MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 19 SEPTEMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!

Vă invit să lecturați materialele selecționate și prezentate de mine.

Mulțumesc pentru atenție și vă doresc o zi minunată în compania lor!

ISTORIE PE ZILE 19 Septembrie

Evenimente

·         335:  Dalmatius este ridicat la rangul de Cezar de către unchiul său, imparatul Constantin I cel Mare. A fost fiul lui Flavius Dalmatius, fratele vitreg a lui Constantin si a  fost caesar  (locțiitor de împărat), între anii 335 și 337, până la moartea unchiului său Constantin cel Mare. În anul 337, după moartea lui Constantin,in perioada tulbure cu lupte interne în care multe rude de ale împăratului au fost  ucise, a fost omorât de soldații romani.

·         634:  Se incheie asediul Damascului de catre armatele musulmane conduse de Rachidun, acesta fiind primul oras important bizantin cazut in timpul razboiului de cucerire a Siriei.

·         1356:  Bătălia de la Poitiers: Armata engleza  sub comanda lui Edward, Prinţul Negru  infrange armata  franceză şi il captureaza  pe regele francez, Ioan al II-lea. Regele francez Ioan cel Bun a luptat cu curaj, dar a fost capturat, împreună cu fiul său Filip. A pierit in lupta floarea cavalerismului francez, printre cei uciși numărându-se: ducele  Pierre I de Bourbon, conteabilul Frantei Gautier al VI-lea de Brienne, episcopul de Chalon, 16 baroni  si 2426 cavaleri, în total fiind uciși cinci mii de ostași,din care  trei mii în timpul retragerii. Pe 24 mai 1357  regele capturat a fost adus solemn la Londra, fiind semnat un armistitiu   cu Franța timp de 2 ani. Prețul de răscumpărare a regelui a egalat suma veniturilor regale pentru 2 ani. Prada fiind una imensă. Vicerege a devenit Carol al V-lea.

·         1783: A fost ridicat în aer cel de-al doilea balon cu aer cald construit de frații Montgolfier, având la bord trei pasageri: o rață, un cocoș și o oaie. Aterizarea s-a produs fără probleme, demonstrând ca și alte vietăți decât păsările pot suporta înalțimile. Primul balon, fără echipaj, a fost înalțat la 5 iunie 1783.

·         1863: În cadrul Războiului Civil American, armata confederată a oprit avansul unioniștilor în nord-vestul Georgiei în bătălia de pe Chickamauga.

·         1870: Armata prusacă începe “Asediul Parisului”. Va dura 135 de zile, pana  cand la 28 ianuarie  1871 orasul se va preda.

·         1893: Prin Legea Electorală, promulgată de guvernatorul insulei, femeile din Noua Zeelandă primesc dreptul de vot.

·         1895:  Împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph I, i-a graţiat pe memorandiştii romani din Transilvania, sub presiunea opiniei publice romanesti şi ca urmare a intervenţiilor diplomatice ale României. Petiţia fusese  aprobată la 25 martie 1892  de liderii Partidului National Roman şi prezentată la Viena pe 28 mai 1892 de o delegaţie compusă din 300 de reprezentanţi a tuturor stărilor din Transilvania: intelectuali, meseriaşi, lucrători. La cererea guvernului de la Budapesta, împăratul Franz Joseph nu a primit  delegaţia si  deşi nu cunoştea conţinutul memorandumului, l-a trimis autorităţilor maghiare. Memorandumul ,  scris de liderii Partidului Național Român: Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, facea o analiză a sistemului legislativ ungar (legea naţiunilor, legea electorală, legile şcolare, legea presei etc.), evidenţiind faptul că românii erau discriminaţi, neavând nici un drept politic. Documentul contesta  şi modul în care s-a instaurat dualismul austro-ungar, fără a se lua în seamă şi dorinţele românilor majoritari în Transilvania. De asemenea,  combătea  declararea statului maghiar ca „stat naţional”, în care elementul maghiar minoritar detinea puterea, în timp ce românii erau supuşi unui proces de maghiarizare si discriminare. Situația românilor a ajuns să fie remarcată și de personalități politice ale vremii din alte țări. Ambasadorul Belgiei la Viena, Borchgrave, îi scria ministrului de externe Merode Westerlo, într-un raport din 19 nov. 1892: „Dintre popoarele care trăiesc sub dominația maghiară, românii sunt cei mai nemulțumiți. Acești strănepoți ai lui Traian nu pot uita că sunt frații românilor din regatul înfloritor și prosper.”, iar Georges Clemenceau, scria în ziarul La Justice din 12 mai 1884: „Românii sunt lipsiți de orice drepturi politice… În număr de 3,5 milioane, ar avea dreptul, proporțional, la 75 de deputați din cei 417 câți are Camera și nu au niciunul.” Autorităţile maghiare au deschis acţiune juridică împotriva Comitetului Naţional Român şi a altor fruntasi ai romanilor ardeleni, sub acuzaţia de atentat împotriva statului maghiar. Procesul s-a desfăşurat la Cluj, între 25 aprilie  şi 7 mai 1894 şi s-a încheiat cu condamnarea a 14 fruntaşi memorandişti la o pedeapsă cumulată de 31 de ani şi 18 luni de închisoare. Cu acest prilej,Ioan Rațiu, unul din liderii memorandistilor, a rostit celebra frază: „Ceea ce se discută aici este însăși existența poporului român. Existența unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”. În cele din urmă, cel care îi va graţia pe memorandişti la 19 septembrie 1895 va fi însuşi împăratul Franz Joseph, ca urmare a presiunii imense la care era supus din partea opiniei publice, dar şi datorită intervenţiei diplomatice a regelui Carol I al Romaniei  pe lângă Curtea de la Viena.

·         1895 - Inaugurarea podului de la Cernavodă care, la acea dată, era cel mai mare complex de poduri din Europa şi al treilea ca lungime din lume; a fost proiectat şi construit, începând cu anul 1880, de către inginerul Anghel Saligny (19.09/1.10).

·         1914: Catedrala din Reims, Franta, construita in secolul al XIII-lea, a fost puternic avariata in urma bombardamentelor armatei germane in luptele din Primul Razboi Mondial. 

·         1916:  Prima acţiune de luptă antiaeriană a armatei române, soldată cu respingerea unui atac aerian şi nimicirea unui avion inamic în zona Flămânda. Pe timpul executarii manevrei de la Flamânda de catre Armata a 3 a româna, în data de 19.09.1916, bateria de artilerie înzestrata cu tunuri antiaeriene propriu-zise, calibru 75 mm Deport, a respins un atac aerian si a doborât un avion inamic. Comandantul bateriei, locotenentul Constantin Constantin, a fost decorat cu ordinul „Coroana României” în gradul de cavaler. Ca urmare a acestui succes, ziua de 19 septembrie a fost adoptata, în perioada interbelica, ca zi a artileriei antiaeriene.

·         1924: Inginerul roman Aurel Persu obtine, in Germania, un brevet de inventie pentru "automobil aerodinamic corect". Automobilul construit in tara de Aurel Persu avea caroseria de forma unei picaturi de apa in cadere. Rotile erau amplasate in interiorul caroseriei, iar puntea din spate nu avea diferential. Masina se afla expusa la Muzeul tehnicii D. Leonida din Bucuresti

·         1928: Mickey Mouse, simpaticul personaj de desene animate creat de Walt Disney, si-a facut prima aparitie publica in “Plane Crazy”, pentru ca un an mai tarziu sa fie eroul productiei “Steamboat Willie”, primul film de animatie cu sunet. 

·         1934: Bruno Hauptmann este arestat pentru răpirea și uciderea copilului luiCharles Lindbergh.

·         1941: Al Doilea Război Mondial: În timpul războiului împotriva Uniunii Sovietice, trupele germane cuceresc capitala ucraineană Kiev.

·         1944: Finlanda și URSS au semnat la Moscova un armistițiu prin care au pus capăt războiului de continuare.

·         1946: Se fondează Consiliul Europei în urma unui discurs ținut de Winston Churchill la Universitatea din Zürich.

·         1946: Festivalul de Film de la Cannes se reia după o întrerupere de șapte ani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

·         1952: Autoritatile americane  i-au interzis marelui actor  Charles Chaplin  intoarcrea  in  SUA.

·         1957: Are loc prima experienta americana subterana de testare a bombei nucleare  in cadrul  Operaţiunii Plumbbob .

·         1967: Ministrul Afacerilor Externe al României, Corneliu Mănescu (d. 26.06.2000), a fost ales preşedinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU; a fost pentru prima dată când un reprezentant al unei ţări socialiste era ales în această funcţie. Corneliu Mănescu (n. 6 februarie 1916, Ploiești – d. 26 iunie 2000, București) om politic român, care a fost, printre altele, ministru de externe al României.

·         1970: Kostas Georgakis, un student grec,  isi da foc în Piaţa Matteotti din Genova, in Italia, in semn de protest protest împotriva regimului dictatorial  al lui Georgios Papadopoulos .

·         1973: Întronarea regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei.

·         1982: Scott Fahlman postează pentru prima dată emoticoanele :-) și :-( într-un mesaj.

·         1982: Dupa 122 de ani, tramvaiele sunt retrase din circulatie, din San Francisco.

·         1983: Insulele Sfântul Cristofor și Nevis își câștigă independența față de Regatul Unit.

·         1985: Un cutremur de 8,1 pe scara Richter lovește orașul Mexico. Peste 9.000 de oameni au decedat, 30.000 răniți și 95.000 au rămas fără locuință.

·         1991: Un cuplu german de turisti a gasit  în Alpii Austrieci, corpul unui om preistoric  “înghetat tun”.  Omul gheturilor, supranumit Otzi, avea 1,5 metri înaltime si  a trait in urma cu aproximativ 5 000 de ani.

·         1991: A fost semnat Tratatul de prietenie, buna vecinatate si cooperare dintre Romania si Republica Turcia.

·         1995: The Washington Post și The New York Times au publicat pentru prima oară Manifestul teroristului Ted Kaczynski.

·         1995: Statele Unite ale Americii au decis acordarea pentru Romania a unui imprumut nerambursabil de 128.000 dolari pentru modernizarea punctelor de trecere a frontierei. 

·         1996: Membrii Parlamentului European au condamnat, printr-o rezolutie, decizia Parlamentului Romaniei de a introduce pedepse mai drastice pentru actele de homosexualitate, subliniind ca aceasta masura ar trebui anulata. 

·         2000: Au început, la Târgu Jiu, lucrarile de restaurare la “Coloana Infinitului”, opera a marelui sculptor roman Constantin Brancusi.

·         2001 - Parlamentul Romaniei a adoptat hotararea de participare a tarii, ca aliat al NATO, la lupta impotriva terorismului, inclusiv prin mijloace militare, daca va exista o cerere in acest sens, ca urmare a atacului de la 11 septembrie 2001.

·         2004:  Liderul Partidului Comunist Chinez, Hu Jingao, a preluat şi conducerea armatei chineze, înlocuindu-l pe fostul preşedinte Jiang Zemin în funcţia de şef al Comisiei militare centrale a partidului.

·         2006: Lovitura de stat militara in  Thailanda.  Constituţia este suspendata  si este declarata legea marţială.

Nașteri

·         86: S-a nascut în Italia, la Lanuvium, Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius, fiul  consulului Aurelius Fulvus si împărat Roman în perioada 138-161. A devenit consul în  anul 120 și guvernator al provinciei Asia (134-135). A fost adoptat de împăratul Hadrian la 25 februarie 138 și proclamat succesor la tron. In timpul domniei lui Antoninus Pius  a fost sarbatorita  în anul 148 cea de-a 900-a aniversare a fondării Cetății Eterne. Domnia lui a fost considerată  apogeul dinastiei antonine și al întregului principat.
* 767: Saichō (最澄^?) (19 septembrie 767 - 26 iunie 822) a fost un călugăr budist japonez, fondator al școlii budiste Tendai.

În 785 (al patrulea an al erei Enryaku, conform cronologiei japoneze) el a primit ordonare la templul Tōdai-ji în Nara, dar peste câteva luni s-a retras la muntele Hiei^[1]. Treptat, i s-au alăturat și alți călugări și acest munte a devenit un centru spiritual al budismului japonez.

În anul 804 d.Hr, în cadrul unei misiuni diplomatice a curții japoneze, a călătorit în China pentru a continua studierea doctrinelor Tiantai și pentru a aduce mai multe texte. Întors în Japonia, în anul 805, a înființat secta Tendai și a întemeiat templul Enryaku-ji ca sediu al sectei sale, pe muntele Hiei lângă Kyoto.

Saichō a fost un călugăr foarte influent și a adus inovați în budismul japonez, printre care și schimbarea ritualului de hirotonire. El de asemenea este primul care a adus ceaiul în Japonia. După moartea sa, el a fost distins cu numele postum de Dengyō (伝教^?) și titlul de Daishi (大師 mare maiestru^?).

Saichō

·         866: S-a nascut imparatul bizantin  Leon al VI-lea supranumit „Filosoful”; (d. 11 mai  912). A domnit între 886 si 912 , fiind  fiul lui Mihail al III-lea și fiul adoptiv al lui Vasile I Macedoneanul. Leon a terminat opera lui Vasile I,  „Basilisa/ Basilscale”.  A avut o domnie agitata. In 896 a fost înfrânt  de bulgari la Boulgarophygon. În 902, Emiratul arab din Sicilia ocupă Taoramina, ultima enclavă bizantină din insula, iar în 904, Leon de Tripoli, aliat cu piraţii musulmani, a asediat Thessaloniki. În 907, slavii rasariteni condusi de  Oleg de Novgorod au atacat Constantinopolul iar  Leon al VI – lea le plăteşte o recompensa, dar aceştia atacă din nou în 911, atac de care Leon nu reuşeşte să scape decât printr-un tratat comercial, semnat în 911. În 912,   încearcă fără succes recucerirea Cretei. Ca să se asigure că fiul său, Constantin (născut în 905), va căpătat tronul, Leon îl asociază la tron pe 15 mai, 908. Leon VI a murit pe 2 mai, 912. Leon VI l-a inlaturat  pe patriarhul Fotie I, înlocuindu-l cu fratele său, Ştefan I. La moartea lui Ştefan, în 893, Leon l-a pus in scaunul  patriarhal  pe Antonie II.
* 1416: Piero di Cosimo de' Medici, cunoscut și sub numele de Piero Gutosul (1416 - 2 decembrie 1469), a fost conducătorul de facto al Florenței din anul 1464 până în anul 1469.

Piero s-a născut în Florența, și a fost fiul lui Cosimo de' Medici și a soției sale, Contessina de Bardi. În 1444, Piero s-a căsătorit cu înțeleapta și talentata Lucrezia Tornabuoni (1425 - 1482).

În timpul vieții tatălui său, Piero a jucat un rol extins datorită sănătății sale șubrede. În 1461, Piero a fost ultimul din familia Medici ales în funcția de gonfalonier.

Viața sa ca lider al Florenței a fost marcată de o tentativa de lovitură de stat condusă de Luca Pitti, Niccolo Soderini, Diotisalvi Neroni, Angelo Acciaiuoli și de verișorul său, Pierfrancesco de' Medici, cu ajutorul trupelor furnizate de Borso d'Este, Duce de Modena și Reggio, și comandate de fratele lui, Ercole d'Este. Piero a fost avertizat de Giovanni II Bentivoglio și a reușit să scape și datorită fiului său Lorenzo, care a reușit să-i descopere pe conspiratorii care îl așteptau pe Piero să-l captureze pe drumul spre Vila Medici de la Careggi. Lovitua de stat eșuată a fost repetată la Veneția, cu trupele comandate de Bartolomeo Colleoni.

În 1467 Piero a trebuit să se confrunte cu un război împotriva Republicii Veneția, solicitând sprijinul lui Giangaleazzo Sforza, noul Duce de Milano. Cu toate acestea, armata venețiană comandată de Colleoni a fost învinsă în Bătălia de la Molinella de către liga din Florența, Napoli, Milano și Statele Papale.

El a continuat tradiția familiei în acordarea sprijinului în domeniul artelor. Gusturile sale erau mai eclectictice decât cele ale tatălui său, extinzând creația către cea olandeză și flamandă.

De asemenea, el a continuat să colecționeze cărti rare. Deși nu a fost un bancher strălucitor ca tatăl său, el a fost capabil să facă treburile să fucnționeze fără probleme.

Piero a murit în anul 1469, din cauza gutei și a unei boli pulmonare, și a fost înmormântat la Biserica San Lorenzo, alături de fratele său Giovanni. Mormântul a fost creat de Andrea del Verrocchio, comandat de cei doi fii ai lui, Lorenzo și Giuliano.

Piero I de' Medici

Portretul lui Piero de Bronzino. Părinți Cosimo Medici Contessina de' Bardi[*]  Frați și surori Carlo de' Medici[*] Giovanni di Cosimo de' Medici[*]  Căsătorit cu Lucrezia Tornabuoni Copii Maria di Piero de' Medici Lucrezia Lorenzo de' Medici Bianca Giuliano de' Medici Giovanni di Piero de' Medici (nelegitim)

·         1551: Henric al III-lea (în franceză Henri III, în poloneză Henryk) (19 septembrie 1551 – 2 august 1589) din dinastia Valois a fost rege al Franței între 1574 - 1589 și Rege al Poloniei între 1573 și 1574 cu titlul de Henric de Valois.

Caterina cu fiii săi: regele Carol al IX-lea, Margareta, Henric de Anjou și Francisc de Alençon, circa 1561

Henric s-a născut la Castelul de la Fontainebleau, actualmente în departamentul Seine-et-Marne, și a fost cel de al patrulea fiu al regelui Henric al II-lea și al reginei Caterina de Medici. A fost nepot al regelui Francisc I al Franței și a reginei Claude a Franței. Frații lui mai mari au fost: Francisc al II-lea al Franței, Carol al IX-lea al Franței și Elisabeta de Valois. La naștere a fost botezat Alexandre-Édouard; în 1560 a fost numit Duce de Angoulême și Duce de Orléans, apoi în 1566 Duce de Anjou iar în 1564 numele lui i-a fost schimbat în Henric (numele tatălui său).

Henric a fost considerat de către mama sa ca fiind fiul său favorit, lucru ce i-a atras animozitatea fraților mai mari. Spre deosebire de tatăl și frații mai mari, el nu era interesat de valorile tradiționale Valois: vânătoarea și exercițiile fizice. Deși avea abilități la scrimă el a preferat să se complacă în gusturile sale pentru artă și lectură. Aceste înclinații au fost atribuite de la mama lui italiană. La un moment dat în tinerețe a arătat o tendință spre protestantism ca un mijloc de a se răzvrăti. La vârsta de nouă ani, autonumindu-se "un mic hughenot", el a refuzat să participe la Liturghie, a cântat psalmi protestanți surorii sale Margareta (îndemnând-o în tot acest timp să-și schimbe religia și i-a aruncat cartea în foc), și chiar a mușcat de nas o statuie a Sfântului Pavel. Mama lui și-a avertizat ferm copii împotriva unui astfel de comportament, și el nu va mai arăta din nou tendințe protestante. În schimb, el a devenit romano-catolic

Rapoarte care datează de pe timpul său arată că Henric s-a angajat în relații homosexuale cu favoriți de la curte, cunoscuți ca mignons.^[2][3] Savantul Louis Crompton oferă dovezi contemporane substanțiale a homosexualității lui Henric al III-lea, și problemele care au rezultat la curte și în politică.^[4] Unii istorici moderni contestă acest lucru. Jean-Francois Solnon,^[5] Nicolas Le Roux,^[6] and Jacqueline Boucher^[7] au constatat că Henric a avut mai multe metrese faimoase, fiind bine cunoscut pentru gustul său la femei frumoase, și că nu fost identificați parteneri de sex masculin. Ei au ajuns la concluzia că ideea că el era homosexual a fost promovat de către adversarii săi politici (atât protestanți cât și catolici), care au folosit antipatia lui față de război și de vânătoare pentru a-l descrie ca efeminat și să-i submineze reputația în fața poporului francez.
Totuși, cel mai recent, Gary Ferguson a oferit o evaluare detaliată a lui Henric al III-lea și a curții sale, în contextul unei discuții pe problema homosexualității în Renașterea franceză, și a găsit interpretările lor neconvingătoare. În contrast, Katherine Crawford subliniază că problemele reputației lui Henry au fost cauzate de eșecul său de a produce un moștenitor și prezența puternicei lui mame la curte, combinat cu insistența dușmanilor săi de a pune semn egal între patronaj cu favoritism și lux cu decadența

În 1570 au început discuțiile pentru a aranja căsătoria dintre Henric și regina Elisabeta I a Angliei. Anglia aștepta de la Elisabeta, care avea aproape 37 de ani, să se căsătorească și să aibe un moștenitor. Negocierile au eșuat. Șansele unei căsătorii s-au lovit de diferite viziuni religioase (Henric era catolic, Elisabeta protestantă) și de opinia lui asupra Elisabetei. Henric face referire nedelicate la Elisabeta ca putain publique (curvă publică) și a făcut remarci înțepătoare cu privire la diferența lor de vârstă. Auzind (inexact), că ea șchioapătă din cauza varicelor, el a numit-o "creatură bătrână cu un picior nenorocit".^[1] Istoricii consideră că mai degrabă Elisabeta a vrut să stârnească preocuparea Spaniei cu aceste negocieri de căsătorie decât să ia în serios căsătoria.

Înainte de urca pe tronul Franței în 1574, Henric a servit ca lider al armatei regale în Războaiele religioase din perioada 1562-1598 împotriva hughenoților și a luat parte la victoriile din Bătălia de la Jarnac (martie 1569) și Bătălia de la Moncontour (octombrie 1569).

În timp ce era încă Duce de Anjou, el a devenit, de asemenea, implicat în complotul din Noaptea Sfântului Bartolomeu din 1572. Deși Henric nu a participat direct, istoricul Thierry Wanegffelen îl vede ca membrul familiei regale cel mai responsabil pentru masacru, care a implicat uciderea a mii de hughenoți. Domnia lui Henric al III-lea ca rege al Franței, ca și cele ale fraților săi mai mari Francisc al II-lea și Carol al IX-lea, pune Franța în criză constantă de religie.

Henric a continuat să aibă un rol activ în războaiele religioase franceze și în 1572/1573 a condus asediul de la La Rochelle, un atac militar masiv asupra orașului hughenot. La sfârșitul lunii mai 1573, Henric a aflat că szlachta poloneză l-a ales ca rege al Poloniei, o țară cu o mare minoritate protestantă și considerațiile politice l-au obligat să negocieze sfârșitul asediului. Negociatorii au ajuns la un acord la 24 iunie 1573 și trupele catolice au încheiat asediul la 6 iulie 1573.

Portret al lui Henri Valois.

După decesul regelui Sigismund al II-lea August la 7 iulie 1572, diplomatul francez Jean de Monluc a fost trimis ca reprezentant francez în Polonia pentru a negocia alegerea lui Henric la tronul polonez în schimbul sprijinului militar împotriva Rusiei, asistență diplomatică cu Imperiul Otoman, și subvenții financiare.^[9]

La 16 mai 1573, nobilii polonezi l-au ales pe Henric ca primul monarh ales al Comunității polono-lituaniene. Nobilii lituanieni au boicotat alegerile și rămas în grija Consiliul ducal lituanian să confirme alegerea.^[10]

O delegație poloneză a mers la La Rochelle să se întâlnească cu Henric care conducea asediul de La Rochelle. Henric a părăsit asediul în urma vizitei lor.^[11] La Paris, la 10 septembrie, delegația poloneză a cerut ca Henric să depună jurământul, la Catedrala Notre Dame, să "respecte libertățile tradiționale poloneze și legea cu privire la libertatea religioasă care fusese adoptată în timpul interregnum".^[12] Ca condițiile pentru alegerea sa, el a fost obligat să semneze Pacta conventa și articolele Henrician, promițând toleranță religioasă în comunitatea polono-lituaniană.^[13]

Henric a fost iritat de restricțiile puterii monarhice în sistemul politic polono-lituanian a Libertății de Aur.^[13] Anna Jagiellon, sora regelui decedat Sigismund al II-lea Augustus, a cerut parlamentului polono-lituanian să-l aleagă pe Henric pe baza înțelegerii că Henric s-ar căsători cu Anna după aceea.^[14]

În ianuarie 1574 Henric a ajuns la granița Poloniei. La 21 februarie a avut loc încoronarea lui Henric la Kraków.^[15] La mijlocul lunii iunie 1574, după ce a aflat de moartea fratelui său, regele Carol al IX-lea al Franței, Henric a părăsit Polonia și s-a întors în Franța.^[15] Absența lui Henric a provocat o criză constituțională pe care Parlamentul a încercat să o rezolve notificând-l pe Henric că tronul lui va fi pierdut dacă nu se va întorce din Franța până la 12 mai 1575.^[15] Neîntoarcerea sa a determinat Parlamentul să declare tronul vacant.^[15]

Scurta domnie a lui Henric la Castelul Wawel din Polonia a fost marcată de un conflict de culturi între polonezi și francezi. Tânărul rege și suita sa au fost uimiți de mai multe practici poloneze și dezamăgiți de sărăcia din mediul rural și climatul aspru al țării.^[13] Polonezii, pe de altă parte, se întrebau dacă toți francezii erau preocupați de aspectul lor așa cum părea noul rege să fie.^[13]

În multe aspecte, cultura poloneză a avut influențe pozitive în Franța. La Wawel, francezii au văzut noile tehnologii de facilități septice, în care litiera (excremente) erau aruncate în afara zidurilor castelului.^[16] La întoarcerea în Franța, Henric a ordonat construirea de astfel de instalații și la Luvru și în alte palate.^[16] Alte invenții introduse francezilor de către Polonia a inclus baia reglementată cu apă caldă și rece. Henriic al III-lea (1551-1589) [...] este larg creditat ca fiind cel care a introdus furculița în Franța

Henric a fost încoronat rege al Franței la 13 februarie 1575 la Catedrala Reims. Deși se aștepta să producă un moștenitor după ce s-a căsătorit cu Louise de Lorena la 14 februarie 1575, nici un copil nu a rezultat din uniunea lor.

În 1576, Henric a semnat Edictul de la Beaulieu prin care a garantat multe concesii hughenoților, autorizând cultul "în toate orașele și localitățile regatului, provincii sub dependența și ocrotirea regelui, fără restricții de timp și persoane". În urma acțiunilor sale, activistul catolic Henric I, Duce de Guise a format Liga Catolică. După multe negocieri Henric a fost obligat să anuleze cele mai multe dintre concesiile făcute.

Ambiția lui Henric de Guise țintește tronul Franței. EL pretinde că se trage din Carol cel Mare, iar partizanii săi evidențiază contrastul dintre decăderea familiei capețiene și vigoarea ramurii carolingiene.

În 1584, fratele mai mic al regelui și moștenitorul prezumptiv la tron, Francisc, Duce de Anjou, a murit. Conform Legii Salice următorul moștenitor la tron era protestantul Henric de Navara, un descendent al regelui Ludovic al IX-lea cel Sfânt. La sfaturile mamei sale, Henric al III-lea se apropie de Liga Catolică și emite un edict de suprimare a protestantismului și alte concesii. La 9 septembrie, Papa Sixt al V-lea declară pe Henric de Navara privat de toate drepturile sale la tron.

Henric de Navara obține la 20 octombrie 1587 o strălucită victorie asupra trupelor regale conduse de ducele de Joyeuse. Regele înclină către o înțelegere cu vărul său de Navara și îi interzice ducelui de Guise să vină la Paris. În ciuda interdicției acesta își face o intrare triumfală la 9 mai 1588. Este semnalul Zilei Baricadelor (12 mai 1588) în urma căreia lui Henric al III-lea nu-i rămâne decât fuga. Regina mamă moare la 5 ianuarie 1589 iar regele se apropie de vărul său de Navara pentru a înfrunta violențele Ligii catolice. În acest timp, la Paris, cei șaisprezece ^[18] reprezentanți ai cartierelor au format un guvern revoluționar sub conducerea ducelui de Mayenne, fratele ducelui de Guise.

Armata regală unită cu armata protestantă au venit să asedieze Parisul la sfârșitul lunii iulie. În aceste împrejurări, iacobinul Jacques Clément l-a înjunghiat la Saint-Cloude pe regele Franței în ziua de 31. Înainte să moară la 2 august Henric al III-lea îl recunoaște pe Henric de Navara ca urmaș.

Henric al III-lea

Henric al III-lea ca Duce de Anjou de François Clouet Părinți Henric al II-lea al Franței Caterina de Medici  Frați și surori Joan of Valois[*] Victoria of Valois[*] Diane de France Elisabeta de Valois Claude de Valois Francisc al II-lea al Franței Carol al IX-lea al Franței François, Duce de Anjou Louis of Valois[*] Henri d'Angoulême[*] Margareta de Valois  Căsătorit cu Louise de Lorena

·         1749: Jean Baptiste Joseph Delambre (n. 19 septembrie 1749 la Amiens - d. 19 august 1822 la Paris) a fost un matematician și astronom francez.

La insistențele abatelui de la Colegiul din Amiens, a primit bursă la Colegiul Plessis din Paris. Pentru a-și îmbogăți și completa cunoștințele, a studiat istoria și limbile latină, greacă și engleză, precum și matematica.

A trăit retras, dar a scris o serie de lucrări care au stârnit admirația în epoca sa.

L-a avut ca profesor Jérôme Lalande, căruia i-a fost și colaborator și succesor ca profesor de astronomie la Collège de France.

În 1792 devine membru al Academiei de Științe din Paris.

În 1795 este ales membru al Biroului de Longitudini, iar în perioada 1803 - 1822 deține funcția de secretar permanent al Academiei de Științe.

În perioada 1808 - 1815 este trezorier al Academiei Imperiale.

Din anul 1804 și până la decesul său survenit în 1822, Jean-Baptiste Delambre a fost director al Observatorului din Paris.

Ca matematician, s-a distins prin calculele efectuate cu ocazia măsurării meridianului terestru, operație încredințată de către Academia din Paris. Pentru aceasta, împreună cu Pierre Méchain, Delambre a măsurat arcul de meridian dintre Dunkerque și Barcelona.

Lucrarea a fost întreruptă de evenimentele din cadrul Revoluției franceze și a fost reluată în 1799.

În 1786, el a prezentat, la Academia de Științe, o dare de seamă privind observarea tranzitul lui Mercur în fața Soarelui, din 4 mai 1786, fapt ce a marcat debutul carierei sale de astronom observator.^[9]

În ceea ce privește măsura unghiurilor, a introdus diviziunea zecimală a acestora. De asemenea a comentat sistemul duodecimal căruia Pascal i-a acordat importanță mare.

Ca astronom, a contribuit la perfecționarea tabelelor astronomice, a determinat traiectoria lui Uranus (descoperit recent de William Herschel), a lui Jupiter și Saturn și a stabilit formule speciale pentru verificarea legilor Sistemului solar. De asemenea a scris și o istorie a astronomiei.

Un alt merit al lui Delambre îl constituie introducerea sistemului metric în Franța și aceasta în 1791.

Opere:

• Méthodes analytiques pour la détermination d'un arc du méridien (Crapelet, Paris, 1799)
• Notice historique sur M. Méchain, lue le 5 messidor XIII (Baudouin, Paris, January 1806; this is the eulogy on the late Pierre Méchain, read at the Academy by Secretary Delambre on 24 iunie 1805)
• Traîté d'Astronomie Théorique e pratique (1814), lucrare în trei volume, care i-a adus popularitatea
• Base du système métrique décimal, ou Mesure de l'arc du méridien – compris entre les parralèles de Dunkerque et Barcelone, executée en 1792 et années suivantes, par MM. Méchain et Delambre. (editor; Baudouin, Imprimeur de l'Institut National; Paris; 3. vol.; January 1806, 1807, 1810; this includes both his own and Méchain's data gathered during the meridian survey 1792–1799 and calculations derived thereof)
• Rapport historique sur le progrès des sciences mathématiques depuis 1799 (Imprimerie Impériale, Paris, 1810)
• A history of astronomy, comprising four works and six volumes in all:
  • Histoire de l'astronomie ancienne, Paris: M^me V^e Courcier, 1817. 2 volumes; vol. 1, lxxii, 556 pp., 1 folded plate; vol. 2, viii, 639 pp., [1], 16 folded plates. OCLC 490232972.
    Reprinted by New York and London: Johnson Reprint Corporation, 1965 (Sources of Science, #23), with a new preface by Otto Neugebauer. OCLC 648488.
    Text on line: vol. 1, [1], [2], [3]; vol. 2, [4], [5].
  • Histoire de l'astronomie du moyen age, Paris: M^me V^e Courcier, 1819. lxxxiv, 640 pp., 17 folded plates. OCLC 490233042.
    Reprinted by New York and London: Johnson Reprint Corporation, 1965 (Sources of Science, #24.) OCLC 647834.
    Also reprinted by Paris: J. Gabay, 2006. OCLC 494627038.
    Text on line: [6].
  • Histoire de l'astronomie moderne, Paris: M^me V^e Courcier, 1821. 2 volumes; vol. 1, lxxxii, 715 pp., [1], 9 folded plates; vol. 2, [4], 804 pp., 8 folded plates. OCLC 490233154.
    Reprinted by New York and London: Johnson Reprint Corporation, 1969 (Sources of Science, #25), with a new introduction and tables of contents by I. Bernard Cohen. OCLC 647838.
    Also reprinted by Paris: Editions Jacques Gabay, 2006. OCLC 493779358.
    This takes the history to the 17th century.
    Text on line: both volumes, with usable plates, [7]; vol. 1, [8], [9], [10]; vol. 2, [11].
  • Histoire de l'astronomie au dix-huitième siècle, edited by Claude-Louis Mathieu, Paris: Bachelier (successeur de M^me V^e Courcier), 1827. lii, 796 p., 3 folded plates. OCLC 490233264
    Reprinted by Paris: J. Gabay, 2004. OCLC 470502171.
    This includes the history of astronomy in the 18th century, especially critiques of his colleagues at the Academy, which he withheld to be published posthumously.
    Text on line: [12]; with usable plates, [13].
• Grandeur et figure de la Terre (edited by Guillaume Bigourdan, Gauthiers-Villars, Paris, 1912; this is about the size and the shape of the Earth)

Jean Baptiste Joseph Delambre

Jean-Baptiste Delambre desenat de Julien Leopold Boilly (1820)

·         1802:  Lajos Kossuth de Kossuth et Udvard (AFI:ˈlɒjoʃ ˈkoʃuːt) (n. 19 septembrie 1802, Monok, Ungaria – d. 20 martie 1894, Torino) a fost un revoluționar maghiar, guvernator de facto al Ungariei în timpul Revoluției de la 1848.

Lajos Kossuth s-a născut într-o familie din mica nobilime sărăcită, lipsită de proprietate funciară. Mama lui Kossuth, Karoline Weber, a fost de etnie germană și confesiune evanghelică-luterană. Părinții ei erau originari din Eperjes, azi Prešov în Slovacia.

Studiile și le-a făcut în Sátoraljaújhely, Eperjes și Sárospatak, unde și le-a încheiat. În 1823 a dat examen la avocatură, devenind jurist în orașul Pesta. Între 1824-1832 a practicat avocatura în orașul Monok din comitatul Zemplén.

La sfârșitul anului 1832 a devenit deputat în parlamentul din Pozsony (fosta capitală a Ungariei, astăzi Bratislava). Aici a redactat și raportat informațiile parlamentare între anii 1832-1836 și a fost un participant fervent la elaborarea unor măsuri de reforme vizând modernizarea și avansul societății, în favoarea apărării interesului național. După suspendarea parlamentului, Kossuth și-a continuat activitatea ca jurnalist angajat în chestiunile privind drepturile naționale, articolele fiind publicate în gazetă proprie (1836-1837). Ziarul său a fost suspendat și interzis, iar Kossuth a fost condamnat la patru ani închisoare (în 1837). În acest răstimp a studiat economia și limba engleză. Eliberarea din detenție a avut loc în mai 1840.

În ianuarie 1841, Kossuth a fost numit redactor-șef la ziarul Pest. A început să publice articole de fond împotriva privilegiilor feudale și despre lupta pentru drepturi cetățenești, a cerut independența constituțională. István Széchenyi, marele reformator liberal, care era mai răbdător, l-a avertizat că articolele sale erau instigatoare și puteau duce la declanșarea unei revoluții. Prioritatea ambelor personalități era unirea națională, ei elaborând împreună proiectul unei politici naționale, prezentată în gazeta la care lucra Kossuth. Materialul publicat a avut efect mare (tirajul ziarului a fost între 3000-6000 de exemplare). Conservatorii potrivnici reformelor au fost criticați de Széchenyi. În 1844, guvernul l-a destituit pe Kossuth din redacția ziarului Pest, pretextul fiind retribuția. Kossuth a scris o mulțime de articole despre o economie independentă, s-a opus importurilor industriale din Austria, iar opoziția politică și-a însușit acest deziderat.

La 3 martie 1848, la scurt timp după știrile aflate despre Revoluția Franceză, opoziția a cerut să fie aplicate urgent programele propuse mai înainte, iar parlamentul a aprobat. Rezoluția s-a bazat pe ideea că austriecii se vor vedea siliți să aprobe hotărârea parlamentului ungar.

La 15 martie 1848 a început revoluția. Poetul național al Ungariei, Sándor Petőfi , a citit mulțimii adunate în fața Muzeului Național o listă cu cele 12 puncte importante pentru independență.

Guvernul Batthyány

Kossuth a devenit ministru al finanțelor în guvernul Batthyány. În vara anului 1848 a continuat aplicarea programului revoluționar, în iulie guvernul avut nevoie de un buget pentru revoluție, costul, estimat la 40 de milioane de forinți, fiind imens. La 6 septembrie Banca Națională a alocat fonduri pentru apărare și a emis prima bancnotă națională.

La 15 septembrie, parlamentul a votat înființarea comitetului național de apărare, iar guvernul Batthyány a demisionat. Ungaria a rămas temporar fără guvernare, dar comitetul național de apărare a luat conducerea, iar Kossuth a fost ales conducătorul operativ ai comitetului. Organizarea armatei a fost dificilă. Parlamentul s-a mutat la Debrețin, întrucât armata austriacă, sub comanda generalului (totodată principe) Alfred von Windisch-Graetz, a ocupat Buda în Ungaria și Clujul în Transilvania.

În martie 1849, generalul Görgey a pornit un atac masiv împotriva armatei austriece. Până în mai 1849 a reușit să elibereze aproape tot teritoriul Ungariei. De la Viena, împăratul Francisc Iosif a cerut ajutorul armatei ruse prin generalul Pașkievici și, în iunie 1849, armata țaristă, sub comanda baronului și general austriac Haynau, a intervenit în luptă împotriva forțelor revoluționare ungare cu un efectiv de 200.000 de ostași. Trupele generalului Görgey au atacat forțele ruse.

Între 6 și 21 iunie 1849 a avut loc bătălia de la Pered (Tešedíkovo, sat din Slovacia). La 2 iulie 1849, generalul Haynau a declanșat o ofensivă puternică împotriva lui Görgey. La 1 septembrie 1849 Görgey a trimis împăratului un mesaj cu condițiile de retragere, dar Francisc Iosif le-a respins. La 1 octombrie 1849, armata ungară nu face față și capitulează în zona localității Șiria, județul Arad.

Trupele imperiale comandate de Haynau au pornit un atac de răzbunare împotriva Ungariei. La 6 octombrie 1849, Cei 13 de la Arad, ofițeri din armata maghiară revoluționară au fost executați la Arad. În aceiași zi a fost executat și prim-ministrul Lajos Batthyány.

La 11 august 1849, Kossuth demisionează și este urmat în funcție de generalul Görgey.

În exil (unde o parte din timp a trăit și în Statele Unite ale Americii), Kossuth a întreținut legături cu cercuri de exilați francezi, italieni, ruși, germani și polonezi, îndeosebi cu Giuseppe Mazzini. Și-a amplificat activitățile în 1853-1856, în timpul Războiului Crimeii, însă nu a putut obține practic nimic de la puterile anglo-franceze cu privire la o eventuală independență a Ungariei, întrucât Imperiul Austriac nu fusese aliat în Războiul Crimeii cu Rusia.

Kossuth a sperat în continuare că se va putea ajunge la o conjunctură favorabilă pentru independența Ungariei pe fundalul conflictelor dintre marile puteri europene. Kossuth a avut legături cu împăratul Napoleon III și cu Camillo Cavour. A fondat Direcția Națională Maghiară, împreună cu contele László Teleki și cu generalul György Klapka, și a inițiat constituirea unei legiuni maghiare. Însă Napoleon al III-lea a încheiat subit pace cu Austria, după bătălia de la Solferino (24 iunie 1859).

Speranțele au fost realimentate de succesele repurtate în Italia de mișcarea lui Giuseppe Garibaldi, în cadrul căreia au luptat și exilați unguri. În 1861, Kossuth s-a stabilit în Italia. A fost de părere că lumea ar fi putut profita în 1866 de înfrângerea Austriei în războiul cu Prusia în vederea dezmembrării imperiului habsburgic. Deși în 1867 Ungaria a primit actul realizării "dualismului" (Austro-Ungaria), Kossuth a continuat să pledeze pentru realizarea unei independențe depline a Ungariei și să spere la ivirea unei conjuncturi favorabile realizării acestui deziderat. Kossuth mai era de părere (profetică) că riscurile de dezmembrare a Austriei prin posibile războaie în care putea fi atrasă (Ungaria fiind implicit atrasă în mod automat) reprezentau totodată un risc pentru integritatea teritorială a Ungariei.

În 1877, 100 de cetățeni ai orașului Cegléd s-au întâlnit la Collegno, lângă Torino, cu Kossuth și i-au adresat invitația, în numele deputaților urbei în adunarea națională să se reîntoarcă în patrie. Kossuth nu a dat curs invitației, dar urmașii grupului celor 100 au comemorat anual festiv întâlnirea cu cel exilat.

În 1889, guvernul de la Budapesta i-a anulat lui Kossuth cetățenia maghiară, ceea ce a stârnit consternare și cereri insistente de destituire a prim-ministrului Coloman Tisza. Într-o scrisoare, Kossuth a subliniat că acordarea cetățeniei în baza legii atunci în vigoare ar fi însemnat ca el să fie considerat austro-ungar, „ceea ce”, preciza Kossuth „nu am fost în viața mea niciodată, nu sunt și nu voi fi sub nicio condiție, cu niciun preț”.^{[necesită citare]}

Kossuth a murit la Torino la 20 martie 1894 și a fost înmormântat la Budapesta, în cadrul unor funeralii naționale. Kossuth este considerat unul dintre cei mai importanți patrioți ai Ungariei.^[6]

Din 1948 în Ungaria există un premiu numit în cinstea sa

Lajos Kossuth

Frați și surori Zsuzsanna Kossuth[*]  Copii Ferenc Kossuth[*]

·         1803: Maria Anna de Savoia (Maria Anna Carolina Pia; 19 septembrie 1803 – 4 mai 1884) a fost soția împăratului Ferdinand I al Austriei. A fost împărăteasă a Austriei; regină a Ungariei, Boemiei, Lombardiei și Veneției

Maria Anna s-a născut la Palatul Colonna din Roma. A fost fiica regelui Victor Emmanuel I al Sardiniei și a soției lui, Maria Theresa de Austria-Este. A avut o soră geamănă, Maria Teresa. Cele două prințese au fost botezate de Papa Pius al VII-lea. Nașii lor au fost bunicii materni, Arhiducele Ferdinand de Austria-Este și Maria Beatrice Ricciarda d'Este. La Palatul Braschi din Roma se poate vedea o pictură a botezului.^[2]

La 12 februarie 1831 Maria Anna s-a căsătorit prin procură la Torino cu regele Ferdinand al V-lea al Ungariei (mai târziu împăratul Ferdinand I al Austriei). La 27 februarie cuplul s-a căsătorit în persoană la Viena; ceremonia a fost oficiată de Cardinalul Arhiepiscop de Olmütz.

Maria Anna și Ferdinand au fost devotați unul altuia. Nu au avut copii

Ferdinand a devenit împărat al Austriei la 2 martie 1835; Maria Anna a devenit Împărăteasă a Austriei. La 12 septembrie 1836 ea a fost încoronată ca Regină a Boemiei la Praga.

La 2 decembrie 1848 Ferdinand a abdicat însă și-a păstrat rangul imperial. Maria Anna a purtat titlul de Împărăteasa Maria Anna. Au locuit împreună retrași, petrecându-și iernile la Castelul Praga și verile la Reichstadt (astăzi Zákupy).

Maria Anna a murit la Praga. A fost înmormântată lângă soțul ei la Viena.

Maria Anna de Savoia

Împărăteasă și Arhiducesă de Austria; Regină a Ungariei, Boemiei, Lombardiei și Veneției

Părinți Victor Emmanuel I al Sardiniei Maria Theresa de Austria-Este  Frați și surori Maria Christina de Savoia Maria Beatrice de Savoia Maria Teresa de Savoia  Căsătorită cu Ferdinand I al Austriei

* 1803: Maria Teresa de Savoia (Maria Teresa Fernanda Felicitas Gaetana Pia; 19 septembrie 1803 – 16 iulie 1879) a fost soția lui Carol al II-lea, Duce de Parma.

Maria Teresa s-a născut la Palazzo Colonna din Roma, ca fiică a regelui Victor Emmanuel I al Sardiniei și a soției acestuia, Arhiducesa Maria Teresa de Austria-Este. Ea a avut o soră geamănă, Maria Anna. Cele două prințese au fost botezate de Papa Pius al VII-lea. Nașii lor au fost bunicii materni, Arhiducele Ferdinand de Austria-Este și Maria Beatrice d'Este. La Palazzo Braschi se poate vedea o pictură de la botez.^[1]

Maria Teresa și-a petrecutt mare parte a copilăriei la Cagliari pe insula Sardinia, unde familia s-a refugiat de armata lui Napoleon I al Franței. În 1814 tatăl ei a fost restaurat pentru a domni asupra Piemontului și familia s-a întors la Torino. Maria Teresa spera să se căsătorească cu vărul ei Carol Albert de Savoia care în 1817 s-a căsătorit cu Arhiducesa Maria Theresa a Austriei, fiica Ducelui de Toscana.

La 5 septembrie 1820, la Lucca, Maria Teresa s-a căsătorit cu Carol Louis, Prinț de Lucca. Cuplul a avut doi copii:

• Luisa Francesca (29 octombrie 1821 – 8 septembrie 1823)
• Carol al III-lea, Duce de Parma (1823–1854)

Maria Teresa de Savoia

Ducesă de Parma Ducesă de Lucca

Părinți Victor Emmanuel I al Sardiniei Maria Theresa de Austria-Este  Frați și surori Maria Anna de Sardinia Maria Beatrice de Savoia Maria Christina de Savoia  Căsătorită cu Carol al II-lea, Duce de Parma Copii Prințesa Luisa de Parma Carol al III-lea, Duce de Parma

·         1821: S-a nascut  Luigi Mercantini, poet italian, autorul “Imnului lui Garibaldi”, care, fiind pus pe note, a devenit cântec national al poporului italian; (d.1872).

·         1825: S-a nascut Ştefan Dimitrie Grecianu, istoric medievist cu preocupări privind genealogiile unor familii boiereşti din Ţara Românească; membru de onoare al Academiei Române; (d.01.08.1908).

* 1852: Ducele Paul Frederic de Mecklenburg (germană Herzog Paul Friedrich zu Mecklenburg; 19 septembrie 1852 – 17 mai 1923) a fost membru al Casei de Mecklenburg-Schwerin și general de cavalerie.

Ducele Paul Frederic s-a născut la Castelul Ludwigslust ca al doilea fiu al lui Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a primei lui soții, Prințesa Augusta de Reuss-Köstritz, fiica Prințului Henry LXIII Reuss of Köstritz.^[2]

Ducele Paul Frederic s-a căsătorit la Schwerin la 5 mai 1881 cu verișoara lui austriacă, Prințesa Marie de Windisch-Graetz, fiica Prințului Hugo de Windisch-Graetz și a soției acestuia, Ducesa Louise de Mecklenburg-Schwerin.^[2] Cuplul a avut cinci copii care au fost crescuți ca romano-catolici, religia Prințesei Marie,^[3] și au trăit o viață liniștită la Veneția. În timp ce s-au aflat la Veneția, familia s-a împrietenit cu Cardinalul Sarto (mai târziu Papa Pius al X-lea), care a vizitat de multe ori familia și a acționat ca un consilier spiritual pentru ei.^[4]

La 21 aprilie 1884 Ducele Paul Frederic a renunțat la drepturile sale și ale fiilor săi asupra succesiunii Marelui Ducat de Mecklenburg-Schwerin în favoarea fraților mai mici și ale fiilor acestora.^[2][5] În 1887, Ducele Paul Fredric crescut ca luteran a decis să se convertească la romano-catolicism, religia soției și a copiilor săi. ^[6]

În 1906, după supărarea nepotului său Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg în legătură cu o sumă de bani pe care el a cheltuit-o, Ducelui Paul Frederic și soției sale li s-a ordonat să se supună controlului regal.^[7]

Ducele Paul Frederic a murit la Ludwigslust, la vârsta de 70 de ani.

Copii:

• Ducele Paul Friedrich de Mecklenburg (1882–1904)
• Ducesa Maria Luise de Mecklenburg (1883-1883)
• Ducesa Marie Antoinette de Mecklenburg (1884–1944)
• Ducele Henry Borwin de Mecklenburg (1885–1942) căsătorit cu 1. Elizabeth Tibbits Pratt; 2. Natália Oelrichs și 3. Carola von Chamisso.
• Ducele Joseph de Mecklenburg (1889-1889)

Ducele Paul Frederic

Părinți Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg Augusta de Reuss-Köstritz  Frați și surori Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin Maria de Mecklenburg-Schwerin Ducele Adolf Friedrich de Mecklenburg Ducele Johann Albert de Mecklenburg Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg Prințul Hendrik al Țărilor de Jos Friedrich Wilhelm zu Mecklenburg[*]  Căsătorit cu Prințesa Marie de Windisch-Graetz Copii Ducele Paul Frederic Ducesa Maria Luise Ducesa Marie Antoinette Ducele Henry Borwin Ducele Joseph

* 1853: Miguel Januário de Bragança (19 septembrie 1853 - 11 octombrie 1927) a fost pretendent miguelist la tronul Portugaliei din 1866 până în 1920. A folosit titlul de Duce de Bragança.

Miguel Januário de Bragança împreună cu copiii din prima căsătorie: Miguel, Francis Joseph și Maria Theresia.

Miguel Januário s-a născut la Castelul Kleinheubach din apropiere de Miltenberg, Bavaria, în timpul exilului în Germania a tatălui său, fostul rege Miguel I al Portugaliei. Mama sa a fost Prințesa Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.

Prin legislația portugheză de exil din 1834 și constituția din 1838, lui Miguel îi era interzis să intre în Portugalia. El a fost educat în Germania și Austria. A fost membru al personalului împăratului Franz Joseph al Austriei și a luat parte la ocuparea Bosniei. Se spune că împăratul Franz Joseph l-a plăcut mult pe Miguel și i-a acordat privilegiul de extrateritorialitate care i-a permis să rămână portughez, în ciuda respingerii Portugaliei. Al doilea fiu al lui Miguel, Francisco José de Braganza, a fost numit după împăratul austriac, care a fost nașul lui.

Miguel a deținut rangul de colonel în Regimentul 7 Austriac de Husari. În timpul Primului Război Mondial, a deținut rangul de general locotenent (Feldmarschalleutnant) în armata autriacă. A demisionat în 1917 când Portugalia a intrat în conflict de partea cealaltă și a petrecut restul războiului ca civil.

La 31 iulie 1920, după certuri cu fiul său cel mare (care s-a căsătorit cu o moștenitoare americană), Miguel al II-lea a renunțat la pretenția sa asupra tronului în favoarea celui de-al treilea fiu, Duarte Nuno, care avea 13 ani la acea vreme.

Miguel a murit la Seebenstein, la 11 octombrie 1927. A fost înmormântat la Kloster Maria Himmelfahrt în Bronnbach.

Prima căsătorie a lui Miguel, cu nepoata împărătesei Elisabeta a Austriei, Elisabeta de Thurn și Taxis (28 mai 1860 - 7 februarie 1881), a avut loc la 17 octombrie 1877 la Regensburg. Au avut trei copii.

• Miguel Maria Maximiliano de Bragança (1878–1923), căsătorit cu Anita Stewart; a avut copii
• Francisco José de Bragança (1879–1919), a murit necăsătorit; fără copii
• Maria Teresa de Bragança (1881–1945) căsătorită cu Prințul Karl Ludwig de Thurn și Taxis; a avut copii

După decesul primei soții, s-a recăsătorit la 8 noiembrie 1893 la Kleinheubach cu verișoara sa primară, Maria Theresa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (1870–1935). Au avut opt copii.

• Isabel Maria de Bragança (1894–1970), căsătorită cu Franz Joseph, al 9-lea Prinț de Thurn și Taxis; au avut copii
• Maria Benedita de Bragança (1896–1971), a murit necăsătorită și fără copii
• Mafalda de Bragança (1898–1918), a murit necăsătorită și fără copii
• Maria Anna de Bragança (1899–1971), s-a căsătorit cu Karl August, al 10-lea Prinț de Thurn și Taxis; au avut copii
• Maria Antónia de Bragança (1903–1973), s-a căsătorit cu Sidney Ashley Chanler; au avut copii
• Filipa Maria de Bragança (1905–1990), a murit necăsătorită și fără copii
• Duarte Nuno de Bragança (1907–1976), s-a căsătorit cu Maria Francisca de Orléans-Braganza; au avut copii
• Maria Adelaide Manuela America Michael Rafaela de Bragança (n. 1912), s-a căsătorit la Viena la 13 noiembrie 1945 cu Nicolaas Johannes Maria van Uden (1921-1991); au avut copii

Miguel

Pretendent Miguelist

Părinți Miguel I al Portugaliei Prințesa Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg  Frați și surori Infanta Adelgundes, Ducesă de Guimarães Marie Anne a Portugaliei Maria Antónia a Portugaliei Infanta Maria Tereza a Portugaliei Maria Josepha a Portugaliei Infanta Maria das Neves a Portugaliei  Căsătorit cu Elisabeta de Thurn și Taxis Maria Theresa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg Copii Princess Isabel Maria of Braganza[*] Prințul Miguel de Braganza Prințul Francisco José de Braganza Maria Adelaide de Braganza Duarte Nuno, Duce de Braganza Princess Maria Anna of Braganza[*] Maria Teresa de Bragança[*]

·         1873 - S-a născut Ludovic Dauş, prozator, poet, dramaturg, director al Teatrului Naţional din Chişinău, preşedinte al Ateneului Român (m. 1953).

·         1887 - S-a născut fizicianul român Eugen Bădărău (la Ismail, azi Ucraina). A iniţiat în cadrul Institutului de Fizică, Universitatea din Cernăuţi, primele cercetări din ţara noastră cu privire la descărcările de gaze, devenind un pionier în domeniul fizicii plasmei; a fost fondatorul primei şcoli de descărcări în gaze şi de fizica plasmei; a fost membru fondator al Academiei de Ştiinţe din România şi membru al Academiei Române (m.11.03.1975).

·         1903 - S-a născut poetul român Marcel Breslaşu (“Cântarea Cântărilor”) (m.29.09.1966).

·         1911: S-a născut scriitorul  William Golding, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1983 (romane „Împăratul muştelor”, „Cădere liberă”); (m. 19.06.1993).

·         1921 - S-a născut Billy Ward, pianist şi vocalist american (Dominoes).

·         1922:  Emil Zátopek (n. 19 septembrie 1922, Kopřivnice, Cehoslovacia; d. 21 noiembrie 2000, Praga) a fost un atlet cehoslovac, alergător pe distanțe mari, multiplu campion național, olimpic și deținător de record mondial. În Cehoslovacia era sărbătorit ca erou național.

Realizările sale cele mai importante au fost la Jocurile Olimpice de vară din 1948 din Londra când a câștigat medalia de aur la proba la alergări de fond pe distanța de 10.000 și medalia de argint la 5000 m. La Campionatul European din 1950 (Brüssel) a câștigat medalia de aur la ambele probe de 10.000 și la 5000 de m. În Helsinki la Jocurile Olimpice de vară din 1952, Zátopek a câștigat suveran 3 medalii de aur la 5000; 10.000 și maraton. În 1954 el a doborât recordul de 29 minute la 10.000 m, iar în 1951 a parcurs în mai puțin de 1 oră distanța de 20 km. La Campionatul european din 1954 a câștigat medalia de aur la 10.000 m și argint la 5000 m.

O trăsătură caracterstică spotivului ceh era alergarea cu limba scoasă, el dând impresia că ar fi la capătul puterilor, dar câștiga în final întrecerea. Emil Zátopek, care era poreclit „Omul Locomotivă”, a fost un urmaș demn al atletului finlandez Paavo Nurmi.

Din punct de vedere politic, avea vederi antisovietice, astfel, în timpul evenimentelor din mai 1968, numite Primăvara de la Praga, Zatopek s-a cățărat pe un tanc rusesc, cerându-le soldaților sovietici să se întoarcă acasă. Acest lucru i-a atras o serie de probleme, ca pierderea tuturor funcțiilor iar în ultimii ani a fost nevoit să lucreze într-o mină de uraniu,^[6] la Jáchymov.

·         1926: Masatoshi Koshiba, fizician japonez, laureat al Premiului Nobel

·         1926 - S-a născut Nini (Celeste) Rosso, trompetist şi compozitor italian.

·         1927 - S-a nascut Nick Massi (Nicholas Macioci), basist american (Four Seasons).

·         1927: Angela Moldovan (n. 19 septembrie 1927, Chișinău, d. 13 octombrie 2013, București) a fost cântăreață română de muzică populară. A fost căsătorită cu actorul Victor Moldovan, și cu textierul, scenaristul Mircea Block, autorul versurilor a mai multor binecunoscute cântece precum Mi-am făcut bundiță nouă, Fata neichii, Sârba de la Deleni, Ia mai zi-i măi fluieraș, Merge satul la cules, Dorul mă cată pe-acasă.
S-a născut la data de 19 septembrie 1927 la Chișinău, dar ulterior s-a mutat alături de familie la Târgu-Mureș, apoi la Timișoara și Suceava. A absolvit liceul la Suceava, apoi Conservatorul și Facultatea de Filologie (limbă franceză) din Cluj.

Apare prima dată în 1950 pe scena Operei din Cluj, unde a activat timp de patru ani.

Debutează ca interpretă populară în 1954 cu romanța La oglindă (Timotei Popovici – George Coșbuc) și cântecele populare Marioară de la munte și Nu-i bai, pe care le-a înregistrat la Radio Cluj cu Orchestra „Înfrățirea” (mai târziu Orchestra populară a Filarmonicii din Cluj) dirijată de Ilie Tetrade.

Din motive strict familiale, solista a fost nevoită să se mute la București.

În 1954 începe să colaboreze cu Ansamblul „Ciocârlia”, iar în anul 1955 devine solistă a Orchestrei „Barbu Lăutaru” din București.

Primul mare circuit a fost în 1956 cu Ansamblul „Ciocârlia”, care pe lângă China, a cuprins Coreea de Nord, Vietnamul și fosta Uniune Sovietică. A fost un turneu de 6 luni, dintre care patru în China.

După mai mulți ani, în 1962, a urmat turneul din Statele Unite ale Americii, care a durat trei luni, cu 64 de spectacole, în 56 de state. La „Carnegie Hall” din New York, a avut loc un mare spectacol iar, la Washington, la spectacolul de gală, care a avut loc la „Constitution Hall”, o sală cu 11.000 de locuri a venit secretarul de stat, Dean Rusk, care a mărturisit la dineul ce a urmat că, a fost fascinat de cele văzute și a rămas până la sfârșitul spectacolului, acordând autografe alături de artiștii români pe discurile distribuite spectatorilor. Tot la acel spectacol, Moldovan a înmânat drept cadou Carolinei, fiica președintelui Kennedy, o păpușă îmbrăcată într-un superb costum popular, fapt care a impresionat-o foarte mult pe fetiță.

În lunga și prodigioasa activitate de mesager al sufletului poporului român, prin cântec, ea a colaborat cu cele mai renumite ansambluri din țară: Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru” din București (1955-1965), Ansamblul „Ciocârlia” (1954-1983), Orchestra de muzică populară „Înfrățirea” din Cluj Napoca (1950-1954), Orchestra de muzică populară Radio, Ansamblul „Rapsodia română” din București, Ansamblul „Doina Bucureștiului”, Ansamblul Folcloric „Târgu Mureș”, Orchestra „Brâulețul” din Constanța, Orchestra „Plaiurile Bistriței” -din Bacău, Orchestra „Rapsozii botoșanilor”, Ansamblul Folcloric „Ciprian Porumbescu” din Suceava.

La pupitrul orchestrelor cu care a cântat i-a avut dirijori pe: Ionel Budișteanu, Victor Predescu, Nicu Stănescu, Nicușor Predescu, Constantin Arvinte,Paraschiv Oprea, Nicolae Botgros, George Sârbu sau Ion Cobâlă, iar, alături de ea pe scenă au fost nume de rezonanță ca: Maria Tănase, Maria Lătărețu, Rodica Bujor, Ioana Radu, Mia Braia, Ion Luican, Vlad Dionisie, Fănică Luca, Ana Balaci, Ion Cristoreanu, Emil Gavriș, Dan Moisescu, Maria Ciobanu, Gheorghe Turda, Irina Loghin, Benone Sinulescu sau Ion Dolănescu. O adevărată constelație nemuritoare.

Angela Moldovan a fost apreciată pe toate meridianele lumii unde a realizat zeci de turnee. A fost în Albania, Bulgaria (de două ori), Polonia (tot de două ori), în URSS (de cinci ori), China (de două ori), Mongolia (de două ori), R.P.D. Coreeană (de două ori), Vietnam, India, Statele Unite (de cinci ori), Germania (de trei ori), Franța (de trei ori), Italia, Belgia, Olanda, Austria (de două ori), Grecia, Iugoslavia (de trei ori), Israel (de zece ori), Canada, Maroc (de două ori), Algeria (de două ori), Kuweit, Birmania și Republica Moldova - locul ei de naștere. Fiecare turneu întreprins era un triumf bine meritat, al ei și al folclorului românesc, o contribuție firească la îmbogățirea culturilor lumii prin dimensiunea esențială a culturii și civilizației românești.

Repertoriul Angelei Moldovan este, în mare măsură din culegerile personale ale artistei, cu precădere din zona nordului Moldovei și a Bucovinei.

A mai lansat numeroase alte piese: Cine stă posomorâtă, Asta-i sârba mărunțică, Mi-am pus dorul pe cântar, Fata neichii etc. ^[1] A urmat Mi-am făcut bundiță nouă, cântec pe care l-a învățat de la bunica sa din Basarabia, și care a devenit cel mai mare hit al artistei, fiind preluat și de alte colege de breaslă.

Este cunoscută publicului larg și din apariția în filmul "Veronica", în rolul Smarandei.

* 1928: Alexandru Ene I (n. 19 septembrie 1928, Brăila - 22 mai 2011, București) a fost un fotbalist român care a evoluat ca atacant la Metalul București, Dinamo București și Dinamo Brașov.

·         1931: Jean-Claude Carrière, actor și scenarist francez

·         1931: S-a nascut Brook Benton, solist american, component al trupei Frankie & Johnny. 

·         1931 - S-a născut regizoarea maghiară Marta Meszaros (din filmografie: “Adopţiune”, “Jurnal pentru iubirile mele”).
* 1931: Hiroto Muraoka (n. 19 septembrie 1931, Tokio, Japonia – d. 13 martie 2017,^[1] Tokio, Japonia^[1]) a fost un fotbalist japonez.

·         1934: Brian Samuel Epstein (n. 9 septembrie 1934 – d. 27 august 1967) a fost un om de afaceri englez, evreu de origine, care a fost impresarul formației Beatles și al altor formații și artiști din Liverpool.

Fiu al unei familii evreiești înstărite din Liverpool, în anul 1955 Epstein s-a angrenat în afacerile familiei, ca director al magazinului de discuri „NEMS”. Sub conducerea sa creativă și novatoare, magazinul s-a transformat într-unul din magazinele de discuri cele mai prospere din oraș. Epstein nu s-a mulțumit cu acest succes, ci și-a dorit să devină impresarul uneia din formațiile din mediul muzical foarte animat din Liverpool. Aceasta i s-a prilejuit la finele anului 1961, când a intrat în magazinul său un client care a solicitat discul „My Bonnie” de Tony Sheridan și The Beatles. Discul fusese înregistrat în acel an la Hamburg, unde Beatles l-au acompaniat pe Tony Sheridan. Discul i-a trezit curiozitatea lui Epstein, care s-a dus să-i audă pe Beatles la clubul The Cavern („Peștera”). După show Epstein s-a întâlnit cu membrii formației (în acea vreme toboșarul era încă Pete Best, care ulterior a fost înlocuit de Ringo Star) și nu mult după aceea a devenit impresarul lor.

Epstein a produs o schimbare dramatică în înfățișarea exterioară a formației și în modul de derulare al concertelor lor. El a limitat timpul performanței la o jumătate de oră și a cerut membrilor formației să-și schimbe pieptănătura și să renunțe la hainele de piele și la imaginea de „Teddie Boy”. În acelaș timp Epstein a căutat o companie de discuri care să accepte să semneze un contract cu tinerii artiști. Prima lui încercare, cu compania Decca a dat greș. O altă încercare cu compania EMI a fost mai reușită, chiar dacă în funcția de producător a fost numit George Martin, care până atunci se specializase în muzica clasică și umor.

Formidabilul succes pe care l-a avut Epstein cu Beatles i-a sporit renumele și el a devenit, drept urmare, și impresarul altor formații și soliști din Liverpool (Gerry and the Pacemakers, Billy J.Kramer, Cilla Black). Talentul său teatral și simțurile sale ascuțite pentru afaceri l-au ajutat în organizarea lungilor turnee ale formației The Beatles în anii 1963-1966, în timpul cărora formația a susținut sute de concerte. Totuși, a anumită lipsă de experiență l-a făcut să eșueze în câteva afaceri cu produse auxiliare și în contractele pentru înregistrări în Statele Unite. În anii 1964-1966 s-au vândut discuri ale Beatles și alte produse auxiliare în valoare de miliarde de dolari (în valoarea lor de azi), dar Beatles au avut din aceasta doar încasări infime.

Cu timpul Beatles s-au săturat de turnee și din toamna anului 1966 au încetat cu totul să se producă în public, preferand înregistrările. În aceste împrejurări, în preajma reînnoirii contractului său cu Beatles, Epstein s-a văzut îngrijorat de incertitudinea poziției sale ca impresar. La 27 august 1967, în vreme ce Beatles se aflau în vizită la Maharishi în nordul Angliei, Epstein a fost găsit mort în casa sa din Londra, din cauza unei supradoze de droguri.

Epstein era homosexual, iar orientarea sa sexuală era cunoscută anturajului său, dar nu a fost comunicată publicului larg în timpul vieții sale.

Brian Epstein

* 1937: Jean-Pierre Andrevon (n. 19 septembrie 1937, Bourgoin-Jallieu) este un scriitor francez de science-fiction.
Lucrări:

• Les hommes-machines contre Gandahar (1969) - debut. A apărut prima dată în colecția Présence du futur (Éditions Denoël).
• Aujourd'hui, demain et après (1970) (colecție de ficțiune scurtă)
• Le temps des grandes chasses (1973)
• Le Temps cyclothymique (1974)
• Le Désert du monde (1977)
• Neutron (1980) (colecție de ficțiune scurtă)
• Cauchemars de sang (1986)
• Sous le regard des étoiles (1989)
• Visiteurs d'apocalypse (1990)
• C'est un peu la guerre, c'est un peu la paix (2009)

·         1940: S-a nascut Bill Medley, muzician rock, component in formatia Righteous Bros. 

·         1940 - S-a nascut Paul Williams, compozitor, cantaret si actor american.

·         1941: Stephen Jay Gould, paleontolog, biolog evoluționist și istoric al științei american (d. 2002)

·         1943: S-a nascut Cass Elliot, muzician, membru in The Mamas and the Papas 

·         1945: Ruxandra Sireteanu-Constantinescu, biofiziciană română stabilită în Germania (d. 2008)

·         1945 - S-a nascut David Bromberg, chitarist american de studio.

·         1945 - S-a nascut Freda Payne, cantareata americana de jazz si soul.
* 1946: Vasile Văcaru (n. 19 septembrie 1946, Pocruia, Tismana, Gorj – d. 4 martie 2001) a fost unul dintre fondatorii Frontului Salvării Naționale (FSN). A fost membru și secretar al Colegiului director al FSN, membru al Comisiei Naționale a FSN și membru în Consiliul Național a PDSR. Vasile Văcaru a fost senator în perioada 1990-2000. În legislatura 1990-1992, Vasile Văcaru a fost ales senator pe listele FSN în circumscripția electorală Gorj și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Italiană și Republica Populară Chineză. În legislatura 1992-1996, Vasile Văcaru a fost ales senator pe listele PDSR în circumscripția electorală Gorj. În legislatura 1996-2000, Vasile Văcaru a fost ales senator în circumscripția electorală Mehedinți pe listele PDSR și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Hașemit al Iordaniei și Regatul Maroc.

Vasile Văcaru a îndeplinit funcții de răspundere în structura Parlamentului între anii 1996—2000, fiind membru al Comisiei comune permanente a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații.

În perioada 1990—1992 a îndeplinit funcția de președinte al Grupului parlamentar al F.S.N. din Senat, iar în legislatura 1992—1996 a fost lider al Grupului parlamentar al P.D.S.R. din Senatul României.

Până la alegerea ca senator, în 1990, Vasile Văcaru a condus timp de mulți ani, ca redactor-șef și director, Editura Științifică și Enciclopedică.

De profesie editor, Vasile Văcaru este autorul a 13 cărți și a peste 200 de articole de specialitate referitoare la informatică, electronică și alte domenii ale științei.

A fost membru al Asociației Oamenilor de Știință din România și vicepreședinte al Academiei Române de Drept Umanitar.

A murit în 4 martie 2001

·         1946: S-a nascut Twiggy, pe numele real Leslie Homby, actrita si model britanic;

·         1946 - S-a nascut John Coghlan, baterist britanic (Status Quo).

·         1947 - S-a nascut Lol (Lawrence) Creme, chitarist, cantaret, compozitor si producator video britanic (10cc).

·         1948: Jeremy Irons (n. 19 septembrie 1948) este un actor englez. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în anul 1991.
Jeremy John Irons s-a născut pe 19 septembrie 1948. După ce a urmat o perioadă de pregătire a carierei sale actoricești la Bristol Old Vic Theatre School, și-a început cariera pe scenă în 1969. De atunci a jucat în multe producții londoneze de teatru, printre care celebrele piese ale lui William Shakespeare Visul unei nopți de vară, Macbeth, Mult zgomot pentru nimic, Îmblânzirea Scorpiei sau Richard al II-lea. Și-a făcut debutul pe Broadway în producția semnată Tom Stoppard The Real Thing, pentru care a obținut și un premiu Tony pentru Cel mai bun actor. Primul său rol într-un film a venit în 1981, în drama The French Lieutenant's Woman, pentru care a fost nominalizat la Premiile BAFTA pentru Cel mai bun actor. Rolurile din filmele Moonlighting (1982), Betrayal (1983) sau The Mission (1986) i-au adus aprecierea criticilor și a publicului. Un alt rol foarte apreciat a fost cel din filmul Reversal of Fortune, pentru care a câștigat multe premii. De fapt acesta a fost începutul marilor producții pentru Jeremy, ca The House of the Spirits (1993), The Lion King (1994), Die Hard with a Vengeance (1995), Lolita (1997), The Merchant of Venice (2004), Being Julia (2004) sau Appaloosa (2008). Pentru debutul său în televiziune, cu serialul Brideshead Revisited din 1981, a fost nominalizat la Globurile de Aur. Mai mult, a jucat și alături de Helen Mirren în miniseria de televiziune Elizabeth I, pentru care a câștigat atât un premiu Emy cât și un Glob de Aur.

Jeremy Irons

Irons, 2015

·         1948: Valeriu Alexandru Ungureanu, politician român

·         1948: Mihai Timofti (n. 19 septembrie 1948, Chișinău) este un regizor, actor, profesor universitar și muzician moldovean, care deține titlul onorific de "Maestru în Artă"^[1] și două medalii de aur. E un reprezentant nobil al cuturii Republicii Moldova.
Cariera:

• În 1965 s-a înscris la Teatrul popular "Contemporanul" (Conducător artistic - dramaturgul G. Timofte), unde pentru prima dată a ieșit pe scenă în rolul principal la musicalul "Visuri și necazuri" (muzica: M. Timofti ; piesa: G. Timofte).
• 1967 - La festivalul internațional a teatrelor populare, Mihai Timofti a fost decernat cu două medalii de aur, pentru rolul principal și muzica scrisă la comedia "Visuri și necazuri". A absolvit școala muzicală " Eugeniu Coca " ( in prezent Liceul de muzică "Ciprian Porumbescu") pe specialitatea clarinet.
• 1971 - a absolvit Conservatorul de Stat " Gavriil Musicescu " (facultatea - Regia dramă).
• 1971 - 1981 - Studioul " Moldova - Film " - Regizor și actor. A montat circa 40 filme documentare și muzicale de scurt metraj. S-a filmat în filmul "Lăutarii" în rolul - Călăuza (Vasile)^[2], de asemenea a luat parte la dublarea filmelor artistice.
• 1985 - A absolvit extern Conservatorul de Stat "N. A. Rimski-Korsakov" din Sankt-Petersburg , facultatea Regia Operă.
• 1984 - 1985 - Teatrul de comedie muzicală, Orenburg - Regizor - Montări: "Onomastica Motanului Leopold" de B.Saveliev (prima montare a operei în Uniunea Sovietica). "Rose-Marie" de Friml și Stotgardt.
• 1986 - 1988 - Teatrul muzical din Saransk (Mordovia) - Prim Regizor. Montări: Opereta "Regele Valsului" J. Straus; Opera comică "Dorotea" de T. Hrennikov, "Donna Lucia" de O. Felțman.
• 1989 - 1990 - Teatrul muzical din Tomsk-7. Montări: "Comorile căpitanului Flint" de B. Saveliev, "Dorotea" de T. Hrennikov
• 1990 - Angajat la Teatrul Național de Opera și Balet.(Chișinău)
• 1991 - O seară de operetă "Ball-Surpriză" scenariu, regie Mihai Timofti; În Constanța Opereta "Povestea soldățelului de Plumb" de Dumitru Capoianu la Teatrul Liric (în prezent Teatrul Național de Operă și Balet "Oleg Danovski")
• 1992 - Opereta "Mam'zelle Nitouche " de F. Herve (Teatrul muzical "N. Leonard" - Galați - Romania).
• Din 1993 a devenit cetățean a Romaniei
• 1996 - Muzical " Fantezie de Crăciun " scenariu, regie Mihai Timofti (Romania, Russia, Moldova)
• 2007 - I-a fost acordat titlul onorific de "Maestru în Artă"
• 25 martie 2019 — A fost decernat cu Premiul "Eugeniu Ureche" la Gala Premiilor UNITEM 2019, ediția a XVIII-a

La Teatrul Național de Operă și Balet Maria Bieșu:

• 1990 - Musical "Rățușca cea urâtă" de I. Covaci^[4]
• 1991 - O seară de operetă "Ball-Surpriză" scenariul, regie Mihai Timofti
• 1993 -
  • Opera "Lucia di Lammermoor" de G. Donizetti
  • Opera "Peter Pan" de L. Profetta
• 1996 - Muzical " Fantezie de Crăciun " scenariul, regie de Mihai Timofti
• 1997 - Opera "Carmen" de G. Bizet
• 2005 - Opera "Aida" de G. Verdi
• 2006 - Opereta "Liliacul" de J. Straus (versiunea engleză)
• 2012 -
  • Concert teatralizat "Dor de Eminescu" scenariul, regie de Mihai Timofti
  • Opereta "Văduva veselă" de F. Lehár (regia artistică și rolul lui Neguș)
• 2013 -
  • Opera "Trubadurul" de G. Verdi
  • Opereta "Liliacul" de J. Straus (în limba română) (regia artistică și rolul lui Frosch)
• 2014 - Musical "Rățușca cea urâtă" de I. Covaci

·         1949: Corneliu Momanu, politician român

·         1949 - S-a născut Twiggy, actriţă, model şi cântăreaţă britanică.

·         1952 - S-a nascut Nile Rodgers, chitarist, compozitor si producator american.

·         1955 - S-a nascut Rex Smith, actor si cantaret american.
* 1956: Eugenia Bulat (n. 19 septembrie 1956, Sadova, Ungheni, Basarabia) este poetă, publicistă, pedagog, director fondator/director onorific al Revistei literare „Clipa,” membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și România.

S-a născut la 19 septembrie 1956, în Sadova, Călărași, regiunea Ungheni, în provincia română Basarabia, actualmente Republica Moldova. A absolvit Colegiul de Construcții din Chișinău, Universitatea de Stat (Facultatea de litere cu specializare în limba română) și Universitatea Pedagogică din Chișinău (litere: l.rusă). Este primul primar ales în mod democratic în comuna sa de baștină după anul 1989. A lucrat ca și profesoară de limba română și rusă, jurnalistă și editoare. A fondat și a condus cenaclul literar „Iulia Hasdeu” (1991) și Revista „CLIPA SIDERALĂ” (1995), sprijinită de Institutul Cultural Român din București (Premiul de Stat pentru Literatură. Chișinău, 2009). Din 2007, se află la Veneția. În august 2010 primește Ordinul Republicii pentru contribuție remarcabilă la Mișcarea de Eliberare Națională și merite deosebite în promovarea valorilor democratice și a adevărului istoric.

A mai lucrat:

• la Institutul Național de Instruire Continuă,
• în Secția de Administrare Publică Locală a Guvernului R. Moldova,
• la Centrul Național de Creație Populară,
• la Agenția Națională de Presă MOLDPRES.

Cărți editate:

De poezie

1. „La Putna mi-e drumul,” Editura „Liceum”, Chișinău, 1994

2. „Poeme de pe Valea Plângerii,” Editura „Vatra Românească”, Satu Mare, România, 1996

3. „Si-la-bi-sind în tai-ne-le iu-bi-rii,” Editura „Vatra Românească”, Satu Mare, România, 1996

4. „De dor de voi,” Editura „Năsăud”, România, 2000.

5. „Stalactite,” Editura „Universul”, Chișinău, 2002.

6. „Scrisori de dragoste din Orașul Libertății,” Editura „Prag”, Chișinău, 2002.

7. „Veneția ca un dat. Jurnalul unui evadat din Est,” Editura Cartier, Chișinău, 2007. Prima ediție, în română – apărută în 2007, Editura Prima „Augusta”, Timișoara, România.

8. În tipar: „În debara. Al doilea Jurnal al unui evadat din Est”

Alte titluri:

• editor al colecției Sclipiri siderale: vol. I (Liceum, 1994), vol. II, Al cincilea ungher și III, Capilarele clipei (Liceum, 1996),
• autor al studiului Erupția rostirii sau Generația Clipei siderale. Ideea națională. POEZIA. Editura Prag, Chișinău, 2003.

Eugenia Bulat

* 1957: Aurel Niculae este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea PNL (USL). A fost director al societății Plafar între 2005 și 2008.

·         1957 - S-a nascut Rusty Egan, compozitor si baterist britanic (Rich Kids, Visage).
* 1957: Mark Acheson (n. 19 septembrie 1957) este un actor canadian de film, televiziune și voce.

La 15 ani Acheson a început studiile la Studio 58 din Colegiul Langara.^[1] Membru fondator al Teatrului Janus și a fost prezent pe scenă timp de opt ani, inclusiv un sezon complet la Clubul de Arte, precum și Centrul NewPlay, Teatrul Carousel, Teatrul Western Canadian din Kamloops, Teatrul Sunshine în Kelowna și The Belfry din Victoria și StageWest în Edmonton. În anii '30 a început o carieră extinsă în film și televiziune, în principal în sprijinirea rolurilor. Unele dintre rolurile sale cele mai notabile sunt Mailroom Guy din Elf^[2] și dl Tripoli din Fargo. ^[3] Celelalte filme ale sale sunt: The 13th Warrior and Watchmen.

Acheson a acumulat, de asemenea, un mare volum de muncă în actorie vocală, a oferit vocea multor personaje în emisiunea TV Transformers.

·         1958 - S-a nascut Lita Ford, vocalista si compozitoare britanica.
* 1963: David Andrew Seaman MBE (n. 19 septembrie 1963) este un fost portar de fotbal, cunoscut pentru perioada în care a jucat la Arsenal. S-a retras pe 13 ianuarie 2004, din cauza accidentărilor la umăr tot mai dese. I s-a acordat Ordinul Imperiului Britanic în 1997 pentru servicii aduse sportului.
* 1964: Enrico Bertaggia (născut la data de 19 septembrie 1964, în Noale, Veneția, Italia) este un fost pilot care a evoluat în Campionatul Mondial de Formula 1 în sezonul 1989 și 1992, nereușind însă să se califice pentru startul niciunei curse.
* 1964: Kyeon Mi-ri (견미리 Gyeon Mi-ri; n. 19 septembrie 1964, Seul, Coreea de Sud) este o actriță și cântăreață sud-coreeană, cunoscută pentru rolul său din Giuvaierul palatului, interpretând personajul negativ doamna Choi. Ea a lansat și un album de cântece trot intitulat 행복한 여자 (titlu internațional Happy Women, lit. „Femei fericite”).

A debutat ca actriță în 1984 la o televiziune sud-coreeană. A studiat balet la Universitatea Sejong (세종대학교) dar a renunțat la specializare. Este căsătorită și are un băiat și 2 fete.

Kyeon Mi-ri 견미리

* 1965: Mircea Zara (n. 19 septembrie 1965, București) este un prezentator TV român^[1]. Fostul vj de la MTV, este actualmente prezentatorul emisiunii Clubzone de la Music Channel. La sugestia lui și a Loredanei Groza, travestitul Florin Moldovan și-a luat numele de Naomi, după fotomodelul Naomi Campbell^[2]. Prezentatorul a fost cercetat penal de către Direcția Națională Anti-corupție pentru luare de mită^[3]. În "Top 10 persoane publice gay din România" întocmit de organizația română pentru drepturile omului Be An Angel România (BAAR) Mircea Zara se clasează pe locul 6 din 10 fiind devansat de Neculai Constantin Munteanu, Dragoș Bucurenci și alții.
* 1967: Aleksandr Aleksandrovich Karelin, sau simplu Alexander Karelin, (în rusă Александр Александрович Карелин; născut la 19 septembrie 1967, Novosibirsk, RSFS Rusă) este un luptător de stil greco-roman rus, care a concurat pentru Uniunea Sovietică, apoi pentru Rusia.
* 1968: Ana Lila Downs Sânchez (n. 19 septembrie 1968, Tlaxiaco, Oaxaca, Mexic), cunoscută pe plan profesional sub numele Lila Downs, este o compozitoare și cântăreață de origine mexicană de muzică tradițională. Această realizare plasând-o pe Lila Downs în cercul celor mai influente cântărețe de muzică latino și muzică tradițională pe plan internațioal. Profilul vocal al Lila ei se încadrează în categoria contraltă.^[1] Ea a debutat la începutul anilor '90 în țara sa natală, devenind cunoscută pe întregul continent odată cu lansarea albumului La Sandunga în anul 1999. Acesta a fost urmat după doi ani de materialul Tree of Life.

Începând cu mileniul al treilea, Downs a devenit cunoscută în întraga lume grație discului Border, acesta comercializându-se 500.000 în peste de unități.^[2] Promovarea s-a realizat cu ajutorul unor cântece precum „Medley: Pastures Of Plenty/This Land Is Your Land/Land”, „La Línea” sau „Perhaps, Perhaps, Perhaps”, secundă fiind unul dintre cele mai mari succese comerciale ale Lila Downs. În anul 2004, solista a promovat înregistrarea „Viborita”, care a devenit primul single de pe materialul One Bood.^[3] Piesa s-a bucurat de aprecieri la nivel mondial, fiind unul dintre cele mai de succes cântece în limba spaniolă.^[4] La Cantina a fost succedat de Shake Away, o colecție de compoziții în limba engleză.^[5]

Discul ce include materialul în trăi al interpretei se intitulează Lila Downs y La Misteriosa en París - live à FIP și a fost lansat în 13 aprilie 2010 în Europa.^[6] El a fost precedat de promovarea cântecului El Relámpago ce marchează o schimbare de stil muzical și de imagine pentru Downs. Acesta a fost urmat de Pecados y Milagros —un an mai târziu— care constituie sinteza celor aproximativ douăzeci de ani de carieră muzicală ai solistei

Cu Yodoyuxi Cadeti (set de tobe) și La Trova Serrana, popularitatea realizat în rândul publicului America Latină, cântând probleme Zapotec comunitare și a valorilor culturale, mai târziu sa întors în Mexic, în cazul în care aceștia încep să cânte cluburi din Oaxaca, și în Philadelphia, cu sprijinul de saxofonistul american Paul Cohen obtinerea mare impact pozitiv asupra critice, de ce întreprinde un turneu extins din Mexic, America de Sud, Statele Unite și Europa.^[8]

De-a lungul carierei sale solista a vândut peste 3 de milioane de albume,^[2] fiind declarată una cel mai bine vândut artist mexicană al tuturor timpurilor și una dintre cele mai cunoscute interprete de muzică latino.^[9] De asemenea, cantautoarea a fost răsplătită cu premii Grammy și cu două trofee Latin Grammy pentru realizările sale muzicale. Piesele sale „La Llorona”, „La Sandunga”, „Cumbia del Mola”, „Palomo del Comalito” și „Zapata se Queda” au printre cele mai cunoscute

Lila Downs

Lila Downs în 2005

* 1969: Simona Păucă (n. 19 septembrie 1969, Azuga, județul Prahova) este o fostă gimnastă română de valoare mondială și antrenoare de gimnastică, actualmente retrasă din activitatea competițională, dublă medaliată cu aur la Jocurile Olimpice de vară din 1984 desfășurate la Los Angeles, Statele Unite ale Americii).
* 1972: Daniel Florea (n. 19 septembrie 1972) este politician român, membru al Partidului Social Democrat din România, deputat de Călărași din 2012. Daniel Florea este Presedintele Subcomisiei CEDO, Membru al Comisiei de Revizuire a Constitutiei si al Delegatiei Parlamentului Romaniei la Consiliul Europei.

* 1974: Karen Victoria Silvstedt (n. 19 septembrie 1974 în Skellefteå)^[1] este un fotomodel, actriță, cântăreață și prezentatoare la televiziunea suedeză.

Victoria Silvstedt s-a născut în Skellefteå și a fost crescută într-o familie de cinci persoane în Bollnäs.^[2] Ea are o soră mai mare, Veronica și un frate mai mic.^[3] Ea a fost pasionatăde călărie și a vrut să devină un medic veterinar.^[4]

Tatăl ei a fost căpitanul unei echipe locale de schi,^[5] și a început de schi alpin de la vârsta de cinci ani.^[4] Cu toate acestea, a suferit un accident în decursul unei competiții de schi, a fost rănit la umăr și a încheiat cariera de schi competitiv la vârsta de 16 ani

Victoria Silvstedt

Victoria Silvstedt

·         1975: Laurențiu Aurelian Reghecampf (n. 19 septembrie 1975, Târgoviște) este un antrenor român de fotbal. Ca fotbalist, a jucat printre altele pentru Steaua București și reprezentativa României. După retragerea din activitatea de jucător, și-a început cariera de antrenor.

·         1977: S-a nascut  la Braila, Ioana Maria Lupascu, pianista româncă considerata de presă “noua vedetă a generaţiei sale”

* 1978: Ramin Karimloo (în persană رامین کریملو; n. 19 septembrie 1978,^[2][3][4] Teheran, Iran^[5]) este un actor și interpret de origine Iraniano-canadiană, recunoscut în special pentru activitatea sa în West End, Londra. El a jucat rolurile principale masculine în cele mai longevive musicaluri din West End: Fantoma (the Phantom) și Raoul, Viconte de Chagny (Raoul, Vicomte de Chagny) în "Fantoma de la Operă " (The Phantom of the Opera), și pe Jean Valjean, Enjolras și Marius Pontmercy în "Mizerabilii " (Les Misérables). Karimloo de asemenea "a dat origine" rolurilor Gleb în "Anastasia "(Anastasia) și Fantomei în muzicalul lui Andrew Lloyd Webber, "Iubirea nu moare niciodată " (Love Never Dies), ce continuă celebra poveste a "Fantomei de la Operă ".

Ramin Karimloo și-a făcut debutul pe Broadway ca Jean Valjean în relansarea din 2014 a producției Mizerabilii (Les Misérables), pentru care a primit un premiu Tony pentru Cel mai bun actor într-o nominalizare de muzical 

După mutarea în Marea Britanie, primul său rol a fost într-o pantomimă inspirată din Aladdin în Chatham, în care a jucat rolul principal. După această perioadă,el s-a alăturat turului național din Marea Britanie al The Pirates of Penzance jucând rolul unui ofițer de poliție,precum şi devenind dublura „Regelui Pirat”( Pirate King ) în 2001. Ramin a preluat rolul „Regelui Pirat”( Pirate King) în 2002 în Bath, England.

În 2002, s-a alăturat turului național al Sunset Boulevard, jucându-l pe Artie Green şi „acoperind”rolul lui Joe Gillis.

Karimloo și-a făcut debutul pe West End în „Mizerabilii „(Les Miserables); jucându-l pe Feuilly şi fiind dublura pentru rolurile Marius Pontmercy şi Enjolras.

În 2003, Karimloo a primit unul dintre rolurile principale, Raoul Viconte de Chagny, în „Fantoma de la Operă „(The Phantom of the Opera). Ultima sa interpretare dintr-un matinee a fost filmată pentru folosirea în opțiunea „ behind-the-scenes” de pe DVD lui Joel Schumacher din „Fantoma de la Operă (2004)”(The Phantom of the Opera), un film în care acesta a şi apărut, într-un rol „cameo” ca şi Gustave Daaé, tatăl Christinei Daaé.

Pe parcursul acestei perioade, Karimloo a apărut de asemenea în două concerte din „Mizerabilii”(Les Misérables), (ca şi Marius Pontmercy), şi într-unul din „Iisus Hristos Superstar” (Jesus Christ Superstar), (ca şi Simon Zealotes, şi ca și cântăreț în "Superstar"), de asemenea fiind implicat şi în câteva ateliere de teatru.

În 2004, a revenit în „Mizerabilii”( Les Misérables), de data aceasta primind rolul lui Enjolras. În acea Decembrie, el a apărut într-un concert din „Mizerabilii”( Les Misérables) la Windsor Castle, în onoarea președintelui Franței, Jacques Chirac. Extrase din acest concert au fost prezentate în „Duminica Paștelui”(Easter Sunday) din 2005, într-un documentar „behind-the-scenes” despre Castelul Windsor.

În Iunie 2005, Karimloo s-a alăturat turului național din Marea Britanie al Miss Saigon, jucând rolul lui Christopher Scott.

Ramin a apărut în producția West End a „Fantomei de la Operă”( The Phantom of the Opera),de această dată ca şi "Fantoma", începând din Septembrie 2007. El a adus o nouă interpretare asupra rolului şi o vitalitate ce a fost recunoscută de fanii spectacolului şi care i-a câștigat o nominalizare la Theatregoers' Choice Award pentru Cel mai bun actor într-un rol Take Over. Karimloo a lansat de asemenea un EP, Within the Six Square Inch, în care a cântat împreună cu Hadley Fraser şi Sophia Ragavelas, alături de care a mai jucat în „Mizerabilii”(Les Misérables) (ca Marius Pontmercy şi Éponine Thenardier).

În Iulie 2008,i s-a propus să ia parte la Sydmonton Festival şi a fost primul actor care a jucat „Fantoma” în prima prezentare a Love Never Dies. Era primul act al continuării „Fantomei de la Operă „(The Phantom of the Opera). A fost confirmat faptul că el va interpreta rolul „Fantomei” alături de Sierra Boggess la timpul în care continuarea a fost inaugurată în Londra, Anglia în Martie 2010.

În 2008, el a înregistrat cântecul „Îmi doresc doar pentru tine”("I Only Wish for You") alături de Shona Lindsay şi de Dianne Pilkington pentru albumul „Cântece din muzicaluri de Alexander S. Bermange”(Songs from the Musicals of Alexander S. Bermange),un album ce conținea 20 de înregistrări noi realizate de 26 de staruri West End, apărut în Noiembrie 2008 la Dress Circle Records.^[6]

În 2009,i-a fost propus să ia parte la înregistrarea unui nou album muzical numit „Pasăre albastră”( Bluebird), de Gareth Peter Dicks. Bluebird este un muzical dramatic din perioada celui de al Doilea Război Mondial, în care Karimloo a interpretat un militar american, Ben Breagan. El a jucat alături de alte staruri din West End. Albumul ce conține 24 de melodii a fost lansat în 4 țări în Septembrie 2009.^[7]

Ultima apariție a lui Karimloo în „Fantoma de la Operă”( The Phantom of the Opera) a avut loc pe 7 noiembrie 2009. Ramin a urmat să joace „Fantoma” în continuarea lui Andrew Lloyd Webber, „Iubirea nu moare niciodată”(Love Never Dies), împreună cu Sierra Boggess, acesta interpretând rolul până la închiderea muzicalului din 27 august 2011.

Pe 3 octombrie 2010, Karimloo a interpretat rolul lui Enjolras în concertul aniversar de 25 ani al producției „Mizerabilii”( Les Misérables) la The O2 Arena în Londra.

În 2011, acesta a interpretat melodia lui Andrew Lloyd Webber, „Muzica nopții”("Music of the Night") din „Fantoma de la Operă” (The Phantom of the Opera) la Concursul Miss World, care a avut loc în Londra. Între 1 şi 2 octombrie 2011, a jucat „Fantoma” pentru trei reprezentări alături de partenera sa din „Iubirea nu moare niciodată”( Love Never Dies), Sierra Boggess ca şi Christine Daaé în producția aniversară de 25 de ani a „Fantomei de la Operă”( The Phantom of the Opera at the Royal Albert Hall), ce a fost transmisă live în sălile de cinema din toată lumea.

Din 29 noiembrie 2011 până pe 31 martie 2012, Karimloo s-a întors la „Mizerabilii”( Les Misérables) pentru a juca rolul principal, Jean Valjean, la The Queen's Theatre, în Londra, pentru care a câștigat ediția din 2013 a Theatregoers' Choice Award pentru Best Takeover in a Role.^[8]

În 2011, Karimloo a avut o apariție în cadru de oaspete în comedia lui Warwick Davis,BBC2 „Viața e prea scurtă”(Life's Too Short) ca şi un scientologist. El a avut de asemenea și un rol recurent în The Spa (TV series)difuzat pe Sky în Regatul Unit.

Ramin Karimloo (în persană رامین کریملو)

* 1982: Alexandru Forminte (n. 19 septembrie 1982) este un jucător de fotbal român a evoluat la clubul FC Ceahlăul.

* 1982: Eduardo dos Reis Carvalho (n. 19 septembrie 1982, în Mirandela), cunoscut simplu ca Eduardo, este un fotbalist portughez care evoluează la clubul englez Chelsea și la echipa națională de fotbal a Portugaliei pe postul de portar.
* 1984: Sascha Gritsch (n. 19 septembrie 1984, satul Silandro, Tirolul de Sud, Italia) este un fost schior italian, care a concurat la competițiile de schi alpin din partea Republicii Moldova.
* 1984: Natalie Marie Coyle^[8][9] (născută Nelson;^[2] n. 19 septembrie 1984), cunoscută profesional ca Natalie Eva Marie,^[10] este o actriță,^[3] model, valet,^[11] și wrestler profesionist american. În prezent ea lucrează pentru WWE sub numele de ring Eva Marie.^[1]

În 2013, Nelson a semnat cu WWE, și a fost repartizată la centrul WWE de performanță în Tampa, Florida pentru a începe formarea ei. În iulie 2013, Nelson a făcut debutul cu principalele sarcini, și mai târziu ar deveni valet alături de The Bella Twins (Gemenele Bella).

Marie s-a născut în Beverly Hills, California, și a crescut în Concord, California. Mama ei, Josie, este mexicană, și tatăl ei, Barry, este italian. Marie a jucat fotbal pentru Universitatea de stat California, Fullerton până când ea a început cariera de fotomodel, făcând și munci promoționale. A absolvit Bachelor of Arts în Management de afaceri și resurse umane. Marie a primit gradul ei de asociat în artă din Diablo Valley College.

Eva Marie

Eva Marie în 2015

* 1985: Song Joong-ki (n. 19 septembrie 1985, Daejeon) este un actor cunoscut petru rolurile sale din dramele sud-coreene.

Song Joong-ki

* 1986: Ismaël Gace (n. 19 septembrie 1986, Saint-Germain-en-Laye, Franța) este un fotbalist aflat sub contract cu OGC Nice.
* 1986: David McKenna (n. 19 septembrie 1986 în Paisley) este un fotbalist scoțian care evoluează la clubul Stranraer. Anterior el a mai evoluat la St. Mirren, Cowdenbeath, Stirling Albion și Brechin City
* 1986: Sally Pearson (născută McLellan; n. 19 septembrie 1986) este o atletă australiană.
* 1990: Ksenia Vladimirovna Makeeva (în rusă Ксения Владимировна Макеева) (n. 19 septembrie 1990, în Ufa)^[3] este o handbalistă din Rusia care, începând din sezonul 2014-2015 al Ligii Naționale, joacă pentru campioana României HCM Baia Mare.^[4][5] Makeeva evoluează pe postul de pivot și este componentă a echipei naționale a Rusiei.
* 1990: Kieran John Trippier (n. 19 septembrie 1990,^[3] Bury, Regatul Unit^[4]) este un fotbalist englez care evoluează la clubul Atlético Madrid și la Echipa națională de fotbal a Angliei pe postul de fundaș dreapta.

* 1999: Alexandra Emilianov (născută la 19 septembrie 1999) este o  aruncătoare de disc din Republica Moldova, care a câștigat medalia de aur la Campionatele Mondiale de Tineret
* 2000: Denisa Andreea Vâlcan (n. 19 septembrie 2000, Tulcea, România) este o handbalistă din România care joacă pentru echipa CSM București. Vâlcan a fost componentă a echipei U17 la festivalul olimpic al tineretului european din 2017.

Decese

·         1339: A murit  imparatul Go-Daigo din Japonia; (n. 1288).

·         1610: Frederic al IV-lea al Palatinatului (n. 1574)*
* 1625: Eitel Friedrich von Hohenzollern-Sigmaringen (n. 26 septembrie 1582 – d. 19 septembrie 1625) a fost un membru al Casei Hohenzollern-Sigmaringen, episcop romano-catolic și cardinal-preot al orașului Osnabrück. A fost fiul lui Charles II, Count of Hohenzollern-Sigmaringen, deci membru al vechii familii nobiliare Hohenzollern-Sigmaringen, dar unul dintre cei care a decis să-și dedice viața bisericii.

La data de 15 decembrie 1620, Eitel Friedrich von Hohenzollern-Sigmaringen a fost uns cardinal in pectore la biserica Saint Lorenzo Panisperma de către papa Papa Grigore al XV-lea. La data de 11 ianuarie 1621 a fost ridicat la rangul de cardinal-preot. Peste doi ani, la data de 28 aprilie 1623, a fost numit prinț episcop de Osnabrück. La 29 octombrie 1623 a decis să fie preot și a fost hirotonit.

Titlul de Eminență a fost folosit doar după decesul său din 1625, începând cu 1630.

Eitel Frederick von Hohenzollern-Sigmaringen

·         1710: Ole Rømer, astronom danez (n. 1644)

·         1761: Pieter van Musschenbroek, om de știință olandez (n. 1692)
* 1785: Maria Antonia Fernanda a Spaniei (María Antonia Fernanda; 17 noiembrie 1729 – 19 septembrie 1785) a fost infantă a Spaniei și cea mai mică fiică a regelui Filip al V-lea al Spaniei și a Elisabeth Farnese.^[1] A fost soția lui Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei cu care s-a căsătorit în 1750. A fost mama ultimilor trei regi ai Sardiniei.

S-a născut la Alcázar în Sevilla și a fost fiica cea mică a regelui Filip al V-lea al Spaniei și a celei de-a doua sa soție, Elisabeth Farnese. S-a născut la Sevilla în timpul semnării Tratatului de la Sevilla (1729) care a sfârșit războiul anglo-spaniol.^[2] Și-a petrecut copilăria în orașul nașterii sale înainte de a se muta la Madrid în 1733.^[3] A fost botezată cu numele María Antonia Fernanda; Fernanda în onoarea fratelui ei vitreg, atunci moștenitorul tronului. Ca fiică a regelui Spaniei a deținut titlul de infantă a Spaniei.

În dublul plan de căsătorie ea urma să se căsătorească cu Ludovic, Delfin al Franței iar fratele ei, Infantele Filip, urma să se căsătoreasă cu sora Delfinului, Louise Élisabeth a Franței. Mama ei a consimțit la căsătoria din urmă însă a insistat ca Maria Antonia să atingă o vârstă mai matură.

Mâna infantei a fost solicitată și de prințul elector de Saxonia.^[4] Căsătoria dintre Filip și Louise Élisabeth a avut loc în 1739 și în cele din urmă, Delfinul s-a căsătorit în 1745 cu sora mai mare a Mariei Antonia, Infanta Maria Teresa Rafaela. După decesul Mariei Teresa Rafaela în 1746 ^[5] Ferdinand al VI-lea a încercat s-o logodească pe Maria Antonia cu Delfinul însă ideea a fost respinsă ca incest de Ludovic al XV-lea. În locul ei a fost aleasă Marie-Josèphe de Saxonia.

Maria Antonia a Spaniei, ca. 1750.

Maria Antonia s-a căsătorit prin procură la Madrid la 12 aprilie 1750 și în persoană la Oulx la 31 mai 1750 ^[6] cu Victor Amadeus, Duce de Savoia, fiul cel mare al regelui Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei și a celei de-a treia soții, Polixena de Hesse-Rotenburg.

Căsătoria a fost aranjată de fratele vitreg al Mariei Antonia, Ferdinand al VI-lea și a fost folosită pentru consolidarea relațiilor dintre Madrid și Torino; cele două curți luptaseră de părți diferite în timpul războiului de succesiune austriacă. Tratatul de la Aix-la-Chapelle (1748) a încheiat războiul.^[1] Ca dar de nuntă, apartamentele noii Ducese de Savoia de la Palatul din Torino au fost remodelate de arhitectul Benedetto Alfieri.

Maria Antonia a primit o zestre de of 3.500.000 lire piemonteze și posesiunile spaniole din Milano.^[7] În Italia ea a fost cunoscută ca Maria Antonietta Ferdinanda. Opere de Baldassare Galuppi au fost compuse special pentru căsătoria ei cu Ducele de Savoia.

Căsătoria a fost nepopulară,^[8] însă cuplul a rămas apropiat până la decesul ei. Maria Antonia și Victor Amadeus s-au înconjurat de gânditori moderni și diferiți politicieni. Ea a adus la curtea din Savoia eticheta rigidă de la curtea țării ei natale, Spania.^[9] Era religioasă și se spune că era rece și avea o personalitate timidă.^[9]

A fost mama a 12 copii dintre care trei au murit de moarte infantilă. Doi dintre copiii ei au avut descendenți. Prin fiul ei Victor Emanuel și fiica ei Maria Teresa Maria Antonia a fost strămoașa dublă a Anei de Parma (soția regelui Mihai I al României) ca și a lui Otto von Habsburg și a lui Henric, Marele Duce de Luxembourg.

După decesul socrului ei Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei în 1773, soțul ei i-a succedat sub numele Victor Amadeus al III-lea. A fost prima regină a Sardiniei în peste 30 de ani de la decesul Elisabetei Therese de Lorena în 1741. Fiul ei cel mare Carol Emanuel, Prinț al Piemontului s-a căsătorit în 1773 cu Marie Clotilde a Franței, sora regelui Ludovic al XVI-lea.

Marie Clotilde și Maria Antonia au devenit foarte apropiate.^[10] Regina Maria Antonia a murit în septembrie 1785 la Castelul Moncalieri.^[11] A fost înmormântată la biserica Superga.^[12] Soțul ei i-a supraviețuit 11 ani.

María Antonia a Spaniei

Regina Sardiniei de Anton Raphael Mengs Părinți Filip al V-lea al Spaniei Elisabeta de Parma  Frați și surori Infanta Mariana Victoria a Spaniei Infanta Maria Teresa Rafaela a Spaniei Ferdinand al VI-lea al Spaniei Ludovic I al Spaniei Filip, Duce de Parma Infante Philip Peter Gabriel of Spain[*] Carol al III-lea al Spaniei Infante Luis, Count of Chinchón[*]  Căsătorită cu Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei Copii Charles Emmanuel IV, rege al Sardiniei Marie Joséphine, Contesă de Provence Maria Teresa, Contesă de Artois Maria Anna, Duesă de Chablais Victor Emmanuel I, rege al Sardiniei Maurizio, Duce de Montferrat Maria Carolina, Prințesă Electoare de Saxonia Charles Felix, rege al Sardiniei Giuseppe, Conte de Asti

* 1802: Luisa a celor Două Sicilii (27 iulie 1773 - 19 septembrie 1802) a fost Prințesă a celor Două Sicilii și soția celui de-al 3-lea Mare Duce de Toscana, Ferdinand.

Soțul ei Ferdinand

Luisa Maria Amelia Teresa di Napoli e Sicilia s-a născut la Palatul Regal din Neapole. Tatăl ei era viitorul rege Ferdinand I al celor Două Sicilii iar mama, născută Arhiducesa Maria Carolina de Austria, era sora Mariei Antoneta. Bunicii paterni erau Carol al III-lea al Spaniei și soția lui saxonă Maria Amalia; bunicii materni erau Francisc I, Împărat romano-german și Maria Tereza a Austriei. A fost unul din cei optsprezece copii, din care au supraviețuit șapte.

La 15 august 1790, s-a căsătorit cu vărul ei primar, Arhiducele Ferdinand de Austria. Ceremonia de nuntă a avut loc la Florența, capitala Marelui Ducat al Toscanei pe care soțul ei începuse să-l conducă încă de la începutul anului. Soțul ei a condus Marele Ducat până în 1801, când prin Tratatul de la Aranjuez, a fost forțat de Napoleon să facă loc Regatului Etruriei.

Cuplul a plecat în exil la Viena, capitala Imperiului austriac care era condus de fratele mai mare al Arhiducelui, Francisc al II-lea.

Maria Luisa a murit la naștere anul următor, la Palatul Imperial Hofburg din Viena; prințesa a fost înmormântată în cripta imperială. Soțul ei a mai trăit 23 de ani iar în 1814 și-a recuperat titlul de Toscana după ce acesta a fost deținut de Elisa Bonaparte. S-a recăsătorit la 6 mai 1821 cu Prințesa Maria Ferdinanda a Saxoniei.

Luisa

Mare Ducesă de Toscana

Luisa Maria de Joseph Dorffmeister, 1797 Părinți Ferdinand I al celor Două Sicilii Maria Carolina a Austriei  Frați și surori Maria Anna of Naples and Sicily[*] Princess Maria Cristina Amelia of Naples and Sicily[*] Maria Clotilde of Naples and Sicily[*] Maria Teresa a celor Două Sicilii Maria Isabelle of Naples and Sicily[*] Maria Amalia a celor Două Sicilii Prințesa Maria Antonia de Neapole și Sicilia Maria Christina a celor Două Sicilii Maria Henrietta of Naples and Sicily[*] Francisc I al celor Două Sicilii Carlo, Duke of Calabria[*] Prince Gennaro of Naples and Sicily[*] Prince Giuseppe of Naples and Sicily[*] Prince Alberto of Naples and Sicily[*] Leopold, Prinț de Salerno  Căsătorită cu Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana Copii Arhiducesa Caroline Arhiducele Francis Leopold Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana Arhiducesa Maria Louisa Josepha Maria Theresa, regină a Sardiniei

·         1843: Gaspard Coriolis, matematician, fizician, inginer francez (n. 1792)

·         1881: James Abram Garfield (n. 19 noiembrie 1831 — d. 19 septembrie 1881) a fost cel de-al douăzecilea președinte al Statelor Unite ale Americii și cel de-al doilea președinte american care a fost asasinat. Termenul său al fost cel de-al doilea ca scurtime, după cel al lui William Henry Harrison, al nouălea președinte american, fiind în funcție în perioada 4 martie 1881 - 19 septembrie 1881. Garfield a servit în cea mai înaltă funcție a statului american un total de doar șase luni și cincisprezece zile. Președintele Garfield a fost asasinat prin împușcare: în iulie 1881 un avocat dement - Charles Julius Guiteau (1841 - 1882) - a tras în el cu arma. Rănile cauzate de asasin au cauzat infecția fatală care a dus la decesul său
Garfield a fost crescut de o mamă văduvă în circumstanțe modeste la fermă din Ohio. A lucrat la mai multe slujbe, inclusiv pe o navă de canal, în tinerețe. De la vârsta de 17 ani, a frecventat câteva școli din Ohio, apoi a studiat la Colegiul Williams^⁠(d) din Williamstown, Massachusetts^⁠(d), absolvindu-l în 1856. S-a căsătorit cu Lucretia Rudolph în 1858.

Garfield a intrat în politică ca republican. A servit ca membru al Senatului Ohio (1859–1861). Garfield s-a opus secesiunii confederate, a servit ca general-maior în Armata Uniunii^⁠(d) în timpul Războiului Civil American și a luptat în bătăliile de la Middle Creek, Shiloh și Chickamauga. A fost ales de Congres în 1862 să reprezinte al 19-lea district congresional al Ohio. De-a lungul mandatului congresional prelungit al lui Garfield de după Războiul Civil, acesta a susținut în mod ferm etalonul de aur^⁠(d) și a primit reputația de orator talentat. Inițial, Garfield a fost de acord cu viziunile republicanilor radicali^⁠(d) în ce privește Reconstrucția, dar mai târziu a favorizat abordarea moderată în ce privește aplicarea drepturilor civile pentru sclavii eliberați.

La Convenția Națională Republicană din 1880, senatorul ales Garfield s-a prezentat ca manager de campanie pentru Secretarul Trezoreriei^⁠(d) John Sherman și a ținut discursul de nominalizare prezidențială pentru el. Când nici Sherman nici rivalii săi – Ulysses S. Grant și James G. Blaine – n-au putut obține suficiente voturi pentru a-și asigura nominalizarea, delegații l-au ales Garfield ca soluție de compromis pentru alegeri. La alegerile prezidențiale din 1880^⁠(d), Garfield a dirijat o campanie modestă de la verandă^⁠(d) și l-a învins la limită pe democratul Winfield Scott Hancock.

Printre realizările lui Garfield ca președinte pot fi numite reîntărirea autorității prezidențiale în detrimentul curtoaziei senatoriale în ce privește numirile executive, energizarea puterii navale americane și eliminarea corupției din Oficiul de Poștă^⁠(d), totul în timpul unei perioade extrem de scurte în care a fost în funcție. Garfield a făcut numiri notabile în funcție la nivel judecătoresc și diplomatic, inclusiv un judecător la Curtea Supremă. A sporit puterile președinției când l-a înfruntat pe senatorul de New York Roscoe Conkling desemnându-l pe William H. Robertson pentru postul profitabil de Colector pentru Portul New York, începând un conflict ce s-a terminat cu confirmarea lui Robertson și demisia Conkling din Senat. Garfield a susținut tehnologia agricolă, faptul că electoratul trebuie să fie educat și drepturi civile pentru afro-americani. De asemenea, a propus o reformă substanțială a postului de funcționar, care în cele din urmă a trecut de Congres în 1883 și a fost promulgată de succesorul său, Chester A. Arthur, ca Pendleton Civil Service Reform Act.

Pe 2 iulie 1881, a fost împușcat la stația de trenuri Pennsylvania din Washington D.C. de Charles J. Guiteau^⁠(d), jurist și scriitor ce avea o nemulțumire. Rana n-a fost la început fatală pentru Garfield, dar se spune că mâinile necurate și neprotejate ale doctorilor au provocat infecția ce i-a cauzat decesul pe 19 septembrie. Guiteau a fost condamnat pentru omor și a fost executat în iunie 1882; a încercat să-și minimalizeze crima, zicând că sa a fost un simplu atac, acuzându-i pe doctori de moartea lui Garfield. Având mandatul încheiat prematur după 200 de zile, o bună parte din perioada în care a fost în funcție petrecând-o bolnav, încercând să-și revină după atac, Garfield este cunoscut mai mult pentru asasinarea sa și mai puțin pentru lucrurile pe care le-a făcut. Istoricii uită adesea să-l listeze în clasificările istorice ale președinților S.U.A.^⁠(d) din cauza duratei scurte a președinției sale.

James Abram Garfield

Părinți Abram Garfield[*] Eliza Ballou[*]  Căsătorit cu Lucretia Rudolph Garfield Copii Eliza Garfield[*] Harry Augustus Garfield[*] James Rudolph Garfield[*] Abram Garfield[*]

* 1895: Prințesa Julia de Battenberg (12 noiembrie/24 noiembrie^[1] 1825–19 septembrie 1895) a fost soția Prințului Alexandru de Hesse și Rin, mama lui Alexandru, Prinț al Bulgariei și este strămoașa actualelor generații din familiile regale britanice și spaniole.

Julie Therese Salomea Hauke^[2] s-a născut la Varșovia, în Polonia Congresului pe atunci condusă de Țarul Rusiei Imperiale. A fost fiica lui Hans Moritz Hauke și a Sophie Lafontaine. Tatăl ei a fost un profesionist militar german care a luptat în armata lui Napoleon în Austria, Italia, Germania și în Războiul Peninsular. După serviciul în armata poloneză și armata Ducatului de la Varșovia (1809-1814) a intrat în rândurile armatei Polonia Congresului; a devenit general plin în 1828 și a primit titlu de noblețe polonez. Recunoscând abilitățile sale, țarul Nicolae I l-a numit ministru adjunct de război al Poloniei Congresului și în 1829 l-a numit conte.

La Revolta din Noiembrie din 1830 condusă de tineri cadeți rebeli, Marele Duce Constantin, vicerege al Poloniei, a reușit să scape, însă contele Hauke ​​a fost împușcat mortal de către cadeți pe o stradă din Varșovia. Soția lui a murit de șoc la scurt timp după și copiii lor au intrat sub tutela Țarului.

Castelul Heiligenberg, proprietate a familiei Mountbatten până în 1920, vândut pentru un salariu de mizerie, din cauza inflației din Germania.

Julia a servit ca doamnă de onoare a împărătesei Maria Alexandrovna, soția țarului Alexandru al II-lea și sora lui Alexandru de Hesse și de Rin. Ea și-a cunoscut viitorul soț în timp ce îndeplinea sarcinilor sale la curtea din Sankt Petersburg. Țarul nu a fost de acord cu nici un fel de legătură între cumnatul său, Prințul Alexandru, și un parvenit așă că, tinerii îndrăgostiți au părăsit curtea. Cu timpul, Julia și Alexandru au putut să se căsătorească; ea era însărcinată în șase luni cu primul lor copil, Marie. S-au căsătorit la 28 octombrie 1851 la Breslau în Silezia prusacă (astăzi Wrocław în Polonia).

Julia a fost considerată de rang insuficientă pentru ca oricare dintre copiii ei să se califice pentru succesiunea la tronul ducatului de Hessa și Rin; căsătoria a fost considerată morganatică. Fratele soțului ei, Marele Duce de Hesse, Ludovic al III-lea, Mare Duce de Hesse a numit-o contesă de Battenberg în 1851 iar în 1858 a fost ridicată la rangul de Prințesă de Battenberg. Copiii Juliei și ai lui Alexandru au fost, de asemenea, ridicați la rang de Prinț sau Prințesă. Astfel, Battenberg a devenit numele unei ramuri morganatice a familiei Marelui Ducat de Hesse.

Julia s-a convertit de la romano catolicism la luteranism la 12 mai 1875. Ea a murit la Castelul Heiligenberg, în apropiere de Jugenheim în sudul ducatului Hesse.

Julia și Alexandru au avut împreună cinci copii:

• Marie (1852–1923), căsătorită în 1872 cu Gustav, Conte de Erbach-Schönberg (d. 1908); au avut copii.
• Ludwig (1854–1921), numit marchiz de Milford Haven în 1917, căsătorit în 1884 cu Prințesa Victoria de Hesse și de Rin (1863–1950); au avut copii (inclusiv Prințesa Alice, regina Louise a Suediei și Contele Mountbatten de Burma).
• Alexandru (1857–1893), numit Prinț al Bulgariei în 1879; a abdicat și a fost numit Conte de Hartenau; s-a căsătorit morganatic în 1889 cu Johanna Loisinger (1865–1951); au avut copii.
• Heinrich (1858–1896), căsătorit cu Prințesa Beatrice a Regatului Unit(1857–1944); au avut copii (inclusiv Victoria Eugenie de Battenberg care a devenit regină a Spaniei). Copii lui au locuit în Marea Britanie și au devenit lorzi și ladies cu numele de Mountbatten în 1917. Fiul său cel mare a fost numit marchiz de Carisbrooke în 1917.
• Franz Joseph (1861–1924), căsătorit în 1897 cu Prințesa Anna de Muntenegru (1874–1971); nu au avut copii.

Contesa Julia Hauke

Prințesă de Battenberg

Prințul Alexandru de Hesse și de Rin cu soția sa Julia, născută Hauke Părinți John Maurice Hauke[*] Sophie Lafontaine[*]  Căsătorită cu Prințul Alexandru de Hesse și Rin Copii Maria, Prințesă de Erbach-Schönberg Louis Mountbatten, Marchiz de Milford Haven Alexandru, Prinț al Bulgariei Prințul Henry Prințul Francis Joseph

·         1902: Arhiducesa Marie Henriette Anne de Austria (23 august 1836 - 19 septembrie 1902) a fost soția regelui Leopold al II-lea al Belgiei.

Marie Henriette de Austria

Marie Henriette a fost cel mai mic copil din cei cinci ai Arhiducelui Joseph, Palatin al Ungariei și ai Ducesei Maria Dorothea de Württemberg. Frații ei au fost:

• Franziska Marie Elisabeth, arhiducesă de Austria (31 iulie 1820, Buda – 23 august 1820 Buda)
• Alexandru, arhiduce de Austria (6 iunie 1825, Buda – 12 noiembrie 1837, Buda)
• Elisabeth Franziska, arhiducesă de Austria (17 ianuarie 1831, Ofen, Ungaria – 14 februarie 1903, Viena, Austria). Elisabeta Franziska s-a căsătorit cu Ferdinand Karl Viktor, arhiduce de Austria-Este (1821–1849) și mai târziu cu Karl Ferdinand, arhiduce de Austria-Teschen (1818–1874).
• Joseph Karl, arhiduce de Austria (2 martie 1833, Preßburg (acum Bratislava, Slovacia) – 13 iunie 1905, Fiume (acum Rijeka, Croația)

Marie Henriette a avut și doi frați gemeni vitregi din a doua căsătorie a tatălui ei cu Prințesa Hermine de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym:

• Hermine Amalie Marie, arhiducesă de Austria (14 septembrie 1817, Buda – 13 februarie 1842, Viena)
• Stephen, arhiduce de Austria și palatin al Ungaria (14 septembrie 1817, Buda – 19 februarie 1867, Menton)

Marie Henriette de Austria, c. 1875

La vârsta de 17 ani, s-a căsătorit cu Prințul în vârstă de 18 ani, Leopold al Belgiei, moștenitor al tronului, la 22 august 1853. Leopold era cel mai mare fiu în viață al regelui Leopold I al Belgiei și a soției lui, franțuzoaica Louise de Orléans; Marie Henriette a fost cumnata Charlottei a Belgiei, viitoarea împărăteasă a Mexicului și verișoară prin căsătorie cu Victoria a Regatului Unit și Maria a II-a a Portugaliei.

Căsătoria a fost aranjată pentru a consolida statutul monarhiei belgiene: regele belgian și-a dorit ca singurul său fiu să se căsătorească cu un membru romano-catolic și care să provină dintr-o dinastie de prestigiu.

Marie Henriette a murit la Hôtel du Midi în Spa; ea cumpărase casa în 1895 după ce se separase de soțul ei. A fost înmormântată la cripta regală a bisericii Maicii Domnului din Laeken, Bruxelles. Mai târziu, soțul ei s-a recăsătorit (ilegal sub legile Belgiei) cu amanta sa, Caroline Delacroix.

Copii:

• Prințesa Louise Marie a Belgiei (1858–1924) căsătorită cu Prințul Filip de Saxa-Coburg și Gotha
• Prințul Léopold, Duce de Brabant (1859–1869); a murit tânăr;
• Prințesa Stéphanie a Belgiei (1864–1945) căsătorită cu Rudolf, Prinț Moștenitor al Austriei, fiu al lui Franz Joseph I de Austria și Elisabeta de Bavaria;
• Prințesa Clémentine a Belgiei (1872–1955) căsătorită cu Prințul Victor, Prinț Napoléon

Marie Henriette de Austria

Părinți Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei Ducesa Maria Dorothea de Württemberg  Frați și surori Arhiducele Stephen, Palatin al Ungariei Arhiducele Joseph Karl de Austria Archduchess Hermine of Austria[*] Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria  Căsătorită cu Leopold al II-lea al Belgiei Copii Louise Marie, Prințesă Kohary Prințul Leopold, Duce de Brabant Stéphanie, Prințesă Moștenitoare a Austriei Clémentine, Prințesă Napoléon

·         1909: Nicolae Hurmuzaki, om politic român, membru de onoare al Academiei Române (n. 1826)

·         1912 - A murit poetul român N. Burlănescu-Alin (n.14.08.1896).
* 1946: Károly Kratochvil (uneori scris și Károly Kratochwill, n. 1869, Brno, Cisleithania, Imperiul Austro-Ungar^[1] – d. 1946, Budapesta, Ungaria^[2]) a fost un ofițer al armatei austro-ungare. A comandat Regimentul 4 Infanterie Honvezi din compunerea Brigăzii 39 Infanterie Honvezi (maghiară )^[3] și apoi Divizia Secuiască. Între cele două războaie mondiale a fost o personalitate de marcă a mișcării revizioniste maghiare

Károly Kratochvil

Colonelul Kratochvil în 1922

·         1954: Miles Franklin, scriitoare și feministă de origine australiană (n. 1879)

·         1961: Lucia Sturdza-Bulandra (n. 25 august 1873, Iași - d. 19 septembrie 1961, București) a fost o renumită actriță de teatru din România.

Lucia Sturdza-Bulandra a fost una dintre marile figuri ale scenei românești, de neuitat în roluri de compoziție din dramaturgia universală și națională, spirit organizatoric, talent pedagogic ce a format generații întregi de actori: Nicolae Baltățeanu, George Calboreanu, Dina Cocea, Radu Beligan, Victor Rebengiuc. Lucia Sturdza-Bulandra a fost fata cuplului Emil Sturdza și Magda (născută Diamandy). Bunicul ei este Vasile Sturdza căsătorit cu Ecaterina (născută Balș) și este nepoata lui Constantin Sturdza and Raluca (născută Manu). Strănepoata lui Constantin Sturdza și Ecaterina Sturdza (Cantacuzino-Paşcanu). Stră-stră-nepoata lui Vasile Sturdza și Ileana Solomon Sturdza (Costaki).

În 1898 a debutat la Teatrul Național din București iar în 1914, împreună cu soțul ei, a întemeiat o companie particulară. Din 1941 este actriță a Teatrului Municipal din București iar din 1947 până la sfârșitul vieții a fost directoarea acestui teatru, astăzi Teatrul Bulandra.

A fost profesoară la Conservatorul de artă dramatică din București timp de 30 de ani.

Filmografie:

• 1911 Amor fatal, regia: Grigore Brezeanu
• 1944 Escadrila albă, regia: Ion Sava
• 1961 Ziua unei artiste - Film documentar / omagial, regia: Gheorghe Tobias

Scrieri:

• Actorul și arta dramatică, 1912
• Amintiri, amintiri, ESPLA 1956

Luni, 10 iunie 2013, cu prilejul a 140 de ani de la nașterea actriței, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 10 lei, în scop numismatic. Moneda este din argint, cu titlul de 999‰, este rotundă, cu diametrul de 37 mm, iar greutatea de 31,103 g. Întregul tiraj al monedei, de 500 de exemplare, este emis de calitate proof, iar cantul monedei este zimțat

* 1967: Zinaida Evghenievna Serebriakova (nume de fată: Lanceray) (rusă: Зинаида Евгеньевна Серебрякова) (n. 10 decembrie 1884, Harkov - d. 19 septembrie 1967, Paris) a fost o pictoriță rusă.

Zinaida Serebriakova s-a născut lângă Harkov (astăzi în Ucraina) într-una dintre cele mai rafinate și cultivate familli ale Rusiei Imperiale, familia Benois.

Bunicul său, Nicholas Benois, a fost celebrul arhitect, președintele Societății Arhitecților și membru al Academiei de Științe Ruse. Unchiul său Alexandre Benois, a fost celebrul pictor, fondatorul grupului de artă Mir iskusstva. Tatăl său, Evgheni Nikolaievici Lanceray, a fost cunoscutul sculptor, iar mama sa a fost foarte talentată la desen.

Fratele său, Nikolai Evghenievici Lanceray, a fost un arhitect talentat, iar celălalt frate, Evgheni Evghenievici Lanceray, a ocupat un loc important în arta rusă și, mai apoi, sovietică drept maestru al graficii și al picturii monumentelor.

Actorul și scriitorul Peter Ustinov a fost, de asemenea, rudă de-a sa.

În anul 1900 a absolvit școala de fete și a intrat la școla de arte fundată de prințesa M. K. Tenișeva. A studiat cu Ilia Repin în 1901 și cu Braz artist în portrete între 1903 și 1905. Între anii 1902 și 1903 călătorește și studiază în Italia și între anii 1905 și 1906 studiază la Académie de la Grande Chaumière în Paris.

În anul 1905 se căsătorește cu vărul său primar, Boris Serebriakov, fiul sorei tatălui său.

Secerişul (1915)

Printre primele sale lucrări se numără, Țărăncuța (1906) și Înflorirea orhideei (1908), lucrări care vorbesc de la sine despre dorința sa de a picta frumusețea peisajelor și a oamenilor Rusiei.

Recunoașterea sa ca pictor vine o dată cu lucrarea Autoportret. La masa de machiaj în anul 1909, expus într-o expoziție a Uniunii Artiștilor Ruși în anul 1910. Autoportretul a fost urmat de Fete îmbăindu-se (1911) și portretul mamei sale, Ecaterina Lanceray, în 1912.

S-a alăturat grupării Mir iskusstva în anul 1911, dar a stat departe de membrii grupării, preferând să imortalizeze teme populare și natura.

Între 1914 și 1917, Zinaida Serebriakova, produce o serie de picturi cu teme din viața rurală a Rusiei ca Țăranii (1914-1915), Țărăncuțe dormind și Înălbirea rufelor (1917).

La începutul Revoluției din Octombrie în anul 1917, Serebriakova era la moșia familiei sale, iar viața ei s-a schimbat radical. Soțul său a murit contaminând tifos într-o închisoare bolșevică, în anul 1919. Ea rămânând singură, fără nici un venit, responsabilă cu creșterea celor patru copii și îngrijirea mamei sale bolnave. Întrega moșie le-a fost confiscată, iar familia suferea de înfometare. În acestă perioadă își imortalizează copiii orfani în lucrarea Casa din cărți de joc.

După Revoluție a refuzat să-și schimbe stilul către popularul futurism rusesc în acea perioadă și, de asemenea, a refuzat să realizeze portrete ale comisarilor sovietici. Dar a găsit o slujbă la Muzeul Arheologic din Harkov, unde a schițat în creion exponate.

În decembrie 1920 s-a mutat în apartamentul bunicului său din Petrograd, dar după Revoluția din Octombrie, proprietarii de trebuiau să împartă apartamentele cu alții, dar spre fericirea ei a trebuit să împartă apartamentul cu alți artiști de la Tetrul de Artă din Moscova. Astfel, Serebriakova a lucrat în această perioadă concentrțndu-se pe viața teatrală.

În această perioadă fiica sa, Tatiana, a intrat la academia de balet, iar Serebriakova a creat o serie de pasteluri la Teatrul Mariinsky.

În toamna lui 1924, Serebriakova a mers la Paris, primind un comision pentru o lucrare murală mare. După finalizarea lucrării a dorit să se întoarcă în Uniunea Sovietică, la familia sa, dar accesul i-a fost interzis. Astfel, deși, a reușit în anul 1926, respectiv 1928 să-și aducă în Franța, copiii mai tineri Aleksandr și Katerina, nu a reușit să-i aducă pe Evgheni și Tatiana, rămânând despărțită de ei pentru zeci de ani de zile.

Între 1928 și 1930 călătorește în Africa, vizitând Marocul, fiind fascinată de peisajele nord africane, a pictat Munții Atlas și femei arabe și africane în costume etnice. În această perioadă pictează, de asemnenea, pescari bretoni.

În anul 1947, Serebriakova obține cetățenia franceză și reușește să-și reia relațiile cu familia din Uniunea Sovietică după venirea la putere al lui Nikita Hrușciov.

În anul 1960, după 36 de ani, fiica sa Tatiana a fost lăsată să o viziteze la Paris. Tatiana lucra în acest timp ca scenarist la Teatrul de Artă din Moscova.

Lucrările Serebriakovei au fost expuse în Uniunea Sovietică la Moscova, Leningrad și Kiev, în anul 1966, fiind primite cu entuziasm, ea fiind comparată cu Botticelli și Renoir. Deși, a trimis peste 200 de lucrări în Uniunea Sovietică, mare parte a lucrărilor sale sunt în Franța și la ora actuală.

Zinaida Serebriakova moare la Paris în 19 septembrie 1967, la vârsta de 82 de ani. Este înmormântată în cimitirul rusesc din Sainte-Geneviève-des-Bois.

Zinaida Evghenievna Serebriakova

Autoportret: La masa de machiaj, 1909

·         1978: Étienne Gilson (n. 13 iunie 1884, Paris, Franța – d. 19 septembrie 1978, Auxerre, Franța) a fost un filosof și un istoric francez. Prin studiile sale, Gilson a contribuit în mod semnificativ la renașterea interesului pentru studiile de filosofie medievală. De asemenea, este considerat a fi unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai neotomismului, curent de gândire care încearcă să răspundă la marile întrebări și provocări ale modernității plecând de la filosofia și teologia Sfântului Toma de Aquino.
Ediții în limba română:

• Introducere în filosofia creștină, trad. de Dan Săvinescu și Delia Bozdog, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2006.
• Dumnezeu și filosofia, trad. de Alex Moldovan, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2005.
• Tomismul: introducere in filosofia Sfintului Toma de Aquino, trad. de Adrian Niță, Editura Humanitas, București, 2002.
• Filosofia în Evul Mediu: de la începuturile patristice pînă la sfîrșitul secolului al XIV-lea, trad. de Ileana Stănescu, Editura Humanitas, București, 1995.

* 1985: Italo Calvino (n. 15 octombrie 1923, Havana, Cuba – d. 19 septembrie 1985 Siena) a fost un ziarist si scriitor italian, printre cei mai apreciati romancieri ai secolului XX.
Opere principale:

• Poteca cuiburilor de păianjen (1947)
• Ultimul vine corbul (1949)
• Vicontele înjumătățit (1952)
• Basme italiene (1956)
• Baronul din copaci(1957)
• Povestiri (1958)
• Cavalerul inexistent (1959)
• Strămoșii noștri (1960)
• Marcovaldo sau Anotimpurile în oraș (1963)
• Iubiri dificile (1970)
• Orașele invizibile (1972)
• Castelul destinelor încrucișate (1973)
• Autobiografia unui spectator (1974)
• Dacă într-o noapte de iarnă un călător (1979)
• O piatră pusă deasupra. Discursuri despre literatură și societate (1980)
• Palomar (1983)

Italo Calvino

Părinți Mario Calvino[*] Eva Mameli Calvino[*]  Frați și surori Floriano Calvino[*]

·         1988: Călin Alupi, pictor și profesor de pictură român (n. 1906)

·         1990: Ioana Radu (n. 17 februarie 1917, București, România^[1] – d. 19 septembrie 1990, București, România) a fost o cântăreață română de muzică populară și romanțe. A fost sora cântăreței Mia Braia și a doua femeie motociclist din România

Pe numele adevărat Eugenia (Jana) Braia, copilărește în Craiova, unde era stabilită familia artistei. De la lăutarii cârciumei tatălui său, Constantin Braia („La ieftenirea traiului”) – Ion al lui Țache, Gheorghe al lui Gâgă, Limbă – culege și învață primele cântece populare și lăutărești.

Studiază la Liceul „Elena Cuza” din Craiova, unde profesoara de muzică, Elena Simionescu, îi cultivă dragostea pentru cântecul lăutăresc și mai ales pentru romanță. După un periplu la Calafat și Corabia, în 1936, din cauza situației financiare precare, și-a părăsit soțul – compozitorul și profesorul de muzică Romeo Rădescu – stabilindu-se la București.

În ianuarie 1936 sosește în București.^[3][4][5] Aici, se înscrie, cu ajutorul cântărețului Petre Alexandru (soțul Miei Braia), la un concurs de muzică populară organizat de Societatea Română de Radiodifuziune, care a durat trei luni și la care erau înscriși 800 de candidați.^[6] La acest concurs s-a prezentat cu cântecele „În pădure la Stroești” și „Dorule și-o boală grea”.^[7] Au fost admise doar Eugenia Braia și Eugenia Nedelea (Rodica Bujor). Comisia, condusă de Theodor Rogalski, era alcătuită din soprana Valentina Crețoiu, tenorul Aurel Alexandrescu (amândoi prim soliști ai Operei), Alfred Pagoni, Grigoraș Dinicu, compozitorii Alfred Alessandrescu și Ion Filionescu (pianistul lui George Enescu), cel care i-a ales pseudonimul artistic – Ioana Radu.^[8]

Cântă prima oară la Radio pe 30 aprilie 1939, într-un program de muzică ușoară cu Petre Alexandru și Mia Braia, cu numele Jana Radu și acompaniată de Ansamblul „Serenada” condus de Sandu Marian. Melodiile pe care le-a interpretat au fost „Pădure și iar pădure”, „De cine dorul se leagă” și „Dorule”.^[9] Debutul radiofonic real, cu pseudonimul ales de Ion Filionescu, s-a desfășurat în 29 octombrie 1939, în cadrul căruia a prezentat un buchet de melodii populare („Dorule și-o boală grea”, „Când o fi la moartea mea”, „Am iubit și-am să iubesc”, „Mă suii pe dealul Cernei”, „La Ciolpan, la crucea'naltă”, „Foaie verde ca cicoarea”) în acompaniamentul orchestrei Vasile Julea.

Concertul de aniversare a 40 de ani de activitate artistică ai lui Grigoraș Dinicu

După succesul de la Radio ajunge în Ploiești unde cântă la restaurantul „Azuga” timp de 6 luni.^[11] A avut drept acompaniament orchestra fraților Melak din Lugoj.^[12] De trei ori pe săptămână revenea în București pentru a-și susține „micro-recitalurile” la Radio.^[13]

După încheierea contractului cu restaurantul „Azuga” se stabilește definitiv în Capitală, cultivând cu mare succes de public valorile muzicii populare în vestite restaurante și grădini de vară ale timpului („Potcoava”,^[14] „Princiar”, „Motanul negru”,^[15] „Cina”), acompaniată de formațiile instrumentale Vasile Julea, Dumitru Spirescu-Oltenița (cu care a fost și căsătorită), Nicușor Predescu, Victor Predescu, Nicu Stănescu etc. Concomitent, în urma sfatului primit de la Gaby Michailescu (impresarul artiștilor Maria Tănase, Petre Ștefănescu-Goangă),^[16] se dedică interpretării romanței românești.

După război, și-a continuat activitatea concertistică la Radiodifuziunea Română, la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase” (unde cânta și Maria Tănase), la Circul de Stat și la Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru” din București.

În 1947, cântă împreună cu Maria Tănase, Rodica Bujor, Ion Luican, Petre Gusti și Nicu Stoenescu, la sărbătorirea a 40 de ani de carieră a compozitorului Grigoraș Dinicu, la Ateneul Român, având drept acompaniament Orchestra „Barbu Lăutaru” dirijată de Victor Predescu.

A participat la mai multe ediții ale Festivalului național de romanțe „Crizantema de Aur”, de la Târgoviște, și a făcut parte din juriul Festivalului-concurs „Maria Tănase” de la Craiova încă de la prima ediție (1969).

Cântă în filmul „O zi în București” (an 1987, regia și scenariul Ion Popescu-Gopo) piesele Aș vrea iar anii tinereții (Henry Mălineanu – Harry Negrin) și În chioșc fanfara cânta (Florentin Delmar și Aurel Giroveanu – Aurel Felea). În film mai apar cântând Gică Petrescu, Anda Călugăreanu, Angela Similea. În același an (1987) Pompiliu Gâlmeanu realizează filmul „Omagiu romanței — Ioana Radu”, ce are drept personaj principal artista.

Într-un turneu, în anul 1961,^[17] pe șoseaua Orșova-Caransebeș, autobuzul care transporta artiștii a fost implicat într-un accident de circulație, Ioana Radu a fost grav rănită la picioare, rămânând cu sechele pe viață.^[18]

Spectacolele de adio, de retragere din viața muzicală, le-a dat în 1967^[19] în Timișoara, Arad și Cluj-Napoca, pe stadioane, datorită mulțimii oamenilor care doreau să fie alături de marea artistă.

Pe 8 februarie 1987, la Sala Radio, a avut loc spectacolul aniversar Omagiu romanței, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viață ai artistei. Printre invitații care au cântat pe scenă s-au numărat Cleopatra Melidoneanu, Elvira Cârje, Dorin Teodorescu, Petre Gusti, Alla Baianova, Nicolae Nițescu, Angela Similea, Corina Chiriac, Marius Țeicu, Ștefania Rareș, Daniela Condurache ș.a.

Se stinge din viață pe 19 septembrie 1990, într-o cumplită singurătate.^[20] Este înmormântată în cimitirul Bellu din București.

Ioana Radu

Ioana Radu în Studioul T3 de înregistrări al Societății Române de Radiodifuziune, în anii '50

·         1996: Ștefan Mihăilescu-Brăila, actor român de teatru și film (n. 1925). Ștefan Mihăilescu-Brăila (n. 3 februarie 1925, Brăila – d. 19 septembrie 1996, București) actor român, artist emerit. Născut în 3 februarie 1925 la Brăila, el a jucat pe scena Teatrului Giuleşti (astăzi Odeon), la televiziune şi în numeroase filme. A cîştigat Premiul ACIN în 1984 pentru rolul din „Secretul lui Bachus”.

·         2000 - A murit Ann Doran, actrita americana de film (n.1911).

·         2002 : A decedat Victor Ernest Maşek, estetician, autor al mai multor volume de istoria artei; imediat după Revoluţia din 1989 a fost director al Teatrului Nottara din Bucureşti, apoi director al Centrului Cultural din Viena; (n.1937).

·         2010: Horia Șerbănescu (n.16 martie 1924, București - 19 septembrie 2010, București) a fost un actor de comedie român.

Popular actor de comedie și de revistă, pe scenă și la televiziune. În film, sporadice roluri secundare.

A debutat pe scenă la vârsta de 5 ani, în 1929, interpretând rolul Regelui Mihai în piesa Miss Revista. La aceeași vârstă este descoperit pe scena de la Cărăbuș de regizorul Paul Gusti care-l aduce pe Horia Șerbănescu la Teatrul Național în rolul dublu Statu Palmă Barbă Cot din spectacolul Rodia de Aur. Cum spectacolul a fost primul de acest gen transmis la Radio, Horia Șerbănescu este astăzi cel mai vechi colaborator al Radiodifuziunii Române.

Horia Şerbănescu, la vîrsta de 5 ani, în rolul lui Statu Palmă Barbă Cot

A jucat pe scena Teatrului din Sărindar – condus de Tudor Mușatescu și pe scena de la Teatrul nostru, condus de Dina Cocea. La acesta din urmă a activat ca actor, sufleor, regizor de culise și... dactilografă. S-a transferat apoi la Teatrul Victoria.

Primul mare succes al său a fost înregistrat la Grădina Volta Buzești cu piesa Profesorul de franceză semnată de Tudor Mușatescu.

Primul cuplu artistic a fost format de Horia Șerbănescu și Emil Popescu.

Alături de un alt partener de aur, Radu Zaharescu, actorul a scris istoria Teatrului de Revistă, identificându-se practic, cu existența acestuia, din momentul în care a fost lansat de Constantin Tănase, la "Cărăbuș". De-a lungul anilor acesta a fost cuplul cel mai solicitat de Televiziunea Română.

Horia Șerbănescu a avut doi copii: Mugur și Ilinca.

Filmografie:

• Răsună valea (1949)
• Directorul nostru (1955)
• Telegrame (1959)
• Politică și delicatese (1963)
• Pași spre lună (1963)
• Mofturi 1900 (1964)
• Căldură mare

Roluri în teatru:

• Pe aripile Revistei - unde a interpretat un terțet de zile mari, Trei Călușari, alături de N. Stroe și Radu Zaharescu.
• Vitamina M... Muzica!
• Horia și Radu își asumă riscul - 1967
• Cu muzica e... de glumit! - 1965
• Carnaval la Tănase - 1964
• Ca la Revistă - 1963
• Concertul tinereții - 1960
• Nepotul domnului prefect 1950
• Rodia de aur 1929
• Miss Revista 1929

·         2011: Johnny Răducanu (n. 1 decembrie 1931, Brăila, România – d. 19 septembrie 2011,^[1] București, România) a fost un contrabasist, pianist, compozitor, aranjor și conducător de formație român de etnie romă.

Pe numele său real Răducan Crețu, s-a născut într-o familie de romi cu tradiții muzicale de peste trei sute de ani, de pe timpul lăutarului Petre Crețul Șolcan.^[2] S-a remarcat ca un talentat interpret de jazz la contrabas, încă de la 19 ani. A făcut studii muzicale la Iași și Cluj, apoi la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București (clasa contrabas, 1953-1956). Îndrumător activ al tinerei generații, Johnny Răducanu este considerat un veteran al muzicii românești de jazz.

A fost căsătorit cu Geta Costin între 1962 și 1970.^[3]

Johnny Răducanu a murit în data de 19 septembrie 2011 în locuința sa din str. Oltarului din București.

Discografie:

• Jazz în trio – Seria Jazz nr. 4 (Electrecord, 1966)
• Jazz în țara mea (Jazz in my country) (Electrecord, 1967)
• Confesiuni (Electrecord, 1979)
• Confesiuni II – Seria Jazz nr. 19 (Electrecord, 1982)
• Confesiuni 3 – Seria Jazz nr. 21 (Electrecord, 1986)
• Jazz Made in Romania (Electrecord, 1987)
• To His Friends (Alpha Publishing, 1996)
• Jazz Behind the Carpathians (Green Records, 1999)
• Jazz antifanariot (Anastasia, 2002)
• Jazz Made in Romania - Live in San Francisco (cu Teodora Enache) (Mediaround Inc. / Intercont Music, 2002)
• Jazz Bestament (Tescani Productions, 2005)
• Chamber Jazz Music (Soft Productions, 2008)
• Inside Stories - Jazz Poems (Tvr Media, 2009)

Johnny Răducanu

* 2017: Giacobbe LaMotta (n. 10 iulie 1922, The Bronx, SUA – d. 19 septembrie 2017, Miami, SUA), mai cunoscut ca Jake LaMotta, poreclit „Taurul din Bronx” sau „Taurul Furios”, a fost un campion de box la categoria mijlocie devenit celebru după ce Robert De Niro l-a interpretat în filmul Taurul furios.

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Mc Trofim, Savatie și Dorimedont
• În calendarul romano-catolic: Sf. Ianuariu, episcop, martir. “Martir autentic, a dat mărturie despre Cristos prin sângele său; neclintit în faţa ameninţărilor şi ademenirilor, el a obţinut coroana gloriei”. Ca pentru atâţia alţi martiri ai primelor secole, este dificil să delimităm cu precizie figura istorică a lui Ianuariu. Un lucru este însă cert în existenţa sa, şi anume legătura sa cu regiunea Campania şi, într-un mod special, cu Napoli, şi martiriul său, care a avut loc în anul 305, în timpul persecuţiei lui Diocleţian. Deja din timpul sfântului Paulin de Nola, cultul său era răspândit în regiune. Despre acest lucru ne vorbeşte biograful sfântului Paulin, prezbiterul Uraniu. Acesta, povestind ultimele zile ale episcopului său, scrie: “Paulin a început să întrebe cu voce tare unde erau fraţii săi; atunci, unul dintre cei prezenţi, crezând că îi caută pe confraţii săi episcopi, care celebraseră împreună cu el (Euharistia, în camera sa), a spus: “Iată, fraţii tăi sunt aici în jurul tău”. Dar el, răspunzând, a spus: “Eu am vorbit despre fraţii mei întru episcopat, Ianuariu şi Martin (din Tours), care tocmai au vorbit cu mine, promiţându-mi că în curând vor veni (să mă ia)”. Cu primul dintre cei doi episcopi, Ianuariu, episcop martir, a fost împodobită Biserica din Napoli”.
• Romania: Ziua Artileriei şi Rachetelor Antiaeriene La 19 septembrie 1916, pe timpul executării manevrei de la Flămânda de către Armata 3, se realizează doborârea primului avion inamic de către o baterie de artilerie înzestrată cu tunuri antiaeriene propriu-zise (calibru 75 mm Deport), şi nu cu tunuri terestre adaptate.

VA URMA PARTEA A DOUA ȘI ULTIMA