitatea în 1911,^[1] iar în 1914, a devenit profesoară de științe la Liceul de fete Doamna Oltea din Iași.
• 1895: Paul Muni (n. 22 septembrie 1895, Lemberg, Austro-Ungaria – d. 25 august 1967, Montecito[*], SUA) a fost un actor american de teatru și film, laureat cu Premiul Oscar pentru rolul principal în Viața lui Louis Pasteur. 

  Paul Muni

  Paul Muni în 1936 Paul Muni

• 1902: John Houseman, nume de scenă Jacques Haussmann, (n. 22 septembrie 1902, București, România – d. 31 octombrie 1988, Malibu, California, SUA) a fost un actor britanico-american de origine română și producător de film. 

  John Houseman

  Houseman in 1980 John Houseman în mai 1979 la convenţia National Film Society din Los Angeles Căsătorit cu Zita Johann (1929–1933; divorțat) Joan Courtney (1952–1988; decesul său; 2 copii) Copii John Michael, Charles Sebastian

• 1904  - S-a născut criticul de artă, traducătorul şi eseistul Nicolae Argintescu-Amza (m. 7 septembrie 1973).
  
• 1906: Ilse Koch (n. Margarete Ilse Köhler; 22 septembrie 1906 – 1 septembrie 1967) a fost soția lui Karl-Otto Koch, comandant al lagărele naziste de concentrare Buchenwald (1937–1941) și Majdanek (1941–1943). A fost unul dintre primii naziști proeminenți care au fost judecați de către armata americană.
  După un proces care a atras atenția mass-media de pe întreg mapamondul, mărturiile supraviețuitorilor faptelor sale au avut ca rezultat prezentarea de către alți autori a descrierii abuzurilor ei sadice asupra prizonierilor, ajungându-se la conturarea imaginii ei de „ucigașă a lagărelor de concentrare” ca un curent în societatea germană postbelică.^[2] Koch a fost acuzată că a colecționat suveniruri din pielea deținuților uciși cu tatuaje distinctive. Ea era cunoscută de deținuți sub numele de „Vrăjitoarea de la Buchenwald” (Die Hexe von Buchenwald) din cauza presupusei sale cruzimi și desfrânării față de deținuți. Ea a mai fost numită, de asemenea, „Bestia de la Buchenwald”,^[3] "Regina de la Buchenwald",^[4][5] "Vrăjitoarea Roșie de la Buchenwald",^[6][7] "Văduva Măcelarului"^[8] și „Curva de la Buchenwald”.^[9]
  Ilse Koch a fost închisă înainte de 1944, atunci când a fost achitată din lipsă de probe, dar soțul ei a fost găsit vinovat și condamnat la moarte de către un tribunal SS din Munchen, fiind executat prin împușcare la Buchenwald în aprilie 1945. Ea a locuit cu familia sa supraviețuitoare în orașul Ludwigsburg, unde a fost arestată de către autoritățile americane la 30 iunie 1945.
  Koch și alți 30 de acuzați au fost duși în fața instanței militare americane de la Dachau (Tribunalul Guvernamental General Militar pentru judecarea criminalilor de război) în 1947. Procurorul acuzării a fost Robert L. Kunzig. Ea a fost acuzată de „complicitate și participare la crimele de la Buchenwald”.
  Koch a anunțat în sala de judecată că era însărcinată în opt luni. Conform Raportului Buchenwald, se zvonea că Koch avea simultan relații amoroase cu Waldemar Hoven, un căpitan Waffen-SS care era medicul șef la Buchenwald și cu Hermann Florstedt, comandant adjunct.
  La 19 august 1947, a fost condamnată la închisoare pe viață pentru „încălcarea legilor și obiceiurilor războiului”.
  La 8 iunie 1948, după doi ani de închisoare, generalul Lucius D. Clay, guvernatorul militar interimar al Zonei americane din Germania, i-a redus sentința la patru ani de închisoare, pe motiv că „nu există dovezi convingătoare că ea a ales deținuți pentru exterminare, cu scopul de a procura piele cu tatuaje sau că ea ar fi avut orice obiect din piele umană”.
  Jean Edward Smith în biografia sa, Lucius D. Clay, an American Life, a precizat că abajururile din piele ale lui Ilse Koch erau într-adevăr realizate din piele de capră.
  Sub presiunea opiniei publice, Koch a fost arestată din nou în 1949 și a apărut în fața unui tribunal al Germaniei de Vest. Audierea a început la 27 noiembrie 1950 la Augsburg și a durat șapte săptămâni, timp în care au dat declarații 250 de martori, inclusiv 50 în sprijinul apărării sale.
  La 15 ianuarie 1951 a fost condamnată din nou la închisoare pe viață și pierderea permanentă a drepturilor sale civile. Recursul a fost respins la 22 aprilie 1952 de către Curtea Federală de Justiție.
  Koch s-a sinucis prin spânzurare în închisoarea pentru femei de la Aichach la 1 septembrie 1967, la vârsta de 60 de ani. 

  Ilse Koch

  * 1908: Ștefan Niculescu (n. 22 septembrie 1908, Călărași - d. 22 martie 1989, Fieni) a fost un militar român din structura Marelui Stat Major al Armatei Române în cel de-Al Doilea Război Mondial, care s-a remarcat în timpul Loviturii de stat de la 23 august 1944.
  Lt.-col. Ștefan Niculescu a luat parte la activitățile din seara zilei de 23 august 1944 legate de constituirea guvernului Sănătescu, de întocmirea primelor decrete regale și de imprimare și difuzare a proclamației regelui Mihai I al României. A fost delegat pe 24 august 1944 la cabinetul președintelui Consiliului de Miniștri în calitate de director de cabinet.^[1]
  În dimineața zilei de 24 august 1944 a plecat de la Palatul Regal din București spre Turcia pentru a-i însoți pe agenții britanici A. G. de Chastelain și Ivor Porter cu scopul de a face cunoscută ieșirea României din război. 

  Ștefan Niculescu

  Părinți Dumitru Niculescu și Dumitra Niculescu Căsătorit cu Liana Niculescu Filomela Niculescu Stefania Niculescu Copii Arthur Paulus Niculescu și Dan Dumitru Niculescu

• 1909: Ieroschimonahul Dionisie Ignat (n. 1909 - d. 2004) a fost un călugăr român de la Muntele Athos, mare părinte duhovnicesc al secolului XX. Părintele Dionisie Ignat s-a născut la 22 septembrie 1909 în comuna Vorniceni (județul Botoșani), într-o familie de țărani cu 8 copii, băieți și fete, dintre care cel mai mare, Gheorghe, a fost și el călugăr sub numele Ghimnazie. Părinții lui, Ioan și Casandra Ignat, i-au dat la botez numele de Dumitru. Era cel mai mic dintre cei opt copii. Dimitrie (viitorul Dionisie), plin de dorință arzătoare pentru viața monastică, l-a urmat pe fratele său mai mare, monahul Ghimnazie (Gheorghe în lume) la Schitul Măgura în 1923, pe când era în vârstă de numai 14 ani. Starețul schitului a decis să-l accepte, în ciuda vârstei lui, dar în același timp să-l trimită la școală. Astfel că, timp de doi ani, Dimitrie a învățat la Școala Profesională din Târgu Ocna și vizita Schitul cât putea de des. În 1926, când Moldova a fost tulburată de schimbarea calendarului, pleacă la Muntele Athos, unde nu va mai iesi niciodata pana in 2004 cand se muta la Domnul.
• 1913 - S-a nascut Leroy (Alvin) Holmes, sef de orchestra american.
• 1914: Alice Botez, prozatoare română (d. 1985)
  
  
  
  
• 1920: George Zarnea, medic și biolog român, membru al Academiei Române
  
• 1929: Constantin (Dinu) Cocea^[2] (n. 22 septembrie 1929, comuna Periș, județul Ilfov - d. 26 decembrie 2013, Paris^[3]) a fost un regizor și scenarist român. S-a stabilit la Paris în anul 1986. Părinții săi erau Ilie Cocea, judecător, și Eugenia Cocea (născută Troteanu), profesoară. Dinu Cocea era nepot al scriitorului N.D. Cocea, fiind văr cu fiicele acestuia, actrițele Dina Cocea și Tanți Cocea. Filmografie: 

  Regizor

  • Haiducii (1966)
  • Răzbunarea haiducilor (1968)
  • Răpirea fecioarelor (1968)
  • Haiducii lui Șaptecai (1971)
  • Zestrea domniței Ralu (1971)
  • Săptămîna nebunilor (1971)
  • Parașutiștii (1972)
  • La Révolte des Haîdouks (1972) - serial TV
  • Stejar – extremă urgență (1974)
  • Nu opriți ventilatorul (1976)
  • Lanțul neglijențelor (1976)
  • Instanța amână pronunțarea (1976)
  • Ecaterina Teodoroiu (1978)
  • Iancu Jianu, zapciul (1980)
  • Iancu Jianu, haiducul (1981)

  Scenarist

  • Răzbunarea haiducilor (1968)
  • Răpirea fecioarelor (1968)
  • Săptămîna nebunilor (1971)
  • Iancu Jianu, zapciul (1980)
  • Iancu Jianu, haiducul (1981) 

    Dinu Cocea

  
• 1929: Petru Pascari (în rusă Пётр Андреевич Паскарь; n. 22 septembrie 1929, Stroiești, Unitățile Administrativ-Teritoriale din Stînga Nistrului[*], Moldova – d. 20 decembrie 2008) a fost un om politic din fosta RSS Moldovenească, care a îndeplinit în două rânduri funcția de președinte al Sovietului de Miniștri din RSS Moldovenească (1970–1976 și 1990). Petru Pascari s-a născut la data de 22 septembrie 1929 în satul Stroențî din raionul Rîbnița, într-o familie de țărani. A absolvit cursurile Institutului Agronomic "M.V. Frunze" din Chișinău (1954) și apoi pe cele ale Școlii Superioare de Partid de la Moscova (1971). În anul 1976 a obținut titlul de candidat în științe economice.
  Începând din februarie 1954 a lucrat ca agronom, apoi din septembrie 1955 ca agronom-șef în cadrul colhozurilor din Temeleuți și Ciadîr-Lunga. În anul 1956 a devenit membru al PCUS. În iunie 1958 este transferat ca agronom-șef la Inspecția raională Ciadîr-Lunga pe probleme de agricultură. În octombrie 1958 devine agronom-șef la Inspecția pentru agricultură și colhozuri din cadrul Ministerului Agriculturii din RSS Moldovenească.
  Începând din iulie 1959 îndeplinește activități pe linie de partid, mai întâi ca responsabil cu organizarea. În noiembrie 1959 este numit în funcția de prim-secretar al Comitetului raional de partid Ciadîr-Lunga. În aprilie 1962 devine prim-viceministru al producției și achiziționării produselor agricole din RSS Moldovenească. Câteva luni mai târziu, în decembrie 1962, este cooptat în secretariatul CC al Partidului Comunist din RSSM.
  În perioada 24 aprilie 1970 - 1 septembrie 1976 a îndeplinit funcția de președinte al Sovietului de Miniștri din RSS Moldovenească. Începând din februarie 1971 a fost simultan și ministru al afacerilor externe. La cel de-al XXIV-lea Congres al PCUS din 1971 a fost ales ca membru supleant al CC al PCUS, aflându-se în această înaltă demnitate până în anul 1990. De asemenea, a fost membru al Biroului Politic al Partidului Comunist din RSSM. A îndeplinit și funcția de deputat în Sovietul Suprem al URSS în cinci legislaturi (1962-1966, 1970-1989).
  În iulie 1976 este transferat ca prim-vicepreședinte al Comitetului de Stat al Planificării din URSS, cu sediul la Moscova. În martie 1988, devine vicepreședinte al Comitetului de Stat al Planificării din URSS și director al Secției de agrobusiness.
  În perioada 10 ianuarie - 24 mai 1990 îndeplinește pentru a doua oară funcția de președinte al Sovietului de Miniștri din RSS Moldovenească. În data de 25 mai 1990, guvernul condus de Petru Pascari a demisionat și a fost înlocuit de guvernul condus de Mircea Druc, economist venit de la Cernăuți. Tot atunci, Petru Pascari este pensionat.
  A fost decorat cu 2 Ordine Lenin, cu două Ordine Drapelul Roșu al Muncii și cu alte medalii.
  Cu puțin timp înainte de deces, locuia la Moscova, unde conducea Organizația regional-obștescă «Молдавское землячество» („Frăția moldovenească”). 

  Petru Pascari

• 1930 - S-a nascut Joni James (Joan Carmella Babbo), cantareata americana.
• 1932: Algirdas Mykolas Brazauskas (ajutor·info) (n. 22 septembrie 1932, Rokiškis, Lituania – d. 26 iunie 2010, Vilnius^[1]) a fost un om politic lituanian cunoscut ca fiind primul președinte ales al Lituaniei independente, după perioada sovietică, funcție pe care a îndeplinit-o între 1993 și 1998. După încheierea mandatului, a fost și prim ministru al acestei țări între 2001 și 2006, ca reprezentant al Partidului Muncii. 

  Algirdas Brazauskas

  Algirdas Brazauskas, 17 mai 2009

• 1937: Nicolae Popescu, matematician român, membru al Academiei Române
  
• 1938: Augustin Buzura (n. 22 septembrie 1938, Berința, județul Maramureș – d. 10 iulie 2017, București) a fost un psihiatru, prozator și eseist român contemporan, autorul unor scenarii cinematografice. Din 1992 a fost membru titular al Academiei Române. Augustin Buzura a urmat cursurile pre-universitare la Liceul „Gheorghe Șincai” (în prezent, Colegiul Național „Gheorghe Șincai” din Baia Mare). A absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie din Cluj (1958-1964).
  A renunțat la profesia de medic psihiatru și s-a dedicat literaturii. Metodele psihiatrice de investigare a conștiinței umane se regăsesc în romanele sale.
  Augustin Buzura a debutat în literatură cu volumul de nuvele Capul Bunei Speranțe (1963). A fost redactor la revista Tribuna din Cluj. Din 1990 a devenit președinte al Fundației Culturale Române, iar între 2003-2004 al Institutului Cultural Român. A fost director al revistei Cultura. Romane publicate: 
  
   
• • Absenții (1970)
  • Fețele tăcerii (1974)
  • Orgolii (1977)
  • Vocile nopții (1980)
  • Refugii (1984)
  • Drumul cenușii (1988)
  • Recviem pentru nebuni și bestii (1999), ed. Semne
  • Raport asupra singurătății (2009)  Mai multe producții cinematografice și de televiziune au fost realizate pe scenarii de Augustin Buzura.
    • Orgolii (1982, r. Manole Marcus, după romanul omonim)
    • Pădureanca (1987, r. Nicolae Mărgineanu, după o nuvelă de Ioan Slavici)
    • Undeva în Est (1991, r. Nicolae Mărgineanu, după romanul "Fețele tăcerii") 

      Augustin Buzura

      * 1938: Cornel Robu (n. 22 septembrie 1938, Sighișoara – d. 27 octombrie 2016, Cluj-Napoca) este un scriitor, editor si critic român, autor al teoriei sublimului ca element cheie în estetica literaturii science fiction. Clasele primare (1945-1949), gimnaziale și liceale (1949-1955), la Sighișoara; licențiat al Facultății de Filologie a Univ. din Cluj (1956-1961). Cursuri de vară (aug.1988) la Univ. din Stirling, Scoția (Marea Britanie). Prof. de lb. și literatura română la Miercurea Ciuc (1961-1965); asistent (1965-1976) și lector (din 1976) la Catedra de literatură română și teoria literaturii a Facultății de Filologie din Cluj (pensionat medical, 1993). Colab. la Tribuna, Steaua, Echinox, Helion, Biblioteca Nova, Anticipația – CPSF (Colecția “Povestiri științifico-fantastice”), Almanahul Anticipația, Foundation (Londra), Solaris (Québec, Canada) etc. Debutează în Steaua (1971). Debut editorial cu antologia, în colab., Romanul românesc contemporan. 1944-1974 (1974). Volume:
      * 1940: Anna Karina (născută Hanne Karin Bayer; 22 septembrie 1940) este o actriță, regizoare și scenaristă daneză cu cetățenie franceză, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții locuind și activând în Franța. Karina este ades recunoscută ca fiind „muza” regizorului francez Jean-Luc Godard,^[5], unul din pionerii curentului La Nouvelle Vague în Franța. Printre colaborările sale cu Godard se numără filme ca Le Petit Soldat (1960), O femeie e o femeie (1961), A-și trăi viața (1962) și Alphaville (1965). Pentru rolul din O femeie e o femeie, actrița a fost premiată cu Ursul de aur pentru cea mai bună actriță în cadrul ediției a XI-a a Festivalului Internațional de Film de la Berlin. 

      Anna Karina

      Anna Karina, iulie 1977 Căsătorită cu Jean-Luc Godard (1961–67) Pierre Fabre (1968–74) Daniel Duval (1978–81) Dennis Berry (1982–94) Maurice Cooks (2009–)

    • O cheie pentru science-fiction (2004, ed. II 2010)
    • Paradoxurile timpului în science-fiction (2006)
    • Scriitori români de science-fiction (2008, ed. II 2012)
    • O tragedie cerească (Victor Anestin) (ed. Dacia 1986, reeditare Ed. Eagle 2010)
    • Teoria pierde omenia – Theory Kills Sympathy (2009)
    • Mortua est (2015).
    A colaborat la volumele colective Scriitori români (1978), The Encyclopedia of Science Fiction (1993), Dicționarul scriitorilor români, I-IV (1995-2002), Saint James Guide to Science Fiction Writers (1996), Dicționarul esențial al scriitorilor români (2001) și Dicționar analitic de opere literare românești, I-IV (1998-2003), I-II (2007). Antologii comentate: Timpul este umbra noastră. Science-fiction românesc din ultimele două decenii (1991) și Twelve of the Best Romanian SF Stories (1995). Ediții din Victor Anestin (În anul 4000 sau O călătorie la Venus, 1986 ; O tragedie cerească, 2010; Puterea științei, 2010).
• 1943: Ionel Valentin Vlad, fizician român
  
• 1944: Ana Pascu (nume de fată: Ana Ene-Derșidan, n. 22 septembrie 1944, București) este o fostă scrimeră română, dublă laureată cu bronz la Mexico 1968 și München 1972. 
• 1947: Octav Cozmâncă (n. 22 septembrie 1947, satul Talpa, comuna Mihăileni, Botoșani) ^[1] este un senator român în legislaturile 1996-2000, 2000-2004 și 2004-2008, ales în județul Botoșani pe listele partidului PDSR și PSD.^[2] În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 1996-2000, Octav Cozmâncă a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Kazahstan și Republica Populară Chineză. În legislatura 1996-2000, Octav Cozmâncă a inițiat 18 propuneri legislative din care 14 au fost promulgate lege.
  Octav Cozmâncă a fost membru PCR din 1969. Activitate profesională^[4]
  • Decembrie 2000 - iunie 2003 - Ministrul administrației publice
  • 1992 - 1996 - Secretar de Stat, Șef al Departamentului Administrației Publice Locale din cadrul Guvernului României;
  • 1990 - 1992 - director management la Trustul de administrare a patrimoniului cultural național din cadrul Ministerului culturii;
  • 1989 - 1990 - inspector guvernamental Guvernul României;
  • 1983 - 1989 - șef sector coordonare (cancelarie, pregătire acte normative), Secretariatul general al Guvernului României. În 21 septembrie 2009, Cozmâncă se autosuspendă din Partidul Social Democrat ca urmare a unei scrisori adresate „membrilor și electoratului PSD”, motivând că partidul nu mai e un partid de stânga și că nu are, din aprilie 2005, un lider autentic, fiind condus de „grupuri de interese”^[5]. Ulterior, PSD Suceava a anunțat că a decis în unanimitate excluderea din partid a lui Cozmâncă. În perioada comunistă, Cozmâncă fost șef al sectorului coordonare în cadrul Consiliului de Miniștri (1983-1989), fost șef de cadre al CC al PCR.
• 1949: S-a nascut David Coverdale, muzician rock, component al trupelor Deep Purple si Whitesnake.
• 1952: Mihăiță Calimente, politician român
• 1955: Dorin Mircea Doroftei (n. 22 septembrie 1955, Timișoara) este un regizor român. Dorin Mircea Doroftei, născut la Timișoara, în 1955, a absolvit secția de Regie Film – Televiziune a Institutului de Arta Teatrală și Cinematografică din București, în 1982 - clasa Prof. Univ. Gheorghe Vitanidis. După absolvire a lucrat la Studioul Cinematografic de la Buftea, ca asistent de regie și regizor secund (1982-1987). 

  Asistent de regie

  1982 - Dragostea și Revoluția (parțial); regia: Gheorghe Vitanidis - necreditat (?)
  1982-1983 - Misterele Bucureștilor; regia: Doru Năstase
  1983 - Ringul; regia: Sergiu Nicolaescu
  1984 - Ziua Z; Regia: Sergiu Nicolaescu - parțial - necreditat (?)
  1985 - Noi cei din linia întâi; regia: Sergiu Nicolaescu

  Regizor secund

  1983-1984 Eroii nu au vârstă (serial TV, episoadele 7-12) regia: Dan Mironescu
  1986 - Domnișoara Aurica; regia: Șerban Marinescu

  Regizor

  1987 - debut ca regizor cu filmul Nelu, pe un scenariu de Dumitru Radu Popescu, în urma unui concurs (de concepții regizorale). Filmul a participat, în 1988, la Festivalul Filmului pentru Tineret de la Costinești, Premiul « Opera Prima », ex-aequo cu regizorul Anghel Mora. Tot în 1988 a primit și « Premiul pentru debut » decernat de Asociația Cineaștilor din România (ACIN), pentru același film, de data aceasta, singur. În 1988 incepe pregătirea pentru un film artistic de lung metraj dedicat aviatorilor români din Primul Război Mondial - « Ultimul Zbor » (scenariul, George Bușecan); filmul este suspendat din motive financiare și... ideologie și nu mai este reluat. In 1989 realizează « Cenușa păsării din vis » - scenariu semnat tot de Dumitru Radu Popescu. Premiera, în toamna lui 1990. Urmează o perioadă de producții de film TV (pentru case de producție internaționale, posturi TV comerciale romanești si propriul studio de producție) și montarea unor spectacole de teatru, după care se orientează spre producție publicitară. 

  Film (regie)

  Nelu (115 min) - producție 1987 (premiera, 1988); Scenariul Dumitru Radu Popescu. Producție casa de filme 4 - producător, Radu Stegăroiu, producător executiv, Marian Popescu.
  Cenușa păsării din vis (94 min) - producție 1989 (premiera, 1990); Scenariul: Dumitru Radu Popescu - producător, Radu Stegăroiu, producători executivi, Marian Popescu și Oltea Munteanu
  Coautor « Condamnați la fericire » - film documentar de lung metraj, început în 1989, odata cu filmările evenimentelor din București de după 22 decembrie, continuat in 1990 sub titlui « Calvarul », ca film de autor, suspendat în 1991 (in faza de montaj imagine finit). Materialul a fost preluat de casa de filme PROFILM, remontat și finalizat de Dinu Tănase (care a fost și producator), pe scenariul și comentariul lui Vladimir Tismăneanu. Creditat ca unul dintre colaboratori.

  Film TV (regie)

  Behind golden doors (documentar TV, 52 min) - regia, semnată cu pseudonim (Andrew Novanski) - producție 1990 (premiera 1990) - prestație Studioul Cinematografic Bucuresti și Arhiva Națională de Filme pentru Strenghold International Productions (Olanda); producator executiv, Conrad Schoefter.

  Teatru (regie)

  Cu ușile închise de Jean Paul Sartre - Teatrul G.A.Petculescu Reșița, 1992.
  Vulpea și strugurii de Guilherme Figueiredo - Teatrul G.A. Petculescu, Reșița, 1993 

  Dorin Mircea Doroftei

  * 1955: Ștefan Oprea (n. 22 septembrie 1955, municipiul Focșani) este un general român, care a îndeplinit în cariera sa importante funcții în organismele militare naționale și internaționale. Ștefan Oprea s-a născut la data de 22 septembrie 1955, în municipiul Focșani (județul Vrancea). După absolvirea Liceului Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc în anul 1974, a urmat cursurile Școlii Militare de Ofițeri Activi de artilerie „Ioan Vodă” de la Sibiu și ale Facultății de artilerie din cadrul Academiei Militare din București, absolvindu-le în 1977, respectiv 1989.
  După absolvirea Școlii de Ofițeri în anul 1977, a fost înaintat la gradul de locotenent. A parcurs etapele ierarhiei militare începând cu cea de comandant de pluton (până în 1982) și comandant de baterie (până în 1987) în cadrul Brigăzii 8 Artilerie Tunuri, iar evenimentele din anul 1989 îl găsesc în funcția de Comandant Divizion Artilerie Antitanc aparținând Regimentului 65 Artilerie Antitanc.
  În august 1990 revine în Focșani încadrând funcția de Comandant Divizion Obuziere Tunuri, poziție din care este promovat în funcția de Șef stat major (prim locțiitor al comandantului) al Brigăzii 8 Artilerie Tunuri, la data de 23.01 1991.
  În anul 1994 urmează Cursul post academic de comandanți de brigadă – regimente, Cursul de limbă engleză în anul 1996 și Cursul de ofițeri de stat major de brigadă în anul 1997, toate în cadrul Academiei de Înalte Studii Militare.
  La data de 31.10 1997 este numit Comandant al Brigăzii 8 Artilerie, funcție care îl determină să abordeze reorganizarea structurală a marii unități pe care o comandă, demers care se finalizează la 01.12 2001 prin intrarea în funcțiune a statului de organizare al Brigăzii 8 Artilerie Mixtă, în conformitate cu noua concepție de întrebuințare a artileriei în operații.
  În aceeași perioadă urmează Cursul de orientare pentru ofițerii din statele majore internaționale (Olanda, 1998), Colegiul Național de Apărare (București, 2000) și Cursul avansat de comandă de nivel strategic (Beijing, 2001). În anul 1998 începe studiile doctorale și obține titlul științific de doctor în științe militare în anul 2003.
  La 31.07.2002 predă comanda brigăzii și este promovat în funcția de Locțiitor al comandantului la Comandamentul 2 Operațional. Este implicat în procesul de reorganizare a comandamentului și la 01.05 2003 ia ființă Comandamentul 2 Operațional Întrunit. Perioada petrecută în acest comandament este marcată de subordonarea structurilor militare din teatrele de operații, conducerea primei echipe de rotire a forțelor românești aflate în Afganistan și deschiderea ciclului de instruire prin simulare în Armata României ca director al exercițiului desfășurat cu prima structură operațională a armatei, Brigada 81 Mecanizată.
  Cu aceeași dată, 01.05 2003, este numit în funcția de Director al Statului Major al Forțelor Terestre. În cadrul unei echipe dedicată proceselor specifice transformării, definitivează o nouă structură organizatorică a statelor majore ale categoriilor de forțe ce intră în vigoare la 01.11 2003. În cadrul acestei noi structuri se înființează Comandamentul Forțelor Terestre a cărei comandă o primește.
  Aderarea României la NATO în anul 2004, a presupus, printre altele și încadrarea posturilor permanente în cadrul structurilor Alianței, la acea dată fiind prevăzută o singură funcție de general la Celula de Coordonare a Parteneriatului.
  Astfel, la 19.06 2004 este numit în funcția de Director adjunct la Celula de Coordonare a Parteneriatului (Partnership Coordination Cell) din cadrul Supreme Headquarters Allied Powers Europe (SHAPE) în Mons, Belgia și devine primul general român care ocupă o funcție permanentă în structurile de comandă ale NATO.
  La terminarea acestei misiuni revine în țară și la 01.06 2006 preia comanda Comandamentului 2 Operațional Întrunit, comandă pe care o predă după două luni, odată cu promovarea în funcția de Director adjunct al Statului Major General în data de 03.11 2006.
  În Statul Major General îndeplinește succesiv funcțiile de Director al Statului Major General începând cu 12.12 2007 și Locțiitor al Șefului Statului Major General începând cu data de 17.02 2009.
  Începând cu 15.01 2011 este numit în funcția de Reprezentant Militar al României la NATO și UE. La încheierea misiunii “…în semn de înaltă apreciere pentru conduita profesională de excepție, pentru serviciile deosebite pe care le-a adus instituției militare, pentru susținerea intereselor țării noastre în cadrul Reprezentanței României la NATO și UE”, președintele României, la propunerea ministrului Apărării Naționale, îi conferă Ordinul Național „Steaua României” în grad de Ofițer cu însemn pentru militari.
  La 01.09 2014 revine în țară și este numit consilier la ministrului Apărării Naționale, funcție pe care o îndeplinește până la 05.10 2015 când este trecut în rezervă.
  Pentru activitatea deosebită susținută de-a lungul carierei, a primit următoarele ordine și distincții: Ordinul Național „Steaua României” în grad de Ofițer cu însemn pentru militari, Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler cu însemn pentru militari, Ordinul Național „Serviciul Credincios“ în grad de Ofițer; Ordinul „Virtutea Militară“ în grad de Cavaler; Ordinul „Virtutea Militară“ în grad de Ofițer; Ordinul „Meritul Militar“ clasa a III-a, a II-a și I; Emblema „Onoarea Armatei României” cu însemn de război; Emblema de Onoare a Statului Major General; Emblema de Merit „În Serviciul Armatei României” cls. I; Emblema de Onoare a Forțelor Terestre; Emblema de Onoare a Forțelor Aeriene; Emblema de Onoare a Forțelor Navale; Emblema de Onoare a Comunicațiilor și Informaticii.
  Grade militare succesive: 1977 – Locotenent, 1981 – Locotenent major, 1986 – Căpitan, 1990 – Maior, 1993 - Locotenent colonel, 1996 – Colonel, 2000 – General de brigadă, 2006 – General maior, 2009 – General locotenent, 2015 – la trecerea in rezerva este avansat General. 
  General Ștefan Oprea 
• 

  F 1
 
• 

  F 3
• 1956: Gheorghe Cojocari (n. 22 septembrie 1956, Pînzăreni, Fălești) este un economist din Republica Moldova, șef adjunct al Inspectoratului Fiscal Principal de Stat, fost viceministru al finanțelor al Republicii Moldova și vicepreședinte al Curții de Conturi a Republicii Moldova.
• 1956: Sebastian Coe, atlet britanic
• 1956: S-a nascut Debbie Boone, in acte Deborah Ann Boone, solista si actrita de teatru, care a cunoscut succesul cu piesa “You Light Up My Life", care s-a vandut in 4 milioane de copii si care a stat 10 saptamini in topuri pe locul 1. 
• 1957: S-a nascut muzicianul, compozitorul si actorul de film australian Nicholas Edward “Nick” Cave.
• 1957: Refat Abdurahman Ciubarov (în tătară crimeeană Refat Abdurahman oğlu Çubarov; în ucraineană Рефат Абдурахманович Чубаров; n 22 septembrie 1957) este un politician tătar și personalitate publică din Crimeea, Ucraina.
  Începând cu noiembrie 2013 el servește ca președinte al Mejlisului poporului tătar din Crimeea. Ciubarov a servit în calitate de președinte adjunct al Consiliului Suprem din Crimeea între 1995 - 1998 și ca deputat al poporului din Ucraina în 1998 - 2007. De asemenea, el a servit ca președinte al Congresului Mondial al Tătarilor crimeeni din 2009. 

  Refat Ciubarov

• 1958: Andrea Bocelli, OMRI (n. 22 septembrie 1958) este un tenor italian de pop opera și cântăreț de operă. A înregistrat cincisprezece albume de studio, atât cu muzică clasică cât și pop, alte trei compilații cu cele mai bune cântece și doisprezece albume de operă înregistrate (La bohème, Il trovatore, Werther, Pagliacci, Cavalleria rusticana, Carmen, Tosca, Andrea Chénier, Roméo et Juliette, Manon Lescaut, Turandot și Aida), toate acestea fiind vândute în peste 75 de milioane de exemplare la nivel mondial.^[1][2][3][4] Născut o formă gravă de glaucom, Andrea Bocelli a orbit total la vârsta de 12 ani după un accident în timpul unui joc de fotbal.^[5][6]
  Recunoscut ca unul din cei mai populari muzicieni italieni și cântăreți de muzică clasică din lume,^[7] Bocelli a fost decorat în 2006 cu Ordinul Național de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Ofițer,^[8][9] iar la data de 2 martie 2010 a primit o stea pe Hollywood Walk of Fame pentru contribuțiile sale în domeniul teatrului Bocelli s-a născut și a crescut într-o familie de fermieri. La vârsta de 6 ani a început să ia lecții de pian și apoi de flaut și saxofon. El și-a petrecut toată copilăria însoțit de muzică.^[12] A început să ia lecții de pian de la vârsta de șase ani, iar mai târziu a învățat să cânte la flaut, saxofon, trompetă, trombon, harpă, chitară și tobe. În 1970, la 12 ani, a orbit în urma unei lovituri la cap într-un meci de fotbal. În același an, a câștigat prima sa competiție muzicală, Margherita d'Oro în Viareggio, cu "O sole mio".^[12] După ce a absolvit școala secundară în anul 1980, a început să studieze Dreptul la Universitatea din Pisa.^[12] După ce a obținut titlul de Doctor în Avocatură, a lucrat ca avocat la curtea de justiție din Pisa.^[12] Pentru a se întreține, Bocelli a cântat seara în baruri. De asemenea, în 1992, el a urmat o clasă de maeștri cu tenorul italian Franco Corelli. În 1992, starul rock italian Zucchero a înregistrat cu Bocelli un cântec de al sau, Miserere, de pe albumul cu același nume pentru a i-o trimite tenorului italian, maestrul Luciano Pavarotti. După ce l-a auzit pe Bocelli cântând, acesta i-a spus lui Zucchero: „Mulțumesc că ai înregistrat un cântec atât de frumos. Nu ai însă nevoie de mine pentru a-l cânta. Lasă-l pe Andrea să cânte cu tine. Deocamdată pentru acest cântec nu există unul mai bun”. În februarie 1994 Bocelli a participat la Festivalul de la San Remo la secțiunea Nou veniți cu cântecul Il mare calmo della sera, câștigând. Albumul sau de debut, numit dupa cântec, a fost lansat imediat. 
  Andrea Bocelli și soția sa Veronica Berti
  Drept câștigător al concursului de la San Remo din 1994,^[13] Bocelli a fost invitat să cânte iarăși, de data aceasta cântecul „Con te partiró” (Voi pleca cu tine). Acest cântec a apărut și pe albumul său intitulat BOCELLI, care a fost produs de către Mauro Malavasi și lansat în primăvara lui 1995. În 1996 Bocelli a fost invitat să cânte împreună cu soprana engleză Sarah Brightman pentru campionul mondial la box (IBF) Henry Maske. Sarah Brightman a continuat să cânte cu Bocelli, schimbând titlul cântecului „Con te partiró” în „Time to say goodbye” (E timpul să spunem adio); aceștia l-au reînregistrat împreună cu Orchestra Simfonică din Londra. O variantă a cântecului „Time to say goodbye” numită „Time to say Hello” este încă în lucru și se pare că urmează să fie lansată în 2009.
  Albumul său de debut internațional din 1997, intitulat „Romanza”, lansat în primăvară, i-a extins faima în întreaga lume. La 3 martie 1997 Bocelli a apărut în Hamburg, Germania împreună cu Sarah Brightman pentru a primi premiul ECHO pentru Cel Mai Bun Single al Anului. În august a luat parte la Festivalul Puccini din Torre del Lago în Italia. Toată vara a ținut 223 de concerte în aer liber în Germania, dar și concerte în sală, ca de exemplu la 31 august în Oberhausen.
  La 14 septembrie el a primit în München premiul ECHO Klassik pentru bestseller-ul anului pentru albumul său „Viaggio Italiano”. La 27 septembrie, întors în Bologna, a cântat pentru Papa Ioan Paul al II-lea. Bocelli și-a făcut debutul în operă printr-un rol major, Rodolfo, din La Bohème la Teatrul Comunal din Caliagri. Pe 19 aprilie, Bocelli a intrat pe piața americană printr-un concert la J.F.K. Center for the Performing Arts în Washington D.C. În 1998, a fost ales de revista People ca fiind unul din cei 50 cei mai frumoși oameni din lume DVD: 
• 1998: A Night in Tuscany
• 2000: Sacred Arias: The Home Video
• 2001: Tuscan Skies (Cieli di Toscana)
• 2006: Credo: John Paul II
• 2006: Under the Desert Sky
• 2008: Vivere Live in Tuscany
• 2008: Incanto The Documentary
• 2009: My Christmas Special
• 2011: Concerto - One Night in Central Park
• 2013: Love in Portofino
• 2016: Cinema 

  Andrea Bocelli

  Andrea Bocelli la repetițiile de dinaintea concertului Under the Desert Sky (română Sub cerul deșertului) în Lake Las Vegas, 2006

• 1958: S-a nascut Joan Jett, cântăreață-compozitoare rock, chitaristă americană
• 1960: Margareta Curtescu (numele la naștere, Maria Curtescu, născută la 22 septembrie 1960, satul Hîncești, raionul Fălești, Republica Moldova) este un autor, critic literar, conferențiar universitar, eseist, poet și scriitor din Republica Moldova. Este licențiată a Facultății de Filologie a Universității de Stat „Alecu Russo”, Bălți (în 1981), doctor în filologie al Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași (în 2004) și conferențiar universitar (din 2006).
  Scriitoarea este prezentă cu poeme și studii critice în volume colective și în antologii, atât din țară cât și din străinătate. Volume de poezii: 
• 1997: Prinsă între clamele speranței, Editura ARC, Chișinău,
• 2003: Simple bluesuri, Editura Cartier, Chișinău, ^[2]
• 2013: Iubirea altfel, Editura Cartier, Chișinău,^[3]
• 2014: în piața dante (antologie de versuri ), Editura Vinea, București.
• 2015: - poèmes obliques (traduit du roumain par Victoria Sicorschi, postface de Aliona Grati), Editions Vinea, Bucarest.
• 2016: - echinoxul de toamnă (antologie de versuri ), Editura TipoMoldova, Iași.
• 2018: - Inima desenată pe cer, Cuvânt însoțitor de Ioan Holban, Iași, Editura Junimea.
• 1960: S-a nascut Joan Jett, pe numele real Joan Larkin, solista rock. 
• 1965 - S-a nascut Manfred Binz, fotbalist german.
• 1965 - S-a nascut Jorg Sievers, fotbalist german.
• 1966: Marina Constantinescu (n. 22 septembrie 1966, București, România) este o jurnalistă, realizatoare de emisiuni de televiziune și critic de teatru și film din România.
  Este îndeosebi cunoscută drept realizatoare a emisiunii Nocturne, începută în anul 2001 sub numele Nocturna arenelor la TVR. Despre această emisiune ea a declarat:

  „Fiecare amănunt este gândit, studiat, întors pe toate fețele, așa că în cele bune și în cele rele emisiunea mă reprezintă la modul absolut ^[1]”

  În prezent este selecționer și director artistic al Festivalului Național de Teatru (FNT) 
• 1968: Mihai Răzvan Ungureanu (n. 22 septembrie 1968, Iași) este un istoric, diplomat și politician român, fost director al Serviciului de Informații Externe al României între anii 2007-2012 și 2015-2016, iar între anii 2004-2007 a fost ministru de externe al României. A fost prim-ministru al Guvernului României între 9 februarie 2012 și 7 mai 2012. Mihai Răzvan Ungureanu se trage dintr-o familie de intelectuali din Iași. Este fiul lui Ștefan Ungureanu, fost profesor universitar de programare a proceselor chimice tehnologice la Universitatea Politehnica din Iași, fost viceprimar al municipiului Iași (1996-2000) și mai apoi director la Agenția Locală de Conservare a Energiei.^[1].
  Este căsătorit cu Daniela Ungureanu și are un copil. A urmat studiile Liceului de matematică-fizică "Costache Negruzzi" din Iași pe care l-a absolvit ca sef de promoție în anul 1987.^[2] Din 1985 și până la Revoluția din 1989 a fost membru supleant în Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist^[3][4] dar declară că nu a fost membru al Partidului Comunist Român.^[5]
  În 1988 a devenit student al Facultății de Istorie-Filozofie din cadrul Universității "Al. I. Cuza" din Iași, unde a deținut pozițiile de membru al Senatului Universității (1990-1992) și de Secretar Executiv al Asociației Internaționale a Studenților în Istorie, Budapesta - Bruxelles (1990-1993).
  În 1993 a susținut masteratul în Studii Ebraice la Centrul Oxford pentru Studii Ebraice din cadrul colegiului St. Cross al Universității Oxford,^[6] iar la 24 martie 2004 a obținut un doctorat în istorie modernă la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, cu o teză cu tema „Convertirea și integrare în societatea românească la începutul epocii moderne”, avându-l ca îndrumător științific pe profesorul Alexandru Zub.
  Vorbește fluent limbile engleză, franceză, germană și ebraică și la nivel satisfăcător limba maghiară. 

  Mihai Răzvan Ungureanu

  Mihai Răzvan Ungureanu în 2013

• 1969: Pavel Anatolievici Kolobkov (în rusă Павел Анатольевич Колобков; n. 22 septembrie 1969, Moscova) este un fost scrimer rus specializat pe sabie, care a participat la cinci ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice, câștigând o medalie de aur, două medalii de argint și trei medalii de bronz. A fost de patru ori campion mondial la individual și dublu campion mondial pe echipe.
• 1970: Emmanuel Laurent "Manu" Petit (n. 22 septembrie 1970) este un fost fotbalist francez, care a jucat pe postul de mijlocaș la clubrile Monaco, Arsenal, Barcelona și Chelsea.
• 1972: Kim Rasmussen (n. 22 septembrie 1972)^[1] este un antrenor danez de handbal care, din vara anului 2016, pregătește echipa națională feminină a Ungariei
• 1975: Irina Drăghici-Covaliu (n. 19 iunie 1975, Brașov) este o scrimeră română specializată pe sabie.
• 1976: Ronaldo Luis Nazário de Lima (locally: /ʁoˈnawðu ˈlwiʒ nɐˈzaɾju dʒ ˈɫĩmɐ/; n. 18 septembrie 1976^[2]), cunoscut simplu ca Ronaldo, este un fost fotbalist brazilian, care evolua pe postul de atacant. Supranumit ”Il fenomeno”, Ronaldo este considerat unul din cei mai mari fotbaliști din toate timpurile.^[3][4]
  El este unul din cei trei jucători care au câștigat premiul Fotbalistul Anului FIFA de trei ori sau mai mult, alături de Zinedine Zidane și Lionel Messi.
  Considerat de mulți cel mai complet atacant din ultimii 30 de ani, în 2007 el a fost inclus în primul 11 al tuturor timpurilor de către revista France Football iar în martie 2004 a fost inclus în lista FIFA 100 a celor mai buni fotbaliști în viață, publicată de Pelé. În 2010, el a fost ales "Jucătorul Deceniului" într-un sondaj online organizat de Goal.com, cu un total de 43,63 procente din voturi^[5] și de asemenea a fost inclus ca atacant central în "Echipa Deceniului".^[6] În februarie 2010, Ronaldo a anunțat că se va retrage la finele sezonului 2011, în același timp prelungindu-și contractul cu Corinthians pe doi ani.^[7]
  Ronaldo a jucat la echipa națională de fotbal a Braziliei în 98 de meciuri, marcând 62 de goluri, și este al doilea cel mai bun marcator al echipei naționale. La vârsta de doar 17 ani, el făcea parte din lotul Braziliei la Campionatul Mondial de Fotbal 1994, care a câștigat acea ediție. La Campionatul Mondial de Fotbal 1998 el a ajutat Brazilia să ajungă în finală și a primit premiul Balonul de Aur pentru cel mai bun jucător al turneului. El a câștigat cel de-al doilea său Campionat Mondial în 2002 unde a primit și premiul Gheata de Aur pentru golgheterul competiției. Pe durata Campionatului Mondial de Fotbal din 2006, Ronaldo a devenit cel mai bun marcator din istoria Campionatului Mondial de Fotbal înscriind cel de-al 15-lea gol în turneu, și surclasându-l pe Gerd Müller cu recordul său anterior de 14 goluri.
  Resimțindu-se în urma unei serii de accidentări de pe durata carierei sale, Ronaldo s-a retras din fotbal pe 14 februarie 2011, acuzând dureri și hipotiroidismul ca motiv pentru retragerea sa prematură.^[8] În ianuarie 2013 el a fost numit unul din 6 ambasadori ai Campionatului Mondial de Fotbal 2014 din Brazilia, ceilalți fiind Amarildo, Bebeto, Carlos Alberto Torres, Marta și Mario Zagallo
• 1976: Martin Laurent Picandet, cunoscut sub numele de scenă Martin Solveig (născut pe 22 Septembrie 1976) e un DJ și producător francez de muzică electronică din Paris. El mai are și o emisiune de radio săptămânală pe stațiile internaționale numită „C'est La Vie”. Casa sa de discuri se numește „Mixture Stereophonic”. 

  Martin Solveig

• 1978: Harold "Harry" Kewell (n. 22 septembrie 1978, Smithfield, Sydney) este un fost jucător de fotbal australian care ultima dată a jucat la clubul australian Melbourne Victory.
• 1979: MyAnna Buring (suedeză: [ˌmʏˈanˈna ˈbʉːˈrɪŋ]; născută Anna Margaretha My Rantapää; 22 septembrie 1979^[1]) este o actriță suedeză, cunoscută pentru rolurile din The Descent, The Twilight Saga: Breaking Dawn – Part 1 and Part 2, și Ripper Street. Buring s-a născut la 22 septembrie 1979,^[2] în Sundsvall, Suedia, ca Anna Margaretha My Rantapää,^[3] dar a crescut în Orientul Mijlociu.
  A făcut școala la Academia Britano-Americană din Muscat, Oman, împreună cu prietenul ei din copilărie Stegath Dorr, actor și producător de filme de groază.
  Când a împlinit 16 ani, s-a mutat în Marea Brianie și a absolvit London Academy of Music and Dramatic Art în 2004. Ea este director-asociat la MahWaff Theatre Company În 2006, Buring a jucat în episodul The Impossible Planet al serialului Doctor Who. Personajul ei, Scooti, a pierit în spațiu; scenele în care corpul ei plutește către o gaură neagră au fost filmate într-un submarin, la Pinewood Studios din Buckinghamshire.^[5]
  Tot în 2006, Buring a jucat în rolul Oliviei într-o producție bazată pe piesa lui Shakespeare A douăsprezecea noapte, împreună cu Sara Weymouth și David Gwillim, și a apărut într-o piesă nouă, Seduced, de Michael Kingsbury la Teatrul Finborough din Londra. În 2008, Buring a jucat rolul lui Alice în filmul independent Credo.
  Buring a jucat și ca Debbie în Much Ado About Nothing (BBC One), Midsomer Murders (ITV), Casualty (BBC One) și Murder Prevention (Channel 5). Pentru MahWaff Theatre Company, ea a jucat în Guardians, Monologue For An Ensemble și An Inspector Calls.
  Buring a jucat și un rol de activistă CND a păcii și al studentei Adriana Doyle în sezonul trei, episodul 2, din serialul Inspector George Gently, care a fost difuzat în Regatul Unit pe BBC One în octombrie 2010.
  În 2012, Buring a avut roluri importante în serialele dramatice BBC Blackout și Ripper Street. Ea s-a alăturat și distribuției Downton Abbey, jucând rolul menajerei Edna Braithwaite în ediția specială de Crăciun 2012.^[6]
  În decembrie 2012, MyAnna a avut rolul lui Karen Clarke, o femeie care este chinuită de trecutul ei, în drama The Poison Tree, difuzată de ITV1. În primul ei film, Buring a jucat rolul principal în filmul horror din 2005 The Descent, al lui Neil Marshall. Personajul ei, Sam, a fost unul dintre multele care s-au aventurat în rețeaua de peșteri. Buring a jucat și în continuarea filmului, The Descent Part 2, sub formă de flashback-uri.^[7]
  Ea a jucat și în filmul Doomsday (2008), regizor fiind tot Neil Marshall.
  În 2009, Buring a jucat rolul protagonistei în filmul Lesbian Vampire Killers, alături de James Corden și Mathew Horne, lansat în cinematografele din Regatul Unit pe 20 martie 2009.
  În mai 2010, ea a jucat rolul lui Jozefa în Witchville, pentru SyFy în SUA împreună cu Sarah Douglas.
  Buring a jucat rolul Tanyei din Clanul Denali în The Twilight Saga: Breaking Dawn Partea 1 și Partea a 2-a.
  În 2011, Buring a jucat în filmul de groază Kill List, în care a jucat rolul soției protagonistului. 

  MyAnna Buring

  MyAnna Buring la Premiile Britanice de Film Independent 2014

  * 1979: Ana Maria Șomoi (n. Lazer, 22 septembrie 1979, în Boroaia, jud. Suceava)^[1] este o fostă jucătoare de handbal din România, componentă a echipei României care a câștigat medalia de argint la Campionatul Mondial din 2005, desfășurat în Rusia.^[2] Ana Maria Șomoi a evoluat pe postul de pivot, iar ultimul club la care a fost legitimată înainte de retragerea din activitate a fost HC Zalău.
  1981: József „Joci” Pápai (n. 22 septembrie 1981) este un cântăreț, rapper și chitarist maghiar de origine romă. El a reprezentat Ungaria la Concursul Muzical Eurovision 2017 cu piesa „Origo”. A fost din nou selectat pentru a-și reprezenta țara la Concursul Muzical Eurovision 2019. 

  Joci Pápai

  Joci Pápai în februarie 2017

  * 1981: Stelian Stancu (n. 22 septembrie 1981) este un fost fotbalist român care în prezent antrenează echipa de Liga a IV-a Voința Crevedia.
• 1981: Koji Yamase (n. 22 septembrie 1981) este un fotbalist japonez.
• 1982: Maarten Stekelenburg (n. 22 septembrie 1982, Haarlem, Olanda) este un fotbalist olandez, care evoluează la clubul englez Everton^[3] și la echipa națională de fotbal a Olandei.
  * 1984: Thiago Emiliano da Silva (portugheză braziliană: /tʃiˈaɡu ẽmiliˈɐ̃nu dɐ ˈsiwvɐ/; n. 22 septembrie 1984), cunoscut ca Thiago Silva, este un fotbalist internațional francez, care în prezent evoluează ca fundaș la echipa Paris Saint-Germain .
• 1985: Vladimir Branković (n. 22 septembrie 1985, Belgrad, Yugoslavia) este un fotbalist aflat sub contract cu Sheriff.
• 1985: Fabian Kauter (n. 22 septembrie 1985, Berna) este un scrimer elvețian specializat pe spadă, laureat cu bronz mondial la individual și pe echipe și cvadruplu campion european pe echipe în 2004, 2012, 2013 și 2014.
• 1987: Thomas Andrew Felton (n. 22 septembrie 1987, Epsom, Marea Britanie) este un actor englez. Este cunoscut pentru rolul său din seria Harry Potter. În timpul liber pe lângă cariera de actor mai este și cântăreț. Thomas Andrew Felton s-a născut în Epsom, Marea Britanie. Are trei frați: Jonathan, Chris și Ashley. Thomas este cel mai mic din familie.
  În copilărie, Thomas a cântat în patru coruri, dintre care prima a fost biserica, în care a cântat de la vârsta de 7 ani. De la vârsta de 11 ani a fost foarte interesat de pescuit.
  A fost educat la Școala Cranmore din West Horsley, apoi la Școala Howard of Effingham, o școală secundară din Surrey.
  Are o iubita pe nume Lara despre care însă nu a dorit să vorbească. Thomas din copilărie a demonstrat talente în actorie și muzică. La vârsta de 10 ani, cu implicarea unei actrițe, un prieten apropiat al familiei, Tom a mers la un studio de film, unde a participat la un casting. Peste două săptămâni mai târziu a primit un rol în filmul „The Burrowers” ("Hoții").
  Thomas a devenit cu adevărat cunoscut pentru rolul său în „Harry Potter”, Draco Malfoy, fiul lui Lucius Malfoy, reprezentant al unei familii nobile și susținător al caracterului negativ central al lui Lord Voldemort. 

  Tom Felton

• 1987: Zdravko Kuzmanović (n. 22 septembrie 1987,^[1] Thun, Elveția) este un fotbalist sârb care joacă pe postul de mijlocaș la clubul Malaga, împrumutat de la Basel.
• 1987: Bojan Šaranov (n. 22 septembrie 1987) este un fotbalist sârb, care joacă pentru Partizan în Superliga Serbiei. În 2011, a jucat pentru Echipa națională de fotbal a Serbiei.
• 1988: Nadja Nadgornaja (n. 22 septembrie 1988, în Kiev, Ucraina) este o handbalistă germană care joacă pentru clubul Thüringer HC și echipa națională a Germaniei. Mama Nadjei s-a născut la Minsk, în Belarus, iar tatăl ei este ucrainean.
• 1989: Béatrice Martin (născută la 22 septembrie 1989), foarte cunoscută după numele de scenă Cœur de pirate (franceză Inimă de Pirat) este o cantautoare canadiană. Fiind o francofonă din Montreal, ea cântă de obicei în franceză și a fost lăudată pentru că a adus la chanson française (cântecul francez) unei noi generații a tineretului din Quebec. Născută în provincia Quebec, Béatrice Martin a început să cânte la pian^[1] la vârsta de 3 ani.^[2] Ea a fost admisă la Conservatoire de musique du Québec à Montréal la 9 ani și a studiat acolo timp de 5 ani.^[2][3]
  La 15 ani, a cântat la orgă în trupa de post-hardcore December Strikes First, din care a făcut parte și prietenul ei cel mai bun, Francis, care va deveni mai târziu subiectul piesei „Francis” de pe albumul de debut. De asemenea, ea a mai avut o performanță scurtă și în trupa Bonjour Brumaire, de la sfârșitul lui 2007 până în aprilie 2008. 

  Cœur de pirate (Béatrice Martin)

  Béatrice Martin in 2013

• 1994: Blanka Bíró (pronunțat în maghiară /ˈblɒnkɒ ˈbiːroː/; n. 22 septembrie 1994, în Vác)^[2] este o handbalistă maghiară care joacă pentru clubul FTC-Rail Cargo Hungaria și echipa națională a Ungariei. Bíró evoluează pe postul de portar.

Decese

• 1072: Moare istoricul si carturarul  chinez  Ouyang Xiu;  (n. 1007). Quang Xiu  om de stat, istoric, eseist şi poet chinez din timpul dinastiei Song
• 1093: Olaf al III-lea al Norvegiei (n. 1050)
• 1158: Otto de Freising, în latină Otto Frisingensis, (n. cca. 1114, Klosterneuburg – d. 22 septembrie 1158) a fost un episcop și cronicar german, călugăr cistercian. Otto a fost al cincilea fiu al lui Leopold al III-lea, markgraf de Austria cu soția sa, Agnes, fiică a împăratului Henric al IV-lea. Din relația cu primul ei soț, Frederic I de Hohenstaufen duce de Suabia, Agnes era și mama regelui Conrad al III-lea al Germaniei, care astfel era frate vitreg al lui Otto de Freising, care astfel făcea parte din familia conducătoare a Imperiului occidental.
  Informațiile asupra vieții lui Otto sunt mai degrabă reduse și totodată nesigure. Se știe că a studiat la Universitatea din Paris, unde a deprins un interes special asupra filosofiei și se spune că ar fi fost printre primii occidentali care să fi introdus filosofia lui Aristotel în Germania.
  Devenit membru al Ordinului cistercian, Otto de Freising l-a convins pe tatăl său să întemeieze abația de la Heiligenkreuz în 1133, introducând în ceea ce va deveni mai târziu Viena atât studiile literare, cât și agricultura viticolă. Otto a devenit apoi abate al mănăstirii cisterciene de la Morimond, în Burgundia în jurul anului 1136, iar la puțină vreme după aceea a fost ales ca episcop de Freising (în apropiere de München). Dieceza de Freising, și odată cu ea întreaga Bavaria, constituia pe atunci obiectul disputei dintre familia Welfilor și cea de Hohenstaufen, astfel încât biserica se afla într-o situație deplorabilă; însă, beneficiind de un talent administrativ deosebit, noul episcop a reușit să aducă îmbunătățiri considerabile condiției sale.
  În 1147 Otto a participat la Cruciada a doua, alături de regele Conrad al III-lea al Germaniei, fratele său pe linie maternă. Eșalonul trupelor cruciate comandat de Otto de Freising a fost decimat aproape integral, însă episcopul a reușit să ajungă la Ierusalim, după care s-a întors în Bavaria în 1148 sau 1149.
  În continuare s-a bucurat de favorurile urmașului lui Conrad, împăratul Frederic I Barbarossa, și este probabil că ar fi instrumentat rezolvarea disputei acestuia asupra ducatului Bavariei din 1156. Otto de Freising a fost prezent la celebra dietă de la Besançon din 1157, după care s-a stins din viață la Morimond, la 22 septembrie 1158.
  În 1857 a fost dezvelită o statuie a sa la Freising. 
  Otto de Freising, vitraliu din Mănăstirea Heiligenkreuz, Austria   Otto de Freising este cel mai bine cunoscut pentru două lucrări cu caracter istoric:

  Chronica de duabus civitatibus

  Este vorba de o lucrare istorică și filosofică divizată în opt cărți, care într-o anumită măsură urmează liniile trasate cândva de Sfântul Augustin și de Paulus Orosius. Redactată în timpul războiului civil din Germania dintre 1143 și 1145 și ulterior acestuia, opera pornește de la contrastul dintre Ierusalim și Babel, considerate ca fiind regatul ceresc, respectiv regatul pământesc. Dincolo de aceasta, opera include multe informații prețioase pentru istoria vremurilor contemporane autorului. Această cronică, extrem de apreciată de către contemporanii săi, se încheie cu descrierea anului 1146, de la care dată și până la 1209 narațiunea fiind continuată de către Otto, abate de St. Blasien (în Pădurea Neagră) (d. 1223). În Chronica, Otto de Freising povestește despre o întâlnire a sa cu episcopul Hugue de Jabala cel care, după recucerirea Edessei de către musulmani, a fost trimis la papa Eugeniu al III-lea pentru a-l anunța nefericita veste. În versiunea lui Otto de Freising, Hugue de Jabala i-ar fi povestit cronicarului despre un rege nestorian din răsărit, care ar fi avut numele de Părintele Ioan, și nutrea speranța că acesta va veni în sprijinul statelor cruciate. Practic, istoria lui Otto de Freising este prima care aduce în discuție legenda Preotului Ioan, care ulterior va cunoaște o largă răspândire în lumea occidentală.

  Gesta Friderici Imperatoris

  Mai cunoscută este lucrarea intitulată Gesta Friderici imperatoris, elaborată la solicitarea împăratului Frederic I Barbarossa și prefațată de o scrisoare a împăratului adresată lui Otto de Freising. Gesta este alcătuită în patru cărți, dintre care doar primele două îi aparțin lui Otto, iar celelalte două ar fi fost scrise de către elevul său Ragewin (Rahewin), deși există și opinia atribuirii către Otto a întregii scrieri. Pornind de la controversa dintre papa Grigore al VII-lea și împăratul Henric al IV-lea (bunicul pe linie maternă al autorului), prima carte merge pe firul istoriei până la moartea regelui Conrad al III-lea din 1152. Scrierea nu se restrânge la chestiunile ce țin de istoria Germaniei, dat fiind că Otto de Freising realizează pe parcurs mai multe digresiuni, spre exemplu cea referitoare la predicarea cruciadei întreprinsă de către Bernard de Clairvaux, la zelul acestuia împotriva ereticilor sau la condamnarea scrierilor filosofului Pierre Abélard, sau discursurile de factură filosofică și teologică. Cea de a doua carte începe de la alegerea împăratului Frederic I din 1152 și tratează istoria primilor 5 ani de domnie a acestuia, cu accent pe politica imperială din Italia. Din acest moment (anul 1156) se pare că scrierea ar fi fost continuată de către Ragewin. Latina lui Otto de Freising se apreciază ca fiind excelentă și, în pofida unei anumite parțialități la adresa dinastiei de Hohenstaufen și a unor inexactități minore, Gesta a fost considerată ca fiind un model de compoziție istorică. 

  Statuia episcopului Otto de Freising, Freising  

  Părinți	Leopold al III-lea al Austriei Agnes de Germania
  Frați și surori	Berta of Boll[*] Richilde de Staufen[*] Judith of Babenberg[*] Agnes of Babenberg[*] Gertrude of Babenberg, Duchess of Bohemia[*] Conrad al III-lea al Germaniei Henry II[*] Leopold, Duke of Bavaria[*] Frederic al II-lea de Suabia Konrad II. von Babenberg[*] Adalbert II von Babenberg[*]

• 1520: A murit sultanul otoman  Selim I; (n.10 octombrie  1465). A fost al 9-lea sultan al Imperiului Otoman si primul care a purtat titlul de calif (incepand cu anul 1517). L-a succedat pe tatal sau, Baiazid al II-lea.  S-a căsătorit cu Ayșe Hafsa Sultan, din Crimeea, fiica hanului Mengli Ghirai  cu care a  avut   patru copii: Soliman I (viitorul sultan Soliman Magnificul) și trei fiice, Sultana Hatice, Sultana Beyhan și Sultana Șah. Selim I a condus imperiul intre anii 1512-1520. In timpul domniei sale Imperiul Otoman s- a extins enorm, în special dupa cucerirea între 1516 și 1517 a Sultanatul Mameluc al  Egiptului si  alte teritoriimusulmane. Domnia lui Selim a reprezentat o schimbare bruscă în politica expansionista a imperiului, care era inaintea domniei sale  in mare parte orientata împotriva Occidentului si a tarilor crestine. Dupa  cucerirea Egiptului, Selim a luat titlul de calif al Islamului, fiind primul  sultan turc care si-a atribuit acest titlu. El si-a  acordat, de asemenea titlul de “Khadim ul Haramain ish Sharifain” (slujitor al Sfintelor Orașe din Mecca si Medina), în 1517. În ajunul morții sale, în 1520, Imperiul Otoman isi triplase teritoriul. La moartea sa, pe tron s-a urcat fiul său, Soliman, supranumit „magnificul”, în timpul căruia Imperiul Otoman a atins apogeul.
• 1531. Louise de Savoia (11 septembrie 1476 – 22 septembrie 1531) a fost o nobilă franceză, ducesă de Auvergne și Bourbon, Ducesă de Nemours, mama regelui Francisc I al Franței. Ea a fost activă politic și a servit ca regentă a Franței în 1515, în 1525–1526 și în 1529. Louise de Savoia s-a născut la Pont-d'Ain, a fost fiica cea mare a lui Filip al II-lea, Duce de Savoia și a primei soții a acestuia, Margaret de Bourbon. Fratele ei, Filiberto al II-lea de Savoia, i-a succedat tatălui lor ca șef al Casei de Savoia și conducător al ducatului. El a fost succedat de fratele lor vitreg, Carol al III-lea, Duce de Savoia.
  

  Louise de Savoia și soțul ei jucând șah.
  Pentru că mama lor a murit când Louise avea numai șapte ani, ea a fost crescută de Anne de Beaujeu,^[1] care era regentă a Franței pentru fratele ei Carol al VIII-lea. La castelul Amboise ea a întâlnit-o pe Margaret de Austria, care a fost logodită cu tânărul rege și cu care Louise va negocia pacea câțiva ani mai târziu.^[2]
  La vârsta de 11 ani, la 16 februarie 1488, la Paris, Louise s-a căsătorit cu Charles, Conte de Angoulême, care avea 29 de ani. Totuși, ea a început să trăiască cu soțul ei după ce a împlinit 15 ani.^[2] În ciuda faptului că soțul ei a avut două metrese, mariajul nu a fost unul nefericit^[3] și ei au împărțit dragostea pentru cărți.
  Metresa soțului ei era Antoinette de Polignac, Dame de Combronde, cu care el avea două fiice nelegitime, Jeanne de Angoulême și Madeleine. Antoinette a devenit doamna de onoare și confidenta ei. Copiii ei au fost crescuți împreună cu cei ai Louisei.^[4] Charles a avut o altă fiică nelegitimă, Souveraine, cu Jeanne le Conte, care de asemenea a locuit la castelul Angoulême. Mai târziu, Louise va aranja căsătorii pentru copiii nelegitimi ai lui Charles.^[2]
  Primul lor copil, Marguerite, s-a născut la 11 aprilie 1492; al doilea copil al lor, Francis, s-a născut la 12 septembrie 1494.
  Când soțul ei s-a îmbolnăvit în iarna anului 1495, ea l-a îngrijit și a suferit mult când el a murit la 1 ianuarie 1496 După decesul regelui Ludovic al XII-lea al Franței la 1 ianuarie 1515, fiul ei Francis a devenit rege al Franței. La 4 februarie 1515, Louise a fost numită Ducesă de Angoulême și la 15 aprilie 1524, Ducesă de Anjou.
  Louise de Savoia a rămas activ politic în numele fiului ei, în special în primii ani ai domniei sale. În timpul absențelor sale, ea a acționat în calitate de regent în numele lui. Louise a servit ca Regent al Franței în 1515, în timpul războiului regelui în Italia, și din nou în 1525-1526, când regele era în război și în timpul ce a fost luat prizonier în Spania.
  Ea a inițiat relații de prietenie cu Imperiul Otoman prin trimiterea unei misiuni la Suleiman Magnificul solicitând asistență, dar misiunea s-a pierdut pe drum în Bosnia.^[6] În decembrie 1525, a fost trimisă a doua misiune, condusă de Jean Frangipani, care a reușit să ajungă la Constantinopol, capitala otomană, cu scrisori secrete care solicitau eliberarea regelui Francisc I și un atac asupra Habsburgilor. La 6 februarie 1526, Frangipani s-a întors cu un răspuns pozitiv de la Suleiman, reprezentând primul pas pentru alianța franco-otomană.^[6]
  Louise a fost principalul negociator în Tratatul de la Cambrai între Franța și Sfântul Imperiu Roman, încheiat la 3 august 1529. Tratatul, denumit "Pacea doamnelor" a pus capăt celui de-al doilea război italian între dinastia Valois și dinastia Habsburg. Temporar tratatul a confirmat hegemonia habsburgică în Italia și a fost semnat de Louise de Savoia pentru Franța și cumnata ei, Margareta de Austria, pentru Sfântul Imperiu Roman. Louise de Savoia a murit la 22 septembrie 1531, la Grez-sur-Loing. Rămășițele ei au fost înmormântate la biserica Saint-Denis din Paris. După moartea ei, teritoriile, inclusiv Auvergne, au ajuns în posesia Coroanei franceze. Prin fiica ei Margaret de Angoulême și nepoata ei Jeanne d'Albret, ea este si străbuna regilor Bourbon din Franța, strănepotul ei, regele Henric de Navara, reușind să devină regele Franței sub numele de Henric al IV-lea al Franței. 

  Louise de Savoia

  Tată Filip al II-lea, Duce de Savoia Mamă Margaret de Bourbon Căsătorit(ă) Charles de Orléans Urmași Marguerite d'Angoulême Francisc I al Franței

• 1554: A murit conchistadorul spaniol Francisco Vásquez de Coronado y Luján  (n. 1510), care între anii 1540 şi 1542 a explorat teritorii di statul New Mexico de azi şi alte teritorii care acum fac parte din sud-estul Statelor Unite. Bazandu-se pe povestile calugarului spaniol Marcos de Niza despre un oraş de aur, numit Cibola, aventurierul Francisco Vásquez de Coronado a plecat in 1540 împreună cu o trupă de 340 de spanioli şi 300 indieni aliaţi şi sclavi  într-o expediţie în cautarea orasului de aur Cibola, pe teritoriul New Mexico din Statele Unite de astăzi. Decepţia lui a fost mare atunci când a văzut că oraşul de aur descris de Marcos, era doar un sat al tribului zuni.
• 1607: Alessandro Allori, pictor italian (n. 1535)
• 1637: Carol Gonzaga (italiană Carlo Gonzaga) (6 mai 1580 – 22 septembrie 1637) a fost Duce de Mantua și Montferrat din 1627 până la moartea sa. De asemenea, a fost Duce de Rethel și Nevers, precum și Prinț de Arches. Născut la Paris, el a fost fiul lui Louis Gonzaga, Duce de Nevers și a Henriettei de Cleves. A primit o solidă educație intelectuală și militară. La vârsta de treisprezece ani și și-a însoțit tatăl într-o ambasadă la Papa Clement al VIII-lea și a avut posibilitatea să viziteze curțile de la Roma, Florența și Mantua, unde s-a familiarizat cu domnia vărului său german, Vincenzo I.
  

  Carol de Gonzague la Charleville.
  În 1600, în calitate de duce de Rethel, a fondat, în Nevers, Ordinul panglicii galbene, în curând interzis de rege din cauza caracterului său ciudat.
  A călătorit prin Europa, vizitând mai multe curți suverane instruindu-se în arta războiului: Flandra, Anglia, Olanda, Friesland, Hanovra, Danemarca, Pomerania, Brandenburg, Saxonia, Boemia, Polonia și Austria. El va participa în octombrie 1602 alături de trupele imperiale la un asediu în orașul Buda, în Ungaria, asediu în care va fi rănit și care va încheia călătoria lui, acesta revenind în Franța. În timpul călătoriilor sale, la 24 iunie 1601, mama lui Carol a murit la Paris.
  În 1606, în jurul vârstei de 26 de ani, el s-a decis să fondeze Charleville. Aproape 35 de ani de muncă vor fi necesari pentru a face un oraș demn de acest nume. Dar din anul 1608, el face acest oraș capitala principatului Arches.
  La 26 decembrie 1627, are loc în Mantua căsătoria moștenitorului său, Carol (fiul cel mare Francis a murit în 1622), cu Maria, fiica lui Francesco al IV-lea Gonzaga, Duce de Mantua și nepoata Ducelui Vincenzo al II-lea. Nunta a fost planificată și organizată de ducele Vincenzo al II-lea, fără îndoială îngrijorat de problema succesiunii ducateloe de Mantua și Monferrato. S-a căsătorit la 1 februarie 1599, la Soissonscu Caterina de Mayenne, fiica lui Carol, Duce de Mayenne și a Henriettei de Savoia. Ei au avut șase copii:
  • Francis Gonzaga, Duce de Rethel (1606–1622).
  • Carol Gonzaga, Duce de Nevers (1609 - 14 august 1631) moștenitorul său. S-a căsătorit cu Maria Gonzaga. Ei au fost părinții lui Eleanor de Mantua soția împăratului Ferdinand al III-lea și ai lui Carol al II-lea, Duce de Mantua.
  • Ferdinand Gonzaga, Duce de Mayenne (1610 - 25 mai 1632).
  • Marie Louise Gonzaga (18 august 1611 - 10 mai 1667). S-a căsătorit prima dată cu Władysław IV Vasa și a doua oară cu Jab Casimir Vasa.
  • Benedetta Gonzaga (1614 - 30 septembrie 1637).
  • Anne Marie Gonzaga (1616 - 6 iulie 1684). S-a căsătorit prima dată cu Henric al II-le, Duce de Guise și a doua oară cu Eduard, Conte Palatin de Simmern. 
  • 1768: Ioan Inocențiu Micu-Klein, pe numele laic Ioan Micu, (n. 1692, Sadu, Mărginimea Sibiului - d. 22 septembrie 1768, Roma) a fost episcop greco-catolic al Episcopiei române unite de Făgăraș. În anul 1737 a mutat sediul episcopal la Blaj, unde a ridicat Catedrala „Sfânta Treime” și mănăstirea cu același hram. Este considerat întemeietorul gândirii politice românești moderne. Ioan Micu a învățat scrisul și cititul în satul natal, la Sadu.^[4] Inocențiu Micu și-a efectuat studiile medii la colegiul iezuit din Cluj. Între 1722-1725 a urmat cursurile Facultății de Filosofie din cadrul Colegiului Academic din Cluj, unde l-a avut ca profesor pe Franz Fasching, un iezuit german din Slovacia de astăzi, adept al ideii romanității românilor. În 1725 a început studiul teologiei la Trnava, orașul natal al lui Fasching. Prin diploma imperială din 25 februarie 1729 împăratul romano-german (austriac) Carol al VI-lea l-a numit pe Ioan Micu, încă student la Trnava, episcop de Făgăraș și Alba Iulia, ridicându-l totodată în funcția de consilier imperial. La 5 septembrie 1729 a primit titlul de baron, primind numele „Klein”, traducerea în germană a numelui „Micu”. Cu această ocazie a devenit membru al Dietei Transilvaniei, adunarea legislativă a Principatului Transilvania.
    Pe 23 septembrie 1729 a fost hirotonit preot, în biserica „Preacuratei înlăcrimate” de la Pócs (în românește Pociu), azi Máriapócs, localitate aflată în nord-estul Ungariei de azi, iar în 25 septembrie, s-a călugărit intrând în Ordinul Sfântul Vasile cel Mare și luând numele de Inocențiu, la mănăstirea „Sf. Nicolae” de la Muncaci în Transcarpatia. Tot acolo, pe 5 noiembrie 1729 a fost consacrat episcop de către György Bizánczy, episcop unit rutean al Muncaciului.
    În anul 1733 a hotărât organizarea unei conscripțiuni a populației din aproape toate regiunile Adealului, cu excepția localităților din Țara Bârsei și din suburbiul Brașovului, întrucât aceste localități erau supuse jurisdicției episcopului din Râmnic, din „Valahia Austriacă”. Pentru scurtă perioadă de timp (1718-1739), acea parte a Munteniei (Oltenia) a fost supusă dominației austriece.^[5] Rezultatele acestui recensământ au fost remise unei comisii imperiale.^[6]
    Cu scopul de a avea sediul într-o localitate situată în centrul eparhiei sale, în anul 1737 a mutat reședința episcopală, printr-un schimb de proprietăți, de la Făgăraș la Blaj, unde a pus în anul 1741 piatra fundamentală a Catedralei Sf. Treime (terminată parțial în 1747).
    În timpul Dietei din anul 1744 a început mișcarea călugărului bosniac Visarion Sarai, trimis în Transilvania de mitropolitul ortodox sârb de la Carloviț. Pe motiv că nu a intervenit împotriva acestuia, episcopul Micu a fost citat la Viena, de unde nu i s-a mai permis întoarcerea în Transilvania.^[7] Împărăteasa Maria Terezia a fost de acord să-i plătească pensia episcopală lunară la Roma, unde episcopul Micu a trăit timp de 24 de ani, până la sfârșitul vieții.
    După decesul episcopului Petru Pavel Aron, în sinodul electoral s-a clasat pe locul al doilea, cu 72 de voturi. Se gândea serios să ajungă a doua oară episcop al diecezei Făgărașului, lucru pe care îl putem afla din scrisoarea pe care i-a trimis-o arhiepiscopului de Strigoniu Francisc Barkóczy la 1 octombrie 1764, în care îi recomandă să intervină, ca dintre cei trei candidați să fie numit cel mai vrednic, și indirect se recomandă pe sine. Însă împărăteasa Maria Terezia l-a preferat pe scaunul episcopal al Blajului pe Atanasie Rednic, care obținuse abia 9 voturi. A murit la 22 septembrie 1768. A fost înmormântat în biserica Madonna del Pascolo din Roma. Nepotul său, Samuil Micu, i-a pus pe mormânt o lespede de piatră cu următorul epitaf: „Ioanni Innocentio Lib. Bar. Klein Vallachorum Graec. Ruth. et Rasc. Episcopo Fogarasiensi Qui a Carolo VI et M. Theresia Romm. Impp. Pro Sua Ecclesia Suoque Popvlo Plvrimis Impetratis Beneficiis Provincia Sancte Pieq. Administrata de Ecclesia de Patria De Provincia O. M. Tandem Aetate Operibusq. Confectvs Cessit Episcopatui. Obiit IX Kal. Octob. MDCCLXVIII”.^[8] (foto)
    În scrierile sale își exprimase dorința de a fi înmormântat în catedrala zidită de el la Blaj.
    La 22 iunie 1997 a fost exhumat și transferat la Biserica „Buneivestiri” a Colegiului Român Pio Romeno din Roma. La 2 august 1997 sicriul cu rămășițele pământești ale episcopului a fost adus la Blaj și depus în altarul Catedralei Sf. Treime. La 19 octombrie 1997 a fost înmormântat la loc de cinste, într-un mormânt săpat in fața iconostasului din Catedrala Sfânta Treime din Blaj.
• 
• 1774: Papa Clement al XIV-lea (născut Gian Vincenzo Antonio Ganganelli; n. 31 octombrie 1705,^[1][2] Santarcangelo di Romagna, Statele Papale – d. 22 septembrie 1774,^[1][2] Roma, Statele Papale) a fost un papă al Romei. 

  Clement al XIV-lea

  * 1808. Arhiducesa Maria Elisabeta Josepha a Austriei (13 august 1743 – 22 septembrie 1808) a fost al șaselea copil al Mariei Tereza a Austriei și al împăratului Francisc I. Maria Elisabeta s-a născut la 13 august 1743. În tinerețe a fost foarte atractivă și a fost considerată cea mai frumoasă dintre surorile ei. Proaspătul văduv Ludovic al XV-lea al Franței a luat în considerare posibilitatea de a se căsători cu ea. Totuși, șansele arhiducesei Maria Elisabeta de a deveni regină a Franței au fost distruse de variolă care i-au lăsate semne puternice pe față.
  Sora ei mai mare Arhiducesa Maria Anna a fost, de asemenea, neeligibilă pentru căsătoria cu viitorul Ludovic al XVI-lea al Franței din cauza unor dizabilități fizice.
  Maria Elisabeta a trăit la Praga din 1781 până în 1805, când armata franceză condusă de Napoleon Bonaparte a forțat-o să se întoarcă la Viena. 

  Arhiducesa Maria Elisabeta

  Părinți Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Terezia a Austriei  Frați și surori Arhiducesa Maria Amalia a Austriei Arhiducesa Maria Ioana Gabriela a Austriei Arhiducesa Maria Josepha a Austriei Maria Carolina a Austriei Arhiducesa Maria Christina, Ducesă de Teschen Arhiducesa Maria Anna a Austriei Maria Antoaneta, regină a Franței Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Archduchess Maria Elisabeth of Austria[*] Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Ferdinand, Duce de Modena Carol Iosif al Austriei Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Arhiducele Maximilian Franz a Austriei

• 1840: Prințesa Augusta Sofia (8 noiembrie 1768 – 22 septembrie 1840) a fost membră a familiei regale britanice, a doua fiică a regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte. A fost prințesă a Regatului Unit și prințesă de Hanovra. 
  Portret al Prințesei Augusta Sofia
  Prințesa Augusta Sofia s-a născut la Palatul Buckingham, Londra, al șaselea copil și a doua fiică a regelui George al III-lea (1738–1820) și a soției lui, regina Charlotte. Tatăl ei își dorea mult ca noul copil să fie o fată.^[1]
  Tânăra prințesă a fost botezată la 6 decembrie 1768, de Frederick Cornwallis, arhiepiscop de Canterbury, la Palatul St. James. Nașii ei au fost Prințul Carol de Mecklenburg (unchi din partea maternă), regina Danemarcei (mătușa paternă) și Ducesa de Braunschweig-Lüneburg (mătușa paternă).^[2] Când avea numai o lună, Lady Mary Coke a declart-o "cel mai frumos bebeluș pe care l-am văzut" 

  Prințesa Augusta Sofia

  Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit

  Părinți George al III-lea al Regatului Unit Charlotte de Mecklenburg-Strelitz  Frați și surori Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh Prințesa Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit Charlotte a Marii Britanii George al IV-lea al Regatului Unit William al IV-lea al Regatului Unit Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Ernest Augustus I de Hanovra Prince Octavius of Great Britain[*] Frederick, Duce de York Prince Alfred of Great Britain[*] Adolphus, Duce de Cambridge Augustus Frederick, Duce de Sussex

• 1848: James Dunlop (n. 31 octombrie 1793,^[1] Scoția, Regatul Unit – d. 22 septembrie 1848,^[1] Noul Wales de Sud, Australia) a fost un astronom australian.
  În anii 1820 și 1830, el a fost astronomul-asistent al lui Thomas Brisbane pentru observatorul privat al acestuia, din Parramatta (« Paramatta » în epocă), în Noua Galie de Sud. Dunlop a fost mai ales un observator vizual, făcând o muncă de astrometrie stelară pentru Brisbane. A descoperit și catalogat numeroase stele duble și obiecte de cer profund.
  Mai târziu a devenit șef al intendenței observatorului din Paramatta și în final l-a vândut guvernului Noii Galii de Sud. Lucrări publicate: 
• "A catalogue of nebulae and clusters of stars in the southern hemisphere, observed at Parramatta in New South Wales. Philosophical Transactions of the Royal Society, Vol. 118, p. 113—151, 1828. This catalogue with descriptions contains 629 southern deep-sky objects.
• He also discovered and catalogued 256 southern double stars in "Approximate Places of Double Stars in the Southern Hemisphere, observed at Paramatta in New South Wales.", which was published in the Memoirs of the Royal Astronomical Society Mem.Ast.Soc.London, Vol. 3, 257, 1829.
• Only five other astronomical papers were published by James Dunlop between 1829 and 1839, the most significant being on comets; "Places of Encke's comet, from 30 observations. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society (MNRAS)., Vol. 1, 120 (1829) and "Observation of a small comet at Paramatta. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society (MNRAS)., Vol. 1, 130 (1829)  

  James Dunlop

• 1916: Adolf Ágai, scriitor, jurnalist, redactor maghiar de origine evreiască și poloneză (n. 1836)
• 1914: Henri Alain-Fournier, scriitor francez (n. 1886)
• 1919: A decedat Alexandru Şuţu, medic psihiatru, membru corespondent al Academiei Române, membru al Societăţii de Antropologie din Paris şi al Societăţii Franceze de Psihiatrie. A fost fiul marelui cămăraș (șambelan) Alexandru Suțu – Dragomanaki (nepot de frate al domnitorului Alexandru Nicolae Suțu din Muntenia) și al Mariei Hrisomali. (n.30.03.1837). A  fost doctor în medicină al Facultăților din Atena (1863) și Paris (1865), fondatorul Catedrei de Psihiatrie din România, medic șef al ospiciului de alienați Mărcuța din București (1866-1909), directorul ospiciului Mărcuța (1867-1878 și 1880-1892), fondatorul și redactorul Gazetei spitalelor (Paris, 1867), unul dintre redactorii Gazetei medico-chirurgicale a spitalelor’’ (1870-1880), fondatorul sanatoriului pentru alienați  “Caritatea”,  din București (unde a fost internat în mai multe rânduri poetul Mihail Eminescu și unde a și decedat), profesor de medicină legală la Universitatea din București (1879), efor al spitalelor civile române (1892), fondatorul Jurnalului psihiatriei și medicinei legale (1884), membru al Consiliului sanitar superior (1896), membru al Academiei române (1888), expert în psihiatrie medico-legală.
  

• 1919: Ivan Vazov, scriitor și publicist bulgar (n. 1850)
• 1934: A încetat din viaţă inginerul şi istoricul de artă Gheorghe Bâla; a colaborat cu Anghel Saligny la construirea Podului de la Cernavodă; (n. 24 aprilie 1868). A fost un important cercetător al istoriei arhitecturii româneşti; membru al Academiei Române, vicepreşedinte al acestui for (mai 1928 – mai 1931).
• 1944: Paul-Mihu Sadoveanu, scriitor român, fiul mezin al lui Mihail Sadoveanu (n. 1920)
  
• 1948: Prințul Adalbert al Prusiei (Adalbert Ferdinand Berengar Viktor; 14 iulie 1884 – 22 septembrie 1948) a fost al treilea fiu al kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei și a primei lui soții, Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein. 
  Prințul Adalbert al Prusiei, 1908.
  Adalbert s-a născut la Palatul Nou din Potsdam, care era reședința de vară a părinților săi. A fost al treilea fiu al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei (1859–1941) și al primei lui soții, Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein (1858–1921). Când s-a născut, în timpul domniei străbunicului său, împăratul Wilhelm I, era al cincilea în linia de succesiune la tron, după bunicul său, tatăl său și doi frați mai mari. Adalbert a mai avut trei frați mai mici și o soră, Victoria Luise.
  De la naștere, tatăl său i-a destinat o carieră în marină, după unchiul nou-născutului, Prințul Heinrich al Prusiei. A primit, împreună cu frații săi, o educație strictă. Tânărul prinț a avut doi preceptori: vechiul atașat militar german la Viena, generalul maior von Deines și un preceptor civil, M. Kessler. Ei au fost ajutați în sarcinile lor de un profesor, Fechner și un educator, sublocotenentul von Rauch. În fiecare săptămână, un sergent major al primului regiment de infanterie venea să învețe băieții cum să tragă cu armele. Adalbert a învățat engleza de la Miss Atkinson, franceza de la M. Girardin, pianul și vioara. Însuși împăratul Wilhem al II-lea i-a dat lecții de echitație.
  Mama lor, împărăteasa Augusta Victoria a temperat cu o oarecare indulgență această creștere strictă. Ea participa la lecții, mese și la culcarea celor șapte copii, toți născuți între 1882 și 1892. În schimb, tatăl lor nu ezită să-i pedepsească sau să distribuie corecții. Fratele cel mare, Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei, era foarte autoritar cu frații mai mici.
  Copiii aveau câteva momentele de recreere și amuzament cu soldații de plumb (pentru a învăța multiplele uniformele militare ale armatei imperiale) sau plimbări în jurul palatului.
  În timpul Primului Război Mondial, Adalbert al Prusiei a fost comandantul navei Dantzig, apoi timp de trei ani a comandat un distrugător.
  În 1919, Adalbert și familia sa au părăsit Kiel pentru Bad Homburg. Sănătatea mintală precară a prințesei Adalbert (născută Adelaide de Saxa-Meiningen) a forțat familia să facă vizite frecvente în Elveția, unde până la urmă familia s-a și stabilit în anul 1928, pe malul Lacului Geneva. Au trăit în discreție sub pseudonimul de contele și contesa Lingen. La 3 august 1914, la Wilhelmshaven, Germania, Prințul Adalbert s-a căsătorit cu Prințesa Adelheid de Saxa-Meiningen "Adi" (1891-1971) și au avut următorii copii:
• Prințesa Victoria Marina (n./d. 4 septembrie 1915)
• Prințesa Victoria Marina a Prusiei (11 septembrie 1917 – 21 ianuarie 1981) care s-a căsătorit cu un avocat american, Kirby Patterson, și a avut copii
• Prințul Wilhem Victor (15 februarie 1919 – 7 februarie 1989) care s-a căsătorit la Donaueschingen la 20 iulie 1944 cu contesa Marie Antoinette Hoyos (1920–2004) și a avut următorii copii:
• Prințesa Marie Louise (n. 18 septembrie 1945), care s-a căsătorit la 22 mai 1971 cu contele Rudolf von Schönburg; are copii
• Prințul Adalbert Alexander Friedrich Joachim Christian (n. 4 martie 1948), care s-a căsătorit la 14 iunie 1981 cu Eva Maria Kudicke; are copii 

  Prințul Adalbert

  Prințul Adalbert al Prusiei în 1903. Părinți Wilhelm al II-lea al Germaniei Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein  Frați și surori Prințesa Victoria Luise a Prusiei Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei Prințul August Wilhelm al Prusiei Prințul Joachim al Prusiei Prințul Oskar al Prusiei Prințul Eitel Friedrich al Prusiei  Căsătorit cu Prințesa Adelheid de Saxa-Meiningen Copii Prințesa Victoria Marina Prințul Wilhelm Viktor

  * 1952: Kaarlo Juho Ståhlberg (n. 28 ianuarie 1865 – d. 22 septembrie 1952) a fost jurist și academician, care a avut o contribuție crucială la crearea Constituției Finlandei în 1919. A fost primul președinte al Finlandei (1919-1925) și Liberal Nationalist. 

  Kaarlo Juho Ståhlberg

  Căsătorit cu Ester Ståhlberg[*] (7 iunie 1920–21 iulie 1950) Hedvig Ståhlberg[*] (17 decembrie 1893–26 martie 1917)  Copii Kaarlo Ståhlberg[*] Kyllikki Tuominen[*] Elli Schauman[*]

• 1960: Melanie Klein, psiholog austriac (n. 1882)
• 1966: Francesco (Frank) A. Lentini (18 mai 1881 - 22 septembrie 1966) s-a născut în Rosolini, Sicilia într-o familie cu doisprezece copii (șapte surori și cinci frați).^[1]
  Deformarea lui Lentini a fost rezultatul unui geamăn unit parțial absorbit. Geamănul era atașat de corpul lui Frank Lentini, la baza coloanei vertebrale sale și era format dintr-un pelvis, un set rudimentar de organele genitale de sex masculin și un picior de dimensiuni normale care ieșea din partea dreapta a corpului, cu un picior mic suplimentar atașat în dreptul genunchiului acestui picior. Lentini avea șaisprezece degetele la picioare în total și două seturi funcționabile de organe sexuale masculine.
  La vârsta de opt ani, familia lui Lentini s-a mutat în Statele Unite unde s-au apucat de afaceri cu spectacole de circ ca The Great Lentini, în cadrul Ringling Brothers Circus. Frank a obținut cetățenia americană la 30 de ani. Cariera sa s-a întins pe o perioadă de peste patruzeci de ani și a lucrat cu fiecare circ major, inclusiv Barnum and Bailey și Buffalo Bill's Wild West Show. Lentini era atât de respectat de colegii săi încât de multe ori pur și simplu era numit "Regele".
  În tinerețe, Lentini a folosit al treilea picior pentru a lovi cu piciorul o minge de fotbal pe scenă, prin urmare, numele său de scenă era Fotbalistul cu trei picioare. Picioarele normale ale lui Lentini erau ușor diferite ca lungime - unul de 39 de centimetri, celălalt de 38 de centimetri, dar al treilea picior avea numai 36 de centimetri. El se plângea că, chiar și cu trei picioare, nu avea încă o pereche. S-a căsătorit cu Theresa Murray, cu trei ani mai tânără decât el, și au avut patru copii: Josephine, Natale, Frank și James.^[2] Frank Lentini a murit în Jacksonville, Florida, la 22 septembrie 1966. 

  Frank Lentini

  Fotografie cu Lentini copil. Căsătorit cu Theresa Murray Copii Josephine, Natale, Frank, James

• 1975: Enrico Bompiani, matematician, unul dintre fondatorii Uniunii Internaționale de Matematică, membru de onoare străin al Academiei Române (n. 1889). Enrico Bompiani (n. 12 februarie 1889 la Roma – d. 22 septembrie 1975 la Roma) a fost un matematician italian. A fost membru de onoare al Academiei Române și a altor foruri științifice din Liège, Viena, Bruxelles și unul dintre fondatorii Uniunii Internaționale de Matematică.
• 1987: John Francis Anthony Pastorius III (n. 1 decembrie 1951 – d. 21 septembrie 1987), cunoscut sub numele de Jaco Pastorius, a fost un important muzician american de jazz, compozitor și instrumentist. S-a afirmat prin colaborarea în calitate de basist cu celebrul grup de jazz fusion Weather Report, între 1976 - 1981, dar și prin proiecte proprii sau în colaborare cu alți artiști. A rămas în istoria jazzului prin interpretările sale extrem de tehnice la ghitară bass electrică fără tastatură și prin utilizarea inovatoare a armonicilor. În 1988 a fost inclus în Down Beat Jazz Hall of Fame, unul din cei șapte basiști incluși și singurul care a utilizat ghitara bas electrică. Jaco Pastorius este probabil ultimul mare muzician al sec. 20, a cărui activitate muzicală, atât interpretativă cât și componistică, a avut un impact major asupra muzicii de jazz. De asemenea, este probabil singurul muzician cu o popularitate enormă atât printre iubitorii R&B-ului și ai muzicii funk cât și printre cei ai jazzului, cunoscut și iubit peste tot în lume, din Africa până în nordul Europei, din Japonia până în America de Sud. Jaco Pastorius s-a născut în data de 1 decembrie 1951 în Norristown, un orășel din Montgomery County, Pennsylvania, SUA, primul din cei trei copii ai cuplului format din Jack Pastorius, solist vocal și baterist de jazz, și Katherine (Catherine) Haapala Pastorius. Tatăl său avea ascendență germană și irlandeză, iar mama sa avea ascendență finlandeză și Sami. Este foarte posibil ca tatăl său să fi fost unul dintre urmașii în linie directă ai lui Francis Daniel Pastorius (1651 - 1720), întemeietorul primei colonii germane de pe teritoriul Statelor Unite, Germantown, Pennsylvania, și printre primii oameni politici americani care s-au pronunțat public pentru abolirea sclaviei. La puțin timp de la nașterea celui de-al treilea copil, familia sa se mută în sud, în Oakland Park, Florida, în apropiere de Fort Lauderdale, din cauza astmului de care sufereau mama sa și fratele său mai mic Gregory. În ciuda absențelor prelungite ale tatălui său datorate turneelor, dar și problemelor acestuia datorate consumului de alcool, tânărul Jaco are o copilărie idilică, într-un peisaj exotic, înconjurat de palmieri, avocado și mangrove, dar mai ales, de plaja din Ford Lauderdale. În copilărie, Jaco și fratele său mai mic, Gregory erau extrem de apropiați, deși între ei erau mari diferențe fizice, Jaco, înalt, slab și sportiv, iar Gregory, gras și bolnăvicios. Mare amator de baseball, Jaco ajunge la 12 ani cel mai bun jucător din liga de juniori din oraș. În paralel, urmează cursurile elementare și medii ale Școlii Catolice St. Clement din Wilton Manors. Fiind cel mai mare din cei trei copii, era extrem de apropiat de tatăl său, care îl lua adesea cu el la clubul în care cânta la pian și tobe, atunci când avea vreun contract în zonă. Atras de instrumentele de percuție, a început și el să exerseze, cumpărând un set de tobe. Ulterior, mama sa i-a cumpărat o ghitară, încurajându-l să exerseze la acest instrument. La 13 ani, Jaco a suferit un accident destul de serios la fotbal, la încheietura mâinii, care a necesitat și o intervenție chirurgicală, astfel încât o eventuală carieră de percuționist era compromisă. Primul grup în care a cântat s-a numit the Sonics, grup în care cânta împreună cu încă doi colegi, John Caputo și Dean Noel, pe vremea când urma cursul superior al școlii Northeast High din Oakland Park. Pe lângă aptitudinile muzicale, Jaco practica fotbalul american, baschetul și baseballul. În acea perioadă, în momentul împărtășaniei, adoptă prenumele de "Anthony", ulterior schimbându-l cu cel de Jocko, după numele lui Jocko Conlan, faimos jucător de baseball. Ulterior, pianistul de jazz de origine franceză Alex Darqui, i-ar fi semnalat că pronunțarea corectă este de "Jaco", astfel că Pastorius a adoptat acest nume, care va deveni celebru. În familie era alintat cu numele de "Mowgli", după numele copilului sălbatic din Cartea Junglei a lui Rudyard Kipling. Ulterior, Jaco Pastorius va denumi propria companie de producție muzicală, Mowgli Music. După absolvirea cursului superior al școlii Northeast High din Oakland Park, Jaco a abandonat orice fel de studii sistematice, în parte și datorită lipsurilor materiale. Planurile sale din timpul colegiului, de a deveni arhitect, nu s-au concretizat niciodată. Nu a urmat niciodată studii muzicale sistematice, talentul său nativ fiindu-i mai mult decât suficient. Fratele său, Greg (Gregory) își amintește despre adolescentul Jaco:
  • "Mă deprima. Pentru el totul era ușor. Muzică. Sport. A absolvit școala cu calificative maxime. A fost votat în unanimitate cel mai talentat din clasă. Dincolo de toate acestea, muzica era pentru el ceva firesc. Din cauza asta o făcea. Spunea că aude muzică în orice. În plânsetele copilului. O mașină care trece. Vântul prin palmieri. Dintr-o dată îmi spunea : ssst! și asculta. Dar eu nu auzeam nimic..."
  La 13 ani, Jaco Pastorius devine bateristul trupei de jazz, compuse din liceeni, Las Olas Brass. În momentul în care basistul trupei, David Neubauer, se hotărăște să părăsească grupul, Jaco Pastorius se decide să-l înlocuiască, influențat și de accidentul suferit, fiind la rândul său înlocuit la baterie cu Rich Franks.^[3] Jaco Pastorius a cumpărat un instrument la un preț modic (15,00$) și a început imediat să exerseze, pentru a se integra cât mai rapid în grup. Se povestește că încă de la început, folosea instrumentul mai degrabă melodic decât ritmic, sunetul fiind atât de neobișnuit încât grupul a căpătat repede faimă, fiind invitat să cânte în cluburi în care tinerii muzicieni nici n-ar fi avut în mod normal acces, fiind încă minori. Prin 1968-69, tânărul Jaco economisise suficienți bani pentru a putea să achiziționeze un instrument de calitate. În scurtă vreme însă, a constatat că acesta, un contrabas clasic, se degrada rapid, datorită umidității din Florida, apoi că nu prea corespundea cu interesul muzicianului pentru R&B, în consecință, l-a schimbat cu o ghitară bass electrică Fender, fabricată în 1960. În 1982, în timpul turneului în Japonia, Jaco Pastorius a avut o serie de manifestări bizare care i-au pus pe gânduri pe coechipierii săi. Dr. Fred Erskine, tatăl percuționistului Peter Erskine, a considerat că toate acestea pot fi semne ale unor tulburări de comportament, astfel că, imediat după revenirea din turneu, a doua sa soție, Ingrid Pastorius, l-a internat pentru consult la spitalul Holy Cross, în baza legii din Florida privind tulburările psihice (Florida Mental Health Act from 1971, lege cunoscută și sub numele de Baker Act), unde a fost diagnosticat ca suferind de tulburare bipolară (de personalitate) sau depresie maniacală, fiindu-i prescris un tratament cu litiu. ^[4] Se pare că aceste manifestări începuseră cu mult timp înainte, dar cei din anturajul său nu au considerat că acestea ar putea fi simptomele unei boli, ci mai degrabă excentricități ale unei personalități de geniu. Toate aceste manifestări aveau un caracter ciclic (hipomanie), ulterior, prietenii și familia făcând legătura între acestea și perioadele de maximă creativitate ale muzicianului. De altfel, acest caracter ciclic diferențiază tulburarea bipolară de depresia unipolară. Deși se afirmă adesea că problemele psihice ale muzicianului ar fi fost agravate de consumul excesiv de droguri și de alcool, trebuie spus că deși acesta s-a învârtit pe toată durata carierei sale în cercuri de muzicieni în care se făcea abuz de astfel de substanțe, Jaco a început să abuzeze de ele de abia în momentul în care s-a alăturat grupului Weather Report, respectiv prin 1975. Este foarte probabil ca aceste tulburări de comportament să se fi manifestat cu mai mică intensitate încă din adolescență, explicând cumva energia incredibilă pe care a depus-o pentru a se perfecționa continuu, atât în domeniul sportiv cât și în cel muzical. Toate aceste manifestări au trecut probabil neobservate, ele acutizându-se odată cu consumul de energizante, droguri și alcool. Incapabil să aibă relații normale cu familia și prietenii, comportamentul muzicianului a devenit tot mai imprevizibil, toate acestea conducând la o adevărată prăbușire psihică, care a debutat prin 1983-84, și din care acesta nu a mai reușit să-și revină. Problema este că medicația avea efecte adverse, și chiar dacă aceasta l-ar fi salvat în ultimă instanță, este foarte posibil ca dexteritatea sa muzicală să fi fost afectată ireversibil. Boala care începea să-l macine i-a afectat și viața familială. Relațiile cu prima sa soție, Tracy, au devenit tot mai reci. După divorț, s-au recăsătorit, pentru ca după trei ani să divorțeze din nou, definitiv. Jaco s-a mutat la New York, unde cânta sporadic, de multe ori dormind pe străzi. Pe scenă, părea că stăpânește situația, în viața reală însă, comportamentul său era greu de înțeles, făcându-i pe mulți să creadă că este doar un comportament excentric de fațadă, și/sau consecința consumului de droguri și alcool. Ulterior avea să fie declarat în incapacitate de plată și evacuat din apartamentul său din New York, fiind astfel nevoit să doarmă în stradă. Din cauză că sănătatea lui se deteriora rapid, în iulie 1986, în urma intervenției celei de-a doua soții, Ingrid, și a fratelui său Gregory, a fost internat din nou la Spitalul Bellevue din New York, unde i s-a prescris un alt medicament, Tegretol, care să înlocuiască tratamentul cu litiu. Din nou starea sa s-a ameliorat, astfel încât a plecat într-un turneu în Europa, fiind extrem de bine plătit. În 1987 s-a întors acasă, în Fort Lauderdale, având în cont mai mulți bani ca niciodată. Medicația îi provoca însă tremurături ale mâinilor. Jaco Pastorius, muzicianul de geniu, cel care se considera cel mai mare basist al tuturor timpurilor, incapabil să accepte o atare situație, a început să înlocuiască medicația cu alcoolul, comportamentul său devenind tot mai greu de acceptat de cei din jur, într-un anume fel, toate acestea precipitând sfârșitul său tragic. În data de 11 septembrie 1987, cu ocazia unui concert al lui Carlos Santana, Jaco Pastorius s-a strecurat neinvitat pe scenă, fiind imediat scos afară din sală. Imediat după acest incident, s-a îndreptat spre un club privat din Wilton Manors, Midnight Bottle Club. După ce a bătut în mod repetat la ușa de sticlă a clubului, fiindu-i refuzat accesul, s-a angajat într-o dispută violentă cu paznicul de la intrare, Luc Havan, care-l confundase cu un vagabond ce lovise cu piciorul în ușă, cu ceva timp în urmă. Jaco Pastorius a fost găsit de polițiști într-o baltă de sânge, desfigurat de lovituri. Luc Havan, cel care-l bătuse, a afirmat că acesta a căzut și s-a lovit la cap. Individul, deținător al centurii negre, a fost arestat imediat după incident, fiind eliberat ulterior pe cauțiune. Jaco Pastorius a fost transportat de urgență la spital, cu multiple fracturi faciale, și răni la nivelul mâinii drepte. Medicii au constatat că pierduse și ochiul stâng. În scurtă vreme a intrat în comă. Dacă în zilele următoare au apărut semne că ar putea să-și revină, o hemoragie craniană masivă survenită puțin mai târziu avea să-i fie fatală, acesta intrând în moarte cerebrală. .^[5]Zdrobiți de durere, părinții, nu au avut ce face altceva, și au acceptat deconectarea acestuia de la aparatele ce-l mențineau artificial în viață. Jaco Pastorius s-a stins din viață în 21 septembrie 1987, la Broward General Medical Center din Fort Lauderdale, și a fost înmormântat în cimitirul Our Lady Queen of Heaven din North Lauderdale.^[6] Asasinul, Luc Havan, a fost inculpat inițial pentru crimă de gr. II, ulterior recunoscându-se vinovat de omucidere. Nefiind condamnat anterior, a fost condamnat la 22 de luni de închisoare, din care a efectuat doar patru, fiind eliberat pentru bună purtare. Jaco Pastorius a fost căsătorit de două ori. S-a căsătorit cu prima soție, Tracy Sexton (Lee), când avea 18 ani. Aveau să divorțeze pentru a se recăsători ulterior, despărțindu-se definitiv după trei ani, în 1979. Tracy îi va dărui doi copii, o fiică, Mary, și ulterior un băiat, John Pastorius IV. Mary va fi diagnosticată cu depresie maniacală, la un an de la moartea tatălui ei. Este muziciană și poetă. Concertează cu propriul grup, Queen Mary. S-a căsătorit și are la rândul ei doi copii, Sophia și Francis. Fratele ei mai mic, John Pastorius IV, este om de afaceri. Tracy s-a recăsătorit în 1985 și trăiește în Research Triangle Park, Carolina de Nord. A doua soție, Ingrid Pastorius (1950 - 2011), era născută în Indonezia, și a petrecut mulți ani în Olanda și Porto Rico, pentru ca la vârsta de 20 de ani să se mute în Florida, unde lucra ca stewardesă la Eastern Airlines. S-au cunoscut în cursul unui zbor de la Fort Lauderdale spre New York. Relația lui Jaco Pastorius cu Ingrid a început în 1977, înainte de turneul cu Joni Mitchell. După divorțul de Tracy, s-au căsătorit în iulie 1979 în Guatemala. Cu banii obținuți de pe urma turneului cu Joni, Jaco Pastorius a cumpărat o casă în Deerfield Beach, în care s-a instalat împreună cu a doua sa soție. Ingrid i-a dăruit doi fii, gemenii Julius Josef și Felix Xavier, născuți în 9 iunie 1982. Amândoi sunt muzicieni, primul este percuționist, al doilea este basist. Ingrid a divorțat de Jaco Pastorius în 1985. S-a stins din viață în 2011, în urma complicațiilor produse de un anevrism aortic. 

  Jaco Pastorius

  Jaco Pastorius în concert (1987)

• 1989 - A murit Irving Berlin, compozitor american de origine rusa (n.11.05.1888).
• 1993: Mihai Tänzer (în maghiară Mihály Táncos; n. 7 februarie 1905, Timișoara, Austro-Ungaria – d. 22 septembrie 1993, Cluj-Napoca, România) a fost un fotbalist internațional român de etnie germană, care ulterior a primit și cetățenia Ungariei
• 1994: A încetat din viaţă scriitorul şi teologul roman Alexandru Bardieru, născut în Nordul Bucovinei. A scris literatură pentru copii. (“Mreană, mreană năzdrăvană”, “Norocel degeţel”, “Poveşti nemuritoare”);(n.12 martie 1913). A absolvit școala primară în satul natal, Seminarul Teologic (1927-1935), Facultatea de Teologie din Chișinău (1935-1939), fapt deosebit de rar pentru aceea perioadă, având în vedere ca preoții făceau numai seminarul teologic, apoi finalizează Seminarul Pedagogic Universitar din Cernăuți (1942-1943), cu examen de capacitate la religie (1946). În 1938 este hirotonisit preot în parohia Rângaci, lângă Hotin, unde a slujit până la ocuparea teritoriului de către Rusia sovietică. S-a refugiat peste Prut, unde a găsit adăpost la Artur Gorovei. Un timp a slujit în satul Ruși-jud. Baia (1940-1941), iar la eliberarea Basarabiei a fost numit la parohia Marșenița-Hotin, din ținutul natal (1941-1944); a mai slujit în parohii din Corabia–Olt (1944-1945), Buciumeni–Fălticeni (1945-1949), Boroaia-Suceava (1949-1960), Broscăuți-Dorohoi (1960-1971), Botoșani (1971-1994); protopop la Boroaia-Suceava (1949-1951), prof. de Religie la Corabia și Fălticeni (1944-1949), iconom stavrofor (1953).
  Cronica Parohiei Boroaia-Vale^[1] menționează următorii preoți slujitori ai acestui lăcaș de cult: Petru (ctitorul), Ioan, diaconul Ioniță Mateianu, Costache Ionescu, Th. Ionescu, Ștefan Rafael, Mihai Beraru, Ioan Eșanu, Ștefan Grosu, Alexandru Bardieru, Mircea Diaconescu, Ioan Argatu (viitorul arhimandrit Ilarion Argatu), Alexandru Argatu, Florin Meștereanu etc.
  A debutat publicistic în Cuvânt moldovenesc la 4 aug. 1929, dar colaborator devine abia în 1932, când începe să publice recenzii, note, poezii, impresii de călătorie și texte folclorice culese în peregrinările sale (semnând uneori și cu pseud. Delanesfoia). În anii de studenție semnează publicistică în numeroase periodice din Basarabia, Moldova de peste Prut și Muntenia:Bugeacul, Bărăganul, Cuget moldovenesc, Gazeta Basarabiei, Itinerar, Luminătorul, Pagini basarabene, Poetul, Porunca vremii, Raza, Solia, Suceava, Tribuna tineretului (red.) ș.a. În perioda 1939-1944, chiar în condițiile precare ale războiului, își continuă activitatea publicistică și literară, articolele sale apărând în rev.: Bucovina, Bucovina literară (Cernăuți), Cetatea Moldovei (Iași), Cuget clar, Cuvânt Moldovenesc(Chișinău),În muguriri(Fălticeni), Observatorul (Dorohoi), Păstorul Tutovei, Vestitorul satelor, Viața Basarabiei. A tipărit și câteva broșuri religioase: Carte de rugăciuni (1941), Hristos, pacea lumii (1941), Mărturii împotriva stilismului(1941), Misiunea Sacerdotală (1941),  Povățuitor pentru suflet și viață (1943), dar, din cauza condițiilor neprielnice, nu a reușit să-și publice în volum versurile, proza și culegerile folclorice, lucru regretabil, mai ales că nuvele sale din această perioadă demonstrează un remarcabil talent de prozator: Pe drum de iarnă, Icoane de la țară, Presimțire, Visul Lisavetei lui Nilici.
  În Botoșani a funcționat ca preot la Biserica „Duminica Mare”, continuându-și activitatea literară și de cercetare, scriind cărți de povești și publicând în presa locală și națională documente cu valoare istorică, amintiri despre Artur Gorovei, Magda Isanos, M. Sevastos^[2], Otilia Cazimir, Gala Galaction, M. Sadoveanu, D. Furtună ș.a., articole literare, recenzii, poezii și folclor la: Clopotul (1968), Albina, Ateneu, Caiete botoșănene, Iașul literar, Itinerar, Îndrumătorul Cultural, Luminatorul, Manuscriptum, Ramuri, Raza, Viața Basarabiei. A cules și alcătuit antologia de folclor – Antologia Crăciunului; a întreținut legături de prietenie și colaborare cu folcloriștii Artur Gorovei și Dumitru Furtună.
  Preotul și scriitorul Alexandru Bardieru a depănat amintiri dragi despre poeta Magda Isanos, în revista Clopotul din Botoșani: „Cunoștința mea cu Magda Isanos, își are geneza într-un fapt literar. Amândoi învățam în același oraș, eram în aceeași clasă, dar la școli cu profil diferit. Cum demonul scrisului mă încerca de pe atunci, Societatea Culturală a școlii mă însărcinase cu redactarea unei reviste, intitulată Limba noastră. Magda Isanos conducea și ea o revistă intitulată modest Ghiocei. Așadar, din scris ne cunoaștem. La o perioadă de numai zece ani tereștri, eleva de care mă despărțeam atunci, avea să urce coordonatele Parnasului^[3], mai vertiginos decât mă așteptam. Avea să treacă prin frumusețile acestei vieți, atingând toate treptele: de la eminenta studentă, la dârza apărătoare a celor obidiți, de la devotata soție, la duioasa mamă, și de la conștienta cetățeancă, la înflăcărata stegară a „veacului cel mare”. Poeta se impune în lumea literelor, și este apreciată elogios de critică. Dar, – suferindă și mai ales conștientă că aripa morții fâlfâie în preajma sa, se îndârjește mai aprig. Scrie cu febrilitate. Abia apucase să vadă și să salute triumful „anului unu”, bucuria i se frânge fulgerător, și pentru totdeauna în trista zi de 14 noiembrie 1944”. 
  Alexandru Bardieru scria în revista Viața Basarabiei (nr.3-4, 1943; p.243), o schiță-necrolog de toată frumusețea, evocând simplu și convingător chipul acelei care, în viața de toate zilele, a fost Speranța Tudor: „De familia Tudor, sau să fim în nota titlului, de Speranța Tudor mă leagă amintiri scumpe din anii cei mai frumoși ai vieții, din anii studenției. Numai ce scăpasem de zidurile înguste ale seminarului și de uniforma cu guler strâmt și nasturi argintii, că toamna ne-am înscris la facultate cu o altă viață, de libertate, de afirmare și de manifestare nestingherită a crezului și gândurile noastre tinerești, cultivate pe băncile școlii. Într-o seară de toamnă, mi se pare, l-am cunoscut pe d. Iorgu Tudor la o adunare gazetărească. Chipul său blând și numele său pe care-l cunoșteam din copilărie de pe paginile Cuvântului Moldovenesc m-a a atras, și din seara cea ne-am împrietenit”.
  După moartea cărturarului și preotului Dumitru Furtună (1890 -1965) din Dorohoi, cunoscut ca o distinsă personalitate culturală a Moldovei, restul arhivei sale a fost revizuit de Alexandru Bardieru. În ziarul "Clopotul", din 17 august 1969, Alexandru Bardieru scrie în articolul Un distins cârturar, D. Furtuna: „Avînd prilejul să răsfoiesc filă cu filă hîrtiile rămase, mi-am putut da seama de forța uriașă de muncă a acestui modest cărturar ... Cu ocazia revizuirii și aranjării hartiilor sale, am găsit însemnările a o mulțime de titluri, ce formau obiectul a zeci de lucrări, unele în proiect, altele conspectate, iar parte din ele finisate. Mă gândesc la pierderea ireparabilă pentru literatura noastră prin dispariția lucrarii „Viata și opera lui Ion Creanga”, în 3 volume, un studiu complet și un material inedit”.
  A fost membru al Societății Scriitorilor din Basarabia, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1979), membru activ al Filialei Botoșani a Cenaclului literar al Uniunii Scriitorilor din România. Figurează în antologia de lirică basarabeană Mireasa de peste Prut , antologie scrisă de Al. Darie (București: Editura Didactică și Pedagogică, 1994).  
  Alexandru Bardieru împreuna cu nevasta sa, Ecaterina Bardieru
  

  Alexandru Bardieru
  

  Opere

  • Mreană, mreană năzdrăvană (povești; București: Editura Ion Creangă; cu ed. în lb. maghiară și germană) (1875)
  • Păpușa năzdrăvană (basme din ținutul Botoșanilor; Iași: Junimea) (1976)
  • Norocel Degețel (povești; București: Editura Ion Creangă) (1978)
  • Povești năzdrăvane (București: Editura Ion Creangă) (1982)
  • Poezii populare din județul Botoșani: cântece bătrânești (Botoșani: Axa) (1997)

  Rămase in manuscris

  • Mâine anul se-nnoiește (plugușoare din zona Botoșanilor)
  • Cântece bătrânești de pe Valea Jijiei
  • Alte povești năzdrăvane
  • Mâine anul se-nnoiește (plugușoare din zona Botoșanilor)
  • Pe urmele pașilor lui Isus (amintiri din călătoria în Țara Sfântă)
  • Documente literare, memorii și profiluri literare
• 1996: Dorothy Lamour, cântareață și actriță de film (n. 1914)
• 1999: George C. Scott (n. 18 octombrie 1927 – d. 22 septembrie 1999) a fost un actor american de teatru și film, regizor și producător. Fost star al Broadway-ului, el este renumit și în industria filmografică pentru roluri din filme ca Patton, Dr. Strangelove sau A Christmas Carol (Colind de Crăciun). Filmografie: 
• 1970 Patton - Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal
• 1973 Ziua delfinului (The Day of the Dolphin), regia Mike Nichols
• 1973 Aurul negru din Oklahoma (Oklahoma Crude), r,Stanley Kramer
• 1977 Insule în derivă (Islands in the Stream), r. Franklin J. Schaffner
• 1984 Colind de Crăciun (A Christmas Carol), r. Clive Donner
• 1984 Declanșatorul
• 1986 Ultimele zile ale lui Patton (The Last Days of Patton), regia Delbert Mann
• 1996 Titanic (film TV) 

  George C. Scott

  în Escrocul (1961) Căsătorit cu Carolyn Hughes (1951–55) Patricia Reed (1955–60) Colleen Dewhurst (1960–65; 1967–72) Trish Van Devere (1972–99) Copii Campbell Scott[*]

• 2001: Isaac Stern, violonist și dirijor de origine poloneză (n. 1920)
• 2003    - A încetat din viaţă jurnalistul britanic Hugo Young (n. 13 oct. 1938)
• 2006    - A încetat din viaţă actorul american Edward Albert (n. 1951)
• 2007    - A încetat din viaţă fotbalistul brazilian Bodinho (Nílton Coelho da Costa) (n. 1928)
• 2007: A încetat din viaţă celebrul mim francez Marcel Marceau; (n. 22 martie 1923).
• 2008: Prințul Mihail Feodorovici Romanoff (franceză Michel Romanoff; 4 mai 1924 – 22 septembrie 2008) a fost un realizator francez de filme. A fost descendent al țarilor ruși din dinastia Romanov. Tatăl său a fost văr primar cu ultimului Țar al Rusiei, Nicolae al II-lea. Prințul Mihail Feodorovici s-a născut la Paris. A fost singurul fiu al Prințului Feodor Alexandrovici al Rusiei și a soției acestuia, Irina Pavlovna Paley. Tatăl său era descendent al Romanovilor atât pe linie paternă cât și maternă. Mama lui provenea din căsătoria morganatică a Marelui Duce Paul Alexandrovici al Rusiei și a celei de-a doua soții, Prințesa Olga Valerianovna Paley, contesă de Hohenfelsen. Prințul Mihail Feodorovici s-a numit în Franța Michel Romanoff (numele civil în documentele franceze). A crescut la Paris și Biarritz. Copil fiind a învățat franceza, engleza și rusa. Mai târziu a învățat spaniola și catalana.^[1]
  După separarea părinților săi în 1932, Prințul Mihail Feodorovici a locuit cu mama sa la Neuilly unde a urmat școala École du Montcel. Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial familia s-a mutat la Biarritz. A servit în infanteria franceză între 1945 și 1946. 

  Părinți	Prințul Feodor Alexandrovici al Rusiei Irina Paley[*]
  Căsătorit cu	Helga Staufenberger Maria de las Mercedes Ustrell-Cabani
  Copii	Prințul Mihail Mihailovici

Sărbători

• În calendarul ortodox: +) Sf Ier Mc Teodosie de la Mânăstirea Brazi, mitropolitul Moldovei; Sf Sfințit Mc Foca, episcop de Sinope; Duminica a 18-a după Rusalii - Pescuirea minunată
• În calendarul romano-catolic: Sf. Toma din Villanova, episcop; Sf. Mauriciu, ofițer, martir
• Mali: Ziua națională - Proclamarea independenței (1960)
• Bulgaria: Ziua independenței - în anul 1908, cu sprijinul guvernului lui Alexandar Malinov, cneazul Ferdinand de Saxa Coburg declară, printr-un manifest special, independența Bulgariei și se proclamă țar al bulgarilor (se sărbatorește începând din anul 1998).
• Ziua Europeană fără Mașini - în fiecare an, în centrul marilor orașe europene, traficul este oprit pentru câteva ore, astfel încât localnicii se pot bucura de orașul lor, mai liniștit și mai puțin poluat; această inițiativă, aparținând Comunității Europene, își propune să atragă atenția asupra necesității de a proteja mediul înconjurător; România este semnatară a acestei declarații din anul 2001

VA URMA PARTEA A DOUA ȘI ULTIMA