PARTEA A DOUA
Decese
· 668: Imparatul Imperiului Roman de Răsărit, Constans al II-lea Pogonatos (Barbosul), (n.7 noiembrie 630), este asasinat la Siracuza in Italia. A urcat pe tronul Bizantului in anul 641. În 659, Constans i-a asociat la domnie pe fii săi, Constantin, Heraclius și Tiberius, iar el s-a retras la Siracusa in Sicilia. În restul domniei sale, Constans s-a angajat în luptă cu statele longobarde din Italia. În 663 a vizitat pentru 12 zile Roma, lucru pe care nici un împărat nu îl mai făcuse de peste două secole. În anul 668, a fost asasinat în baie de către slujitorii săi, fiind urmat la tron de fiul său cel mare, Constantin.
· 921: Sfanta Ludmila este asasinata. Sfânta Muceniţă Ludmila s-a născut în Boemia în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Contele Melnik, tatăl ei, era un om bogat, unul dintre marii dregători ai ţării. Ludmila s-a căsătorit cu prinţul Borzivoi al Boemiei. Cu prilejul unei călătorii în Moravia au cunoscut pe cei doi fraţi Metodie şi Chiril, „apostolii slavilor”. În urma acestei întâlniri, Ludmila şi Borzivoi, soţul ei, au primit Sfântul Botez împreună cu mulţi dintre slujitorii lor. Astfel a apărut prima Biserică creştină în Boemia. Dumnezeu a binecuvântat căsătoria lor cu un fiu pe nume Vratislas, căruia, după ce s-au retras la Castelul Tetin, i-au lăsat conducerea tronului Boemiei. Vratislas s-a căsătorit cu prinţesa păgână Dragomira şi au avut un fiu pe nume Venceslas. Acesta a fost crescut în credinţa creştină de către Ludmila, bunica lui, spre deosebire de celălalt copil al Dragomirei, Boleslav, care a rămas păgân, iar după moartea lui Borzivoi şi a fiului său Vratislas, cei doi copii au rămas sub conducerea regentă a Dragomirei. Deoarece Boleslav şi Dragomira urau pe Venceslas şi Ludmila pentru că erau creştini, au complotat, omorându-i în timp ce se aflau în biserică rugându-se. Dar împăratul Germaniei, Otto I, a invadat Boemia ca să pedepsească pe cei care l-au omorât pe vasalul său. Învingând pe Boleslav şi Dragomira, le-a impus să restabilească religia creştină şi să plătească un tribut anual.
· 1231: Ludovic I de Bavaria (n. 1173)
* 1450: Sejong Cel Mare de Joseon (în coreeană 세종대왕; pronunție coreeană: [se(ː)dʑoŋ], 1392 – 1450, r. 1418 – 1450) a fost al 4-lea rege al Dinastiei Joseon. A fost al doilea fiu al lui Taejong, și predecesor al fratelui sau mai în vârstă. Fondator al Hangul, singurul monarh al acestei dinastii onorat cu titulatura de Dae Wang (Mare Rege). Cu toate că apelativul "cel Mare" a fost dat postum aproape fiecărui conducător al Goryeo și Joseon, acest titlu este de obicei asociat cu Gwanggaeto și Sejong.
* 1450: Sejong Cel Mare de Joseon (în coreeană 세종대왕; pronunție coreeană: [se(ː)dʑoŋ], 1392 – 1450, r. 1418 – 1450) a fost al 4-lea rege al Dinastiei Joseon. A fost al doilea fiu al lui Taejong, și predecesor al fratelui sau mai în vârstă. Fondator al Hangul, singurul monarh al acestei dinastii onorat cu titulatura de Dae Wang (Mare Rege). Cu toate că apelativul "cel Mare" a fost dat postum aproape fiecărui conducător al Goryeo și Joseon, acest titlu este de obicei asociat cu Gwanggaeto și Sejong.
Viața
Sejong a fost al treilea fiu al regelui Taejong. Când avea 12 ani a devenit Marele Prinț Chungnyeong și s-a însurat cu fiica lui Shim On din Cheongchun, cunoscută sub numele de doamna Shim și mai târziu sub titulatura de regina consoartă Soheon. Ca tânăr prinț, Sejong a excelat în studii, și era favorizat de tatăl său mai mult decât cei doi frați mai mari ai săi. Ascensiunea sa la tron a fost diferită de cea a celorlalți regi. Fratele sau cel mai mare, prințul Yangnyeong, văzându-se lipsit de virtuțile și calitățile necesare unui rege, credea că Sejong este destinat să devină rege. Credea că împreună cu celălalt frate, prințul Hyoryeong aveau datoria de a-l face rege pe fratele lor mai mic. Dar s-au purtat într-un mod bădăran în cadrul curții regale, încercând să-l facă rege pe Sejong, și ajung să fie izgoniți din capitală. Într-un final, încercarea lor îl așează pe Sejong pe tron. Fratele său cel mare devine un pustnic și trăiește în munți, iar celălalt se duce la un templu budist și devine călugăr. În august 1418 Taejong abdică, iar Sejong poate urca pe tronul pe care frații săi și-au dorit atât de mult să-l vadă. Totuși, Taejong mai păstra putere la curte, în special în ceea ce privea forțele armate, până moare în 1422.
Întărirea forțelor militare în Coreea
Regele Sejong a fost un strateg militar foarte eficient. În mai 1419, sub sfatul și îndrumarea tatălui sau, s-a îmbarcat în Expediția Gihae, țelul final al expediției militare fiind scăparea de pirații japonezi care operau în afara Tsushimei. În timpul expediției, 243 de japonezi sunt uciși, alți 110 sunt capturați în luptă, iar 180 de soldați coreeni pier de asemenea. De altfel, 146 de chinezi și 8 coreeni răpiți de japonezi, sunt eliberați. La granița de nord Sejong a stabilit patru forturi și șase posturi care să protejeze oamenii de nomazii manciurieni care locuiau în Manciuria. A creat de asemenea diverse reglementări militare care să întărească siguranța regatului. Tot în acele timpuri s-a dezvoltat tehnologia de război, printre care praful de pușcă sau săgeți. În 1433, Sejong îl trimite pe generalul Kim Jong-seo la granița de nord pentru a-i învinge pe manciurieni. Campania generalului a cucerit diverse castele și a restaurat teritoriul coreean, în ziua de azi granița dintre Coreea de Nord și China.
Știința și tehnologia
Sejong este creditat cu invenții tehnologice în timpul domniei sale. În timpul domniei sale, Jang Yeong Sil devine cunoscut ca un proeminent inventator, fiind în tinerețe un gânditor înțelept și creativ. Totuși Jang se afla jos pe scara socială. Taejong, tatăl lui Sejong observă aptitudinile lui Jang și îl cheamă la curtea regală. Inventatorul primește o poziție în guvern și fonduri pentru invențiile sale, dar oficialii protestează deoarece, credeau ei, o persoană cu o poziție socială joasă nu avea voie să se ridice printre nobili. Sejong însă credea că Jang merită tot sprijinul pentru abilitățile sale, iar acesta a ajuns să creeze designul pentru ceasuri pe apă, sfere armilare și ceasuri solare. Totuși, marea sa invenție a venit în 1422, primul pluviometru din lume (un instrument folosit de meteorologi pentru a aduna și măsura cantitatea de apă dintr-o perioadă) totuși acesta nu a supraviețuit timpului, din moment ce cel mai vechi pluviometru din Asia de Est existent este unul făcut în 1770, în timpul lui Yeongjo, care a dorit să reînvie timpurile glorioase ale domniei lui Sejong și a dat ordin să fie făcut unul nou după modelul vechi din cronicile erei lui Sejong. Sejong a mai dorit de asemenea să reformeze calendarul coreean care la timpul acela se baza pe latitudinea capitalei chineze. Așadar, pentru prima oară în istoria coreeană, regele i-a pus pe astronomi să creeze un calendar bazat pe latitudinea capitalei Coreei, Seul. Acest nou sistem a permis astronomilor să prezică destul de precis eclipsele solare sau de lună. În domeniul medicinei tradiționale, două tratate importante au fost scrise în timpul domniei lui. Acestea erau: Hyangyak chipsongbang și Uibang yuchwi, ele reprezentând conform spuselor istoricului Kim Yung Sik eforturile coreenilor de a dezvolta propriul lor sistem de cunoștințe medicale, separat de cel chinez.
Literatura
Sejong a sprijinit literatura și a încurajat înalții oficiali și învățați să studieze la curtea regală. A supravegheat și chiar participat la crearea limbii scrise, Hangul, anunțând-o poporului prin Hunminjeongeum.
Sejong depindea de producția agricolă a fermierilor și le-a permis să plătească taxele în funcție de fluctuațiile economiei. Datorită acestui lucru, fermierii puteau să nu-și mai facă atât de multe griji pentru taxe și să se concentreze pe muncitul pământului, pentru a-și putea vinde recoltele și a trăi. Odată palatul regal a avut un surplus semnificativ de alimente iar regele Sejong le-a distribuit țăranilor săraci și fermierilor care aveau nevoie de ele. Vrând să ajute fermierii, în 1429 a creat un manual numit Nongsa chiksol, manual care conținea informații despre tehnicile de agricultură, cum ar fi plantarea, recoltarea și chiar tratamentele aplicate solului, adunate de oamenii de știință din diferite regiuni ale țării. Deși majoritatea oficialilor guvernamentali și a aristocraților se opuneau folosirii alfabetului Hangul, oamenii din clasa de jos s-au bucurat deoarece deveniseră știutori de carte și puteau comunica între ei prin scris. De asemenea Sejong a scris el însuși cărți, cele mai semnificative fiind: Yongbi Eocheon Ga (Cântecele dragonilor zburători, 1445), Seokbo Sangjeol (Episoade din viața lui Buddha, 1447), Worin Cheon-gang Jigok (Cântece ale lunii strălucind peste o sută de râuri, 1447) și referințele Dongguk Jeong-un (Dicționar de pronunție sino-coreeana, 1447). În 1420 Sejong instituie Jiphyeonjeon sau Sala merituoșilor la Palatul Gyeongbokgung, în care erau incluși învățați aleși de rege. Aceștia au participat la diverse îndatoriri, cea mai cunoscută fiind compilația Hunminjeongeum prin care sistemul Hangul a fost formulat întâia oară.
Moartea și moștenirea
Sejong a murit în urma unor complicații ale diabetului la vârsta de 54 de ani și a fost îngropat la Mausoleumul Yeong, în Yeoju, provincia Gyeonggi, în 1450. Succesorul său a fost primul său fiu, Munjong, dar Sejong și-a dat seama că fiul său fiind bolnav nu va trăi mult, așa că pe patul de moarte i-a rugat pe învățații Sălii merituoșilor să aibă grijă de nepotul său, Danjong. Cum era de așteptat, Munjong moare la doi ani după ascensiune, iar Danjong devine al șaselea rege la vârsta de 12 ani. În cele din urmă, al doilea fiu al lui Sejong, Sejo uzurpă tronul în 1455, detronându-l pe Danjong. Când șase dintre învățați, cunoscuți și sub numele de Șase învățați martiri au fost implicați într-un complot prin care doreau să-l reinstaleze pe Danjong ca rege, Sejo desființează Sala merituoșilor, îl execută pe Danjong și pe mulți alți învățați care l-au servit pe Sejong.
| Sejong Daewang 세종대왕 - 世宗大王 | |||||||||
 Sejong cel Mare de Joseon
| |||||||||
· 1521: A incetat din viata Neagoe Basarab, domn al Tarii Romanesti (1512-1521), autorul lucrarii “Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie”, ctitor al Bisericii episcopale de la Curtea de Arges. Neagoe Basarab (n. ~1459 – d. 1521) a fost domnul Țării Românești între 1512 și 1521. Soția sa a fost doamna Despina, din familia sârbă Brancovici. Neagoe Basarab a făcut donaţii generoase mănăstirilor ortodoxe (în Ţara Românească şi în toate ţările din Balcani), iar in timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeş, în jurul căreia s-a născut legenda Meşterului Manole. Este ctitorul complexului monahal şi al bisericii monument din Curtea de Argeş (1517). Pe lângă multe alte ctitorii a reedificat biserica de la Argeş care era căzută în ruină „ca sa nu fie spre batjocură limbilor străine”. Neagoe Basarab este autorul uneia dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii vechi, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Teodosie”, scrisă în slavonă, dar tradusă de cineva în română (există o copie atestată în limba română din 1654). Aceasta exceptionala lucrare a fost concepută între anii 1513-1521. În volumul „Monumenta Romaniae Vaticana” apărut în 1996, Dumitriu-Snagov a prezentat dovezile referitoare la faptul că „învăţăturile” lui Neagoe Basarab au fost ulterior plagiate pentru Ivan cel Groaznic. Plagiatul a fost executat de Teodor Mamalachos, ambasadorul lui Ivan cel Groaznic la Constantinopol, cu scopul ca acest document sa constituie o „întărire” doveditoare a înaltei moralităţi a lui Ivan cel Groaznic în procedura de recunoaştere oficială a acestuia ca bazileu de către Patriarhul Constantinopolului. În procesul de plagiere, Teodor Mamalachos a uitat sa şteargă sau să înlocuiască numele Neagoe, Teodosie, Neaga (mama lui Negoe Basarab), precum şi numele fetelor voivodului: Stana, Roxana şi Anghelina. Documentul semnat de Teodor Mamalachos a fost descoperit în anul 1988 de către cercetătorul italian Santo Luca, fără însă ca acesta să cunoască importanţa acestei descoperiri. Studiul atent al plagiatului a fost făcut însă de Ion Dumitriu-Snagov.
În anul 1558 regina Isabella a acordat Odorheiului statutul de oraș liber, cu drept de folosire a sigiliului și stemei proprii.
| Isabella de Jagiello | |
 |
Fiică a regelui Francisc I și a reginei Claude a Franței, ea a crescut sub influența mătușii sale (și totodată a nașei sale), regina Margareta de Navara. Prin mama sa a fost nepoata regelui Ludovic al XII-lea al Franței.
A crescut la curtea tatălui ei și a devenit prietenă cu cumnata sa, Caterina de Medici. Imitând-o pe Margareta de Navara, ea a scris povestiri.
A crescut la curtea tatălui ei și a devenit prietenă cu cumnata sa, Caterina de Medici. Imitând-o pe Margareta de Navara, ea a scris povestiri.
La sfârșitul anului 1538, tatăl ei Francisc I și împăratul Carol Quintul au căzut de acord ca Margareta să se căsătorească cu fiul lui Carol, viitorul Filip al II-lea al Spaniei. Totuși, acordul dintre Francisc și Carol a fost de scurtă durată. Încercând să-i găsească un pretendent pe măsura rangului ei, fratele ei, Henric al II-lea, i-a atribuit ducatul de Berry în 1550.
În ciuda a numeroase propuneri pe care le-a avut, abia la vârsta de 36 de ani, la 10 iulie 1559, Margareta s-a căsătorit cu Emanuel Filibert, Duce de Savoia (1528-1580). Căsătoria cu Emanuel Filiberta fost una dintre clauzele Tratatului de la Cateau-Cambrésis semnat la 3 aprilie 1559 între Franța și Spania.
Nunta a avut loc în circumstanțe tragice; fratele ei regele Henric fusese rănit în timpul unui turneu pentru a sărbători nunta fiicei sale, Elisabeta. Pe patul de moarte, dar încă conștient, regele a impus ca nunta surorii sale să aibă loc imediat, de teamă că Ducele de Savoia ar putea profita de moartea sa și să refuze alianța. Henric al II-lea a murit chiar în ziua nunții.[1]
Margareta a jucat rolul de intermediar între Caterina de Medici și Ducele de Savoia și a fost implicată în negocierile privind restituirea ultimelor cetăți deținute de francezi în Italia.
Margareta a avut un fiu, Carol Emanuel I de Savoia (1562-1630), care se va căsători cu Infanta Catalina Micaela, fiica regelui Filip al II-lea al Spaniei.
| Margareta de Valois | |
| Ducesă de Berry Ducesă de Savoia | |
 |
· 1701: A încetat din viaţă poetul francez Edme Boursault (“Lettres nouvelles”, culegere de anecdote, fabule şi epigrame cu care a avut un imens succes); (n. 1638).
* 1710: Ole (Christensen) Rømer [o(ː)lə ˈʁœːˀmɐ] (n. 25 septembrie 1644, Århus – d. 19 septembrie 1710, Copenhaga), a fost un astronom danez. A fost cunoscut prin măsurarea cantitativă pentru prima dată a vitezei luminii.
* 1748: Dorothea Sofia de Neuburg (5 iulie 1670 – 15 septembrie 1748) a fost Ducesă de Parma din 1695 până în 1727. A fost a șasea fiică a Electorului Palatin Philip Wilhelm de Neuburg și a celei de-a doua soții a acestuia, Elisabeta Amalia de Hesse-Darmstadt.
* 1710: Ole (Christensen) Rømer [o(ː)lə ˈʁœːˀmɐ] (n. 25 septembrie 1644, Århus – d. 19 septembrie 1710, Copenhaga), a fost un astronom danez. A fost cunoscut prin măsurarea cantitativă pentru prima dată a vitezei luminii.
La începutul carierei sale, Rømer a încercat să creeze noi modele și să facă observații cu scopul confirmării ipotezei lui Copernic privitoare la paralaxele stelare
A construit și modele care arată rotația sateliților lui Jupiter în jurul acestei planete, și mișcarea Lunii în jurul Pământului.
În 1676, studiind eclipsele satelitului Io al lui Jupiter, a remarcat că aceste evenimente se produc când «la ora prevăzută» (previziunile sale potrivit Legilor lui Kepler se verificau), când cu 10 minute înainte, și când, alteori, cu 10 minute în întârziere (Io efectuează o revoluție în jurul lui Jupiter în 1,77 de zile terestre, decalajele pe o revoluție erau, prin urmare, de ordinul a 10 secunde, pentru o mai mare precizie, el a calculat decalajele pe mai mulți ani). A știut să găsească explicația acestui mister considerând pozițiile respective ale Pământului și ale lui Jupiter în raport cu Soarele. În septembrie 1676 a anunțat că eclipsa lui Io prevăzută să se producă pe 9 noiembrie va avea loc cu întârziere de 10 minute. Succesul a fost total, și o dare de seamă a fost publicată în Journal des savants la 7 decembrie din același an.
Nu a dat valoarea vitezei luminii, cel puțin în sensul în care o înțelegem astăzi; totuși a precizat că lumina are nevoie de 22 de minute pentru a parcurge o distanță egală cu diametrul orbitei Pământului. În epoca sa acest diametru nu era cunoscut cu precizie, iar acum se știe că luminii îi trebuie 16 minute pentru a parcurge diametrul orbitei terestre și nu 22 de minute.
Această primă aproximare a vitezei luminii urma experiențelor lui Galileo, asupra aceleiași probleme, care dăduse niște rezultate puțin concludente.
A elaborat și o scară de temperatură cunoscută sub numele de scara Rømer.
În cursul șederii sale la Paris, când a lucrat și la Observatorul din Paris, a ocupat funcția onorifică de perceptor al Delfinului pentru Astronomie.
| Ole Rømer | |
.jpg) |
Născută la Schloss Neuburg (Palatul Neuburg) ea a fost al paisprezecelea copil din cei șaptesprezece ai părinților ei. Trei dintre surorile ei au fost: Eleonore-Magdalena împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman, Maria Sofia regină a Portugaliei și Maria Ana regină a Spaniei.
Dorothea Sofia a fost înaltă, blondă, cu ochi albaștri. Era cunoscută a fi arogantă, ambițioasă, autoritară și fără simțul umorului.
La 17 septembrie 1690, ea s-a căsătorit cu Odoardo Farnese, Prinț Ereditar de Parma, moștenitor al tronului Ducatului de Parma și Piacenza. În cei trei ani de căsătorie au avut doi copii, un fiu care a murit la un an și jumătate și o fiică, Elisabeta, viitoare regină a Spaniei.
Odoardo a murit la 6 septembrie 1693, la numai o lună după moartea fiului lor. Dorothea Sofia s-a recăsătorit cu fratele vitreg al lui Odoardo, Francesco Farnese, care a devenit Duce de Parma în 1694, când a murit tatălui lui.
Căsătoria a fost decisă de Francesco însuși, care nu voia să renunțe la zestrea adusă de Dorothea Sofia, pe care a fi pierdut-o dacă ea s-ar fi măritat cu altcineva. Căsătoria a rămas fără copii.
Francesco a murit în 1727 și, când singurul său frate Antonio a murit fără copii în 1731, Ducatul de Parma a revenit nepotului cel mare al Dorotheei Sofia, tânărul în vârstă de 16 ani al Elisabetei de Parma, Infantele Carlos (viitorul rege Carol al III-lea al Spaniei). Dorothea Sofia a devenit regentă până în 1735, când Ducatul a fost cedat Austriei după Războiul polonez de succesiune.
Dorothea Sofia a murit la Parma în 1748 și a fost înmormântată la sanctuarul Santa Maria della Steccata.
(Maria Beatrice Vittoria Giuseppina; 6 decembrie 1792 - 15 septembrie 1840) a fost prințesă de Savoia prin naștere și ducesă de Modena prin căsătorie.
| Maria Beatrice de Savoia | |||||||||
 Portret de Adeodata Malatesta
| |||||||||
* 1858: Prințesa Margaretha Karoline Friederike Cecilie Auguste Amalie Josephine Elisabeth Maria Johanna de Saxonia, Ducesă de Saxonia (24 mai 1840 - 15 septembrie 1858) a fost al optulea copil și a cincea fiică a regelui Ioan al Saxoniei și a soției lui, Prințesa Amalie Auguste de Bavaria. A fost sora mai mică a regilor Albert al Saxoniei și George al Saxoniei.[1][2] Prin căsătoria cu Arhiducele Charles Louis al Austriei, Margareta a devenit membră a Casei de Habsburg-Lorena, arhiducesă de Austria, prințesă a Ungariei, Croației, Boemiei și Toscanei.
| Prințesa Margareta de Saxonia | |||||||
| Arhiducesă și Prințesă de Austria; Prințesă a Ungariei, Boemiei și Toscanei | |||||||
| |||||||
· 1922: A decedat Ştefan Hepites, fizician si meteorolog, membru al Academiei Române; a înfiintat, în 1878, prima statie meteorologica româneasca, iar în 1884 a creat prima statiune meteorologica la Bucuresti, la Scoala de Agricultura de la Herastrau, mutata în 1888 la Filaret; a realizat, împreuna cu I.St.Mutar, prima harta magnetica a României, de numele lui legându-se si înfiintarea primelor statiuni seismologice din tara. Este autor al unor lucrari in domeniile climatologiei, geofizicii, seismologiei si astronomiei;(n.05.02.1851).
· 1926: Rudolf Christian Eucken (n. 5 ianuarie 1846 la Aurich - d. 15 septembrie 1926 Jena) a fost un filosof german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1908.
S-a născut în 1846 la Aurich, un orășel cu veche tradiție istorică, situat în nordul Germaniei (Hanovra). Rămas la vârsta de 6 ani fără tată, crește în condiții materiale modeste. Provenind dintr-o veche familie de intelectuali, mama sa n-a precupețit nici un efort pentru a asigura unicului ei fiu o educație aleasă. Eucken studiază la Göttingen filologia clasică și istoria antică. Își dă doctoratul cu o teză despre Aristotel (1866). La Berlin ia contact cu profesorul Trendelenburg, pe atunci în culmea activității sale creatoare, rector al universității și membru al Academiei Prusace, adevărat mentor spiritual al tineretului venit să studieze aici de pretutindeni. În Memoriile sale Eucken citează numele celor care s-au format la școala acestei personalități, devenind ei înșiși celebri; printre multe altele figurează și cel a lui Titu Maiorescu. În 1869 Eucken își câștigă existența predând la un reputat gimnaziu din Frankfurt, condus de Tycho Mommsen, fratele marelui istoric Theodor Mommsen. După scurt timp este numit profesor de filosofie și pedagogie la universitatea din Basel (1871), apoi i se oferă catedra de filosofie la Jena (1874), unde va avea un rodnic dialog cu studenții timp de 46 de ani și unde și-a scris lucrările Geschichte und Kritik der Grundbegriffe der Gegenwart (Istoria și critica noțiunilor fundamentale ale zilelor noastre, 1878) sau Die Einheit des Geisteslebens im Bewusstsein und Tat der men der Menschkeit (Unitatea vieții spirituale în conștiința și fapta omenirii, 1888). În acestea ca și în multe altele, Eucken pornește de la Fichte, critică cultura aservită tehnicii, recunoaște caracterul universal al vieții spirituale - bazat pe un panteism noologic - tinde spre cuprinderea realității, depășește intelectualismul pozitivist al filosofiei savante și dezvoltă un activism etic-social.
Modul viu în care își ținea prelegerile și arta de a scrie, profunzimea și originalitatea ideilor hrănite de sincera aspirație de înnoire a civilizației explică rezonanța internațională a teoriilor sale în primele două decenii ale secolului al XX-lea. Din cercul larg de discipoli entuziaști, strânși în jurul catedrei sale, s-au desprins și cei care i-au purtat ideile mai departe și au depus stăruințe pentru ca opera sa să fie tradusă în franceză, italiană, engleză, japoneză și chineză. Era atât de cunoscut încât a fost invitat să țină prelegeri în Olanda, Finlanda, Norvegia, China și Japonia. În cadrul unui schimb cultural a ținut cursuri de filosofie în Statele Unite (1912), la New York - unde s-a întreținut cu filosoful Henri Bergson - apoi la Baltimore și Filadelfia.
Activitatea sa, închinată adevărului și muncii, a fost răsplătită cu multe distincții. Decernarea Premiului Nobel în 1908 - Eucken este al doilea german care-l primește și al 8-lea laureat - a stârnit simpatie nu numai în lumea filosofilor, ci și în rândurile marelui public, deoarece el s-a străduit să scoată filosofia din umbra școlii și s-o instaleze în inima lumii reale. A murit în 1926.
Opera:
- Die Lebensanschauungen der großen Denker (1890)
- Der Kampf um einen geistigen Lebensinhalt (Lupta pentru un conținut spiritual al vieții)- (1896)
- Der Wahrheitsgehalt der Religion (1901)
- Grundlinien einer neuen Lebensanschauung (Liniile fundamentale ale unei noi concepții de viață) (1907)
- Philosophie der Geschichte (1907)
- Geistige Strömungen der Gegenwart (Curente spirituale contemporane) (1908)
- Der Sinn und Wert des Lebens(Sensul și valoarea vieții) (1908)
- Mensch und Welt (Om și univers) (1918)
- Lebenserinnerungen (Memorii) (1921)
Rudolf Christian Eucken  | |
 |
· 1938 - A încetat din viaţă Thomas Clayton Wolfe, scriitor şi critic literar american ("Legenda foamei unui tânăr", "Plasa şi stânca") (n. 3 octombrie 1900)
* 1945: Anton Webern (n. 3 decembrie 1883 – d. 15 septembrie 1945) a fost un compozitor austriac. Creația sa se întemeiază pe tehnica dodecafonică. El a fost discipolul lui Arnold Schoenberg, inițiatorul dodecafonismului. Cea mai valoroasă lucrare a sa este piesa pentru orchestră intitulată „Passacaglia”.
Anton Webern în Stettin, octombrie 1912
· 1953 - A încetat din viaţă, la San Francisco, Erich Mendelsohn, arhitect american de origine germană, promotor al arhitecturii moderne, de orientare expresionistă (n. 21 martie 1887 - Allenstein, Germania).
· 1963: Patru tinere de culoare au fost ucise de membri ai gruparii Ku Klux Klan intr-un atentat cu bomba comis intr-un centru social din Birmingham, Alabama.
· 1973: Gustaf al VI-lea Adolf (Oskar Fredrik Vilhelm Olaf Gustaf Adolf; 11 noiembrie 1882 - 15 septembrie 1973) a fost rege al Suediei din 1950 până la moartea sa. A fost fiul cel mare al regelui Gustaf V și a soției lui Victoria de Baden.
S-a născut la Stockholm iar la naștere a primit titlul de Duce de Skåne. La 29 octombrie 1950 i-a succedat tatălui său la tron. Deviza sa a fost Plikten framför allt, "Datoria înainte de orice".
Prima dată s-a căsătorit cu Prințesa Margaret de Connaught la 15 iunie 1905 la Capela St.George a Castelului Windsor. Prințesa Margaret era fiica Prințului Arthur, Duce de Connaught, al treilea fiu al reginei Victoria și al Prințului Albert. Prințesa Moștenitoare Margaret a Suediei a murit brusc la 1 mai 1920 după o infecție în urma unei operații. La acel moment era însărcinată și aștepta cel de-al șaselea copil.
A doua oară s-a căsătorit cu Lady Louise Mountbatten la 3 noiembrie 1923 la Palatul St. James. Louise Mountbatten era sora Lordului Mountbatten și mătușa Prințului Filip, Duce de Edinburgh. Lady Louise este cea care a devenit regină a Suediei. Atât regina Louise cât și copii ei vitregi erau strămoși ai reginei Victoria a Marii Britanii. Din a doua căsătorie s-a născut o fiică care a murit la naștere la 30 mai 1925.
_Adolf_of_Sweden_w_fam_07729v.jpg)
În 1950, Prințul Moștenitor Gustaf Adolf a devenit rege la vârsta de 67 de ani, după decesul tatălui său regele Gustaf al V-lea. La momentul acela a fost cel mai în vârstă Prinț Moștenitor.
În timpul domniei lui Gustaf al VI-lea Adolf, s-a lucrat la o nouă constituție suedeză care a intrat în funcțiune în 1975, după moartea regelui, care a înlocuit vechea constituție din 1809 și care a introdus reforme în concordanță cu vremurile. Printre reformele solicitate de unii suedezi a fost înlocuirea propoziției din vechea constituție "Regele este singurul care guvernează domeniul."
Calitățile personale ale lui Gustaf al VI-lea Adolf l-au făcut popular printre suedezi iar popularitatea a dus opinia publică în favoarea păstrării monarhiei. Regele a fost interesat de o gamă largă de domenii (arhitectură și botanica fiind totuși primele două) iar acest lucru l-a făcut respectat, la fel ca și natura sa informală și modestă. Monarhia a fost, totuși, subordonată într-un stat democratic. Competențele suplimentare ale monarhului au fost eliminate atunci când reforma constituțională în Suedia a devenit completă în 1975.
Gustaf al VI-lea Adolf a fost un arheolog pasionat și a fost admis de Academia britanică pentru munca sa în botanică în 1958. Gustaf al VI-lea Adolf a participat la expediții arheologice în China, Grecia, Coreea și Italia și a fondat institutul suedez de la Roma.
Regele a murit în 1973 la aproape 91 de ani la spitalul Helsingborg după ce sănătatea sa s-a deteriorat culminând cu o pneumonie. A fost succedat la tron de nepotul său în vârstă de 27 de ani Carl XVI Gustaf, singurul fiu al Prințului Gustaf Adolf.
Regele Gustaf al VI-la Adolf și Prințesa Moștenitoare Margareta a Suediei au avut împreună cinci copii:
| Portret | Nume | Naștere | Deces | Note |
|---|---|---|---|---|
 | Prințul Gustav Adolf, Duce de Västerbotten | 22 aprilie 1906 | 26 ianuarie 1947 | a murit într-un accident de avion, tatăl regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei |
 | Prințul Sigvard, Duce de Uppland | 7 iunie 1907 | 4 februarie 2002 | mai târziu Contele Sigvard Bernadotte af Wisborg |
 | Prințesa Ingrid | 28 martie 1910 | 7 noiembrie 2000 | mai târziu regină a Danemarcei; soția regelui Frederic al IX-lea al Danemarcei și mama actualei regine Margareta a II-a a Danemarcei și a fostei regine Anne-Marie a Greciei |
 | Prințul Bertil, Duce de Halland | 28 februarie 1912 | 5 ianuarie 1997 | căsătorit cu Lillian Davies, fără copii |
 | Prințul Carl Johan, Duce de Dalarna | 31 octombrie 1916 | 5 mai 2012 | mai târziu Contele Carl Johan Bernadotte af Wisborg, căsătorit cu Contesa Gunilla Wachtmeister af Johannishus; a adoptat copii |
Prințesa Moștenitoare Margareta a Suediei a murit brusc la 1 mai 1920 de o infecție în urma unei operații. În acel moment era însărcinată în opt luni și aștepta cel de-al șaselea copil.
Mai târziu, Prințul Gustaf Adolf s-a recăsătorit cu Lady Louise Mountbatten, la 3 noiembrie 1923. Din această a doua căsătorie a rezultat o fiică care a murit la naștere la 30 mai 1925.
Regele Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei a fost bunicul atât a succesorului său direct, regele Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei, cât și a reginei Margareta a II-a a Danemarcei.
| Gustaf al VI-lea Adolf | |||||||||
| |||||||||
· 1982 - A încetat din viaţă Prinţesa Grace de Monaco, fost star la Hollywood, purtând numele Grace Kelly (n. 12 noiembrie 1928).
· 1992 - A încetat din viaţă Anda Călugăreanu, actriţa şi interpretă de muzică uşoară (n. 24 octombrie 1946).
· 1997 - A încetat din viaţă pictorul, graficianul, designerul, scenograful şi sculptorul monumentalist Ion Biţan. Este creatorul Trofeului emblematic al Premiilor UNITER. (n. 23 august 1924)
· 1998: Núnez Antonio Jiménez, geograf și speolog cubanez, membru de onoare (1965) al Academiei Române (n.1923)
· 2001: Jaroslav Drobny, jucător ceh de tenis (n. 1921)
* 2004: Mary Elizabeth Frye [pronunție,
A rămas orfană la vârsta de trei ani. Identitatea autorului poeziei a fost necunoscută până spre finele decadei 1990, când Frye a dezvăluit că ea a scris-o. Revendicarea a fost ulterior (1998) dovedită prin cercetări de către Abigail Van Buren, jurnalistă foiletonistă la Times.
Mary E. Fry a avut inspirația acestei poezioare capodoperă de la un caz real, apropiat, o tânără evreică prietenă (Margaret Schwarzkopf) nu s-a putut duce să verse o lacrimă la mormântul mamei în Germania, din cauza persecuțiilor antievreiești de atunci. Autoarea a oferit-o prietenei sale drept condoleanțe. Sursa acestei teorii este necunoscută. Teoria însă este plauzibilă, din două motive: evreii au avut multe asemenea cazuri, iar anul scrierii poeziei, 1932, aparține perioadei de fervoare nazistă în Germania.
* 2004: Mary Elizabeth Frye [pronunție,
frai] (n. 13 noiembrie 1905, Dayton, statul Ohio − d. 15 septembrie 2004, Baltimore, statul Maryland) a fost o casnică și florăreasă din Baltimore, Maryland, descoperită târziu ca fiind autoarea celebrei poezii Do not stand at my grave and weep (în română Nu sta la mormântul meu ca să plângi), scrisă în anul 1932.A rămas orfană la vârsta de trei ani. Identitatea autorului poeziei a fost necunoscută până spre finele decadei 1990, când Frye a dezvăluit că ea a scris-o. Revendicarea a fost ulterior (1998) dovedită prin cercetări de către Abigail Van Buren, jurnalistă foiletonistă la Times.
Mary E. Fry a avut inspirația acestei poezioare capodoperă de la un caz real, apropiat, o tânără evreică prietenă (Margaret Schwarzkopf) nu s-a putut duce să verse o lacrimă la mormântul mamei în Germania, din cauza persecuțiilor antievreiești de atunci. Autoarea a oferit-o prietenei sale drept condoleanțe. Sursa acestei teorii este necunoscută. Teoria însă este plauzibilă, din două motive: evreii au avut multe asemenea cazuri, iar anul scrierii poeziei, 1932, aparține perioadei de fervoare nazistă în Germania.
· 2008 - Richard Wright, clăparul trupei Pink Floyd şi membru fondator al acesteia, a murit. Wright a fost unul dintre compozitorii a cinci piese de pe albumul "Dark Side of the Moon", lansat în 1973 şi care a stat 14 ani în topul Billboard a celor mai vândute 200 de albume, fiind astfel unul dintre cele mai de succes materiale discografice ale tuturor timpurilor. (n. 1943)
· 2009: A încetat din viaţă la Bucuresti, popularul actor de comedie Nicu Constantin, cunoscut pentru rolurile din “Alo, aterizează străbunica” (1981), “Secretul lui Bachus” (1983), “Grăbeşte-te încet” (1981), “Ora zero” (1979) (n. 31 iulie 1939 in localitatea Eforie). Tatăl său, Tudor Constantin, provenea din localitatea albaneză Korcea (de unde se trag şi strămoşii lui Ion Caramitru, George Vraca şi Victor Eftimiu) şi a ajuns în România în anul 1910. Actorul Nicu Constantin îşi amintea că toate casele ce existau în fostul oraş Movilă (actualul Eforie Sud) purtau pecetea muncii tatălui său. Mama actorului, Ecaterina, era grecoaică din Ianina şi sosise în Constanţa în 1913-1914, pentru a studia la Şcoala Greacă din localitate – considerată pe atunci cea mai bună instituţie de învăţămînt din Balcani cu predare în limba greacă. Nicu Constantin a fost angajat al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, pe scena caruia a sustinut intre anii 1960 şi 2000, peste 9.000 de reprezentaţii. În perioada 1979-1982, a fost şi actor al Teatrului de Operetă „Ion Dacian”. În 2001, Nicu Constantin a devenit cetăţean de onoare al oraşului Eforie Sud, fiind decorat cu Ordinul Cultural, clasa I, pentru activitatea sa artistică. În palmaresul înregistrărilor lui Constantin se află peste 30 de filme de scurt şi lung metraj, 600 de emisiuni de radio şi peste 300 de televiziune. În 2005, în cadrul Galei UNITER, a primit premiul special pentru teatru de revistă, iar un an mai târziu, premiul UNITER pentru întreaga activitate.
* 2012: Valeriu Graur (n. 23 decembrie 1940, Reni – d. 15 septembrie 2012, București) a fost un disident politic basarabean, membru al Frontul Național Patriotic din Moldova.
A fost fiul unui ofițer român deportat în Siberia. S-a născut la Reni, în Ucraina de azi, în decembrie 1940, dar spune că a „deschis ochii minții” în Siberia, unde familia sa a fost deportată la 13 iunie 1941.
Este unul din semnatarii apelului adresat lui Nicolae Ceaușescu în 1972. După denunțarea acestor semnatari de către generalul de securitate Ion Stănescu (președintele Consiliului Securității de Stat al RSR) Este deportat pentru 4 ani în Siberia ca urmare a apartenenței la Frontul Național Patriotic din Moldova.[4]
Pe 23 august 2010, președintele interimar al Republicii Moldova și președintele Parlamentului Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, i-a conferit post-mortem „Ordinul Republicii” lui Valeriu Graur, alături de un grup de luptători împotriva regimului totalitar comunist de ocupație
| Valeriu Graur | |
 |
· 2012: Pierre Mondy, actor și regizor francez (n. 1925).
* 2014: Nicolae Romanovici Romanov, Prinț al Rusiei (rusă Николай Романович Романов; n. 26 septembrie 1922 – d. 15 septembrie 2014) a fost pretendent la conducerea Casei Romanov și președinte al Asociației Familiei Romanov. Deși, fără îndoială, a fost un descendent al țarului Nicolae I al Rusiei, titlurile sale au fost revendicate de cei care susțineau că mariajul părinților săi a încălcat legile Rusiei Imperiale
* 2015: Mihai Volontir (n. 9 martie 1934, Glinjeni, Regatul României – d. 15 septembrie 2015, Chișinău, Republica Moldova) a fost un actor din Republica Moldova, fost deputat în primul Parlament al Republicii Moldova în anii 1990-1994.
* 2017: Mircea Ionescu-Quintus (n. , Herson, Republica Rusă – d. Ploiești, România) a fost un politician român, fost președinte al Partidului Național Liberal între 1993-2001, senator în legislaturile 1996-2000 și 2004-2008, ales în județul Prahova pe listele partidului PNL. Mircea Ionescu-Quintus a deținut de asemenea funcția de ministru al justiției în guvernul Stolojan, primul guvern pluripartit de după 1989.
* 2014: Nicolae Romanovici Romanov, Prinț al Rusiei (rusă Николай Романович Романов; n. 26 septembrie 1922 – d. 15 septembrie 2014) a fost pretendent la conducerea Casei Romanov și președinte al Asociației Familiei Romanov. Deși, fără îndoială, a fost un descendent al țarului Nicolae I al Rusiei, titlurile sale au fost revendicate de cei care susțineau că mariajul părinților săi a încălcat legile Rusiei Imperiale
Prințul Nicolae s-a născut la Cap d'Antibes în apropiere de Antibes, Franța, ca fiul cel mare al Prințului Roman Petrovici și a soției acestuia, prințesa Praskovia Dmitrievna Sheremeteva (născută contesă Sheremeteva). Prințul Nicolae a avut un frate mai mic, Prințul Dimitri. Tatăl lor, Prințul Roman Petrovici a fost singurul fiu al Marelui Duce Petru Nicolaevici și al Marii Ducese Milica Nikolaievna (născută Prințesă de Muntenegru).
Bunicii paterni ai Prințului Nicole au fost Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei și Marea Ducesă Alexandra Petrovna (născută ducesă de Oldenburg). Străbunicii săi au fost împăratul Nicolae I al Rusiei și împărăteasa Alexandra Feodorovna (născută Prințesa Charlotte a Prusiei).
Prințul Nicolae a fost adus la Cap d'Antibes cu familia sa și a vorbit fluent atât rusa cât și franceza din copilărie.[2] A crescut într-un mediu rusesc; biserica locală avea un preot rus iar familia sa a angajat personal rus și o bonă rusă.[6]
Prințul Nicolae a primit o formă de învățământ privat în Franța, studiile sale urmând vechea programă școlară rusească. În 1936 familia s-a mutat în Italia datorită standardului de școlarizare presupus a fi mai bun acolo.[6] El și-a dorit să devină ofițer de marină și și-a convins părinții la vârsta de 12 ani că acesta este visul său. Totuși el era un Romanov și exista o marină sovietică nu marina imperială rusă așa că s-a decis pentru o carieră în marina italiană. Utilizând relația strânsă a familiei sale cu familia regală italiană (ambele sale bunici, atât bunica Milica cât și regina Elena a Italiei, soția regelui Victor Emanuel al III-lea, au fost fiicele regelui Nicolae I al Muntenegru) a început să studieze în Italia sub tutela unui italian pensionar ofițer de marină, cu scopul de a urma Academia Navală din Livorno. Speranțele lui Nicolae pentru o carieră marină s-au evaporat când el a arătat semnele unei miopii.
El și-a completat educația în Italia absolvind liceul clasic în 1942.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Prințul Nicolae și familia sa au locuit la reședința regelui Victor Emmanuel al III-lea al Italiei. Când regele a părăsit Roma, Nicolae și familia sa s-au ascuns timp de nouă luni. În timpul ocupației Romei de către trupele germane, bunica lui Nicolae, care era într-un mare risc de deportare ca soră a reginei, a trebuit să se adăpostească la Sfântul Scaun.[2] În 1942, guvernul fascist din Italia l-a abordat pe Prințul Nicolae să-i ofere tronul din Muntenegru. El a refuzat.[7][8]
Prințul Nicolae a vrut să studieze ingineria la Universitatea din Roma, dar războiul l-a împiedicat să facă acest lucru, astfel încât în urma încheierii acestuia, el a lucrat ca civil pentru Aliați în Divizia de război psihologic și Serviciul de Informații al Statelor Unite ale Americii. La sfatul regelui Umberto al II-lea, Prințul Nicolae și familia sa au plecat din Italia în Egipt în 1946.[9] În timp ce trăia în Egipt a fost implicat în achiziționarea și vânzarea de tutun turces și a lucrat într-o companie de asigurări.
Revenind în Europa în 1950, Prințul Nicolae a lucrat la Roma pentru compania Austin Motor până în anul 1954. După moartea cumnatului său, el a preluat gestionarea proprietăților soției sale și afacerile din Toscana. Afacerea era constituită dintr-o fermă mare pe care a condus-o timp de 25 ani, între 1955-1980, unde a crescut rasa de bovine Chianina și a produs vin.[6] A vândut ferma în 1982 și s-a mutat la Rougemont, Elveția.[2]
Refugiat din naștere, Prințul Nicolae a fost un apatrid și a folosit pentru a călători în străinătate o scrisoare emisă de regele Greciei. În cele din urmă a devenit cetățean al Italiei în 1988.[9] Prințul Nicolae a vizitat Rusia pentru prima dată în iunie 1992, când a acționat ca un al doilea ghid turistic pentru un grup de oameni de afaceri.[10]
De multe ori el a apărut în mass-media pentru a vorbi despre Romanovi, oferind peste 100 de interviuri televizate,[2] și apărând în documentare de televiziune, cum ar fi documentarul danez din 2003 En Kongelig familie și în 2007 la France 3 în documentarul numit Un nom en héritage, les Romanov.[11] În 1999, un documentar despre viața lui a fost produs de canalul de televiziune rus NTV.
Tatăl său Roman Petrovici a venit cu ideea unei asociații a Romanovilor la mijlocul anilor 1970.[9] După ce a căutat prin hârtiile tatălui său, care a murit în 1978, Nicolae a constatat că totul era pregătit pentru crearea asociației. El a scris tuturor membrilor familiei Romanov care erau în relații de comunicare cu tatăl său și s-a convenit că ar trebui creată o asociație de familie. Un an mai târziu, în 1979, Asociația familiei Romanov a fost formată oficial cu prințul Dmitri Alexandrovici în calitate de președinte și Nicolae ca vicepreședinte. Când Vasili Alexandrovici a devenit președinte în 1980, Nicolae a rămas vicepreședinte.
În 1989, după decesul lui Vasili Alexandrovici, Prințul Nicolae a fost ales noul președinte al asociației. În prezent asociația are ca membri majoritatea descendenților masculini ai împăratului Nicolae I al Rusiei, deși Marea Ducesă Maria Vladimirovna nu a niciodată membră și nici tatăl ei, Marele Duce Vladimir Kirilovici.
Poziția oficială a Asociației familiei Romanov este că drepturile familiei la tronul Rusiei au fost suspendate când împăratul Nicolae al II-lea a abdicat pentru el și pentru fiul său Țareviciul Alexei în favoarea fratelui său, Marele Duce Mihail Alexandrovici, care apoi a amânat ascendența la tron până la o Adunare Constituantă care să ratifice domnia sa. Împăratul Mihail al II-lea, așa cum a fost declarat legal de către Nicolae al II-lea, nu a abdicat, dar a împuternicit Guvernul Provizoriu să se pronunțe. "Domnia" lui Mihail s-a încheiat cu executarea lui în 1918 de către bolșevici.[13]
Prințul Nicolae a considerat că, în urma decesului Marelui Duce Vladimir Kirilovici în 1992, el a devenit șeful Casei Romanov și succesorul său de drept.[2][4][14][15] Pe baza faptului că Vladimir Kirilovici a fost ultimul dinast masculin și toți ceilalți Romanovi sunt excluși din cauza căsătoriilor "inegale" ale părinților, fiica lui Vladimir, Marea Ducesă Maria Vladimirovna, de asemenea, a pretins șefia Casei Romanov după moartea tatălui său.
Cu excepția Marii Ducese Maria, Prințul Nicolae a fost recunoscut de restul familiei ca șef al Casei imperiale.[16] Totuși, în ultima ediție a Almanahului de la Gotha publicat de Justus Perthes în 1944 se declară că mariajul părinților lui Nicolae "nu a fost în conformitate cu legile casei",[17] deși ediții anterioare l-au listat ca membru dinastic al casei imperiale.
Prințul Nicolae a condus familia Romanov la înmormântarea de la Sankt Petersburg a ultimului împărat rus Nicolae al II-lea și a familiei sale, în iulie 1998.[2] În calitate de șef al familiei a fost, de asemenea, prezent la reînhumarea rămășițelor împărătesei Maria Feodorovna a Rusiei în septembrie 2006.[18] Prințul Nicolae și fratele său Prințul Dmitri au fost responsabili pentru activitatea de lobby față de familia regală daneză și președintele rus Vladimir Putin pentru a permite transferul rămășițelor împărătesei Rusiei pentru a putea fi îngropată alături de soțul ei, împăratul Alexandru al III-lea.[19]
Prințul a fost în linia de succesiune la tronul britanic prin strămoașa sa, soția țarului Nicolae I, Charlotte a Prusiei, o descendentă a regelui George I al Marii Britanii, până la căsătoria sa cu o romano catolică.
În 1950, Prințul Nicolae și contesa Sveva della Gherardesca (n. 1930), membră a nobilei familii italiene della Gherardesca din Toscana și descendentă directă a contelui Ugolino della Gherardesca, s-au întâlnit la o petrecere la Roma. Ei s-au căsătorit la Florența printr-o căsătorie civilă la 31 decembrie 1951 urmată de o căsătorie religioasă la 21 ianuarie 1952 într-o catedrală rusă la Cannes.[2]
Prințul Nicolae și soția sa au împreună trei fiice:
- Prințesa Natalia Nikolaevna Romanova (n. 1952), căsătorită cu Giuseppe Consolo (n. 1948). Fiica ei este actrița italiană Nicoletta Romanoff.
- Prințesa Elisaveta Nikolaevna Romanova (n. 1956), căsătorită cu Mauro Bonacini (n. 1950);
- Prințesa Tatiana Nikolaevna Romanova (n. 1961), căsătorită prima dată cu Giambattista Alessandri (n. 1958), apoi cu Giancarlo Tirotti (n. 1947).
| Nicolae Romanovici Romanov | |
| Prinț al Rusiei |
| Părinți | Prințul Roman Petrovici al Rusiei Q61637775[*]  |
|---|---|
| Frați și surori | Dimitri Romanov |
| Căsătorit cu | Contesa Sveva della Gherardesca |
| Copii | Prințesa Natalia Nikolaevna Prințesa Elisabeta Nikolaevna Prințesa Tatiana Nikolaevna |
Mihai Volontir a fost unul din cei 278 de delegați ai primului parlament al Republicii Moldova, care au votat Declarația de Independență a Republicii Moldova la 27 august 1991.
În cariera sa, Mihai Volontir a jucat în 120 de roluri în teatru și film. Rolul lui Budulai i-a adus celebritate în întreg spațiul ex-sovietic, precum și în lumea întreagă.[2]
A fost apreciat și ca interpret de muzică ușoară pentru șlagăre ca „Viața asta-i scurtă tare”, „Moldovenii când se strâng…”, „Rugă”, „Durere” ș.a.
În anul 2000 Mihai Volontir a fost desemnat drept cel mai bun actor al secolului al XX-lea din cinematografia moldovenească
Mihai Volontir s-a născut la data de 9 martie 1934, în satul Glinjeni din raionul Rezina (Regatul României, astăzi în raionul Șoldănești, Republica Moldova). Numele său de familie la naștere era de fapt Volintir, care apoi i-a fost schimbat în Volontir. Unul dintre frații săi, Ion, care învăța pe vreme războiului la o școală de meserii de Rezina, a fost evacuat împreună cu colegii săi peste Prut. Alt frate, Andrei, învăța la școala de muzică din Sibiu. Familia sa nu a știut nimic de ei timp de 18 ani. Dar și după asta nu s-au văzut multă vreme din cauza interdicțiilor sovietice. Ulterior, Mihai a devenit actor în Uniunea Sovietică, iar frații săi – artiști ai teatrului liric din Brașov.[1]
De la vârsta de 18 ani a început să predea ca învățător la școala rurală din satul Păpăuți, Rezina. A făcut studii la Școala pedagogică din Orhei (1952-1955), după absolvirea cărora a fost numit în funcția de director al căminului cultural din satul Lipceni (raionul Rezina).
Începând din anul 1957 a fost actor la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Bălți, unde a debutat în spectacolul „Chirița în Iași” în rolul surugiului, devenind în scurt timp principalul interpret al unor personaje de prim-plan.
A debutat ca actor de film la studioul cinematografic Moldova-Film în anul 1967 în filmul Se caută un paznic al lui Gheorghe Vodă și Vlad Ioviță, interpretând rolul lui Ivan Turbincă. A obținut Premiul Național al RSSM în anul 1971. Rolurile sale cele mai cunoscute sunt Ivan Turbincă din filmul său de debut (1967) și Dimitrie Cantemir din filmul omonim (1973).[4]
._(22095102288).jpg)
Fiind remarcat pentru interpretarea sa, a fost invitat să joace în filme montate la studiouri din Rusia. Rolul țiganului Budulai (care-și caută libertatea și fericirea) din filmul serial Țiganul (1979) i-a adus celebritate, transformându-l într-o figură marcantă a filmului moldovenesc și sovietic din anii '70-'80. Succesul acestei serii a dus la realizarea unei continuări în anul 1984, intitulată Întoarcerea lui Budulai. Acest rol i-a adus Premiul de Stat al Uniunii Sovietice (1980), Premiul Frații Vasiliev (1980) și titlul de Artist al Poporului (1984).
În anul 1990 în Sovietul Suprem al RSS Moldovenești, Volontir a vorbit pentru utilizarea „limbei moldovenesti culte”.[5]
Pe lângă cinematografie, Volontir a devenit la fel de apreciat și ca interpret de muzică ușoară, fiind cunoscut mai ales pentru cântecele „Viața asta-i scurtă tare”, „Moldovenii când se strâng…”, „Rugă”, „Durere” ș.a.[6]
Mihai Volontir a fost bolnav de diabet și afecțiuni ale sistemului vascular. Începând de la sfârșitul anilor '90 el a suferit 10 intervenții chirurgicale[7] care s-au realizat cu sprijinul financiar al guvernelor Republicii Moldova, ale oamenilor de afaceri, ale actorilor de teatru și ale spectatorilor săi.[8]
A murit la vârsta de 81 de ani, pe 15 septembrie 2015, la Spitalului Clinic Republican din Chișinău, unde se afla de mai bine de două luni, după ce fusese transferat de la spitalul din Bălți.[9][10] În aceeași zi, Președintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, a semnat un decret prin care ziua funeraliilor lui Mihai Volontir, 17 septembrie, a fost declarată drept zi de doliu național, „în semn de profundă durere cauzată de trecerea în eternitate a remarcabilului actor, promotor activ al valorilor naționale și culturale, semnatar al Declarației de Independență a Republicii Moldova, regizor și interpret de muzică”. Compania publică Teleradio-Moldova va transmite în direct funeraliile și ceremonia de înmormântare a actorului.[11][12] Mihai Volontir a fost înmormântat cu onoruri militare[13] la Cimitirul Central din strada Armenească din Chișinău,[9] iar la funeraliile sale au participat înalți oficiali de stat și ambasadori străini.[13][14][15]
._(5558157280).jpg)
| “ | ...Să trăiți mult, fraților! Mulți ani, sănătoși! Să duceți o viață cu gândul că sunteți basarabeni români! Să nu fiți manipulați de nimeni, de nimeni absolut! Să știți că străbuneii și buneii voștri au fost cetățeni români! | ” | ||||||||
— Mihai Volontir, [1]
Filmografie:
| ||||||||||
.jpg)
Mircea Ionescu-Quintus s-a născut la 18/31 martie 1917, la Herson (Cherson), în Crimeea, unde familia sa era refugiată în timpul Primului Război Mondial. Părinții lui sunt Ion G. Ionescu-Quintus și Maria (născută Naumescu).[5]
A absolvit Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești în 1934. S-a înscris în PNL în 1936, tatăl său fiind ales de nouă ori în Parlamentul României din postura de membru al acestui partid. A fost licențiat „cum laude” al Facultății de Drept a Universității din București în anul 1938 și apoi a profesat ca avocat în capitală, fiind specialist în drept și procedură penală.[5]
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial a fost implicat în lupte pe Frontul de Est și pe cel de Vest. După război, Mircea Ionescu-Quintus s-a căsătorit și a fost trimis de regimul comunist în lagăre. În 1954 a fost eliberat din lagăr și a fost racolat de Securitate (în 2002, Curtea de Apel București a decis însă că liberalul nu a făcut poliție politică)[6].
După Revoluția Română din 89 s-a înscris în PNL și a fost ales deputat în 1990 în primul Parlament postcomunist. A deținut funcția de ministru al justiției în Guvernul Stolojan, primul guvern pluripartit de după 1989. Mircea Ionescu-Quintus a fost senator în legislaturile 1996-2000 și 2004-2008. În cadrul activității sale parlamentare, Mircea Ionescu-Quintus a fost membru în următoarele grupuri parlamentare de prietenie:
- în legislatura 1990-1992: Statul Israel, Republica Elenă, Republica Polonă;
- în legislatura 1996-2000: Ungaria, Republica Federală Germania;
- în legislatura 2000-2004: Republica Populară Chineză.
Mircea Ionescu-Quintus a fost consilier îndrumător de avocați stagiari (1977-1985) și profesor la catedra de Drept Constituțional și Administrativ de la Facultatea de Studii Juridice a Universității de Inventică din Ploiești (1991-1993).[5]
Între 1993 și 2001 a fost președintele Partidul Național Liberal, iar din 2001 și până la moartea sa a fost președinte de onoare al acestui partid.
Mircea Ionescu Quintus a fost și scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor, el publicând mai multe volume de epigrame.[4]
Sărbători
- În calendarul ortodox: +) Sf Ier Iosif cel Nou de la Partoș, mitropolitul Banatului; + Sf M Mc Nichita; + Sf Ier Visarion, arhiepiscopul Larisei; Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci - Luarea crucii și urmarea lui Hristos
- În calendarul romano-catolic: Sf. Fecioară Maria Îndurerată
- Costa Rica: Ziua națională – Proclamarea independenței (1821)
- El Salvador: Ziua națională – Proclamarea independenței (1821)
- Guatemala: Ziua națională – Proclamarea independenței (1821)
- Honduras: Ziua națională – Proclamarea independenței (1821)
- Nicaragua: Ziua națională – Proclamarea independenței (1821)
RELIGIE ORTODOXĂ 15 Septembrie
+) Sf Ier Iosif cel Nou de la Partoș, mitropolitul Banatului; + Sf M Mc Nichita; + Sf Ier Visarion, arhiepiscopul Larisei; Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci - Luarea crucii și urmarea lui Hristos
Sf Ier Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului
Sfantul Iosif cel Nou de la Partos s-a nascut in 1568, in orasul Raguza din Dalmatia. Dupa moartea tatalui sau, s-a mutat impreuna cu mama sa in Ohrida, la sud de Dunare. Cand a implinit varsta de 15 ani a intrat in manastirea Maicii Domnului din Ohrida. Dupa cinci ani de vietuire in aceasta manastire, ajunge in Muntele Athos, la Manstirea Pantocrator. Aici s-a calugarit si a primit numele de Iosif. La cererea patriarhului de Constantinopol este trimis egumen pentru marea lavra a Sfantului Stefan din Adrianopol, iar dupa sase ani este pus egumen in marea lavra romaneasca Cutlumus. Este trimis de patriarhia din Constantinopol ca mitropolit al Timisoarei. Asezarea in scaun a fost savarsita pe 20 iulie 1650. In anul 1653 s-a retras la Manastirea Partos, aproape de Timisoara. Aici a mai vietuit trei ani si apoi si-a dat sufletul in mainile Domnului. Potrivit Traditiei, in momentul trecerii sale la cele vesnice, clopotele manastirii au inceput sa bata singure. A fost inmormantat in naosul bisericii manastiresti. In anul 1956 moastele sale au fost stramutate in Catedrala mitropolitana din Timisoara. Sfantul Iosif cel Nou de la Partos a fost trecut in randul sfintilor de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane pe 28 februarie 1950.
Sfantul Ierarh Iosif cel Nou de la Partos – Patronul pompierilor din Romania
In urma adresei Ministerului de Interne din anul 1997, Sfantul Sinod a aprobat ca Sfantul Ierarh Iosif cel Nou sa fie patron al pompierilor.
Din minunile sale mentionam si salvarea de la un incendiu a unei parti din Timisoara. Aceasta minune este trecuta si in Acatistul care ii este inchinat: “Ca sa arati marea ta milostivire pentru turma ta si ravna ta pentru slobozirea ei din toate nevoile ce o impresurau, atunci cand parjolul focului s-a intins sa cotropeasca toata cetatea Timisoarei, nu ai fugit ca un fricos, ci ai stat ca un viteaz, biruind puterea focului, prin rugaciunea ta mai fierbinte decat valvataia focului, scapand neatinsa biserica slujirii tale si oprind, prin ploaie napraznica, pe care cerul a trimis-o tie in ajutor, intinderea focului…“ (Icosul 7).
Sf Mare Mc Nichita
Sfântul Mare Mucenic Nichita era Got (un trib de origine germană, care pentru scriitorii greci este "dincolo de Dunăre"). S-a născut şi a trăit pe malurile Dunării şi a suferit pentru Hristos în anul 372. Credinţa creştină era pe atunci deja larg răspândită prin tot ţinutul goţilor. Sfântul Nichita credea în Hristos şi a acceptat Botezul din partea episcopului got Teofil, care a participat la Primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325). Goţii păgâni începură să se opună răspândirii creştinismului, ceea ce a avut drept consecinţă o dezbinare dezastruoasă pentru ambele părţi.
După victoria lui Fritigern, aflat în fruntea unei armate creştine şi învingător împotriva păgânului Atanaric, credinţa creştină a început să se răspândească tot mai mult printre goţi. Episcopul arian Ulfila, care a urmat după episcopul Teofil, a creat un alfabet got şi a tradus în limba gotă multe cărţi preoţeşti. Sfântul Nichita a avut o lucrare puternică printre discipolii săi goţi la răspândirea creştinismului. Prin propriul exemplu şi prin cuvinte pline de duh el a adus pe mulţi păgâni la credinţa creştină.
Totuşi, după înfrângerea sa, Atanaric a făurit din nou planuri să îşi adune forţele, să se întoarcă în patria sa şi să-şi recâştige vechea putere. Întrucât a rămas păgân, el a continuat să îi urască pe creştini şi să îi persecute.
Sfântul Nichita a îndurat multe chinuri din partea regelui got păgân şi a murit după ce a fost aruncat în foc. Trupul său a rămas nevătămat de flăcări şi a fost iluminat cu o minunata strălucire. Noaptea, un prieten al mucenicului, un creştin pe care îl chema Marian, a recuperat trupul Sfântului Nichita şi l-a îngropat în Cilicia. După aceea a fost transferat la Constantinopol. O parte din moaştele Marelui Mucenic Nichita au fost mai târziu mutate la mănăstirea Vysokie Decani în Serbia. Sfântul Nichita a primit de la Hristos o nepieritoare coroană de preamărire în anul 372.
Sf Ier Visarion, arhiepiscopul Larisei
Sfântul Ierarh Visarion s-a născut în anul 1490 în satul Pili din Tesalia Greciei, ca fiu al unor părinţi dreptcredincioşi, Sotirie şi Maria, care i-au dat o bună creştere, sădindu-i în suflet cuvântul Evangheliei lui Hristos. La vârsta de 10 ani a plecat la Trikala, unde a intrat sub povaţa arhiepiscopului Marcu al Larisei (1499-1527, cu reşedinţa la Trikala), care l-a dat la învăţătură şi l-a primit ca ucenic. A primit tunderea în monahism la vârsta de 16 ani, dându-i-se numele de Visarion, în amintirea Sfântului Visarion I, fost arhiepiscop al Larisei (1490-1499). Ca monah, tânărul Visarion vieţuia în deplină smerenie, ascultare şi neagonisire, fiind stăruitor în rugăciuni, privegheri şi postiri. La vârsta de 26 de ani a fost hirotonit diacon şi, la scurt timp, preot, iar în anul 1517 a fost hirotonit episcop al Elasonului. Însă poporul acelei cetăţi, din pricina mândriei, nu l-a primit ca episcop, pentru că în trecut cetatea lor era cinstită cu rang de Arhiepiscopie. De aceea, locuitorii cetăţii au mers cu îndrăzneală şi, pentru daruri, au luat un alt arhiereu, după vrerea lor. Atunci, smeritul ierarh Visarion a rămas, vreme de 4 ani, să-l ajute pe dascălul său, arhiepiscopul Marcu, în greaua slujire pe care o avea sub stăpânirea otomană, întărind poporul în dreapta credinţă şi arătând multă milostivire către cei săraci. În anul 1521 a fost pus episcop al cetăţii Stagon (astăzi Kalambaka). Şi, păstorind în episcopia aceea 6 ani, multe supărări şi prigoniri a suferit, cu îndelungă-răbdare, de la un preot nevrednic, numit Dometie, care-l clevetea neîncetat. Iar după ce arhiepiscopul Marcu a trecut la cele veşnice, în anul 1527, atunci, cu alegerea şi cu cererea episcopilor, şi a clericilor acelei eparhii, precum şi a tot poporul dreptcredincios, Sfântul Visarion a fost rânduit în scaunul Larisei de către patriarhul Ieremia I al Constantinopolului (1522-1545). Cât a cârmuit această eparhie, a săvârşit cele plăcute lui Dumnezeu: răscumpăra pe cei robiţi şi ajutora cu daruri pe cei săraci şi lipsiţi. Totodată, s-a arătat purtător de grijă pentru bunăstarea păstoriţilor, străduindu-se să se deschidă drumuri între Tesalia şi Epir şi să se zidească poduri peste ape. Astfel, a făcut poduri mari peste râurile Aheloos şi Pinios, peste care mai înainte nimeni nu putea trece.
Sfântul a ctitorit mai multe mănăstiri, cea mai cunoscută fiind cea închinată Schimbării la Faţă a Mântuitorului, numită Dusicon, aproape de satul natal, la care a avut ajutor întru toate pe fratele lui, Ignatie episcopul.
În acest chip, bine şi cu bucurie dumnezeiască chivernisindu-şi turma sa duhovnicească, fiind în vârstă de doar 50 de ani, s-a mutat la Domnul, în ziua de 13 septembrie 1540, iar prăznuirea lui se face la 15 septembrie, din pricina praznicului Înălţării Sfintei Cruci.
Moaştele Sfântului Visarion s-au arătat făcătoare de minuni. Capul său se păstrează până astăzi în Mănăstirea zidită de el la Dusicon. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în vremea unor epidemii de ciumă, moaştele Sfântului au fost aduse de două ori în Ţara Românească, potolind ciuma. De aceea, românii au arătat mare evlavie faţă de acest Sfânt făcător de minuni, închinându-i cu recunoştinţă mai multe biserici în Bucureşti şi în ţară.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci - Luarea crucii și urmarea lui Hristos
Ev Marcu 8, 34 - 38
Evanghelia Duminicii dupa Inaltarea Cinstitei Cruci (Luarea Crucii si urmarea lui Hristos) (Marcu 8, 34-38; 9, 1)Zis-a Domnul: cel care voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si mantuiasca sufletul sau il va pierde; dar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va mantui. Şi ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si va pierde sufletul sau? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb, pentru sufletul sau? Iar cine se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in acest neam desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni in slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri. Apoi a zis catre ei: adevarat va spun voua ca sunt unii, din cei care stau aici, care nu vor gusta moarte, pana cand nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind cu putere.† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe RomaneIn Evanghelia Duminicii dupa Inaltarea Sfintei Cruci Mantuitorul Iisus Hristos face referinta la cruce zicand: 'De voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie' (Mc. 8, 34). Apoi, explica spunand: 'cine voieste sa-si salveze sufletul sau il va pierde, iar cel ce il pierde pentru Mine si pentru Evanghelie, spune Mantuitorul Iisus Hristos, acela il va mantui' (Mc. 8, 35). Iar apoi intreaba: 'Ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si va pierde sufletul sau? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau?' (Mc.8, 36-37).Evanghelia acestei duminici contine o multime de invataturi care se refera la scopul vietii noastre pe pamant. Mantuitorul Hristos ne invata ca grija cea dintai pe care trebuie sa o aiba omul in viata pamanteasca este mantuirea sufletului, care este mai de pret decat orice bun trecator din lumea aceasta. In acest inteles, Evanghelia ne arata taina mantuirii ca fiind asumare a crucii din viata personala, lepadare de sine si urmare a lui Hristos. Dumnezeu respecta libertatea omuluiHristos Domnul cheama sau invita la mantuire pe toti oamenii, dar nu forteaza pe nimeni sa-L urmeze, deoarece respecta libertatea omului. De aceea, El zice: 'De voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie' (Mc. 8, 34). Dumnezeu doreste ca omul sa raspunda chemarii la mantuire in mod liber, pentru ca mantuirea inseamna iubire fata de Dumnezeu si iubire fata de aproapele exprimata in mod liber. Prin urmare, noi putem sa ascultam de Dumnezeu sau sa fim nepasatori, sa-L cautam sau sa-L ignoram, chiar afirmand ca El nu exista ori ca cerul si pamantul ar fi doar rezultatul intamplarii sau al hazardului, nu creatia lui Dumnezeu. Ca atare, folosim aerul creat de Dumnezeu, apa creata de Dumnezeu, ne incalzim de la soarele creat de Dumnezeu si ne hranim din roadele pamantului creat de Dumnezeu, in totala necunoastere sau uitare de Dumnezeu. Traim doar biologic, fara nici un orizont teologic. Deci libertatea omului este atat de mare, ca desi el traieste in creatia lui Dumnezeu, totusi omul se poate comporta ca si cand Dumnezeu nu ar exista. Cu alte cuvinte, omul poate raspunde la iubirea Lui sau o poate refuza, poate dobandi mantuirea sau poate pierde mantuirea, se poate uni cu Dumnezeu sau se poate desparti de El.De aceea, Hristos Domnul spune: 'De voieste cineva sa vina dupa Mine' (Mc. 8, 34). Daca voieste cineva sa se mantuiasca, vine la Hristos, asculta cuvantul lui Dumnezeu si il implineste in fapte bune. Libertatea omului ca persoana creata dupa chipul Persoanelor divine este respectata de Insusi Dumnezeu, intrucat libertatea este o componenta esentiala a demnitatii persoanei umane. Mantuitorul Iisus Hristos ne arata ca mantuirea omului este o lucrare bazata pe o propunere libera a lui Dumnezeu Cel vesnic de a darui omului viata vesnica si pe raspunsul liber al omului la invitatia lui Dumnezeu. Astfel, Hristos Domnul vrea sa spuna: 'De voieste cineva sa vina dupa Mine' se va mantui, dar daca nu voieste, nu se va mantui, pentru ca nu intra in mod liber intr-o legatura de viata eterna cu Dumnezeu, izvorul vietii vesnice. Asadar, Dumnezeu daruieste viata vesnica si fericita doar celor care o cauta sau o primesc in mod liber. El cheama pe om de la nefiinta la fiinta si il mentine in existenta, daruind tuturor oamenilor invierea de obste, insa fericita existenta vesnica sau fericita viata vesnica o primesc numai cei care raspund in mod liber iubirii lui Dumnezeu, adica primesc harul mantuirii, il cultiva, il fac roditor si multumesc lui Dumnezeu pentru darul vietii. Din acest motiv, cea mai pretioasa si solemna lucrare a Bisericii este Sfanta si Dumnezeiasca Euharistie sau Liturghie Euharistica, care inseamna multumire sau recunostinta aratata lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale cunoscute si necunoscute de noi, dar mai ales pentru darul existentei si al mantuirii. In concluzie, putem spune ca omul este liber sa traiasca duhovniceste dupa chipul lui Dumnezeu Cel vesnic si sa doreasca vesnicia sau sa traiasca doar trupeste, sa manance si sa bea, sa doarma si sa se afirme pana la mormant, crezand ca dupa moartea trupului nu mai este nimic, nici o forma de existenta a persoanei umane, adica a sufletului. De ce trebuie sa urmam lui Hristos?Darul cel mai mare pe care il poate cauta sufletul credincios este viata vesnica, deoarece oamenii sunt creati dupa chipul Preasfintei Treimi Celei vesnice (cf. Facere 1, 26). Intrucat Hristos este deodata Dumnezeu si Om, are in El viata vesnica, dupa cum spune El surorilor lui Lazar, Marta si Maria, zicand: 'Eu sunt invierea si viata. Cine crede in Mine, chiar daca va muri, va trai' (In. 11, 25). Deci, chiar daca va muri omul cu trupul, va fi viu cu sufletul, daca se uneste cu Hristos prin credinta, prin Sfintele Taine si prin fapte bune. Cand urmam lui Hristos nu mergem dupa un om muritor, ci dupa Dumnezeu Cel vesnic Care S-a facut Om pentru ca pe oamenii pamanteni si muritori sa-i duca la inviere si la viata vesnica, netrecatoare si nelimitata.Lepadarea de sine - eliberare de egoism pentru a iubi fara patimaEvanghelia de astazi ne arata ca pentru a urma lui Hristos avem nevoie de lepadarea de sine. Ce inseamna aceasta lepadare de sine? Ce inseamna aceasta negare de sine? Nu inseamna oare o depersonalizare? Cum sa ne lepadam de noi insine cand ne iubim pe noi insine atat de mult, incat uitam de Dumnezeu si de semenii nostri?Lepadarea de sine pe care Mantuitorul Iisus Hristos ne-o cere inseamna schimbarea felului de a fi si de a vietui, adica sa nu mai traim in mod egoist, numai cu gandul la noi insine, ci mai intai sa ne gandim la Dumnezeu, Izvorul vietii noastre, si la cei din jurul nostru, parinti, frati, vecini, oameni saraci, bolnavi, neajutorati si, astfel, de la iubirea de sine egoista sau patimasa sa trecem la iubirea sfanta de Dumnezeu si de semenii nostri.Iubirea de Dumnezeu si de semeni ne ajuta sa iesim din inchisoarea egoista a sufletului nostru. In esenta, de sine inseamna deschiderea sufletului nostru pentru ca iubirea sfanta a lui Dumnezeu sau harul Lui sa lumineze viata noastra, iar noi sa transmitem aceasta iubire semenilor nostri. Aceasta lepadare de sine pentru a dobandi o iubire nepatimasa este, de fapt, o inviere din mormantul egoismului si o bucurie de comuniune cu Dumnezeu, in rugaciune, si cu oamenii, in fapte bune. Astfel, lepadarea de sine ne ajuta sa urmam lui Hristos pe calea mantuirii. Ca atare, viata lui Hristos devine Viata vietii noastre.Hristos schimba crucea noastra in bucurie a invieriiIn acest inteles, Sfantul Apostol Pavel spune: 'Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in Mine' (Gal. 2, 20), sau: 'Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume!' (Gal. 6, 14). Cu alte cuvinte, el vrea sa spuna: nu ma laud cu ceea ce fac eu, ci cu ceea ce face Dumnezeu cu mine si prin mine; ma laud cu harul lui Dumnezeu care locuieste si lucreaza in mine, nu cu puterea mea limitata, nu ma incred in gandirea mea egoista, plina de sine, ci in intelepciunea lui Dumnezeu aratata in Hristos Cel rastignit si inviat. Adica prin puterea Crucii lui Hristos, ca iubire smerita si jertfelnica, se rastigneste ceea ce este egoist, lumesc si pacatos in om, ca sa patrunda in sufletul lui sfintenia lui Dumnezeu. Cand cerem iertarea pacatelor, ne curatim de pacate, de comportarea noastra egoista, iar cand cerem lui Dumnezeu sa ne miluiasca, mila Lui sau iubirea Lui milostiva ne sfinteste si ne face fiinte iubitoare de Dumnezeu si de semenii nostri, fara patima, adica fara dorinta de avere, de stapanire si de slava lumeasca.Aceasta sfintire prin Cruce, ca rastignire a egoismului din noi si inviere sau ridicare la o iubire curata, este rodul lepadarii de sine si al purtarii Crucii in urmarea lui Hristos. Numai astfel putem spune impreuna cu Apostol Pavel: 'noi avem gandul lui Hristos' (I Cor. 2, 16), adica gandim in comuniune cu Hristos. Vedem ca lumea este darul lui Dumnezeu, nu produsul intamplarii, iar fiecare persoana umana creata dupa chipul lui Dumnezeu are o valoare unica si vesnica in fata lui Dumnezeu. Aceasta inseamna, de fapt, pregatirea pentru urmarea lui Hristos sau pentru viata in Hristos.Hristos Domnul mai spune ca pentru a-I urma Lui, omul care se leapada de sine trebuie sa isi ia crucea sa. Crucea materiala vazuta cu ochii trupesti este un obiect format din doua brate unite: unul vertical si altul orizontal, dar crucea spirituala este o stare din viata omului, care nu se vede cu ochii trupesti, ci se simte fiintial sau duhovniceste. Astfel, crucea, in inteles duhovnicesc, este constatarea ca ne lipseste ceva, este constiinta finitudinii, adica aspiram spre infinit si etern, dar constatam ca suntem marginiti in putere si muritori. Crucea mai inseamna si o suferinta prelungita, o nereusita care ne-a marcat viata, un dor neimplinit sau un ideal nerealizat. Pentru cineva crucea poate sa insemne o copilarie de orfan in care nu a primit iubirea parintilor, sau o tinerete zbuciumata, sau o casnicie nefericita. Pentru alt om crucea poate sa insemne o saracie permanenta, o boala incurabila, sau o situatie grea din care incearca sa iasa cu osteneala si dificultate. Oricum, pentru multi oameni crucea inseamna o neimplinire, cum spune poetul: 'Şi viata aceasta-i bun pierdut / De n-ai trait cum ai fi vrut'. In general, fiecare om are o cruce a vietii sale, mai usoara sau mai grea, o neputinta de-a realiza pe deplin un ideal dorit. Dar Hristos Domnul ne indeamna zicand: fiecare sa-si ia crucea sa si sa-I urmeze Lui. Adica sa nu o poarte singur, ci sa o poarte cerand ajutorul Sau, al lui Hristos Cel rastignit si inviat, Care cu iubirea Sa milostiva schimba crucea noastra in bucurie a invierii, transforma suferinta in speranta, singuratatea in comuniune si neputinta in biruinta.Cei care au trecut prin suferinta inteleg mai bine crucea altora Cand omul trece prin necazuri si suferinta, el se poate apropia sau indeparta de Dumnezeu. Daca nu se apropie de Hristos mai mult, cerandu-I ajutorul, cel suferind poate cadea in deznadejde. Sunt unii oameni care, sub povara suferintei, bolii si necazurilor, si-au pus capat zilelor, deoarece au cazut in deznadejde intrucat, slabind credinta lor, a slabit si rabdarea lor sau puterea lor de a indura suferinta. Insa cei care si-au pus nadejdea in Dumnezeu si au simtit puterea Lui, au trecut prin suferinta, boala, incercare si au biruit. De aceea, Mantuitorul spune ucenicilor Sai: 'In lume necazuri veti avea, dar indrazniti: Eu am biruit lumea' (In. 16, 33). Prin simpla sa vointa sau putere, omul nu poate dobandi mantuirea sau viata vesnica, deoarece mantuirea este unirea omului cu Dumnezeu. Omul are deci nevoie de ajutorul lui Dumnezeu ca sa poata purta crucea sa, dupa cuvantul Mantuitorului Iisus Hristos: 'Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi' (Matei 11, 28). De aceea, cand ne insemnam cu semnul Sfintei Cruci, spunem: 'Doamne, ajuta-ne', 'Doamne, miluieste-ne', 'Doamne, mantuieste-ne'. Astfel, noi aratam ca Sfanta Cruce ne duce spre Hristos Cel rastignit si inviat, ne uneste cu Hristos Cel ce transforma durerea in bucurie, suferinta in speranta si neputinta in putere.Sa ne rugam Domnului Iisus Hristos sa ne daruiasca puterea de a cauta mantuirea sufletului mai mult decat orice bogatie din lumea aceasta, adica sa dobandim Imparatia iubirii si fericirii vesnice a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh. Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa intelegem ca daca trecem prin suferinta, prin necazuri, prin ispite, prin tot felul de lipsuri, Hristos Domnul Care cunoaste crucea noastra nu doreste ca noi sa suferim, ci ne cheama sa ne apropiem mai mult de El, sa simtim ajutorul Lui, sa transforme singuratatea si suferinta noastra in bucuria intalnirii cu El, Cel rastignit si inviat. Sunt multi oameni care, desi saraci material, sunt foarte bogati in credinta, speranta si iubire, au fetele senine si multumesc lui Dumnezeu pentru toate. Insa intalnim si oameni bolnavi, revoltati, razvratiti, oarecum certandu-se cu Dumnezeu, pentru ca nu pot da sens suferintei lor, in timp ce alti bolnavi se roaga lui Dumnezeu ca sa-i ajute, sa le curateasca sufletul de pacate si sa-i mantuiasca; sa le intareasca iubirea de Dumnezeu si de semeni. Astfel, multi oameni care au trecut prin suferinta au devenit mai milostivi. Adesea cei care au trecut prin suferinta, saracie si necazuri inteleg mai bine crucea altora, dar si cunosc mai bine ajutorul lui Dumnezeu primit in vreme de incercare.Sa ne ajute Preamilostivul Dumnezeu sa fim nu numai inchinatori sau cinstitori ai Sfintei Cruci, ci si urmatori ai lui Hristos Care ne izbaveste de suferinta si ne cheama la bucurie si pace sufleteasca, la slava Imparatiei lui Dumnezeu despre care se vorbeste la sfarsitul Evangheliei de azi. De aceea, ne rugam lui Hristos zicand: 'Crucii Tale ne inchinam, Stapane, si sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim', avand credinta tare ca Dumnezeu 'cu Crucea Sa pazeste pe poporul Sau'. Amin!
VA URMA PARTEA A TREIA ȘI ULTIMA
Ev Marcu 8, 34 - 38
34. Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
35. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.
36. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?
37. Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?
38. Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.
Predica Preafericitului Parinte Patriarh Daniel la Duminica dupa Inaltarea Cinstitei Cruci
VA URMA PARTEA A TREIA ȘI ULTIMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu