MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 

LUNI 16 SEPTEMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!

Să aveți o săptămână minunată, plină de realizări!

Nu uitați, materialele selecționate și prezentate zilnic de mine vă sunt destinate gratuit! Citiți-le și cu siguranță veți avea câte ceva de învățat din ele!

Eu sunt aici pentru toți prietenii mei și îmi voi continua misiunea cât timp va dori Domnul să fac această muncă, indiferent de piedicile care mi se pun prin restricționări repetate și tot mai dese!

Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 16 Septembrie

Evenimente

• 1382: Maria de Anjou este proclamată regina Ungariei. Maria de Anjou (14 octombrie 1404 – 29 noiembrie 1463) a fost regină consort a Franței în perioada 1422 – 1461 prin căsătoria cu regele Carol al VII-lea al Franței. Mama ei, Iolanda de Aragon, a jucat un rol principal în ultima fază a Războiului de O Sută de Ani.
• 1408: Prima menţionare documentară a unui ţinut din Moldova – ţinutul Romanului, unitate administrativ-teritoriala echivalenta cu “judetul” din Muntenia.
• 1437:  S-a încheiat, la Căpâlna, aflata pe atunci in comitatul Dabâca din Transilvania, “Uniunea Frăţească” (Fraterna Unio), cunoscută în istorie sub numele de “Unio Trium Nationum” (în latină, în traducere „uniunea celor trei naţiuni”). A fost o înţelegere încheiată la 16 septembrie 1437  între nobili, saşi şi secui. „Înţelegerea frăţească” (fraternio unio) dintre stările privilegiate ale Transilvaniei s-a făcut în timpul răscoalei de la Bobâlna şi presupunea ca cele trei „naţiuni” astfel definite, să se ajute reciproc împotriva duşmanului extern. Pe termen scurt urmărea zdrobirea răzvrătiţilor. Cu timpul însă această înţelegere a dus la excludea de la viaţa politică din Transilvania, a populaţiei româneşti, care forma majoritatea locuitorilor. Înţelegerea a fost în mod succesiv reînnoită. Sintagma „unio trium nationum” a început să fie folosită în documente de pe la 1500, cu referire la starea juridică a naţiunilor transilvane instaurată prin „înţelegerea frăţească”. De remarcat că „nobili”, deşi erau în marea lor majoritate unguri, nu erau acelaşi lucru cu populaţia ungurească. Ţăranii unguri nu erau consideraţi parte din naţiune şi ca atare erau supuşi aceluiaşi tratament cu ţăranii români, majoritatea dintre ei fiind iobagi. O stare mai privilegiată a tuturor ungurilor din Transilvania s-a instaurat treptat, mai târziu. Părțile semnatare au fost in fapt patru, pactul de alianță mutuală militară și politică fiind  încheiat  între marea nobilime maghiară din Transilvania, clerul catolic si orășenii sasi si secui. Unio Trium Nationum excludea în mod tacit grupul etnic român  din Uniune și de la orice formă de participare politică sau socială. Românii erau considerați în Transilvania, conform cu prevederile înscrise în actul Unio Trium Nationum (Fraterna Unio) o națiune „tolerată”, acest statut fiind menținut până la desființarea iobăgiei și a sistemului politic medieval în timpul împăratului Iosif al II-lea.
• 1620:  Vasul englez  Mayflower cu 102  pelerini persecutati religios in Anglia isi incepe calatoria spre America.
• 1630: Este fondat oraşul Boston,  în statul Massachusetts din America de Nord.
• 1776: Armata americană a obținut o victorie împotriva celei britanice în bătălia de la Harlem Heights din cadrul războiului american de independență. Bătălia de la Harlem Heights a avut loc în timpul campaniei din New York și New Jersey din cadrul Războiului de Independență al SUA. Ea s-a desfășurat în zona care astăzi reprezintă cartierele Morningside Heights și Harlem (partea de vest) din districtul Manhattan din New York City în ziua de 16 septembrie 1776. Armata Continentală, condusă de generalul George Washington, general-maiorul Nathanael Greene și general-maiorul Israel Putnam, totlizând circa 1.800 de oameni, a păstrat mai multe poziții înalte în Manhattanul superior împotriva atacurilor unei divizii britanice cu 5.000 de oameni condusă de general-maiorul Alexander Leslie. Trupele britanice au făcut o greșeală tactică prin aceea că au pus, în timpul urmăririi, pe gorniști să sune un acord specific vânătorii de vulpi. Intenția a fost aceea de a-l insulta pe Washington, cunoscut vânător de vulpi, care învățase acest sport de la lordul Fairfax în timpul Războiului Francez și Indian. Sunetul din goarnă era unul care se cânta atunci când vulpea este fugărită de câinii de vânătoare aflați pe urmele ei. Armata Continentală, aflată într-o retragere ordonată, s-a înfuriat și a devenit hotărâtă să păstreze pozițiile. După ce i-au învăluit pe atacatorii britanici, americanii i-au împins pe aceștia încet înapoi. După retragerea britanicilor, Washington a oprit înaintarea. Bătălia a avut ca efect recâștigarea încrederii Armatei Continentale după o serie de înfrângeri. A fost prima victorie pe câmpul de luptă obținută de Washington în tot războiul. După o lună fără lupte majore între cele două armate, Washington a fost obligat să-și retragă armata la White Plains când britanicii au ocupat comitatul Westchester și amenințau să-l încercuiască pe Washington în Manhattan. Washington a mai suferit apoi două înfrângeri, la White Plains și Fort Washington. După aceste înfrângeri, Washington și armata sa s-au retras, traversând New Jersey, în Pennsylvania. Campania din New York și New Jersey a luat sfârșit după victoriile americane de la Trenton și Princeton.
• 1804: Fizicianul francez Joseph-Louis Gay-Lussac s-a ridicat la o inaltime de 7.016 m cu un balon cu hidrogen, stabilind un record mondial. Împreună cu astronomul si fizicianul  Jean-Baptiste Biot, a primit de la Institut de France  (Institutul Francez) misiunea de a verifica observațiile lui Horace-Bénédict de Saussure asupra scăderii magnetismlui din atmosfera , efectând in acest scop un zbor cu balonul. După prima încercare, nereușită, Lussac va reîncerca experimentul, de data aceasta singur, urcând până la altitudinea de 7016 metri (acesta fiind un record la acea vreme) și dezmințând astfel afirmațiile naturalistului.
• 1836: Domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, instituie ca monedă a țării, leul, unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale. În secolul al XVII-lea, în statele românești se foloseau ca monedă talerii olandezi („Lowenthaler”) care aveau gravat pe revers un leu rampant (ridicat în două labe). Chiar și după ieșirea din uz a talerilor (pe la 1750) numele de leu a fost păstrat ca termen generic pentru bani.
  
  
  
  
• 
  
  
  
  
  
  
• 1848:  O delegatie a românilor ardeleni a înaintat Curtii vieneze “Memoriul poporului român din Transilvania” – document adoptat de cea de-a III-a Adunare nationala de la Blaj.
• 1863: Christopher Robert , un filantrop american, fondeaza Robert College din Istanbul – Turcia,prima instituţie de învăţământ american din afara Statelor Unite.
• 1868: Se deschide, la Sibiu, primul "Congres național-bisericesc al românilor ortodocși" din Transilvania și Ungaria; se adoptă "Statutul organic", care consfințește principiile fundamentale ale autonomiei Mitropoliei ortodoxe române din Transilvania și Ungaria.
• 1868: A avut loc cea dintâi alegere de membri ai Societatii Academice Române. Sunt propusi si alesi în unanimitate: Gheorghe Sion, Mihail Kogalniceanu si Alexandru Papiu Ilarian (16/28).
• 1880: Înființarea Societății farmaciștilor din România.
• 1908: William Crapo ‘Billy’ Durant fondează in orașul Flint, din statul american Michigan, compania  “General Motor Co.” În anul 2010, compania era pe locul doi mondial, cu 8,39 milioane de vehicule vândute, după Toyota (cu 8,41 milioane) și înaintea Volkswagen (cu 7,14 milioane).
  În fotografie modelul  Sequel cu alimentare pe hidrogen.
• 1916: are loc Bătălia de la Praid-Sovata, în cadrul Primului Război Mondial. Bătălia este ultima acţiune ofensivă a armatei române de pe frontul din Transilvania.
• 1923: la Cluj, are loc Congresul general al sindicatelor din România. După expulzarea din oraş de către poliţie a 135 de delegaţi din 242, liderii socialdemocraţi de dreapta hotărăsc afilierea la Federaţia Internaţională Sindicală de la Amsterdam-Olanda, scindând astfel mişcarea sindicală din România.
• 1938: Adolf Hitler îl primește la reședința sa din Berchtesgaden pe primul ministru britanic Arthur Neville Chamberlain, care își exprimă disponibilitatea de a convinge guvernul de la Praga să cedeze regiunile sudete, locuite în majoritate de germani.
• 1945:  Al Doilea Război Mondial: Trupele japoneze în Hong Kong se predau in fata amiralul britanic sir Cecil Harcourt.
• 1955: Presedintele argentinian Juan Domingo Perón este demis. Perón (n.8 octombrie 1895 – d. 1 iulie 1974), a fost  de 2 ori președinte al Argentinei, în perioada 1946-1955 și în perioada 1973-1974. Primul său mandat ca președinte al Argentinei s-a încheiat dezastruos, fiind exilat în urma unei lovituri de stat. Se reîntoarce în Argentina în 1973, fiind reales ca președinte, însă mandatul său a durat mai puțin de 9 luni, murind în 1974.
• 1963: Malaya, Singapore, Borneo de Nord (Sabahul de astăzi) și Sarawak s-au unit pentru a forma Malaezia.
• 1966: Inaugurarea noii Opere Metropolitan din New York.
• 1975: Papua Noua Guinee își câștigă independența față de Australia.
• 1976: A intrat în funcțiune in Marea Neagra prima platformă românească de foraj marin,numita “Gloria”. Prima platformă românească de foraj marin, “Gloria”, a fost amplasata la o distanţă de 72 Mm în largul Mării Negre şi la o adâncime maximă a apei de 90 m. Platforma a fost lansată la apă de la Şantierele Navale din Galaţi la 9 noiembrie 1975. Ulterior au fost construite şi alte platforme de foraj marin: “Orizont”, “Prometeu”, “Fortuna”, “Atlas”, “Jupiter” şi “Saturn”. Aflate în posesia companiei Petrom, şase dintre cele şapte platforme au fost vândute companiei Grup Servicii Petroliere, la sfârşitul anului 2005. Petrom mai operează astazi doar cu platforma “Gloria”.
• 1987: S-a definitivat protocolul de la Montreal, un tratat internațional pentru protejarea stratului de ozon prin interzicerea fabricării unor substanțe dăunătoare acestuia. Protocolul de la Montreal asupra Substanțelor care Distrug Stratul de Ozon (un protocol al Convenției de la Viena pentru Protejarea Stratului de Ozon) este un tratat internațional conceput pentru a proteja stratul de ozon prin oprirea treptată a producției mai multor substanțe considerate a fi responsabile pentru distrugerea sa. Tratatul a fost deschis pentru semnare la 16 septembrie 1987 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1989, după care a avut loc, în mai 1989, o primă întâlnire de evaluare a sa la Helsinki. De atunci, el a fost revizuit de șapte ori, în 1990 (Londra), 1991 (Nairobi), 1992 (Copenhaga), 1993 (Bangkok), 1995 (Viena), 1997 (Montreal) și 1999 (Beijing). Se speră că, dacă se respectă tratatul, stratul de ozon se va reface complet până în 2050. Datorită adopției și punerii sale în aplicare pe scară largă, protocolul a devenit un exemplu excepțional de cooperare internațională, despre care Kofi Annan a afirmat că este „poate cel mai de succes acord internațional de până azi”. El a fost ratificat de 196 de state.
• 1996: Miniștrii de externe ai României și Ungariei, Theodor Meleșcanu și László Kovács, semnează la Timișoara tratatul bilateral de prietenie și bună vecinătate, Tratatul de la Timișoara.
• 2004: Rămăşiţele pământeşti ale domnitorului Şerban Cantacuzino şi ale câtorva dintre urmaşii săi , au fost reînhumate      în pronaosul bisericii mănăstirii Cotroceni. Șerban Cantacuzino (n. 1640 – d. 28 octombrie 1688 ), membru al ilustrei familii de origine bizantină a Cantacuzinilor, a fost domnitor  al Tarii Romanesti  între anii 1678 si 1688.
  
• 2007: Unsprezece state, printre care şi România, au semnat, la Viena, “Parteneriatul global pentru energie nucleară” (GNEP), din care fac parte deja Statele Unite şi alte patru puteri nucleare şi care promovează utilizarea energiei atomice în scopuri paşnice.

Nașteri

• 16 e.n.: S-a nascut Julia Drusilla (d.10 iunie 38 d.Hr.), o aristocrata romana  membra a familiei imperiale iulio-claudiene, a doua fiica a lui Germanicus și Agrippina Maior, și sora împăratul Caligula. A fost o stranepoata a imparatului Augustus si nepoata împăratului Tiberius, nepoata Împăratul Claudius, și mătușa împăratului Nero.
• 1387: Henric al V-lea (9 august sau 16 septembrie 1387 – 31 august 1422) a fost regele Angliei între 1413 și 1422. Henric a fost fiul lui Henric al IV-lea Bolingbroke.
  Data nașterii sale este incerta, fiind indicat fie anul 1386, fie 1387. S-a născut într-o familie care părea să nu aibă nici o șansă de a accede la tronul Angliei, însă Henric al IV-lea a lăsat un regat consolidat și a reușit pentru scurtă vreme să unească cele două coroane ale Franței și Angliei. În anul 1398, regele Angliei, Richard al II-lea l-a exilat pe tatăl său și l-a luat în custodia sa pe prințul Henric. Un an mai târziu, Henric Bolingbroke s-a întors în Anglia, a reușit să-l înlăture pe regele Richard și s-a proclamat rege, sub numele de Henric al IV-lea.
  Henric a fost numit duce de Lancaster și a jucat un rol deosebit în administrarea regatului, fiind de fapt conducătorul armatei engleze și cel în numele căruia s-a făcut administrarea regatului. În anul 1403, a învins forțele lui Harry Hotspur, iar până în 1408 a luptat contra forțelor lui Owen Glendover din Țara Galilor.
  Din cauza agravării stării de sănătate a tatălui său, Henric a jucat un rol esențial în guvernarea regatului Angliei. Cu toate acestea, în 1411, Henric al IV-lea l-a înlăturat din consiliul regatului, din motive rămase obscure. În 1413, la moartea tatălui său, Henric devine rege al Angliei, sub numele de Henric al V-lea. 

  Henric al V-lea

  Rege al Angliei

  Părinți Henric al IV-lea al Angliei Mary de Bohun[*]  Frați și surori Jan Lancaster[*] Humphrey of Lancaster, 1st Duke of Gloucester[*] Thomas of Lancaster, 1st Duke of Clarence[*] Philippa a Angliei Blanche of England[*]  Căsătorit cu Catherine de Valois Copii Henric al VI-lea al Angliei

• 1507:  Împăratul Jiajing (chineză: 嘉靖; pinyin: Jiājìng; Wade–Giles: Chia-ching; 16 septembrie 1507 - 23 ianuarie 1567) a fost împărat al dinastiei Ming care a domnit între 1521 și 1567. Născut sub numele de Zhu Houcong, el a fost vărul împăratului Zhengde. Tatăl său, Zhu Youyuan (1476–1519), prinț de Xing, a fost al patrulea fiu al împăratului Chenghua (domnit 1465–1487) și fiul cel mare din cei trei născuți de concubina împăratului, Shao. Numele regal al împăratului, "Jiajing", înseamnă "liniște admirabilă". Ca nepot de frate al împăratului Hongzhi, Zhu Houcong nu a fost crescut pentru a accede la tron. Cu toate acestea, tronul a devenit vacant în 1521 odată cu moartea subită a fiului împăratului Hongzhi, Împăratul Zhengde, care nu a lăsat nici un moștenitor. În vârstă de 14 ani, Zhu Houcong a fost ales pentru a deveni împărat, și a fost mutat de la principatul tatălui său în capitală, la Beijing. Jiajing era dezinteresat de putere, ocupat fiind de viața sa galantă și de căutarea elixirul nemuririi prin ritualuri taoiste. Sub domnia lui, părțile laterale și vestice ale Orașului Interzis s-au aflat în plină construcție.
  În decurs de 17 ani, el a învins birocrația imperiului în Controverse asupra Marilor Ritualuri, polemici pentru a decide titulatura postumă a părinților săi.^[2]
  Împăratul Jiajing era cunoscut a fi inteligent și eficient; în timp ce mai târziu a intrat în grevă și a ales să nu participe la nici o întâlnire de stat, el nu și-a neglijat documentele și alte aspecte guvernamentale. Împăratul Jiajing era de asemenea cunoscut a fi un împărat crud și îngâmfat; el a ales să locuiască în afara Orașului Interzis astfel încât să trăiască în izolare. Ignorând afacerile de stat, împăratul s-a bazat pe Zhang Cong și Yan Song să se ocupe de ele. În timp, Yan Song și fiul său Yan Shifan au câștigat putere reușind să domine întregul guvern fiind chiar numiți "primul și al doilea prim-ministru". Miniștri cum ar fi Hai Rui și Yang Xusheng i-au contestat și chiar pedepsit pe Yan Song și pe fiul acestuia, însă împăratul i-a ignorat complet. Hai Rui și mai mulți miniștri au sfârșit prin a fi executați sau demiși. În timpul grevei care a durat 25 de ani când a refuzat să se vadă cu miniștrii săi, el a ales să fie reprezentat prin eunuci și oficiali. Numai Yan Song, câțiva eunuci și preoții daoiști îl puteau vedea pe împărat. Acest lucru a condus în cele din urmă la corupție la toate nivelele guvernării Ming.
  
  

  Vas de porțelan din era Jiajing
  Lipsa de scrupule a împăratului Jiajing a dus la un complot intern al concubinelor sale care au plănuit să-l asasineze în octombrie 1542 strangulându-l în timp ce dormea. Un grup de cameriste de la palat, care se săturaseră de cruzimea împăratului, au decis să se unească cu concubinele să-l omoare. Camerista principală a încercat să-l stranguleze cu panglici din părul ei în timp ce altele țineau brațele și picioarele împăratului însă a făcut o greșeală fatală - nodul din jurul gâtului împăratului nu s-a strâns. Între timp, unele dintre tinerele cameriste implicate au început să intre în panică și una dintre ele (Zhang Jinlian) a alergat la împărăteasă. Complotul a fost expus și la ordinul împărătesei și a unor oficiali, toate servitoarele implicate, inclusiv concubina favorită a împăratului și o altă concubină, au fost executate prin felierea lentă iar familiile lor au fost ucise.^[3][4][5]
  Dinastia Ming s-a bucurat o lungă perioadă de pace, dar în 1542 liderul mongol Altan Khan a început să hărțuiască China, de-a lungul graniței de nord. În anul 1550, el a ajuns chiar și în suburbiile Beijingului. În cele din urmă, guvernul Ming l-a domolit prin acordarea de drepturi speciale de tranzacționare. Guvernul a Ming a avut, de asemenea, înțelegeri cu pirații wokou care atacau coasta de sud-est.^[6]
  O copie a Enciclopediei Yongle (o enciclopedie chinezească care conținea aproape 1 milion de pagini finalizată în 1408) a fost realizată în 1557, sub oblăduirea sa.
  În 1556 a avut loc cutremurul de la Shaanxi, cutremurul cu cel mai mare număr de morți din toate timpurile, când au murit peste 800.000 de oameni.
  După 45 de ani pe tron (a doua cea mai lungă domnie din dinastia Ming), împăratul Jiajing a murit în 1567, la vârsta de 59 de ani - posibil din cauza unei supradoze de mercur despre care se credea că este Elixirul Vieții. A fost succedat de fiul său, Împăratul Longqing. 

  Împăratul Jiajing

  Părinți Zhu Youyuan[*][1] Empress Cixiaoxian[*]  Frați și surori Zhu Houxi[*] Princess Yongchun[*] Princess Yongfu[*] Princess Shanhua[*] Princess Changning[*]  Căsătorit cu Împărăteasa Xiaojiesu Împărăteasa Zhang Împărăteasa Xiaolie Împărăteasa Xiaoke Copii 8 fii și 5 fiice

• 1557: S-a nascut compozitorul francez  renascentist Jacques Mauduit; (d. 21 august 1627). Este autorul faimosului Requiem, compus pentru funeraliile marelui poet Pierre Ronsard, mort la 27 decembrie 1585.
• 1651: Engelbert Kaempfer, doctor și călător german (d. 1716)
• 1745:  S-a nascut Mikhail Ilarionovici  Kutuzov, mareşal rus, erou al razboaielor antinapoleoniene; (d.1813).
• 1782: Împăratul erei Daoguang (Tao-Kuang împăratul, chineză: 道光帝; pinyin: Daoguang Di, Wade-Giles: Tao4-kuang1 Ti4; Manchu: ᡩᠣᡵᠣ ᡝᠯᡩᡝᠩᡤᡝ, Doro Eldengge Hūwangdi; 16 septembrie 1782-25 februarie 1850) a fost al optulea împărat de dinastiei manciuriene Qing și al șaselea împărat Qing care a domnit peste China între 1820-1850. Domnia sa a fost marcată de "dezastru extern și rebeliune internă,​​" precum, de Primul Război al Opiului, și începutul Rebeliunii Taiping, conflicte ce aproape au distrus dinastia. Istoricul Jonathan Spence îl caracterizează pe Daoguang ca un "bine intenționat, dar un om ineficient, "care a promovat funcționari ce "au prezentat o vedere puristă, chiar dacă nu au avut nimic de spus despre problemele interne și externe din jurul dinastiei". 

  Daoguang 道光帝

  Împărat Qing

  Părinți Împăratul Jiaqing Empress Xiaoshurui[*]  Frați și surori Chuang-ching[*] Kurun Princess Zhuangjing[*] Princess Hui'an[*] Kurun Princess Huimin[*] Miankai[*] Mianmu[*] Mianxin[*] Mianyu[*]  Căsătorit cu Împărăteasa Xiaomucheng Împărăteasa Xiaoshencheng Împărăteasa Xiaoquancheng Împărăteasa Xiaojingcheng Copii Yiwei, Prințul Yin Princess Duanmin Prințesa Duanshun Prințesa Shou-an Yikang, Prințul Shun Prințesa Shouzang Yichi, Prințul Hui Prințesa Shouyen Yichu, Xianfeng Emperor Yicong, Prințul Tun Yixin, Prințul Gong Yixuan, Prințul Chun Prințesa Shouxi Prințesa Shouzhuang Yiho, Prințul Zhong Yihui, Prințul Fu

• 1823: Francis Parkman, istoric american (d. 1893)
• 1826: Ernst I Frederic Paul George Nikolaus, Duce de Saxa-Altenburg (germană Ernst I. Friedrich Paul Georg Nikolaus von Sachsen-Altenburg; 16 septembrie 1826 – 7 februarie 1908), a fost Duce de Saxa-Altenburg.
  A fost fiul cel mare al lui Georg, Duce de Saxa-Altenburg și a soției acestuia, Ducesa Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin. Ernst i-a succedat tatălui său ca Duce de Saxa-Altenburg după decesul acestuia în 1853. În 1845 el a început cariera militară la Breslau și apoi a intrat în serviciul prusac. În timp ce își vizita verișoara Alexandra, s-a întâlnit cu țarul Alexandru al II-lea, cu care s-a împrietenit. După finalizarea studiilor la Universitatea din Leipzig, a fost promovat la gradul de locotenent al Regimentului 1 prusac din Potsdam. La 28 aprilie 1853, la Dessau, s-a căsătorit cu Agnes de Anhalt-Dessau (1824–1897). Agnes a fost sora lui Frederic I, Duce de Anhalt.^[1]
  Ei au avut doi copii:
• Marie (n. 2 august 1854, Eisenberg – d. 8 octombrie 1898, Camenz), căsătorită la 19 aprilie 1873 cu Prințul Albert al Prusiei .
• Georg (n. 1 februarie 1856, Altenburg – d. 29 februarie 1856, Altenburg). Tatăl său a murit la 3 august 1853, iar Ernst a devenit Duce de Saxa-Altenburg. El a simplificat administrația de stat și Altenburg a devenit, sub guvernarea lui, un mare oraș industrial. La izbucnirea războiului german între Prusia și Austria, el s-a aliat cu Prusia.
  După o domnie care a durat 55 de ani, a murit fără să lase moștenitori direcți masculini; a fost succedat de nepotul său de frate, Ernst al II-lea. 

  Ernst I

  Părinți Georg, Duce de Saxa-Altenburg Ducesa Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin  Frați și surori Moritz de Saxa-Altenburg  Căsătorit cu Agnes de Anhalt-Dessau Copii Prințul Georg, Prinț Ereditar de Saxa-Altenburg Marie, Prințesă Albert de Prusia

• 1837: Pedro al V-lea al Portugaliei (d. 1861)
• 1852: Friedrich Teutsch (n. 16 septembrie 1852, Sighișoara - d. 11 februarie 1933, Sibiu) a fost un episcop și istoric sas din România, membru de onoare (1919) al Academiei Române. Friedrich Teutsch s-a născut în 1852, ca fiu al lui Georg Daniel Teutsch. Studiile primare și secundare le-a efectuat mai întâi la Sighișoara și Sibiu, iar mai apoi - studiile universitare - la Heidelberg, Leipzig și Berlin. Specializat în istorie și teologie, își dă doctoratul la Heidelberg.^[1]
  Tatăl său, Georg Daniel fusese episcop al biserici luterane din Transilvania între 1867 și 1893. Ulterior, Friedrich devine, la rândul său, episcop al bisericii luterane transilvănene, Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România. Lucrări: 
• Die «Unionen» der ständischen «Nationen» in Siebenbürgen his 1542. Inauguraldissertation zur Erlangung der philos. Doctorwürde an der Univarsität Heidelberg, Hermannstadt, 1874.
• Die Art der Ansiedelung der Siebenbürger Sachsen, Stuttgart, 1895. (Forschungen zur deutschen Landes- und Volkskunde IX. Bd.).
• Die siebenbürgisch-sächsischen Schulordnungen 1543–1883. Mit Einleitung, Anmerkungen und Register, Berlin, 1888., 1892. (Monumenta Germaniae Paedagogica VI., XIII.)
• Bilder aus der vaterländischen Geschichte, Herausgegeben. Hermannstadt, 1895., 1899.
• Kurze Mitteilungen über die Volksschule der Siebenb. Sachsen, 1896.
• Kalender des Siebenb. Voksfreundes. N. F. Jahrgänge 1896. (A Schullerus).
• Stille Jahre 1805–1830; Die Sachsen im J. 1848–49V Um und Vorschau. Drei Voträge., 1896.
• Rede zur Eröffnung der 50. Generalversammlung des Vereins för siebenbürgische Landeskunde. U., 1898.
• Denkrede auf Albert Arz von Straussenburg, gehalten zur Eröffnung der 52. General-Versammlung d. Ver. f. sieb. Landeskunde am 26. Aug. 1901. Hermannstadt. U., 1901.
• Von dem Arbeitsfeld der evangelischen Kirche A. B. in Siebenbürgen. Vortrag gehalten bei der 55. hauptversammlung des evang. Vereins der Gustav Adolf-Stiftung in Cassel. U., 1902.
• Samuel von Brukenthal. Rede bei der erinnerungsfeier in der Evang. Pfarrkirche A. B. in hermannstadt am 9. Apr. 1903. U.
• Vorstellung des Landeskonsistoriums betr. den Volksschul-Gesetzentwurf. U, 1907.
• Georg Daniel Teutsch. Geschichte seines Lebens. Sibiu, 1894, 1909 

  Friedrich Teutsch

• 1853: Albrecht Kossel, medic german, laureat al Premiului Nobel      pentru Fiziologie sau Medicină (d. 1927)
• 1858: Andrew Bonar Law, politician canadiano-scoțian, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1923)
• 1860: Hermann Kusmanek von Burgneustädten (n. 16 septembrie 1860, Sibiu - d. 7 august 1934, Viena) a fost general-colonel al Armatei Comune k. u. k., numit Der Löwe von Przemyśl (Leul de la Przemyśl) precum un k. k. consilier secret. El a fost decorat cu Ordinul Maria Terezia. Hermann a fost fiul superintendentului de poliție Josef Kusmanek și a soției sale Juliana, născută Wiehner. Din 1890 a fost căsătorit cu Johanna Zeschko. Soții au avut două fiice, Anna și Laura.
  În ziua de 3 octombrie 1913, Hermann Kusmanek a fost înnobilat pentru meritele lui militare de către împăratul Franz Joseph al Austriei. În amintirea recunoscătoare a fostei sale unități de formare, el a ales titlul von Burgneustädten Mai departe a preluat în stema sa unul dintre cele două turnuri din stema orașului Wiener Neustadt. Soția și fiicele au obținut de asemenea permisia de a purta acest titlu. Tânărul Kusmanek a absolvit liceul militar (Militär-Oberrealschule) în Mährisch-Weißkirchen, apoi Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt. După absolvirea acelei, a fost transferat pe 18 august 1879 ca locotenent la regimentul infanterie nr. 63, frecventând între ani 1882-1884 Școala de Război (K.u.k. Kriegsschule), academia militară austriacă din Viena. După acea a fost avansat destul de repede:^[2][3]
  • 1 noiembrie 1884 locotenent major și alocarea la Statul Major General cu servicii în Budapesta, Foča și Ljubljana,
  • 1 mai 1888 căpitan de clasa 1, ofițer de stat major în corpul armatei nr. 3 din Graz, apoi, între 1889 și 1893, ofițer de concept în Ministeriul de Război din Viena, în sfârșit comandant unei companii în regimentul de infanterie nr. 73 din Eger,
  • 1 noiembrie 1894 major, pentru 3 ani angajat în biroul de cartografiere al Statului Major și în arhiva a istoriei de război la Viena,
  • 1 mai 1897 locotenent-colonel și pentru peste 2 ani comandor al regimentului infanterie nr. 93 din Bistrița
  • 1 noiembrie 1900 colonel, șef al biroului prezidial în Ministeriul de Război.
  
  

  Kusmanek ca GM
  
  

  Kusmanek ca FML
  În sfârșit, la 1 noiembrie 1906 (rang de la 22 noiembrie 1906), a fost numit general (Generalmajor (GM))^[4] la vârsta de numai 46 de ani (trebuie luat în seamă, că a obținut rangurile, Austria nefiind implicată în nici un război). A mai rämas șef al biroului până în 1908, după acea a fost numit comandor al brigăzii de infanterie nr. 65 din Győr. La 1 noiembrie 1910 (rang de la 8 noiembrie 1910) a fost numit Feldmarschall-Leutnant (FML)^[4] și comandant al diviziei nr. 3 din Linz, iar din 1911 comandor al diviziei 28 infanterie (cu 27 de regimente) din Ljubljana. La începutul Primului Război Mondial, Kusmanek a devenit comandor al fortăreței Przemyśl. După ce feldmareșalul Svetozar Boroević von Bojna a abandonat ultimul cap de pod peste râul San la Jarosław, retrăgând armata a III-a, forțele armate țariste sub comanda generalului Radko Dimitriev (de origine bulgărească) au avut drumul liber și au început primul asediu al fortăreței, începând atacul la 24 septembrie 1914. Kusmanek a avut ca trupe numai 65 de batalioane, nu puține de rezerviști precum 988 de tunuri, din care numai 28 corespundeau stadiului cel mai modern al tehnicii de atunci. Totuși a izbutit să se apere cu succes, rușii pierzând în numai 3 zile 40.000 de soldați (morți sau râniți grav). Dimitriev nu a mai atacat, dar a terminat asediul de abia la 11 octombrie al anului, când forțe puternice austro-ungare veniseră în ajutor (corpurile de armată nr. XXVIII precum divizia a 19-a cavalerie al corpului de armată nr. XII ca blocadă și Boroević cu armata a 3-a).^[5] Pentru respingerea asediului, Kusmanek a fost onorat la 1 noiembrie 1914 cu noul titlu militar general de infanterie (General der Infanterie) (care avea să înlocuiască titlul de Feldmarschall-Leutnant, dar trebuia să fie acordat nou în acești ani, fiind o onoare suplimentară).^[4]
  Dar după numai 3 săptămâni (5 noiembrie) și lupte crâncene, inamicul a înconjurat Przemyślul din nou, de astă dată prin armata a 11-a țaristă condusă de generalul Andrei Nikolaevici Selivanov. Generalul a apărat fortăreața cu vitejie. Dar când cetatea nu mai putea fi ținută ca urmare a echipamentului și a hranei insuficiente, Kusmanek i-a cerut împăratului aprobarea unei predări onorabile, acordată de monarh.^[6] După o ultimă încercare de a scăpa, pe 19 martie, generalul a decis să predea cetatea forțelor armate rusești. După distrugerea tuturor armelor, a fortificațiilor și a tuturor celorlalte materiale de război, a permis în cele din urmă armatelor ruse să intre în oraș (22 martie). El însuși, purtând pe piept Ordinul său Imperial Rusesc „Sf. Ana” de clasa 1 cu brilianți, a intrat în prizonierat cu 2,500 de ofițeri precum 117 000 de subofițeri și soldați timp de aproape trei ani.^[5] În această perioadă a locuit la Nijni Novgorod, mai târziu a ocupat patru camere în clădirea Adunării Generale a Kievului.^[7]
  Deja la 1 mai 1917 Kusmanek, cu toate că prizonier, a obținut rangul de Generaloberst (GO) (general-colonel) (general de 3 stele, fostul Feldzeugmeister) , validat la 1. Martie 1918, după eliberarea lui.^[4] În plus a fost numit consilier secret. Ca recunoaștere a meritelor sale în apărarea dublă a fortăreței Przemyśl, Kusmanek a fost onorat, sub președinția capitolului ordinului prin Feldmareșalul Franz Conrad von Hötzendorf, cu Ordinul Maria Terezia, la 10 martie 1921 (promoția nr. 186).^[8] Deja cu ani înainte a căpătat porecla Der Löwe von Przemyśl (Leul de la Przemyśl).
  Se spune, că Kusmanek ar fi fost ceh, ce nu este corect. Constatat sunt rădăcinile familiei tatălui în Moravia. Dar mult decoratul general, a vorbit, conform documentelor sale militare, pe lângă limba sa maternă, germana, în plus numai franceza, româna precum maghiara.^[2]
  El este înmormântat într-un mormânt de onoare în Cimitirul Central din Viena (grupul 30 E, rândul 2, nr.21) 

  Hermann Kusmanek von Burgneustädten

  Părinți Josef Kusmanek Juliana Wiehner Căsătorit cu Johanna Zeschko Copii Anna și Laura

• 1867: Vintilă I.C. Brătianu (n. 16 septembrie 1867, București - d. 22 decembrie 1930, București) a fost prim-ministru al României în perioada 1927-1928.
  A fost al treilea fiu al Ion C. Brătianu, frații săi fiind Ionel Brătianu și Dinu Brătianu. În 1886 a început studiile în Franța. Întors în țară cu diploma de inginer a participat la lucrările de construcții ale podului de peste Dunăre de la Cernavodă. Apoi, a primit conducerea lucrărilor de construcție a podurilor de pe Siret, Argeș și Vădeni.
  Și-a început cariera în administrația de stat în anul 1897, fiind numit director al Regiei Monopolurilor Statului. În cariera sa a mai ocupat următoarele funcții de demnitate publică: secretar general în Ministerul Finanțelor, primar al Capitalei (1907-1911), ministru de război în timpul Primului Război Mondial și ministru de finanțe (1922 -1926). După moartea fratelui său Ion I.C. Brătianu a ocupat funcția de prim-ministru, între 1927 și 1928.
  În anul 1901 și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Liberal, fiind ales de mai multe ori senator, deputat sau consilier comunal pe listele acestuia. Între 1927 și 1930 a ocupat funcția de președinte al Partidului Național Liberal. Vintilă Brătianu a mai fost de asemenea director al Băncii Românești, membru al Consiliului Centralei Băncilor Populare și a Cooperativelor Sătești, cenzor și director la Banca Națională a României.
  Dintre funcțiile deținute, cele mai reprezentative au fost acelea de primar al Bucureștilor și ministru de finanțe. În calitate de primar al Bucureștilor, Vintilă Brătianu a fost un primar cu viziune și o abordare integratoare a problemelor cu care se confrunta orașul în acea perioadă, propunând, pentru prima dată în epocă, un set de soluții integrate care să faciliteze o dezvoltare echilibrată și durabilă a Bucureștilor. Atât ca primar al Bucureștilor dar mai ales în perioadele în care a fost ministru de finanțe, a fost unul din principalii promotori ai politicii economice liberale, cunoscută sub numele „Prin Noi Înșine”, menită să asigure o dezvoltare economică bazată pe dezvoltarea și consolidarea capitalului autohton și a întreprinderilor industriale aflate în proprietate românească.
  După moartea lui Ionel Brătianu a preluat conducerea atât a guvernului, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, cât și a Partidului Național Liberal. S-a opus „restaurației” (proclamării lui Carol al II-lea ca rege în 1930) fapt care a dus la o scindare a partidului, „tinerii liberali” conduși de fiul lui Ionel Brătianu, Gheorghe Brătianu, alegând să părăsească partidul și să se pună la dispoziția noului rege.
  Vintilă Brătianu a trăit și a muncit decenii de-a rândul în umbra fratelui său cel mai mare. Era, cum observa Nicolae Iorga, „onest, muncitor, patriot, dar necăjicios și iute la vădirea mâniei sale, amestecându-se în toate și luând-se în gură cu toată lumea…, urând orizonturile largi în care «omul de stat» se pierde și privind cu strălucitorii lui ochi mărunți de cârtiță amănuntele cele mai neînsemnate” 
  
  

  Vintilă Brătianu la vârsta de un an, cu mama
  
  

  Vintilă Brătianu la vârsta de unsprezece ani
  
  

  Vintilă Brătianu la vârsta de șaisprezece ani
  
  

  Vintilă Brătianu la vârsta de optsprezece ani, pe timpul stagiului militar
  Vintilă Brătianu s-a născut la 16 septembrie 1867, la București, în casa de la Florica în care familia lui Ion C. Brătianu se mutase la începutul aceluiași an. Casa era situată pe ulița Herăstrăului, astăzi Bulevardul Dorobanților, nr. 3. Vintilă era al cincilea copil al lui Ion și Piei Brătianu (născută Pleșoianu)^[3], după Florica, Sabina, Ionel și Dinu.^{[4]:p. 1}
  Vintilă a fost primul copil al familiei care nu s-a născut la Florica, „ sanctuarul” familiei Brătianu. După cum spune și Ionel Brătianu în una din amintirile sale: „Părinții noștri chiar de la căsătorie își făcuseră din Florica așezământul lor casnic. Datoriile politice îi obligau în diferite împrejurări să se mute la București. Doisprezece ani de minister și cursurile superioare ale liceului obligaseră pe părinții noștri și pe copii să-și petreacă în Capitală cea mai mare parte a anului. Totuși, pentru unii, ca și pentru alții, Florica era vatra și cuibul adevărat. Aceasta o simțeam într-atâta, încât față de copiii născuți la București rămânea avantaj celor ce se născuseră la Florica și care aveau astfel o legătură mai mult cu dânsa. Tatăl meu, retrăgându-se de la guvern, la începutul anului 1869 ne instalarăm la Florica, de unde în curs de șapte ani rareori și numai câte unul din copii venea pentru câteva zile la București.”^[3]
  Nașul de botez al lui Vintilă Brătianu a fost Alexandru Golescu, „papa Golescu” cum îl numea familia Brătianu, sau „Sfântul” cum îl numeau alții datorită firii sale extrem de bune.^{[4]:p. 1}
  La 15 noiembrie 1868 cade guvernul prezidat de generalul Nicolae Golescu, în care Ion C. Brătianu deținuse Ministerul de Interne și apoi Ministerul de Război.^{[5]:p. 124} Ca urmare, familia Brătianu a revenit la Florica unde a locuit până în 1877, când Vintilă a împlinit vârsta de 10 ani. Aici, sub supravegherea atentă a mamei, a urmat acasă primele trei clase primare, cu un institutor din Pitești și un altul din Elveția. Clasa a patra a urmat-o tot acasă, dar de data aceasta la București, unde familia revine în 1876, când Ion C Brătianu este numit ministrul finanțelor, în guvernul condus de Manolache Costache Epureanu.^{[4]:p. 3[5]:p. 125}
  În 1878 a intrat în clasa I gimnazială la Liceul Sfântul Sava, liceu urmat și de cei doi frați mai mari, Ionel și Dinu. În registrul matricol al liceului din perioada 1879-1881 (singurul păstrat în arhiva liceului care a fost devastată pe timpul ocupației capitalei din primul război mondial) se regăsește înscris în clasele a II-a (1879-1880) și a III-a (1880-1881). Din notele obținute în clasa a II-a, rezultă că avea note mari la „Studii Literare” (8-10), note medii la Matematică (7) iar la Desen avea doar nota 6. În clasa a III-a își menține situația la Studii Literare, la Matematică își îmbunătățește situația până la 9, în schimb la Desen oscilează între 4 și 5, ceea ce îi determină pe părinți să îl înscrie la lecții de desen, acuarelă și modelaj cu sculptorul Ion Georgescu.^{[4]:p. 3}
  Vintilă a reușit să termine liceul primul din clasa sa, trecând bacalaureatul, la greacă și latină cu felicitările juriului.^{[6]:p. 33}
  După terminarea liceului, în toamna și iarna anului 1885, și-a satisfăcut stagiul militar obligatoriu, de 6 luni, conform reglementărilor vremii pentru absolvenții cu bacalaureat, la Regimentul 2 Artilerie, la fel ca și cei doi frați mai mari.^{[6]:p. 33}
  Trei evenimente petrecute în anul 1885, când avea 18 ani, aveau să îl marcheze profund și să-și pună amprenta asupra modului său de a fi de aici înainte, unul sobru, interiorizat care nu lăsa să răzbată în exterior sentimentele și frământările sufletești. Acest lucru se vede foarte clar dintr-o serie de scrisori scrise familiei sale.
  Primul eveniment l-a reprezentat absența forțată de la nunta surorii sale mai mari Sabina, programată pe 19 ianuarie 1885, dată la care avea programat o probă a bacalaureatului, fapt care l-a silit să rămână în București:

  „Iată cea mai mare sărbătoare a noastră la care nu pot asista. Îmi pare rău din suflet ca la aceasta să fim doi lipsă [Ionel era la Paris - n.n] - căci sper să joc și la a Piei mici! Poate că în aceste timpuri din urmă te-am cam necăjit, dar nu te însori decât odată și cu aceasta trebuie toate uitate.^{[7]:pp. 4-5} ”

  — Scrisoare către Sabina Brătianu , 19 ianuarie 1885

  Al doilea eveniment care l-a marcat profund a fost moartea lui C.A. Roseti, „Papa Rose” cum era cunoscut în familia Brătianu, petrecută în aprilie 1885. Vintilă descria astfel evenimentul într-o scrisoare către Ionel Brătianu, aflat la studii la Paris:

  „Când a fost mai trist, a fost atunci când tata, nenea Tache, Ion Ghica și beizadea Mitică au dat cosciugul jos. Multă lume, cunoscută și necunoscută, nu a putut să-și țină plânsul și a fost o jale universală. Azi pentru întâia oară am văzut cu ochii cu adevărat ce e moartea: câte lucruri nu se distrug odată cu ea! Și ce mult aș vrea să cred că în cer ne vom întâlni cu cei pe care i-am iubit. Dar știu bine că nu nimic din aceasta și cu moartea odată se stinge totul.^{[7]:p. 5}”

  — Scrisoare către Ionel Brătianu , 10 aprilie 1885

  În vara aceluiași an 1885 l-a însoțește pe tatăl său în călătoria pe care o face la Marienbad. S-au oprit la Sinaia, unde regele Carol I îi invită la masă. A fost impresionat la acestă întâlnire, de sentimentul responsabilității publice inspirat de regele Carol I, și la plecare, foarte mândru de el îi scria mamei sale:

  „Regele mi-a dat mâna de două ori la plecare, iar Regina mi-a spus că speră a mă vedea mai des la Palat.^{[7]:p. 7}”

  — Scrisoare către Pia Brătianu , 21 iulie 1885

  
  

După absolvirea Liceului Sfântu Sava din București și efectuarea stagiului militar, Vintilă Brătianu a început să se gândească la studiile superioare pe care trebuia să le urmeze în continuare. Dorința lui era să devină arhitect și ca urmare și-a anunțat familia că dorește să se înscrie la Școala de Arte Frumoase din Paris(École des Beaux-Arts).^{[4]:pp. 8-9} Vintilă se va lovi însă de opoziția categorică a tatălui care dorea neapărat ca el să urmeze ingineria, la fel ca și ceilalți doi frați mai mari.

„Fii lui Ion Brătianu, toți trei, și-au ales cariera de inginer, dar nu pentru a o practica, cum rezultă din întreaga lor viață, ci pentru a-și putea transforma gândirea lor în realități viabile și durabile.^{[8]:p. 567}”

—General Scarlat Panaitescu, Vintilă Brătianu în cariera sa științifică și politică

Localul Școlii Centrale din Paris la sfârșitul secolului al XIX-lea

Emblema societății „Fives-Lille”, primul angajator a lui Vintilă Brătianu

Oricum, Ion C. Brătianu le-a interzis fiilor săi cu desăvârșire să ia drumul avocaturii, sub amenințarea blestemului și renegării, deoarece, considera el „nici o conștiință nu rezistă la ispitele pledoariilor și la controversele cauzelor”.^{[9]:p. 66} În schimb, adversarii lor politici i-au atacat adesea pe frații Brătianu, afirmând că tocmai această formație inginerească i-ar fi făcut niște politicieni de mâna a doua. Iată cum era caracterizat Ionel Brătianu, de unul dintre acești opozanți, imediat după primul război mondial: „Un inginer de clasa a III-a, cu studii mediocre în specialitatea sa, ajunge primul consilier al Tronului, chemat mai apoi să hotărască soarta întregii țări.”^{[10]:p. 67}

La 21 septembrie 1886, Vintilă Brătianu sosește la Paris pentru a deveni student la Școala Centrală (École Centrale des Arts et Manufactures) împlinind dorința tatălui său de a deveni inginer. Pentru început a fost înscris la cursurile pregătitoare pentru admitere, care se desfășura la Liceul Saint Louis. Pe perioada studiilor a locuit, împreună cu frații săi Ionel și Dinu, într-un apartament de pe strada Mazarine, nr. 34. În decembrie 1886 a obținut primul certificat de studii; notele evoluând între bine și foarte bine, fiind apreciat ca „elev bun, muncitor, care promite mult”.^{[4]:p. 10}

La 15 iunie 1887 a trecut examenul de admitere la Școala Centrală, fiind clasificat al 85-lea din 285 de studenți admiși.^{[6]:p. 34} A fost înmatriculat în toamna aceluiași an, declarând că este „fiu de agricultor” din România. Acest fapt avea să creeze vâlvă puțin timp mai târziu când universitatea a descoperit că „agricultorul” era chiar primul ministru al României. Solicitat să dea explicații despre această omisiune, Vintilă a precizat că nu a mințit, profesia de agricultor fiind ocupația permanentă a tatălui său, pe când cea de prim ministru este doar una temporară.^{[4]:p. 11}

La sfârșitul lui iulie 1890 a susținut și trecut examenul de absolvire, clasându-se al 12-lea dintr-o promoție de câteva sute de studenți, devenind inginer diplomat al prestigioasei Școli Centrale de Arte și Manufacturi din Paris.^{[4]:p. 18} Și-a petrecut vara lui 1890 la Florica, de unde, în toamnă, la îndemnul tatălui său, s-a întors la Paris, pentru a ocupa un post de inginer la societatea de construcții civile și industriale „Fives-Lile”. A rămas aici până la sfârșitul lui februarie 1891, când a revenit în țară, pentru a participa la construcția podului de la Cernavodă. 

Podul de la Cernavodă la 1900

Uzinele „Schneider” din Creusot la 1900

Activitatea strict profesională, de inginer constructor a lui Vintilă Brătianu a fost destul de scurtă, imediat după terminarea studiilor universitare.

În martie 1891 Vintilă Brătianu pleacă la Cernavodă, pe șantierul de construcție a podului, ca angajat al companiei Fives-Lille, una din cele trei companii care câștigaseră licitațiile internaționale pentru construcția unor segmente ale complexului de poduri. Compania la care lucra Vintilă Brătianu trebuia să realizeze podul principal peste Dunăre de la Cernavodă.^{[11]:p. 44}. Pentru el această perioadă a fost una foarte grea, fiind afectat atât de condițiile grele în care trebuia să își desfășoare activitatea, cât mai ales de moartea tatălui, Ion C. Brătianu, în luna mai 1891.^[12]. Rămâne pe șantier până în prima parte a anului 1892 când compania l-a trimis pentru timp de un an în Franța, la uzinele Schneider din Creusot, ca reprezentant în comisia mixtă care supraveghea calitatea oțelului turnat aici și destinat construcției podului de la Cernavodă.^{[11]:p. 47}

Cu experiența câștigată la Cernavodă și la uzinele Scheneider-Creusot, a condus apoi lucrările de construcție a podurilor pe Siret lângă Bacău, de pe Râul Argeș la Grădiștea și montarea tablierului metalic la podul de la Vădeni, între Brăila și Galați.^{[13]:p. VI}

După 1896, Vintilă Brătianu a părăsit cariera de inginer constructor pentru a începe una nouă, în administrația de stat în paralel cu o implicare sporită în activitatea politică a Partidului Național Liberal. 

Ion C Brătianu, Pia Brătianu, Ion I.C. Brătianu și Vintilă Brătianu, în 1891, puțin înaintea morții lui Ion C. Brătianu
Politicos din cale afară, Vintilă I. C. Brătianu își manifesta respectul față de persoanele în vârstă, chiar în absența acestora, însoțindu-le numele după caz cu apelativul „domnul” sau „doamna”. Nu era obișnuit să-i placă familiaritatea cu cei cu care venea des în contact și, în ceea ce îl privea nu îi plăcea să-și afișeze superioritatea în fața interlocutorilor săi.^[14]
Vintilă Brătianu a fost foarte discret protejând cu strășnicie tot ce ținea de intimitatea vieții de familie. Ținea mult la respectarea convențiilor sociale și a ierarhiilor familiale, ca temelie a ordinii și ierarhiei sociale.

„Vintilă Brătianu cerea de la oameni trei lucruri: ordinea, sentimentul conveniențelor și respectul autorității sau raporturilor ierarhice. Ura clevetirea, disprețuia intriga și nu putea suferi obrăznicia.^{[15]:p. 573}”

—Ing. Gheorghe Popescu, Din viața lui Vintilă Brătianu

S-a căsătorit destul de târziu, la vârsta de 37 de ani, în anul 1904 cu Lia Stolojan, fiica lui Anastase Stolojan, unul din membrii importanți ai Partidului Național Liberal. În 1913 s-a născut singurul copil al familiei, Vintilă V. Brătianu (1913-1995), care avea să fie numit „Vintilică”, pentru a-l deosebi de tatăl său. Acesta a avut o singură fiică, Despina Leiter-Brătianu, născută însă după moartea lui Vintilă Brătianu.^[16] Vintilică a fost ca și tatăl său inginer, trăind în exil în perioada comunistă, pentru ca după 1989 să revină în țară și să se implice în viața politică românească, ca președinte al Partidului Liberal (1993).^[17]
Prin actul dotal încheiat la căsătoria celor doi, Lia Stolojan a primit ca zestre din averea defunctului său tată partea sa indiviză din domeniul de la Herești județul Ilfov, moșia din Stolojani județul Gorj și moșia de la Hengulești din județul Râmnicu Sărat.^[18]
Familia Vintilă Brătianu avea să locuiască din 1911 în casa din strada Aurel Vlaicu, nr. 19 din zona Parcului Ioanid, casă construită în stil neo-românesc, pe un teren cumpărat prin licitație publică de Lia Stolojan de la Primăria Capitalei.
La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu , s-au semnat în secret, documentele prin care România intra în război de partea Antantei. În memoriile sale, I.G. Duca scria că „nu au fost de față la iscălirea tratatelor decât cinci persoane: Brătianu, Poklevski, Diamandi, Vintilă Brătianu și cu mine. Poklevski a sosit cel din urmă, cu cele cinci originale destinate Rusiei, Franței, Angliei, Italiei și României. (...) Prin aceste acte declaram război numai Austro-Ungariei (...) Când cetirile au fost terminate a venit rândul iscălirii (...) Vintilă Brătianu pregătise în mijlocul mesei o călimară frumoasă și un condei destinat a fi păstrat în amintirea acestei scene istorice.”^[16]
Izbucnirea Primului Război Mondial avea să pună la grea încercare familia Brătianu, care a ales însă să slujească interesele țării, chiar cu asumarea unor mari primejdii pentru fiecare din membrii familiei.
În iarna lui 1916, Vintilă a plecat odată cu Ionel Brătianu și cu întreg guvernul condus de acesta, în refugiu la Iași, în vreme ce Lia și unicul lor copil, Vintilică, în vârstă de numai trei ani, au rămas în București, ca și alți membri ai familiei Brătianu. Întrebat de un prieten, economistul G. D. Creangă, de ce nu își ia soția în Moldova odată cu retragerea temporară a guvernului la Iași, Vintilă Brătianu a dat cunoscuta sa replică: „Se rupe țara în două, îmi rup și eu sufletul în două.”^[14]
Aceasta avea să fie atitudinea solidară și consecventă a întregii familii.

„Parcă îl aud pe domnul Lascăr Catargi când ne ruga pe toți din familie să nu rămânem cu nici un preț. Văzând că rugămintele sale erau zadarnice, spunea mereu: „Vă dați pradă vrăjmașilor dumneavoastră celor mai înverșunați”. Avea dreptate și totuși nu puteam face astfel. De-ar fi fost de reînceput, tot așa am face. Mai întâi că ar fi fost o lașitate să părăsim Bucureștii noi toți membrii familiei Brătianu, punându-ne la adăpost la Iași, lăsând populația săracă la discreția vrăjmașului, și al doilea fiindcă faptul că Ionel și-a lăsat mama și surorile aici iar Vintilă soția și copilul, a dat liniște celor siliți prin situația lor să rămână.^{[19]:p. 60}”

—Pia Alimănișteanu (Brătianu), Însemnări din timpul ocupației germane

Membrii familiei Brătianu rămași în București au fost supuși unei serii întregi de măsuri umilitoare, atât din partea autorităților de ocupație cât și din partea adversarilor politici ai Brătienilor, deveniți colaboratori cu ocupanții și care profitau de prilej pentru a se răzbuna, încercând să-i umilească pe membrii familiei aflați sub autoritatea lor vremelnică. Astfel casa lui Vintilă Brătianu avea să fie percheziționată în repetate rânduri, autoritățile de ocupație fiind în special interesate de „dosarele diferitelor societăți comerciale înființate de Vintilă Brătianu”.^{[19]:p. 59}
Rămasă singură cu copilul, Lia s-a mutat din casa lor din strada Țăranilor (Aurel Vlaicu, azi) la mama ei, în casa Stolojan din strada Cosma (Henri Coandă, actuala ambasadă a Italiei). Ei și Sabinei Cantacuzino li s-au stabilit ulterior, de către autoritățile germane de ocupație, domiciliu forțat la Mănăstirea Pasărea, iar proprietățile le-au fost confiscate.^[20]


1919 - Brătienii și Mackensen, articol din ziarul Îndreptarea
Adversarii politici ai Partidului Național Liberal au încercat ulterior să folosească electoral faptul că membrii familiei Brătianu au rămas în teritoriul ocupat, pentru a-i acuza pe aceștia de colaborare cu ocupanții germani. Acest lucru a fost vizibil în special în timpul campaniei electorale din noiembrie 1919, prin articolele publicate în ziarul Îndreptarea, oficiosul Partidului Poporului, condus de mareșalul Alexandru Averescu.^[21](vezi extrasul alăturat)
Familia s-a reîntregit în noiembrie 1918, odată cu alungarea trupelor de ocupație și revenirea Regelui și a Guvernului în București. În perioada interbelică, familia Brătianu avea să ducă viața obișnuită a elitei bucureștene, una îndestulătoare dar decentă și fără ostentație. Iat-o văzută prin ochii uneia dintre menajererele familiei:

„Aveau casa pe lângă Grădina Icoanei, pe o stradă care atuncea se numea Aurel Vlaicu. Era mare casa și n-aveau decât un băiet - pe Vintilică - și el plecat mereu la studii în străinătate. Domnul și doamna au mai crescut un băiet de la țară, care a rămas orfan. Pe sora băietului ăsta a înfiat-o alt ministru, Tancred Constantinescu mi se pare că-l chema. Am avut zile bune la familia Brătianu. Erau mulți angajați: bucătăresele, fetele de la curățenie, eu și o rusoaică, feciorul care servea la masă, grădinarul, iar stăpânii se purtau omenos cu noi. N-aveam de ce ne plânge. Cât am stat la ei, le-am făcut ajururi și cipcă la toate perinile ce le aveau, așa ca pe la noi, în Mureș, și le-a plăcut lucrul făcut de mine. Numai când suna clopoțelul, știam că mă cheamă la curățenie și lăsam cusutul. Doamna Lia Brătianu ne cumpăra câteodată bilete la film și ne trimitea pe toți angajații. Așa am văzut Patimile lui Iisus. Tare ne-am bucurat când, pentru munca făcută, domnul Brătianu i-a dat omului meu, pe lângă bani, și o căruță cu doi cai faini.^[22]”

Lia Brătianu este cea care, împreună cu Regina Maria, a pus bazele Societății Filantropice „Principele Mircea” (în memoria ultimului copil al Reginei, mort de tifos pe timpul războiului), fundație care își propunea consolidarea sistemului sanitar și construirea unor clinici pentru nou-născuți, atât în mediul rural, cât și în mediul urban, înființându-se peste 350 de centre cu această destinație. 
• Viaţa şi activitatea lui Vintilă I.C. Brătianu reflectate în imagini
• 

  Luca Pleșoianu (tatăl Piei Brătianu), bunicul din partea mamei, în jurul anului 1850
 
• 

  Ion C. Brătianu în 1858, la căsătoria cu Caliopi-Pia Pleșoianu
 
• 

  Caliopi-Pia Pleșoianu în 1858, la căsătoria cu Ion C. Brătianu
 
• 

  Copiii familiei Ion C Brătianu la 1873
 
• 

  Fetele din familia Piei și a lui Ion C. Brătianu
 
• 

  Semnătura lui Vintilă Brătianu din anul 1903
 
• 

  Capela Bratienilor de la Florica
 
• 

  Conacul Brătianu - Vila „Florica”
 
• 

  Deputat de Argeş - 1914
• 1875: James C. Penney, întreprinzător american (d. 1971)
• 1881: Clive Bell, critic de artă englez (d. 1964)
• 1883: T. E. Hulme, scriitor englez (d. 1917)
• 1885: Karen Horney (/ˈhɔrnaɪ/ ;^[2][3] născută Danielsen, n. 16 septembrie 1885, Blankenese[*], Germania – d. 4 decembrie 1952,^[1] New York, SUA) a fost o psihiatră și psihanalistă germană care a practicat în anii târzii ai carierei sale în Statele Unite ale Americii.
  Teoriile sale puneau la îndoială câteva din viziunile tradiționale ale lui Sigmund Freud, în special teoriile sale referitoare la sexualitate și orientarea instictuală a psihoanalizei. Karen Horney este creditată ca autoarea fondatoare a psihologiei feministă, considerată a fi un răspuns la teoria freudiană a invidiei penisului.
  Psihologa germană nu a fost de acord cu opinia lui Freud referitoare la diferențele inerente dintre psihologia femeii și cea a bărbatului, tratându-le prin prisma diferențelor culturale și sociale și nu prin prisma biologiei.^[4] Din acest motiv, a fost adesea clasificată ca fiind neo-freudiană. Karen Horney a fost născută Karen Danielsen la data 16 septembrie 1885 în Blankenese, Germania, lângă Hamburg. Tatăl său, Berndt Wackels Danielsen (1836–1910), a fost un căpitan norvegian de vas, un tradiționalist devotat gândirii patriarhale, fiind numit de copiii săi „cel care aruncă cu Biblia.” Mama sa, Clotilde, născută van Ronzelen (1853–1911), de origine olandeză, cunoscută ca "Sonni", era foarte diferită, fiind mult mai deschisă decât Berndt. În anul 1904, mama lui Karen l-a părăsit pe soțul său (deși nu au divorțat niciodată), împreună cu toți copii săi. În 1906, Karen a devenit studentă la facultatea de medicină, fiind sprijinită de mama sa, în ciuda opunerii tatălui său. În 1920, Horney a acceptat un post de psihoanalist la Institutul de psihoanaliză din Berlin, calitate în care a predat psihanaliză pentru mai mulți ani. Ulterior, după ce s-a mutat în Statele Unite, a predat psihanaliza la The New School din New York City. Un alt psihanalist german, Karl Abraham, considerat de către Sigmund Freud ca fiind cel mai dotat elev al său, o considera pe Karen Horney ca fiind o extrem de dotată analistă a psihologiei umane precum și o profesoară de psihanaliză de mare calitate.
  „Devierea” lui Horney față psihologia lui Freud a dus la demisia sa din poziția sa, pentru ca foarte curând să se mute în Statele Unite pentru a preda la Medical College of New York (la Colegiul universitar medical al orașului New York). Psihiatra germană a fondat de asemenea și o revistă de specialitate, Jurnal de psihanaliză american (conform originalului, American Journal of Psychoanalysis). Karen Horney a continuat să predea la New York Medical College, să scrie lucrări de specialitate și să practice ca medic psihiatru până la moartea sa survenită în 1952. Horney a studiat nevroza într-un mod diferit față de modul în care alți psihanaliști ai timpului au tratat acest subiect.^[7] Largul său interes în studierea acestui subiect a făcut ca psihanalista germană să ajungă la o detailată teorie a nevrozei, bazată pe numeroasele fapte culese de la proprii săi pacienți. Karen Horney era convinsă că fenomenul nevrozei este un proces continuu, de-a lungul întregii vieți a unui pacient suferind de această condiție.
  Cea mai importantă contribuție a lui Karen Horney la analizarea complexă a nevrozei este lucrarea, devenită de referință, Neurosis and Human Growth (în limba română Neuroza și creșterea omului), Norton, New York, 1950, ISBN 0-393-00135-0. 

  Karen Horney

• 1886: S-a născut la Brașov, Ioan Alexandru Bran-Lemeny, poet şi gazetar; (m. 1954). Este nepot al lui Ion Bran-Lemeny, doctor în Drept, cel dintâi avocat român din Brașov, unul din organizatorii Adunării românilor în 3/15 mai 1848, pe Câmpul Libertății de la Blaj și din 1861 comite al districtului Făgăraș pe teritoriul căruia erau incluse și localitățile Bran, Zârnești, Poiana Mărului, Vlădeni, Țânțari (azi Dumbrăvița), apoi deputat în Dieta Transilvaniei de la Sibiu. În anul 1906, după absolvirea liceului, începe facultatea de Drept la Budapesta, apoi se transferă la cea din Cluj, luându-și licența în 1911. În paralel studiază la Viena limba germană și filozofia. În toamna anului 1911 se întoarce acasă, la Brașov, pentru a efectua practica de avocat. Cu puțin înainte de izbucnirea primului război mondial, trece Carpații și rămâne până la terminarea războiului în Vechiul Regat. Aici începe o activitate susținută de publicist și poet, pe care o continuă toată viața. În 1919 revine la Brașov, unde este numit notar public. În scurt timp este obligat să demisioneze, urmare a scandalului declanșat de articolul său Anarhia din justiția brașoveană, publicat în ziarul Adevărul. Devine apoi translator al primăriei municipiului Brașov pentru limbile maghiară și germană.
  A publicat mai multe volume de versuri: Poezii (!914), Lacrimi și clocot (1916), Ancore (1926), Taler (1933), Traista mea -antologie (1941). În proză a publicat Deutschlands Wiedergeburt, lucrare în limba germană, prefațată de scriitorul Heinrich Mann. A înființat la Brașov periodicele: Ritmuri (1929 – 1930) și Prometeu (1934 – 1939). A fost unul din redactorii revistei Brașovul literar și artistic, condusă de Cincinat Pavelescu. A colaborat la Gazeta Transilvaniei, România Viitoare, Adevărul, Dimineața, Patria, Românul, Cele trei Crișuri, Lanuri, Societatea de mâine, Țara Bârsei, Klingsor și Kronstädter Zeitung. A fost, până în anul 1946, unul dintre animatorii vieții culturale locale. În ultimii ani ai vieții a suferit datorită privațiunilor la care a fost supus de noua „putere populară”.
  
• 1886: Hans (Jean) Arp (n. 16 septembrie 1886, Strasbourg, Germania, azi în Franța - d. 7 iunie 1966, Basel, Elveția) a fost un artist plastic complex, care a lucrat ca artist grafic, pictor, sculptor și scriitor.
  Arp a fost unul din membrii fondatori ai mișcării dadaiste, la Zürich, în 1916, dar ulterior a fost și un artist plastic afiliat suprarealismului. Numeroase opere de artă ale sale sunt expuse la Muzeul de artă modernă și contemporană de la Strasbourg, localitatea sa natală. 

  Hans Arp

• 1887: Nadia Boulanger, compozitoroare și profesoară franceză (d. 1979)
• 1888: Frans Eemil Sillanpää, scriitor finlandez, laureat Nobel (d. 1964)
• 1891: S-a nascut Karl Dönitz, amiral şi om politic german, preşedinte al Germaniei dupa sinuciderea lui Hitler în perioada 30 aprilie – 23 mai 1945. În decursul celui de-al Doilea Război Mondial, Dönitz a fost comandatul flotei militare germane.Tribunalul international de la  Nürnberg l-a gasit pe Dönitz vinovat de crime de război și la condamnat la zece ani de închisoare; A decedat la 24 decembrie 1980).
• 1893: Alexander Korda, regizor maghiar stabilit în Marea Britanie (d. 1956)
•  1893:  Albert Szent-Gyorgyi (n. 16 septembrie 1893, Budapesta, Austro-Ungaria – d. 22 octombrie 1986, Woods Hole[*], SUA) a fost un medic biochimist maghiar care a câștigat Premiul Nobel pentru Medicină în 1937. Lui i se datorează izolarea vitaminei C și a vitaminei B6, descoperirea vitaminei P, contribuții însemnate la descoprerirea componentelor și reacțiilor din ciclul acidului citric, la descoperirea substratului chimic al contracției musculare. Tatăl său Miklós Szent-Györgyi s-a născut la Târgu Mureș. Szent-Györgyi Albert a jucat un rol în eforturile diplomatice, nereușite, ale regimului lui Horthy de a ajunge la un acord de armistițiu cu puterile aliate în anul 1944, și în cele din urmă a fost nevoit să intre în ilegalitate. După terminarea războiului în anul 1945 a încercat prin intrarea în politică să salvgardeze democrația și tradiția științifică maghiară, dar în cele din urmă, în anii regimului comunist, în 1947 a fost nevoit să aleagă calea exilului. În 1955, a primit cetățenia americană. 

  Albert Szent-Györgyi

• 1904: Nikolai Ostrovski, scriitor rus (d. 1936). Așa s-a călit oțelul.
• 1910: Karl Kling, pilot german (d. 2003)
• 1910: Lucia Demetrius, scriitoare română (d. 1992). Lucia Demetrius (n. 16 februarie 1910 – d. 29 iulie 1992) a fost o prozatoare, poetă, traducătoare și autoare dramatică română. A fost fiica scriitorului Vasile Demetrius (coleg de clasă la liceul Sfântul Sava cu Gala Galaction, care l-a convins să-și schimbe numele din Dumitrescu în Demetrius[1]) și a Antigonei (născută Rabinovici). A luat parte la ședințele cenaclului Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu.
  
• 1910: S-a născut la Craiova, Victor V. Martinescu, poet şi prozator, condamnat la închisoare, între anii 1947 şi 1952, pentru tentativa de a părăsi ilegal ţara. Victor Valeriu Martinescu (n. 16 sept. 1910, Craiova – m. 12 dec. 1994, Bucuresti) poet si prozator. A fost deţinut din nou, între anii 1958 şi 1964, datorită unor texte anticomuniste – poeme şi însemnări considerate antiguvernamentale, trimise spre publicare în Franţa (vor apărea în 1956, prezentate de Virgil Ierunca, în revista „Caiete de dor”, sub pseudonimul Haiduc); (m. 12 dec. 1994, Bucuresti). Dupa executarea pedepsei, a refuzat angajarea ca redactor la Fundatia Romania, unde fusese „recuperat” N. Crainic. A debutat cu versuri in Revista invatatoarelor si invatatorilor (Caracal, 1924). A absolvit Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti, dupa care a fost Redactor sef, in 1930, la revista Limba romana (director: VI. Corbasca), redactor (1934-1935) la saptaminalul Reporter. Cunsocut, in mediile cafenelei literare bucurestene a epocii, sub porecla „Marele Contemporan”, pe care si-a dat-o el insusi. A editat revista de avangarda Sis (1932-l935, 3 nr.). Dupa razboi, a fost o vreme administrator al mosiei Marghioalei Cantacuzino, care, plecata dupa 6 martie 1945 la Paris, ar fi intervenit ca poetul sa fie inclus in lotul celor ce urmau sa paraseasca clandestin tara in 1947. A dus, pina la sfirsit, o existenta marginala si boema. (Victor Valeriu Martinescu – M-a aprins din temelii un dor)
  
• 1914: Allen Funt, jurnalist american (d. 1999)
• 1916: David Davidescu (n. 16 septembrie 1916, Sudiți, Sudiți, Ialomița, România – d. 11 noiembrie 2004, București, România) a fost un inginer agronom român, membru titular al Academiei Române. A urmat cursurile Facultății de Agronomie a Școlii Politehnice din București, continuându-și specializarea în studiul solurilor cu izotopi radioactivi la Moscova. În 1966 și-a luat doctoratul cu teza „Producerea, pregătirea și folosirea îngrășămintelor și amendamentelor” și în 1968 a obținut titlul de doctor docent. Profesor și cercetător cu rezultate remarcabile, academicianul David Davidescu a deținut, de-a lungul anilor, funcții în învățământul superior agronomic în calitate de șef de catedră, decan, prorector și rector al Institutului Agronomic din București, conducător de doctorate, șef de laborator, în administrația publică de stat și în cercetare. Este autor a peste 400 de articole de cercetare științifică, 23 de tratate, monografii și studii, apărute în țară și peste hotare, însumând aproape 20.000 de pagini. În semn de recunoaștere a valorii contribuțiilor sale, academicianul David Davidescu a fost ales membru al mai multor societăți academice și prestigioase instituții de specialitate din țară și străinătate și a fost distins cu mai multe titluri și medalii. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1963 și titular în 1990. Între 1990-1996 a fost președintele Secției de Științe Agricole și Silvice a Academiei Române și după această dată președinte de onoare. În 1990 și-a susținut discursul de recepție cu tema „Științele chimice și agricultura”.
  
• 1917: Alexander Schmorell (n. 16 septembrie 1917, Orenburg, Rusia - d. 13 iulie 1943, München) a fost unul din membrii grupului de rezistență antinazistă Trandafirul Alb.
  Alexander Schmorell s-a născut dintr-un tată neamț și o mamă rusoaică. A rămas orfan de mamă încă de mic, de aceea l-a urmat pe tatăl său – medic german – care s-a mutat la München în 1921. Astfel se explică bilingvismul lui Alexander: era cetățean german și vorbea germana, dar cunoștea la fel de bine limba rusă, pe care o cultiva ca un omagiu adus memoriei mamei sale. Alexander Schmorell a fost de religie creștin ortodox. La terminarea liceului – așa cum era legea în Germania nazistă – a fost înrolat în organizarea de muncă civilă și apoi în armată.
  În 1938 a luat parte la ocuparea Austriei și apoi a Cehoslovaciei. A încercat să evite jurământul prescris de Adolf Hitler pe timpul serviciului militar^[2] și a cultivat permanent o vie atitudine de opoziției împotriva nazismului. Cum nu găsea alt mod de a se realiza în contextul politicii naziste, s-a izolat în studiile sale despre cultura rusă, în poezie și în sculptură. Numai în urma presiunilor tatălui său a acceptat să studieze medicina.
  Pe la finele anului 1940, prezentat de Jurgen Wittenstein, l-a cunoscut pe Hans Scholl cu care leagă o admirabilă prietenie bazată pe conversații culturale, pe teologie, filosofie și pe literatură.
  Astfel s-a constituit un grup de prieteni cu interese culturale comune și cu aversiunea față de regimul nazist.
  Împreună cu prietenii săi este trimis pe frontul rusesc – pentru serviciul sanitar^[3] – unde va redescoperi rădăcinile sale și se va lega și mai mult de acel pământ matern, pe care îl considera încă „al său”. Încă de la începutul activității Trandafirului Alb la München, Schmorell a fost unul dintre membrii cei mai activi participând la toate activitățile și inițiativele grupului. După arestarea fraților Hans și Sophie Scholl, Gestapo-ul a răspândit un anunț care cuprindea semnalmentele sale și promisiunea a 1000 de mărci pentru cel care va oferi informații despre el. Schmorell – vânat de naziști – a reușit pentru câtva timp să se ascundă.
  Pe 24 februarie 1943, în timpul unui bombardament aerian, a fost recunoscut în refugiul antiaerian unde se adăpostise și a fost denunțat de Alois Pitzinger (al cărui portret Alexander îl făcuse câtva timp înainte). Imediat a fost arestat.
  A fost judecat pe 19 aprilie 1943, împreună cu Willi Graf și cu Profesorul Kurt Huber; condamnat ca și ei la moarte prin decapitare cu ghilotina. Sentința a fost pusă în aplicare pe 13 iulie 1943 în închisoarea din München. Alexander Schmorell a fost canonizat în anul 2012. 

  Alexander Schmorell

• 1922: Guy Hamilton (n. 16 septembrie 1922, Paris - d. 20 aprilie 2016, Palma de Mallorca) este un regizor britanic. A devenit cunoscut prin seria filmelor James Bond, prin filmul de spionaj Funeral in Berlin (1966) și prin filmul The Mirror Crack’d, care este transpunerea pe ecran în anul 1980 a romanului Oglinda spartă de Agatha Christie. Filmografie: 

  Filme cu James Bond

  • 1964 Goldfinger
  • 1971 Diamonds Are Forever
  • 1973 Live and Let Die
  • 1974 The Man with the Golden Gun

  Alte filme

  • 1952 The Ringer
  • 1953 The Intruder
  • 1954 An Inspector Calls
  • 1955 The Colditz Story
  • 1956 Charley Moon
  • 1957 Manuela
  • 1959 A Touch of Larceny
  • 1959 Discipolul diavolului (The Devil's Disciple)
  • 1961 Cei mai buni dușmani (The Best of Enemies)
  • 1963 Man in the Middle
  • 1965 The Party's Over
  • 1966 Funeral in Berlin
  • 1969 Bătălia pentru Anglia (Battle of Britain)
  • 1978 Uraganul vine de la Navarone (Force 10 from Navarone)
  • 1980 Oglinda spartă - The Mirror Crack'd
  • 1982 Crimă sub soare (Evil under the Sun)
  • 1985 Remo Williams: The Adventure Begins
  • 1989 Try This One for Size 

    Guy Hamilton

• 1923: Lee Kuan Yew, politician singaporez
• 1924: Lauren Bacall (născută Betty Joan Perske; n. 16 septembrie 1924, New York City — d. 12 august 2014)^[5] a fost o actriță și fotomodel american. Părinții ei erau evrei imigranți, ale căror familii proveneau din Polonia, Franța, România și Germania. A fost căsătorită cu actorul Humphrey Bogart până la moartea prematură a acestuia. A decedat la 12 august 2014, în urma unui accident cerebral.
  Bacall a lucrat ca model înainte de debutul ei în filmul To Have and Have Not (1944), în care a jucat în rol princpipal alături de Humphrey Bogart. A continuat să joace alături de Humphrey Bogart în The Big Sleep (1946), Dark Passage (1947) și Key Largo (1948), dar a jucat și în comedia romantică How to Marry a Millionaire (1953), alături de Marilyn Monroe și Betty Grable, Designing Woman (1957) cu Gregory Peck.
  A câștigat Premiile Tony pentru Applause (1970) și Femeia Anului (1981). A câștigat și Globul de Aur și a fost nominalizată la Premiile Oscar pentru rolul ei din The Mirror Has Two Faces (1996). Pe 21 mai 1945, Lauren Bacall s-a căsătorit cu Humphrey Bogart. Nunta și „luna de miere” au avut loc la Ferma Malbar, Lucas, Ohio. Căsătoria lor a luat sfârșit odată cu moartea actorului, în 1957.
  Lauren Bacall a avut o relație cu Frank Sinatra. Într-un interviu, Bacall a declarat că ea a fost cea care a încheiat povestea de dragoste, însă în autobiografia ei a scris că Frank Sinatra ar fi fost cel care a pus punct relației, după ce presa aflase faptul că a cerut-o în căsătorie.
  Bacall l-a întâlnit mai apoi pe Jason Robards. Nunta lor a fost, inițial, programată la Viena, Austria, pe 16 iunie 1961. Cu toate acestea, planurile lor au fost distruse după ce autoritățile austriece au refuzat să le acorde celor doi un certificat de căsătorie. Căsătoria le-a fost refuzată și în Las Vegas, Nevada. Pe 4 iulie 1961, cuplul a mers până în Ensenada, Mexic, unde s-au căsătorit. Cuplul a divorțat în 1969. 

  Lauren Bacall

  Lauren Bacall în 1945 Căsătorită cu Humphrey Bogart (c. 1945–57), decesul lui Jason Robards (c. 1961; divorțați 1969) Copii Stephen Bogart Leslie Bogart Sam Robards

• 1925: Riley B. King (n. 16 septembrie 1925, Itta Bena, Mississippi, S.U.A. – d. 14 mai 2015, Las Vegas^[5]), cunoscut mai mult ca B.B. King, a fost un cântăreț, compozitor și multi-instrumentist de origine afro-americană.^[6] B.B. King a început să înregistreze muzică în anul 1940 și a lansat de-a lungul timpului peste 50 de materiale discografice, majoritatea fiind albume de muzică blues.^[7]
  În tinerețe, King obișnuia să cânte la colțurile străzilor pentru a primi bani de la trecători.^[8] În 1947 el a plecat în Memphis, unde a pus bazele carierei sale profesioniste, iar un an mai târziu el a debutat la o emisiune radio locală.^[9][10] Odată cu dobândirea celebrității, King a primit pseudonimul Beale Street Blues Boy, care a fost scurtat la Blues Boy King, iar în cele din urmă a devenit B.B. King.^[8]
  Continuându-și cariera muzicală, King a devenit celebru în America de Nord la finele anilor 1960,^[11] în 1969 fiind ales de membrii formației Rolling Stones să deschidă câteva dintre concertele lor.^[12] În 1970 interpretul a primit premiul Grammy pentru discul single „The Thrill is Gone, care a fost inclus pe lista celor mai bune 500 de piese ale tuturor timpurilor alcătuită de Rolling Stone, pe locul 183.^[8] În anii 1980, numele lui King a fost inclus în Rock and Roll Hall of Fame și Blues Foundation Hall of Fame, iar în 1987 a primit un premiu Grammy pentru întreaga sa activitate.^[13]
  În următorul deceniu, interpretul a colaborat cu formații și muzicieni de renume precum U2, Eric Clapton, Dr. John, Koko Taylor și Bo Diddley.^[14] În anul 2006, având 81 de ani, B.B King și-a anunțat retragerea prin intermediul unui turneu de adio, pe parcursul căruia a fost însoțit de chitaristul Gary Moore.^[8]
  În cei 62 de ani de activitate, B.B King a susținut peste 15.000 de concerte pe plan internațional, clasându-se pe poziția cu numărul trei în clasamentul celor mai buni chitariști din istoria modernă, ierarhie întocmită de revista Rolling Stone.^[8] Răsplata prestației muzicale de calitate a lui B.B. King este reprezentată de cele 14 premii Grammy câștigate,^[15] dar și de numeroasele distincții primite din partea instituțiilor naționale din S.U.A.  Discografie: 
• Singin' the Blues (1956)^[18]
• The Blues (1958)
• B.B. King Wails (1959)
• King of the Blues (1960)
• Sings Spirituals (1960)
• The Great B.B. King (1960)
• My Kind of Blues (1961)
• Blues For Me (1961)
• Blues in My Heart (1962)
• Easy Listening Blues (1962)
• B.B. King (1963)
• Mr. Blues (1963)
• Confessin' the Blues (1966)
• Blues on Top of Blues (1968)
• Lucille (1968)
• Live & Well (1969)
• Completely Well (1969)
• Indianola Mississippi Seeds (1970)
• B.B. King in London (1971)
• L.A. Midnight (1972)
• Guess Who (1972)
• To Know You Is to Love You (1973)
• Friends (1974)
• King Size (1977)
• Midnight Believer (1978)
• Take It Home (1979)
• There Must Be a Better World Somewhere (1981)
• Love Me Tender (1982)
• Blues 'N' Jazz (1983)
• Six Silver Strings (1985)
• King of the Blues: 1989 (1988)
• There Is Always One More Time (1991)
• Blues Summit (1993)
• Lucille & Friends (1995)
• Deuces Wild (1997)
• Blues on the Bayou (1998)
• Let the Good Times Roll (1999)
• Makin' Love Is Good for You (2000)
• Riding with the King (2000, with Eric Clapton)
• A Christmas Celebration of Hope (2001)
• Reflections (2003)
• B.B. King & Friends: 80 (2005)
• 

  B.B. King la un concert susţinut în Franţa în 1989
 
• 

  B.B. King la Premiile Grammy din 1990
 
• 

  B.B. King impreună cu renumita sa chitară, Lucille.
• One Kind Favor (2008) 

  B.B. King

  King cântând la Casa Albă în 2006

• 1927 : S-a nascut Peter Falk, actor american de cinema,  devenit celebru  in rolul detectivului  din serialul Colombo. (d.23 iunie 2011).
• 1934: George Chakiris (n. 16 septembrie 1934) este un actor american. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar în anul 1961. S-a născut la Norwood, Ohio, într-o familie de imigranți greci (Steven Chakiris și Zoe, născută Anastasiadou)  

  George Chakiris

  Chakiris as Alex Solkin in Medical Center, 1970.

• 1935: Gheorghe Cornel Cacoveanu (n. 16 septembrie 1935,^[1] Ocna Mureș, România – d. 23 noiembrie 2001, București, România) a fost un fotbalist român retras din activitate, care a jucat pe postul de atacant. A debutat la Metalul Câmpia Turzii în 1951 și promovează cu echipa în Divizia A. În 1955 a jucat pentru un sezon la Progresul București înainte de ajunge la Steaua București. În nouă ani la Steaua, a marcat 25 de goluri în 124 de meciuri. A făcut parte din echipa de aur a Stelei. Spre sfârșitul carierei fotbalistice a făcut parte din echipele Dinamo Pitești, Minerul Baia Mare și ultima, din Divizia C, Tehnometal București.
• 1939: Andrei Colompar, (n. 16 septembrie 1939, Semlac, Arad - d. 20 noiembrie 2006), cunoscut si sub numele de Coly, a fost un pianist, organist, aranjor și compozitor. A fost considerat unul din cei mai autentici muzicieni de jazz al Sibiului si al țării. A început studiul acordeonului la vârsta de cinci ani, făcând lecții de muzică cu un profesor din satul natal, după care se înscrie la Școala Populară de Artă din Arad unde studiază acordeon, orgă si pian^[1][6].
  La început cântă muzică populară și ușoară dar apoi descoperă jazz - ul și blues - ul care vor rămane pâna la sfârșit genurile sale preferate.
  Dupa vârsta de 20 de ani își câștigă existența cântând în diverse grupuri și orchestre ( Meridian, Prefix 924, Radu Ghizeșan Quintet, Silex, Trio Andrei Colompar…). E invitat să cânte în multe restaurante în diferite orașe din România printre care: Deta, Piatra Neamț, Orșova, Turnu Severin, Târgu Jiu, Alba Iulia, Făgăraș, Tulcea, Poiana Brașovului, București, Constanța si tot litoralul, Deva, Sighetul Marmației, Mediaș, Petroșani, Ploiești^[1][6].
  În Sighetul Marmației o întâlnește pe Maria Zambo,^[1] cu care se va casători în 1965 și vor avea doi copii, Natalia și Andrei.
  E invitat să cânte în afara țării, făcând turnee în : Germania, Olanda, ex Iugoslavia, Polonia, Franța, Grecia, Belgia, Italia. Într-o perioadă cântă și pe vasul “Transilvania”.^[6]
  E apreciat pentru virtuozitatea sa, puterea și magnetismul improvizațiilor sale. La vârsta de 30 de ani, va fi clasificat de catre o revistă de specialitate din Germania, ca făcând parte dintre cei mai buni șapte organiști de jazz din Europa.^[6]
  Începe să compună și să își prezinte compozițiile alături de standarduri jazz, în diferite concerte, Festivaluri Naționale și Internaționale. Compozițiile sale sunt un mix de etno, pop si jazz, au un stil nou, modern.
  În 1974 ajunge la Sibiu, capitala jazzului în Romania, invitat de Radu Ghizesan, saxofonistul grupului "Radu Ghizeșan Quintet” cu care va înregistra și două LP- uri cu singura Casă Discografică din acele vremuri, când mai era încă dictatură comunistă.^[1] Decide să ramană să locuiască în Sibiu.
  Trecerea de la muzica de piano-bar sau muzica de restaurant la cea de festivaluri și concerte importante e încununată cu succes, iar în 1977, Mihai Berindei, critic de jazz și președintele Clubului de jazz Bucuresti, într-un articol din Festivalul Românesc de Jazz Sibiu ‘77 îl consideră “un jazzman autentic”.^[7]
  E invitat în diverse centre și cluburi de jazz din țara : Timișoara, Cluj - Napoca, Târgu Mureș, Sfântul Gheorghe, București, unde compozițiile lui sunt aplaudate la scena deschisa.^[8]
  Compozițiile pianistului Andrei Colompar și a ghitaristului E. Andrievici au constituit centrul de greutate dar și punctul forte al recitalurilor pe cele doua scene festivaliere Costinești și Brașov, sau in concertele de la Sibiu și Reșița^[9]
  Câștigă premiul întâi la „Cântarea României”^[6].
  Florian Lungu, critic de jazz și prezentator TVR, îl consideră „unul dintre cei mai autentici talmacitori ai blues-ului in jazz-ul nostru”^[4]. Margareta Lupu în "Monitorul de Sibiu" din 2004, scrie: "Andrei Colompar este unul dintre cei mai buni pianiști ai țării și cel mai bun pianist din Sibiu." ^[10], iar Centrul Balducci din Udine, Italia, scrie pe site-ul oficial: " Andrei Colompar e unul din cei mai originali și importanți compozitori de jazz și blues din România"^[11]
  .
  Participă constant la Festivalurile de jazz din țară: “Sibiu International Jazz Festival” (e invitat aproape în fiecare an, începând cu anul în care a fost înființat Festivalul),^[12] “Bucharest International Jazz Festival”, “Costinești Jazz festival”, “Galele Danubian - jazz Galați ”, “Galele jazz-ului” (20 - 23 decembrie ’87) - Brașov, Zilele Culturii Reșițene (28 - 29 noiembrie ’87), "Festi Jazz" - Iași ('88, '91)^[13], Festival de artă neconvențională “La Strada” – Sibiu.
  E invitat și la festivaluri de jazz din străinătate : “Jazz à L’Ouest” în Franța (18 - 19 noiembrie 1995) - cu Trio - ul Andrei Colompar cu Natalia Colompar, fiica lui – voce și Lionel Ciorogar – ghitară bas, Festival "Op De Grens Van" - Deventer, Olanda (20 decembrie - 4 ianuarie 1992), “Jazzfest Karlovy Vary” în ex Cehoslovacia și Festivalul de Jazz din Wroclaw din Polonia (‘75)^[14] cu Vocal Jazz Quartett. Colaborarea cu Vocal Jazz Quartet ( George David, Marius Dumitru, Gheorghe Costescu, Nicolae Ionescu) a fost de lungă durată, cunoscând așa pe Nicolae Ionescu, personaj cheie în lumea jazz - ului sibian, organizator al Festivalului de Jazz din Sibiu, cu care va deveni prieten, și căruia îi va dedica compoziția: "Cântec pentru un prieten".^[6]
  În anul 1995 reprezintă România în “Festival Roumain” (3 - 18 noiembrie 1995) în Ille et Vilaine, Franța, cu Trio - ul Andrei Colompar^[15][16].
  A compus imnul Festivalului Internațional de Arta Neconvențională “La Strada” - Sibiu, intitulat “Papusarii”, textul fiind scris de fiica sa.^[17] “
  A fost invitat în televiziunea locală (Antena 1, PRO TV Sibiu, RTS – Televiziunea Sibiu, Televiziunea Eveniment), națională (TVR 1, TVR 2, TVR Internațional) și internațională (în Olanda, Belgia) precum și în diverse posturi de radio. A apărut în ziare și reviste naționale (Tribuna Sibiului, Monitorul de Sibiu, Radical - Sibiu, Cotidianul Obiectiv - Sibiu Formula As - București, România Literară - București^[18]) și internaționale: ziarul Ouest-France ^[15], publicația italiană La Dolce Vita^[19].
  Menționat ca făcând parte din lumea jazz-ului de catre Virgil Mihaiu în cartea sa Cutia de rezonanță – eseuri despre jazz din perspectiva culturii contemporane.^[20]
  
  

  Andrei Colompar și Natalia Colompar
  Octavian Ursulescu, în cartea sa "Titel Popovici" îl enumeră printre numele proeminente ale festivalurilor de jazz.^[13]
  Artiștii săi preferiți au fost per rând:
  Jimmy Smith, Oscar Peterson, Bill Evans, Keith Jarrett, Michel Petrucciani, Armen Donelian.
  Muzicieni și cântăreți cu care a colaborat în decursul vieții:
  Lucian Fabro, Gelu Farțonea, Ion Bontaș, Titi Stoica, Mircea Anghelină, Jimmy Țiglar, Matei Turianu, Adrian Orlea, Dorin Pitariu.
  Cântăreți celebri cu care a colaborat și pe care i-a acompaniat:
  Aura Urziceanu, Elena Carstea, Teodora Enache, Berti Barbera, Adrian Neagu, Horia Brenciu, Albert Mangelsdorff^[9].
  A cântat în deschiderea concertelor lui Jan Garbarek, Judy Niemack, Heinz von Hermann.
  Elevii care l-au avut ca profesor au reușit să răzbată cu succes în lumea muzicii naționale și internaționale (Natalia Colompar – voce, Mihai Pâțan- pian, Rareș Popsa – ghitara clasică).
  Compozițiile lui Coly au fost prezente și în Festivaluri muzicale din Italia, fiind cântate de către fiica lui: "Festival della canzone Friulana" (în 2003, melodia "Novembre"^[21][22][23], în 2005, melodia "Mi plas"), "Festival della canzone del Friuli Venezia Giulia - Premio Città di Grado" (2007, melodia "Guarda")^[24]. În 2009 câștigă premiul întâi la "Festival della Canzone Riviera di Brenta – Premio Città di Mira, Venezia" cu compoziția "Love me Forever". În 2009 câstigă din nou premiul întâi în cadrul Festivalului “Pianobar Festival di Udine” cu compoziția "You make me laugh"^[25]. Muzica lui Andrei Colompar se ascultă încă în cluburi și centre jazz, la radio ("Onde Friulane" și "Radio Fantasy"), în Televiziune ("Telefriuli" - Udine, Italia) sau in concerte. În anii ’70 preferă să cânte pe orga Hammond, în schimb în anii ’90 preferă pianul. Publicul lui Coly simte toate emoțiile pe care acesta împreună cu pianul său le trăiește. Cu ajutorul mâinilor sale pianul plânge, râde și vorbește de aceea l-au numit “Omul cu mâini de aur”.^[27]
  
  

  Andrei Colompar & band
  Împreuna cu melodia interpretată, Andrei, transmite oamenilor ce-l ascultă, căldură, învăluindu-i într-o mulțime de senzații și sentimente noi, transportându-i pe tărâmuri necunocute.^[28]
  Muzica lui, de mare sensibilitate, cu infuzie de swing și cu fraze pigmentate cu “blue note”.^[9][29], are momente de improvizație pline de fantezie^[3], lirism și sentimentalismul de bun gust^[4][30]. Compozitor inspirat, Coly se adreseaza unui public mai larg, public ce depășește “sfera specialiștilor”, facându-se receptat de catre oricine are un minim de bagaj estetic în lumea muzicii.^[9]
  Considerâdu-l un "keyboardsman complet", Virgil Mihaiu (în publicația Jazz ’80), apreciază la el rigoarea, echilibrul și ambiența sonoră învăluitoare, de mare caldura afectiva^[31]. Tot Virgil Mihaiu scrie despre duo-ul Andrei Colompar - pian si Alexandru Brașoveanu – ghitara bas, că demonstrează o înalta clasă, deplină maturitate, mult lirism și vorbește de atmosfera care se creează ascultându-i: "o aura de serenitate plutind deasupra unor personaje sonore creionate cu mâna sigura, in chieie impresionistă".^[18]
  În ziarul Monitorul de Sibiu, jurnalista Margareta Lupu îl consideră un mare muzician, un artist desăvârșit.^[32].
  Florian Lungu, la Festivalul de Jazz de la Sibiu '78, după ce a ascultat compoziția "Nunta"^[33] scrie: : "reușita creație vădește maturitatea gândirii muzicale și aplomb în vehicularea mijloacelor de exprimare".^[34]
  Deasemenea au fost apreciate compozițiile cu influențe folclorice "Lăutăreasca", "Muguri sub zapada" și "Bătuta", menționate în articole de catre Doru Constantiniu^[35] și Mihai Berindei^[7]
  În ziarul Rondul - Sibiu, melodia "Păpușarii" e descrisă ca o piesă ce creează o atmosferă de pace și dragoste: "linea melodica, precum și mesajul acestei piese au atins cele mai sensibile coarde ale sufletelor auditoriului, creând o atmosfera plina de pace si dragoste… Ceea ce a prezis Andrei Colompar în cântecul său, s-a împlinit: Când spectacolul se va sfârsi/ Și mai buni vom fi, / Doamne ție îți vom mulțumi/ Suntem iar copii. Conform fiicei sale, când era adolescent, ziua o ajuta pe mama sa la munca pe câmp, iar noaptea studia instrumentul până i se umflau degetele, le punea într-o găleată cu apa rece ca să i se dezumfle, dupa care începea din nou să studieze.^[36] Foarte ordonat în studiu, cu o voința și o forță interioară rar întâlnită, considera pianul ca pe cel mai bun prieten al său.
  Când, într-o periodă grea din punct de vedere economic, a fost nevoit să vândă pianul, începe să studieze aproape zilnic la Școala Populară de Artă din Sibiu, unde de multe ori rămâne și peste noapte. Adormea câte o ora cu capul pe pian, se trezea și se punea din nou să exerseze. Avea un respect deosebit pentru tot ceea ce înseamnă artă și muzică și de aceea dădea absolut maximul în concertele sale.^[36]
  
  

  Andrei Colompar la Festivalul Internațional de Jazz Sibiu
  A avut mare credință în Dumnezeu și mare iubire pentru familie. Compozițiile lui vorbesc despre natură și despre iubire de aceea sunt dulci și melancolice, te transportă într-o lume mai bună, într-o lume de vis.^[36]
  Pe vremea comunismului era un revoluționar în felul său, nu voia să se supună dictaturii, de multe ori vorbea cu prietenii sau chiar cu persoane necunoscute, în locuri publice, încercând să găsească un mod de a se revolta împotriva sistemului. Iubea libertatea și vorbea mult de această libertate găsită doar în turneele din afara țării, unde nu a rămas doar din cauza că ar fi trebuit să stea departe de familie timp de cinci ani în cazul în care ar fi cerut azil politic… După Revoluția Română din 1989 va descoperi că securitatea română de până atunci i-a făcut dosar, fiind ținut sub strictă observație… ^[36]
  Citea foarte mult și spunea că în cazul în care nu ar fi devenit muzician ar fi vrut să fie profesor de istorie.^[36]
  Natalia începe a scrie textele compozițiilor lui Andrei și cu ajutorul tatălui reușește și ea să compună. Acum se află și ea în lumea muzicii jazz și pop, și a câștigat multe premii întâi cu propriile compoziții. Compoziții: 

  Drum de țară Love me forever Speranze/ November (limba friulana) Solitaire Călătorul Mistral Joc de copii Păpușarii Rugaciune/ The pray Glasul Pământului Primăvara Lovely (The autumn of our lives)/ Mi plas (limba friulana)/ Guarda (limba italiană) Cântec pentru un prieten Dobrogeana Nunta

  Lăutăreasca Muguri sub zăpadă Bătuta Nights in Chicago Clopotul (The Bell) Eu am glumit Cântec pentru Chloe Un alt început Isus Vis de noapte Tu și eu, eu și tu/ Tu ed io, io e te (limba italiană) Zori de zi You make me laugh Cântec de leagăn Marea are glas Mio angelo  Andrei Colompar

• 1939 - S-a născut Billy "Crash" Craddock, cântăreţ country american.
• 1940: Maria Alexandrescu Vianu (n. 16 septembrie 1940) este un istoric al artei antice și arheolog român. Este expert acreditat al Ministerului Culturii pentru arheologie - sculptură greacă și romană. Maria Alexandrescu Vianu s-a născut ca fiică a lui Tudor Vianu (1897-1964), estetician, critic și istoric literar, filosof și traducător, profesor la Universitatea din București, și a Elenei Vianu (1911-1965), istoric al literaturii franceze și traducător, conferențiar la Catedra de Franceză a Universității din București. În 1960 s-a căsătorit cu Petre Alexandrescu (1930-2009), arheolog, directorul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” (1990-1999). Au avut împreună un fiu, pe Vlad Alexandrescu.
  A urmat Liceul „I.L. Caragiale” din București, apoi, între anii 1958 și 1963, Facultatea de Istorie a Universității din București, specialitatea Istorie antică și arheologie. După absolvirea Facultății, a lucrat, ca muzeograf, la Muzeul Național de Artă al României, apoi, de la întemeiere, în 1965, ca cercetător, la Institutul de Studii Sud-Est Europene. Din 1987 lucrează ca cercetător științific principal în Sectorul de Arheologie greco-romană și epigrafie al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române. Activează și ca profesor asociat la UNArte (2001 – 2004) și Universitatea „Ovidius” din Constanța (2005 – 2008). Este membru onorific al Institutului de Studii Sud Est Europene.
  În anul 1983, a obținut titlul științific de Doctor în istorie, cu teza "Stelele funerare din Moesia Inferior", sub conducerea științifică a prof. dr. acad. Dionisie M. Pippidi.
  A susținut conferințe la universitățile din Zürich, Basel, Geneva, Lausanne, Berna, Athena (Ecole Française d'Athènes), Athena, Paris-Sorbona, Berlin (Deutsches Archäologisches Institut), Kiel, Roma (Accademia di Romania), Sofia. A fost cadru didactic asociat al Universității „Ovidius din Constanța (2005-2008) și al Universității Naționale de Arte din București (2001-2004). Este conducător de doctorat, specialitatea istorie, în cadrul Academiei Române și membru al Societății Române de Studii Clasice. Istoric al artei grecești din bazinul Mării Negre^[3], al artei provinciale romane de la Dunărea de Jos și din Balcani, istoric al religiilor grecești și romane din bazinul Mării Negre. A susținut conferințe având ca teme istoria artei și religiei greco-romane la universități de prestigiu din Zürich, Basel, Geneva, Lausanne, Berna, Atena, Paris-Sorbona, Berlin, Kiel, Accademia di Romania din Roma, Sofia. A publicat articole și studii de specialitate în publicații precum „Pontica”, „Dacia”, „Studii Clasice”, „Cercetări de istorie și civilizație sud-est europeană”, „SCIVA”, „Dialogues d’histoire ancienne”, „Revue des études sud-est européennes”, „Archäologischer Anzeiger”, „Bulletin de Correspondance Héllenique”, „Jahrbuch des Deutschen Archäologischen Instituts”. 

  Maria Alexandrescu Vianu

  * 1943: Oskar Lafontaine (n. 16 septembrie 1943, Saarlouis-Roden) este un politician german de stânga. Între anii 1985-1998 a fost prim-ministru (germană: Ministerpräsident) al landului Saar din partea partidului SPD. La alegerile federale din 1990 a candidat la funcția de cancelar federal din partea partidului SPD. Între 1995-1999 a fost președintele SPD.
  După alegerile din anul 1998 a devenit ministru de finanțe în cabinetul Gerhard Schröder. Un an mai târziu, în martie 1999, a renunțat la toate funcțiile și a criticat guvernul cancelarului Schröder. În anul 2005 și-a dat demisia din SPD și a întemeiat un partid nou (WASG), radical socialist, care în 2007 s-a unit cu partidul PDS al comuniștilor din fosta RDG, formând noul partid Die Linke („Stânga”). 

  Oskar Lafontaine

  Oskar Lafontaine (2017)

  * 1947: Anatol Teslev (în rusă Анатолий Георгиевич Теслев; n. 15 septembrie 1947, Chișinău) este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal din Republica Moldova.
  * 1951: Reinier „René” van de Kerkhof (n. 16 septembrie 1951, Helmond, Olanda) este un fost jucător olandez de fotbal.
• 1951: Wilhelmus van de Kerkhof (n. 16 septembrie 1951, Helmond, Olanda) este un fost jucător olandez de fotbal.
• 1952: Philip Andre Rourke, Jr. (n. 16 septembrie 1952)^[2] cunoscut ca Mickey Rourke, este un actor, scenarist și fost boxer profesionist american, celebru pentru rolurile sale în filme de acțiune, dramă și thrillere.
  Pentru o perioada a părăsit și actoria și a intrat în lumea boxului profesionist. În 2005 însă Rourke și-a făcut din nou apariția pe marile ecrane odată cu rolul Marv din Sin City. Filmul Luptatorul (The Wrestler) i-a adus lui Rourke, după o absență considerabilă și o viață personală tumultoasă, Premiul Golden Globe în 2009 pentru Cel mai bun actor într-o dramă, BAFTA în același an pentru Cea mai bună prestație masculină, același premiu la Festivalul internațional de film din Toronto din 2008 și o nominalizare pentru Oscar, la aceeași categorie.
  În 2010 a apărut alături de Sylvester Stallone, Jason Statham, Jet Li, Dolph Lundgren, Eric Roberts, Bruce Willis și Arnold Schwarzenegger în producția regizată de Stallone, The Expendables. 

  Mickey Rourke

  Mickey Rourke la premiera filmului City Island în 2009 Căsătorit cu Debra Feuer (c. 1981–89) Carré Otis (c. 1992–98) Partener(ă) Anastassija Makarenko (2009–prezent)

• 1953: Manuel Luis Pellegrini Ripamonti (n. 16 septembrie 1953, Santiago, Chile) este un fost fotbalist celebru din Chile și actual antrenor care în prezent antrenează clubul chinezesc Hebei China Fortune.
• 1954: Mickey Rourke, actor american
• 1955: Dănuț Culețu (n. 16 septembrie 1955, Constanța, România) este un economist și om politic român, deputat ales în legislatura 2012-2016. Dănuț Culețu s-a născut în anul 1955, în Constanța. În 1974, a absolvit Colegiul Mircea cel Bătrân. Între 1979 și 1987 a fost economist în Cooperația de Consum. Între 1987 și 1991 a fost ofițer de cont la Banca de Investiții Constanța. După 1994, a lucrat în domeniul bancar, fiind managerul sucursalelor din Constanța ale mai multor bănci, ca BRD (1995-1998) și ING (1998-2005) și director la Elcomex Grup (2009-2010) și Marfin Bank România (2010). În 2010, a devenit campion internațional la tenis. În 1990, s-a înscris în Partidul Național Liberal (PNL). În 1991, a fost ales președinte al PNL Constanța, funcție pe care a deținut-o până în 1993. În perioada 1993-2005 a fost vice-președinte al PNL Constanța. În 2005, a fost numit prefect al Constanței, de către prim-ministrul liberal, Călin Popescu-Tăriceanu. A deținut această funcție până în 2009, perioada în care a realizat mai multe lucruri. În 2010, a demisionat din PNL, motivând rezultatul alegerilor filialei din Constanța. În 2012, s-a înscris în organizația non-guvernamentală, condusă de Mihai Răzvan Ungureanu, numită Inițiativa Civică de Centru-Dreapta (ICCD)^[1]. Mai apoi, s-a înscris și în Forța Civică, vehiculul electoral al ICCD la alegerile parlamentare din 2012. După un timp, a fost ales președinte al Forței Civice Constanța.^[2] El a susținut filiala județeană a Alianței România Dreaptă (ARD), coaliția electorală dintre PDL, FC și PNȚCD.
  La alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012, Dănuț Culețu a fost ales deputat, candidând din partea ARD în colegiul nr. 9 al județului Constanța, colegiu aflat în întregime în orașul Constanța. Din aprilie 2013, este vice-președintele Forței Civice, în Biroul Permanent Național. În 2014, Dănuț Culețu a demisionat din Forța Civică și a devenit membru PNL din februarie 2015. În cadrul activității sale parlamentar, Dănuț Culețu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Letonia, Republica Bulgaria și Republica Finlanda. Dănuț Culețu a inițiat 51 de propuneri legislative din care 3 au fost promulgate legi.
• 1956: David Copperfield (născut David Seth Kotkin, 16 septembrie, 1956, Metuchen, New Jersey) este un iluzionist american, descris de către Forbes ca fiind magicianul cu cel mai mare succes comercial din istorie.^[3] Show-urile sale de televiziune au câștigat 21 de Premii Emmy, dintr-un total de 38 de nominalizări. Cel mai bine cunoscut pentru combinația dintre povestire și iluzie, cariera de peste 30 de ani a lui Copperfield i-a adus 11 Guinness World Records,^[4] o stea pe Hollywood Walk of Fame,^[5] rangul de cavaler din partea Guvernului Francez.^[6][7] și a fost numit Legendă Vie a Bibliotecii Congresului SUA.^[8]
  Copperfield a vândut până acum mai mult de 40 milioane bilete la spectacolele sale și a avut încasări ce au depășit 4 miliarde de dolari, mai mult decât oricare alt entertainer din istorie. 
  Copperfield in April 2013
  
  

  Steaua lui David Copperfield pe Hollywood Walk of Fame
• Societatea Magicienilor Americani, "Magicianul secolului" și "Regele Magiei";
• 21 premii Emmy din 38 nominalizări;
• a primit premiul "A Living Legend" din partea "Library of Congress";
• primul magician în viață cu o stea pe Hollywood Walk of Fame;
• a primit gradul de cavaler din partea Guvernului Francez, primul acordat vreodată unui magician;
• a fost numit "Magicianul Anului" în 1980 și 1987, de Academy of Magical Arts;
• locul 80 în topul Forbes "The Celebrity 100" pe anul 2009, având câștiguri de 30 milioane de dolari. 

  David Copperfield

• 1957:  S-a nascut  la Campulung-Moldovenesc Anca Parghel, cântăreaţă şi profesoară de jazz din România; (d. 05.12.2008, Timisoara). Până în  1989, a predat canto, pian si improvizatie  la Liceul de Muzică din Suceava, în Bucuresti la Conservatorul de Muzică, în Belgia la Bruges si Namur (La Marlagne), la Hanovra, Ravensburg,  la Conservatorul din Leipzig, Munchen, Oldenburg, în Germania,  si Cleolaine  Workshops în Marea Britanie si la Chisinau. A cântat  la  mari  festivaluri de jazz începînd cu  1984 din Europa dar și în cluburi  de jazz din Romania, Bulgaria,  Germania, Belgia,  Austria si Elvetia. La 28 iunie 2008, Anca Parghel a fost internată în spital, fiind  diagnosticată cu un un cancer ovarian,  care se pare că era ereditar. a decedat la  5 decembrie 2008 2008 la Spitalul Județean din Timișoara și a fost înmormântată pe aleea Artiștilor din cimitirul Bellu din București.
  
• 1957: Maria Nagy (n. 16 septembrie 1957, Remetea, România) este o cântăreață de limbă maghiară din România. În 1969 la Casa de Cultură din Remetea, prima oară pe o scenă, cântă folclor și câteva melodii ale Margaretei Pâslaru. În 1976 cântă la „Festivalul Muzicii Tinere” cu Folk Group 5. În anul 1977, alături Folk Group 5, câștigă Marele Premiu al Festivalului organizat la Miercurea Ciuc.Prima apariție de Televiziune și Radio cu ocazia Festivalului Muzicii Tinere din M-Ciuc la emisiunea în limba maghiară TVR-cu redactor muzical Boros Zoltán, și respectiv Borbély Zoltán la Radio-Tg-Mureș. În martie 1978 selecționată de poetul Adrian Păunescu, împreună cu Folk Group 5, pentru Antena vă aparține. A urmat Școala Populară de Arte, la clasa profesoarei Florica Orăscu, în același an cu Gabriel Dorobanțu și Natalia Guberna. Primul disc cu melodii din repertoriul internațional cu text scris de Józsa Erika, înregistrate cu redactorul muzical Boros Zoltán a apărut în 1982 la Casa de discuri Electrecord.
• 1963: Hassan Hakmoun (în limba arabă: حسن حكمون) (n. 16 septembrie 1963 în Marrakech, Maroc) este un muzician gnaoua marocan, stabilit la Los Angeles, Statele Unite ale Americii. Începând cu anii 1990, el a fost influențat de muzicieni ca de exemplu Adam Rudolph și Don Cherry. El aliază muzica jazz și muzica gnaoua, incluzând ritmuri electronice. Hassan Hakmoun s-a născut în anul 1963, într-o familie de muzicieni din Marrakech, în Maroc. La vârsta de șapte ani, a fost inițiat în ritualurile, arta și folclorul tradiționale ale gnaoua. Populația gnaoua este fără îndoială urmașa foștilor sclavi aduși din Africa Neagră, în teritorii din Africa de Nord (Maroc, o parte din Algeria, Tunisia). Ea este organizată în frății religioase. 

  Hassan Hakmoun

  Hassan Hakmoun în timpul Jam Night la Ottawa Jazz Festival 2003.

  * 1965: Karl-Heinz Riedle (n. 16 septembrie 1965) este un fost fotbalist german, care a jucat pe postul de atacant.
• 1966: Florin Dumitrescu (n. 16 septembrie 1966, București) este un textier român, cunoscut și ca poet, prozator și publicist.^[1] A debutat în 1987 ca publicist, în presa studențească, și în literatură în 1997 cu volumul de poezie „Ana are mere. În 1992 încheie studiile de inginerie la Institutul Politehnic București și continuă cu studiul limbilor străine (italiană - franceză) la Universitatea București (1992-1996). Absolvă un stagiu Erasmus la Universitatea din Padova și un masterat în studii romanice la Universitatea București, unde predă (1996-1999) italiană, retorică și teoria argumentării.
  Din 1999 abandonează cariera universitară în favoarea unei activități mai intense în publicitate.
  Între 2010 și 2013, studiază antropologia cu prof. dr. Vintilă Mihăilescu (doctorat POSDRU la SNSPA, stagiu la Universitatea din Perugia). În iulie 2014 susține teza doctorală Supermarketizarea tradițiilor. 

  Poezie

  • „Megaviziuni” (grupaj) în Marfă (volum colectiv, alături de D.M. Cipariu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa, B.O. Popescu), Ed. Salut, București, 1996;
  • Ana are mere, Cartea Românească, București, 1997, ISBN: 973-23-0620-3 (Premiul de debut al ASB);
  • „Umbra lui Basho peste Lacul Titan” în Mică antologie a poeziei române, D.S. Boerescu, Ed. Regală, București, 1998;
  • ÎNcîntece, Vinea, București, 2010 (Premiul Tiuk! pentru poezie);
  • Grupaj în Cele mai frumoase poeme din 2010 (selecție de C. Komartin și R. Vancu), Tracus Arte, București, 2011;
  • „Furat la cîntare” (grupaj) în Marfă reîncărcată (volum colectiv, alături de D.M. Cipariu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa, B.O. Popescu), Brumar, Timișoara, 2012 ^[5];
  • „Bucătarul Ben” (poveste în versuri) în Ce poți face cu două cuvinte, Art, București, 2012.
  • Dodii, Vorpal/Nemira, București, 2016.
  • „Atlantida / Cîntece nemaiauzite” (grupaj) în DosArte. unfinished (volum colectiv, alături de D.M. Cipariu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa, B.O. Popescu, coord. de Mihai Zgondoiu), Euro Culturart, București,

  Proză

  • Schițe, povestiri și eseuri în săptămînalul B-24-FUN, 2005 – 2010;
  • „De ce ne chinuim bunicii” (schiță) în Cartea cu bunici, Humanitas, București, 2007;
  • „Fizică, chimie, istorie, geografie” (nuvelă) în Prima mea călătorie în străinătate, Art, București, 2010;
  • „Memoriile unui caras auriu” (nuvelă) în Primul meu job, Art, București, 2011 (volum îngrijit de Florin Dumitrescu);
  • „Pornograf la poligraf” (nuvelă) în Primul meu porno, Art, București, 2011;
  • „Cereale în zorii noștri luminoși” (schiță) în Prima dată, Art, București, 2013;
  • „Cine este Ghiocel” (poveste) în Cui îi e frică de computer, Art, București, 2013.

  Antropologie și studii culturale

  • Florin Dumitrescu, Bâlciul Universității. Descoperind spiritul târgoveț în Bucureștiul postsocialist. (ebook), Ed. Humanitas, București, 2013
  • „The Frivolous Revolution. Fair/Carnival Elements of Mărțișor in University Square Before and After 1990” (în engl. de F.C. Pîtea) în Brie, M.; Chirodea, F.; Țoca, C.V., European Public Policies. Instruments, Models and Behaviour in the Public Space, Editura Universității din Oradea, 2013
  • Florin Dumitrescu, Tradiții la superofertă. Între socoteala din agenție și cea de la raft, Ed. Cartier, Chișinău, 2015.
  • Florin Dumitrescu, Retorica sloganului. Manual de copywriting în limba română, Ed. Integral, București, 2019.

  Volume colective

  • Ce poți face cu două cuvinte, coord. de Liviu Papadima - Adina Popescu, Simona Popescu, Dan Sociu, Dan Stanciu, Grete Tartler, Florin Bican, Florin Dumitrescu, Matei Florian, Laura Grünberg, Ioana Nicolaie, Robert Șerban, Vlad Zografi, George Ardeleanu, Fanny Chartres, Adela Greceanu, Călin-Andrei Mihăilescu,Radu Paraschivescu, Doina Ruști; Ed. Art, 2012;
  • Prima dată, coord. de Laura Albulescu și Andra Matzal - Laura Albulescu, Ion Barbu, Mihai Barbu, Lavinia Braniște, Philip Ó Ceallaigh, Marius Chivu, Bogdan Coșa, Andrei Crăciun, Silviu Dancu, Gabriel H. Decuble, Raluca Dincă, Florin Dumitrescu, M. Duțescu, Șerban Foarță, Miron Ghiu, Adela Greceanu, Mugur Grosu, Bogdan Iancu, Florin Iaru, Vera Ion, Cristi Luca, Cosmin Manolache, Matei Martin, Andra Matzal, Marin Mălaicu-Hondrari, Dmitri Miticov, Dan Pleșa, Matei Pleșu, Antoaneta Ralian, Ana Maria Sandu, Dan Sociu, Ionuț Sociu, Elena Stancu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Robert Șerban, Cecilia Ștefănescu, Alex Tocilescu,Călin Torsan, Răzvan Țupa, Vlad Ursulean, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, Luiza Vasiliu, Constantin Vică, Elena Vlădăreanu; Ed. Art, 2013;
• 1968: Marco Antonio Muñiz (n. 16 septembrie 1968, New York, SUA^[1]) cunoscut mai bine după numele de scenă Marc Anthony, este un cântăreț american de origine portoricană, compozitor, actor și producător. Anthony este artistul cu cele mai mari vânzări de salsa tropical din toate timpurile.^[5] A primit de două ori premiul Grammy, de cinci ori premiul Grammy Latino și a vândut mai mult de 12 milioane albume în toată lumea.^[6] S-a căsătorit cu Jennifer Lopez în 2004, dar cuplul a anunțat separarea lor pe 15 iulie 2011. Divorțul lor a fost definitivat pe 18 iunie 2014. Filmografie. 

  An	Film	Rol	Note
  1988	East Side Story	Flaco
  1993	Carlito's Way	Cameo
  1994	Natural Causes	Marine Guard
  1995	Hackers	Agent Kee
  1996	Big Night	Cristiano
  1996	The Substitute	Juan Lucas
  1999	Bringing Out The Dead	Noel
  2001	In the Time of the Butterflies	Lio
  2004	Man on Fire	Samuel Ramos
  2007	El Cantante	Héctor Lavoe

  Marc Anthony

  Marc Anthony în 2009 la Casa Albă

  * 1970: Iuri Nikiforov (n. 16 septembrie 1970) este un fost fotbalist rus.
  * 1974: Mario Haas (n. 16 septembrie 1974) este un fost fotbalist austriac.
• 1975: Pest, solist vocal norvegian
• 1976: Elīna Garanča (pronunțat ga-ran-ča) (n. 16 septembrie 1976, Riga, URSS) este o mezzo-soprană letonă de mare succes internațional. E născută la 16 septembrie 1976 și a debutat în București în 1997. Este supranumită „La perfetta”. S-a născut în Riga, capitala Letoniei, într-o familie de muzicieni. În 1996 a intrat la Academia Letonă de Muzică, unde a studiat cantoul cu Sergej Martinov. Și-a continuat studiile la Viena, Austria, cu Irina Gavrilovici, și în SUA cu Virginia Zeani. Cariera ei de profesionistă a început în 1997 în cadrul unui turneu al Operei din Riga la București și Atena, Grecia, în rolul Giovannei Seymour din opera "Anna Bolena" de Donizetti. A cântat apoi la Teatrul de Stat al Turingiei de Sud din orașul Meiningen, Germania, după care a cântat și la Opera din Frankfurt. În 1999 a câștigat concursul Mirjam Helin Singing Competition în Helsinki, Finlanda.
  Primul succes mare internațional l-a avut în anul 2003 la Festivalul din Salzburg, Austria (Salzburger Festspiele) în rolul lui Annio din opera La clemenza di Tito de Mozart, dirijată de Nikolaus Harnoncourt. Imediat după acesta au urmat contracte și roluri importante, ca de exemplu Charlotte în opera Werther de Massenet și Dorabella în opera Così fan tutte de Mozart la Opera de Stat din Viena (2004), apoi iarăși Dorabella - la Paris (2005). În 2006 a cântat din nou în La clemenza di Tito, de data asta rolul lui Sesto. La 12 ianuarie 2008 Garanča și-a făcut debutul și la Metropolitan Opera ("MET") din New York, SUA, în rolul lui Rosina din opera "Bărbierul din Sevilla" (Il barbiere di Siviglia) de Rossini.
  Iată ce scrie jurnalistul Bernard Holland în ziarul The New York Times, despre debutul ei fulminant: "Ms. Garanca is the real thing (...) Modern singing techniques adapt with difficulty to Rossini’s early-19th-century emphasis on speed, lightness and athletic articulation, and Ms. Garanca was the only one onstage sounding completely comfortable. The lyric passages sang out; the episodes of racecourse delivery were fully in hand." ^[5] (în traducere: D-na Garanča este adevărata cântăreață. Tehnicile moderne de cântat se adaptează cu greu la viteza, ușurința și articulațiile atletice din operele lui Rossini de la începuturile secolului al XIX-lea, dar lui Garanča acestea i-au reușit deosebit de bine, fiind singura de pe scenă care a lăsat o impresie sonoră perfectă. Pasajele lirice le-a cântat excepțional, dar a stăpânit integral și episoadele de mare viteză.)
  Actualmente (2010) Garanča performează la MET în rolul principal din opera Carmen de Georges Bizet, bineînțeles în l. franceză.
  Este căsătorită cu dirijorul Karel Mark Chichon. 

  Elīna Garanča

  * 1978: Alina-Ștefania Gorghiu (n. 16 septembrie 1978, Tecuci, România), este un avocat și om politic român, fost președinte al Partidului Național Liberal. Până în anul 2004 a îndeplinit funcția de consilier local pentru București, sector 5. La alegerile legislative din 2008 a obținut un loc de parlamentar în Camera Deputaților în colegiul 22 din București.^[1] La alegerile din 9 decembrie 2012 a obținut un nou mandat în Parlament, fiind reprezentant al colegiului uninominal 22, București. În 2016 devine senator de Timiș. ^[2] La 18 decembrie 2014 a fost aleasă prima femeie, președinte al Partidului Național Liberal. A demisionat din funcția politică după alegerile parlamentare din 2016. 

  Alina Gorghiu

• 1978: Coco Brown (n. 16 septembrie 1978 în Toledo, Ohio) este o actriță porno americană. Ea este cunoscută sub nume diferite ca Cocoa Brown, Honey și Honey Love. 

  Coco Brown

  * 1979: Tramar Dillard (n. 16 septembrie 1979, Miami, Florida), cunoscut sub numele de scenă Flo Rida, este un rapper american. 

  Flo Rida

  Flo Rida în 2012

  * 1979: Keisuke Tsuboi (n. 16 septembrie 1979) este un fotbalist japonez.
• 1981: Kimberly Alexis Bledel (n. 6 septembrie 1981) este o actriță americană. Ea este cunoscută pentru serialul Fetele Gilmore în care a interpretat rolul Rory Gilmore. 

  Kimberly Alexis Bledel

  ortodoxă; Căsătorită cu Vincent Kartheiser (din 2014)

  * 1981: Alexandra Priscila do Nascimento (n. 16 septembrie 1981, în Limeira, São Paulo)^[2] este o handbalistă braziliană care joacă pentru echipa națională a Braziliei pe postul de extremă dreapta. Până în vara anului 2016, handbalista a evoluat la clubul românesc HCM Baia Mare. Începând din vara anului 2016, ea s-a transferat la echipa maghiară Váci NKSE
• 1984: Alexandra Presură (n. 16 septembrie 1984) este un deputat român, ales în 2016.
  * 1984: Ketevan „Katie” Melua (în georgiană: ქეთევან „ქეთი” მელუა, n. 16 septembrie 1984) este o cântăreață, muziciană și compozitoare originară din Georgia, naturalizată în Regatul Unit. 

  Katie Melua

  Katie Melua 2017

  * 1985: Dayro Mauricio Moreno Galindo (n. 16 septembrie 1985) este un fotbalist născut în Columbia care evoluează pe postul de atacant, în prezent legitimat la clubul Tijuana

* 1987: Dominique Kivuvu (n. 16 septembrie 1987, Amsterdam, Olanda) este un fotbalist angolezo-olandez care evoluează la echipa FC Oss pe postul de mijlocaș. De asemenea este și un component al echipei naționale de fotbal a Angolei.
* 1989: José Salomón Rondon Giménez (Caracas, Districtul Federal, Venezuela, 16 septembrie 1989), cunoscut în fotbal ca Salomon Rondon, este un fotbalist venezuelean care evoluează ca atacant la West Bromwich Albion din Premier League din Anglia. Este internațional cu  selecție de Venezuela.
* 1990: Mirza Hasanović (n. 16 septembrie 1990, Zvornik, Iugoslavia) este un fotbalist bosniac care evoluează pe postul de mijlocaș defensiv. În prezent este liber de contract
* 1992: Nicholas Jerry „Nick” Jonas (n. 16 septembrie 1992, Dallas, SUA) este un interpret, compozitor și actor american, cunoscut în principal pentru apartenența sa la formația Jonas Brothers, din care mai fac parte frații săi, Joe și Kevin. Nick este cel mai tânăr membru al formației. De mic, Nick Jonas și-a dorit să devină cântăreț, în 1999 lansând un album solo la care a lucrat împreună cu tatăl său.

În 2006, Nick și frații săi au lansat primul album, intitulat It's about time.

În 2005, la vârsta de 14 ani, când a fost diagnosticat cu tipul 1 de diabet, Nick a declarat: „Imediat după ce am ieșit din spital am avut un concert; vestea nu m-a împiedicat atunci, nu o face nici acum și nu o va face niciodată!”.

Nick cântă la chitară (acustică și electrică), tobe și pian. Joacă baseball, tenis, compune cântece și colecționează carduri de baseball. Nick Jonas a fost implicat într-un scandal în 2007, atunci când Miley Cyrus i-a trimis acestuia poze intime, fotografii pe care un hacker le-a făcut publice pe internet. Situația creată a afectat atât reputația lui Miley Cyrus, cât și a trupei Jonas Brothers.

În 2010, Nick Jonas a lansat propriul album., cu ajutorul trupei Nick Jonas and The Administration.

Nick Jonas a fost diagnosticat cu diabet zaharat (de tip I insulino-dependent), din a cărui cauză a leșinat în timpul unui concert. Ca urmare, Nick a creat o fundație pentru ajutorarea copiilor diabetici.De asemenea a și donat 35 de mii de dolari pentru 3 orfelinate din Los Angeles. 

Nick Jonas

VA URMA PARTEA A DOUA