MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 

DUMINICĂ 29 SEPTEMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!

Să aveți o Duminică minunată în compania postărilor mele!

Nu uitați, materialele selecționate și prezentate zilnic de mine vă sunt destinate gratuit! Citiți-le și cu siguranță veți avea câte ceva de învățat din ele!

Eu sunt aici pentru toți prietenii mei și îmi voi continua misiunea cât timp va dori Domnul să fac această muncă!

ISTORIE PE ZILE 29 Septembrie

Evenimente

·         440: Leon I este ales  papă. Este cunoscut ca Papa Leon cel Mare si a condus Biserica Romei între anii 440 - 461.  În anul 452, Papa Leon a stăvilit invazia hunilor lui Attila în peninsula Italică, întâlnindu-se cu el la Mantova, unde l-a convins să elibereze robii și să facă drum întors. S-au păstrat 69 de predici în care Papa Leon cel Mare a clarificat unele probleme dogmatice crestine fundamentale. Papa Leon cel Mare a fost ridicat în rândul sfinților atat în Occident cat  și în Orient.

·         642: Generalul Amr ibn al-'As intră în Alexandria, desăvârșind astfel cucerirea arabă a Egiptului.

·         855: Benedict III devine papă. A stat pe scaunul pontifical pana la 17 aprilie 858, data mortii sale fiind al 104-lea pontif roman din lista publicata in Annuario Pontificio.

·         1227: Imparatul Sfantului Imperiu Romano – German, Frederic al II-lea este excomunicat  de papa Grigore al IX-lea, pentru ca nu si-a onorat promisiunea de a  incepe  a VI-a Cruciada. A plecat in anul urmator in Tara Sfanta, insa excomunicarea sa nu a fost ridicata. Frederic al II-lea (n.26 decembrie 1194 – d.13 decembrie 1250), era descendent al lui Fredeick I Barbarossa si  fiul împăratului Henric al VI-lea  și al Constanței de Sicilia. A fost denumit frecvent stupor mundi („mirarea lumii”), pentru că era un om învățat, vorbitor al mai multor  limbi, după unii istorici: italiana, franceza, latina, greaca, germana și limba arabă. A fost adesea numit  o „creatură de minune” între  monarhii germani din evul mediu, iar  umanistul și istoricul elvețian  Jacob Bruckhardt  (1818-1897) l-a apreciat  ca fiind primul om modern pe tron.
* 1345: Ștefan Dușan ocupă orașul Serres și se proclamă împărat al grecilor și sârbilor, fiind încoronat la Skopje la 16 aprilie 1346.

·          1364: In bătălia de la Auray, forțele anglo – bretone le inving pe cele franceze. Este sfârşitul Războiului Breton de Succesiune, în 1365 fiind semnat Tratatul de la Guerande. Bătălia de la Auray (în engleză Battle of Auray, în franceză Bataille de Auray) a fost o importantă bătălie Războiului de 100 de Ani, care a avut loc pe 29 septembrie 1364 între forțele anglo-bretone pe de-o parte și cele franceze pe de altă parte.
* 1399: Henry Bolingbroke, duce de Lancaster, l-a înlăturat pe Richard al II-lea de pe tron, proclamându-se rege sub numele de Henric al IV-lea al Angliei, unind ducatul de Lancaster cu coroana engleză.

·         1578: Este intemeiat  de colonistii spanioli orasul Tegucigalpa, actuala capitalaa Hondurasului.

·         1760: Fortăreața Detroit, în frunte cu maiorul Robert Rogers, se predă fără luptă împotriva trupelor britanice, ca ultima fortăreață franceză în America de Nord.

• 1790: Leopold al II-lea devine împărat al Sfântului Imperiu Roman.
• 1791: Premiera operei Die Zauberflöte (Flautul fermecat), de Wolfgang Amadeus Mozart are loc la Viena, la Schikaneders Theater.
  
  

·         1829: Este infiintata Politia Metropolitana din Londra, care va deveni cunoscuta mai târziu sub numele de Scotland Yard.
* 1846: Prima extracție de dinți fără durere, sub narcotic, efectuată de William Thomas Green Morton pe pacientul său Eben Frost.
* 1863: Premiera operei Les pêcheurs de perles, de Georges Bizet are loc la Théâtre-Lyrique din Paris.
* 1880: Henry Draper reușește prima fotografie a Nebuloasei Orion.

·         1885: La Blackpool s-a dat în folosință una dintre primele linii de tramvai electric din lume.

• 1888: Jack Spintecătorul ucide cea de-a treia și cea de-a patra victimă: Elizabeth Stride și Catherine Eddowes.
• 1895: Madagascar devine protectorat francez.

·         1911: Italia declară război Imperiului Otoman, după ce otomanii au lăsat să treacă termenul ultimatumului italian de predare a orașului Tripoli.

·         1918:  Primul Război Mondial, Bătălia de la St. Quentin Canal. Linia Hindenburg este strapunsa de către forțele aliate. Bulgaria semnează un armistițiu. Construirea liniei Hindenburg a început în septembrie 1916, iar Bătălia  de la St Quentin Canal  a implicat forte britanice, australiene și americane, în atacarea fortificatiilor germane ale liniei Siegfried  si a liniei a Hindenburg. Sub comanda generalului australian Sir John Monash, asaltul trupelor aliate aatins toate obiectivele sale, linia Hindenburg fiind complet strapunsa, iar rezistența  germana infranta.

·         1918: A fost adoptată declaraţia redactată de Vasile Goldiş privind hotărîrea naţiunii române din Transilvania, de a se aşeza “printre naţiunile libere“. Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declaraţie redactată de Vasile Goldiş privind hotărîrea naţiunii române din Transilvania, de a se aşeza “printre naţiunile libere” (în temeiul dreptului naţional ca fiecare naţiune să dispună liber de soarta sa). Se constituie un “Comitet de acţiune“, cu sediul la Arad, avîndu-l în frunte pe Vasile Goldiş.

* 1935: La Boston are loc premiera operei "Porgy and Bess", de George Gershwin.

·         1938: Se semneaza Acordul de la München prin care Marea Britanie, Franța și Italia recunosc cedarea regiunilor locuite de germanii sudeți din Cehia către Germania, și a celor locuite de polonezii din Cehia (regiunea Cieszyn) către Polonia. A fost un prim pas spre ocuparea totală a Cehoslovaciei de către Germania şi spre modificarea raporturilor de forţe din Europa ceea ce a dus pana la urma la declansarea celui de-al doilea război mondial. Succesiunea evenimentelor care au urmat Acordului de la München:
1. Germania ocupă Regiunea Sudetă (octombrie 1938).
2. Polonia anexează regiunea Zaolzie, o zonă cu majoritatea populației de origine poloneză ocupată de armata cehă în perioada 1918-1920 (octombrie 1938).
3. Ungaria ocupă regiunile de graniță (treimea sudică a Slovaciei) și sudul Regiunea Transcarpatia cu populație majoritară maghiară, conform Primului arbitraj de la Viena (noiembrie 1938).
4. În martie 1939, Ungaria anexează Regiunea Transcarpatia, cu populație minoritară maghiară (care a devenit autonomă din octombrie 1938).
5. Teritoriul ceh rămas devine satelitul german numit Protectoratul Boemiei și Moraviei.
6. Ce a mai rămas din Cehoslovacia devine Republica Slovacă, un alt satelit german. Acordul de la München (cehă: Mnichovská dohoda; slovacă: Mníchovská dohoda; germană: Münchner Abkommen; franceză: Accords de Munich; italiană: Accordi di Monaco; engleză: Munich Agreement) a fost o înțelegere care a permis Germaniei Naziste să anexeze Regiunea Sudetă (Sudetenland) care aparținea Cehoslovaciei. Regiunea Sudetă era situată în zona de graniță a Cehoslovaciei și era locuită în principal de etnici germani. Acordul a fost negociat la o conferință care a avut loc în München, Germania, de puterile mari ale Europei, fără ca reprezentanții Cehoslovaciei să participe. În prezent, acordul este apreciat ca fiind o încercare eșuată de conciliere cu Germania Nazistă. Acordul a fost semnat în primele ore ale dimineții de 30 septembrie 1938, dar a fost datat 29 septembrie. Scopul conferinței a fost acela de a discuta viitorul Sudetenland față de pretențiile teritoriale manifestate de Adolf Hitler. Acordul a fost semnat de Germania Nazistă, de Franța, Marea Britanie și Italia. Sudetenland avea o importanță strategică imensă pentru Cehoslovacia, deoarece acolo era situată majoritatea defensivei de apărare a graniței, ca și foarte multe dintre băncile sale. De aceea, când Marea Britanie și Franța au dat Sudetenland Germaniei, au autorizat implicit ca Germania să ocupe întreaga Cehoslovacie.  Întrucât Cehoslovacia nu a fost invitată la conferință, cehii și slovacii numesc uneori Acordul de la München, Dictatul de la München. Termenul Trădarea de la München este de asemenea folosit pentru că alianța militară pe care Cehoslovacia o avea cu Franța nu a fost respectată. În prezent, actul este numit simplu Acordul de la München (Mnichovská dohoda).

·         1939: A fost format un guvern roman condus de Constantin Argetoianu. Era descendent al unor vechi şi influente familii boiereşti din Ţara Românească, fiul generalului  Ion Argetoianu, fruntaş al Partidului Conservator. Urmează la Paris  cursuri  universitare si  îşi obţine licenţa în drept şi litere şi doctoratul în medicină. La 26 februarie 1898, Argetoianu îşi începe cariera diplomatică fiind admis în Centrala Ministerului Afacerilor Străine şi promovează rapid treptele ierarhice, de la ataşat la secretar şi consilier de legaţie. A  primit portofoliul Ministerului de Finanţe, iar din 13 iunie, portofoliul Ministerului de Interne, in guvernul condus de la 13 martie 1920 de generalul  Alexandru Averescu. În octombrie 1920, a ordonat ocuparea militară a întreprinderilor şi arestarea fruntaşilor grevei generale. Dupa atentatul de la Senat din 8 decembrie 1920, comis de Max Goldstein, care, animat de idei comuniste , urmărea să distrugă „elita burgheziei” şi să contribuie la „victoria socialismului”, atentat in care  au murit Dimitrie Greceanu (ministrul Justiţiei), episcopul Radu (de la Oradea), senatorul Spirea Gheorghiu şi a fost rănit grav generalul Constantin Coandă, preşedintele Senatului. Max Goldstein a fost prins în încercarea de a trece în Bulgaria şi a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, murind în închisoare după o lungă grevă a foamei, iar pe 12 mai 1921, Argetoianu, in calitate de ministru  de Interne a organizat arestarea delegaţilor socialişti care au votat afilierea fără rezerve la Internaţionala Comunistă, act ce a stârnit şi reacţii critice, deoarece printre întemniţaţi se aflau şi câţiva parlamentari. Dupa ce a fost instituţionalizată prin Constituţia din 27 februarie 1938, dictatura regală, iar pe 30 martie a fost adoptat decretul de dizolvare a partidelor politice, moment   Argetoianu a fost numit consilier regal. Mai mult, pe 8 aprilie 1938 a fost ales preşedintele Consiliului Superior Economic, care avea rolul de a coordona politica economică a României şi de a elabora un plan de dezvoltare pe cinci ani. După renunţarea lui Nicolae Iorga la fotoliul de preşedinte al Senatului, pe 15 iunie 1939 Argetoianu a fost numit în noua funcţie, pe care o va deţine până la abdicarea regelui Carol al II-lea. Pe 28 septembrie 1939, Constantin Argetoianu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de miniştri si a doua zi  va constitui noul guvern. In data de 23 noiembrie Argetoianu şi-a depus mandatul, dar a rămas consilier regal şi preşedinte al Senatului. A participat la Consiliul de Coroană din dimineaţa zilei de 27 iunie 1940, si  s-a pronunţat pentru cedare în faţa ultimatumului sovietic. „Nu putem face război. Să păstrăm armata pentru alţi duşmani”. La 28 iunie s-a efectuat o remaniere a guvernului Gheorghe Tătărescu, Argetoianu devenind pentru doar o săptămână ministru de Externe. Principalul său act a fost anunţul că România renunţă la garanţiile date de Marea Britanie şi Franţa la 13 aprilie 1939. La 4 iulie, guvernul Tătărescu a demisionat. În cadrul celor două Consilii de Coroană din 30 august 1940 a avut o poziţie clară: „Nu discutăm şi nu ne putem opune, ne supunem, suntem cu genunchii pe grumaz”. România Mare era sfâşiată. In aprilie 1944 a plecat în Elveţia, cu speranţa că va contribui la obţinerea de către România a unor condiţii mai bune de armistiţiu din partea puterilor occidentale. Gestul surprinzător a survenit pe 8 noiembrie 1946, când Argetoianu a revenit în ţara ocupată de trupele sovietice cu speranţa de a-şi relua activitatea politică. În mai 1947 şi-a fondat un nou partid, Uniunea Naţională Muncă şi Refacere, care însă nu a putut rezista acţiunilor comuniştilor de a acapara întreaga putere în stat şi a înlătura forţele de opoziţie. În acel an au fost „decapitate” toate formaţiunile politice care ameninţau ordinea comunistă, iar speranţa bătrânului politician a fost spulberată. În noaptea de 5/6 mai 1950, Constantin Argetoianu a fost arestat de autorităţile comuniste. Cinci ani mai târziu, pe 6 februarie 1955, şi-a găsit sfârşitul la penitenciarul din Sighet, având vârsta de 84 de ani.

·         1940: Noile autorităţi române (instalate la începutul lunii) hotărăsc retragerea ţării din „Înţelegerea Balcanică” (alianţă regională de securitate şi cooperare, încheiată la 9 februarie 1934, la Atena, între reprezentanţii României, Iugoslaviei, Greciei şi Turciei si care avea drept scop, menţinerea statu-quo-ului statornicit în Balcani, în urma primului război mondial).

·         1944: Sovieticii au invadat Iugoslavia. 

·         1954: Douăsprezece țări au semnat un acord privind înființarea Consiliului European pentru Cercetare Nucleară, care a devenit cel mai mare laborator de fizica particulelor din lume. Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară, cunoscută mai ales prin acronimul CERN, păstrat de la vechea denumire în limba franceză Conseil européen pour la recherche nucléaire este o organizație europeană de cercetare științifică, care operează cel mai mare laborator din lume pentru cercetarea particulelor elementare. Laboratorul este situat la câțiva kilometri nord-vest de Geneva, la granița dintre Elveția și Franța. Fondată în 1954, organizația are în prezent 22 de state membre. Israel este prima (și unica în prezent) țară non-europeană cu statut de membru deplin. Funcția primară a complexului CERN este de a furniza acceleratoare de particule elementare și alte tipuri de infrastructuri necesare fizicii particulelor de energii înalte. La CERN au fost realizate numeroase experimente de diferite tipuri, implicând colaborarea internațională.

·         1955: Premiera mondială a operei Îngerul de foc, de Serghei Prokofiev are loc la Teatro La Fenice din Veneția. Serghei Serghievici Prokofiev (n. 23 aprilie 1891 – d. 5 martie 1953) a fost un compozitor, pianist și dirijor rus care a stăpânit numeroase genuri muzicale și este adesea considerat unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului XX. A compus lucrări într-o varietate de genuri, inclusiv opere, balete, simfonii, concerte, muzică de cameră și muzică de film.Îngerul de foc, Op. 37 (1919-1927)

·         1957: În Kyshtym, Uniunea Sovietică, explodează un tank cu substanță radioactivă. Numărul morților e necunoscut. 10 000 locuitori au trebuit evacuați.

·         1962: Canada lansează pe orbită satelitul Alouette 1, stabilind o premieră: acesta era primul satelit lansat de un alt stat în afară de SUA și URSS.
*1966: Botswana, fost protectorat britanic, își câștigă independența față de Marea Britanie. Seretse Khama a devenit primul președinte.

·         1968: Premiera mondială a operei Ulisse, de Luigi Dallapiccola are loc la Opera din Berlin.

·         1971:  Statuia în bronz a lui George Enescu (operă a sculptorului Ion Jalea) a fost dezvelită Monumentul este situat în inima Bucureștilor, pe peluza din fața Operei Române din Bucureşti, de pe Bulevardul Mihail Kogălniceanu nr. 50 din sectorul 5.

* 1972: În Suedia este deschis Podul Öland, unul dintre cele mai lungi poduri din Europa (6.072 m).

·         1983: Premiera mondială a operei III. Symphonie, de Witold Lutosławski are loc în Chicago.

·         1988: Alpinista Stacy Allison a devenit prima femeie din SUA care a reusit sa escaladeze Everestul. 
* 1990: A fost semnată, la New York, "Declarația mondială privind supraviețuirea, protejarea și dezvoltarea copiilor", în cadrul Conferinței mondiale la nivel înalt consacrată condiției copilului.

·         1993: Un cutremur de 6,2 în regiunea Latur/Killari, India, soldat cu 9.751 morți.

·         1997: Presedintele Emil Constantinescu a apreciat drept corecta decizia Comisiei Europene privind statele care urmau sa inceapa negocierile de aderare la Uniunea Europeana, recunoscand faptul ca cele cinci state central si est-europene propuse de Comisia Europeana pentru inceperea negocierilor de aderare (Cehia, Estonia, Polonia, Slovenia si Ungaria) se afla in fata Romaniei din punct de vedere al indeplinirii standardelor economice si sociale.

·         1998 – A fost descoperit, la Mănăstirea Petru Vodă, trupul Părintelui Ilie Lăcătuşu (n. 6.12.1909-m. 22.07.1983), în condiţiile corespunzătoare sfintelor moaşte: nestricăcios, frumos mirositor; câteva luni mai târziu, la Televiziunea Română a fost difuzat filmul “Semne”, realizat de regizorul Cornel Ciomâzgă, în care era relatată descoperirea.

·         2003: David Hempleman-Adams traversează Antlanticul pentru prima dată într-un balon cu aer cald; distanța dintre Canada și Irlanda a fost parcursă în 76 de ore.

·         2004: Asteroidul Toutatis trece la o distantă de numai 1.549.719 km de Pământ.

• 2005: Cotidianul danez Jyllands-Posten publică o serie de caricaturi care îl înfățișează pe profetul Mahomed, eveniment care duce la scandalul caricaturilor cu Mahomed.
• 2007: Daniel Ciobotea este întronizat arhiepiscop al Bucureștilor și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
• 2007: Rabinul Shlomo Sorin Rosen este instalat ca rabin în comunitățile evreiești din România.
• 2009: Într-un puternic cutremur din Sumatra își pierd viața peste 1.115 de oameni.

Nașteri

·         106 î.Hr: S-a nascut  Pompei cel Mare (Gnaeus sau Cnaeus Pompeius Magnus, d. 28 septembrie 48 î.Hr.), general şi om de stat roman. Fiu al lui Gnaeus Pompeius Strabo, reprezentant al unei familii senatoriale, Pompeius a  fost căsătorit cu Aemilia, fiica vitregă a lui Sulla. A fost  trimis în Sicilia, apoi în Africa de Nord pentru a lichida ultimele rezistenţe ale partidei popularilor in timpul razboiului civil. Din 76 î.Hr. duce lupte grele în Spania împotriva lui Sertorius, iar la revenirea sa în Italia înfrânge în 71 î.Hr. ultimele forţe ale armatei sclavilor rasculati condusi de Spartacus.  In anul 70 î.Hr. este ales consul  împreună cu Crassus, iar in anul 67 î.Hr., prin „Lex Gabinia”, i se conferă puteri extraordinare („imperium maius”) pentru 3 ani, cu misiunea de a combate pirateria din Marea Mediterană.  În 66 î.Hr., îi este încredinţată comanda supremă în Orient în războiul împotriva lui Mithridates al VI-lea, regele Pontului. Pompei îl învinge pe acesta, apoi pe aliatul său Tigranes II cel Mare, regele Armeniei. La întoarcere la Roma, îşi serbează triumful, primeşte cognomenul de „Magnus”. În anul 60 î.Hr. se constituie primul triumvirat între Pompei, Cezar şi Crassus, înţelegere privată şi secretă a celor trei împotriva aristocraţiei senatoriale. Dupa moartea lui Crassus la Carrhae şi gloria lui Cezar în Gallia,    triumviratul se destramă iar Pompei se apropie de Senat, care in 52 î.Hr., il desemneaza „consul sine collega”, cu misiunea de a restaura ordinea. La 7 ianuarie 49 î.Hr., printr-un „senatus consultum ultimum”, Cezar este demis din funcţii, iar Pompei este însărcinat cu apărarea republicii. Trei zile mai târziu, când traversează Rubiconul cu legiunile sale, Cezar declanşează războiul civil. La 9 august 48 î.Hr. are loc bătălia de la Pharsalos, în centrul Greciei, în care Cezar îl învinge pe Pompei, deşi acesta avea o armata  de două ori mai numeroasa. Înfrânt, Pompei se refugiază în Egipt, unde este asasinat la 28 septembrie 48 î.Hr. din ordinul regelui Ptolemeu al XIII-lea Theos Philopator. Istoria va consmna  transformarea ulterioară a Romei, de la Republică la Principat şi apoi în Imperiu.

·         1276: Christopher al II-lea al Danemarcei (d. 1332)

·         1328: Joan, Contesă de Kent (29 septembrie 1328 – 7 august 1385), a fost prima Prințesă de Wales engleză. Cronicarul francez Jean Froissart a numit-o "cea mai frumoasă femeie din tot regatul Angliei și cea mai iubită".

Joan a fost fiica lui Edmund de Woodstock, Conte de Kent și a soției acestuia, Margaret Wake, Baroneasă Wake de Liddell, și nepoată a regelui Eduard I al Angliei.^[1]

Tatăl ei Edmund a fost fratele vitreg mai mic al regelui Eduard al II-lea al Angliei. Sprijinul pe care Edmund l-a acordat regelui l-a pus în conflict cu regina, Isabela a Franței, și cu iubitul ei, Roger Mortimer, Conte de March. După detronarea lui Eduard, Edmund a fost executat iar mama Joanei împreună cu copiii ei au fost arestați la Castelul Arundel când Joan avea numai doi ani. Văduva contelui avea în grijă patru copii.

Verișorul primar al Joanei, noul rege Eduard al III-lea, a preluat responsabilitatea pentru familie și a avut grijă de ei. Soția lui, regina Philippa (care era de asemenea verișoară de-a doua a Joanei), era cunoscuă pentru inima ei bună iar Joan a crescut la curte unde s-a împrietenit cu verișorii ei, inclusiv cu Eduard, Prințul Negru.

În 1340, la vârsta de 12 ani s-a căsătorit cu Thomas Holland, Conte de Kent fără să obțină consimțământul regal necesar rangului ei.^[2] Iarna următoare, (1340 sau 1341), în timp de Holland era pe mare, familia a obligat-o să se căsătorească cu William Montacute, fiu și moștenitor al primului conte de Salisbury. Mai târziu, Joan a afirmat că ea nu a dezvăluit secretul căsătoriei cu Thomas Holland deoarece îi era teamă ca el să nu fie executat pentru trădare. De asemenea, ea poate a fost convinsă că căsătoria anterioară a fost nulă.^[3]

Adesea Joan este identificată drept contesa de Salisbury, despre care legenda spune că l-a inspirat pe Eduard al III-lea să fondeze Ordinul Jartierei.^[4] E la fel de posibil, totuși, ca această contesă să fi fost soacra ei, Catherine Montacute, Contesă de Salisbury.

Câțiva ani mai târziu, Thomas Holland s-a întors din Cruciade îmbogățit și povestea anterioară cu relația dintre el și Joan a ieșit la suprafață. Thomas a apelat la Papă și a mărturisit regelui despre căsătoria secretă. Când contele de Salisbury a descoperit că Joan susține cauza lui Holland, el a ținut-o prizonieră în casă.^[5]

În 1349, Papa Clement al VI-lea a anulat căsătoria dintre Joan și William; Joan s-a întors la Thomas cu care a trăit următorii 11 ani. Copiii lor au fost:

1. Thomas Holland, al 2-lea Conte de Kent,
2. John Holland, Duce de Exeter
3. Joan Holland (1356-1384), care s-a căsătorit cu John V, Duce de Bretania (1339-1399)
4. Maud Holland (1359-1391), care s-a căsătorit cu Waleran III de Luxembuurg, Conte de Ligny (1355-1415)
5. Edmund (c. 1354), care a murit în copilărie

În 1352, când ultimul frate al Joanei a murit, ea a devenit Contesă de Kent și Lady Wake of Liddell.

În ciuda dovezilor de afecțiune ale Prințului Negru pentru Joan, părinții lui nu erau în favoarea unei căsătorii. Regina Philippa care l-a început a plăcut-o pe Joan era preocupată de reputația Joanei. În plus, uniunea celor doi era interzisă din cauza gradului de consanguitate.

Căsătoria secretă despre care se spune că cei doi au făcut-o în 1360^[6] ar fi fost invalidă tocmai din cauza consanguității. La cererea regelui, Papa a garantat o dispensă permițând celor doi o căsătorie legală. Ceremonia oficială prezidată de arhiepiscopul de Canterbury a avut loc la 10 octombrie 1361 la Castelul Windsor în prezența regelui și a reginei.

În 1362, Prințul Negru a fost investit Prinț de Aquitania, o regiune din Franța care aparținea Coroanei Angliei de la căsătoria Eleanorei de Aquitania cu regele Henric al II-lea. El și Joan s-au mutat la Bordeaux, capitala regiunii, unde au petrecut nouă ani. Doi fii ai cuplului regal s-au născut în Franța; fiul lor cel mare, numit Eduard după tată și bunic a murit la vârsta de șase ani.

În jurul nașterii fiului lor cel mic, Richard, Prințul a fost atras într-un război în numele regelui Pedro al Castiliei. Lupta care a urmat a fost una dintre cele mai mari victorii ale Prințului Negru, dar regele Pedro a fost ucis mai târziu și nu au existat bani pentru plata trupelor. Între timp, Prințesa a fost nevoită să ridice o altă armată pentru că dușmanii Prințului amenințau Aquitania în absența acestuia.

În 1371, Prințul Negru n-a mai putut să-și facă datoria ca Prinț de Aquitania și s-a întors în Anglia unde ciuma făcea victime. În 1372 el a forțat o încercare de a păstra posesiunile franceze ale tatălui său; sănătatea sa a fost distrusă. La 7 iunie 1376, cu o săptămână înainte de a împlini 46 de ani, Prințul Negru a murit în patul său din Westminster.

Următorul în linie pentru a-i succedat regelui Eduard al III-lea era fiul Joanei. Eduard al III-lea a murit la 21 iunie 1377 iar Richard în vârstă de zece ani a devenit rege.

Joan a murit la castelul Wallingford la vârsta de 56 de ani și a fost înmormântată conform dorinței ei la Greyfriars lângă primul si soț.

Joan de Kent

Prințesă de Wales Prințesă de Aquitania Contesă de Salisbury Contesă de Kent Baroneasă Wake de Liddell

Părinți Edmund of Woodstock, 1st Earl of Kent[*] Margaret Wake, 3rd Baroness Wake of Liddell[*]  Frați și surori John, 3rd Earl of Kent[*] Edmund, 2nd Earl of Kent[*]  Căsătorită cu Thomas Holland, Conte de Kent William Montacute, Conte de Salisbury Eduard, Prinț de Wales Copii Edmund Holland Thomas Holland John Holland Joan Holland Maud Holland Eduard de Angoulême Richard al II-lea al Angliei

·         1511: S-a nascut Miguel Servet, cunoscut și ca Miguel de Villanueva (d. 27 octombrie 1553), teolog, medic si umanist spaniol, preocupat de astronomie, geografie,anatomie, studiul biblic si jurisprudenta În medicină, Miguel Servet a fost descoperitorul circulației pulmonare (mica circulație). Ca teolog, Miguel Servet a fost un protestant radical, refuzând să accepte dogma Trinității (Sfanta Treime). Denunțat Inchiziției, Marele Consiliu din Geneva îl condamnă pentru erezie „din cauza celor 17 scrisori remise Sfântului Oficiu de către Jehan Calvin, predicator în Geneva”. A refuzat să își renege convingerile si a fost ars pe rug la Geneva, pe 27 octombrie 1553, împreună cu cărțile sale.

·         1518: Tintoretto, pictor italian (d. 1594). Jacopo Comin zis Tintoretto (n. 29 septembrie 1518, Veneția, d. 31 mai 1594 ibidem) a fost unul dintre cei mai mari reprezentanți ai școlii venețiene de pictură, marcând trecerea spre curentul manierist apărut în perioada de maturitate a Renașterii. În tinerețe a fost numit Jacopo Robusti, pentru că tatăl său, Giovanni Battista Robusti apărase cu multă îndârjire (in modo robusto) porțile orașului Padova împotriva armatelor imperiale. Adevăratul său nume de familie, Comin, familie originară din Brescia, a fost de curând descoperit de Miguel Falomir, curator al muzeului Prado din Madrid și făcut cunoscut publicului cu ocazia retrospectivei Tintoretto din 29 ianuarie2007. Porecla care l-a făcut celebru, Tintoretto, o datorează tatălui său care se ocupa cu vopsitul de mătăsuri aduse din Orientul Îndepărtat („boiangiu” = tintore). Încă din acea perioadă viitorul pictor a început să studieze culorile, menținându-și această preocupare și mai târziu de-a lungul activității sale artistice. E posibil ca artistul să fi moștenit de la tatăl său extraordinarul simț al culorilor, stilul dinamic și ferm. Pentru energia sa fenomenală demonstrată în execuția picturilor a fost supranumit și „Il Furioso”, iar folosirea dramatică a perspectivei și a jocului luminii cu umbra a făcut din el un precursor al stilului baroc. Tintoretto și-a dedicat artei toată energia și tot entuziasmul, lăsând posterității o operă de o forță dramatică unică.

·         1547: S-a născut Miguel de Cervantes Saavedra, scriitor, poet, dramaturg, autorul celebrului roman “Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha” (m. 22 aprilie 1616). Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares – d. 22 aprilie 1616, Madrid) a fost un romancier, poet și dramaturg spaniol, considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulți critici literari l-au considerat primul roman modern și una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale.

Se presupune că Cervantes s-a născut în Alcalá de Henares^[12] la 29 septembrie 1547, de Sf. Mihai (după calendarul catolic). A fost botezat la 9 octombrie 1547, în parohia Santa María la Mayor^[13]. În certificatul de naștere scrie: „Duminică, a noua zi a lunii octombrie, în anul Domnului o mie cincisute patruzeci și șapte, a fost botezat Miguel, fiul lui Rodrigo Cervantes și al soției sale doña Leonor. L-a botezat reverendul Bartolomé Serrano, preot prin harul dat de Maica Domnului. Martori au fost Baltasar Vázquez, Sacristán și cu mine, care l-am botezat și apoi am semnat. Bachiller Serrano.”

Potrivit unor cervantologi, ca Américo Castro, Daniel Eisenberg și alții, Cervantes avea de ascendență cordobeză prin ambii părinți, dar această teorie nu este acceptată în unanimitate. Se cuvine subliniat că numele de familie «Saavedra» nu apare în nici un document din tinerețea lui Cervantes, nici nu a fost folosit de frații săi. Inițial, numele oficiale au fost «Miguel de Cervantes Cortinas»; numele «Saavedra» și l-a adăugat numai după eliberarea sa dintr-o închisoare algeriană - probabil pentru a se diferenția de un anume „Miguel de Cervantes Cortinas” care căzuse în dizgrația Curții regale.

Tatăl său, cu strămoși în Galicia, se numea Rodrigo de Cervantes și era bărbier-chirurg, dar în acea epocă termenul avea alt sens. Către anul 1551, Rodrigo de Cervantes s-a mutat, împreună cu familia, la Valladolid. Din cauza datoriilor a fost încarcerat timp de câteva luni și bunurile i-au fost confiscate. În 1556 a plecat la Córdoba pentru a-și lua în primire moștenirea lăsată de Juan de Cervantes, bunicul scriitorului, și pentru a scăpa de creditori.

Nu există date exacte privind primii ani de studiu ai lui Cervantes, care, fără îndoială, nu a apucat să se înmatriculeze la universitate. Totuși, se pare că ar fi putut studia în Valladolid, Córdoba sau Sevilla. De asemenea e posibil să fi studiat în cadrul Companiei lui Isus, deoarece nuvela sa „El coloquio de los perros” („Colocviul câinilor”) pornește de la o descriere a colegiului iezuiților, care pare o aluzie la viața sa de student.

În 1566 se stabilește la Madrid. Asistă la ore de gramatică predate de profesorul universitar Juan López de Hoyos, care în 1569 a publicat o carte despre îmbolnăvirea și moartea reginei Isabel de Valois, a treia soție a lui Filip al II-lea al Spaniei. López de Hoyos a inclus în acea carte și trei poezii scrise de Cervantes, pe care l-a numit într-o ocazie „discipolul nostru scump și iubit”. Acestea au fost primele sale manifestări literare. În acei ani Cervantes și-a descoperit pasiunea pentru teatru, văzând reprezentări ale pieselor lui Lope de Rueda și, după cum declară în a doua parte din Don Quijote prin gura personajului principal, „se simțea atras de lumea actorilor”.

Bătălia de la Lepanto.

Se pare că Cervantes a decis să se refugieze în Italia în urma acuzației de a-l fi rănit într-un duel pe un anume Antonio Sigura, acțiune ce l-ar fi mâniat pe regele Filip al II-lea al Spaniei. A ajuns la Roma în decembrie 1569. Acolo a citit poemele cavalerești ale lui Ludovico Ariosto și „Dialogurile de amor” ale evreului sefardit León Hebreo, de inspirație neoplatonică, ce aveau să contureze concepția despre dragoste a lui Cervantes. Scriitorul este influențat de stilul acelor autori și de arta italiană în general, fapt demonstrat de una din nuvelele sale „El licenciado Vidriera” (titlul face aluzie la o persoană foarte delicată și timidă), precum și de alte aluzii presărate de-a lungul operei sale.

Cervantes intră în serviciul lui Giulio Acquaviva, care avea să devină cardinal în 1570 și pe care probabil scriitorul l-a cunoscut la Madrid. Cei doi au mers împreună la Palermo, la Milano, în Florența, în Veneția, în Parma sau în Ferrara. După aceea însă, Cervantes s-a angajat ca soldat în compania căpitanului Diego de Urbina, îmbarcându-se pe galera Marquesa. Pe 7 octombrie 1571 a participat în bătălia de la Lepanto, în cadrul armatei creștine condusă de don Juan de Austria (fratele vitreg al regelui spaniol Felipe al II-lea). Un raport oficial elaborat opt ani mai târziu avea să spună: „Când se putea zări deja armata turcă, în bătălia navală numită, numitul Miguel de Cervantes se simțea rău și avea febră, iar numitul căpitan... și mulți prieteni ai lui i-au spus, că dacă era bolnav și avea febră, să rămână în camera sa de pe galeră; și numitul Miguel de Cervantes a răspuns că ce s-ar spune despre el, și că nu asta ar trebui să facă, și că preferă să moară luptând pentru Dumnezeu și pentru rege, decât să rămână sănătos ascunzându-se... Și s-a luptat plin de curaj cu numiții turci în numita bătălie, în locul unde se dezambarcase, ascultând ordinele căpitanului, împreună cu alți soldați. Și odată terminată bătălia, știind don Juan cât de bine luptase numitul Miguel de Cervantes, i-a crescut onorariul cu patru ducați... Din acea bătălie navală a ieșit rănit de către două săgeți, în piept și în mână, rămânând ciung.”

De aici provine porecla „ciungul de la Lepanto” (în spaniolă "el manco de Lepanto"). În realitate, nu i-a fost amputat brațul stâng, doar i s-a anchilozat după ce o bucată de plumb i-a secționat un nerv și nu a mai putut să-l miște cu atâta ușurință. Se pare că acele răni nu au fost prea grave, deoarece după șase luni de spitalizare în Messina, Cervantes și-a reluat viața militară în 1572. A făcut parte din expedițiile navale în Navarino (1572), Corfú, Bizerta și Tunisia (1573). Toate acestea s-au făcut sub comanda căpitanului Manuel Ponce de León, în regimentul lui Lope de Figueroa, menționat în opera dramatică „El alcalde de Zalamea” („Primarul din Zalamea”) a lui Pedro Calderón de la Barca.

După aceea avea să treacă prin orașe din Sicilia și Sardinia, din Genova și Lombardia. A staționat doi ani în Napoli, până în 1575. Cervantes s-a arătat întotdeauna mândru de participarea sa în bătălia de la Lepanto, care a fost pentru el, după cum avea să scrie în prefața la a doua parte din Don Quijote, „cea mai mare ocazie pe care au putut-o vedea secolele trecute, cel prezent, și pe care nici nu speră să o poată vedea cele viitoare”.

Miguel de Cervantes Saavedra, gravură de Fernando Selma^[14], 1791.

În timp ce se întorcea din Napoli în Spania la bordul galerei Sol, o flotă turcească de dimensiuni reduse, comandată de Arnaut Mamí, i-a făcut prizonieri pe Miguel de Cervantes și pe fratele său Rodrigo pe 26 septembrie 1575, în zona a ceea ce în prezent se numește Costa Brava și au fost duși în Algeria. Cervantes a fost vândut ca sclav renegatului grec Dali Mamí. Faptul că s-au găsit asupra sa scrisori de recomandare semnate de don Juan de Austria și de ducele de Sessa i-a făcut pe răpitori să creadă că Cervantes era o persoană foarte importantă și că puteau obține o recompensă bună. Au cerut 500 „escudos” de aur în schimbul libertății sale.

În cei cinci ani de închisoare, Cervantes, om cu un spirit puternic și foarte bine motivat, a încercat să evadeze de patru ori. Pentru a evita represaliile împotriva colegilor săi de detenție, s-a declarat de fiecare dată unicul responsabil. A preferat să fie torturat mai degrabă decât să fie trădător. Informațiile privind anii de detenție provin din rapoartele oficiale și din spusele lui Cervantes, precum și dintr-o carte care s-a dovedit a fi scrisă tot de marele scriitor, care e posibil să fi exagerat gesturile sale de eroism.

Prima încercare de evadare a eșuat deoarece maurul care trebuia să-l conducă pe Cervantes și colegii săi la Oran, i-a abandonat încă din prima zi. Deținuții au trebuit să se întoarcă în Algeria, unde au fost din nou puși în lanțuri și supravegheați mai atent ca înainte. Între timp, mama lui Cervantes reușise să strângă o anumită sumă de ducați, care nu s-a dovedit suficientă pentru a-i elibera pe ambii fii ai săi. Miguel a preferat să fie pus în libertate fratele său Rodrigo, care, ajuns în Spania, a conceput un plan pentru a-i elibera pe fratele său și pe ceilalți deținuți. Cervantes s-a reunit cu ceilalți deținuți într-o peșteră ascunsă, așteptând venirea unei galere spaniole. Aceasta a venit dar nu a reușit să se apropie de coastă și până la urmă a fost capturată. Creștinii ascunși în peșteră au fost descoperiți datorită trădării unuia dintre ei, poreclit „el Dorador”. Cervantes s-a declarat unicul responsabil pentru organizarea evadării și guvernatorul turc al Algeriei a decis înlănțuirea sa și închiderea într-un loc bine păzit, unde avea să rămână vreme de cinci luni.

Al treilea plan de evadare a fost gândit de Cervantes cu scopul de a ajunge până la Orán pe uscat. A trimis acolo pe un maur credincios cu scrisori pentru generalul Martín de Córdoba, în care i se explica planul și i se cerea un ghid. Din păcate, mesagerul a fost prins și scrisorile descoperite. Ele arătau clar că Miguel de Cervantes plănuise tot. A fost condamnat să primească două mii de lovituri, dar sentința nu s-a executat deoarece au intervenit mulți în sprijinul său.

Ultima încercare de evadare s-a produs mulțumită unei sume importante de bani pe care i-a înmânat-o un negustor venețian prezent în Algeria. Cervantes a achiziționat o fregată capabilă să transporte șaizeci de deținuți. Când totul era deja aranjat, unul din cei care trebuiau să fie eliberați, fostul doctor dominican Juan Blanco de Paz, a dezvăluit planul guvernatorului turc. Drept recompensă trădătorul a obținut un „escudo” și un ulcior de untură. Guvernatorul l-a mutat pe Cervantes într-o închisoare și mai sigură, chiar în palatul său. După aceea, s-a hotărât să-l ducă la Constantinopol, de unde fuga ar fi fost practic imposibilă.

În luna mai a anului 1580, au ajuns în Algeria doi reprezentanți ai ordinului creștin denumit „Părinții trinitari”, care se ocupa cu eliberarea deținuților, uneori acceptând să fie luați ei înșiși deținuți în schimbul eliberării captivilor. Era vorba de călugării Antonio de la Bella și Juan Gil, care dispunea de doar 300 sute de escudos, a încercat să-l elibereze pe Cervantes, pentru care se cerea însă 500. Călugărul a făcut apel la negustorii creștini prezenți în zonă pentru a strânge suma care lipsea. A reușit tocmai când guvernatorul se pregătea să plece spre Constantinopol, pe 19 septembrie 1580 Cervantes fiind eliberat. Ajuns în Spania pe 24 octombrie, a staționat un timp la Valencia, iar în luna noiembrie sau decembrie s-a întors, împreună cu familia sa, la Madrid.

Statuie a lui Cervantes în Piaţa Universităţii din Valladolid

În luna mai a anului 1581 Cervantes s-a mutat în Portugalia, unde își avea pe atunci sediul Curtea lui Filip al II-lea al Spaniei, cu scopul de a găsi o modalitate de a-și reface viața și a plăti din datoriile contractate de familia sa pentru a-l elibera din Algeria. A fost trimis cu o misiune secretă în Oran, deoarece avea multe cunoștințe privind cultura și obiceiurile din nordul Africii. Pentru munca sa a primit 50 de escudos. S-a întors la Lisabona și, spre sfârșitul anului, s-a îndreptat către Madrid. În februarie 1582, solicită, fără succes, să ocupe o funcție rămasă vacantă în Indii. Tot în acești ani, scriitorul întreține relații amoroase cu Ana Villafranca de Rojas, soția lui Alonso Rodríguez, un crâșmar. Din această relație a rezultat o fetiță, botezată Isabel de Saavedra, pe care scriitorul a recunoscut-o.

Pe 12 decembrie 1584, Cervantes se căsătorește cu Catalina de Salazar y Palacios, într-un sat din provincia Toledo. Catalina era o tânără care nici nu împlinise douăzeci de ani și care nu avea cine știe ce zestre. Se consideră că această căsnicie n-a fost doar sterilă, ci pur și simplu un eșec. La doi ani de la căsătorie, Cervantes își începe lungile călătorii prin Andaluzia.

E foarte probabil ca Cervantes să fi scris prima sa operă literară importantă, „La Galatea”, între anii 1581 și 1583, carte publicată prima dată la Alcalá de Henares în anul 1585. Până atunci Cervantes publicase doar câteva compoziții în versuri, ca parte a unor antologii de diverși poeți.

La Galatea a apărut împărțită în șase capitole, reprezentând doar „prima parte” a operei. Cervantes a promis că o va continua; cu toate acestea, n-a ajuns niciodată la imprimerie. În prefața sa, opera este calificată drept „eglogă” și autorul insistă asupra veșnicei sale pasiuni pentru poezie. E vorba de o nuvelă pastorală, specie introdusă în Spania de Jorge de Montemayor. Se pot observa în nuvelă influențe din călătoriile scriitorului ca soldat în Italia.

Matrimoniul însă n-a durat. A divorțat de soția sa după doi ani de căsătorie, fără să fi avut vreun copil. Cervantes nu o menționează deloc pe soția sa în numeroasele sale texte autobiografice, deși e cel care a introdus în literatura spaniolă tema divorțului (printr-un intermediu intitulat „Judecătorul divorțurilor”), imposibil într-o țară catolică. Se presupune că matrimoniul a fost nefericit, deși în intermediu autorul susține că „cel mai slab concert valorează mai mult decât cel mai bun divorț”.

În anul 1587 călătorește în Andaluzia în calitate de comisar al aprovizionării pentru Armada Invencible. Pe timpul anilor săi de comisar, face de nenumărate ori drumul între Madrid și Andaluzia, trecând prin Castilia-La Mancha. Acesta este itinerariul lui Rinconete și al lui Cortadillo.

Se stabilește la Sevilla, ajungând să lucreze ca perceptor de impozite, slujbă ce îi va atrage multe necazuri, deoarece el era însărcinat să meargă din casă în casă și să strângă impozitele, majoritatea destinate cheltuielilor pentru războaiele în care era implicată Spania. Este încarcerat în anul 1597 în Închisoarea Regală din Sevilla, în urma falimentului băncii unde Cervantes depozita impozitele. Scriitorul a fost acuzat de însușirea banului public, găsindu-se unele neregularități în calculele de care se făcea responsabil. Don Quijote a fost „conceput” chiar la închisoare, sau cel puțin asta a scris Cervantes în prefață, nefiind clar dacă a început sau nu să-l scrie în timp ce era încarcerat. Cealaltă detenție a lui Cervantes a fost una foarte scurtă, în Castro del Río (Córdoba).

Din 1604 se instalează la Valladolid (pe atunci Curtea Regală a lui Filip al III-lea al Spaniei), iar în 1605 reușește să publice prima parte din opera sa principală, „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”. Ea a marcat începutul realismului ca estetică literară și a creat specia denumită roman modern, un roman polifonic, ce va avea o influență remarcabilă, prin cultivarea a ceea ce s-a numit „o scriere dezlănțuită”, în care artistul se poate manifesta „epic, liric, tragic, comic”, cu o aparentă ingenuitate parodiind toate genurile literare. A doua parte, „El ingenioso caballero don Quijote de la Mancha”, nu apare până în 1615. Ambele părți îi permit autorului să intre în istoria literaturii universale și îl transformă într-un autor canonic al literaturii occidentale, alături de Dante, Shakespeare, Michel de Montaigne sau Goethe.

Casa din Valladolid în care a locuit Cervantes între 1604 şi 1606, timp în care a publicat prima parte din „Don Quijote”

Între cele două părți ale lui Don Quijote apar, în 1613, „Nuvelele exemplare”. E vorba de o grupare de douăsprezece narațiuni scurte, unele dintre el compuse cu mulți ani înainte, ce dau dovadă de multă originalitate. În ele autorul explorează diferite formule narative, cum ar fi satira lucianescă („Colocviul câinilor”), nuvela picarescă („Rinconete și Cortadillo”), miscelaneul („El licenciado vidriera”) nuvela bizantină („Spaniola englezoaică”, „Amantul liberal”) sau chiar nuvela polițistă („Forța sângelui”). Pentru dintre ele, cum ar fi „El celoso extremeño” („Gelosul din Extremadura”), s-a păstrat o a doua variantă, revizuită de Cervantes. Ar fi fost de ajuns doar "Nuvelele exemplare" pentru ca Cervantes să fie recunoscut ca unul din marii autori de limbă castiliană.

Cervantes s-a ocupat de asemenea de critica literară. Aceasta apare în „Galatea”, în „Don Quijote” și într-o carte de sine stătătoare, „Viaje del Parnaso” („Călătoria Parnasului”), un lung poem pe bază de terține. În 1615 publică „Opt comedii și opt intermedii noi și niciodată reprezentate”, dar drama sa, astăzi foarte populară, „La Numancia”, precum și „El trato de Argel”, au rămas necunoscute până în secolul XVIII.

Influența lui Cervantes în literatura universală a fost atât de mare, încât limba spaniolă modernă a fost numită „limba lui Cervantes”.

Miguel de Cervantes

Părinți Rodrigo de Cervantes[*] Leonor de Cortinas[*]  Căsătorit cu Catalina de Salazar y Palacios[*]  Copii Isabel de Saavedra[*]

* 1548: Wilhelm al V-lea, Duce de Bavaria (29 septembrie 1548 – 7 februarie 1626), numit cel Pios, (germană Wilhelm V., der Fromme, Herzog von Bayern) a fost Duce de Bavaria din 1579 până în 1597.

Wilhelm V s-a născut la Landshut ca fiu al Ducelui Albert V de Bavaria și a soției acestuia, Anna of Austria (1528-1590).

El a primit o educație iezuită și a arătat un atașament profund față de principiile Contrareformei iezuite. Titlul său "Piosul" i-a fost dat pentru că și-a dedicat rutina zilnică massei (când era posibil, de câteva ori pe zi), rugăciunii, contemplației și lecturii devoționale. El a luat parte la procesiuni și pelerinaje publice.

Reședința lui Wilhelm al V-lea în calitate de prinț moștenitor a fost vechiul loc fortificat Castelul Trausnitz din Landshut. Modernizarea sa de la o fortificație gotică într-un complex renascentist, inclusiv construirea unei curți interioare, a fost realizată în perioada 1568-1578.

Wilhelm al V-lea

Wilhelm al V-lea, Duce de Bavaria (portret de Hans von Aachen) Părinți Albert V, Duke of Bavaria[*] Anna de Austria  Frați și surori Maria Anna de Bavaria Maximiliana Maria von Bayern[*] Ferdinand of Bavaria[*] Ernest of Bavaria[*]  Căsătorit cu Renata de Lorena Copii Maximilian I, Elector de Bavaria Maria Anna de Bavaria Philipp William, episcop de Regensburg Ferdinand de Bavaria Eleonore Magdalena de Bavaria Karl de Bavaria Albert al VI-lea de Bavaria Magdalena de Bavaria

·         1571: S-a nascut  pictorul italian Caravaggio, un precursor al stilului baroc si unul dintre cei mai mari novatori din istoria picturii; (d.18 iulie  1610). Michelangelo Merisi da Caravaggio (n. 29 septembrie 1571 – d. 18 iulie 1610, Porto Ercole), numit după orașul său natal Caravaggio, lângă Milano, a fost un pictor italian considerat precursor al stilului baroc, indiscutabil unul dintre cei mai mari novatori din istoria picturii. Caravaggio respinge ierarhia genurilor și canonul frumuseții în pictură, conceput de umaniștii care au idealizat corpul omenesc. Pentru sublinierea realismului brutal al tablourilor sale, artistul folosește un dramatic contrast de clarobscur. Scenele biblice le înfățișează ca imagini de viață cotidiană. dând astfel tablourilor religioase o dimensiune umană deosebită. Biografii s-au apucat curând după moartea artistului, încă din secolul al XVII-lea, să scrie cărți despre viața lui Caravaggio. Realitatea se amestecă în aceste scrieri cu fantezia, dar ele povestesc întotdeauna despre aventuri, scandaluri și despre destinul schimbător al artistului.

·         1703: S-a nascut pictorul francez Francois Boucher; (d.30 mai 1770). A fost un reprezentant al stilului rococco , portretist remarcabil, renumit pentru picturile sale idilice și senzuale, cu tematică bucolică sau alegorica. A reflectat fidel in operele sale viata de curte in Franta din timpul domniei regelui Ludovic al XV-lea.

·         1758: S-a nascut celebrul amiral britanic Horatio Nelson, duce de Bronte. 
A participat la razboaiele napoleniene si s-a remarcat in bataliile navale de la Abukir, unde a distrus flota franceza, si de la Trafalgar, unde s-a confruntat cu fortele franco-spaniole. Englezii il considera erou national, considerand ca victoriile sale au facut ca Anglia sa nu fie invadata de Franta. Nelson a intrat in marina britanica la doar 12 ani, iar la 20 de ani a devenit capitan. in timpul Revolutiei Franceze i s-a incredintat comanda vasului de lupta “Agamemnon”. In timpul bataliilor purtate in Marea Mediterana si-a pierdut un ochi. A fost facut amiral dupa victoria de la Cape St. Vincent, din 1797. La scurt timp dupa aceea, din cauza unei rani a fost nevoit sa isi amputeze un brat. Batalia care i-a adus faima a fost cea de la Trafalgar, din sud-vestul Peninsulei Iberice, din 21 octombrie 1805. Nelson a obtinut o victorie completa asupra foltei franco-spaniole condusa de amiralul Villeneuve, care a fost facut prizonier. Comandantul britanic nu a apucat sa se bucure de victoria sa fiind impuscat in umar si piept de un puscas francez. A murit cu 30 de minute inainte de incheierea luptei, nu inainte de a spune: “Slava Domnului. Mi-am facut datoria.” 

·         1766: Charlotte, Prințesă Regală (Charlotte Augusta Matilda; 29 septembrie 1766 - 5 octombrie 1828) a fost un membru al familiei regale britanice, cea mai mare fiică a regelui George al III-lea al Marii Britanii și a reginei Charlotte. A fost soția regelui Frederick I de Württemberg. Charlotte a fost cea de-a treia deținătoare a titlului de Prințesă Regală.

Prințesa Charlotte s-a născut la 29 septembrie 1766 la Palatul Buckingham din Londra. Tatăl ei a fost regele George al III-lea al Regatului Unit. Mama ei a fost Charlotte de Mecklenburg-Strelitz. A fost botezată la 27 octombrie 1766 la Palatul St. James de arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Secker. Nașii ei au fost: regele și regina Danemarcii (mătușa paternă și soțul ei) și Prințesa Louisa (mătușa paternă).^[1]

Ca fiică a unui monarh britanic, Charlotte a primit la naștere titlul de HRH Prințesa Charlotte. Din octombrie 1766 a primit titlul de Prințesă Regală. Cum limba franceză era limba oficială la toate curțile europene, mica prințesă a primit un tutore francez ca să învețe franceza fără accent.

La 18 mai 1797, Prințesa Regală s-a căsătorit la Palatul St. James din Londra cu Prințul Frederic de Württemberg, fiul cel mare și moștenitor al Ducelui Frederic II Eugene de Württemberg și a soției lui, Sophia Dorothea de Brandenburg-Schwedt.

Tânărul Frederic i-a succedat tatălui său la conducerea Ducatului de Württemberg la 22 decembrie 1797. Ducele Frederic al II-lea a avut doi fii și două fiice din prima căsătorie cu Prințesa Augusta, care era fiica Ducelui Karl al II-lea de Brunswick-Wolfenbüttel și a Prințesei Augusta a Marii Britanii (sora mai mare a regelui George al III-lea) și sora mai mare a Carolinei de Brunswick, soția viitorului rege George al IV-lea al Regatului Unit. Din căsătoria Ducelui Frederic și a Prințesei Regale a rezultat un copil, o fiică care a murit la naștere în 1798.

Charlotte Mathilde în 1827, la 61 de ani.

În 1800, armata franceză a ocupat Württemberg și Ducele și Ducesa au plecat la Viena. Anul următor, Ducele Frederic a încheiat un tratat privat prin care a cedat Montbeliard Franței și a primit în schimb Ellwanger doi ani mai târziu. Și-a asumat titlul de Elector de Württemberg la 25 februarie 1803. Ca răsplată pentru că a ajutat Franța cu mari forțe auxiliare, Napoleon a recunoscut Electorul ca rege de Württemberg la 26 decembrie 1805. Alianța cu Franța tehnic l-a transformat în dușman al socrului său George al III-lea.

George al II-lea înfuriat că ginerele său a devenit unul din cei mai devotați vasali ai lui Napoleon, a refuzat să se adreseze fiicei sale în corespondență ca "regină de Württemberg". În 1813, regele Frederic a schimbat părțile și a trecut de partea aliaților, unde statutul său de cumnat al Prințului Regent (mai târziu George al IV-lea) l-a ajutat. După căderea lui Napoleon, a participat la Congresul de la Viena și a fost confirmat ca rege. A murit în octombrie 1816.

Fosta regină a continuat să locuiască la Palatul Ludwigsburg din Stuttgart și a primit vizite de la frații ei mai mici, Ducele de Kent, Ducele de Sussex, Ducele de Cambridge, Prințesa Augusta Sophia și Prințesa Elisabeta. A fost nașa de botez a nepoatei sale, Prințesa Victoria de Kent (viitoarea regină Victoria), în 1819. În 1827 s-a întors în Marea Britanie pentru prima dată de la nunta ei din 1797 pentru a se opera de hidropizie. Anul următor a murit la Palatul Ludwigsburg.

Charlotte a Marii Britanii

Prințesă Regală

Părinți George al III-lea al Regatului Unit Charlotte de Mecklenburg-Strelitz  Frați și surori Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit Prințesa Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit George al IV-lea al Regatului Unit William al IV-lea al Regatului Unit Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Ernest Augustus I de Hanovra Frederick, Duce de York Adolphus, Duce de Cambridge Augustus Frederick, Duce de Sussex Prince Octavius of Great Britain[*] Prince Alfred of Great Britain[*]  Căsătorită cu Frederic de Württemberg

* 1798: Michele Viale Prelà (n. 29 septembrie 1798, la Bastia, Corsica - d. 15 mai 1860, Bologna) a fost un arhiepiscop și cardinal al Bisericii Catolice

Michele Viale-Prelà s-a născut la Bastia, Corsica, Franța, la 29 septembrie 1798 într-o familie catolică înstărită.

Unchiul lui Michele Viale-Prelà a fost medicul papei Pius al VII-lea, iar fratele său, Benedetto, a fost medicul papei Pius al IX-lea.

Carieră:

• A fost hirotonit preot la 29 septembrie 1823.
• La 18 iulie 1841, a fost hirotonit episcop.
• La 20 iulie 1841, a fost numit nunțiu apostolic în Bavaria.
• La 7 mai 1845, a fost numit nunțiu apostolic la Viena, Imperiul Austriac.
• La 15 martie 1852, papa Pius al IX-lea l-a creat cardinal, in pectore.
• La 7 martie 1853, papa Pius al IX-lea a dat publicității existența cardinalului Michele Viale-Prelà.
• La 28 septembrie 1855, a fost înscăunat arhiepiscop de Bologna.

Printr-o mare solemnitate desfășurată la Catedrala din Blaj, la 28 octombrie 1855, Michele Viale-Prelà l-a instalat pe Alexandru Sterca-Șuluțiu, în calitate de arhiepiscop și mitropolit la Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).

Michele Viale-Prelà

·         1812: Eudoxiu baron de Hurmuzachi (sau Eudoxius Freiherr von Hormuzaki) (n. 29 septembrie 1812, Cernăuca, Cernăuți - d. 29 ianuarie/10 februarie 1874, Cernăuți) a fost un istoric, politician austriac (între altele mareșal al Ducatului Bucovinei) și patriot român, membru al Academiei Române, care a luptat pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic; a fost, de asemenea, istoric și scriitor.
Hurmuzachi s-a născut într-o veche familie aristocrată (vezi familia Hurmuzachi), ca al doilea fiu al lui Doxachi Hurmuzachi, la domeniul familiei din Cernăuca, Imperiul Austriei (actualmente în Ucraina), în regiunea istorică a Bucovinei. Tatăl său era cunoscut pentru faptul că oferea refugiu liderilor politici români transilvăneni persecutați, întrând în datorii pentru a-i putea ajuta în continuare.

După absolvirea Liceului în Cernăuți, a studiat în perioada 1830-1836, împreună cu fratele său Constantin Hurmuzaki, la Facultatea de Drept a Universității din Viena.^[3]

La sfârșitul anului 1848, ministrul justiției, baronul Alexander von Bach, l-a chemat la Kremsier ca să ajute la decretarea hotărârilor luate și adoptarea regulamentelor pentru Bucovina cu cunoștințele sale speciale și locale, apoi i-a fost încredințată traducerea codului civil și codului penal din limba germană în limba română. Tot în acest timp a devenit colaborator al ziarului politic „Bucovina” care a contribuit mult în pregătirea unei noi ere pentru această țară. Ziarul a fost publicat în limba română și germană, fiind editat de către frații săi Gheorghe și Alexandru. În anul 1850 a fost numit de către cavalerul Anton von Schmerling, pe atunci ministru al justiției, membru al comisiei pentru elaborarea unui lexicon de terminologie juridică în limba română. El a preluat de asemenea examinarea manualelor românești pentru școlari utilizate în Bucovina, mai departe a tradus câțiva ani edictele și legile imperiale în limba sa maternă. Eudoxiu, a trăit, cu scurte întreruperi, mai mulți ani la Viena, practicând studii istorice privind Bucovina. I-a fost acordată permisiunea de utilizare a arhivelor imperiale, ceea ce a fost și foarte util pentru studiul său de istorie, început în 1851, la universitatea vieneză. Mai târziu a călătorit mereu între capitală și Cernăuți.^[4]

Petiția către împăratul Austriei pentru transformarea provinciei galițiene Bucovina într-un ducat a coroanei cu acest nume, a fost susținută și subscrisă de mulți respectați români bucovineni, între ei și Eudoxiu, împreună cu frații săi Alexandru, Constantin, Gheorghe și Nicolae. Petiția a fost formulată și postulată de Iordachi Wassilko de Serecki, în 1849, în „Promemoria [memorand] privind petiția țării (landului) Bucovinei din anul 1848”/„Promemoria zur Bukowiner Landespetition vom Jahre 1848“, scrisă în limba germană și română.^[5][6] Cererea a fost conformată, dar pusă în aplicare de abia în 1861.

În 1861, Eudoxiu a fost ales deputat în Dieta Bucovinei pentru județul Câmpulung Moldovenesc-Solca.^[7] La 8 februarie 1862, el a fost numit adjunct al mareșalului Bucovinei Eugenie Hacman de către împăratul Franz Joseph I, și după demisia lui, pe data de 5 decembrie 1862, a devenit noul căpitan al țării.^[8] Politicianul a deținut această funcție cu zel și devotament față de interesele familiei imperiale austriece, Imperiul Austriac și Ducatul până în 1870.^[4] De asemenea, politicianul a fost ales pentru legislatura a II-a deputat în Consiliului Imperial (Reichsrat), dar a putut fi învestit, din cauza unei pneumonie suferite, de abia pe 23 septembrie 1867.

Prin rezultatul alegerilor pentru parlamentul Bucovinei din 1870, Partidul Federalist Român a câștigat majoritatea mandatelor deputaților, și prin urmare, Alexandru baron Wassilko de Serecki a fost ales nou mareșal, la 16 august 1870. Colapsul cabinetului lui Alfred conte Potocki la Viena a provocat schimbări în raportul de forțe în parlament și, pe 16 decembrie 1871, Eudoxiu a fost din nou numit căpitan al ducatului. Această funcție a îndeplinit-o până la moartea sa în 1874.^[9][10]

Hurmuzaki s-a simțit foarte onorat pentru primirea sa în Academia Română la București, pe 2 august 1872.

Cu data atribuirii, pe 6 mai 1872 și diplomei de la Viena din 20 februarie 1873, în conformitate cu cea mai înaltă rezoluție al împăratului Franz Joseph I al Austriei, i-a fost acordat titlul personal de baron, ca semn de recunoaștere a serviciilor sale pentru imperiu și țară precum ca urmare a nobilimii vechi a familiei sale

Baronul a rămas necăsătorit și fără copii. Ultimul mareșal a Bucovinei a fost nepotul lui de frate, Alexandru baron de Hurmuzaki. În calitate de cetățean și demnitar al Imperiului Austro-Ungar, Eudoxiu a luptat mereu pentru drepturile românilor din tot imperiul, în special pentru cei din Bucovina, devenind așa împreună cu frații săi, una dintre figurile importante ale renașterii naționale românești. Pentru această atitudine compatrioții săi de ieri și astăzi au fost și sunt foarte recunoscători. Deja în 1860, drept recunoștință, oamenii din Câmpulung i-au ridicat o movilă de piatră, numind-o „Movila lui Hurmuzachi”.^[13] În zilele noastre, numeroase instituții poartă numele acestui mare român: Multe școli, de exemplu, celebrul „Obergymnasium” din timpurile imperiale în Rădăuți, sau „Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de pretutindeni”^[14] afiliat Ministerului Afacerilor Externe. Dar, de asemenea, o mulțime de străzi și piețe, răspândite peste tot în România, sunt denumite după el.

Eudoxiu Hurmuzaki

Eudoxiu baron de Hurmuzaki, 1873 Eudoxiu baron de Hurmuzachi (sau Eudoxius Freiherr von Hormuzaki) (n. 29 septembrie 1812, Cernăuca, Cernăuți - d. 29 ianuarie/10 februarie 1874, Cernăuți) a fost un istoric, politician austriac (între altele mareșal al Ducatului Bucovinei) și patriot român, membru al Academiei Române, care a luptat pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic; a fost, de asemenea, istoric și scriitor. Cuprins 1Origini 2Biografie 3Epilog 4Opere 5Note 6Bibliografie 7Legături externe Origini[modificare | modificare sursă] Palatul Hurmuzachi-Logothetti din Cernăuți, locuința lui Eudoxiu Hurmuzachi, azi: (Str. Zankovetskaya colț cu Str. Golovna (Principală) Hurmuzachi s-a născut într-o veche familie aristocrată (vezi familia Hurmuzachi), ca al doilea fiu al lui Doxachi Hurmuzachi, la domeniul familiei din Cernăuca, Imperiul Austriei (actualmente în Ucraina), în regiunea istorică a Bucovinei. Tatăl său era cunoscut pentru faptul că oferea refugiu liderilor politici români transilvăneni persecutați, întrând în datorii pentru a-i putea ajuta în continuare. Stema baronului Eudoxiu de Hurmuzachi

* 1820: Henri, conte de Chambord (29 septembrie 1820 – 24 august 1883), a fost rege al Franței disputat în perioada 2- 9 august 1830 sub numele de Henric al V-lea, deși oficial n-a fost niciodată proclamat așa. A fost pretendentul legitimist la tronul Franței din 1844 până în 1883.

Ducele de Bordeaux.

S-a născut la 29 septembrie 1820 la Palatul Tuileries din Paris. Tatăl lui Henri, Charles Ferdinand, Duce de Berry, fiul mai mic al al regelui Carol al X-lea al Franței, a fost asasinat, cu câteva luni înainte de nașterea sa, de către bonapartistul Louis-Pierre Louvel, care a vrut să "distrugă tulpina" Bourbonilor. Șapte luni și jumătate mai târziu, Ducesa de Berry a dat naștere unui fiu, pe care Alphonse de Lamartine l-a numit "copilul unui miracol".^[1] La naștere a primit titlul de duce de Bordeaux. A fost botezat la 1 mai 1821 la Notre-Dame de Paris și a avut ca nași de botez pe unchiul și mătușa sa, ducele și ducesa de Angoulême.

Ca și sora lui mai mare Louise a fost dat în grija Ducesei de Gontaut. În 1828, Carol al X-lea încredințează educația lui baronului de Damas.^[2]. Acest educator acordă o mare importanță pentru învățarea religiei^[3]; de asemenea, el alege profesorii care îl inițiază pe prinț la materiile de bază limbi moderne — germana și italiana — exercițiile fizice și tir-ul cu pistolul.^[4].

Din partea tatălui său a avut mai mulți frați și surori vitrege în urma aventurilor extraconjugale ale acestuia. Recăsătoria mamei sale cu Hector Lucchesi Palli a produs încă cinci frați și surori vitrege.

La 2 august 1830, ca urmare a Revoluției din Iulie, bunicul lui Henri, Carol al X-lea a abdicat iar 20 de minute mai târziu, fiul său cel mare, Delfinul, de asemenea, a abdicat în favoarea micului duce de Bordeaux. Ludovic-Filip, ca general locotenet al regatului trebuia să-l proclame pe Henri ca Henric al V-lea, rege al Franței și al Navarei, însă acesta a ignorat documentul. După câteva zile, Adunarea Națională a decretat la 9 august că noul rege al Franței este Ducele de Orléans, Ludovic-Filip ^[5]. Între 2 și 9 august, tânărul Henri în vârstă de zece ani, a fost rege sub numele de Henric al V-lea.

Henri împreună cu familia sa au părăsit Franța și au plecat în exil la 16 august 1830.^[6]. Familia regală s-a instalat la Castelul Holyrood din Marea Britanie. În aprilie 1832, ducesa de Berry, mama contelui de Chambord, a debarcat în Franța în speranța de a provoca o revoltă în partea de vest a Franței, care ar fi acordat tronul fiului său. Încercarea ei a eșuat. Arestată în noiembrie 1832, închisă în fortăreața Blaye, ea a născut o fată, fructul unui mariaj secret cu contele de Lucchesi-Palli. Discreditată, ea a fost exilată și fostul rege Carol al X-lea a încredințat educația nepoților săi unei alte nurori, ducesa d'Angoulême, fiica defunctului rege Ludovic al XVI-lea și a Mariei Antoaneta.

În octombrie 1832, familia regală a părăsit Anglia și s-a instalat la palatul regal din Praga în Austria. La 27 septembrie 1833, pentru majoratul lui Henri fixat la vârsta de 13 ani, conte de Chambord a primit un grup de francezi legitimiști, care l-au salutat cu strigătele "Trăiască regele!". Primul act pe care ducele de Bordeaux îl face este un "protest solemn față de uzurparea lui Louis-Philippe."

Henri, conte de Chambord

În octombrie 1836, familia regală trebuie să părăsească Praga pentru Gorizia, unde Carol al X-lea moare la 6 noiembrie. Fiul său în vârsta de 61 de ani, Ducele d'Angouleme, care deține, de asemenea, titlul de conte de Marnes devine de drept Ludovic al XIX-lea în ochii legitimiștilor. La 28 iulie 1841, contele de Chambord a fost victima unui accident de călărie care l-a obligat la o lungă convalescență și l-a lăsat șchiopătând.

Moartea ducelui d'Angoulême survenită la 3 iunie 1844 a făcut ca Henri să devină șeful Casei Regale și să fie recunoscut de către susținătorii săi legitimiști drept Henric al V-lea. În 1844, contele de Chambord și mătușa lui, ducesa d'Angoulême, s-au stabilit la Castelul Frohsdorf, situat la sud-est de Viena. La 15 noiembrie 1846, contele de Chambord s-a căsătorit cu Maria Theresa de Modena cu care a format un cuplu unit. Tatăl prințesei în vârstă de 29 de ani, Ducele de Modena, era singurul suveran european care nu recunoscuse Monarhia din Iulie. Cu câțiva ani mai înainte, contele de Chambord a vrut să se căsătorească cu sora mai mică a soției sale, Maria Beatrice de Modena, dar aceasta era deja promisă Infantelui Spaniei, pretendentul carlist, Jean de Bourbon.

În februarie 1848 a început Revoluția; Louis-Philippe a trebuit să abdice la 24 februarie și se proclamă Republica. Prințul Louis-Napoléon Bonaparte este ales președinte al Republicii în decembrie 1848. În iunie 1848 contele de Chambord a inițiat un prim gest de împăcare cu familia d'Orléans. În 1850, la moartea lui Louis-Philippe el a celebrat o slujbă în memoria defunctului și a scris văduvei lui, regina Marie-Amélie.

În 1851, Henri moștenște de la mătușa sa castelul Frohsdorf din Austria. Se instalează acolo definitiv și conservă amintirile regale: portrete ale familiei regale, steagul alb dat de Carol al X-lea în august 1830, cadouri de la legitimiști. Construiește pe domeniul Frohsdorf două școli pentru copiii personalului castelului și o parohie.

Sub al Doilea Imperiu, contele de Chambord menține contacte regulate cu reprezentanții partidului legitimist din Franța, cu care a schimbat o corespondență secretă. Din 1862, el a făcut cunoscută poziția sa prin manifeste adresate francezilor, le-a făcut cunoscută doctrina sa și a elaborat un proiect politic: a pledat pentru o manarhie care realizează "o alianță atât de dorită între o conducere puternică și o înțeleaptă libertate", a pledat pentru descentralizare politică și administrativă. El se gândea, de asemenea, la problema socială.

În august 1870, când Franța lui Napoleon al III-lea are grave înfrângeri în războiul contra Prusiei, contele de Chambord părăsește Frohsdorf cu intenția de a se înrola. El a lansat la 1 septembrie 1870 un apel pentru a "respinge invazia prin toate mijloacele pentru a salva onoarea Franței, integritatea teritoriilor sale".^[7]

O propunere pentru steagul Franței prin care se combină drapelul tricolor cu florile de crin regale.

La 4 septembrie 1870 al Doilea Imperiu s-a prăbușit după înfrângerea de la Sedan. În februarie 1871 în Franța au loc alegeri din care rezultă noua Adunare care este alcătuită din 240 de deputați republicani și 400 de deputați monarhiști împărțiți între legitimiști și orleaniști. La 8 iunie 1871, Adunarea a abolit legile care interzic bourbonilor intrarea în Franța. În iulie contele de Chambord se întoarce pentru câteva zile în Franța pe care a trebuit s-o părăsească în 1830. La 5 iulie 1871 el primește o delegație de deputați regaliști, care reunesc cele trei mari case monarhice ale Franței cu scopul de a-l convinge să adopte drapelul tricolor. Dar prințul primește, de asemenea, la Chambord mulți reprezentanți ai adepților săi din toate clasele sociale și încearcă să-i convingă că oamenii din Franța nu sunt atât de atașați de tricolor. A părăsit Franța și a lansat un manifest publicat în L'Union la 8 iulie, în care spune că nu va lăsa să-i fie smuls din mâini steagul lui Henric al IV-lea, Francisc I și al Ioanei d'Arc.

Contele de Chambord

În mai 1873, președintele Republicii, Adolphe Thiers, declară că "monarhia este imposibilă" și că republica este preferată. Majoritatea regalistă din Adunare provoacă demisia sa la 24 mai 1873. Este înlocuit cu mareșalul Patrice de Mac-Mahon, favorabil restaurării monarhiei. Moartea lui Napoleon al III-lea în ianuarie, plecarea republicanului Thiers în mai, evacuarea trupelor germane în septembrie, creează un climat propice pentru restaurare.

La 5 august 1873, contele de Paris, nepotul fostului rege Louis-Philippe, s-a dus la Frohsdorf pentru a-l întâlni pe contele de Chambord și a-l saluta ca "unic reprezentant al principiului monarhic". El a adăugat că dacă Franța vrea să se întoarcă la monarhie, "nici o concurență nu se va ridica din familia noastră".

La 4 octombrie, deputații regaliști au numit un comitet responsabil cu acordul contelui de Chambord asupra unui proiect a viitoarei constituții, înainte de votul restaurării monarhiei. Comitetul l-a desemnat pe deputatul Charles Chesnelong pentru a se întâlni cu pretendentul. La 14 octombrie 1873, la Salzburg, contele de Chambord aprobă proiectul constituțional parlamentar liberal pe care i-l expune Chesnelong. Prințul nu are nici o obiecție la liniile deja prezentate: recunoașterea dreptului regal ereditar, elaborarea unei constituții discutate de Adunare, separarea puterilor și bicameralismului, responsabilitatea politică a miniștrilor, garantarea libertăților civile și religioase.^[8]. Totuși, contele de Chambord nu a ascuns interlocutorului său că nu va accepta niciodată steagul tricolor.^[9].

Ducele Gaston d'Audiffret-Pasquier informează francezii printr-un comunicat de presă că modificările drapelului nu pot fi făcute decât cu acordul regelui și a reprezentării naționale, fără să fie vorba de o înlocuire a steagului. Or, contele de Chambord este dispus să accepte drapelul tricolor temporar cu condiția să poată avea inițiativa de a-l modifica. Pentru că unele ziare au scris despre definitiva raliere a contelui de Chambord la tricolor, la 27 octombrie, contele publică în ziarul legitimist L'Union o scrisoare în care își reafirmă atașamentul față de steagul alb. Nemaiputând spera la obținerea unei majorități, lucrările comitetul care a pregătit restaurarea monarhiei s-au încheiat la 31 octombrie.

Contele de Chambord, care nu se aștepta la acest rezultat, a făcut o mișcare să-și recupereze șansele: a mers incognito în Franța la 9 noiembrie 1873 și s-a instalat la unul dintre susținătorii săi, contele de Vanssay. S-a încercat organizarea unei întâlniri între conte și președintele Republicii, mareșalul Mac Mahon, însă președintele refuză întâlnirea, considerând că funcția sa de șef al executivului îi interzice acest lucru.^[10]. În noaptea de 20 noiembrie, Adunarea, care a ignorat prezența contelui în Franța, a votat durata mandatul prezidențial la șapte ani, prelungind puterea lui Mac Mahon.

Pentru orleaniști, acest lucru permite așteptarea morții contelui de Chambord pentru ca vărul său Philippe d'Orléans, conte de Paris să urce pe tron, acceptând drapelul tricolor. Republica nu era văzută decât ca un regim temporar.

Cei doi pretendenți la coroana Franței; Juan de Bourbon, conte de Montizón (stânga) susținut de legitimiști; Philippe d'Orléans, Conte de Paris (dreapta) susținut de orleaniști.

Contele de Chambord se întoarce la Frohsdorf. Nu-și pierde speranța însă veștile care vin din Franța îi indică dispariția majorității regaliste și victoria republicanilor. Republica se instituie în ianuarie 1875 prin amendamentul Wallon și legile constituționale din februarie și din iulie organizează funcționarea ei. În 1879, după demisia președintelui Mac Mahon, întreaga putere aparține republicanilor.

În iunie 1883, contele de Chambord suferă de o afecțiune a tractului digestiv și moare în exil la Frohsdorf, la 24 august 1883. "Henric al V-lea" este îngropat lângă Carol al X-lea, Ducele și Ducesa d'Angoulême, la Gorizia în Austro-Ungaria (astăzi Nova Gorica în Slovenia).

Contele de Chambord nu a avut copii. Încă din timpul vieții sale s-a ridicat problema succesorului său. Conform teoriei legitimiste, coroana revenea bourbonilor spanioli, care erau descendenți ai nepotului regelui Ludovic al XIV-lea. Acesta din urmă a urcat pe tronul Spaniei în 1700 sub numele de Filip al V-lea, și a renunțat la drepturile sale asupra tronului Franței pentru el însuși și toți urmașii săi, prin Tratatul de la Utrecht în 1713, dar întreaga renunțare devine nulă în conformitate cu principiul de non-disponibilitate a coroanei.
Pentru orleaniști, Filip al V-lea a renunțat la tronul Franței, și coroana urma să revină șefului casei d'Orléans, în temeiul tratatelor bilaterale de la Utrecht.

Întrebarea a fost pusă și contelui de Chambord, care a afirmat că succesorul său va fi "cel de drept".^[11]. În testamentul său, contele de Chambord nu l-a menționat pe contele de Paris și a lăsat unui bourbon spaniol, Ducelui de Madrid, fiul lui Juan de Bourbon, arhivele, armele, colierele ordinelelor regale și steagurile încredințate în 1830 de Carol al X-lea.

După decesul contelui de Chambord, o minoritate legitimistă fidelă, susținută de contesa de Chambord, l-a recunoscut ca "rege de drept" pe Juan de Bourbon, conte de Montizón, descendent al regelui Ludovic al XIV-lea, și în egală măsură pretendent carlist la coroana Spaniei.

O majoritate a regaliștilor francezi și-au pus speranțele de restaurare a monarhiei în Philippe d'Orléans, Conte de Paris, nepotul regelui Louis-Philippe, pentru că a trăit în Franța și era cunoscut de francezi.

Henri, conte de Chambord

Rege al Franței (disputat)

Părinți Charles Ferdinand, Duce de Berry Prințesa Caroline Ferdinande, Ducesă de Berry  Frați și surori Luisa Maria Tereza de Bourbon-Artois  Căsătorit cu Arhiducesa Maria Theresa de Austria-Este

* 1827: Prințesa Hermine de Waldeck și Pyrmont (n. 29 septembrie 1827; d. 16 februarie 1910) a fost prințesă germană. A fost a doua fiică a lui George al II-lea, Prinț de Waldeck și Pyrmont și a soției acestuia, Prințesa Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg. A fost mătușa reginei Emma a Țărilor de Jos.

La 25 octombrie 1844, la Arolsen, s-a căsătorit cu vărul ei, Adolf I George de Schaumburg-Lippe. Mama ei era sora tatălui lui. Tânărul cuplu a avut opt copii:

• Prințesa Hermine de Schaumburg-Lippe (1845–1930); căsătorită cu Ducele Maximilian de Württemberg, singurul fiu al Ducelui Paul Wilhelm de Württemberg.
• Prințul Georg de Schaumburg-Lippe (1846–1911); i-a succedat tatălui său ca Prinț de Schaumburg-Lippe; s-a căsătorit cu Prințesa Marie Anne de Saxa-Altenburg.
• Prințul Hermann de Schaumburg-Lippe (1848–1928).
• Prințesa Emma de Schaumburg-Lippe (1850–1855).
• Prințesa Ida de Schaumburg-Lippe (1852–1891); căsătorită cu Heinrich XXII, Prinț Reuss de Greiz.
• Prințul Otto Heinrich de Schaumburg-Lippe (1854–1935); căsătorit cu Anna von Koppen.
• Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe (1859–1917); căsătorit cu Prințesa Victoria a Prusiei, fiica împăratului Frederic al III-lea al Germaniei și a Victoria, Prințesă Regală, fiica cea mare a reginei Victoria a Regatului Unit.
• Prințesa Emma de Schaumburg-Lippe (1865–1868).

Două dintre fiicele ei s-au numit Emma după mama ei; ambele au murit în copilărie.

Prințesa Hermine de Waldeck și Pyrmont

Părinți George al II-lea Prințesa Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg  Frați și surori George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont Augusta de Waldeck-Pyrmont  Căsătorită cu Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe Copii Prințesa Hermine Prințul Georg de Schaumburg-Lippe Prințul Hermann Prințesa Emma Prințesa Ida de Schaumburg-Lippe Prințul Otto Heinrich Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe Prințesa Emma

·         1843: S-a nascut generalul rus  Mihail Dimitrievici Skobelev  (d.1882), participant la Razboiul de Independenta a Romaniei  (1877–1878). A fost  faimos pentru cucerirea Asiei Centrale. Îmbrăcat în uniformă albă și aflat pe un cal alb, era poreclit de către soldații săi ca “Generalul Alb” , și de turci “Pașa Alb”. În timpul  campaniei în Khiva, adversarii săi turci l-au numit goz zanli sau “ochi sângeroși”. Feldmareșalului britanic Bernard Montgomery a scris despre  Skobelev ca a fost “cel mai capabil comandant unic”din lume între anii 1870 și 1914 și l-a caracterizat drept un “abil și inspirat” lider.

·         1853: Prințesa Thyra a Danemarcei (29 septembrie 1853 – 26 februarie 1933) a fost fiica cea mică a regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și a reginei Louise von Hessen-Kassel. În 1878 s-a căsătorit cu Ernest Augustus, moștenitorul exilat al regatului de Hanovra. Cum regatul de Hanovra fusese anexat Prusiei în 1866, ea și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în exil cu soțul ei în Austria.

Thyra a fost sora regelui Frederic al VIII-lea al Danemarcei, a reginei Alexandra a Regatului Unit, a regelui George I al Greciei și a împărătesei Maria Feodorovna a Rusiei.

Christian al IX-lea al Danemarcei cu soția sa și cei șase copii ai lor în 1862. De la stânga la dreapta: Dagmar, Frederic, Valdemar, Christian IX, regina Louise, Thyra, George și Alexandra.

Prințesa Thyra s-a născut la 29 septembrie 1853 la Palatul Galben din Copenhaga ca a treia fiică și al cincilea copil al Prințului Christian și a Prințesei Louise a Danemarcei. Familia ei era relativ obscură până când tatăl ei, Prințul Christian de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, a fost ales de consiliul marilor puteri să-i succeadă vărului său îndepărtat fără copii, regele Frederic al VII-lea, la tronul danez. La doar două luni după nașterea Thyrei, Actul de Succesiune a trecut și Prințul Christian a primit titlul de Prinț al Danemarcei.

În 1863, când Thyra avea 10 ani, regele Frederic al VII-lea a murit și tatăl ei i-a succedat la tronul Danemarcei ca regele Christian al IX-lea. Mai devereme, în același an, fratele ei Vilhelm a fost ales rege al Greciei iar sora ei Alexandra s-a căsătorit cu Eduard, Prinț de Wales. În 1866, cealalată soră Dagmar s-a căsătorit cu țareviciul Rusiei, Alexandru.

Thyra a fost o tânără femeie atractivă, cu părul închis la culoare și cu ochi albaștri. Mama ei, regina Louise, dorea și pentru cea mai mică fiică o partidă bună așa cum făcuseră ficele mai mari. Primul pețitor al Thyrei a fost regele Willem al III-lea al Olandei însă acesta era cu 36 de ani mai în vârstă decât ea, așa că a fost refuzat. Mai târziu, el s-a căsătorit cu Emma de Waldeck și Pyrmont. Fiica lor a fost Wilhelmina a Olandei iar descendenții ei stau pe tronul Olandei.

Ducesa de Cumberland cu fiica ei, Prințesa Olga.

La 21 decembrie/22 decembrie 1878, la Copenhaga, Thyra s-a căsătorit cu Ernest Augustus, Prinț Moștenitor de Hanovra. Ernest Augustus era copilul cel mare și singurul fiu al regelui George al V-lea de Hanovra și al soției lui, Prințesa Marie de Saxa-Altenburg.

Înainte de căsătorie, Thyra fusese îndrăgostită de Vilhelm Frimann Marcher, locotenet de cavalerie, iubire din care a rezultat o sarcină.^[1] Fratele ei, George I al Greciei, a sugerat ca pentru evitarea scandalului, nașterea să aibă loc la Atena. Presa daneză a scris că era bolnavă de icter.^[1] A născut o fată, Maria, la 8 noiembrie 1871 care a fost adoptată de Rasmus și Anne Marie Jørgensen din Odense la scurt timp după naștere și au rebotezat-o Kate; Kate s-a căsătorit în 1902 cu Frode Pløyen-Holstein și a murit în 1964.^[2] Marcher s-a sinucis la 4 ianuarie 1872 după o confruntare cu regele

Prințesa Thyra

Prințesă Moștenitoare deHanovra Ducesă de Cumberland și Teviotdale

Părinți Christian al IX-lea al Danemarcei Louise von Hessen-Kassel  Frați și surori Dagmar a Danemarcei Alexandra a Danemarcei George I al Greciei Frederic al VIII-lea al Danemarcei Prințul Valdemar al Danemarcei  Căsătorită cu Ernest Augustus, Prinț Moștenitor de Hanovra Copii Prințesa Marie Louise Prințul George William Alexandra, Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin Prințesa Olga Prințul Christian Ernest Augustus al III-lea, Duce de Braunschweig

·         1864: S-a născut scriitorul, filosoful şi dramaturgul Miguel de Unamuno, iniţiator al existenţialismului în Spania (eseuri cu caracter filosofic “Despre sentimentul tragic al vieţii la oameni şi la popoare”, “Agonia creştinismului”) (m. 31 decembrie 1936). Miguel de Unamuno (n. 29 septembrie 1864, Bilbao; d. 31 decembrie 1936, Salamanca) a fost un prozator spaniol, filozof, profesor, eseist, poet și dramaturg.
* 1866: Mihail Serhiovici Hrușevski (ucraineană Михайло Сергійович Грушевський; Chełm, 29 septembrie [S.V. 17 septembrie] 1866 – Kislovodsk, 26 noiembrie 1934) a fost un academician, politician și istoric ucrainean, una dintre cele mai importante persoane din timpul renașterii Ucrainei de la începutul secolului al XX-lea. A decedat în circumstanțe necunoscute în 1934.

Mihailo Hrușevski

* 1867: Walther Rathenau (n. 29 septembrie 1867, Berlin, Regatul Prusiei – d. 24 iunie 1922, Berlin, Statul Liber Prusia[*], Republica de la Weimar a fost un industriaș, scriitor și politician liberal german. Ca urmare a semnării Tratatului de la Rapallo în calitate de ministru de externe al Republicii de la Weimar, a devenit la două luni după semnarea acestuia victima unui asasinat politic al Organisation Consul.

Walther Rathenau a fost fiul cel mai mare al industriașului germano-evreu Emil Rathenau (fondatorul firmei AEG) și al soției acestuia, Mathilde (născută Nachmann), din Berlin. El a crescut acolo împreună cu frații săi Erich (1871-1903) și Edith (1883-1952) și a urmat liceul Königliche Wilhelm-Gymnasium. Între 1886-1889 a studiat la Straßburg și Berlin fizica, filosofia și chimia, până la absolvire cu lucrarea de licență „Absorbția luminii în metale”. În 1889-1890 a studiat disciplina construcții de mașini la Școala Tehnică din München.

Walther Rathenau

* 1882: Prințesa Alexandra de Hanovra și Cumberland (în germană Alexandra Louise Marie Olga Elisabeth Therese Vera Prinzessin von Hannover und Cumberland; n. 29 septembrie 1882,^[1] Schloss Ort[*], Austro-Ungaria – d. 30 noiembrie 1963, Castelul Glücksburg, RFG), a fost prințesă a Marii Britanii și Irlandei, Ducesă de Brunswick-Lüneburg.
Alexandra a fost al treilea copil și a doua fiică a Prințului Moștenitor de Hanovra, Ernest Augustus și a soției lui, Prințesa Thyra a Danemarcei, care era fiica cea mică a regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și a reginei Louise de Hesse-Kassel. Pe linie paternă Alexandra a fost stră-strănepoata regelui George al III-lea al Regatului Unit (1738–1820) și a reginei Charlotte de Mecklenburg-Strelitz (1744–1818).

Alexandra s-a căsătorit la 7 iunie 1904 la Gmunden, Austro-Ungaria cu Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin, fiul lui Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin și al soției sale, Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei. Alexandra și Frederic Francis au avut cinci copii:

• Friedrich Franz, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin (22 aprilie 1910 – 31 iulie 2001). Căsătorit cu Karin Elisabeth von Schaper, fiica lui Walter von Schaper și a baronesei Louise von Münchhausen. Cuplul nu a avut copii.
• Ducele Christian Louis de Mecklenburg-Schwerin (29 septembrie 1912 – 1996). Căsătorit cu Prințesa Barbara a Prusiei, fiica Prințului Sigismund al Prusiei și a Prințesei Charlotte de Saxa-Altenburg. Cuplul a avut copii.
• Ducesa Olga de Mecklenburg-Schwerin (1916–1917).
• Ducesa Thyra de Mecklenburg-Schwerin (18 iunie 1919 – 27 septembrie 1981).
• Ducesa Anastasia de Mecklenburg-Schwerin (11 noiembrie 1923 – 25 ianuarie 1979). Căsătorită cu Prințul Friedrich Ferdinand de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, fiul Prințului Albrecht de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și al Contesei Ortrud de Ysenburg și Büdingen. Cuplul a avut copii.

Prințesa Alexandra de Hanovra

Părinți Ernest Augustus, Prinț de Hanovra Prințesa Thyra a Danemarcei  Frați și surori Princess Olga of Hanover[*] Prințesa Marie Louise de Hanovra Prince George William of Hanover[*] Prince Christian of Hanover[*] Ernest Augustus, Duce de Brunswick  Căsătorită cu Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin Copii Friedrich Franz, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin Ducele Christian Ludwig Ducesa Olga Ducesa Thyra Anastasia, Prințesă Frederick Ferdinand de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

·         1888: S-a născut lingvistul şi filologul Iorgu Iordan, membru al Academiei Române, întemeietor al Institutului de Filologie Română “Al. Philippide” din Iaşi, al Societăţii române de lingvistică romanică, pe care a condus-o până la sfârşitul vieţii. A fost preşedinte şi vicepreşedinte al Comisiei Naţionale pentru UNESCO şi a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţilor din Berlin, Budapesta, Montpellier, Roma, Iaşi (m. 20 septembrie 1986).

·         1894 (29 septembrie / 12 octombrie): S-a născut (la Sinaia) principesa Elisabeta de Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea copil al regelui Ferdinand şi al reginei Maria. S-a măritat pe 27 februarie 1921 cu diadohul (principele moștenitor) George al Greciei, devenind peste un an regină. Cuplul nu a avut copii. si  divorțat în 1935, stabilindu-se în România până în ianuarie 1948, când a fost nevoită să părăsească definitiv țara, la fel ca ceilalți membri ai familiei regale. Viața în exil și-a petrecut-o în Franța, la Cannes, unde a închiriat un apartament și unde a murit în 1956, la vârsta de 62 de ani.

* 1898: Vera Vasilievna Smirnova (în rusă Вера Васильевна Смирнова, n. 17/29 septembrie 1898, Sankt Petersburg, Imperiul Rus – d. 1977, Moscova, URSS) a fost o scriitoare sovietică de cărți pentru copii, critic literar și memorialist. A publicat popularele cărți pentru copii „Gheroi Elladî” și „Devociki”. A fost sora regizoarei Aleksandra Smirnova-Iskander.

Vera Vasilievna Smirnova s-a născut în 1898 în orașul Sankt Petersburg, unde tatăl ei, originar dintr-o familie de țărani, a lucrat ca paznic la Academia Imperială de Arte Frumoase.

În anul 1903 tatăl a obținut postul de portar la Banca Ruso-Asiatică și s-a mutat cu familia la Novîi Marghelan (în prezent — Fergana; în perioada 1907-1924 orașul a fost numit Skobelev).

Vera Smirnova a absolvit cu medalia de aur Gimnaziul de Fete din Skobelev, a urmat cursuri pedagogice, iar din toamna anului 1914 a predat timp de doi ani într-o școală primară.

Începând din toamna anului 1916 a urmat cursuri de filologie-istorie la Institutul de Educație Feminină Bestujev din Petrograd și a frecventat în același timp studioul teatral V. Меyerhold.

La sfârșitul anului 1917 Vera Smirnova s-a întors în Fergana, unde a lucrat la biblioteca orășenească, a înființat și condus un teatru pentru copii, a scris piese de teatru pentru copii și le-a pus în scenă. Începând din anul 1922 a predat limba și literatura rusă și științele sociale la o școală din oraș.

S-a căsătorit cu pictorul Mihail Ianțîh,^[1] iar în anul 1923 s-a născut fiica lor, Irina. În anul 1925 a plecat la Kiev, la sora ei, Aleksandra, care era regizoare de teatru.  Vera Smirnova a început să scrie recenzii de spectacole. În 1927 a apărut la Kiev volumul «Глиняный кувшин», care conținea poezii dedicate Asiei centrale (coperta cărții a fost ilustrată de Mihail Ianțîh).

În 1929 Vera Smirnova s-a despărțit de soțul ei și s-a mutat la Moscova. În 1930 a început să lucreze ca redactor asistent la departamentul de copii al editurii Molodaia Gvardia. A publicat cartea de basme «Манои» («Мастерская детских игрушек»), care a stârnit interesul criticilor și dezbateri aprinse. În anii 1930, Vera Smirnova a lucrat în redacția pentru copii a radiodifuziunii, la Teatrul Central pentru copii  (în prezent Teatrul Academic Rus pentru tineret) și în consiliul editorial al revistelor «Мурзилка» și «Пионер». Poveștile ei pentru copii au fost publicate în reviste și culegeri. Printre cărțile publicate se numără «Два сердца» (1930), «Чудесные превращения одного стула» (1930), «Заморяне» (1931) și altele.

În aceiași ani Smirnova a scris piesa «Токмаков переулок» pentru «Бауманского театра рабочих ребят», bazată pe un materialul documentar și prezentând viața copiilor și adolescenților din raionul Bauman al Moscovei. „Băieții de la școlile vecine au mers la acest spectacol de două-trei ori. S-au văzut pe scenă pe ei înșiși, pe părinții lor, pe vecinii lor”, își amintea scriitoarea Evghenia Taratuta.^[2] Pentru Teatrul Central pentru copii Vera Smirnova a scris piesa «Сказки Андерсена», care a fost pusă în scenă la Teatrul Național de la Oslo în 1938.

La sfârșitul anilor 1930 Vera Smirnova a condus cenaclul literar de la Casa pionierilor din Moscova. Unul dintre foștii participanți la acel cenaclu, viitorul etnograf și istoric Vladimir Kabo își amintește: „Vera Vasilievna a fost un om minunat: critic literar și scriitor pentru copii, ea a fost, de asemenea, un profesor remarcabil, care a știut cum să găsească drumul către inimile și mințile adolescenților îndrăgostiți de literatură și care visau la o carieră literară. Ea ne-a vorbit serios ca și cum am fi fost adulți și noi am apreciat asta. Ea i-a văzut și cunoscut pe toți, i-a iubit și apreciat pe adolescenți”.^[3] Cu mulți foști elevi ai cenaclului Vera Smirnova a continuat să păstreze legătura și să corespondeze mulți ani. 

În 1935 a murit fiica ei cea mare, Irina. Vera Smirnova s-a căsătorit cu un editorul și jurnalistul Ivan Ignatievici Halturin. Cei doi au avut un fiu pe nume Vladimir.

La comanda editurii Dettghiz Vera Smirnova a lucrat timp de aproape doi ani la o carte intitulată „Povești despre copilăria lui Iosif Stalin”, dar însuși Stalin a interzis cartea: „Autoarea a fost indusă în eroare de vânătorii de basme”, — a scris el într-o scrisoare adresată directorului editurii.^[4] În 1939 a publicat cartea pentru copii „Tovarășul Sergo” despre revoluționarul Sergo Ordjonikidze.

Încă din 1940, Smirnova s-a ocupat cu activitatea de critică literară, publicând articole despre teatru și  literatura contemporană în mod regulat în publicații periodice și antologii.

În timpul războiului, a fost refugiată, împreună cu fiul ei, la Cistopol, trecând împreună cu familiile altor scriitori prin toate greutățile traiului în refugiu.^[5] Ea a lucrat la o școală, la o grădiniță și la o unitate locală de radio.

În 1943 Vera Smirnova s-a întors la Moscova. În anii 1943-1945 a fost șefa secției de proză a revistei «Знамя». Apoi a fost șefă de catedră la Institutul de Literatură Maxim Gorki, a predat un curs de literatură pentru copii, a condus seminarul de critică literară și a fost membră în consiliul editorial al revistei  «Пионер».

În anii 1950 au apărut două dintre cele mai cunoscute și mai publicate cărți ale Verei Smirnova: miturile Greciei Antice repovestite pentru copii — „Eroii Eladei” (1953) și romanul „Fetele” (1959). Evghenia Taratuta își amintește povestea Verei Smirnova despre cum a apărut ideea cărții „Eroii Eladei”: „În timpul războiului, în refugiu, când fiul ei Volodea a căzut grav bolnav și zăcea în spital, el i-a cerut să-i citească ceva, dar nu aveau cărți. Apoi Vera Vasilievna a început să-și amintească miturile și scria seara poveștile pe care și le amintea, apoi le spunea a doua zi fiului ei și băieților din camera lui. „Poate că pot fi numite a treisprezecea muncă a lui Heracle, dar poveștile despre acesta l-au ajutat să se recupereze pe Volodea și pe tovarășii săi!”— a spus Vera Vasilievna. Și apoi, ea a adunat aceste povestiri într-o carte...”^[6]

Eroina cărții „Fetele” sunt mica nepoata a Verei Smirnova și fiica ei Irina; acțiunea are loc în Kiev, la sfârșitul anilor 1920, iar toate celelalte personaje și evenimente sunt luate, de asemenea, din viața reală.^[7] Cartea prezintă aventurile amuzante și emoționante a trei fete, viața lor de zi cu zi, jocurile, certurile, visele și descoperirile făcute.

Fiul Verei Smirnova, Volodea, a murit în mod tragic în 1955, el înnecându-se în râul Lielupe la Jūrmala.^[8]

Vera Smirnova s-a remarcat ca autoare de studii critice și biografice despre Samuil Marșak, L. Kvitko, Arkadi Gaidar. Articolele publicate despre scriitorii pentru copii au fost incluse în culegerea «О детях и для детей» (1963). A publicat cărțile «О литературе и театре» (1956), «Современный портрет» (1964), «Книги и судьбы» (1968), «Из разных лет» (1974) dedicate scrierilor lui M. Bulgakov, E. Schwartz, A. Tolstoi, L. Panteleev, Konstantin Fedin, Antoine de Saint-Exupéry, Janusz Korczak, unor scriitori din Asia centrală (ea a tradus în limba rusă cărți ale unora dintre ei precum Satîm Ulug-Zoda, Djalol Ikrami, Abdulla Qahhor și Abdulla Qodiriy) etc. Vera Smirnova a povestit în memoriile ei despre întâlnirile cu V. Meyerhold, Kornei Ciukovski, S. Marșak, G. Neigauz etc.^[9]

A fost decorată cu ordinele „Insigna de onoare”, „Steagul Roșu al Muncii”, medalia „Pentru merite în războiul pentru apărarea patriei din 1941-1945” și „800 de ani de la fondarea orașului Moscova”.

În ultimii ani, Vera Smirnova a lucrat la o carte de amintiri, a vizitat orașul Fergana, unde și-a petrecut copilăria și adolescența. Biblioteca sa formată din 418 cărți cu autografe ale autorilor a fost donată Muzeului Regional din Fergana.^[10] Biblioteca soțului ei, Ivan Halturgin, a fost lăsată în casa acestuia care a devenit Biblioteca regională Kirov.^[11]

Vera Vasilievna Smirnov a murit în 1977, la Moscova, și a fost înmormântată în cimitirul Golovino.

Opera:

Cărți pentru copii

1. Смирнова В. В. Два сердца. — М.- Л.: Гиз, 1930.- 16 с.
   • Traducere: Smirnova V.V. Kaksi sydäntä. - Petroskoi : Kirja, 1934. - 11 с. [на фин.яз] 
2. Смирнова В. В. Кому плохо — кому хорошо. М.- Л.: Гиз, 1930. — 16 с.
3. Смирнова В. В. Манои. — М.- Л.: Гиз, 1930.- 72 с.
4. Смирнова В. В. Чудесные превращения одного стула. — М.- Л.: Гиз, 1930. — 16 с.
5. Смирнова В. В. Заморяне. — М.- Л.: Мол. гв., 1931. — 80 с.
6. Смирнова В. В. Наш старший товарищ. — М.- Л.: Мол. гв., 1932. — 22 с.
7. Смирнова В. В. Рассказы об игрушках. — М.- Л.: Мол. гв., 1932.- 16 с.
8. Смирнова В. В. Здравствуйте. — М.: Мол. гв., 1933. — 15 с.
9. Смирнова В. В. Новое платье короля: (По сказке Андерсена) / В. Смирнова. — М.: изд. и стеклогр. Центр. упр. по распространению драматургич. продукции Цедрам, 1936. — 27 с.
10. Смирнова В. В. Товарищ Серго: Рассказы из жизни Г. К. Орджоникидзе. — М.- Л.: Детиздат, 1939. — 80 с.
11. Смирнова В. В. Девочки: Рассказы о маленьких / Рис. А. Давыдовой. — М.: Детгиз, 1959. — 128 с.
12. Смирнова В. В. Девочки. / Рис. М. Успенской. — М.: Детгиз, 1963. — 144 с.
    • Переиздания: М.: Дет. лит., 1968;
13. Смирнова В. В. Палочка с шариком / Рис. Н.Носкович. — М.: Дет. лит., 1965. — 17 с.
    • Переиздание: СПб.- М.: Речь, 2014.
14. Герои Эллады: Из мифов древней Греции / Пересказала для детей В. Смирнова; Рис. И. Архипова. — М.- Л.: Детгиз, 1953. — 144 с.
    • Переиздания: М.: Детгиз, 1955; М.: Детгиз, 1956; Челябинск: Южно-Уральское кн. изд-во, [1966]; М.: Дет. лит., 1971; М.: Дет. лит., 1973; М.: Дет. лит., 1983; Иркутск: Вост.-Сиб. кн. изд-во, 1985; Иркутск: Вост.-Сиб. кн. изд-во, 1987; М.: Дет. лит., 1988; М.: Сов. писатель, 1992; Иркутск: Символ, 1992; М.: Дет. лит., 2007; М.: Дет. лит., 2009; М.: Дет. лит., 2003; М.: Дет. лит., 2011; М.: Оникс, 2011; М.: Дет. лит., 2013.
    • Переводы: Смiрнова Вера. Героi Элады : З мiфаў старажытнай Грэцыi / Пераклад. З.Петрушэня. Мастак А.Шэвераў. – Мінск: Юнацтва, 1985. [на белорус. яз.]
15. Герои Эллады: Легенды и мифы Древней Греции / Авт. текста В. Смирнова; Рис. И. Архипова. — М.: Мегаполис-Континент, 1991. — 79 с.
16. Подвиги Геракла: Легенды и мифы Древней Греции / Авт. текста В. Смирнова; Рис. И. Архипова. — М.: Мегаполис-Континент, 1991. — 63 с.
17. Герои Эллады; Аргонавты; Троянская война; Приключения Одиссея: Мифы Древней Греции / В пересказе В. Смирновой, Е. Тудоровской; Рис. И. Архипова, В. Власова. — М.: Андреев. флаг, 1994. — 574 с.
18. Мифы Древней Греции: Герои Эллады / Рассказала для детей Вера Смирнова; Худож. В. Лапин. — М.: Росмэн, 2001. — 179 с.
    • Переиздания: М.: Росмэн, 2002; М.: Росмэн, 2004; М.: Росмэн, 2005; М.: Росмэн, 2007; М.: Росмэн, 2008; М.: Росмэн, 2012; М.: Росмэн, 2015.
19. Легенды и мифы Древней Греции / пересказ Веры Смирновой; худож. Ольга Авдеенко. — М.: Самовар, 2009. — 124 c.
    • Переиздания: М.: Самовар, 2010; М.: Самовар, 2013; М.: Самовар-книги, печ. 2015; М.: Самовар-книги, печ. 2016.
20. Смирнова В. В. Аргонавты. Герои Эллады / Илл. Алексея Баландина. — СПб.: Акварель, 2015. — 112 с. — (Серия: Читают все).
21. Смирнова В. В. Девочки / послесловие Е,Бойцовой. Рис. М. Успенской. -— СПб. — М.: Речь, 2016. — 159 с.

Critică literară și memorii

1. Смирнова В. В. С. Я. Маршак: Критико-биогр. очерк. — М.: Детгиз, 1954. — 79 с.
2. Смирнова В. В. Борис Житков и его мысли о воспитании и детской книге // Жизнь и творчество Б. С. Житкова. — М.: Детгиз, 1955. — С. 92—130.
3. Смирнова В. В. О литературе и театре: Статьи. — М.: Сов. писатель, 1956. — 409 с.
4. Смирнова В. В. Лев Квитко: Критико-биогр. очерк / Дом дет. книги. — М.: Детгиз, 1957. — 47 с.
5. Смирнова В. В., Халтурин И. И. Предисловие // Роскин А. И., Статьи о литературе и театре. Антоша Чехонте. — М.: Сов. писатель, 1959. — С.3-12.
6. Смирнова В. В. Аркадий Гайдар: Критико-биогр. очерк. — М.: Сов. писатель, 1961. — 204 с.
   • Переиздание: М.: Сов. писатель, 1972.
7. Смирнова В. В. О детях и для детей / Дом дет. книги. — М.: Детгиз, 1963. — 382 с.
   • Переиздание: М.: Дет. лит., 1967.
8. Смирнова В. В. Экспромты Маршака // Детская литература. — 1966. — № 3 . — С. 19-20.
9. Смирнова В. В. Современный портрет: Статьи. — М.: Сов. писатель, 1964. — 343 с.
10. Смирнова В.В. Об этой книге и ее авторе // Тамара Габбе. Быль и небыль: Русские народные сказки, легенды. Притчи. — Новосибирск: Западно-Сибирское кн. изд-во, 1966. — С.295-296.
11. Смирнова В. В. Книги и судьбы: Статьи и воспоминания. — М.: Сов. писатель, 1968. — 471 с.
12. Смирнова В.В. Маршак у испанских детей // «Я думал, чувствовал, я жил» : Воспоминания о С. Я. Маршаке. — М.: «Сов. писатель», 1971. — С. 315—319;
13. Смирнова В. В. Из разных лет: Статьи и воспоминания. — М.: Сов. писатель, 1974. — 701 с.
14. Смирнова В. В. «И жизнь моя встает передо мной…» / [Отрывки из воспоминаний] // Детская литература. — 1978. — № 8. — С.39 −42.
15. Смирнова В. В. Из разных лет: Статьи и воспоминания / [Вступ. ст. Б. Брайниной]. — 2-е изд. — М.: Сов. писатель, 1979. — 584 с.

* 1899: Ion Mușlea (n. 29 septembrie 1899, Rodbav, comitatul Făgăraș - d. 27 iulie 1966, Cluj) a fost un folclorist român.

Ion Mușlea a fost fiul învățătorului Candid Mușlea și al Ecaterinei Mușlea, născută Pitiș. Ion Mușlea a fost fratele preotului Candid Mușlea.

A fost licențiat al Facultății de litere a Universității din Cluj (1922). În perioada 1923-1925 se află la Paris la „École roumaine en France”; se specializează în folclor și frecventează „L’École des langues orientales vivantes”, unde ține o conferință despre „Cendrillon”^[1]. Activitatea sa la Școala Română de la Fontenay-aux-Roses s-a materializat prin două studii importante: „Le cheval merveilleux dans l’épopée populaire” (1924) și „La mort-mariage: une particularité du folklore balcanique” (1925).

Întors la Cluj, lucrează la Biblioteca Universității, colaborând și la Muzeul Etnografic al Ardealului. În anii 1920 s-a format la Muzeul limbii române, în jurul lui Sextil Pușcariu, o adevărată „școală lingvistică” cunoscută și peste hotare. Mușlea colaborează la partea de folclor a chestionarelor. În cadrul Societății etnografice române, prezintă comunicarea „Șcheii de la Cergău și folclorul lor”.

În 1927 și-a susținut teza de doctorat cu titlul „Obiceiul junilor brașoveni”.

După o călătorie de documentare la vechile arhive folclorice din țările nordice, în anul 1929, adresează un memoriu Academiei Române, în care atrage atenția asupra primejdiei dispariției „monumentelor singurei noastre civilizații autohtone” și propune înființarea unei Arhive de folclor; aceasta ia naștere în 1930 la Cluj, pe lângă Muzeul limbii române, sub conducerea lui Ion Mușlea. Întâia îndatorire a viitoarei instituții consta în organizarea unor culegeri sistematice din întreaga țară, prin chestionare și specialiști trimiși pe teren, precum și publicarea unui „Anuar al Arhivei de folclor”. În cele șapte volume ale Anuarului - apărute în perioada 1932-1945 – au fost tipărite atât monografii folclorice, cât și studii legate de istoria folclorului și a folcloristicii românești. Mușlea publică astfel lucrările Academia Română și folclorul, Ion Bianu și folclorul, Ovid Densusianu, folclorist, precum și monografia Cercetări folclorice în Țara Oașului. După 1930 a fost numit director al Bibliotecii Universității din Cluj, însă continuă munca începută la Arhiva de folclor, întocmind și publicând o serie de bibliografii anuale ale tuturor tipăriturilor mai importante ce conțin articole de cultură populară. De asemenea, are o contribuție importantă și la bibliografia etnografică internațională, prin colaborarea, începută în anul 1928, cu elvețianul Paul Geiger.

În anul 1947 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Odată cu instaurarea comunismului, Ion Mușlea va fi înlăturat de la Biblioteca Universității și din Academie. Cu timpul, i se va permite să activeze în cadrul Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei și a Institutului de lingvistică din Cluj, unde fusese înglobată și Arhiva. De acum viața și activitatea folcloristului este consacrată cercetării științifice. Mușlea abordează o lucrare extrem de vastă, constând în extragerea materialului folcloric din răspunsurile la Chestionarul lui Hașdeu. Din păcate nu va reuși să o ducă la bun sfârșit, fiind publicată abia în 1970 de către Octavian Bârlea. În schimb, a încheiat lucrarea monografică „Icoanele pe sticlă și xilogravurile țăranilor români din Transilvania” (1957) care – dat fiind conținutul – nu va vedea lumina tiparului decât în 1994.

În aceiași ani ’50, deosebit de rodnici, Mușlea publică ediția critică a colecției Nicolae Pauleti, lucrările despre Ion Pop-Reteganul sau comunicările despre Jocurile de copii, Joimărița și Moses Gaster sau Timotei Cipariu, ocupându-se intens și de cercetarea teatrului popular. Mai puțin cunoscută a rămas, însă, activitatea substanțială pe care a desfășurat-o în domeniile bibliologiei, biblioteconomiei sau a istoriei tipăriturilor vechi.

În anul 1928 s-a căsătorit cu fosta sa colegă de facultate Maria Lipăneanu (1901-1967).

Opera:

• Obiceurile junilor brașoveni, studiu de folclor, Cluj, 1931;
• Cercetări folclorice în Țara Oașului, Cluj, 1932;
• Contribuțiuni la cunoașterea bibliotecilor românești ale orașelor din Transilvania (până la Unire), Cluj, 1935;
• Pâinea pruncilor (Bălgrad 1702). Din istoria unei cărți vechi românești, în Omagiu profesorului Ioan Lupaș, București, 1941;
• George Pitiș, folclorist și etnograf, București, 1968;
• Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hașdeu (în colaborare cu Ovidiu Bârlea), București, 1970;
• Viața și opera doctorului Vasile Popp (1789-1842). „Anuarul Institutului de istorie națională”, V, 1928, pp. 86-158
• Șcheii de la Cergău și folclorul lor. „Dacoromania”, 5 (1927-1928) Cluj, 1929, pp. 1-50. Cf. și „Ion Mușlea, Cercetări Etnologice Zonale”, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2004, p. 536
• Obiceiul Junilor brașoveni. Studiu de folclor. „Lucrările Institutului de geografie al Universității din Cluj”,Cluj, 4 (1930). p 74
• Biblioteca Universității din Cluj”. „Boabe de grâu”, I, nr. 5, 1930, pp. 1-18.
• Anuarul Arhivei de folclor (I). Cluj, Cartea Românească, 1932, p. 254
• Academia Română și folclorul. „Anuarul Arhivei de folclor” 1 (1932), pp. 1-7; cf. și ibid., p. 253 (rezumat francez)
• Bibliografia folclorului românesc pe anul 1930. „Anuarul Arhivei de folclor”, 1 (1932), pp. 241-249
• Anuarul Arhivei de folclor II. București, Imprimeria Națională, 1933, p. 250
• Variantele românești ale snoavei despre femeia necredincioasă (Der Schwank vom alten Hildebrand. „Anuarul Arhivei de folclor”, 2 (1933), pp. 195-216; cf. și ibid., p. 250 (rezumat francez)
• Bibliografia folclorului românesc pe anii 1931-1932. „Anuarul Arhivei de folclor”, 2 (1933), pp. 229-246
• Cercetări folclorice în Valea Gurghiului. Cf. „Ion Mușlea, Cercetări Etnologice Zonale”, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2004, p. 536
• Anuarul Arhivei de folclor (III). Imprimeria „Cartea Românească”, Buc., 1935, p. 215
• Ion Bianu și folclorul nostru. „Anuarul Arhivei de folclor”, 3 (1935), pp. 1-6; cf. și ibid., p. 213, rezumat francez
• Alte variante românești ale snoavei despre femeia necredincioasă. „Anuarul Arhivei de folclor”, 3 (1935), pp. 169-176; cf. și ibid., p. 214, rezumat francez
• Bibliografia folclorului românesc pe anii 1933-1934. „Anuarul Arhivei de folclor”, 3 (1935), pp. 189-209
• Contribuțiuni la cunoașterea bibliotecilor românești ale orașelor din Transilvania (până la Unire), Cluj, „Cartea Românească”, 1935, p. 38
• Un sas brașovean – folclorist român: I. C. Hintz-Hintzescu. Contribuțiuni bio-bibliografice, apărute în volumul omagial dedicat fraților Lapedatu, Buc., Imprimeria Națională, 1936, pp. 563-573
• Le folklore roumain. „Revue Internationale des Etudes Balkaniques”, tome 4, 1936, pp. 567-574
• Anuarul Arhivei de folclor (IV). Imprimeria „Cartea Românească”, 1937, p. 267
• Materiale pentru cunoașterea și răspândirea ”focului viu” la români. „Anuarul Arhivei de folclor” IV (1937), pp. 237-242. cf. și ibid., pp. 266-267, rezumat francez
• Bibliografia folclorului românesc pe anul 1935. „Anuarul Arhivei de folclor” IV, (1937), pp. 243-261.
• Anuarul Arhivei de folclor (V), București, Imprimeria Națională, 1939, 216 p.
• Bibliografia folclorului românesc pe anii 1936-1937. „Anuarul Arhivei de folclor” V, (1939), pp. 177-212.
• Ovid Densușianu folclorist, „Anuarul Arhivei de folclor”, 5 (1939), pp. 1-6; cf. și ibid., p. 215, rezumat francez.
• Din istoria tipografiei, editurii și librăriei românești în Ardeal (1830-1918), „Gând românesc”, 7 (1939), pp. 415-423
• Xilogravurile țăranilor români din Ardeal. „Artă și tehnică grafică” . Buletinul Imprimeriilor statului, caietul 8, 1939, iunie-septembrie, pp. 35-56
• Anuarul Arhivei de folclor (VI), București, Imprimeria Națională, 1942, 446 p
• Bibliografia folclorului românesc pe anul 1938. „Anuarul Arhivei de folclor”, 6 (1942), pp. 385-422
• Doctorul Vasile Popp (1789-1842). La centenarul morții sale, „Transilvania”, 73 (1942), pp. 431-441
• Patru veacuri de la tipărirea întâiei cărți românești, „Transilvania”, 75 (1944), pp. 486-487
• Manuscrisele românești din Biblioteca centrală de la Blaj, „Transilvania”, 75 (1944), pp. 877-879
• Biblioteca Universității clujene în anii 1919-1940. „Transilvania”, 76 (1945), pp. 32-49
• Anuarul Arhivei de folclor (VII). Publicat la Sibiu, Progresul, 1945, 200 p.
• Material românesc în cercetările de folclor comparat, „Anuarul Arhivei de folclor”, 7 (1945), pp. 125-127; cf. și ibid., p. 200, rezumat francez
• Practice magice și denumirea lor în circularele episcopești și protopopești de la începutul veacului trecut, „Anuarul Arhivei de folclor”, 7 (1945), pp. 128-129; cf. și ibid., p. 200, rezumat francez
• Bibliografia folclorului românesc pe anii 1939-1943. „Anuarul Arhivei de folclor”, 7 (1945), pp. 140-198
• Le Mouvement folklorique roumain de 1940 a 1946. „Schweizerische Archiv fuer Volkskunde”, XLIV (1947), pp. 159-163
• Între Ioan Barac și Anton Pann. Paternitatea „Povestei poamelor”, „Studii literare”, 4 (1948), pp. 211-218
• Ion Pop-Reteganul folclorist. „Studii și cercetări științifice, Seria III, Științe Sociale”, 3-4, 6 (1955), pp.45-68
• Problema jocurilor noastre copilărești (Ms. 30 p.)
• Samuil Micu-Clain și folclorul. Cu prilejul aniversării a 150 de ani de la moartea lui. „Revista de folclor”, 1 (1956), pp. 249-257. Rezumate în rusă și engleză
• Bibliografia folclorului românesc pe anii 1944-1950. „Revista de folclor”, 1 (1956), pp. 345-383.
• Importanța materialului folcloric din răspunsurile la Chestionarul Hașdeu și problema valorificării lui. Comunicare prezentată în data de 13.III.1956 la Academia R.S.R., Secția VIII. Textul este inclus în partea introductivă a volumului Tipologia folclorului din răspunsurile la Chestionarul lui B. P. Hasdeu, care ocupă în această listă poz. 69.
• Bibliografia folclorului românesc pe anii 1944-1950. – Revistele despuiate. - „Revista de folclor”, 2 (1957), nr. 1-2, p. 259
• Tiberiu Alexandru, Instrumentele muzicale ale poporului român. Lucrare apărută sub îngrijirea Institutului de folclor, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956, 386 p. „Revista de folclor”, 2 (1957), nr. 4, pp. 152-167
• Bibliografia folclorului românesc pe anii 1951-1955. „Revista de folclor”, 2 (1957), nr. 1-2, p. 259
• O ființă demonică românească: Joimărița. Comunicare la Academia R. S. R., București, 3.X.1957
• Dr. Moses Gaster folclorist. Comunicare la Academia R. S. R., Filiala Cluj, 1.II.1957
• Calendarele lui Barițiu (1852-1865) cu documente inedite privitoare la editarea, tipărirea și difuzarea lor. „Studii și cercetări de bibliografie”, 2 (1957), pp. 255-261
• Profesorul Ion Breazu, 1901-1958. „Revista de folclor”, 3 (1958), nr. 4, pp. 150-151
• Introducere la Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc. Ms. 19 p. dactilografiate
• Cîntări și strigături românești de cari cîntă fetele și feciorii jucînd. Scrise de Nicolae Pauleti în Roșia, în anul 1838. Ediție critică, cu un studiu introductiv de Ion Mușlea, București, Editura Academiei R. P. R. , 1962, 316 p., 4 f. [o comunicare despre Pauleti, la Secția de istorie literară și folclor, în 25.III.1962].
• Tîrgurile de la Găina și Călineasa în însemnările călătorilor, savanților și literaților [Comunicare la Secția de ist. lit. și folclor-Cluj, 26.V.1963]
• Cîntecul istoric. „Istoria literaturii române”, I, București, Editura Academiei R.P.R., 1964, pp. 163-174
• [Jocul cu pomul]. „Istoria literaturii române” I, București, Editura Academiei R.P.R., 1964, pp. 75-76
• Le „Paradiesspiel” chez les Roumains. Du repertoire dramatique des mineurs de Transylvanie, rezumat în VII-eme Congres International des Sciences Anthropologiques et Ethnologiques, Moscou, 3-10 Aout 1964.*
• Timotei Cipariu și literatura populară [în vol.] Studii de istorie literară și folclor, Editura Academiei R.P.R., 1964, pp. 163-199.
• „Cîntare și verș la Constantin”. Sfîrșitul lui Brîncoveanu în repertoriul dramatic al minerilor români din nordul Transilvaniei, [în vol.] Studii de istorie literară și folclor, Editura Academiei R.P.R., 1964, pp. 21-61
• Contribuții la studiul Mioriței. Comunicare la Secția de etnografie și folclor, 4.V.1965 și la Sesiunea de etnografie și folclor, Buc., oct. 1965].
• Atanasie Marienescu folclorist. ;„Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Series Philologia”, Fasciculus 2, 1965, pp. 141-147.
• Noi contribuții la studiul „Obiceiului Junilor brașoveni”. „Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei pe anii 1961-1964”, Cluj, 1966, Rez. rusă și germană.
• La centenarul nașterii lui Artur Gorovei. „Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei pe anii 1961-1964”, Cluj, 1966, pp. 307-319. Rez. rusă și germană.
• G. Alexici, Texte din literatura populară română. Tom II. (inedit). Publicat cu un studiu introductiv, note și glosar de Ion Mușlea. Editura Academiei R.P.R., 1966, 236 p., 2 f.

Postume:

• Date noi privitoare la cunoașterea bibliotecilor românești ale orașelor din Transilvania. [în vol.] „probleme de bibliologie”, II, București, Comitetul de Stat pentru Cultură și artă, Consiliul așezămintelor Culturale, Biblioteca activistului cultural, 1967, pp. 119-139
• Cîteva însemnări despre „Antologia” liricii populare a lui Lucian Blaga. „Steaua”, 18, (1967), nr. 6, pp. 124-127
• Vasile Popp. Istoria literaturii române, vol. II, Buc.,1968, pp.117-119
• George Pitiș, folclorist și etnograf, București, Editura pentru literatură, 1968, 234 p.,9 pl., 1 hartă, 1 f.
• Lucian Blaga – bibliotecar (fapte, amintiri, mărturisiri) „Steaua”, (1969), nr. 5, pp. 5-10.
• Ion Mușlea, Ovidiu Bîrlea „Tipologia folclorului din răspunsurile la Chestionarul lui B. P. Hașdeu”. Prefața și studiile introductive (81 p.) de Ovidiu Bîrlea și Ion Mușlea, București, Ed. Minerva, 1970, p. 634.
• Ion Mușlea, Cercetări etnografice și de folclor. Ediție îngrijită, cu studiu introductiv, bibliografie, registrul corespondenței de specialitate, indice de Ion Taloș. I-II. București, Editura Minerva, 1971-1972, XLVIII + 336+528 p.
• Din activitatea mea de folclorist. Contribuții la cunoașterea mișcării folclorice românești între anii 1925-1965. Lucrarea a apărut în „Anuarul de folclor”, I, Cluj-Napoca, 1980, pp. 5-49, fiind inclusă și în volumul Ion Mușlea, Arhiva de folclor a Academiei Române, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2005, pp. 141-208.
• Ion Mușlea Icoanele pe sticlă și xilogravurile țăranilor români din Transilvania. București, Editura „Grai și Suflet – Cultura Națională”, 1995, p. 236, 65 planșe color, 35 reproduceri alb-negru. Versiuni franceză, engleză, germană.
• Ion Mușlea, Bibliografia folclorului românesc – 1930-1955, Ediție și cuvânt înainte de Iordan Datcu. București, Editura Saeculum I. O., 2003, p. 288.
• Ion Mușlea, Cercetări Etnologice Zonale, Ediție critică, note și un glosar de Ion Cuceu și Maria Cuceu. Studiu introductiv de Ion Cuceu. Cluj, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2004, p. 536.
• Ion Mușlea, Arhiva de folclor a Academiei Române. Studii, memorii ale întemeierii, rapoarte de activitate, chestionare 1930-1948, Ediție critică, note, cronologie, comentarii și bibliografie de Ion Cuceu și Maria Cuceu. Prefață de Ion Cuceu. Cluj, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2005, p. 78-80. 

Colaborator:

• Volkskundliche Bibliographie fuer das Jahr 1928, herausgegeben von Paul Geiger, Berlin und Leipzig, 1933, ... fuer die Jahre 1929 und 1930, Berlin, 1935; ... fuer die Jahre 1931 und 1932, Berlin, 1937; ... fuer die Jahre 1933 und 1934, Berlin, 1939; ... fuer die Jahre 1935 und 1936, Berlin, 1941; ... fuer die Jahre 1937 und 1938, Berlin, 1957; ... fuer die Jahre 1939-1941, Basel, 1949 ; ... fuer die Jahre 1955-1956, Bonn, 1962 (sub titlul Internationale Volkskundliche Bibliographie, herausgegeben von Robert Wildhaber).
• Minerva, Enciclopedie română, Cluj, 1929
• Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc, vol. I, (1800-1891), București, 1968; vol. II (1892-1904) București, 2002.

Ion Mușlea

* 1901: S-a născut Enrico Fermi, fizician italian, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pe anul 1938, membru de onoare străin al Academiei Române; a condus lucrările de construcţie a primului reactor nuclear la Universitatea din Chicago şi a realizat primele cercetări în domeniul fisiunii nucleare, contribuind la construcţia bombei atomice în proiectul Manhattan.

Enrico Fermi s-a născut la Roma la 29 septembrie 1901 ca fiu al lui Alberto Fermi, inspector principal la ministerul comunicațiilor și Ida de Gattis. De mic, era foarte inventiv, împreună cu Giulio, fratele mai mare, a construit un electromotor și aeromodele după schițe proprii. După moartea prematură a fratelui său, în 1915, Enrico își îneacă tristețea în studiul matematicii și fizicii. După absolvirea liceului la Roma, își continuă studiile la Scuola Normale Superiore din Pisa. Fermi stăpânea foarte bine fizica clasică și teoria relativității, astfel că a publicat câteva lucrări științifice, iar în anul 1922 și-a susținut teza de doctorat. Din anul 1924 a început să predea fizica și matematica la Universitatea din Florența, unde a publicat o lucrare renumită, referitoare la fizica statistică a particulelor. În această lucrare a pus bazele așa-numitei statistica Fermi-Dirac, care a fost larg aplicată în fizica atomică și l-a făcut vestit peste hotare, mai târziu și în Italia.

În anul 1928, Fermi a fost numit profesor de fizică teoretică la Universitatea din Roma și, în același an, a fost ales membru al Academiei Regale a Italiei (Règia Accademia d'Italia). Aici a activat timp de 10 ani și a pus bazele școlii italiene de fizică modernă.

În 1934 a efectuat experiențe de bombardare a nucleelor elementelor grele cu neutroni - primele cercetări în domeniul fisiunii nucleare. Pentru cercetările în domeniu proprietăților neutronilor, Fermi a primit, în anul 1938, Premiul Nobel. După decernarea premiului, Fermi nu s-a mai întors în țară. S-a stabilit cu toată familia în Statele Unite, în semn de protest împotriva acțiunilor antisemite ale guvernului italian fascist, deși acestea se refereau numai la soția sa. A primit un post de profesor de fizică la Universitatea Columbia, unde și-a continuat activitatea de cercetare, concentrându-se, în special, asupra eliberării energiei nucleului de uraniu.

A condus lucrările de construcție a primului reactor nuclear la Universitatea din Chicago, realizând (2 decembrie 1942) prima reacție nucleară în lanț controlată; aceste rezultate au fost incluse în Proiectul Manhattan, care a dus la construirea primei bombe atomice. A dezvoltat teoria matematică a emisiei neutrinice, a studiat reacțiile pion-nucleon. Numele său a fost atribuit elementului transuranian - fermiu.

Enrico Fermi

·         1901: Lanza del Vasto, filosof, poet, activist italian (d. 1981)

·         1901: Lev Vasilievici Șubnikov, fizician rus (d. 1937)
* 1902: Maximilian, Duce de Hohenberg (29 septembrie 1902 – 8 ianuarie 1962) a fost fiul cel mare al Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei și a soției lui morganatice, Sofia, Ducesă de Hohenberg. Prin căsătoria morganatică a părinților săi, a fost exclus din linia de succesiune la tronul Imperiului Austro-Ungar.

Maximilian

Duce de Hohenberg

Prințul Maximilian ca. 1914. Părinți Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei Sofia, Ducesă de Hohenberg  Frați și surori Prințul Ernst von Hohenberg Prințesa Sophie von Hohenberg  Căsătorit cu Contesa Maria Elisabeth Bona von Waldburg zu Wolfegg und Waldsee Copii Prințul Franz Prințul Georg Prințul Albrecht Prințul Johannes Prințul Petru Prințul Gerhard

* 1904: Eileen Evelyn Greer Garson (n. 29 septembrie 1904, d. 6 aprilie 1996) a fost o actriță de origine engleză foarte populară de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial.
Greer Garson s-a născut Eileen Evelyn Greer Garson în Manor Park, Essex, Anglia, în 1904, singura fiică a lui George Garson (1865–1906), un funcționar in Londra de etnie scoțiană, și al soției acestuia, Nina (Nancy Sophia Greer; decedată in 1958).
Actrița a studiat franceza și literatura secolului al XVIII-lea la King's College în Londra și, ulterior, la Universitatea Grenoble din Franța, intenționând să devină profesoară. În schimb, aceasta a început să lucreze într-o companie de publicitate și să apară ocazional în micile producții de acest gen.

A debutat pe scenă în ianuarie 1932 la Birmingham Repertory Theatre. A apărut și la televizor, în reproducerile de jumătate de oră pe piesele lui Shakespeare produse de BBC. Astfel, aceasta a fost observată de Louis B. Mayer, care se afla la Londra în căutare de noi talente. În 1937 Greer Garson a semnat un contract cu MGM. Debutul ei pe marile ecrane a avut loc abia în 1939 cu "Adio, domnule Chips!", primind o nominalizare la Oscar, pe care a pierdut-o în favoarea lui Vivien Leigh, în rolul ei din "Pe aripile vantului". Filmul a adus-o în atenția producătorilor filmului "Mândrie și prejudecată", care a lansat-o pe plan mondial.

Greer Garson a colaborat apoi cu Joan Crawford în "When Ladies Meet" în 1941 și în același an a devenit o senzație a box office-ului cu drama sentimentală "Blossoms in the Dust" care i-a adus prima dintre cele cinci nominalizări consecutive la Oscar pentru "Cea mai bună actriță". Aceasta a câștigat un Academy Award la aceeași categorie în 1942 pentru rolul ei din "Mrs. Miniver" (cu această ocazie a intrat în cartea recordurilor pentru cel mai lung discurs, 5 minute și 30 de secunde). Ulterior a fost nominalizată pentru "Madame Curie" (1943), "Doamna Parkington" (1944) și "The Valley of Decision" (1945). Garson a colaborat și cu Clark Gable în "Aventura" în 1945 după întoarcerea sa de la război.

Popularitatea ei a scăzut către sfârșitul anilor '40, dar aceasta a rămas o prezență importantă până la mijlocul anilor '50. În 1951 a devenit cetățeană a Statelor Unite. După expirarea contractului ei cu MGM în 1954 a incetat să se mai implice la fel de activ. În 1960, Garson a primit a șaptea și ultima nominalizare la Oscar pentru "Sunrise at Campobello", pentru rolul lui Eleanor Roosevelt, pierzând în fața lui Elizabeth Taylor în filmul "Butterfield 8".

Ultimul ei film, în 1967, a fost producția Disney "Milionarul excentric", deși a continuat să apară la televizor. În 1968, a narat "The Little Drummer Boy", care a apărut pe canalul ABC Family.

La data de 6 aprilie 1996, Greer Garson moare de insuficiență cardiacă la spitalul presbiterian din Dallas, la vârsta de 91 de ani și este ingropată alături de soțul ei la cimitirul memorial Sparkman-Hillcrest din Dallas.

Greer Garson

·         1907 - S-a născut Gene Autry, cântăreţ şi compozitor country american.

·         1910: Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, Vața de Sus, Hunedoara - d. 28 noiembrie 1989, Sinaia), părinte ieromonah, teolog și artist plastic (muralist) ortodox român, a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalității sale veneau mii și mii de credincioși, fapt pentru care a fost hărțuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 km de București), precum și Icoana Maicii Domnului cu Pruncul din altarul Bisericii Sfântul Elefterie din București.

Arsenie Boca este considerat de către unii din ucenicii săi ca fiind cel mai mare duhovnic român al secolului XX.^[2] La mormântul său de la Mănăstirea Prislop din Țara Hațegului, se perindă zilnic sute de pelerini

S-a născut la 29 septembrie 1910 la Vața de Sus în comitatul Hunedoara (pe vremea aceea în Austro-Ungaria). A urmat Liceul național ortodox „Avram Iancu” din Brad, Hunedoara^[3], pe care l-a terminat ca șef de promoție în 1929. În același an, Zian Boca (cel care avea să devină Părintele ieromonah Arsenie Boca) se înscrie la Academia Teologică din Sibiu, pe care o absolvă în 1933. Primește - la recomandarea profesorului Nicolae Popoviciu - o bursă din partea Mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan pentru a urma cursurile Institutului de Arte Frumoase din București.^[3] În paralel, audiază cursuri la Facultatea de medicină ținute de profesorul Francisc Rainer și prelegerile de Mistică creștină ale profesorului Nichifor Crainic de la Facultatea de Teologie din București. Fascinat de lucrarea Scara dumnezeiescului urcuș scrisă de Ioan Scărarul o traduce în limba română în doar 5 luni.^[3] Această traducere nu a văzut lumina tiparului. Remarcându-i talentul artistic, profesorul Costin Petrescu i-a încredințat pictarea scenei care îl reprezintă pe Mihai Viteazul de la Ateneul Român.^{[necesită citare]} Trimis de chiriarhul său, Nicolae Bălan, călătorește la Muntele Athos pentru a aduce manuscrisele românești și grecești ale Filocaliei. Aici are parte de o experiență duhovnicească formatoare pentru viața de călugăr pentru care optase încă din anii studenției de la Sibiu.

În 1935 - ca absolvent al Academiei Teologice - a fost hirotesit citeț și ipodiacon. Pe 11 septembrie 1936 este hirotonit diacon celibatar de către mitropolitul Nicolae Bălan.^[3] În anul 1939 petrece trei luni la Schitul Românesc Prodromu de la Muntele Athos, apoi este închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (județul Brașov). În Vinerea Izvorului Tămăduirii din anul 1940 este tuns în monahism. În 1942 este ridicat la treapta preoțească și numit stareț al Mânăstirii Brâncoveanu pe care o renovează schimbând înfățișarea locurilor.

Deja din 1940 declanșează la Mănăstirea de Sâmbăta de Sus ceea ce s-a numit „mișcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta”, de inspirație naționalist-legionară, despre care Nichifor Crainic spunea: „Ce vreme înălțătoare când toată țara lui Avram Iancu se mișca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu!” Devine renumit ca mare duhovnic, părintele Cleopa va încerca să ia legătura cu el prin scrisori interceptate și confiscate de Securitate.
În iarna anului 1944 profesorul Nichifor Crainic verifică la Sâmbăta de Sus traducerea starețului Arsenie Boca și a lui Serafim Popescu din Filocalie. Ultimul traduce Marcu Ascetul (v. Telegraful român, 15 ian. 1991). La publicarea în comunism a primelor patru volume din Filocalie numele lui Arsenie Boca nu mai este menționat. Fiind prigonit de Securitate, nu este amintit nici în Istoria Bisericii Ortodoxe Române de pr. dr. Mircea Păcurariu (Ed.Sțiința, Chișinău, 1993).

Îl ajută pe părintele profesor Dumitru Stăniloae (fostul său profesor de la Sibiu) în demersul de a traduce Filocalia. Îi pune la dispoziție manuscrisele aduse din călătoria la Muntele Athos, îl încurajează la lucru, recitind textele, realizează coperta colecției, susține lucrarea pentru tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le procură. În prima ediție a volumelor, Părintele Dumitru Stăniloae îl numește pe Arsenie Boca „ctitor de frunte al Filocaliei românești”.

După ocuparea țării de către armata sovietică, Părintele Arsenie a fost arestat pentru prima oară la Râmnicu Vâlcea pe 17 iulie 1945, pentru participarea activă la mișcarea legionară, dus la București și eliberat pe 30 iulie 1945 in urma presiunilor bisericii. Apoi a fost arestat în 14 mai 1948, pentru ajutorul dat luptătorilor anticomuniști, foști legionari pregătiți și parașutați de americani în Munții Făgărașului. Atât pentru aceste fapte, cât și datorită notorietății sale, este schingiuit o lună și jumătate, silit să dea repetate declarații, fiind apoi eliberat (v. G.Enache, Părintele Arsenie Boca în atenția poliției politice, Ed.Partener, Galați, 2009). Mitropolitul Nicolae Bălan îl strămută de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop în noiembrie 1948. Acolo devine stareț, iar după ce sălașul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, cu întreruperi în perioadele de arestare și anchetare (1950, 1951, 1953, 1955, 1956). În 1959 comuniștii au risipit obștea și părintelui Arsenie Boca, deja martirizat prin închisori și la Canal, i-au interzis activitatea preoțească până la moartea ce a survenit după torturarea sa de Securitate.

În 15/16 ian. 1950 este a treia oară arestat. Face detenție „administrativă”, fiind dovedit vinovat, până pe 23 martie 1951 la Canal. Eliberarea s-a datorat Patriarhului Justinian care i-a semnalat lui Teohari Georgescu pericolul revoltării făgărășenilor. De Rusalii în 1953 este din nou anchetat, apoi este arestat la Timișoara, Jilava, Oradea pentru 6 luni din 5 oct.1955 până în aprilie 1956. În 1959 i se înscenează nereguli financiare pentru a fi scos abuziv din monahism și pentru a i se interzice să slujească la altar (post-mortem, în 1998, se revine asupra deciziei din 1959).
A urmat pribegia la București, unde a fost tot timpul ținut în marginalitate. A lucrat pe post de pictor bisericesc pana la pensionarea sa din 1968. El a ramas sub supravegherea încontinua a Securitații.
Din 1968 până în 1984 pictează biserica de la Drăgănescu, Giurgiu. La Sinaia, din 1969 și-a avut chilia și atelierul de pictură, unde s-a retras după 1984 și unde a și închis ochii, la 28 noiembrie 1989, în vârstă de 79 de ani. A fost înmormântat, după dorința proprie, la mănăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989 prorocind că aici va fi loc de pelerinaj.

Mormântul părintelui Arsenie de la mănăstirea Prislop constituie azi unul din importantele locuri de pelerinaj din țară, în ultimii ani numărul de pelerini veniți pe 28 noiembrie fiind de 30 000 - 40 000 de oameni.

Boca a fost aderent al mișcării antropozofice a ocultistului austriac Rudolf Steiner^[4], ceea ce i-a influențat picturile de la Biserica din Drăgănescu, în care fantoma lui Isus Hristos iese din lespedea mormântului^[4]. De asemenea, Boca avea talente de mentalist

Scrieri:

• Părintele Arsenie Boca, Cărarea împărăției, ed.îngr. de Zamfira Constantinescu, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1995
• Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească, ed.îngr. de Ion Cismileanu, Editura Agaton, Făgăraș, 2009
• Părintele Arsenie Boca, Trepte spre viețuirea în monahism, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2003 - ISBN 973-85376-6-5
• Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Deva, 2006

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, părintele Constantin Stoica, a anunțat că a început procesul de canonizare al părintelui Arsenie Boca, prin Episcopia Devei și Hunedoarei, care adună dovezi și mărturii privitoare la viața părintelui Arsenie Boca. Purtătorul de cuvânt a subliniat faptul că procesul de canonizare poate dura mai mulți ani

Arsenie Boca

·         1912:  Michelangelo Antonioni (n. 29 septembrie 1912 în Ferrara, Italia - d. 30 iulie 2007, Roma, Italia) este considerat unul dintre cei mai mari regizori de film ai secolului XX, recompensat cu premiul Oscar pentru întreaga sa carieră.
Antonioni a obținut diploma în economie și, pe lângă faptul că e unul dintre cei mai mari cineaști, este de asemenea, pictor și scriitor, considerând că aceste activități sunt "studii asupra modului în care observăm".
Filmografie:

• 1950 Cronica unei iubiri (Cronaca di un Amore)
• 1952 Înfrânții (I Vinti)
• 1953 Dama fără camelii (La Signora Senza Camelie)
• 1955 Prietenele (Le Amiche)
• 1957 Strigătul (Il Grido)
• 1960 Aventura (L'Avventura)
• 1961 Noaptea (La Notte)
• 1962 Eclipsa - L'Eclisee
• 1964 Deșertul roșu - Il Deserto Rosso
• 1966 Blow-Up
• 1969 Zabriskie Point
• 1972 Chung Kuo Cina
• 1975 Pasagerul (Professione: Reporter)
• 1980 Il Mistero di Oberwald
• 1982 Identificazione di una Donna
• 1995 Al di la Delle Nuvole
• 2001 Il Filo pericoloso delle cose

Michelangelo Antonioni

·         1913: Stanley Earl Kramer (n. 29 septembrie 1913, Manhattan, New York – d. 19 februarie 2001, Woodland Hills, Los Angeles, California) a fost un regizor american și producător de filme. A fost nominalizat de numeroase ori (în 1953, 1959, 1962, 1968) pentru a obține Premiul Oscar pentru regie sau pentru cel mai bun film.
Filmografie:

Ca regizor

• 1955 Not as a Stranger
• 1957 Mândrie și pasiune (The Pride and the Passion)
• 1958 The Defiant Ones
• 1959 Ultimul țărm (On the Beach)
• 1960 Procesul maimuțelor (Inherit the Wind)
• 1961 Procesul de la Nürnberg (Judgment at Nuremberg)
• 1963 O lume nebună, nebună, nebună... (It's a Mad, Mad, Mad, Mad World)
• 1965 Corabia nebunilor (Ship of Fools)
• 1967 Ghici cine vine la cină ? (Guess Who's Coming to Dinner)
• 1969 Secretul din Santa Vittoria (The Secret of Santa Vittoria)
• 1970 R. P. M. (1970)
• 1971 Binecuvântați animalele și copiii (Bless the Beasts & Children)
• 1973 Aurul negru din Oklahoma (Oklahoma Crude)
• 1977 Principiul dominoului (The Domino Principle)
• 1979 The Runner Stumbles

Ca producător

• 1949 Champion
• 1949 Home of the Brave
• 1950 The Men
• 1950 Cyrano de Bergerac
• 1951 Death of a Salesman
• 1952 La amiază - High Noon
• 1952 The Sniper
• 1952 The Member of the Wedding
• 1953 The Wild One
• 1953 The Juggler
• 1953 The 5,000 Fingers of Dr. T
• 1954 The Caine Mutiny
• 1962 Pressure Point
• 1963 A Child is Waiting
• 1963 O lume nebună, nebună, nebună...
• 1967 Ghici cine vine la cină ?

Stanley Kramer

circa 1955 Căsătorit cu Marilyn Erskine (1945–1945; anulat) Anne Pearce Kramer (1950–1963; divorțat; 2 copii) Karen Sharpe (1966–2001; moartea ei; 2 copii) Copii Kat Kramer[*]

* 1919: Constantin I. Aramă (n. 29 septembrie 1919, Iași - d. 24 martie 2003, București) a fost un inginer român, membru al Academiei Române (membru corespondent din 21 martie 1963 și membru titular din 18 decembrie 1991).

În 1938, Constantin Aramă a fost admis la Imperial College of Science and Technology din Londra, la clasa Motoare. Datorită izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial a fost obligat să întrerupă studiile în Anglia și s-a transferat la Școala Politehnică din București, Facultatea de Electromecanică, unde a luat licența de inginer în anul 1942. După absolvire și până în 1945 a lucrat la Atelierele CFR Grivița și concomitent, începând cu anul 1943, a îndeplinit funcția de asistent la Catedra de motoare cu ardere internă a Institutului Politehnic București.^[1]

După 1945 s-a consacrat exclusiv activității didactice. A ocupat succesiv funcțiile de șef de lucrări, conferențiar, din 1948, și profesor, din 1951. În 1956, Constantin Aramă a fost promovat șef al Catedrei de motoare cu ardere internă din Institutul Politehnic București, funcție pe care a deținut-o până în 1961.^[1]

În 1948 a fost numit șeful Secției de Termotehnică din Institutul de Energetică al Academiei Române, funcție pe care a deținut-o până în 1959.^[1]

Una din cele mai importante contribuții ale academicianului Constantin Aramă la dezvoltarea științei o constituie fundamentarea noii discipline cunoscută sub numele de „Terotehnică”. Primul tratat de Terotehnică a apărut sub semnătura academicianului Constantin Aramă în anul 1976

Constantin I. Aramă

100 de ani de la naștere

·         1929 : S-a născut Eugen Preda, publicist şi comentator de radio, primul director general al Radiodifuziunii Române după decembrie 1989 (ianuarie 1990-septembrie 1994); (m. 27 iulie 2000).

·         1931: S-a nascut Anita Ekberg, actrita suedeza, sex-simbol al anilor 60, descoperită de regizorul Federico Fellini (“La dolce vita”, “Ispitele doctorului Antonio”).

·         1931: James Watson Cronin, fizician american

·         1935: S-a nascut Jerry Lee Lewis, cantaret si pianist american. 

·         1936: Silvio Berlusconi (n. 29 septembrie, 1936, Milano) a fost premier al Italiei între 1994-1995, 2001-2006, respectiv 2008-2011. Berlusconi este conducător al partidului politic Forza Italia și proprietar al unui imperiu media. Forbes l-a categorisit ca cea mai prosperă persoană din Italia, cu o avere de 7,2 miliarde de dolari (2002). Cu o avere estimată la 7,8 miliarde de dolari în 2011, Forbes l-a plasat pe locul 118 în lume

A devenit faimos în anii 1980 prin crearea unei rețele de televiziune private (Fininvest, acum Mediaset) de importanță națională.

Prieten bun al fostului premier Bettino Craxi, a fost acuzat de folosirea votului politic în carierea sa de afaceri, și de diverse forme de corupție, incluzând conflicte de interes. Aceste acuzații au fost negate de Berlusconi și interpretate ca bârfe politice.

Numele său a fost găsit în o listă a membrilor masoneriei sub lobby-ul ("Loggia P2"), devenind astfel suspect de planuri secrete.

A devenit prim-ministru în 1994, dar a fost rapid demis, deoarece unul dintre partidele majorității sale ("Lega Nord", î.r. Liga Nord) a încetat să-l mai susțină. Stabilindu-se o nouă majoritate de centru-stânga, coaliția partidelor de opoziție (acum cu Lega Nord) l-a înlocuit. A fost și acuzat de practici afaceriste ilicite.

În 1996, coaliția interimară, formată din Lega Nord și formațiuni de centru-stânga a fost înlocuită, prin noi alegeri politice, de un guvern de centru-stânga (fără Lega Nord) condus de Romano Prodi.

În 2001, Berlusconi a candidat din nou pentru funcția de prim-ministru și lider al coaliției de centru-dreapta Casa delle Libertà (Casa Libertăților) care include, alături de Forza Italia, Alleanza Nazionale (Alianța Națională), CCD, Lega Nord și alte partide. De curând a compărut într-un proces sub acuzația de a fi mituit judecători care trebuiau să judece dispute de afaceri importante în care erau implicate companiile sale. Toate verdictele - considerate dubioase de către procurorii din Milano - i-au dat însă câștig de cauză. Acuzațiile cărora trebuie să le facă față sunt în legătură cu fapte petrecute înainte de a se integra în politică. Casa delle Libertà a pierdut alegerile locale din 2003.

În iunie 2003, având de a face cu alte probleme legale, majoritatea parlamentară a adoptat o lege, prin care se garantează imunitatea de juridică a unei personalități politice, cât timp ocupă o funcție de conducere în stat.

Pe 1 iulie 2003 Italia a preluat, conform rotației, Președinția Uniunii Europene, reprezentată fiind de Berlusconi. Mulți comentatori și-au exprimat îndoielile asupra compatibilității sale cu această funcție. Zilele următoare s-a adresat Parlamentului European stabilindu-și planurile pentru președinția sa. Criticat fiind de un membru german al parlamentului, Martin Schulz (S-D), s-a exprimat cu "Domnule Schulz, știu că un producător din Italia face un film despre lagărele de concentrare naziste. Vă propun pentru rolul șefului. Ați fi perfect." Referința la naziști a cauzat nemulțumirea celor mai mulți din ansamblul a 626 de deputați europeni și o criză diplomatică între Italia și Germania.

În decembrie 2009, în cursul unui miting Berlusconi a fost atacat și grav rănit în față de către Massimo T. un bărbat de 42 de ani bolnav mintal. Agresorul s-a folosit de o statuetă cu care i-a rupt nasul și doi dinți.^[2]

La 10 martie 2010, numărându-se printre oaspeții summit-ului Ligii Arabe, Silvio Berlusconi, după o scurtă conversație cu liderul libian Muammar al-Gaddafi, i-a sărutat mâna acestuia, gestul fiind surprins și de camerele de filmat.^[3]

A scris imnul celor de la AC Milan împreună cu producătorul și cântărețul de muzică pop Tony Renis. De asemenea deține clubul italian AC Milan.

Silvio Berlusconi

Părinți Luigi Berlusconi[*] Rosa Bossi[*]  Frați și surori Maria Antonietta Berlusconi[*] Paolo Berlusconi[*]  Căsătorit cu Carla Dall'Oglio (1965–1985) Veronica Lario (1990–2010) Copii Marina Pier Silvio Barbara Eleonora Luigi

·         1936 - S-a născut Miron Kiropol, poet şi pictor român stabilit în Franţa din 1968; autor al antologiei “Poeţi francezi din secolul al XV-lea”.

* 1939: Maria Haiduc (n. 29 septembrie 1939, Oradea, România), este o interpretă de folclor din Bihor, Crișana.

Este prima interpretă care a adus folclorul din Bihor pe marile scene ale țării. Debutul său a avut loc în anul 1955 și continuă să ne încânte și în prezent.

A cântat alături de nume mari ale folclorului românesc, atât în turnee, cât și la spectacolele în care a fost invitată.

A devenit „brand bihorean”, pentru că Federația Patronilor Bihor i-a oferit, în prima Gală a Brandurilor Bihorene, o frumoasă plachetă „Premiu de excelență”, la 14 decembrie 2011

·         1942 - S-a născut Jean-Luc Ponty, violonist, pianist şi compozitor francez.
* 1942: Donna Corcoran (n. 29 septembrie 1942,^[1] Quincy, Massachusetts, SUA) este o actriță americană care a apărut în mai multe filme de la Hollywood de la începutul anilor '50. Ea a apărut în mod deosebit în două muzicale acvatice care au inclus pe Esther Williams (jucând înotător Annette Kellerman în copilărie) și ca o fată vulnerabilă fiind victimizată de o babysitter tulburat emoțional (interpretat de Marilyn Monroe ) într-o drama mai gravă, Nu vă deranjați să bateți .

Dupa ce a facut ultimul sau film în 1955, a făcut o revenire simbolică ca un tânăr adult intr-un episod al televiziunii de lungă durată " My Three Sons" (în care a jucat Fred MacMurray ) la începutul anilor 1960, înainte de a părăsi în sfărșit actul.

Corcoran sa născut în Quincy, Massachusetts , la William "Bill" Corcoran, Sr. (1905-1958) și fostul Kathleen McKenney (1917-1972). Citeva dintre fratii ei au fost si vedeti de copil, inclusiv sora mai mica, Noreen Corcoran ,care a jucat pe Kelly Gregg pe tatal sau licentiat al lui John Forsythe ( CBS , NBC si ABC ). Doi frati mai tineri au intrat si in actorie: Kevin Anthony Corcoran, o stea a diferitelor filme Walt Disney si mai tarziu un regizor si producator , iar Kelly Corcoran(1958-2002) a aparut in serialul western Barry Sullivan The Road West (1966-1968). Un alt frate, Brian Corcoran, a lucrat, de asemenea, în televiziune ca un tânăr.

Donna Corcoran

·         1943: Lech Wałęsa (ajutor·info) (GCB) (ˈlɛx vaˈwɛ̃sa; n. 29 septembrie 1943) este un om politic, lider sindical și activist pentru drepturile omului din Polonia. Lider charismatic, a fost cofondator al primului sindicat independent din Europa de Est comunistă, Solidaritatea (Solidarność), a fost laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1983 și a îndeplinit funcția de președinte al Poloniei între 1990 și 95.^[1]

Wałęsa era electrician, fără studii superioare. La scurt timp după ce s-a angajat la Șantierele Navale Gdańsk, a devenit sindicalist. Pentru activitatea sa independentă în cadrul sindicatelor, a fost persecutat de guvernul polonez comunist, supravegheat de poliția secretă, concediat în 1976 și arestat de mai multe ori. În august 1980 a avut un rol important în negocierile ce au dus la Acordul de la Gdańsk între guvern și muncitorii greviști, devenind cofondator al mișcării sindicale Solidaritatea. Arestat din nou după declararea legii marțiale și interzicerea Solidarității, după eliberare a continuat activismul și a avut un rol în stabilirea Acordului Mesei Rotunde din 1989 care a dus la alegerile legislative parțial libere din iunie 1989 și la un guvern condus de Solidaritatea.

În 1990 a candidat și a fost ales în nou-înființata funcție de președinte al Poloniei. În mandatul său Polonia a trecut de la comunism la democrație, dar popularitatea i-a scăzut. După înfrângerea suferită la alegerile din 1995, rolul său pe scena politică poloneză s-a diminuat. Faima sa la nivel mondial, însă, a rămas aceeași și ține cursuri de istorie și politică în Polonia și în străinătate.

Wałęsa s-a născut în Popowo, Polonia, la 29 septembrie 1943.^[1] Tatăl său, Bolesław, era tâmplar și a murit la scurt timp după al Doilea Război Mondial.^[1][2][3]

Lech și-a făcut studiile primare și a absolvit o școală profesională în Chalin și Lipno, după care și-a satisfăcut stagiul militar, fiind trecut în rezervă cu grad de caporal. După aceea, în 1966 say 1967 s-a angajat ca electrician la Șantierul Naval „Lenin” din Gdańsk (Stocznia Gdańska im. Lenina).^[1][2][3][4]

La 8 decembrie 1969 s-a căsătorit cu Danuta Gołoś. Cei doi au opt copii: Bogdan, Sławomir, Przemysław, Jarosław, Magdalena, Anna, Maria-Wiktoria, Brygida

Încă de la început, Wałęsa a fost interesat de problemele muncitorilor; în 1968 și-a încurajat colegii de la șantierul naval să boicoteze mitingurile oficiale prin care se condamnau recentele greve studențești.^[2] Lider charismatic,^[5] a organizat grevele ilegale din 1970 de la Șantierul Naval Gdańsk când muncitorii au protestat împotriva decretului prin care se creștea prețul alimentelor; el a fost candidat la președinția comitetului de grevă.^[1][2] Rezultatul grevei, soldată cu moartea a peste 30 de muncitori, i-a cimentat părerile privind nevoia de schimbare.^[2] În iunie 1976, Wałęsa a fost concediat de la Șantierul Naval Gdańsk pentru implicarea în sindicate și greve ilegale și într-o campanie de comemorare a victimelor protestelor din 1970.^[1][2][3] După aceea, a lucrat ca electrician la alte întreprinderi, fiind concediat de mai multe ori pentru activismul său și a fost șomer perioade lungi.^[2] Împreună cu familia sa, a fost urmărit în permanență de poliția secretă poloneză; casa și locul de muncă erau permanent ascultate.^[2] În următorii ani, a fost arestat de mai multe ori pentru activități de disidență.^[1]

Wałęsa a lucrat îndeaproape cu Comisia pentru Apărarea Muncitorilor (KOR), un grup care avea ca scop ajutarea persoanelor arestate după grevele din 1976 și a familiilor acestora.^[1] În iunie 1978 a devenit activist al Sindicatelor Libere ale Coastei (Wolne Związki Zawodowe Wybrzeża), o organizație underground.^[3] La 14 august 1980, după ce o altă creștere a prețurilor a dus la o grevă la Șantierul Naval din Gdańsk—grevă la inițierea căreia a participat—Wałęsa a sărit gardul șantierului și, ajuns înăuntru, a devenit lider al greviștilor.^[1][2] Greva a inspirat și altele similare, mai întâi la Gdańsk, apoi în toată Polonia. Wałęsa a condus Comitetul de Grevă Inter-Uzine, coordonând muncitorii din Gdańsk și din alte 20 de întreprinderi din regiune.^[1] La 31 august, guvernul comunist, reprezentat de Mieczysław Jagielski, a semnat un acord (Acordul de la Gdańsk) cu Comitetul de Coordonare al Grevei.^[1] Acordul le dădea muncitorilor de la Șantierul Naval Lenin dreptul la grevă și le permitea înființarea unui sindicat liber.^[6] Comitetul de Coordonare a Grevei s-a oficializat sub numele de Comitetul Național de Coordonare al Sindicatului Liber Solidarność (Solidaritatea), iar Wałęsa a fost ales președinte al Comitetului.^[1][3] Sindicatul Solidaritatea a crescut rapid, ajungând în final la peste 10 milioane de membri—peste un sfert din populația Poloniei.^[7] Rolul lui Wałęsa în cadrul grevelor, negocierilor și al noului sindicat i-a adus faima la nivel mondial.^[1][2]

Wałęsa a deținut acest rol până în 13 decembrie 1981, când generalul Wojciech Jaruzelski a declarat legea marțială.^[1] Wałęsa, ca și mulți alți lideri și activiști ai Solidarității, a fost arestat; avea să fie închis timp de 11 luni în mai multe orașe din est (Chylice, Otwock și Arłamów, lângă granița cu URSS) până la 14 noiembrie 1982.^[2][3] La 8 octombrie 1982, Solidaritatea a fost scoasă în afara legii.^[8] În 1983 Wałęsa a făcut cerere de reangajare la Șantierul Naval Gdańsk ca simplu electrician.^[2] În același an, i s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace.^[1] Nu a putut să primească el însuși distincția, temându-se că guvernul Poloniei nu-l va mai lăsa să intre în țară.^[1][2] Soția sa Danuta a fost prezentă în numele său la ceremonie.^[1][2]

În anii 1980, Wałęsa a continuat activități underground legate de Solidaritatea.^[4] Fiecare număr al săptămânalului clandestin al sindicatului, Tygodnik Mazowsze, purta motto-ul său, „Solidaritatea nu va fi divizată, nici distrusă.”^[9] În 1986, în urma unei amnistii a activiștilor Solidarității,^[10] Wałęsa a coînființat prima entitate legală a Solidarității de la declararea legii marțiale—Consiliul Provizoriu al NSZZ Solidaritatea]] (Tymczasowa Rada NSZZ Solidarność).^[4] Între 1987 și 1990, a organizat și a condus Comitetul Executiv Provizoriu al Sindicatului Solidaritatea. Spre sfârșitul verii lui 1988, a îndemnat din nou la grevă pe muncitorii din Șantierul Naval Gdańsk.^[4]

După luni de greve și deliberări politice, la încheierea celei de a zecea sesiuni plenare a Partidului Unit al Muncitorilor din Polonia, PZPR (comunist), guvernul a acceptat să demareze Negocierile Mesei Rotunde care au ținut din februarie până în aprilie 1989.^[1] Wałęsa a fost un fel de lider neoficial al părții „neguvernamentale” de la negocieri.^[3] În timpul discuțiilor a călătorit de-a lungul și de-a latul țării, ținând discursuri de susținere a negocierilor.^[1] La sfârșitul discuțiilor, guvernul a semnat un acord prin care accepta reînființarea sindicatului Solidaritatea și organizarea de alegeri „semilibere” pentru parlamentul Poloniei (semilibere deoarece, conform acordului, 65% din locurile din Sejm erau rezervate Partidului Comunist și aliaților acestuia).^{[1][7][11][12]}

În decembrie 1988 Wałęsa a coînființat Comitetul Cetățenesc Solidaritatea.^[3] Teoretic, acesta era doar un corp consultativ, dar în practică era un partid politic și a câștigat alegerile legislative din iunie 1989 (Solidaritatea a câștigat toate locurile din Sejm supuse alegerilor libere, și toate locurile cu excepția unuia în proaspăt reînființatul Senat).^[13] Wałęsa a fost una dintre cele mai mediatizate figuri publice ale Solidarității; deși nu a candidat el însuși pentru parlament, a fost activ în campanie, apărând pe mai multe afișe electorale.^[1] Candidații Solidarității câștigători ai alegerilor pentru Sejm au fost denumiți „echipa lui Wałęsa” sau „echipa lui Lech”, pentru că toți cei ce au câștigat apăreau pe afișele electorale împreună cu el.^[14][15]

Deși oficial doar președinte al Solidarității, Wałęsa a jucat un rol-cheie în politica de zi cu zi. La sfârșitul lui 1989 a convins mai mulți lideri de grupări aliate cu comuniștii să formeze un guvern de coaliție necomunist — primul guvern necomunist din blocul comunist. Parlamentul l-a ales pe Tadeusz Mazowiecki în funcția de prim ministru — primul șef de guvern necomunist în peste patru decenii

Wałęsa (dreapta) împreună cu fostul senator american Rick Santorum

După alegerile legislative din iunie 1989, Wałęsa a fost dezamăgit de faptul că unii din foștii săi tovarăși se mulțumeau să guverneze împreună cu foștii comuniști.^[7] El a hotărât să candideze pentru nou-reînființata funcție de președinte, utilizând sloganul Nu vreau, dar nu am de ales („Nie chcem, ale muszem.”).^[1][7] La 9 decembrie 1990, Wałęsa a câștigat alegerile prezidențiale, învingându-l pe primul ministru Mazowiecki și pe alți candidați; el a devenit astfel primul președinte al Poloniei ales democratic.^[2] În 1993 el și-a înființat propriul său partid politic, Blocul Nepartizan pentru Susținerea Reformelor (BBWR — inițiale asemănătoare cu cele ale grupării lui Józef Piłsudski „Blocul Nepartizan pentru Cooperarea cu Guvernul”, din 1928–35, tot o organizație declarată apolitică).

În timpul președinției sale, Wałęsa a condus Polonia prin privatizare și tranziția la economie de piață (Planul Balcerowicz), primele alegeri legislative complet libere ale Poloniei (în 1991) și o perioadă de redefinire a relațiilor externe ale țării.^[1][5] El a negociat cu succes retragerea trupelor sovietice de pe pământul Poloniei și a obținut o reducere a datoriei externe a țării sale.^[2]

Wałęsa a susținut aderarea Poloniei la NATO și la Uniunea Europeană (aceste scopuri au fost îndeplinite după președinția sa, în 1999 respectiv 2004).^[2] La începutul anilor 1990, Wałęsa a propus înființarea unui „NATO bis”, un sistem de securitate subregional. Conceptul, deși susținut de mișcările populiste și de dreapta din Polonia, nu a primit susținere din exterior; vecinii Poloniei, dintre care unii (de exemplu, Lituania) abia își obținuseră independența, au văzut propunerea ca pe un fel de „neo-imperialism” polonez.^[7][16]

Wałęsa a fost criticat pentru stilul său conflictual și pentru întreținerea de „conflicte la vârf”, în care foști aliați din Solidaritatea au intrat în dezacord, cauzând schimbări anuale de guvern.^{[5][7][9][17][18]} Wałęsa a devenit, astfel, din ce în ce mai izolat pe scena politică.^[19] Pierzând din ce în ce mai mulți aliați politici, a ajuns să fie înconjurat de oameni văzuți de public ca incompetenți și cu proastă reputație.^[9][19] Aruncatul cu noroi în timpul campaniilor electorale i-a pătat reputația.^[1][20] Fostul electrician fără studii superioare era considerat de unii prea direct în exprimare și prea nepotrivit funcției de președinte.^[5][7][21] Alții au considerat că are părerile prea schimbătoare^[7][18][22] sau s-au plâns că este prea autoritar — și l-au acuzat că încearcă să-și întărească propriile puteri, reducându-le pe cele ale Sejmului.^{[7][18][19][21]} În cele din urmă, problemele lui Wałęsa au fost în principal dificultățile tranziției la economia de piață; deși pe termen lung, această tranziție a fost una de succes, guvernul Wałęsa a pierdut mult din susținerea populară.^[18][19][23]

BBWR-ul lui Wałęsa a obținut rezultate slabe la alegerile legislative din 1993; uneori, popularitatea sa a scăzut până la 10%, și a pierdut alegerile prezidențiale din 1995, obținând 48,72% din voturi în turul al doilea în fața lui Aleksander Kwaśniewski, reprezentant al foștilor comuniști polonezi (Alianța Stângii Democrate, SLD).^[1][7][19] Soarta lui Wałęsa la aceste alegeri a fost hotărâtă de comunicarea publică nereușită; la dezbaterile televizate, a părut incoerent și necioplit; la sfârșitul primei dintre cele două dezbateri, ca răspuns la mâna întinsă de Kwaśniewski, el a răspuns că liderul post-comunist poate să-i „strângă piciorul”.^[19] După alegeri, Wałęsa a declarat că se retrage din viața politică, iar rolul său a devenit unul marginal

După sfârșitul mandatului de președinte, Wałęsa a ținut prelegeri de istoria Europei Centrale la diverse universități și organizații.^[26][27] În 1996, a înființat Institutul Lech Wałęsa, un think tank a cărui misiune este susținerea democrației și a guvernelor locale din Polonia și din toată lumea.^[2] În 1997 a ajutat la organizarea unui nou partid, Creștin Democrația celei de a Treia Republici Polone;^[4] el a susținut și coaliția Acțiunea Electorală Solidaritatea (Akcja Wyborcza Solidarność), care a câștigat alegerile legislative din 1997.^[4][7] Liderul real și principalul organizator al partidului era, însă, un nou lider al mișcării sindicale Solidaritatea, Marian Krzaklewski.^[28] Wałęsa a candidat din nou la alegerile prezidențiale din 2000, dar a primit doar 1% din voturi.^[20] În timpul alegerilor prezidențiale din 2005, Wałęsa l-a susținut pe Donald Tusk, spunând că el este candidatul cel mai bun.^[29]

În 2006, Wałęsa a demisionat din Solidaritatea, din cauza diferențelor de opinie privind susținerea de către sindicat a partidului Lege și Dreptate și a venirii la putere a lui Lech și Jarosław Kaczyński.^[30] La 27 februarie 2008, în Houston, Texas, Statele Unite, Wałęsa a suferit o operație de înlocuire a unei părți din artera coronară și de implanatare a unui pacemaker cardiac.^[31] Înaintea alegerilor europarlamentare din 2009, a apărut la un miting la Roma unde a susținut partidul eurosceptic Libertas, descriindu-l pe el și pe fondatorul acestuia Declan Ganley ca „o forță pentru binele lumii”.^[32][33] Wałęsa a recunoscut că a fost plătit pentru acel discurs și a declarat că susține Platforma Civică, exprimându-și speranța că Libertas va obține locuri în Parlamentul European.^[32]

De-a lungul timpului, Wałesa a fost acuzat de a fi fost informator al poliției secrete Służba Bezpieczeństwa, cu numele de cod „Bolek” la începutul anilor 1970. La 11 august 2000, Curtea de Apel din Varșovia, V Wydział Lustracyjny, a stabilit că declarația de lustrație a lui Wałęsa este adevărată — că el nu a colaborat cu regimul comunist.^[34] O carte din 2008, foarte controversată, scrisă de istorici de la Institutul de Memorie Națională (IPN), Sławomir Cenckiewicz și Piotr Gontarczyk în care Wałęsa este acuzat de colaborare cu regimul, a fost foarte mediatizată și a provocat o dezbatere la nivel național.^{[35][36][37][38][39]} Wałęsa neagă colaborarea cu poliția secretă, iar alții au remarcat că poliția secretă poloneză falsifica frecvent documente.^[22][40] În noiembrie 2009 Wałęsa l-a dat în judecată pe președintele Poloniei, Lech Kaczyński, acuzându-l că l-a calomniat, repetând aceste acuzații.

Wałęsa este un puternic susținător al familiei tradiționale,^[7] fiind catolic devotat.^[7] și puternic critic al avortului. El a declarat că ar fi preferat să demisioneze de douăzeci de ori decât să promulge o lege care permite avorturile în Polonia.^[42]

El a declarat că este interesat de tehnologia informației și că îi place să utilizeze ultimele noutăți din domeniu. A declarat că a asamblat mai multe calculatoare pentru a afla cum funcționează și că ia cu el în călătorii un smartphone, un palmtop și un laptop.^[43] La începutul lui 2006 a dezvăluit că este utilizator înregistrat al rețelei poloneze de mesagerie instant Gadu-Gadu, și a primit un număr special de înregistrare — 1980.^[44] Ulterior, a afirmat și că a utilizat Skype, cu numele de lwprezydent2006.

În afară de Premiul Nobel pentru Pace din 1983,^[46] Wałęsa a primit numeroase alte distincții internaționale.^[3] A purtat titlul de „Omul Anului” dat de revista Time Magazine (1981), precum și de The Financial Times (1980) și The Observer (1980).^[3] A fost primul laureat al Medaliei Libertății, primită la 4 iulie 1989 la Philadelphia, Pennsylvania,^[47] și în același an a primit Medalia Prezidențială a Libertății.^[48] Este al treilea străin și primul care nu era șef de stat care s-a adresat unei sesiuni comune a Congresului Statelor Unite la 15 noiembrie 1989).^[49]

La 8 februarie 2002, Wałęsa a reprezentat Europa, ducând drapelul olimpic la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de Iarnă din Salt Lake City, împreună cu arhiepiscopul Desmond Tutu (Africa), John Glenn (Americile), Kazuyoshi Funaki (Asia), Cathy Freeman (Oceania), Jean-Michel Cousteau (Mediu), Jean-Claude Killy (Sport) și Steven Spielberg (Cultură).^[50][51] După doi ani, la 10 mai 2004, Aeroportul Internațional Gdańsk a primit numele de Aeroportul Gdańsk Lech Wałęsa și semnătura sa a fost inclusă în logoul aeroportului.^[52]

În iunie 2004, Wałęsa a reprezentat Polonia la funeraliile lui Ronald Reagan.^[53] La 11 octobrie 2006, Wałęsa a ținut discursul principal la lansarea „Zilei Internaționale a Solidarității Umane”, proclamată în 2005 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite.^[54] În ianuarie 2007 Wałęsa a vorbit în Taiwan la evenimentul „Spre un Forum Global despre Noile Democrații”, susținând pacea și democrația, împreună cu alți lideri mondiali și cu președintele Taiwanului Chen Shui-bian.^[55]

La 25 aprilie 2007, Wałęsa a reprezentat guvernul polonez la funeraliile lui Boris Elțin, fost președinte al Federației Ruse.^[56]

În 19 noiembrie 2014, cu ocazia aniversării a 25 de ani de la căderea regimului comunist, Wałęsa a fost decorat de regele Mihai al României cu ordinul Coroana României în grad de Mare Cruce, pentru „inegalabila contributie a acestuia la căderea comunismului în Europa”, în timp ce cancelarul decorațiilor regale aprecia despre el că a fost „scânteia care [..] a dus la reinstaurarea democrației și libertății în Europa Centrală și de Est”

Lech Wałęsa

Căsătorit cu Danuta Wałęsa Copii Jarosław Wałęsa[*]  Președinte al Poloniei În funcție 22 decembrie 1990 – 22 decembrie 1995 Prim-ministru Tadeusz Mazowiecki, Jan Krzysztof Bielecki, Jan Olszewski, Waldemar Pawlak, Hanna Suchocka, Józef Oleksy Precedat de Wojciech Jaruzelski (în țară) Ryszard Kaczorowski (în exil) Succedat de Aleksander Kwaśniewski Președintele Sindicatului Solidaritatea În funcție

* 1944: Alexandru Comănescu (născut la 30 septembrie 1944) a fost deputat român în legislatura 1990-1992, ales în județul Galați pe listele partidului FSN.

·         1944 - S-a născut Tommy Boyce, compozitor şi cântăreţ american.

·         1946 - S-a născut Timmy Donald, baterist britanic (White Trash, Quiver, Cody, Blue).

·         1946 - S-a născut Nick Taylor, chitarist şi vocalist american (Bloodrock).

·         1948: Theo Jörgensmann, clarinetist german

·         1948 - S-a născut Mark Farner, vocalis şi compozitor american (Grand Funk Railroad).

·         1948 - S-a născut Mike Pinera, chitarist american (Iron Butterfly, Cactus).

·         1949: S-a nascut Gheorghe Funar (n. 29 septembrie 1949, Sânnicolau Mare, județul Timiș), politician român, de profesie economist, senator în legislatura 2004-2008. Între 1992-1997 a fost președinte al PUNR, iar din 1992-2004 primar al municipiului Cluj-Napoca. Din octombrie 1998 până în iunie 2013 a fost secretar general al Partidului România Mare. La congresul PRM din 27 iulie 2013 a fost ales președinte al partidului, funcție pe care a avut-o până în 2015. A devenit cunoscut pentru atitudinea sa antimaghiară, exprimată prin diverse acțiuni provocatoare, precum montarea unei plăcuțe ireverențioase pe soclul statuii regelui Matei Corvin, vopsirea diferitelor obiecte publice din oraș în culorile tricolorului (bănci, pubele, stâlpi de circulație etc.), iluminarea în perioada sărbătorilor de iarnă exclusiv cu beculețe roșii, galbene și albastre, schimbarea denumirilor de străzi care evocau memoria unor personalități maghiare, săpături arheologice ostentative în centrul orașului etc. In noiembrie 2004 a fost ales senator PRM de Cluj, funcție pe care a deținut-o până în noiembrie 2008. La alegerile legislative din noiembrie 2008 a obținut un numar insuficient de voturi pentru obținerea unui nou mandat de senator iar partidul său s-a situat sub pragul electoral. A candidat fără succes la alegerile prezidențiale din 1996 și la alegerile prezidențiale din 2014. S-a remarcat si prin numeroasele procese pe care le-a purtat împotriva unor intelectuali clujeni, jurnaliști, politicieni. 

·         1957 - S-a născut Mari Wilson, cântăreaţă americană.
* 1951: Verónica Michelle Bachelet Jeria (n. 29 septembrie 1951,^[2][3][4] La Cisterna, Chile) a fost președintele statului Chile în două rânduri (2006–2010 și 2014–2018). A fost prima femeie aleasă președinte al statului Chile. Bachelet este de profesie medic pediatru și a deținut în trecut funcțiile de ministru al sănătății și ministru al apărării. Michelle Bachelet este membră a Partidului Socialist, un partid moderat de stânga.

Verónica Michelle Bachelet Jeria

* 1956: Sebastian Newbold Coe, Baron Coe, KBE (n. 29 septembrie 1956,^[1][2] Londra, Regatul Unit), adesea cunoscut ca Seb Coe, respectiv formal Lord Coe,^[3] [4] este un fost atlet, politician și oficial al comitetului olimpic englez.

În calitate de alergător pe distanță medie, Sebastian Coe a câștigat patru medalii olimpice.

În anul 2012, Coe a fost unul din cei 24 de atleți care au fost nominalizați pentru Galeria atleților (Hall Of Fame) a Asociației Internaționale a Federațiilor de Atletism

·         1958 -  S-a născut actorul Stelian Nistor ("Prea cald pentru luna mai", "Şobolanii roşii") (actorul declară că ziua lui de naştere este 30 septembrie, data de 29 fiind cea trecută în registrul stării civile, dintr-o eroare).

* 1962: Maurizio Trombetta (n. 29 septembrie 1962 în Udine) este un fost fotbalist italian care face parte din staffiul tehnic al Udinese Calcio.^[1] A antrenat în Liga I cluburile CFR Cluj, cu care a câștigat Cupa României 2008–2009 și FCM Târgu Mureș, precum și echipa de tineret a clubului Reggina.

* 1963: Radu Bălănescu (născut la 29 septembrie 1963, București) este un medic pediatru, chirurg, doctor în Științe Medicale român, medic specialist în chirurgie și ortopedie pediatrică, directorul medical și șeful Clinicii de Chirurgie și Ortopedie Pediatrică din Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu.”

Radu Bălănescu este de asemenea un înalt francmason român, Marele Maestru al Marii Loje Naționale din România. La data de 17 mai 2014, Radu Bălănescu a fost ales Secretar Executiv al Conferinței Mondiale a Marilor Loji Masonice Regulare.^[1].

Radu Bălănescu este căsătorit cu medicul Laura Bălănescu.

* 1965: Grigori Anatolevici Kirienko (în rusă Григорий Анатольевич Кириенко; n. 29 septembrie 1965, Novosibirsk, Siberia) este un fost scrimer specializat pe sabie, care a reprezentat Uniunea Sovietică și Rusia.

* 1966: Alexandru Guzun (n. 29 septembrie 1966, Drăsliceni, Criuleni) este un agent FIFA, antrenor de fotbal și fost fotbalist internațional moldovean.

·         1961: S-a nascut Rebeca DeMornay, actrita americana. 

·         1964: S-a nascut Tom Sizemore, actor american.
* 1968: Traian Constantin Igaș (n. 29 septembrie 1968, Cristian, Sibiu) este un politician român, fost ministru al Administrației și Internelor din 27 septembrie 2010 din partea PDL în Cabinetul Boc 2. A fost consilier local, consilier județean, deputat și actualmente senator.^[1] Este căsătorit și are două fete, Andreea și Maria

·         1968 - S-a născut Matt şi Luke Goss, fraţi gemeni, vocalişti şi compozitori britanici (Bros). 
* 1969: Ivica Vastić (n. 29 septembrie 1969) este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal austriac de origine iugoslavă (croată).
* 1976: Andrei Mîkolaiovîci Șevcenko (scris și Shevcenko) (în ucraineană: Андрій Миколайович Шевченко, n. 29 septembrie 1976, Dvirkivșciîna, Regiunea Kiev, RSS Ucraineană, URSS) este un fost fotbalist și fost politician ucrainean, în prezent antrenor.
* 1977: Ion Bogdan Mara (n. 29 septembrie 1977, Deva, România) este un fotbalist român care evoluează la clubul FC UTA Arad. A făcut parte din Echipa națională de fotbal a României.
* 1980: Zachary Levi Pugh (n. 29 septembrie 1980), mai bine cunoscut după numele său de scenă Zachary Levi, este un actor, regizor și cântăreț american. Este cunoscut pentru rolurile: Kipp Steadman în Less than Perfect, Chuck Bartowski în Chuck și Flynn Rider în Tangled.

Zachary Levi

Levi în 2019

* 1981: Nam Hyun-hee (Hangul: 남현희; n. 29 septembrie 1981, Seongnam, Coreea de Sud) este o scrimeră sud-coreeană specializată pe floretă, laureată cu argint la individual la Jocurile Olimpice de vară din 2008 și cu bronz pe echipe la cele din 2012. A fost și campioană mondială pe echipe în anul 2005.
* 1981: Shane Edward Smeltz (n. 29 septembrie 1981, Göppingen, Baden-Württemberg)^[1] este un jucător de fotbal neozeelandez, care joacă pentru Gold Coast United și pentru echipa națională de fotbal a Noii Zeelande.
* 1984: Per Mertesacker (n. 29 septembrie 1984, Hanovra, Germania de Vest) este un jucător german de fotbal.
* 1987: Miloš Krkotić (n. 29 septembrie 1987) este un fotbalist internațional muntenegrean, care în prezent evoluează la clubul Dacia Chișinău.

·         1988: Kevin Wayne Durant (n. 29 septembrie 1988) este un baschetbalist american, originar din Washington D.C. În prezent Durant evoluează în NBA, la echipa Brooklyn Nets , pe poziția de "Small Forward".
* 1989: Cristina Florina Florianu (n. Zamfir, la 29 septembrie 1989, în Slatina) este o jucătoare de handbal profesionistă din România. În prezent evoluează la clubul SCM Craiova.
* 1989: Evhen Olehovici Konoplianka (ucraineană Євген Олегович Коноплянка; n. 29 septembrie 1989) este un fotbalist profesionist ucrainean care joacă pe postul de extremă pentru clubul german Schalke 04 și echipa națională a Ucrainei.

·         1990: Doug Brochu, actor american
* 1991: Enzo Lefort (n. 29 septembrie 1991, Cayenne, Franța) este un scrimer olimpic francez specializat pe floretă, laureat cu bronz individual și cu aur pe echipe la Campionatul Mondial de Scrimă din 2014. Este și dublu campion european pe echipe (în 2014 și în 2015).
* 1991: Martin Jensen (n. 29 septembrie 1991, Silkeborg) este un DJ danez cunoscut pentru single-ul „Solo Dance” (2016). Jensen mixează în principal tropical house, un subgen al deep house-ului. În octombrie 2016, Jensen s-a clasat pe locul 82 într-un top al celor mai buni 100 de DJ din lume, top realizat de revista britanică DJ Magazine
Martin Jensen s-a născut pe 29 septembrie 1991 în orașul Silkeborg din regiunea daneză Midtjylland. Jensen este instruit ca mecanic de mașini și contractant. A lucrat câțiva ani ca vânzător pentru Sorring Maskinhandel, o firmă înființată în 1990 de tatăl său, Jørgen Jensen, care face comerț cu mașini.^[2] A început să mixeze de mic copil, dar a devenit cunoscut pe plan internațional abia în 2014.
Primul său single se numește „Sí” și este un remix al reacției fotbalistului Cristiano Ronaldo dupa câștigarea Balonului de Aur în 2014.^[2] Acesta i-a adus popularitate în rândul țărilor latine.^[3] S-a făcut cunoscut publicului cu single-ul „Miracles”, lansat în 2015 în colaborare cu cântărețul danez Bjørnskov. În 2016 a lansat single-ul „Al I Wanna Do” care s-a bucurat de succes pe plan internațional, având peste 60 de milioane de accesări pe Spotify.^[4] Ultimul său single, „Solo Dance” (2016), a devenit de asemenea un succes, clasându-se pe locul 44 în Global Top 50 al Spotify, cu peste 1,2 milioane de accesări pe zi

Martin Jensen

* 1992: Ana Ciolan (n. 29 septembrie 1992)^[2] este o handbalistă din România care joacă pentru echipa HC Zalău pe postul de pivot.
* 1993: Oleh Verneaiev (în ucraineană Олег Юрійович Верняєв; n. 29 septembrie 1993, Donețk) este un gimnast ucrainean, laureat cu aur la paralele la Campionatul Mondial din 2014. Este dublu campion european la paralele în 2014 și în 2015. A reprezentat Ucraina la Jocurile Olimpice de vară din 2012, clasându-se pe locul 4 cu echipa și pe locul 11 la individual compus.
* 1994: Ashley Nicolette Frangipane (n. 29 septembrie 1994),^[1] cunoscută sub numele ei de scenă Halsey, este o artistă Americană.
Halsey s-a născut în New Jersey, dar se identifică in New York.^[2] Ea are doi frați mai mici.^[3] Este birasială, cu un tată afro-american și o mamă de culoare albă..^[4] Ea a avut rădăcini muzicale în timp ce creștea, cântând la vioară, violă, și violoncel până când a început să cânte la chitara acustica la vârsta de 14 ani.^[5] Halsey planificase să meargă la colegiu ca să obțină un majorat în arte. După ce a realizat că nu putea să-și permită, ea s-a înscris în colegiul comunitar ca o compozitoare și a început să ia ore de scris creativ.^[6] Când a avut 18 ani, Halsey a avut probleme financiare, iar muzica a devenit un mod de a-și plăti chiria. Ea a susținut numeroase show-uri acustice în diverse orașe sub mai multe nume de scenă.^[5] Ea a ales Halsey ca numele ei de scenă pentru că este o anagramă a numelui său și este de asemenea numele unei străzi in Brooklyn, unde a petrecut mult timp în timpul adolescenței.

În 2014, Halsey a înregistrat un cântec numit „Ghost” și l-a postat pe SoundCloud.^[8] Cântecul i-a câștigat lui Halsey atenție și după multe întâlniri cu diferite case de discuri, ea a semnat cu Astralwerks. Pe urmă, ea a lansat EP-ul său de debut intitulat Room 93 pe data de 28 octombrie 2014.^[2] EP-ul a fost un „vizual” cu patru dintre cele cinci cântece conținând un videoclip însoțitor.^[5]

La South by Southwest în 2015, despre Halsey s-a vorbit cel mai mult online.^[9]

Ea a produs un tribut către Jaden Smith cu fostul ei iubit norvegian Lido (Peder Losnegård).^[10] Halsey a susținut un turneu cu The Kooks în 2014^[11] și a călătorit prin Statele Unite pentru turneul său American Youth Tour, împreună cu Young Rising Sons și OLIVVER. În acest turneu, ea interpreta cântece de pe EP, și de asemenea niște piese noi de pe album: „Colors”, „Control”, „Castle”, „Haunting” și „Roman Holiday”.

Primul său album de studio, intitulat Badlands, a fost lansat în august 2015.^[12] Ea a descris albumul într-un interviu ca un „album furios al unei femei”.^[13]

Prin martie și aprilie 2015, Halsey a susținut un turneu ca cap de afiș cu Young Rising Sons.^[14]

De asemenea, Halsey i-a susținut pe Imagine Dragons în turneul Smoke and Mirrors Tour în America de Nord din 3 iunie 2015 până pe 1 august 2015.

Halsey a avut parte de niște interviuri și concerte, chiar și la Last Call with Carson Daly.^[15][16]

În anul 2017, Halsey a lansat cel de-al doilea album al său, “Hopeless Fountain Kingdom”, ce înglomează melodii precum “Sorry”, “Alone”, “Don’t Play” sau “Bad at love”.

Halsey

Halsey at the 2019 iHeartRadio Music Awards in Los Angeles California

URMEAZĂ PARTEA A DOUA