MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU  MIERCURI 18 SEPTEMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!

Vă invit să lecturați materialele selecționate și prezentate de mine.

Mulțumesc pentru atenție și vă doresc o zi minunată în compania lor!
Pentru a fi siguri că găsiți aceste materiale căutați-mă oricând la adresa dicuoctavian.blogspot.com. Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 18 Septembrie

Evenimente

·         14: Tiberius este confirmat ca împărat roman de Senatul Roman în urma morții naturale al lui Augustus. Tiberius Caesar Augustus, născut Tiberius Claudius Nero (16 noiembrie 42 î.Hr. – 16 martie 37) al doilea împărat roman și a domnit de la moartea lui Augustus în anul 14 până la moartea sa în 37. Augustus Octavian Caesar (n. 23 septembrie 63 î.Hr., Roma — d. 19 august 14 d.Hr., Nola), cunoscut anterior drept Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deși a păstrat înfățișarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile și a adus o eră de pace, prosperitate și măreție imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de Augustus, pe care l-a luat în 27 î.Hr.

·         96: Împăratul roman Domițian este asasinat în urma unei conjurații de palat. Va fi succedat de Nerva. Marcus Cocceius Nerva (n.8 noiembrie 30- 27 ianuarie 98), împărat roman. Membru de vază al senatului, este proclamat împărat la asasinarea lui Domitian (la 18 septembrie 96)de către prefectul pretorilor. Nerva a fost prima dintre cele “cinci împărați buni”, și primul scare a adoptat  un moștenitor provenit din afara din familiei sale.  El a  dispus construirea de  apeducte și hambare  pentru a îmbunătăți aprovizionarea cu apa alimente a Romei. În scurta sa domnie, Nerva,  jurist și om de litere apreciat, încearcă să restabilească prestigiul senatului și să reabiliteze victimele persecuțiilor predecesorului său. La  27 octombrie 97  îl adoptă și-l desemnează coregent și succesor la tron pe Ulpius Traianus, guvernatorul provinciei Germania Superior, unul dintre cei mai talentați generali ai Imperiului.

·         324: Constantin cel Mare l-a învins pe Licinius în bătălia de la Chrysopolis, bătălie ce a adus Imperiul Roman sub controlul lui, și în cele din urmă a dus la creștinarea acestuia. Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 272 – d. 22 mai 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, Împărat Roman între 306 și 337. Flavius Galerius Valerius Licinianus Licinius (n. ca. 250, Romuliana, azi Zaječar, Serbia – d. 325, Thessalonica) împărat roman din 308 până în 324.

·         1180: Filip al II-lea (Philippe Auguste), devine rege al Franței; (21 august 1165 – 14 iulie 1223). A fost fiul regelui Frantei  Ludovic al VII-lea, din dinastia Capetienilor și a celei de-a treia soții a acestuia, Adela de Champagne . Filip  si-a  extins regatul și  a sporit influența monarhiei franceze in Europa.

·         1454: In batalia de la Konitz ( Chojnice ), in timpul razboiului de treisprezece ani, oastea Cavalerilor Teutoni zdrobeste  armata Regatului Polonez, comandata de regele Cazimir al IV-lea.

·         1502: Cristofor Columb ancoreaza in Honduras. Este al patrulea si ultimul sau voiaj spre Continentul American. Cristofor Columb (n. între august și octombrie 1451 – d. 20 mai 1506) navigator italiano-spaniol. A navigat spre vest, pe Oceanul Atlantic, în căutarea unei rute spre Asia, dar și-a câștigat reputația descoperind un nou continent, America, în perioada precolumbiană fiind cunoscută numai Lumea Veche.

·         1538:  S-a încheiat prima domnie în Moldova a voievodului Petru Rareş. Petru al IV-lea Rareș (n. 1483- d. 1546) a fost domnitor al Moldovei de două ori: 20 ianuarie  1527-18 septembrie  1538  și 19 februarie  1541 – 3 septembrie 1546. Petru al IV-lea Rareș (n. 1483- d. 1546) a fost domnitor al Moldovei de două ori: 20 ianuarie  1527-18 septembrie  1538  și 19 februarie  1541 – 3 septembrie 1546. A urmat în linii mari politica internă și externă stabilită de tatăl său. Domnia lui Petru Rareș a reprezentat o epocă însemnată din istoria Moldovei, cu lumini și umbre, cu ambiții poate prea mari pentru fiul lui Ștefan cel Mare, care s-a dorit neatârnat față de Poarta Otomană, ceea ce nu i-a reușit întru totul, cât și față de Polonia, ceea ce i-a izbutit însă pe deplin. Caracterizarea făcută de cronicarul Grigore Ureche i se potrivește în mare măsură: „Cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă celui Bun, că întru tot simăna tatâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, țara și moșiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea. Almintrilea de stat era om cuvios și la toate lucrurile îndrăznețu și la cuvântu gata, de-l cunoștea toți că ieste harnic să domnească țara.” Petru Rareș a murit la 3 septembrie 1546.

·         1600: Batalia de la Miraslau. Mihai Viteazul a fost infrant de catre ostile generalului austriac Basta, unite cu cele unguresti. Batalia a avut loc dupa ce in Dieta de la Turda, convocată de Ştefan Csáki (care dorea el însuşi să devină principe al Transilvaniei) la 23 august/2 septembrie 1599, s-a hotărât recunoaşterea autorităţii împăratului german Rudolf al II- lea  (1576 – 1612), considerându-se stăpânirea lui Mihai în Transilvania ca nelegitimă. Nobilii maghiari au cerut  ajutorul generalului Giorgio Basta, care răspunde prompt chemării. de asemenea,oraşele săseşti şi-au declarat sprijinul faţă de răsculaţi. Cavaleria şi trupele maghiare îl părăsesc pe Mihai şi trec în tabăra nobilimii. Ajutoarele venite din Muntenia sunt oprite de braşoveni la 2/12 septembrie şi 4/14 septembrie 1599. În timp ce Mihai Viteazul dispunea de cca. 10.000 – 12.000 de oameni („oaste de strânsură”), armata nobilimii, aliată cu cea a lui Basta, era formată din  aprox. 18.000 de oameni (din care 6.000 de cavaleri germani şi flamanzi, purtători de cuirase, şi muschetari valoni şi francezi). Infrângerea este catastrofală, 4.000 dintre oamenii săi au murit, iar domnul Mihai, pentru a se salva, trece Mureşul, pornind spre Alba Iulia. Cu ajutor muntean reuşeşte să recupereze  tezaurul din capitala Transilvaniei şi, în contextul pătrunderii oştilor polone în Moldova şi Ţara Românească, trece munţii pentru a-şi apăra ţara.

·         1714:  George I ajunge în Marea Britanie pentru prima dată de când a devenit rege, de la 1 august. George I, în engleză George Louis, (n. 28 mai/7 iunie 1660, Hanovra — d. 11/22 iunie 1727, Osnabrück) prinț elector al Sfântului Imperiu Roman, primul rege al Marii Britanii și al Irlandei din Casa de Hanovra, din 1 august 1714 până la moartea sa.

·         1739: In urma Pacii de la Belgrad,  Imperiul Habsburgic restituie Oltenia, care este  reincorporata Tarii Romanesti. Pacea  punea capăt conflictului care durase timp de 2 ani (1737-1739), în care  habsburgii  aliati cu Rusia au luptatt împotriva Imperiului Otoman. Prin acest tratat, habsburgii cedau  Serbia de Nord si Belgradul , iar Oltenia ocupată în 1718 in urma  Tratatului de la Passarowitz,  era retrocedata Tarii Romanesti (controlată de otomani ), stabilindu-se  linia de demarcație intre cele doua imperii de-a lungul râurilor  Sava si Dunare.

·          1793: Presedintele SUA, George Washington, a pus piatra de temelie a Capitoliului, devenit astazi simbol al politicii americane si al libertatii acestei natiuni. Capitoliul Statelor Unite ale Americii, conform originalului din engleză, [The] United States Capitol, este o clădire care servește ca sediu al guvernului pentru Congresul Statelor Unite ale Americii, ramura legislativă a guvernului federal al Statelor Unite ale Americii. Clădirea se găsește în Washington, D.C., în vârful colinei cunoscută sub numele de Capitol Hill, la capătul vestic al National Mall. Deși astăzi Capitoliul nu este centrul geografic al District of Columbia, clădirea Capitoliului se găsește la originea, în sens matematic, a construirii sferturilor în care este împărțit Districtul Federal Columbia. Oficial, ambele laturi de est și de vest ale Capitoliului sunt curent denumite „fornturi” (conform, „fronts”). Istoric, partea estică a clădirii („the east front”) a fost partea clădirii care inițial a fost desemnată pentru sosirea vizitatorilor, dar și a demnitarilor.

·         1809: Se redeschide "The Royal Opera House " numită pe atunci Theatre Royal cu premiera Macbeth, de William Shakespeare.

·         1851: A apărut prima ediție a ziarului american The New York Times sub titlul "The New York Daily Times". Ziarul a obținut 98 de premii Pultzer până în anul 2008 și a avut un tiraj de aproximativ 1 milion de exemplare în anul 2007

·         1872: Regele Oscar al II-lea accede la tronul Suediei-Norvegiei. Oscar al II-lea (21 ianuarie 1829 – 8 decembrie 1907), născut Oscar Frederik a fost rege al Norvegiei din 1872 până la 1905 și rege al Suediei din 1872 până la moartea sa. Al treilea fiu al regelui Oscar I al Suediei și al Josephinei de Leuchtenberg. Prin mama sa, a fost descendent al regelui Gustav I al Suediei.

·         1879: A avut loc, la București, prima vizită oficială a principelui Bulgariei, Al. de Battenberg. (18/30 septembrie - 25 septembrie/7 octombrie). Alexandru de Battenberg (5 aprilie 1857 – 23 octombrie 1893) primul prinț (knyaz) al Bulgariei moderne și a domnit din 29 aprilie 1879 până în 7 septembrie 1886

·         1883: S-a inaugurat, la Bucuresti, “Expozitia cooperatorilor din tara”, exclusiv cu produse mestesugaresti autohtone.

·         1903: S-au desfăşurat primele curse de motociclism din ţara noastră, pe velodromul de la şosea (18.09/1.10).

·         1904: A apărut, la București, până în anul 1930, săptămânalul umoristic "Furnica".

·         1911: Are loc premiera filmului Amor fatal (dramă sentimentală aranjată pentru cinematograf), un film românesc în regia lui Grigore Brezeanu in care acesta a fost totodată și scenarist, și actor. Presa vremii a catalogat producția drept„cinematografierea uneia dintre cele mai celebre piese din repertoriul Teatrului Național”, însă aceasta nu a putut fi identificată nici până astăzi. Neamțu-Ottonel susține însă că filmul ar fi fost pur și simplu filmarea unui spectacol, într-o grădină de vară, care adunase mult public. Protagoniștii principali au fost Tony Bulandra și Lucia Sturdza. Grigore Brezeanu (n. 1 august 1891, comuna Micșunești-Greci, județul Ilfov – d. 1919, Cluj) regizor, scenarist și interpret român de film. Lucia Sturdza-Bulandra (n. 25 august 1873, Iași – d. 19 septembrie 1961, București) renumită actriță de teatru din România. Tony Bulandra (n. 13 martie 1881, Tîrgoviște – d. 5 aprilie 1943, București) a fost un renumit actor român, elev al lui Constantin I. Nottara. Tony Bulandra a fost căsătorit cu Lucia Sturdza-Bulandra (1873 – 1961). Presa vremii: „Unii dintre cei mai buni actori ai noștri au jucat pentru cinematograf și un film în care ei figurează și se reprezintă. Acest film e interesant numai fiindcă figurează în el actorii noștri, nu și prin felul în care ei joacă. Dacă acești artiști — am spus doar că sunt printre cei mai buni pe care-i avem — au totdeauna succes când apar pe scenă, nu tot așa se întâmplă și când e vorba de performanța lor cinematografică.” ( Ziarul L’Independence Roumaine – 7/20 octombrie 1911).

·         1914: S-a încheiat Acordul secret ruso-român prin care Rusia, în schimbul neutralității prietenoase a României, recunoștea dreptul țării noastre asupra teritoriilor locuite de români aflate în Austro-Ungaria. (18 septembrie/1 octombrie)

·         1928 - Zborul primului avion cu motor diesel.

·         1931: A început agresiunea Japoniei împotriva Chinei. Acțiunile agresive ale Japoniei au drept rezultat ocuparea în mai puțin de cinci luni a întregului teritoriu al Chinei de nord-est.

·         1938: A fost inaugurat Mausoleul de la Mărăşeşti, România. În interiorul monumentului se află osemintele a 5.073 de eroi (3.000 de ostaşi neidentificaţi, 1974 de ostaşi identificaţi, 97 de ofiţeri şi 2 preoţi).

·         1947: Inaugurarea Teatrului “Lucia Sturdza Bulandra” din Bucureşti cu piesa “Insula” de Mihail Sebastian (regia lui Mihai Şeptilici, distribuţia: Jules Cazaban, Beate Fredanov, Ion Lucian. Teatrul Bulandra din București a fost înființat în anul 1947 iar primul director a fost Lucia Sturdza Bulandra. În perioada 1963 – 1972, Liviu Ciulei a fost director al teatrului, iar din anul 2002 teatrul Bulandra este condus de regizorul Alexandru Darie. Începând din anul 1991, Teatrul Bulandra este membru al Uniunii Teatrelor din Europa, o asociație fondată în martie 1990. În prezent, activitatea teatrală se desfășoară în două săli, sala „Liviu Ciulei” (renovată în 2002), aflată în apropierea cheiului Dâmboviței și sala „Toma Caragiu” (renovată în 2003), situată în apropierea parcului „Grădina Icoanei”. Inițial, teatrul s-a numit Teatrul Municipal, apoi Teatrul Lucia Sturdza Bulandra iar în prezent se numește Teatrul Bulandra. Clădirea Izvor era sediul central al teatrului, unde se află sala de spectacole și administrația teatrului. Sala de pe strada Icoanei era înainte de război sala de spectacole a Școlii Centrale de Fete. După naționalizare, a fost trecută în patrimoniul statului sub numele de sala Filimon Sârbu. Ulterior, această sală a primit numele de „Toma Caragiu”, în memoria marelui actor român. În 2011 sala „Izvor” a primit numele de „Liviu Ciulei”, în memoria regizorului, actorului și directorului teatrului Bulandra.

·         1951: Premiera în S.U.A. a filmului Un tramvai numit dorință, realizat după piesa cu același titlu a dramaturgului american Tennessee Williams. Filmul a fost regizat de Elia Kazan, care a fost și regizorul piesei de teatru montată pe Broadway.

·         1952: Charlie Chaplin a părăsit Statele Unite pentru o călătorie în Europa și nu a putut intra înapoi în SUA la ordinul lui J. Edgar Hoover, directorul FBI. Charles (Charlie) Spencer Chaplin (n. 16 aprilie 1889, Londra, Marea Britanie, d. 25 decembrie 1977, Vevey, Elveția.) actor și regizor englez. Este considerat a fi unul dintre cele mai mari staruri de cinema din secolul XX. Cele mai renumite filme ale sale sunt City Lights (Luminile orașului), Modern Times (Timpuri noi) și The Great Dictator (Marele dictator).

·         1954: A fost înfiinţată Compania TAROM prin încetarea activităţii TARS (Transporturi Aeriene Româno-Sovietice). În decurs de 6 ani compania a reușit să se conecteze la princiaplele capitale europene. Încă 6 ani au trebuit până la primul zbor transatlantic iar din 1974,TAROM a organizat zboruri către New York si Australia, via Calcutta. Aeroportul Internațional JFK din New York și spre Australia  la Sydney, via Calcutta.

·         1959:  Crearea Curţii Europene a Drepturilor Omului pe lângă Consiliul Europei la Stasbourg, instituţie fondată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu scopul de a asigura respectarea obligaţiilor care rezultă din aceasta de către statele contractante. La 3.11.1998, a fost inaugurată la Strasbourg, noua Curte Europeană a Drepturilor Omului.

·         1974: A fost inaugurat, la Sfântu Gheorghe, județul Covasna, Monumentul Ostașului Român.

·         1981: A fost abolită în Franţa, pedeapsa cu moartea.

·         1988: La a XXIV-a ediţie a Jocurilor Olimpice de la Seul, delegaţia României a cucerit 7 medalii de aur, 11 de argint şi 6 de bronz.

·         1990: Este înfiinţat de profesorul Jean Lupu, cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, Corul  de copii şi tineret „Symbol“ al Patriarhiei Române. Corul „Symbol” a cântat pe scenele Sălii Palatului, Radiodifuziunii Române, Ateneului Român, a Operei Naţionale, Universităţii Naţionale de Muzică, Palatului Parlamentului, Palatului Cotroceni, Uniunii Compozitorilor, diferitelor universităţi, precum şi în numeroase catedrale şi biserici din capitală şi din ţară. De remarcat si faptul ca Filarmonica „George Enescu” include în fiecare stagiune a sa cel puţin un concert al corului „Symbol”.

·         1997: A intrat în vigoare Convenția ONU asupra interzicerii folosirii, stocării, producerii și transferului de mine antipersonal.

·         1998: S-a înființat ICANN, o organizație non-profit care se ocupă cu asignarea numelor de domenii și a adreselor IPîn Internet.

Nașteri

·         53: Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 8 sau 9 august 117 Selinus Cilicia), Împărat Roman între 98-117, a fost al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă.

Titlul său complet era IMPERATOR • CAESAR • DIVI • NERVAE • FILIVS • MARCVS • VLPIVS • NERVA • TRAIANVS • OPTIMVS • AVGVSTVS • FORTISSIMVS • PRINCEPS • GERMANICVS • DACICVS • PARTHICVS • MAXIMVS.

Marcus Ulpius Traianus pe un aureus emis, în 115, sub fiul acestuia, Marcus Ulpius Nerva Traianus: Revers: circular: DIVVS • PATER TRAIANVS^[4], în centru: bustul drapat al tatălui împăratului Traian, spre dreapta. Avers (fără imagine): circular: IMP TRAIANO AVG GER DAC P M TR P COS VI P P^[5], bust laureat și drapat, văzut din spate.

Traian a fost fiul lui Marcus Ulpius Traianus, un proeminent senator și general dintr-o familie romană faimoasă (Ulpii). Familia s-a stabilit în provincia Baetica, în Spania de azi, cândva spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Punic, iar Traian a fost doar unul din membrii familiei Ulpii, familie care a continuat și după moartea sa.

S-a născut pe 18 septembrie 53, în orașul Italica, din provincia romană Hispania. Tânăr fiind, a urcat în ierarhia armatei romane, luptând în cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, în zona Rinului. A luat parte la războaiele lui Domițian împotriva germanilor și era unul dintre cei mai mari comandanți militari ai imperiului când Domițian a fost ucis în 96.

Renumele său i-a servit în timpul succesorului lui Domițian, Nerva, care era nepopular în cadrul armatei și avea nevoie de cineva ca să obțină sprijinul legiunilor. A obținut acest sprijin prin numirea lui Traian ca fiu adoptiv al său și succesor, în toamna anului 97 (27 octombrie). Viitorul împărat Hadrian i-a adus vestea lui Traian despre adopție, obținând astfel bunăvoința lui Traian pentru restul vieții sale. La moartea lui Nerva pe 27 ianuarie 98, Traian i-a succedat fără nici un incident, fiind respectat de supuși. Astfel primul roman ne-italian a devenit împărat.

Noul împărat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat prin guvernarea pașnică și fără vărsare de sânge, spre deosebire de domnia lui Domițian. A eliberat cetățenii romani care fuseseră închiși pe nedrept de Domițian și a returnat proprietăți confiscate. Popularitatea sa a ajuns să fie atât de mare încât Senatul Roman i-a acordat lui Traian titlul de optimus, adică „cel mai bun”.

Dar Traian a rămas în istorie și pentru luptele sale. În 101, a lansat o expediție în regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre și l-a forțat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes și a primit titlul de Dacicus Maximus.

Totuși, la scurt timp, Decebal a adus iarăși probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăște să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, și reușesc să cucerească Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmizegetusa fiind distrusă. Decebal s-a sinucis, iar în locul capitalei distruse Traian a construit un nou oraș, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. A hotărât să colonizeze Dacia cu romani și a anexat-o ca provincie romană.

Cam în același timp, regele Nabateei a murit. El a lăsat moștenire regatul său lui Traian, în timp ce Dacia era cucerită, iar imperiul a câștigat astfel ceea ce va deveni provincia Arabia Petrea (sudul Iordaniei de azi și o mică parte din Arabia Saudită).

Pentru următorii șapte ani Traian a domnit ca un împărat civil. În acest timp a corespondat cu Pliniu pe tema creștinilor, spunându-i în principiu că îi va lăsa în pace atât timp cât nu-și vor practica religia în public. A construit câteva noi clădiri, monumente și drumuri în Italia și Iberia natală. Magnificul forum, ce adăpostește și Columna lui Traian, care amândouă au fost ridicate pentru a comemora victoriile din Dacia, se mențin în Roma până în zilele noastre, așa cum se menține și arcul de triumf din Mérida.

Aureus (19 mm diametru; 7,13 grame), atelierul monetar din Roma, cca 112-115. Avers, circular: IMP TRAIANO AVG GER DAC P M TR P COS VI P P, bust laureat, drapat și în armură, spre dreapta;
Revers: Arcus Traiani (Arcul de Triumf al lui Traian) din Forul lui Traian^[6]. În exergă: FORVM TRAIAN[A].

În 113 s-a îmbarcat pentru ultima campanie, provocat fiind de decizia Parției de a pune un rege pe tronul Armeniei, un regat asupra căruia cele două mari imperii au împărțit hegemonia încă de pe timpul lui Nero. Traian a ajuns primul în Armenia, l-a detronat pe regele existent și a anexat regatul la Imperiul roman. Apoi și-a îndreptat atenția către sud, către Parția, cucerind Babilonul, Seleucia și în final Ctesiphon, capitala Armeniei, în 116. A continuat să meargă către sud, către Golful Persic, a declarat Mesopotamia drept nouă provincie a imperiului, și s-a plâns că e prea bătrân pentru a-i călca pe urme lui Alexandru cel Mare.

Imperiul Roman în timpul lui Traian

Și totuși nu s-a oprit aici. Mai târziu, în anul 116, a trecut munții Khuzestan din Persia și a cucerit marele oraș Susa. L-a detronat pe regele Parției Chrosoes și și-a urcat pe tron propria marionetă, pe Parthamaspates. Imperiul Roman nu va mai înainta niciodată atât de mult spre est.

La acest moment sorții războiului precum și propria-i sănătate, l-au trădat. Cu orașul-fortăreață Hatra de pe râul Tigru în spatele său, a continuat să reziste atacurilor romane. Evreii s-au răsculat, la fel și populația Mesopotamiei. Traian a fost astfel forțat să-și retragă armatele pentru a înăbuși revoltele. Traian vedea acest lucru ca pe un amănunt minor, dar nu a mai apucat să conducă o armată pe câmpul de bătălie.

Târziu în 116, pe când se odihnea în provincia Cilicia și plănuia încă un război împotriva Parției, Traian s-a îmbolnăvit. Sănătatea i s-a înrăutățit în primăvara și vara lui 117, până când la 9 august a murit. Pe patul de moarte l-a numit ca succesor pe Hadrian. Acesta, devenind împărat, a returnat Mesopotamia Parției. Toate celelalte teritorii cucerite de Traian au fost păstrate.

Cenușa împăratului a fost depusă în încăperea de la baza columnei lui Traian (columnă ce fusese ridicată atât pentru a comemora victoriile împăratului, fiind o adevărată istorie gravată în piatră, cât și pentru a-i servi ca mausoleu). O inscripție de la intrarea în interiorul columnei, oarecum criptică, deoarece o parte a textului a dispărut, are următorul cuprins:

Senatus populusque Romanus imp. Caesari divi Nervae f. Nervae Traiano Aug. Germ. Dacico pontif. Maximo trib. pot. XVII imp. VI p.p. ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tant[is oper]ibus sit egestus.^[7]

Pentru următoarea perioadă, oricărui împărat nou, chiar și a celui al Imperiului Bizantin, i se ura în Senat să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică "mai fericit ca Augustus și mai bun ca Traian". Spre deosebire de alți conducători din istorie, reputația lui Traian a rămas nepătată timp de mai mult de 1900 de ani.

Unii văd în Traian un exemplu al acceptării din partea Romei a idealurilor de pe cuprinsul imperiului, în timp ce alții consideră ascensiunea unui spaniol la tronul Romei ca fiind începutul sfârșitului adevăratei societăți romane antice.

Traian

Împărat Roman

Bust în marmură al lui Traian. Părinți Marcus Ulpius Traianus[*][1][2] Marcia  Frați și surori Ulpia Marciana[1]  Căsătorit cu Pompeia Plotina[3]  Copii Hadrian (adoptat)

·         1434: Eleanor a Portugaliei, soția lui Frederic al III-lea, Împărat Roman (d. 1467)

·         1587: Francesca Caccini, compozitoare și interpretă italiană (d. 1640)
* 1620: Albert al II-lea sau al V-lea de Brandenburg-Ansbach (18 septembrie 1620 – 22 octombrie 1667) a fost prinț german, margraf de Ansbach din 1634 până la moartea sa.
Născut la Ansbach, Albert a fost al doilea fiu al Margrafului Joachim Ernst de Brandenburg-Ansbach (1582–1625) și a soției acestuia, Sophie (1594–1651), fiica contelui Johann Georg de Solms-Laubach. În 1625, după decesul tatălui său, el a fost succedat de fratele mai mare al lui Albert, Frederic al III-lea, inițial sub regența mamei lor. În 1634 Frederic a fost ucis în Războiul de Treizeci de Ani fără să aibe moștenitori. A fost succedat de Albert, sub regența mamei sale deoarece Albert avea 14 ani.

La 31 august 1642, la Stuttgart, el s-a căsătorit cu Henriette Louise (1623–1650), fiica lui Louis Frederic, Duce de Württemberg-Montbéliard. Cuplul a avut următorii copii:

• Sophie Elisabeth (n./d. 1643)
• Albertine Luise (1646–1670)
• Sophie Amalie (n./d. 1649)

S-a recăsătorit la 15 octombrie 1651 la Oettingen, cu Sophie Margarete (1634–1664), fiica lui Joachim Ernst, Conte de Oettingen-Oettingen. Cuplul a avut următorii copii:

• Luise Sophie (1652–1668)
• Johann Frederic, Margraf de Brandenburg-Ansbach (1654–1686); s-a căsătorit în 1673 cu Prințesa Johanna Elisabeth de Baden-Durlach (1651–1680); în 1681 s-a căsătorit a doua oară cu Prințesa Eleonore de Saxa-Eisenach (1662–1696)
• Albrecht Ernst (1659–1674)
• Dorothea Charlotte (1661–1705); s-a căsătorit în 1687 cu Ernest Louis, Landgraf de Hesse-Darmstadt (1667–1739)
• Eleonore Juliane (1663–1724); s-a căsătorit în 1682 cu Frederic Carl, Duce de Württemberg-Winnental (1652–1698)

S-a căsătorit pentru a treia oară la 6 august 1665 la Durlach, cu Christine (1645–1705), fiica lui Frederic al VI-lea, Margraf de Baden-Durlach. Nu au avut copii.

Albert al II-lea

Margraf de Brandenburg-Ansbach

Portret al lui Albert de Benjamin Block, 1643 Căsătorit(ă) Henriette Louise de Württemberg-Mömpelgard Sophie Margarete de Oettingen-Oettingen Christine de Baden-Durlach Familie nobilă Casa de Hohenzollern Tată Joachim Ernst, Margraf de Brandenburg-Ansbach Mamă Contesa Sophie de Solms-Laubach

* 1676: Ducele Eberhard Ludwig (18 septembrie 1676 – 31 octombrie 1733) a fost al 10-lea duce de Württemberg, din 1692 pâînă în 1733.

Eberhard Ludwig von Württemberg

Eberhard Ludwig s-a născut la Stuttgart și a fost al treilea copil al Ducelui Wilhelm Ludwig de Württemberg și a soției acestuia, Magdalena Sibylla de Hesse-Darmstadt. După moartea timpurie și neașteptată a tatălui său în 1677, curtea regală a decis să acorde regența unchiului său, Frederic Karl, Duce de Württemberg-Winnental.

În 1693, împăratul Leopold I l-a numit Duce de Württemberg pe tânărul de aproape 17 ani Eberhard Ludwig. Proaspătul duce nu arăta interes pentru treburile guvernamentale. El a fost desctis de contemporanii săi drept superficial și influențabil. Cel mai important, comportamentul său a condus la soarta politică a țării sale, aceasta fiind decisă în mare măsură de către consiliul său. Ducele a preferat vânătoarea și a lăsat administrația țării sale în mâinile consilierilor săi. În 1697, s-a căsătorit cu Joanna Elisabeth de Baden-Durlach.

Cu puțin timp înainte de 1700, el l-a vizitat pe regele Ludovic al XIV-lea al Franței la Palatul Versailles și a planificat să transforme Württemberg într-un stat absolutist. El a crescut taxele, însă finanțele au rămas în continuare un obstacol. În 1704, el a pus bazele Palatului Ludwigsburg. Pentru a economisi bani, el a permis lucrătorilor să locuiască în jurul palatului timp de 15 ani fără taxe. Mai târziu, orașul Ludwigsburg s-a dezvoltat din aceste rețedințe.

Începînd cu 1711, Eberhard Ludwig a petrecut tot mai mult timp la Ludwigsburg, de obicei în compania metresei sale, Wilhelmine von Grävenitz, cu care s-a căsătorit în 1707. Din cauza presiunilor exercitate de împărat, căsătoria a trebuit să fie anulată rapid iar Grävenitz a plecat în exil. Eberhard Ludwig a urmat-o în Elveția, unde au stat până în 1710. După ce s-a căsătorit cu un alt bărbat, Graf von Würben, Wilhelminei i s-a permis să se întoarcă la curtea ducală. Timp de peste două decenii, Grävenitz a avut o influență puternică asupra guvernului țării. Ea a fost cea care, împreună cu Eberhard Ludwig, a mutat capitala ducatului de la Stuttgart la Ludwigsburg. Ducesa Joanna Elisabeta de Baden-Durlach a rămas în palatul regal din Stuttgart.

Decesul timpuriu al fiului lui, în 1731, a amenințat să treacă Württemberg liniei catolice secundare. Din cauza acestui pericol, Ducele Eberhard Ludwig a rupt legătura cu Wilhelmine de Grävenitz și a sperat să conceapă un moștenitor legitim cu soția sa, Johanna Elisabeth. Vârsta înaintată a cuplului și decesul iminent al Ducelui la 31 octombrie 1733 au zădărnicit acest plan.

Eberhard Ludwig, Duce de Württemberg

berhard Ludwig, Duce de Württemberg Căsătorit(ă) Joanna Elisabeth de Baden-Durlach Wilhelmine von Grävenitz Urmași Friedrich Ludwig de Württemberg Familie nobilă Casa de Württemberg Tată Wilhelm Ludwig, Duce de Württemberg Mamă Magdalena Sibylla de Hesse-Darmstadt

·         1709: S-a nascut Samuel Johnson, autor și lexicograf englez (d. 1784). Samuel Johnson, sau Dr Samuel Johnson, născut la 7 septembrie (sau la 18 septembrie stil nou) 1709 și mort la 13 decembrie 1784, este unul din principalii autori ai literaturii engleze din secolul XVIII: poet, eseist, bibliograf; lexicograf și de asemenea unul dintre cei mai fini critici ai acestei literaturi. A fost editor al operelor lui Shakespeare și al revistelor The Rambler și The Idler. A fost ultimul mare reprezentant al clasicismului englez prin a cărui operă a dominat viața literară a Angliei acelei epoci.
* 1718: Arhiducesa Maria Anna Eleanor Wilhelmina Josepha de Austria (18 septembrie 1718 – 16 decembrie 1744) a fost Arhiducesă de Austria prin naștere și Prințesă de Lorena prin căsătorie. A fost sora mai mică a împărătesei Maria Tereza a Austriei.

Prințesa Maria Anna de Austria

Maria Anna s-a născut la Palatul Hofburg din Viena. Nașterea ei nu a fost bine primită de tatăl său. Ea și sora ei Maria Tereza erau singurii copii ai împăratului Carol al VI-lea și ai Elisabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel care au supraviețuit copilăriei. Cele două surori au fost crescute la Kaiserhof în Viena. În timpul tinereții sale ea și-a întâlnit viitorul cumnat Francis Stephen de Lorena și fratele său mai mic Karl Alexander de Lorena. Cele două prințese au crescut în Austria și au avut o bună educație; mama lor Élisabeth Charlotte d'Orléans stătea în Franța.

În 1725 se făceu negocieri cu regina Spaniei, Elisabeta de Parma, pentru ca Maria Anna să devină viitoare soție a lui Filip, Duce de Parma, care avea doar cinci ani. Uniunea trebuia să netezească relațiile cu Spania. O alianță dintre Spania și Austria a fost semnată la 30 aprilie 1725 și garanta Sancțiunea Pragmatică a Habsburgilor [care a permis Mariei Tereza la dreptul teritoriilor tatălui ei ca fiica cea mare], care a fost declarată pentru prima dată în 1713. Pe baza termenilor tratatului, Imperiul austriac a renunțat la toate pretențiile la tronul Spaniei. De asemenea s-a agreat că Spania ar putea invada Gibraltarul cu ajutorul austriecilor. În ciuda acestui fapt, Războiul anglo-spaniol a stopat ambițiile Elisabetei de Parma și cu semnarea Tratatului de la Sevilla (9 noiembrie 1729) planurile de căsătorie austro-spaniole au fost abandonate.

Maria Anna s-a îndrăgostit de Karl Alexander de Lorena, fratele mai mic al soțului Mariei Tereza, Francis Stephen. A existat o rezistență considerabilă la căsătoria lor, și nu în ultimul rând dorința tatălui ei pentru un ginere mai important din punct de vedere politic. Numai după decesul tatălui ei, Elizabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel și-a dat acordul pentru căsătorie, care a avut loc la 7 ianuarie 1744 la Augustinerkirche.

La câteva săptămâni după nuntă, cuplul a fost numit guvernatori ai Țărilor de Jos austriece succedând mătușii lor Arhiducesa Maria Elisabeta de Austria, care a murit în 1741. Cuplul a plecat de la Viena la 3 februarie și a sosit la Westwezel, un oraș din Țările de Jos austriece la 24 martie, unde au fost întâmpinați de către Karl Ferdinand von Koenigsegg-Erps. Karl Ferdinand era membru al Consiliului Suprem al Țărilor de Jos. Sosirea lor a fost întâmpinată cu multe sărbători; aceastea au inclus un Te Deum și mai multe baluri și banchete.

După numai două luni în Țările de Jos, soțul ei a trebuit să participe la războiul împotriva Prusiei, în timp ce Maria Anna, însărcinată cu primul copil, a rămas la Bruxelles și a fost ajutată politic de omul de stat contele Wenzel Anton Kaunitz-Rietberg.

În octombrie 1744 Maria Anna a născut un copil care a murit; ea nu și-a mai revenit și a murit la 16 decembrie 1744 din cauza dificultăților la naștere. Ambii au fost înmormântați în cripta imperială de la Viena. Karl Alexander nu s-a recăsătorit niciodată. El va rămâne guvernator până la moartea sa în 1780. A fost un guvernator foarte popular și a murit la Bruxelles.

Arhiducesa Maria Anna

Părinți Carol al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Elisabeta Cristina de Brunswick-Wolfenbüttel  Frați și surori Maria Terezia a Austriei Maria Amalia de Austria  Căsătorită cu Prințul Charles Alexander de Lorena

·         1765: Papa Grigore al XVI-lea (d. 1846) s-a născut. Papa Grigore al XVI-lea, născut Bartolomeo Alberto Mauro Cappellari (n. 18 septembrie 1765 — d. 1 iunie 1846), a fost papă din 1831 până la 1846. Cappellari s-a născut la Belluno la 18 septembrie, 1765, și de la o vârstă fragedă a intrat în ordinul Camadolezilor, unde a căpătat repede reputație pentru cunoștințele sale teologice și lingvistice. Prima sa apariție în public a avut loc în 1799, când a publicat o lucrare controversată împotriva janseniștilor italieni, numită II Trionfo della Santa Sede, care a fost editată de mai multe ori în Italia și a fost tradusă și în câteva limbi europene. În 1800 a devenit membru al Academiei Religiei Catolice fondate de Papa Pius al VII-lea (1800–23), unde a contribuit cu mai multe memorii pe teme filozofice și teologice, iar în 1805 a devenit abate de San Gregorio pe Colina Caelină. Când Pius al VII-lea a părăsit Roma în 1809, Cappellari s-a retras la Murano, în apropiere de Veneția, și în 1814, împreună cu alți câțiva membri ai ordinului său, s-a mutat din nou, de data asta la Padua; dar la scurt timp după restaurația papei în 1814 a fost rechemat la Roma, unde a fost numit succesiv vicar general al camaldolezilor, consilier al Inchiziției, prefect al Propagandei și examinator al episcopilor. În martie 1825 a fost făcut cardinal de Papa Leon al XII-lea (1823–29), și la scut timp după aceea a fost însărcinat cu misiunea importantă de a realiza un concordat privind interesele catolicilor din Belgia și ale protestanților din Olanda. La 2 februarie 1831, el a fost ales pe neașteptate, după 64 de zile de conclav, ca succesor al Papei Pius al VIII-lea (1829–30). Grigore al XVI-lea a fost ultima persoană (până în prezent) care a fost ales papă fără să fie episcop.

Papa Grigore al XVI-lea

·         1786: Christian al VIII-lea (Christian Frederik) (18 septembrie 1786 – 20 ianuarie 1848), rege al Danemarcei 1839-48 și, rege al Norvegiei 1814 sub numele Christian Frederick, a fost fiul cel mare al Prințului Frederick al Danemarcei și Norvegiei și a soției lui, Frederica de Mecklenburg-Schwerin.
S-a căsătorit la Ludwigslust la 21 iunie 1806 cu verișoara sa Charlotte Frederica de Mecklenburg-Schwerin de care a divorțat în 1810. Soția sa era fiica lui Friedrich Franz I, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin și a Prințesei Louise de Saxa-Gotha-Altenburg. Singurul copil supraviețuitor din acest mariaj a fost Prințul Frederick.

Prințul Christian Frederik

În mai 1813 fiind moștenitorul prezumptiv al Danemarcei-Norvegiei a fost trimis ca stattholder (reprezentantul cel mai înalt al regelui danez în teritoriile sale) în Norvegia pentru a promova loialitatea norvegienilor față de monarhie, care fusese zdruncinată de rezultatele dezastruoase ale regelui Frederick al VI-lea. Christian a făcut tot ce-a depins de el pentru consolidarea relațiilor dintre Norvegia și casa regală a Danemarcei. Eforturile sale s-au opus partidului suedez, care dorea o dinastie unită cu Suedia, și s-a plasat în fruntea partidului norvegian de independență; după Tratatul de la Kiel, regele a fost forțat să cedeze Norvegia regelui Suediei. Christian a fost ales regent al Norvegiei de Ansamblul notabilităților la 16 februarie 1814.

Alegerea a fost confirmată de Adunarea Constituantă a Norvegiei convocată la Eidsvoll la 10 aprilie; la 17 mai s-a semnat constituția iar Christian a fost ales unanim rege al Norvegiei, sub numele de Christian Frederick.

Christian a încercat să atragă interesul marilor puteri asupra cauzei Norvegiei însă nu a avut succes. Fiind presat de comisarii puterilor aliate în legătură cu uniunea dintre Norvegia și Suedia în conformitate cu termenii Tratatului de la Kiel, și întoarcerea în Danemarca, el a replicat că fiind rege constituțional nu poate face nimic fără acordul parlamentului, care nu poate fi convocat până nu se suspendă ostilitățile din partea Suediei.

Suedia a refuzat condițiile lui Christian și a urmat o scurtă campanie în care armata norvegiană a fost învinsă de forțele suedeze ale Prințului Carol. Scurtul război a fost în cele din urmă încheiat de Convenția de la Moss la 14 august 1814. Potrivit acestui tratat, regele Christian Frederick a transferat puterea executivă Parlamentului apoi a abdicat și s-a întors în Danemarca. Parlamentul la rândul său a adoptat amendamentele constituționale necesare pentru a permite uniunea cu Suedia și, la 4 noiembrie carol al XIII-lea al Suediei a devenit rege al Norvegiei.

Christian al VIII-lea al Danemarcei

Din acel moment, principiile democratice suspecte ale lui Christian l-au facut persona ingratissima la toate curțile reacționare europene, inclusiv la propria sa curte. El și cea de-a doua soție, Prințesa Caroline Amalie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (fiica lui Louise Augusta a Danemarcei, singura soră a lui Frederick al VI-lea), cu care s-a căsătorit la Schloss Augustenburg la 22 mai 1815, au trăit retrași.

Până în 1831 bătrânul rege Frederick nu i-a acordat loc în consiliul de stat. La 13 decembrie 1839 a urcat pe tronul Danemarcei sub numele de Christian al VIII-lea. Partidul liberal a avut mari speranțe de la "dătătorul constituției" însă el și-a dezamăgit admiratorii respingând fiecare proiect liberal. Reforma administrativă a fost singura reformă pe care a promis-o. Atitudinea sa a fost ezitantă și până în 1846 nu a sprijinit clar ideea că Schleswig este o zonă daneză.

Unii istorici și biografi consideră totuși că regele Christian a dăruit Danemarcei o constituție liberă care a avut o viață destul de lungă. Regele Christian al VIII-lea a continuat patronajul astronomiei al predecesorului său, oferind medalii de aur pentru descoperirea de comete și sprijinind financiar pe Heinrich Christian Schumacher cu publicarea jurnalului științific Astronomische Nachrichten.

Văzând că singurul său fiu, viitorul Frederick al VII-lea nu putea avea moștenitori a început aranjamentele pentru a asigura succesiunea în Danemarca. Viitorul Christian al IX-lea a fost ales prinț ereditar în mod oficial prin legea adoptată la 31 iulie 1853, după un tratat internațional efectuat la Londra.

A murit de septicemie la Palatul Amalienborg în 1848 și a fost înmormântat la Catedrala Roskilde.

Christian al VIII-lea

Rege al Danemarcei; Rege al Norvegiei

Părinți Prințul Frederic al Danemarcei și Norvegiei Sophia Frederica de Mecklenburg-Schwerin  Frați și surori Ferdinand Prințesa Louise Charlotte a Danemarcei Princess Juliane Sophie of Denmark[*]  Căsătorit cu Charlotte Frederica de Mecklenburg-Schwerin Caroline Amalia de Augustenborg Copii Prințul Christian Frederik Frederick al VII-lea

·         1795: Papa Grigore al XVI-lea (d. 1846)

·         1819: S-a nascut Leon Foucault, fizicianul  francez care a demonstrat miscarea de rotatie a Pamantului cu ajutorul pendulului care-i poarta numele si a determinat viteza luminii (1850); (d.11.02.1868). Jean-Bernard-Léon Foucault (n. 18 septembrie 1819 – d. 11 februarie 1868) a fost un fizician și astronom francez. A rămas în istoria fizicii mai ales pentru experimentul său care a demonstrat rotația Pămîntului în jurul axei sale (pendulul lui Foucault, instalat în Pantheonul din Paris). Acest pendul a fost reinstalat în 1995 și în prezent poate fi vizitat. Alte contribuții ale sale în fizică: determinarea vitezei luminii, inventarea giroscopului, descoperirea „curenților Foucault”.

Léon Foucault

Léon Foucault

* 1854: Viktor Dankl, cunoscut și ca Viktor Dankl von Krasnik, (n. 18 septembrie 1854, Udine - d. 8 ianuarie 1941, Innsbruck) a fost un comandant al armatei austro-ungare, baron și mai apoi conte, distins cu Ordinul Maria Terezia.

În primul război mondial a repurtat victorii atât asupra armatei imperiale ruse (Bătălia de la Krasnik), cât și pe frontul italian, în calitatea sa de comandant al Armatei a XI-a Cezaro-Crăiești. A rămas toată viața un consecvent fidel al Casei de Habsburg.

S-a opus alipirii Austriei la cel de-al Treilea Reich, ceea ce a determinat înmormântarea sa fără onoruri militare, deși a fost general și feldmareșal.

O stradă din Innsbruck îi poartă numele.

Viktor Dankl

* 1862: Arhiducesa Maria Theresa de Austria (germană Maria Theresia Antoinette Immakulata Josepha Ferdinanda Leopoldine Franziska Caroline Isabella Januaria Aloysia Christine Anna, Erzherzogin von Österreich^[1][2]) (18 septembrie 1862 - 10 mai 1933) a fost prin naștere membră a Casei de Habsburg-Lorena și Arhiducesă de Austria, Prințesă a Ungariei, Boemiei și Toscanei.

Maria Theresia a fost cel mai mare copil^[1][2] a Arhiducelui Karl Salvator, Prinț de Toscana și a soției lui, Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii.

Arhiducesa Maria Theresia

Arhiducesă și Prințesă de Austria, Ungaria, Boemia și Toscana

Maria Theresia fotografie din 1900. Părinți Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii  Frați și surori Arhiducele Leopold Salvator, Prinț de Toscana Arhiducele Franz Salvator, Prinț de Toscana Archduchess Maria Immakulata of Austria[*] Arhiducesa Carolina Maria de Austria  Căsătorită cu Arhiducele Karl Stephen de Austria Copii Arhiducesa Eleonora Arhiducesa Renata Arhiducele Karl Albrecht Arhiducesa Mechthildis Arhiducele Leo Karl Arhiducele Wilhelm

·         1878 - S-a nascut compozitoarea Maria Andriescu (m.02.03.1981).
* 1884: Margit Slachta (sau Schlachta, n. 18 septembrie 1884,^[1] Kassa, Austro-Ungaria^[2] – d. 6 ianuarie 1974, Buffalo, SUA) a fost o activistă maghiară. În 1920 ea a fost prima femeie aleasă în Dieta Ungariei, iar în 1923 a fondat un institut romano-catolic religios destinat femeilor

S-a născut în Kassa, Ungaria, în 1884. De la o vârstă fragedă Margit și părinții ei au plecat să trăiască în Statele Unite ale Americii pentru o scurtă perioadă.^[4] La întoarcerea lor în Ungaria, Margit a fost instruită la o școală Catolică din Budapesta, ca profesoară de franceză și de limba germană.

O susținătoare a drepturilor omului, ea a fondat „Uniunea Femeilor Catolice”, o organizație al cărei scop era promovarea femeii în societatea maghiară, iar în 1920 a devenit prima femeie care a fost aleasă în dieta maghiară.^[5][6] În 1908, Slachta s-a alăturat unei comunități religioase, „Societatea Misiunii Sociale”. În 1923 a fondat organizația „Societatea Surorilor Sociale”. Această organizație a devenit bine cunoscută în întreaga Ungarie pentru asistență medicală, moașe și servicii de orfelinat.^[7] Comunitatea a deschis școli profesionale de asistență socială în Budapesta și Cluj. Unii studenți s-au alăturat comunității religioase.

Primele legi anti-evreiești au fost trecute în Ungaria în 1938 și, din acel moment, Slachta a publicat articole prin care se opunea măsurilor anti-evreiești în ziarul „Vocea Spiritului”. În 1943 guvernul a suprimat ziarul ei, dar Slachta a continuat să-l publice în ilegalitate.

Ea a revenit în Parlament după alegerile din 1945. Cu toate acestea, ea a demisionat din partid în ianuarie 1946, rămânând ca independentă

Margit Slachta

* 1891: Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei (Дмитрий Павлович Романов) (18 septembrie 1891 - 5 martie 1941) a fost un prinț rus, unul dintre puținii Romanov care au scăpat de crimele bolșevicilor după Revoluția Rusă. El este cunoscut pentru a fi implicat în uciderea țăranului mistic și vindecător Grigori Rasputin, care își folosea puterile pentru a influența deciziile țarului Nicolae al II-lea.

Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei, 1905.

Mare Duce Dimitri Pavlovici s-a născut la Ilinskoe, în apropiere de Moscova, ca al doilea copil și singurul fiu al Marelui Duce Paul Alexandrovici și nepot al Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. A fost văr primar cu Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Mama lui Dimitri Pavlovici, Alexandra Georgievna a Rusiei, a fost fiica regelui George I al Greciei și a reginei Olga Constantinovna a Rusiei. De asemenea, a fost văr primar cu Prințul Filip, Duce de Edinburgh (soțul reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit).

Dmitri și sora sa, Maria, au fost crescuți în mare parte de unchiul și mătușa lor, Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei și Elisabeta, care era și sora mai mare a Țarinei Alexandra.

Mama sa, Alexandra, era însărcinată în șapte luni cu el când, în timpul unei ieșiri cu prietenii, a sărit într-o barcă care s-a răsturnat. A doua zi, a intrat într-un travaliu violent; Dmitri s-a născut la câteva ore după accident. Alexandra a intrat în comă și nu și-a mai revenit. Deși medicii îi dădeau mici șanse de supraviețuire prematurului Dmitri, el a trăit, cu ajutorul Marelui Duce Serghei, care i-a făcut lui Dmitri băile prescrise de medici, l-a învelit în vată și l-a pus într-un leagăn umplut cu sticle de apă fierbinte pentru a-i menține temperatura potrivită. "Mă bucur de creșterea lui Dmitri" scria Serghei în jurnalul său.^[1]

În 1905, Serghei, pe atunci guvernator-general al Moscovei, a fost asasinat de socialiști în timpul Revoluției din 1905. Bombardierul s-a abținut de la un atac mai devreme deoarece a văzut că în trăsură mai erau și Marea Ducesă Elisabeta, Maria în vârstă de cincisprezece ani și fratele ei mai mic Dmitri și nu a vrut să ucidă femei și copii.^[2] Câteva zile mai târziu, al doilea atac a avut succes. După acest incident, tânărul Dmitri a fost trimis să locuiască cu Țarul și familia sa. La un moment dat, chiar au existat speculații că ar putea fi făcut moștenitor în locul țareviciului hemofilic, prin căsătoria cu fiica cea mare a Țarului, Olga.

Dmitri Pavlovici s-a alăturat ca ofițer unui regiment de gardieni. Avea reputația unui foarte bun călăreț și a participat la Olimpiada de la Stockholm din 1912, unde a ieșit pe locul șapte. Înainte de Primul Război Mondial, el a avut inițiativa unei competiții naționale de sporturi, începutul a ceea ce va deveni în era sovietică Spartakiad.

Marele Duce Dmitri Pavlovici al Rusiei în compania verișoarelor sale, Marile Ducese Maria Nicolaevna și Anastasia Nicolaevna (fiicele Țarului Nicolae al II-lea) la cartierul general Mohilev în 1916.

De-a lungul vieții sale, Dmitri Pavlovici a fost cunoscut ca un mare afemeiat. Printre iubitele sale au fost: balerina și actrița de film rusă Vera Karalli^[3] și Pauline Fairfax Potter, scriitoare și designer de modă american. De asemenea, Ducesa de Marlborough, care era separată și mai târziu a divorțat de Ducele de Marlborough. Relațiile sale cele mai notabile au fost cu Natalia, Prințesă Brassova, soția morganatică a vărului său Mihail și la începutul anilor 1920 cu Coco Chanel.

În noapte de 16 spre 17 decembrie 1916, Mare Duce Dimitri Pavlovici a participat la asasinarea lui Rasputin. Doctorul Lazovert, care a furnizat cianura, locotenentul Soukhotine, deputatul Dumei Pourichkevitci și prințul Felix Iusupov care era căsătorit cu nepoata Țarului, au fost complici la asasinarea starețului. Ca rezultat direct al implicării în asasinat, Dmitri a fost trimis pe frontul persan, lucru care în cele din urmă i-a salvat viața; cele mai multe din rudele sale au fost executate de bolșevici, inclusiv tatăl său, mătușa sa Elisabeta și fratele său vitreg Vladimir Paley. Dmitri a scăpat cu ajutorul britanicilor via Teheran și Bombay spre Londra.

Marele Duce Dmitri Pavlovici Romanov cu soția sa Audrey Emery în anii 1920.

Sora lui Dmitri Pavlovici, Maria, ca mulți aristocrați ruși în exil, a găsit o nișă pentru ea în industria modei din Paris. A înființat o firmă numită "Kitmir" specializată în broderie și șirag de mărgele și paiete și a lucrat mult pentru Chanel. În acest fel Dmitri a cunocut-o pe Coco Chanel care era cu 11 ani mai mare decât el și cu care a avut o relație de scurtă durată în 1921. Prin contactele Mariei și a lui Dmitri, Chanel a întâlnit parfumieri în Grasse care în final a dus la crearea faimosului parfum Chanel No.5.

Dmitri s-a căsătorit cu o moștenitoare americană, Audrey Emery, în 1927 obținând pentru ea titlul nesubstanțial de Prințesa Romanovskaia-Ilyinskaia de la vărul său Kiril. Cei doi au avut un fiu, Paul Romanovski-Ilyinski care mai târziu a devenit primar al Palm Beach, Florida. Dmitri și Audrey au divorțat în 1938.

De asemenea, în timpul anilor 1930, Dmitri fost implicat în gruparea fascistă "Tânărul rus" (rusă Союз Младороссов), mișcare în jurul lui Alexander Kazembek, care mai târziu a fost descoperit să fi fost un posibil agent provocator sovietic - o afacere complet dezonorantă.

În pofida interesului său pentru atletism, sănătatea lui Dmitri Pavlovici a fost întotdeauna oarecum fragilă, iar în 1930 tuberculoza sa cronică a devenit acută și a necesitat internarea într-un sanatoriu din Davos, Elveția, unde a murit în 1941 în urma unei uremii urmate de complicații. Au existat zvonuri că a fost prins de bolșevici însă curând acestea s-au stins în haosul celui de-Al Doilea Război Mondial.

După război, Dmitri a fost reînhumat în capela palatului de pe insula Mainau din sudul Germaniei, ca o favoare acordată surorii lui Maria, proprietarul fiind fiul Mariei, Prințul Lennart.

Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei

Părinți Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei Alexandra Georgievna a Greciei  Frați și surori Vladimir Paley[*] Irina Paley[*] Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei Natalia Pavlovna Paley[*]  Căsătorit cu Audrey Emery[*]  Copii Paul Ilyinsky[*]

·         1901 - S-a născut George Horace Gallup, sociolog, iniţiator al cunoscutelor sondaje de opinie (m. 27 iulie 1984)

·         1905:  S-a născut Greta Garbo (Garbo Lovisa Gustaffson), actrita de origine suedeza stabilita in SUA, unul dintre miturile sacre ale cinematografiei. Nascuta Greta Gustaffson, actrita a fost descoperita de regizorul Mauritz Stiller. A debutat in filmul “The Atonement of Gosta Berling” (1924) dupa care a plecat in Cetatea Filmului. Sustinuta de Stiller, Garbo a inregistrat succes dupa succes si s-a impus rapid in randul vedetelor de la Hollywood. A fost nominalizata la Oscar la categoria “Cea mai buna actrita in rol principal” pentru aparitiile din productiile “Anna Christie” (1930), “Romance” (1930), “Camille” (1937) si “Ninotchka” (1939). In 1950, Garbo a fost votata cea mai buna actrita din ultimii 50 de ani in urma unui sondaj realizat de revista de specialitate Variety. Dupa patru ani, Academia Americana de Film a rasplatit-o cu un premiu pentru “performantele ei memorabile”; (m. 15 aprilie 1990).

·         1907: Arșavir Acterian, avocat și scriitor român de etnie armeană (d. 1997)
* 1907: Edwin Mattison McMillan (n. 18 septembrie 1907,^[3] Redondo Beach[*], SUA^[4] – d. 7 septembrie 1991,^[3] El Cerrito[*], SUA) a fost un chimist american, unul din oamenii importanți ai Proiectului Manhattan, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1951).

Edwin McMillan

* 1908: Viktor Amazaspovici Ambarțumian (armeană: Վիկտոր Համբարձումյան, rusă: Viktor Amazaspovici Ambarțumian; Амбарцумян, Виктор Амазаспович, n. 18 septembrie 1908, Tbilisi, Georgia — d. 12 august 1996, Byurakan, Armenia) a fost un om de știință armean sovietic cu diferite contribuții în cercetarea fizicii, fizica stelelor și nebuloaselor, astronomie, dinamica sistemelor stelare și cosmogonia stelelor și galaxiilor.

Membru al Academiei de Științe a Uniunii Sovietice și președinte al Uniunii Astronomice Internaționale, Ambarțumian este creditat drept fondatorul Observatorului din Biurakan.

Lucrările sale tratează diferite probleme de astronomie teoretică și astronomie stelară. A elaborat o nouă teorie a absorbției luminii în mediile nebuloase și a dovedit că stelele se nasc în grupuri, acest proces derulându-se și în prezent.

În 1930 s-a căsătorit cu Vera Feodorovna Klocihina.

În perioada 1939–1941, Ambarțumian a fost numit director la Observatorul Universității din Leningrad.

A introdus termenul de asociație stelară, în anul 1949.

Victor Ambarțumian este unul dintre marii astrofizicieni sovietici, foarte prodigios în anii 30 ai secolului XX, dar și după acești ani. A fost unul dintre cei mai cunoscuți astronomi și chiar fizician sovietici în acești ani. Lui Ambarțumian îi aparține o ipoteză larg cunoscută asupra nucleului galactic^[9], care ar consta dintr-un roi globular de stele foarte compact, care asigură luminozitatea observată a centrului Galaxiei. În anii 50 ai aceluiași secol, dar și în anii 60 concepția lui Ambarțumian a dominat în cercurile largi ale astronomilor, mai ales. Ulterior el s-a pronunțat împotriva găurilor negre, ca model al centrului galactic. Ambarțumian îi revine rolul de organizator principal și conducător științific al Observatorului astronomic din Armenia.

Viktor Amazaspovici Ambarțumian

Viktor Amazaspovici Ambarțumian Părinți Hamazasp Hambardzumyan[*]  Frați și surori Gohar H. Hambardzumyan[*]  Copii Raphael Ambartsumyan[*] Rouben V. Ambartzumian[*]

* 1913: Sesto Pals (n. 18 septembrie 1913, Odesa, Imperiul Rus – d. 27 octombrie 2002, Tel Aviv, Israel) a fost un poet suprarealist român.

Făcând studiile la București și Galați, l-a avut drept coleg de bancă pe Gherasim Luca. Astfel, se aliniează revistei Alge încă de la primul număr al acesteia. Semnează uneori cu pseudonimele Sesto sau D. Amprentu.

Arestat pentru pornografie în 1933, la închisoarea Văcărești, este eliberat la intervenția părinților. În urma acestei experiențe, Sesto Pals, din cauza presiunilor, mai ales pentru că familia sa încă nu avea cetățenie română, a fost nevoit să renunțe (pentru moment) la poezie.^[1]

În 1934 devine student la Politehnică pe care o termină în 1940. Emigrează în 1970 în Israel și revine la literatură abia în 1982. Poemele sale au fost publicate în 1998 în volumul Omul ciudat (prefațat de Nicolae Țone) la Editura Vinea - carte republicată în 2003 la Editura Paideia.

Volume:

• Omul ciudat, ediție îngrijită de poetul Nicolae Țone, Editura Vinea, 1998, reeditare la Editura Paideea, 2003.^[2]
• Poezie avangardistă și alte poeme (1930-1955), antologie și ediție îngrijită de Michael Finkenthal, Editura Tracus Arte, București, 2015, 152 pag.

* 1920: Jack Warden (John Warden Lebzelter, Jr., n. 18 septembrie 1920 - d. 19 iulie 2006) a fost un actor de film și de televiziune. A fost nominalizat de două ori la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar, pentru Shampoo (1975) și Raiul mai poate aștepta (1978), pentru care a fost nominalizat și la un premiu BAFTA. A câștigat un premiu Emmy pentru rolul din Brian's Song (1971).

Jack Warden

·         1923: Principesa Ana de Bourbon-Parma (cunoscută și sub apelativul Regina Ana, prenume complet Anne Antoinette Françoise Charlotte Zita Marguerite; n. 18 septembrie 1923,^[1] Paris, Franța – d. 1 august 2016,^[2][1] Morges[*], Elveția) a fost soția regelui Mihai I al României și fiica prințului René de Bourbon-Parma și a prințesei Margaret a Danemarcei. A fost strănepoata regilor Christian al IX-lea al Danemarcei (pe linie maternă) și Miguel I al Portugaliei (pe linie paternă) și nepoata de soră a împărătesei Zita de Bourbon-Parma.

Principesa Ana, cetățean francez naturalizat, a participat la cel de-al Doilea Război Mondial. L-a cunoscut pe regele Mihai al României la nunta principesei Elisabeta a Marii Britanii, în noiembrie 1947, cei doi logodindu-se înainte de întoarcerea regelui în România. Guvernul Groza nu și-a dat acordul pentru căsătorie. Mai mult, l-a forțat pe regele Mihai să abdice la 30 decembrie 1947. Cuplul s-a căsătorit în cursul anului următor, în ciuda opreliștilor de natură religioasă. În cercurile monarhiste și în cadrul familiei regale a României, Ana de Bourbon-Parma a fost cunoscută sub titlul Regina Ana (cu calificativul Majestatea Sa).

Regina Ana a României s-a născut la Paris în arondismentul al 16-lea, fiind singura fiică a prințului René de Bourbon-Parma și a prințesei Margareta a Danermarcei, primind astfel titlul de principesă de Bourbon-Parma. Aceasta și-a petrecut copilăria împreună cu familia, respectiv cei trei frați Jacques, Michel și André în Franța. În 1939 și-a însoțit familia, care fugea din calea naziștilor, în Spania, Portugalia, apoi în Statele Unite. La New York a urmat cursurile școlii de artă Parson's School of Design în perioada 1940-1943 și a lucrat în același timp ca vânzătoare într-un magazin. Din 1943 până la sfârșitul războiului a participat, înrolându-se voluntar alături de Forțele Franceze Libere (trupele sub comanda generalului Charles de Gaulle), la campaniile din Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg și Germania unde a fost șofer pe ambulanță și infirmieră, pentru acestea primind „Crucea de Război” a Franței

Principesa Ana de Bourbon-Parma nu a participat în noiembrie 1947 la nunta principesei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, dar în acele zile vărul său primar, Jean de Luxemburg, oferea un dineu la ambasada Luxemburgului de la Londra. Acolo s-a cunoscut cu Regele Mihai I, moment despre care își amintește ca fiind stânjenitor, din cauza unei gafe protocolare: „Am văzut-o pe regina Elena, pe ducesa de Aosta, pe sora ei și pe mama, iar de vorbă cu ele, în picioare, era un tânăr în uniformă, regele Mihai al României... Cum nu ieșisem de multă vreme din armată, în loc să fac o reverență, am luat poziție de drepți și l-am salutat lovind călcâiele, ca un soldat! M-am simțit atât de umilită de mine însămi, încât am ieșit imediat“.^[3] Cu acest prilej s-a petrecut, la Londra, logodna sa cu regele Mihai I, însă la 30 decembrie 1947 a survenit abdicarea forțată a acestuia.

În martie 1948 regele Mihai a declarat la Londra că abdicarea sa este nulă, fiind smulsă prin amenințare cu forța și șantaj. Ca urmare a acestei declarații, guvernul comunist le-a retras atât lui, cât și membrilor Familiei Regale, cetățenia română.

Căsătoria Principesei Ana de Bourbon-Parma cu Regele Mihai a avut loc în exil, în iunie 1948, la Atena. Fiind de religie catolică, Principesa Ana avea nevoie de o dispensă papală pentru a se căsători cu regele României, care era creștin-ortodox. La acel moment o astfel de dispensă era considerată normală numai dacă soțul/soția non-romano-catolic ar fi îngăduit ca eventualii copii rezultați din căsătorie să fie botezați și crescuți în religia romano-catolică. Regele Mihai a refuzat să facă o astfel de promisiune din moment ce ar fi violat statutul constituțional al monarhiei românești. Pentru a rezolva această problemă, însăși regina-mamă Elena însoțită de mama miresei, principesa Margareta, au hotărât să prezinte cazul în fața Sfântului Scaun, respectiv mergând în audiență la papa Pius al XII-lea. În ciuda argumentelor reginei Elena și a faptului că principesa Margaret a izbucnit de nervi trântind cu pumnul în masă, papa nu a fost de acord cu dispensa invocând cazul principesei Giovanna a Italiei, care s-a căsătorit cu regele Boris al III-lea al Bulgariei, de altfel ortodox, nerespectând promisiunea de a-și boteza copii în religia catolică, ci în cea ortodoxă.^[4]

Nereușind să obțină dispensa necesară, cuplul a continuat cu pregătirile pentru nuntă. Astfel, la cererea papei Pius, Xavier ducele de Parma a emis o declarație prin care obiecta împotriva oricărei căsătorii fără acordul papei sau a familiei miresei, interzicându-le părinților miresei să participe la ceremonie. În aceste circumstanțe familia miresei a fost reprezentată de unchiul matern al principesei, Erik al Danemarcei, care a condus mireasa la altar.^[4] La ceremonie au fost prezenți, printre alții, regina-mamă Elena a României, Irina ducesa de Aosta, Katherine principesă a Greciei, Regina Alexandra a Iugoslaviei, Regina Frederika a Greciei alături de regele Paul al Greciei, gazdele evenimentului, Amedeo duce de Aosta, principele Erik al Danemarcei, unchiul reginei Ana, și rude din partea familiilor de Hanovra și Hesse. Tatăl regelui Mihai, Carol, și surorile acestuia, Maria, fostă regină-mamă a Iugoslaviei, Elisabeta, fostă regină a Greciei, și Ileana, arhiducesă de Habsburg-Toscana au fost înștiințați de eveniment însă nu și invitati.^[3] La început, au trăit în Italia și în Marea Britanie, apoi s-au mutat în Elveția.

Au împreună cinci fiice: Margareta, Principesă Moștenitoare a României, Custode al Coroanei României (n. 1949), Elena (n. 1950), Irina (n. 1953), Sofia (n. 1957) și Maria (n. 1964).

Noua catedrală arhiepiscopală și regală din Curtea de Argeș, septembrie 2016

S-a stins din viață la ora 13.45 la Spitalul Morges din Elveția la data de 1 august 2016^[5] și a fost înmormântată în noua catedrală arhiepiscopală și regală din Curtea de Argeș^[6] la data de 13 august 2016. În memoria ei, Guvernul României a decretat ziua de sâmbătă, 13 august, zi de doliu național.^[7][8] 13 august 2016 a fost decretată și în Republica Moldova zi de doliu național de către președintele Nicolae Timofti.^[9] La funeraliile Majestății Sale au luat parte reprezentanți ai guvernului României,în frunte cu premierul Dacian Cioloș, reprezentanți ai bisericilor catolice și ortodoxe române, membri ai corpului diplomatic și reprezentanți ai familiilor Imperiale ale Rusiei, Austriei și Germaniei, ai familiilor regale ale Olandei, Belgiei, de Luxemburg, de Baden, de Württemberg și de Bourbon-Parma, precum și ai familiilor Princiare de Ligne, de Hohenberg și de Schaumburg-Lippe

Ana de Bourbon-Parma

Paris, 1991 Părinți Prințul René de Bourbon-Parma Prințesa Margaret a Danemarcei  Frați și surori Prince Michel of Bourbon-Parma[*]  Căsătorită cu Mihai al României Copii Margareta, Principesă Moștenitoare a României Elena, Principesă a României Irina, Principesă a României Sofia, Principesă a României Maria, Principesă a României

* 1928: Nag Arnoldi (n. 18 septembrie 1928, Locarno) este un sculptor, pictor și profesor elvețiano-italian. El este actualmente sculptorul ticinez cel mai cunoscut pe plan mondial.

Cei trei cai de bronz sculptați de Nag Arnoldi în fața Primăriei orașului Vaduz.

S-a format pe plan artistic în atelierul din Lugano format din Mario Chiattone, Antonio Chiattone, Carlo Cotti, Giuseppe Foglia și Filippo Boldini.

Începând din 1954 el a început să-și expună picturile în mai multe expoziții organizate la Lugano și în orașele învecinate, iar apoi, în următorii ani, a participat la expoziții din ce mai importante ce au avut loc în toate marile orașe elvețiene. A început să fie interesat de sculptură în 1960, atunci când a călătorit în Mexic (unde locuiește fratele său) și a intrat în contact cu arta indigenă maya și aztecă, precum și cu civilizațiile precolumbiene.

Expune mai mult și mai des pe continentul american, în Mexic, dar și în Puerto Rico, Insulele Virgine, precum și în Statele Unite ale Americii. Începând din anii '70 s-a dedicat în principal sculpturii. Din 1971 locuiește la Comano, deplasându-se periodic la Veneția și Ciudad de Mexico.

Muzeul Cantonal de Artă din Lugano conține următoarele sale lucrări:

• Cal, 1956, pastel de ceară pe hârtie cartonată
• Natură moartă, 1956, pastel de ceară pe carton
• Cai, 1982, serigrafie în trei culori pe hârtie
• Mlaștină, 1971, bronz.

Alte lucrări ale sale se află în următoarele locuri:

• Comologno, casele din sat, frescele de pe fațadă, anii '50 și '60;
• Spruga, Oratoriul Santa Croce, crucifixul din bronz de pe fațadă, 1960;
• Comano, Oratoriul sfinților Rochus și Sebastian, peretele inferior al corului, fresca Răstignirii (Cristos pe un fundal roșu), 1980; sculpturi de cavaleri și de cai din bronz în grădina publică;
• Neggio, biserica parohială Santa Maria Annunziata, masa de bronz a altarului, 1982;
• Camorino, biserica parohială San Martino, altarul, amvonul, cristelnița și Via Crucis, 1994;
• Calonico, biserica parohială San Martino, statuia din bronz a Sf. Martin, 1997;
• Vaduz, în fața primăriei, Tre cavalli, sculpturile a trei cai din bronz, 2002.

·         1931: S-a născut  la Bujoreni, jud.Valcea, Valeriu Sârbu, poet şi dramaturg,  autor de scenarii radiofonice, unele preluate de radiodifuziuni din Roma, Munchen, Koln, Helsinki, Sarajevo, Belgrad, Bratislava; distins (în anii 1971, 1973 şi 1978) cu Premiul Radiodifuziunii Române; (m. 4 decembrie 2009, Bucuresti). A  urmat şcoala primară şi cursurile Liceului „Moise Nicoară” din Arad şi Facultatea de Filologie din Bucureşti, secţia Limba şi literatura română. Din motive de dosar şi datorită unui denunţ privind participarea sa la întâlniri cu grupul unor poeţi care erau autori de versuri nonconformiste (Dimitrie Stelaru, Tudor George, Ludovic Antal), a fost exmatriculat, fiind nevoit să întrerupă pentru un an facultatea. A fost reporter la revista „La Roumanie nouvelle” şi, în acelaşi timp, profesor. A debutat cu versuri în 1966, în „Povestea vorbei”, supliment al revistei „Ramuri” din Craiova, editat de Miron Radu Paraschivescu.  Valeriu Sîrbu face o figură aparte în literatura contemporană. Autorul unui Tratat de fantezie (1997), artă poetică scrisă cu amărăciune şi autoironie de un literat care crede încă în valorile spiritului, a debutat în 1969 cu volumul Poeme banale, continuând să publice poezie (Ora translucidă, 1974, Pregătirea pentru echinox, 1977, Amfora de rezervă, 1979, Antinomii, 1986, Învinşi de abstracţiuni, 1995, Partitură pentru uimire, 1999 ş.a.) şi, mai recent, proză (romanele Departe între ieri şi mâine, 1991, Destin de împrumut, 1995, Generaţia Fast-Food, 2001).    Prima piesă a dramaturgului, Balerina portocalie, a fost difuzată în 10 august 1968 pe fostul program III al Radiodifuziunii Romane. Din distribuţie făceau parte Olga Turdorache, Valeria Seciu, Valentin Plătăreanu, regia artistică îi aparţinea Elenei Negreanu, muzica lui Adrian Ciceu. Piesa reprezenta la data aceea o noutate prin problematică dar mai ales prin modernitatea limbajului, putând trece drept o creaţie de avangardă (motiv pentru care premiera fusese difuzată pe programul III, ca experiment şi reprogramată pe programul I abia în anul următor, după ce a fost premiată la Concursul Internaţional „Prix Italia” de la Roma).

·         1933 - S-a nascut Jimmie Rogers, cantaret, chitarist, pianist si compozitor american.

·         1935: S-a născut sculptorul de origine aromână Dumitru Pasima.
* 1935: Iurii Vasilievici Guleaev (în rusă Юрий Васильевич Гуляев, n. 18 septembrie 1935, Moscova) este un fizician rus, care a fost ales ca membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei.^[1]

În 1995, Uniunea Astronomică Internațională a denumit asteroidul 1976 YB2 în 6942 Yurigulyaev în onoarea sa

Iuri Guleaev

·         1939: S-a nascut Frankie Avalon, cantaret american.
* 1944: Tsuyoshi Kunieda (n. 18 septembrie 1944) este un fost fotbalist japonez.

·         1946 - S-a nascut Alan King, chitarist britanic (Ace).

·         1948: Andrei Oișteanu (n. 18 septembrie 1948, București) este etnolog, antropolog, istoric al religiilor și al mentalităților.

Este membru fondator și cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române și membru în Consiliul științific al Institutului.^[2] Este de asemenea profesor asociat la Centrul de Studii Ebraice, Universitatea din București, fiind membru în Consiliul științific al Centrului.^[3] Este președintele Asociației Române de Istorie a Religiilor.

S-a născut în București la 18 septembrie 1948, într-o familie de evrei. Tatăl său, Mihail Oișteanu, era fiu de farmacist și s-a născut în orașul basarabean Bălți sub numele Mihail Oigenstein. Mama sa, Bella Oișteanu, născută Iosovici, era fiică de librar și a lucrat ca traducătoare.

Este tatăl Amanei Ferro Oișteanu, expertă în afaceri publice la Uniunea Europeană, la Bruxelles, și fratele poetului Valeriu Oișteanu, stabilit la New York City din anii timpurii 1970.

După studii elementare (1955-1962) și liceale (1962-1966) făcute la București, Andrei Oișteanu a urmat cursurile Facultății de Energetică (1966-1971) și pe cele ale Facultății de Litere a Universității din București (1974-1975). A urmat apoi studii de doctorat în științe umaniste. Domeniile sale predilecte de studiu sunt etnologia, antropologia culturală, istoria religiilor și a mentalităților. Este membru al Comisiei de Folclor și Etnologie a Academiei Române și al International Union of Ethnological and Anthropological Sciences (Londra). Este membru al Grupului pentru Dialog Social^[4]. Este, de asemenea, membru în Comitetul educațional al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” și membru al European Association for Jewish Studies (Oxford, Marea Britanie). Este membru în consiliul editorial al publicațiilor Journal for the Study of Antisemitism, Journal of Contemporary Antisemitism, Studia Hebraica și al editurii Hasefer, precum și colaborator permanent al Revistei 22.^[5]

În prima jumătate a anilor 1970 a fost membru al „Cetei melopoice”, trupă de muzică folk & rock condusă de Mircea Florian.^[6]

A urmat în 1974 cursuri postuniversitare de studii orientale la Universitatea din București (profesori: Sergiu Al-George și Amita Bhose). În 1997 a urmat cursuri de Jewish Studies la Central European University din Budapesta (profesori: Moshe Idel și Michael Silber). În perioada 1997-1999 a beneficiat de o bursă de cercetare la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Centrul Internațional de Studiere a Antisemitismului. În 2002 a fost invitat cu o bursă de documentare în Germania (Berlin, München, Frankfurt, Düsseldorf), oferită de Institutul Goethe, cu tema „Identitate evreiască și antisemitism în Europa Centrală și de Sud-Est”. În perioada 2005-2006 a beneficiat de o bursă de cercetare („guest of the rector” Andrei Pleșu) la New Europe College - Institute for Advanced Studies, cu tema „Istoria religiilor în România”. A fost co-organizator al Congresului Internațional de Istorie a Religiilor, care s-a ținut la București în septembrie 2006.

În 2006, președintele României i-a conferit Ordinul Național Steaua României în grad de Cavaler, „în semn de înaltă apreciere pentru contribuția deosebită în domeniul istoriei religiilor și pentru promovarea operei lui Mircea Eliade”, iar în 2005 președintele Italiei i-a conferit Ordinul Stella della Solidarietà Italiana.

În lucrările sale, reabilitează studiile vizând practicile magico-rituale și simbolistica mito-religioasă, studii grav prejudiciate de imensa maculatură comercială care s-a publicat în ultimul timp pretutindeni în lume.

Studiile și eseurile sale au fost traduse și publicate în SUA, Franța, Marea Britanie, Germania, Italia, Austria, Olanda, Belgia, Israel, Croația, Polonia, Cehia, Ungaria, Republica Moldova etc. A participat cu studii la circa 40 de volume colective publicate în Romania, Germania, Olanda, Belgia, Italia, Franța, Suedia, SUA. Autorul a fost invitat să-și lanseze cărțile la târgurile internaționale de carte de la București, Budapesta (2005), Paris (2008, 2013), Torino (2009, 2019), Frankfurt (2011), Ierusalim (2011, 2015), Leipzig (2018) ș.a. Pentru studiile și cercetările sale i-au fost conferite premii și distincții în România, Italia, Belgia și Israel.

Din mai 2012, Editura Polirom a început să publice „Seria de autor «Andrei Oișteanu»”. Au aparut pana acum 7 volume.

Volume în limba română:

• „Grădina de dincolo. Zoosofia. Comentarii mitologice”, Dacia, Cluj, 1980 (ediția a II-a, Polirom, Iași, 2012);
• „Motive și semnificații mito-simbolice în cultura tradițională românească”, Minerva, Bucuresti, 1989;
• „Cutia cu bătrâni” (roman), Prefață de Dan C. Mihăilescu, Meta, București, 1995 (ediția a II-a, Cartea Româneasca, București, 2005; ediția a III-a, Polirom, Iași, 2012);
• „Mythos & Logos. Studii și eseuri de antropologie culturală”, Nemira, București, 1997 (ediția a II-a, revăzută, adăugită și ilustrată, 1998);
• „Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european”, Humanitas, București, 2001 (ediția a II-a, Humanitas, 2004; ediția a III-a, revăzută, adăugită și ilustrată, Polirom, 2012). Volumul a fost distins cu cinci premii importante în România și Israel, printre care Marele Premiu al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO), Premiul Asociației Scriitorilor din București (Uniunea Scriitorilor din România), Premiul Fundației "Sara & Haim Ianculovici" (Israel);
• „Identitate evreiască și antisemitism în Europa Centrală și de Sud-Est”, volum coordonat, prefațat și ilustrat de Andrei Oișteanu, Goethe Institut, București, 2003;
• "Ordine și Haos. Mit și magie în cultura tradițională românească", Polirom, Iași, 2004 (ediția a doua, revăzută, adăugită și ilustrată, Polirom, 2013);
• "Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu", Polirom, Iași, 2007 (ediția a II-a, revăzută, adăugită și ilustrată, Polirom, 2014). Volum nominalizat în 2007 la Premiul Național pentru Arte, acordat de Guvernul României;
• "Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură", Polirom, Iași, 2010 (ediția a II-a, 2011; ediția a III-a, revăzută, adăugită și ilustrată, Polirom, 2014). Volumul a fost distins cu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România (2011);
• "Evreii din România", Coautori: Andrei Oișteanu, Andrei Pleșu, Neagu Djuvara, Adrian Cioroianu, Ed. Hasefer, București, 2013
• "Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură", Ediție ilustrată, Ed. Polirom, Iași, 2016. Ediția a II-a, revăzută, adăugită și ilustrată, a apărut la Ed. Polirom, în 2018. Autorul volumului a fost distins de Uniunea Scriitorilor din România cu Premiul "Scriitorii anului 2016";

Andrei Oișteanu

·         1949 - S-a nascut Kerry Livgren, chitarist, pianist si compozitor american (Kansas).
* 1949: Peter Leslie Shilton (n. 18 septembrie 1949) este un fost fotbalist englez care a jucat pe poziția de portar.

·         1950: Corneliu Stoica, profesor și istoric român

* 1951: Benjamin Solomon "Ben" Carson Sr. (n. 18 septembrie 1951) este un renumit neurochirurg, actualmente retras din activitate, și scriitor, de asemenea. Lui i se aduc meritele primei operații reușite de separare a unor gemeni siamezi. În 2008 a primit Presidential Medal of Freedom^⁠(en) din partea președintelui de atunci, George W. Bush. După ce a susținut un discurs în anul 2013, în care își exprima viziunile politice și părerile asupra problemelor mondiale, a devenit o figură mediatică, apărând zvonuri cum că el ar fi reprezentatul Partidului Republican pentru alegerile prezidențiale din 2016.

Carson s-a născut în Detroit, Michigan, fiul Sonyei și al lui Robert Solomon Carson, un pastor charismatic care ducea o viață dubla. Sonya si Solomon erau din părțile rurale ale statului Georgia. Un test ADN realizat la o emisiune TV, a arătat că are origini în proporție de 80% africane și 20% europene. Pe când avea 8 ani, părinții săi au divorțat, iar el, împreună cu fratele său de 10 ani, Curtis, au fost crescuți de mama lor.^[1] A urmat cursurile liceului Southwestern High School^⁠(en) din Detroit, iar apoi a absolvit Universitatea Yale, unde studiase psihologia. Certificatul de medic l-a obținut de la Universitatea de Medicină din Michigan.

Carson a fost profesor de neurochirurgie, chirurgie plastică, oncologie și pediatrie și a fost directorul departamentului de neurochirurgie pediatrică la Johns Hopkins Hospital^⁠(en). La vârsta de 33 de ani, a devenit cel mai tânăr director de divizie majoră din istoria spitalului Johns Hopkins, ca director al departamentului de chirurgie pediatrică. El a fost de asemenea co-director al departamentului cranio-facial de la Johns Hopkins.

Potrivit literaturii spitalului Johns Hopkins: „Dr. Carson se concentreează asupra traumelor creierului, tumorilor cerebrale și spinale, nanismului, asupra disfuncțiilor cerebale și congenitale, problemelor țesutului craniului, epilepsiei, nevralgiei. El este de asemenea interesat să capaciteze la maxim inteligența copiilor.”

Carson crede în coordonarea mână-ochi, iar gândirea tridimensională este cea care l-a făcut un chirurg atât de bun. După terminarea facultății, a fost un neurochirurg rezident la spitalul Johns Hopkins din Baltimore. După ce a acumulat mai multă experiență, s-a concentrat asupra problemelor pediatrice. El credea despre copii că: „ce vezi este ceea ce primești, când suferă cu siguranță le vei vedea fața încruntată, iar când se bucură cu siguranță îi vei vedea cu un zâmbet larg pe față.”

În 1987 a separat cu succes doi gemeni născuți siamezi, gemenii Binder, care erau lipiți în partea din spate a capului. Echipa formată din 70 de membrii, condusă de dr. Carson, a muncit timp de 22 de ore. În final, cei doi copii au fost separați cu succes, ambii supraviețuind. Carson a declarat după:

„Vorbeam cu un prieten de al meu, un chirurg cardio-toracic, care era directorul departamentului respectiv, și eu i-am spus: Voi operați bebeluși pe cord, cum îi feriți de exsanguinare?, iar el a spus: Ei bine, le inducem hipotermie. Eu am spus: Este vreun motiv pentru care nu am putea induce hipotermia unor gemeni lipiți în zona capului, de îndată ce încep să piardă sânge?, iar el a spus: Nu. Eu am spus: Wow, asta e extraordinar, dar apoi am spus: De ce îmi bat capul cu asta? Oricum nu voi vedea vreodată gemeni lipiți în zona capului, deci am cam uitat de asta, iar peste două luni, vine un doctor din Germania, prezentând cazul gemenilor lipiți în partea din spate a capului. Mai apoi, mi-a fost cerută părerea, după care am început să explic tehnicile ce ar trebui folosite, despre cum am putea induce hipotermia, toată lumea spunând: „Wow, astea ar putea funcționa!”, astfel, o parte din colegii mei și cu mine, am mers în Germania, unde am văzut gemenii, iar peste 5 luni i-am adus la noi și i-am operat, și iată că a funcționat.”

El a executat o procedură de hemisferectomie, o procedură complicată prin care, în care o parte, sau toată, a unei emisfere este înlăturată pentru a controla unele efecte ale epilepsiei la copii. El a revăzut procedura in anii '80, încurajat de dr. John M. Freeman, după care a executat-o de mai multe ori în operațiile sale.

Pe lângă atribuțiile sale de la Johns Hopkins, el a fost în conducerea mai multor companii americane, precum Kellogg Company^⁠(en), Costco, și într-un ONG care promovează tinere talente, în special, și le aduce împreună. El este de asemenea membru onorific al Yale Organization.

În luna martie a anului 2013 și-a anunțat retragerea din activitatea medicală, spunând: „Prefer să mă retrag atunci când sunt la vârful capacităților mele, fiind o mulțime de alte lucruri care ar putea fi făcute.” Retragerea sa a fost oficializată pe data de 1 iulie, el declarând că lasă decizia de a intra în politică: „în mâinile lui Dumnezeu, dar multe lucruri pot fi făcute în afara ariei politice.”

Ben Carson

·         1952: Horia Rusu, politician liberal român (d. 2001)
* 1952: Mariana Drăghicescu (n. 18 septembrie 1952, cătunul Prisăcina, satul Bogâltin, comuna Cornereva, regiunea Severin [actualul județ Caraș-Severin], d. 3 aprilie 1997, Toronto, Canada) a fost o cântăreață română de muzică populară din regiunea Banat. Tiberiu Ceia o numește „Privighetoarea Banatului”
A absolvit Liceul de Filologie-Istorie. A studiat canto popular la Școala Populară de Artă.

A cântat încă din copilărie, în cadrul Casei de Cultură din Băile Herculane. Primul ei șlagăr, constituind și debutul alături de Orchestra de muzică populară „Lazăr Cernescu” din Caransebeș, a fost piesa „Duce-m-aș și m-aș tot duce (La măicuța mea, la cruce)”, imprimată la Radio Timișoara în 1972. În ciuda succesului radiofonic, cântecul a fost cenzurat de către autoritățile comuniste.

Cântăreața se specializează pe repertoriul bănățean. Continuă să colaboreze cu orchestra „Lazăr Cernescu” din Caransebeș (dirijată de Nicolae „Laci” Perescu), apoi se alătură orchestrei Banatul din Timișoara (aflată sub conducerea lui Gelu Stan). Culege folclor din regiunea vizată și creează adaptări ale melodiilor și textelor culese.^[2]

Efectuează numeroase turnee naționale. Realizează imprimări la Radio Timișoara și București și la casa de discuri Electrecord, în care prezintă o parte din repertoriul cules și adaptat. Despre discurile ei se scriu peste 30 de recenzii. Participă în festivaluri și concursuri de muzică populară și este recompensată cu mai multe premii.

Mariana Drăghicescu

·         1952: S-a nascut Dee Dee Ramone, solist american, component al trupei Ramones.
* 1953: Toyohito Mochizuki (n. 18 septembrie 1953) este un fost fotbalist japonez.
* 1960: Petrică Mîțu Stoian (n. 18 septembrie 1960^[1], Isverna, Mehedinți) este un cântăreț român de muzică populară. Este originar din zona Plaiului Cloșanilor din județul Mehedinți. Din anul 1995 este angajat al Ansamblului Artistic Profesionist „Doina Gorjului” din Târgu-Jiu

·         1961 - S-a nascut Martin Beedle, baterist britanic (Cutting Crew).
* 1961: James J. Gandolfini, Jr. (n. 18 septembrie 1961 - d. 19 iunie 2013) a fost un actor italo-american. Era cunoscut pentru rolul Tony Soprano în serialul distribuit de HBO, Clanul Soprano, serial ce prezintă viața plină de probleme a unui șef mafiot ce încearcă să se descurce atât în viața de familie cât și în cea pe care o duce în sânul Mafiei. Alte roluri ale lui Gandolfini includ regizorul de filme porno Eddie Poole în 8mm, mafiotul Virgil în True Romance, film scris de Quentin Tarantino, precum și roluri importante în filme ca The Mexican, Get Shorty și The Last Castle.
S-a născut în New Jersey. Mama sa, Santa, s-a născut în America și a copilărit în Italia, iar tatăl său, James Gandolfini, este nativ din Italia, Borgotaro, a fost zidar și mai târziu supraveghetor la Școala Catolică Paramus, de asemenea a fost decorat în Al 2-lea Război Mondial. Părinții săi au fost catolici devotați, iar în casa Gandolfini se vorbea italiană. Gandolfini a locuit în Park Ridge, New Jersey și a absolvit liceul în 1979 unde a făcut baschet de performanță și era înscris în trupele de teatru ale liceului. Deține o diplomă în Comunicare la Universitatea Rutgers, unde a lucrat ca barman în localul campusului. Ulterior a devenit manager de club. Și-a început cariera prin a lua cursuri de actorie, tehnica Meisner. În 2003, a jucat într-o reclamă, împreună cu Greg Schiano, pentru promovarea echipei de fotbal a Universității Rutgers.
În 1992 a jucat, timp de șase luni, pe Broadway în On the Waterfront (Pe chei). În 1993 a jucat rolul unui criminal plătit, pe nume Virgil, în thrillerul romantic True Romance. Într-un interviu acordat, Inside the Actors Studio James recunoaște că una din sursele de inspirație pentru acest rol a fost un vechi prieten care era chiar asasin plătit. După nenumărate roluri pe marile ecrane, s-a întors în sala de teatru, în 2009 și a apărut pe scenă alături de Hope Davis și Jeff Daniels. În iunie 2010 s-a anunțat implicarea sa în producția documentarului Hemingway & Gellhorn avându-i pe Clive Owen și Nicole Kidman în rolurile principale.
În data de 19 iunie 2013, Gandolfini moare brusc în timp ce se afla în vacanță la Roma. Rapoartele preliminare atribuie cauza morții fie unui infarct miocardic acut sau unui accident vascular cerebral. Gandolfini urma să se îndrepte spre Sicilia, unde oficialii de la Festivalul de Film de la Taormina îl așteptau pe 20 iulie 2013, astfel încât el să poată participa la o conversație pe scena festivalului cu regizorul italian Gabriele Muccino programat pe 22 iunie. Creatorul serialului "The Sopranos", David Chase l-a numit pe Gandolfini, "un geniu" și "partenerul și fratele său". Guvernatorul din New Jersey, Chris Christie a spus despre el că fost "o nouă comoară pentru Jersey".

James Gandolfini

James Gandolfini în Kuweit în 2010

·         1962 - S-a nascut Joanne Catherall, vocalista britanica (Human League).
* 1963: Tudor Casapu (n. 18 septembrie 1963 la Mingir, Hîncești) este un halterofil din Republica Moldova, medaliat cu aur la Jocurile Olimpice de vară din 1992 de la Barcelona.
* 1963: John Powell (n. 18 septembrie 1963, Londra) este un compozitor britanic, cunoscut pentru coloanele sale sonore. Locuiește în Statele Unite din 1997 și a compus până în prezent muzica pentru peste 50 de filme. A devenit celebru la sfârșitul anilor 1990 și în anii 2000, compunând muzica pentru numeroase filme animate precum Chicken Run, Shrek, Robots, Ice Age: The Meltdown, Happy Feet, Bolt, Kung Fu Panda, (împreună cu Hans Zimmer), Ice Age: Dawn of the Dinosaurs, How to Train Your Dragon și Kung Fu Panda 2 (împreună cu Hans Zimmer). De asemenea, este cunoscut și pentru colaborările sale cu regizorii Doug Liman și Paul Greengrass. Muzica sa pentru filmul din 2010, How to Train Your Dragon i-a adus prima nominalizare la Premiile Oscar, la cea de-a 83-a ediție a Premiilor Oscar. Este un membru important al studioului de muzică al lui Hans Zimmer, Remote Control Productions, și colaboreaza frecvent cu compozitori de la acest studio, inclusiv cu Harry Gregson-Williams și cu Zimmer însuși.

Powell s-a născut în Londra. Copil fiind, a început să studieze vioara după care a studiat la Trinity College of Music. Mai târziu s-a aventurat în muzica jazz și rock, cântând într-o trupă soul numită The Fabulistics. După părăsirea colegiului, a compus muzică pentru reclame, ceea ce a condus la o slujbă ca asistent al compozitorului Patrick Doyle la câteva filme, inclusiv Much Ado for Nothing.

În 1995 a fost co-fondator al companiei de muzică pentru reclame Independently Thinking Music din Londra, care a compus muzica pentru peste 100 de reclame și filme independente britanice și franceze.

Prima coloană sonoră a lui Powell a fost în 1990 pentru filmul Stay Lucky. S-a mutat în Statele Unite și a compus prima sa coloană sonoră importantă în 1998 pentru filmul Antz, primul film produs de Dreamworks Animation a cărei coloană sonoră a compus-o alături de Harry Gregson-Williams. Doi ani mai târziu, cei doi au colaborat pentru Chicken Run iar în anul următor pentru Shrek, film care a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film de animație. Totuși, toate filmele Shrek ulterioare, au avut muzica compusă doar de Harry Gregson-Williams. În 2001, a compus muzica și pentru Evolution, I Am Sam, Just Visiting și Rat Race.

În 2002 Powell a fost angajat sa compună muzica din filmul The Bourne Identity, după ce Carter Burwell a părăsit proiectul, și a compus muzica pentru toate filmele ulterioare ale regizorului Doug Liman. S-a întors și pentru a compune muzica din celelalte două filme din serie, The Bourne Supremacy și The Bourne Ultimatum, ambele regizare de Paul Greengrass.

După filmele Bourne, Powell a colaborat cu Liman din nou pentru a compune muzica pentru filmul din 2005 Mr. and Mrs. Smith. În același an a compus și muzica pentru Robots.

În 2006 a compus muzica din filmul lui Greengrass, United 93. În același an a compus muzica pentru al doilea film din seria Ice Age, Ice Age: The Meltdown, precum și pentru X-Men: The Last Stand și Happy Feet, pentru care a câștigat un premiu Film & TV Music Award pentru cea mai bună coloană sonoră pentru un film de animație. În anul următor a compus muzica pentru The Bourne Ultimatum. În 2008 a colaborat cu compozitorul Hans Zimmer pentru a compune muzica din Kung Fu Panda și, in același an, a compus muzica pentru Jumper, Hancock și Bolt. În 2009 a compus muzica pentru al treilea și cel mai popular film din seria Ice Age de până acum; Dawn of the Dinosaurs.

În 2010 a compus muzica pentru How to Train Your Dragon. Aceasta a fost a șasea coloană sonoră compusă pentru un film Dreamworks Animation, deși prima în care care a compus toată muzica singur. A fost de asemenea prima sa coloană sonoră care să fie nominalizată la Oscar pentru Cea mai bună coloană sonoră. În același an a compus muzica pentru filmul lui Greengrass, Green Zone, documentarul lui Asif Kapadia, Senna, împreuna cu Antonio Pinto, si Knight and Day.

Filmografie:

Anii 1990[modificare | modificare sursă]

• 1990 - Stay Lucky
• 1994 - The Wild Heels
• 1996
  • Je suis ton châtiment
  • High Incident
• 1997 - Face/Off
• 1998
  • Human Bomb
  • With Friends Like These...
  • Antz
• 1999
  • Endurance
  • Forces of Nature
  • Chill Factor

Anii 2000[modificare | modificare sursă]

• 2000
  • The Road to El Dorado
  • Chicken Run
• 2001
  • Just Visiting
  • Evolution
  • Shrek
  • Rat Race
  • I Am Sam
• 2002
  • D-Tox
  • The Bourne Identity
  • Drumline
  • Two Weeks Notice
• 2003
  • Stealing Sinatra
  • Agent Cody Banks
  • The Italian Job
  • Gigli
  • Paycheck
• 2004
  • The Bourne Supremacy
  • Mr 3000
  • Alfie
• 2005
  • Be Cool
  • Robots
  • Mr. and Mrs. Smith
  • Aunt Fanny's Tour of Booty
• 2006
  • Ice Age: The Meltdown
  • United 93
  • X-Men: The Last Stand
  • Happy Feet
• 2007
  • The Bourne Ultimatum
  • P.S. I Love You
• 2008
  • Jumper
  • Horton Wears a Who!
  • Stop-Loss
  • Kung Fu Panda
  • Hancock
  • Bolt
• 2009 - Ice Age: Dawn of the Dinosaurs

Anii 2010[modificare | modificare sursă]

• 2010
  • Green Zone
  • How to Train Your Dragon
  • Fair Game
  • Knight and Day
• 2011
  • Mars Needs Moms
  • Rio
  • Kung Fu Panda 2
  • Happy Feet 2
• 2012
  • Ice Age: Continental Drift
  • The Lorax
• 2014 - How to Train Your Dragon 2

John Powell

·         1966 - S-a nascut Ian Spice, baterist britanic (Breathe).
* 1967: Constantin Adăscăliței (n. 18 septembrie 1967) este un fost deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat. În cadrul activității sale parlamentare, Constantin Adăscăliței a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Turcia și Republica Kazahstan. Constantin Adăscăliței a înregitrat 39 de luări de cuvânt în 37 de ședințe parlamentare. Constantin Adăscăliței a inițiat 53 de pripuneri legislative din care 18 au fost promulgate legi.

·         1967 - S-a nascut Ricky Bell, vocalist american (New Edition).
* 1967: Masami Ihara (n. 18 septembrie 1967) este un fost fotbalist japonez.
* 1967: Roberto Rosetti (n. 18 septembrie 1967, Torino) este un arbitru italian de fotbal retras din activitate.

·         1968: S-a nascut Toni Kukoc, baschetbalist croat, jucator in NBA.

·         1971: S-a nascut Lance Armstrong, ciclist american de 7 ori consecutiv castigator al Turului Franţei (1999 - 2005). Nascut in Texas, Armstrong s-a apucat de sport incurajat fiind de mama sa. Este detinator al mai multor recorduri in ciclism.
* 1971: Jada Koren Pinkett Smith (n. 18 septembrie 1971)^[3] este o actriță americană. A jucat în filme precum Scream 2, Ali, The Matrix Reloaded, The Matrix Revolutions și seria Madagascar. Este soția actorului Will Smith, cu care are doi copii, Jaden și Willow.

Jada Pinkett Smith

Părinți Adrienne Pinkett[*]  Căsătorită cu Will Smith (din 1997)  Copii Jaden Smith Willow Smith[*]

* 1973: Mário Jardel de Almeida Ribeiro (n. 18 septembrie 1973, Fortaleza) este un fost jucător de fotbal brazilian.
* 1974: George-Gabriel Vișan (n. 18 septembrie 1974) este un deputat român, ales în 2016.
* 1974: Alvin Nathaniel Joiner (n. 18 septembrie 1974) cunoscut mai bine după numele său de scenă Xzibit, este un rapper, actor și producător muzical american. Este de asemenea cunoscut pentru găzduirea show-lui organizat de MTV „Pimp My Ride”. El lansează de la debutul său din 1996 câte un album o data la doi ani până la cel mai recent numit „Full Circle”, care a fost lansat în Octombrie 2006.
X-Zibit și-a început cariera muzicală ca membru al Likwit Crew, un colectiv liber al rapper-ilor West Coast care îi includeau pe King Tee, Defari și Tha Alkaholiks. El a apărut pe albumul lui King Tee, IV LIfe (1994), în melodia „Free Style Ghetto” și apoi pe albumul „Tha Alkaholiks (1995), în melodia Hit and Run. După turul cu Likwit Crew în 1995, X-Zibit a semnat cu Loud Records și a lansat albumul său de debut „At the Speed of Life” în 1996. Acesta și-a dezvoltat viitorul cu o serie de albume începând cu „40 Dayz & 40 Nightz” în 1998; adesea considerândul cel mai bun album a lui X-Zibit, acesta a produs melodia „What U See Is What U Get”. El a apărut de câteva ori în 1999 alături de Snoop Dogg, în hit-ul lui Dr. Dre, „Bitch Please”, și apărând pe albumul lui Dr.Dre, 6x Platinum, în 2001, în melodiile „Lolo”, „Some L.A. Niggaz”, și „What's the Difference” împreună cu Eminem. Dr.Dre l-a invitat pe X-Zibit să îl însoțească la mijlocul aniilor 2000, în turul american Up In Smoke, alături de Snoop Dogg, Eminem, Ice Cube și mulți alți. Loud Record lansează albumul lui X-Zibit, Restless, în acel an, cu Dr.Dre ca director de producție, care produce melodia „X”. Melodia devine cel mai mare hit al rapper-ilor de la What U See Is What U Get. X-Zibit se întoarce cu alt album numit „Man vs. machine” în 2002, și de data asta simțind un alt succes. Acesta a continuat să colaboreze cu colegii din West Cost, în primul rând cu Ras Kass și Saafir cu care a format colectivul de rap The Golden State Project, dar și cu Tha Liks. Loialitatea sa față de West Cost și de a colegilor din formație, a continuat să câștige mult respect de la fanii lui. În 2004 a urmat albumul Weapons of Mass Destruction.
X-Zibit a apărut în câteva roluri pe marile ecrane. A interpretat personajul Duncan în Full Clip în 2004, pe Dexter în Derailed (2005), și în filmul animat Hoodwinked pe Chief Grizzly, tot în 2005. De asemenea a interpretat personajul Zeke în „XXX:State of the Union” în 2005, și în 2007 a jucat alături de Dwayne „The Rock” Johnson în filmul Gridiron Gand. A jucat și în filmul „8 Mile” a lui Eminem. A mai interpretat în „The X-Files:I Want to Belive” în 2008 având rolul unui agent FBI. Ultimul rol al acestuia este în filmul American Violet unde îl interpreteaza pe Darrel Hughes.
Filmografie:

• The Breaks (1999), Jamal
• Tha Eastsidaz (2000), Blue
• The Slim Shady Show (2001), Knuckles
• The Wash (2001), Wayne
• 8 Mile (2002), Mike
• The Country Bears (2002), himself
• Full Clip (2004), Duncan
• Strong Arm Steady (2004)
• CSI: Miami (2004), Dwayne '10-Large' Jackman (Episode Rap Sheet)
• xXx: State of the Union (2005), Zeke
• Derailed (2005), Dexter
• Hoodwinked (2005), Chief Grizzly – voice
• The Boondocks (2006), himself – voice
• Gridiron Gang (2006), Malcolm Moore
• The X-Files: I Want to Believe (2008), Agent Mosley Drummy
• American Violet (2008), Darrell Hughes
• Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans (2009), Big Fate
• Fencewalker (2009), TBA
• Extreme Makeover: Home Edition (2010), Celebrity Guest
• Malice n Wonderland (2010), Jabberwock

X-Zibit

* 1974: Sulzeer Jeremiah "Sol" Campbell (n. 18 septembrie 1974) este un fotbalist englez retras din activitate. Sol Campbell a jucat pe postul de fundaș central la cluburile Tottenham Hotspur, Arsenal, Portsmouth, Notts County și Newcastle United, dar și la echipa națională de fotbal a Angliei, la care are 73 de selecții și un gol marcat
* 1976: Ronaldo Luis Nazário de Lima (locally: /ʁoˈnawðu ˈlwiʒ nɐˈzaɾju dʒ ˈɫĩmɐ/; n. 18 septembrie 1976^[2]), cunoscut simplu ca Ronaldo, este un fost fotbalist brazilian, care evolua pe postul de atacant. Supranumit ”Il fenomeno”, Ronaldo este considerat unul din cei mai mari fotbaliști din toate timpurile
* 1976: Silviu Nicu Macovei (n. 18 septembrie 1976) este un deputat român, ales în 2016.
* 1979: Daniel Bălan (n. 18 septembrie 1979) este un un jucător de fotbal român care antrenează clubul Bucovina Rădăuți.
* 1979: Lucian Ciprian Lipovan (n. 18 septembrie 1979, Timișoara) este un jurnalist român, acum prezentator Sport.ro și redactor-șef Pro Sport.

În ianuarie 2006 a fost numit redactor-șef adjunct la publicația ProSport, fiind redactor-șef între anii 2012 și 2014. Din 2010 este realizator al emisiunilor Ora exactă în sport, Special și Informația difuzate de Sport.ro, fiind și reporter Pro TV la EURO 2016

* 1979: Junichi Inamoto (n. 18 septembrie 1979) este un fotbalist japonez.
* 1980: Elena Daniela Cârlan (n. 18 septembrie 1980, Sibiu) este o atletă română, specializată pe marș în trecut, acum pe alergare de distanță.
* 1980: Charles Hedger (n. 18 septembrie 1980) este un chitarist englez, fostul chitarist al formației engleze de metal extrem, Cradle of Filth. În prezent, el cântă cu formația norvegiană de black metal Mayhem, sub numele de Ghul.

Hedger a arătat un interes muzical de la o vârstă fragedă. La vârsta de 13 ani, fratele său i-a dat o copie a unei casete de la o bandă locală pe care unii dintre prietenii săi o purtau, banda demo a fost numită "The Principle of Evil Made Flesh", dintr-o lansare a trupei britanice de heavy metal, Cradle of Filth. După ce a învățat să cânte la chitară, la 19 ani, Hedger a decis să-și ia chitara în serios și s-a mutat la Londra, unde a fost acceptat la Institutul de Chitară din Londra pentru a studia un curs de muzică "Music Popular Performance BMus". A absolvit în anul 2004.

În anul următor fratele său a murit, iar Hedger a devenit puternic influențat să-și continue cariera de chitară în onoarea fratelui său. Apoi și-a început propria trupă, End of Invention, în care a interpretat chitara și vocalele. De asemenea, a început să predea lecții de chitară la Institutul Colchester și a studiat orchestrarea și compoziția.

Charles Hedger

* 1982: George Mourad (în arabă جورج مراد; n. 18 septembrie 1982)^[1] este un fotbalist asirian care evoluează la clubul Örgryte IS pe postul de atacant
* 1983: Nicolae Josan (n. 18 septembrie 1983, Rezina) este un fotbalist moldovean care în prezent evoluează la clubul Zaria Bălți în Divizia Națională.
* 1983: Yuzo Kurihara (n. 18 septembrie 1983) este un fotbalist japonez.
* 1984: Eliza-Mădălina Peța (n. 18 septembrie 1984) este un deputat român, ales în 2016.
* 1986: Renaud Lavillenie (n. 18 septembrie 1986, Barbezieux-Saint-Hilaire, Franța) este un atlet francez specializat pe săritura cu prăjina. A fost laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară din 2012 de la Londra. Din anul 2014 deține recordul mondial cu o săritură la 6,16 m
* 1993: Patrick Arnold Shriver Schwarzenegger (n. 18 septembrie 1993, Los Angeles, SUA) este un actor, model și om de afaceri american. Este fiul mai mare al lui Arnold Schwarzenegger.
Patrick Schwarzenegger s-a născut pe 18 septembrie 1993 la Los Angeles, Statele Unite în familia faimosului culturist, actor, iar mai târziu și guvernator al statului California, Arnold Schwarzenegger și a jurnalistei și publicistei Maria Shriver. Patrick are de asemenea, două surori mai mari, Katherine (n. 1989) și Christina (n. 1991), un frate mai mic, Christopher (n. 1997) și altul vitreg, Joseph Baena (n. 1997).

Arnold Schwarzenegger și-a crescut copiii cu strictețe, dar cu începutul carierei sale politice în calitate de guvernator al Californiei a administrat copiilor săi tot mai puțin timp. După aflarea despre aventura tatălui său cu o menajeră și divorțul ulterior al părinților, Patrick a schimbat, probabil, numele Schwarzenegger cu al mamei, dar nici o confirmare oficială nu există.

La vârsta de 15 ani, cu ajutorul părinților, Patrick a fondat propria companie a sa, Project360 de producere a hainelor pentru bărbați. Schwarzenegger are, de asemenea, un contract cu agenția de modeling L.A. Models.

Primul rol important în cinematografie, l-a jucat în Grown Ups 2, care a apărut pe ecrane în anul 2013.

În iunie 2012 a absolvit școala Brentwood, iar în toamna aceluiași an Schwarzenegger și-a început studiile la Universitatea Californiei de Sud.

Patrick Schwarzenegger

Decese

·         96: Împăratul roman Domițian este asasinat în urma unei conjurații de palat. Va fi succedat de Nerva. Titus Flavius Domitianus (24 octombrie 51 – 18 septembrie 96), cunoscut ca Domițian, împărat roman al dinastiei Flaviilor din 81 până în 96. Membru de vază al senatului, este proclamat împărat la asasinarea lui Domitian (la 18 septembrie 96)de către prefectul pretorilor. Nerva a fost primul dintre cele “cinci împărați buni”, și primul care a adoptat un moștenitor provenit din afara din familiei sale. El a dispus construirea de apeducte și hambare pentru a îmbunătăți aprovizionarea cu apa alimente a Romei. În scurta sa domnie, Nerva, jurist și om de litere apreciat, încearcă să restabilească prestigiul senatului și să reabiliteze victimele persecuțiilor predecesorului său. La 27 octombrie 97 îl adoptă și-l desemnează coregent și succesor la tron pe Ulpius Traianus, guvernatorul provinciei Germania Superior, unul dintre cei mai talentați generali ai Imperiului. Nerva (latină: MARCVS COCCEIVS NERVA CAESAR AVGVSTVS) (n. 8 noiembrie 30, d. 27 ianuarie 98) Al 12-lea împărat roman (96-98).

·         411: A murit Flavius Claudius Constantinus. Flavius Claudius Constantinus (n. ? – d. 18 septembrie 411), cunoscut și sub denumirea de Constantin al III-lea, general roman care s-a autodeclarat împărat al Imperiului Roman de Apus în Britania în anul 407.

·         1180: Ludovic VII (numit cel Tânăr) (franceză Louis le Jeune) (1120 – 18 septembrie 1180) a fost rege al Franței, fiu și succesor al regelui Ludovic al VI-lea. A domnit din 1137 până la moartea sa. A fost membru al Casei Capet.

Domnia sa a fost dominată de luptele feudale (în special cu familia Angevin), și a văzut începutul rivalității de lungă durată dintre Franța și Anglia. În timpul domniei sale s-a început construcția Catedralei Notre-Dame din Paris. Este fondator al Universității din Paris. A fost promotor al dezastruoasei cruciade a doua.

Ludovic al VII-lea al Franței, numit și Ludovic VII Cel Tânăr (fr. Louis VII le Jeune, 1120—1180) - rege francez (1137—1180), era fiul lui Ludovic al VI-lea al Franței Cel Gros.

S-a căsătorit cu Eleanor (sau Aliénor), Ducesă de Aquitainia, moștenitoarea ducatului Aquitainiei. Interesul acestei căsătorii inițiat de tatăl său, Ludovic al VI-lea, a fost acumularea ținuturilor.

Raymond de Poitiers întâmpinându-l pe Ludovic al VII-lea la Antioch.

În 1146 Ludovic VII merge în cruciada creștină, din cauza zvonurilor infidelității lui Eleanor o ia în războiul sfânt. Cruciada se dovedește a fi nereușită, mare parte a armatei cruciate murind din cauza foamei și din refuzul unui ajutor din partea bizantinilor. Ajunge în Antiohia cu ce a mai rămas din armată, apoi pleacă tainic spre Tir sperând că va primi trupe noi, se îndreaptă spre Damasc, dar este învins. Ajunge la rugămintea templierilor în Ierusalim, unde stă până de Paște, apoi se întoarce acasă în anul 1149.

Ajuns în Franța, anulează mariajul cu Eleanor, căreia îi reîntoarce ținuturile. Eleanor de Aquitainia se va căsători cu Henric al II-lea al Angliei Plantagentul, care deși era vasal Franței, deținea mai mult regiuni în Franța decât Regele Franței - Ludovic al VII-lea.

Doar după a treia căsătorie Ludovic al VII-lea va avea un moștenitor - Filip II August.

A fost căsătorit de 3 ori. Prima dată cu Eleanor de Aquitainia, cu care a avut:

• Maria a Franței, căsătorită cu Henric de Champagne;
• Alix a Franței, căsătorită cu Theobald V de Blois.

Apoi cu Constance de Castilia:

• Margherita a Franței (1158–97), măritată cu Henric Cel Tânăr și apoi cu Regele Béla al III-lea al Ungariei
• Alis (4 octombrie 1160 – 1220), logodită cu Regele Richard I al Angliei, s-a măritat cu William III Talvas, Conte de Ponthieu.

A treia căsătorie, cea cu Adele de Champagne:

• Filip al II-lea August, Rege al Franței (22 august 1165 – 1223), Rege al Franței;
• Agnes a Franței (1171–1240), care i-a fost dată lui Alexius II-lea Comnenus (1180–83), dar s-a căsătorit cu Andronicus I Comnenus (1183–85), apoi cu Theodore Branas (1204).

Ludovic al VII-lea

Efigia lui Ludovic al VII-lea, Bourges Părinți Ludovic al VI-lea al Franței Adelaide de Maurienne  Frați și surori Philip of France, Archdeacon of Paris[*] Robert I de Dreux Philip of France[*] Petru I de Courtenay Henry of France, Archbishop of Reims[*] Constance of France, Countess of Toulouse[*]  Căsătorit cu Eleanor, Ducesă de Aquitaine Constance de Castilia Adèle de Champagne Copii Maria, Contesă de Champagne Alix, Contesă de Blois Margaret, regină a Ungariei Alys, Contesă de Vexin Filip al II-lea al Franței Agnes, împărăteasă bizantină

·         1569: Pieter Bruegel cel Bătrân, pictor flamand (n. 1525)

·         1783: Leonhard Euler (pronunțat în germană /ˈɔʏlɐ/ și în română [pron. oi-lăr ]; n. 15 aprilie 1707, Basel, Elveția – d. 18 septembrie 1783, Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost un matematician și fizician elvețian. Euler este considerat a fi fost forța dominantă a matematicii secolului al XVIII-lea și unul dintre cei mai remarcabili matematicieni și savanți multilaterali ai omenirii. Alături de influența considerabilă pe care a exercitat-o asupra matematicii și matematizării științelor stau atât calitatea și profunzimea, cât și prolificitatea extraordinară a scrierilor sale, opera sa exhaustivă putând cu ușurință umple 70 - 80 de volume de dimensiuni standard (dacă ar fi publicată vreodată integral).

Euler s-a născut la Basel ca fiu al lui Paul Euler și Marguerite Brucker. La puțin timp după nașterea sa familia s-a mutat la Riehen, Elveția, unde Euler și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei. Tatăl său era un prieten al familiei lui Johann Bernoulli, unul dintre cei mai faimoși matematicieni ai acelei perioade.

În 1720, la numai 13 ani, Euler intră la Universitatea din Basel, unde a studiat filosofia. Curios este faptul că această universitate i-a refuzat mai târziu postul de profesor. În această perioadă primește lecții de matematică de la Johann Bernoulli, care îi descoperise talentul remarcabil și îl convinsese pe tatăl său să îl orienteze spre cariera matematică.

În 1726 Euler și-a luat doctoratul cu o teză referitoare la propagarea sunetului. În 1727 i s-a acordat Marele Premiu al Academiei Franceze de Științe pentru rezolvarea unei probleme referitoare la dispunerea optimă a catargelor unei nave.

În această perioadă cei doi fii ai lui Johann Bernoulli, Daniel și Nicolas, își desfășurau activitatea la Academia Imperială de Științe din Sankt Petersburg. În 1726, la moartea lui Nicolas, Daniel a preluat catedra de matematică și fizică, lăsând liberă catedra de medicină. În acea perioadă această Academie, abia înființată, recruta savanți din toată lumea pentru a lucra acolo și pentru a forma o școală de cercetare. Euler a fost propus pentru acest post și s-a mutat în capitala rusă (1727). La scurt timp a trecut de la catedra de medicină la cea de matematică, fiind numit șeful Comisiei de matematică a Academiei.

Grație memoriei sale remarcabile Euler a învățat repede limba rusă. În această perioadă a publicat lucrări științifice în „Memoriile Academiei din Petersburg”. Academia a devenit pentru el și un cadru generos în care el își putea desfășura cu succes activitatea de cercetare matematică, stimulat fiind și de colaborarea cu Daniel Bernoulli. În plus, țarul Petru cel Mare a creat o atmosferă favorabilă pentru apropierea cultural-științifică a Rusiei față de Occident. După moartea lui Petru cel Mare și a succesoarei acestuia Ecaterina I a venit la putere Petru al II-lea. Din păcate acesta nu agrea oamenii de știință din alte țări și a suprimat fondurile alocate lui Euler și colegilor săi.

Mediul politico-social nefavorabil îl obligă pe Euler să părăsească Rusia. În 1741 acceptă propunerea lui Frederic cel Mare al Prusiei de a veni la Academia din Berlin. Aici a locuit următorii 25 de ani din viață, perioadă foarte prolifică, în care a scris peste 380 de articole și 200 de scrisori pe teme științifice și a publicat două din cărțile sale de analiză matematică.

O mare nenorocire îl lovește în anul 1735: își pierde complet vederea la un ochi. În 1766 s-a reîntors în Rusia, dar orbește complet. Totuși, chiar și în această situație el continuă să creeze lucrări de o excepțională valoare științifică.

După întoarcerea în Rusia în 1766 lucrează și mai îndârjit. Revistele Academiei din Petersburg nu-i mai puteau satisface productivitatea. Chiar Euler glumea, spunând că după moartea sa lucrările îi vor continua să apară în „Memoriile Academiei din Petersburg” încă 20 de ani.

A murit la 18 septembrie 1783, fiind înmormântat în cimitirul luteran din Sankt Petersburg.

În discursul funebru ținut pentru Euler la Academia Franceză, secretarul acestei prestigioase instituții, marchizul de Condorcet, spunea: „... il cessa de calculer et de vivre” („el a încetat să mai calculeze și să trăiască...”).

Euler și prietenul său Daniel Bernoulli au fost oponenți ai filosofiei lui Leibniz și Christian Wolff, mai ales în ce privește raționalismul acestora. Euler a insistat asupra faptului că științele (și cunoașterea în general) sunt fondate pe legi precise din punct de vedere cantitativ, pe care monadismul susținut de Christian Wolff nu le putea furniza. Înclinațiile religioase lui Euler ar fi putut avea, de asemenea, o influență asupra antipatiei lui față de această doctrină: astfel, el a mers atât de departe încât să eticheteze ideile lui Wolff ca fiind „păgâne și atee”^[22].

O mare parte din ceea ce este cunoscut despre convingerile religioase lui Euler poate fi dedusă din opera sa Lettres a une Princesse d'Allemagne sur quelques sujets de physique et de philosophie (1768), scrisă în perioada când activa la Sankt Petersburg, precum și dintr-o scriere anterioară a sa Rettung der Göttlichen Offenbahrung Gegen die Einwürfe der Freygeister („Despre apărarea revelației divine împotriva obiecțiunilor liber-cugetătorilor”). Aceste lucrări arată că Euler a fost un creștin devotat, care credea sincer că Biblia a fost inspirată de către Duhul Sfânt.^[23]

O anecdotă celebră, inspirată de argumentele filosofice ale lui Euler referitoare la religie, este datată în timpul celei de-a doua perioade de activitate a sa la Academia din Sankt Petersburg. Filosoful francez Denis Diderot vizita Rusia, la invitația împărătesei Ecaterina cea Mare. Împărăteasa era alarmată de faptul că argumentele filosofului pentru ateism ar fi putut influența unele persoane de la curtea imperială. L-a solicitat atunci pe Euler să se confrunte cu francezul pe teme religioase. Diderot a fost informat că un matematician (Euler) a realizat o demonstrație a existenței lui Dumnezeu; a vrut atunci să i se prezinte această demonstrație. Euler a apărut, a avansat spre Diderot, și pe un ton convingător a anunțat:
„Domnule, , prin urmare, Dumnezeu există!”.
Diderot, pentru care (spune povestea) matematica era o mare necunoscută, a rămas uluit, în timp ce asistența a izbucnit în hohote de râs. Jenat, el a cerut să părăsească Rusia, o cerere care a fost acordată cu grație de către împărăteasă. Cu toate că este amuzantă, anecdota este totuși apocrifă, dat fiind faptul că Diderot era un savant multilateral, având un spirit enciclopedic și care a publicat chiar și tratate matematice.

Opera:

• Dissertatio physica de sono (Basel, 1727, in quarto)
• Mechanica, sive motus scientia analytice (St. Petersburg, 1736, 2 volume in quarto)
• Ennleitung in die Arithmetik (ibid., 1738, 2 volume in octavo)
• Tentamen novae theoriae musicae (ibid. 1739, in quarto)
• Methodus inveniendi lineas curvas, maximi minimive proprietate gaudentes (Lausanne, 1744, in quarto)
• Theoria motuum planetarum et cometarum (Berlin, 1744, in quarto)
• Beantwortung, &c., or Answers to Different Questions respecting Comets (ibid., 1744, in octavo)
• Neue Grundsatze (sau „Noile principii ale artileriei”, cu note și ilustrații, ibid., 1745, in octavo)
• Opuscula varii argumenti (ibid., 1746-1751, 3 volume in quarto)
• Novae et carrectae tabulae ad loco lunae computanda (ibid., 1746, in quarto)
• Tabulae astronomicae solis et lunae (ibid., quarto)
• Gedanken, &c., or Thoughts on the Elements of Bodies (ibid. in quarto)
• Rettung der gall-lichen Offenbarung (ibid., 1747, in in quarto)
• Introductio in analysin infinitorum („Introducere în analiza infinitezimală”, Lausanne, 1748, 2 volume in quarto)
• Scientia navalis, seu tractatus de construendis ac dirigendis navibus (St Petersburg, 1749, 2 volume in quarto)
• Theoria motus lunae (Berlin, 1753, in quarto)
• Dissertatio de principio minimae actionis, cum examine objectionum cl. prof. Koenigii (ibid., 1753, in octavo)
• Institutiones calculi differentialis, cum ejus usu in analysi. Intuitorum ac doctrina serierum (ibid., 1755, in quarto)
• Constructio lentium objectivarum, &c. (St Petersburg, 1762, in quarto)
• Theoria motus corporum solidoruni seu rigidorum (Rostock, 1765, in quarto)
• Institutiones, calculi integralis (St Petersburg, 1768-1770, 3 volume in quarto)
• Lettres a une Princesse d'Allemagne sur quelques sujets de physique et de philosophie (St. Petersburg, 1768-1772, 3 volume in octavo)
• Anleitung zur Algebra, sau „Introducere în algebră” (ibid., 1770, in octavo)
• Dioptrica (ibid., 1767-1771, 3 volume in quarto)
• Theoria motuum lunge nova methodo pertractata (ibid., 1772, in quarto)
• Novae tabulae lunares (ibid., in octavo)
• La théorie complete de la construction et de la maneuvre des vaisseaux (1773, in octavo)
• Opuscula analytica (St Petersburg, 1783-1785, 2 volume in quarto)

Leonhard Euler

Portret al lui Leonhard Euler de Emanuel Căsătorit cu Salomea Abigail Euler[*] (din 1776) Katharina Euler[*]  Copii Johann Euler Christoph Euler[*] Carl Euler[*]

* 1790: Prințul Henry, Duce de Cumberland și Strathearn (Henry Frederick;^[1] 7 noiembrie 1745 – 18 septembrie 1790) a fost al șaselea copil al lui Frederick, Prinț de Wales și a Prințesei Augusta de Saxa-Gotha. A fost fratele mai mic al regelui George al III-lea.

Portret de Jean-Etienne Liotard

Prințul Henry s-a născut la 7 noiembrie 1745 la Casa Leicester din Londra ca al șaselea copil și al patrulea fiu al Prințului de Wales (fiul cel mare al regelui George al II-lea și a reginei Caroline de Ansbach) și a soției acestuia, Prințesa de Wales. A fost botezat la Casa Leicester 23 de zile mai târziu.^[2]

La 22 octombrie 1766,^[3] chiar înainte de aniversarea a 21 de ani, prințul a fost numit Duce de Cumberland și Strathearn și Conte de Dublin.

La 4 martie 1767, Ducele de Cumberland a pretins că s-a căsătorit cu Olive Wilmot, o femeie de rând, în cadrul unei ceremonii secrete. Conform relatărilor, a existat un copil, Olivia Wilmot (1772–1834), din această relație deși paternitatea ducelui nu a fost dovedită iar Olivia Wilmot a fost acuzată de falsificarea probelor.

În 1769, Ducele de Cumberland a fost dat în judecată de către Contele Grosvenor pentru "conversații criminale" (adică adulter) după ce Ducele și Lady Grosvenor au fost descoperiți în flagrant delict.^[4] Lordul Grosvenor a fost despăgubit cu 10.000 £ care împreună cu costurile s-au ridicat la un câștig de 13.000 £ (1.430.000 £ la nivelul anului 2012)

Căsătoria Ducelui cu o femeie de rând, văduva Anne Horton (1743–1808), la 2 octombrie 1771 a determinat ruptura cu regele și a fost catalizatorul Actului Regal al Căsătoriilor din 1772, care interzicea oricărui descendent al regelui George al II-lea să se căsătorească fără permisiunea monarhului. Nu au existat copii din această căsătorie.

Anne a fost, în general, considerată una dintre marile frumuseți iar Thomas Gainsborough a pictat-o de mai multe ori.

Prințul Henry

Duce de Cumberland și Strathearn

Ducele de Cumberland, pictură de Thomas Gainsborough, 1777. Părinți Frederick, Prinț de Wales Prințesa Augusta de Saxa-Gotha  Frați și surori Caroline Matilda de Wales Prințesa Augusta a Marii Britanii Prințesa Louisa a Marii Britanii Prințesa Elisabeta a Marii Britanii George al III-lea al Regatului Unit Prințul Frederick al Marii Britanii Prințul Eduard, Duce de York și Albany Prințul William Henry, Duce de Gloucester și Edinburgh  Căsătorit cu Anne Horton

* 1807: Franciszek Smuglewicz sau Pranciškus Smuglevičius, (6 octombrie 1745- 18 septembrie 1807) a fost un desenator tehnic și pictor de origine polonezo-lituaniană. Smuglewicz este considerat un precursor al artei lituaniene în era modernă ^[5]. Fratele său se numea Antoni Smuglewicz.

Franciszek Smuglewicz s-a născut în Varșovia într-o familie polonezo-lituaniană. Tatăl sau, Lukasz Smuglewicz, de asemenea și el pictor, se mutase în Varșovia din Regiunea lituaniană din Samogitia. În 1763, Franciszek a plecat la Roma, unde a început studiul artelor fine sub tutela lui Anton von Maron. A locuit în Roma până la vârstă de 21 de ani, unde a îmbrățișat stilul Neo-Clasic de a picta. În 1765 a primit o Bursă Regală din partea Regelui Poloniei și a Marelui Duce al Lituaniei, Stanisław August Poniatowski, fiind admis la Academia Saint Lucas. Ca și coleg al lui Vincenzo Brenna, a participat la catalogarea artefactelor de la Domus Aurea. În 1784 s-a întors la Varșovia, unde și-a fondat propria școală de arte fine, una dintre școlile predecesoare ale Academiei de Arte Frumoase. Clasicist, dar sub o influență puternică a barocului polonez, Smuglewicz a devenit un reprezentant de marca al istoriei picturii, un gen care a dominat artele fine din Polonia în timpul secolului al XIX-lea. În jurul anului 1790, a început să lucreze la o serie de schițe și litografii, inspirat de istoria națiunii poloneze a lui Adam Naruszewicz. Chiar dacă nu a reușit niciodată să finalizeze schițele, seria i-a adus foarte mult popularitate. În 1797 s-a mutat la Vilnius, unde a devenit fondatorul și primul decan al Institutului de Schiță și Pictură la Academia din Vilnius. Ca tutor al generației de pictori polonezo-lituanieni, Smuglewicz s-a dedicat tablourilor istorice în ultimii ani ai vieții sale. A dat Lituaniei idei clasice și perspective ale clasicismului cult. A pictat teme din viață de zi cu zi și arhitectură orașului Vilnius într-o manieră realistică. Muncă să a ajutat la reconstruirea neîntreruptă a Palatului Regal al Lituaniei din Vilnius. Printre lucrările notabile care au supraviețuit perioadei se numără “Întâlnirea de 4 ani a Parlamenului” (1793) și “Kościuszko's Oath” la Piață Veche a orașului Kraków, “Țărani lituanieni”, “Eliberând țăranii din Serfdom în Merkine”. Printre lucrările sale din perioada respectivă se regăsesc expuneri ale pereților orașului și ale porților care au fost dărâmate în timpul secolului 19. A fost îngropat în Vilnius la Comitirul Rasos (Poloneză: Cmentarz na Rossie), chiar dacă încă nu se știe cu exactitate locul.

Franciszek Smuglewicz

* 1821: Caroline de Hesse-Darmstadt (2 martie 1746 – 18 septembrie 1821) a făcut parte din nobilimea germană. A fost fiica cea mare a lui Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt și a soției acestuia, Caroline de Zweibrücken. La 27 septembrie 1768 s-a căsătorit cu Frederic al V-lea, Landgraf de Hesse-Homburg.

Ei au avut următorii copii:

• Frederic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Homburg (1769-1829), căsătorit cu Prințesa Elisabeta a Regatului Unit (1770-1840)
• Ludwig Wilhelm (1770-1839), căsătorit cu Prințesa Augusta de Nassau-Usingen (1778-1846), divorțat în 1805
• Caroline (1771-1854), căsătorită cu Louis Frederick II de Schwarzburg-Rudolstadt (1767-1807)
• Louise Ulrike (1772-1854), căsătorită cu Prințul Charles Günther de Schwarzburg-Rudolstadt (1771-1825)
• Amalie (1774-1846), căsătorită cu Frederic, Prinț de Anhalt-Dessau (1769-1814)
• Auguste (1776-1871), căsătorită cu Frederic Louis, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin (1778-1819)
• Filip (1779-1846), căsătorit cu Rosalie Antonie, Contesă de Naumburg, Baroneasă Schimmelpfennig von der Oye (1806-1845)
• Gustav (1781-1848), căsătorit cu Prințesa Louise de Anhalt-Dessau (1798-1858)
• Ferdinand (1783-1866), ultimul Landgraf de Hesse-Homburg
• Maria Anna (1785-1846) căsătorită cu Prințul Wilhelm al Prusiei (1783-1851)
• Leopold (1787-1813), căzut în Bătălia de la Großgörschen

Caroline de Hesse-Darmstadt

Părinți Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt Caroline de Zweibrücken  Frați și surori Prince Christian of Hesse-Darmstadt[*] Ludovic I, Mare Duce de Hesse Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt Amalia de Hesse-Darmstadt Louisa de Hesse-Darmstadt Wilhelmina Louisa de Hessa-Darmstadt  Căsătorită cu Frederic al V-lea, Landgraf de Hesse-Homburg Copii Frederic al VI-lea Louis William, Landgrave of Hesse-Homburg[*] Caroline de Hesse-Homburg Landgravine Amalie of Hesse-Homburg[*] Philip, Landgrave of Hesse-Homburg[*] Marie Anna de Hesse-Homburg Gustav, Landgrave of Hesse-Homburg[*] Ferdinand, Landgrave of Hesse-Homburg[*] Leopold of Hesse-Homburg[*] Landgravine Auguste of Hesse-Homburg[*] Landgravine Louise Ulrike of Hesse-Homburg[*]

·         1831: A murit poetul roman Vasile Cârlova (“Înserare”, “Ruinurile Târgovistii”); (n. 4.02.1809, Buzau). Deşi a trăit doar 22 de ani şi i se cunosc doar cinci poezii, el a intrat în istoria literaturii române drept cel care a deschis calea poeziei moderne româneşti, cale desăvârşită câteva decenii mai târziu, prin opera lui Mihai Eminescu. Toate poeziile sale au fost publicate de Ion Heliade-Rădulescu în „Curierul românesc”. Prima „Păstorul întristat”, scrisă la 18 ani şi publicată apărând la 8 mai 1830, a fost  pusă şi pe muzică, două decenii mai târziu, de Anton Pann. Au urmat  „Ruinurile Târgoviştei”, o romantică meditaţie cu accente patriotice asupra gloriei de altădată a neamului românesc în contextual trecerii devastatoare a timpului. „Înserarea”, „Rugăciune” şi „Marşul oştirii române” vor completa mica dar expresiva lui operă. În 1830, după înfiinţarea Miliţiei Naţionale, punctul de pornire al viitoarei armate române, Cârlova se înrolează voluntar. Din păcate, un an mai târziu, la 18 septembrie 1831, se stinge din viaţă în tabăra militară de la Craiova, în urma unei boli infecţioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu din Bănie.

Vasile Cârlova s-a născut la 4 februarie 1809 la Buzău, ca fiu al medelnicerului Ioniță Cârlova, fost ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernași (Cârlomanii/Cârlovanii) având între înaintași pe Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al Ungrovalahiei. După mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni – Dolj.

1816 - După moartea timpurie a părinților, este crescut de o soră a mamei, căsătorită cu stolnicul Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăș de învățătură pe viitorul poet Grigore Alexandrescu; a învățat limba greacă și limba franceză. După încercări de versificare în grecește, la stăruința lui Ion Voinescu II va scrie poezii în limba română.

1827 - A debutat cu o traducere după Hero și Leandru a lui Musaios și a poemului Zaïre a lui Voltaire. A scris „Păstorul întristat”, poezie publicată la 8 mai 1830 în Curierul Românesc, condus de I. Heliade Rădulescu. Poezia a fost pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann.

1828 - Scrie „Ruinurile Târgoviștei”, tipărită la 20 martie 1830, în aceeași gazetă, cu o prezentare a lui Heliade Rădulescu, care îi menea un strălucit viitor literar: „geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui”.

1828 - Scrie poezia „Rugăciune”, publicată postum (1839) de Heliade.

30 mai 1830 - Revista ieșeană Albina Românească reproduce poezia „Ruinurile Târgoviștei”. Scrie poezia „Înserarea”, publicată în Curierul Românesc, la 29 iunie.

1830 - Ia ființă miliția națională, nucleu al oștirii române moderne.

6 iulie 1830 - E al treizeci și treilea dintre voluntarii angajați în miliția națională, unde va servi cu gradul de sublocotenent.

1831 - Scrie „Marșul românilor” sau „Odă oștirei române cu ocazia înălțării steagului național”, versuri ce au circulat tipărite pe foi volante (cenzura a făcut să nu poată fi tipărite decât postum, în 1839, în Curierul Românesc).

18 septembrie 1831 - Vasile Cârlova a murit la Craiova, în urma unei boli infecțioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu.

Vasile Cârlova

·         1860: Joseph Locke, inginer britanic de căi ferate (n. 1805)

·         1872: Carol al XV-lea (Carl Ludvig Eugen) (3 mai 1826 – 18 septembrie 1872) a fost rege al Suediei (sub numele de Carol al XV-lea) și rege al Norvegiei (sub numele de Carol al IV-lea) din 1859 până la moartea sa.

S-a născut la Palatul Stockholm din Stockholm și la naștere a primit titlul de Duce de Skåne. A fost fiul cel mare al regelui Oscar I al Suediei și al reginei Josephine de Leuchtenberg. Prințul moștenitor a fost o scurtă perioadă de timp prim-ministru al Norvegiei în 1856 și 1857. A devenit regent la 25 septembrie 1857 și rege la moartea tatălui său la 8 iulie 1859. Ca nepot al Augustei de Bavaria, era descendent al regilor Gustav I al Suediei și Carol al IX-lea al Suediei.

La 19 iunie 1850 s-a căsătorit la Stockholm cu Prințesa Louise a Olandei, nepoata regelui William al II-lea al Olandei prin tatăl ei, Prințul Frederick al Olandei și nepoata regelui William I al Prusiei prin mama sa, Prințesa Louise a Prusiei. Prințesa Louise a fost îndrăgostită de soțul ei în timp ce Carol a preferat alte femei. Printre metresele sale sunt incluse actrițele Hanna Styrell și Elise Jakobsson-Hwasser (mai târziu cea mai cunoscută actriță din Suedia din timpul domniei sale). În schimb, relația cu singura sa fiică, Lovisa, a fost caldă și apropiată.

Ca Prinț moștenitor, Carol cu toate că avea un mod brusc de a conduce, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai populari regi scandinavi. Domnia sa a fost remarcabilă prin mulțimea și anvergura reformelor. El a declarat libertatea femeilor acordând dreptul legal de maturitate pentru femeile necăsătorite în 1858. Sora sa, Prințesa Eugenie a Suediei a devenit prima femeie care a fost declarată matură.

A murit la Malmö la 18 septembrie 1872. A fost urmat atât la tronul Suediei cât și al Norvegiei de fratele său mai mic, Oscar al II-lea al Suediei.

Carol al XV-lea

Rege al Suediei și Norvegiei

Carol al XV-lea în anii 1860 Părinți Oscar I al Suediei[1] Josephine de Leuchtenberg[1]  Frați și surori Prințesa Eugenie a Suediei Prințul Gustaf, Duce de Uppland August Oscar al II-lea al Suediei  Căsătorit cu Louise a Olandei Copii Lovisa a Suediei Prince Carl Oscar, Duke of Södermanland[*]

·         1896: A murit la Chisinau, Ştefan Gonata, agronom şi om politic, membru fondator al Societăţii Academice Române; (n. 1 februarie, Trifanesti, jud.Balti). Ștefan Gonata (n. 1 februarie 1838, Trifănești, județul Bălți – d. 18 septembrie 1896, Chișinău) agronom român, om politic, membru fondator (1867) al Academiei Române.

·         1903: A decedat la Cernăuți  preotul, pedagogul, folcloristul, compozitorul și scriitorul ucrainean din Bucovina, Isidor Vorobchievici ; (n. 18 mai 1836, Cernăuți). A trăit și activat în timpul stăpânirii austriece si a scris în limbile ucraineană, română și germană, aducand  contribuții însemnate la cultura muzicală românească. Poetul și omul politic patriot  ucrainean din Galiția, Ivan Franko, il caracteriza  drept „cea dintâi ciocârlie a Renașterii ucrainene”. Vorobchievici a fost primul autor al unui manual de armonie muzicală în limba română. A avut contribuții substanțiale în afirmarea cântării corale polifonice din Bucovina. Tot el este acela care i-a îndrumat pe Ciprian Porumbescu, Eusebie Mandicevschi, Ilarion Verenca, Dimitrie Gherasim, Constantin Șandru, Constantin Procopovici, Dimitrie Cernăuțeanu, Tudor Flondor, George V. Mandicevschi, Gheorghe Chindiu, Ecaterina Mandicevschi, Mihai Ursuleac, Constantin Buchental s.a. Lucrările sale au circulat în manuscris, tipărite, litografiate sau copiate.

·         1909: A încetat din viaţă Grigore Tocilescu, istoric, arheolog, folclorist, acadamician, profesor de istorie antică şi de epigrafie la Universitatea din Bucureşti. Tocilescu a fost  unul dintre primii istorici care s-a ocupat de studiul civilizaţiilor de pe teritoriul fostei Dacii; (n. 1850).

* 1939: Stanisław Ignacy Witkiewicz (24 februarie, 1885 – 18 septembrie, 1939) a fost un dramaturg, romancier, pictor avangardist, eseist, fotograf și filozof polonez.

Stanisław Ignacy Witkiewicz

* 1940: Gheorghe Domășnean(u), în germană Georg Domaschnian, (n. 20 octombrie 1868, Mehadia, Caraș-Severin, România – d. 18 septembrie 1940, Timișoara, România) a fost un general român în Armata Comună austro-ungară, apoi general de divizie în România, politician și primar al Timișoarei.

Riva del Garda pe la 1900

3 august 1919: Armata română în Timișoara

Gheorghe Domășnean provenea dintr-o veche familie română de grăniceri din Banat, tatăl său, Iancu din Petnic mama, Ana, dintr-o familie din Globurău. Tatăl avea gradul de caporal în compania a V-a din Mehadia a regimentului de graniță bănățean. Tânărul Gheorghe a frecventat școala elementară din Orșova, apoi o școală reală militară inferioară din Eisenstadt și școala reală militară superioară din Biserica Albă, pe care a absolvit-o cu epitetul de „eminent”. Cu ajutorul generalului Traian Doda a fost primit la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt pe care o va absolvi ca șef de promoție. După absolvirea academiei a fost repartizat în anul 1890 ca locotenent, la dorința lui, în regimentul de infanterie grăniceresc nr. 43 din Caransebeș, de unde a fost trimis la Școala de Război din Viena, pe care a terminat-o pe primul loc.^[1][2] De la regimetul nr.43, avansat în mod excepțional la gradul de căpitan, a fost trecut în cadrul Statului Major al Armatei Imperiale și Regale la Biroul de Operațiuni pe 1 noiembrie 1900.^[3]

La 12 martie 1906 a fost avansat la gradul de maior al Statului Major și mutat la fortăreața Riva del Garda. De acolo s-a înapoiat pe 20 martie 1911 la Viena, unde a preluat un post în departamentul nr. 5 al Ministerului Imperial și Regal de Război. A fost numit locotenent-major la 1 mai 1911 și șef al departamentului nr. 5 la 21 octombrie al anului. În această poziție a fost ridicat la rangul de colonel la 1 noiembrie 1913.^[4]

În calitate de director executiv al departamentului 5, a fost responsabil, printre altele, pentru problemele operaționale, atașamentele Dublei Monarhii, comunicațiunea poștală și telegrafică, dislocarea trupelor și instruirea tactică ale armatei. A fost decorat cu Crucea de Cavaler al Ordinului Franz Joseph.

De la 14 aprilie 1914 până la sfârșitul războiului Domășnean a fost șeful de stat major al Armatei a 10-a. În timpul Primului Război Mondial, a participat la a patra bătălie de la Isonzo în calitate de comandant al Brigăzii nr. 60 de infanterie, in primul rând la luptele pentru capul de pod de la Oslavia lângă Gorizia (25-29 noiembrie 1915), care în cele din urmă au dus la înfrângerea inamicilor italieni acolo.^[5] De aceea a fost onorat ca Cavaler al Ordinului Imperial Leopold de clasa a 3-a și cu Crucea de Merit Militar de clasa a 3-a, ambele premii cu decorație de război.

Domășnean a fost ridicat la rangul de general-maior (Generalmajor) la 1 august 1917 (cu rang din 7 septembrie al anului). A mai luptat de la 15 iunie 1918 până la sfârșit pe frontul din Tirol. Generalul fost pensionat la 1 ianuarie 1919

Timișoara, Catedrala Trei Ierarhi

După război, Domășnean a intrat în serviciile militare românești la gradul de general de divizie și s-a pus la dispoziția Consiliului Dirigent de la Sibiu, condus de Iuliu Maniu. I s-a încredințat misiunea de a proceda la organizarea armatei naționale a Ardealului și Banatului. În această calitate a organizat patru divizii românești, precum și jandarmeria din Banat și Transilvania. Când armata română a intrat în Ardeal, generalul Domășnean era șef al Statului Major al armatei din noile provincii. L-a susținut pe Ioan Boeriu de Polichna în campania împotriva Ungariei. A refuzat propunerea generalului Constantin Cristescu, șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, de a avea funcția de Subșef acestuia, preferând să rămână în Ardeal, trecând la comanda Diviziei a 19-a de la Timișoara. S-a retras din serviciul militar activ la sfârșitul anului 1920 și a fost decorat cu Ordinul Coroanei României în clasa de Mare Ofițer.^[1]

După demisia din armată, a fost ales președinte al Comunității de Avere din Caransebeș. În continuare a început să se intereseze de politică și a fost ales primar al municipiului Timișoara (9 martie 1929 până la 23 decembrie 1929). În aceasta calitate a avut o seamă de realizări de interes obștesc: mutarea liniei ferate Timișoara – Buziaș ce traversa orașul, terminarea lucrărilor clădirii Capitol destinată inițial „Filarmonicii“, susținerea înființării Episcopiei, devenită ulterior mitropolie și construirea catedralei. Pe perioada cât a fost primar, nu a pretins nici o retribuție, mulțumindu-se cu pensia militară. Un ziar maghiar l-a numit titanul cinstei. Pentru activitatea sa ca primar, la data de 30 noiembrie 1930, i s-a conferit titlul de „Cetățean de Onoare” al Timișoarei. A finanțat publicarea revistei Analele Banatului și ridicarea statuii pentru Pavel Vasici-Ungureanu. Prin Înalt Decret Regal cu nr. 1142/14 din 3 aprilie 1931, regele Carol al II-lea i-a conferit generalului Ordinul „Ferdinand I” în grad de comandor.^[1]

Domășnean a fost înmormântat în Cimitirul de pe Strada Cosminului. Piața General Gheorghe Domășnean în Timișoara este denumită în memoria lui.

* 1945: Raymund Netzhammer (n. 19 ianuarie 1862, Erzingen, Baden - d. 18 septembrie 1945, insula Werd, Elveția) a fost arhiepiscop romano-catolic de București între 1905 -1924. A ctitorit între altele Biserica Sf. Vasile cel Mare din strada Polonă și Biserica Sf. Elena din strada Cuza Vodă, amândouă în București.

Raymund Netzhammer s-a născut la data de 19 ianuarie 1862, în localitatea Erzingen din Marele Ducat de Baden, azi Baden-Württemberg, Germania, în familia unui fermier. A fost botezat cu numele de Albin Netzhammer. A studiat începând din anul 1868 la școala elementară din Erzingen, unde a fost an de an premiant. A intrat de timpuriu în vestita mănăstire benedictină de la Einsiedeln, unde la 12 octombrie 1876 a devenit novice și a primit numele Raymund. În același timp, și-a continuat studiile la școala mănăstirească. A fost sfințit preot la 5 septembrie 1886 la Einsiedeln.

După absolvire a activat ca profesor de matematică, chimie și fizică la abația benedictină de la Einsiedeln (Elveția) și după doar doi ani, la vârsta de 27 ani, a publicat lucrarea "Manual de trigonometrie pentru uzul liceelor", o carte care a găsit o mare rezonanță printre experți. Suferind de o boală de ochi, a fost nevoit să-și întrerupă activitatea educațională timp de un an. În acel timp a lucrat ca preot în orașul Montreux, unde a învățat limba franceză.

Arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer (1909)

La 5 noiembrie 1905 a fost consacrat episcop în biserica abațială "Sfântul Anselm” din Roma, de către Cardinalul Girolamo Maria Gotti, prefectul Congregației "De Propaganda Fide” din Curia Romană, iar la 17 decembrie, același an, a urcat pe tronul arhiepiscopal. Mons. Raymund Netzhammer și-a ales ca moto pe sigla episcopală cuvintele: In verbo tuo (La cuvântul tău) (Lc 5,5). L-a cunoscut bine pe regele Carol I al României.

Episcopul era un redutabil cunoscător al ritului român bizantin, pentru că fusese o vreme rectorul Colegiului Pontifical Grec din Roma.

Personalitate de vastă cultură, cunoscând, pe lângă teologie, și matematică, fizică, istorie, chimie, geodezie, geografie, numismatică, arheologie, Arhiepiscopul Netzhammer a mutat seminarul în Palatul arhiepiscopal (actuala Nunțiatură) iar în clădirea de lângă Catedrala Sf. Iosif (actualul Institut Teologic) a înființat o școală elementară și un gimnaziu, ambele conduse de Frații Școlilor Creștine.

În anul 1906 a chemat la București Surorile Sfântului Vincențiu de Paul, care au construit sanatoriul Sfântul Vincențiu de Paul (actualul Institut Parhon). În anul 1909 a mărit școala Fraților Școlari "Sfântul Andrei" de pe strada Călărași, construind un gimnaziu.

Tot în 1909 a sfințit piatra de temelie a Bisericii Sf. Vasile cel Mare din strada Polonă, pe care a inaugurat-o la sfârșitul aceluiași an. Cu pictarea bisericii i-a însărcinat pe Gottfried Schiller și Julius Ostermaier, reprezentanți ai Școlii de la Beuron.

Arhiepiscopul Netzhammer a înființat Societatea Catolicilor din București și a scos Revista Catolică, foarte apreciată prin erudiția ei. Având o frumoasă colecție numismatică din Dobrogea, a fost ales membru al Societății Numismatice Regale a României. În anul 1913 a înființat revista de limbă germană „Bukarester Katholisches Sonntagsblatt” (Foaia catolică duminicală a Bucureștilor), al cărei prim număr a apărut în data de 16 martie 1913. Conducerea acestei reviste a încredințat-o lui Carol Auner.

Istoricii au apreciat activitatea arhiepiscopului Netzhammer drept una de „mare consolidare pentru Biserica Catolică, căci autoritatea lui științifică întregea puternica sa personalitate teologică (…) Documentele arată, fără îndoială, cât a fost de apreciat și de respectat de către autorități și de către credincioși, bucurându-se, de fapt, de demnitatea unui arhiepiscop primat al României.”

Sub egida Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București a editat o prețioasă lucrare în anul 1923, cu titlul de „O contribuțiune la istoria Archidiocezei”

La 15 august 1920 Raymund Netzhammer l-a consacrat ca episcop de Iași pe Alexandru Theodor Cisar.

Din cauza protestelor sale repetate față de confiscarea unor imobile ale Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București de către autoritățile române în timpul primului război mondial (posesiunile parohiei din Râmnicu Vâlcea și școlile confesionale maghiare din București) Arhiepiscopul Netzhammer și-a atras antipatia politicienilor naționaliști români, în frunte cu Nicolae Iorga. Acesta i-a reproșat ani de-a rândul o pretinsă atitudine filogermană și în special faptul că în perioada ocupării Bucureștiului de către armata germană l-a primit în audiență pe feldmareșalul August von Mackensen. Ostilitatea naționaliștilor români a crescut în intensitate odată cu ofensiva anticatolică din teritoriile austro-ungare intrate în componența Regatului Român. Exproprierea Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara în anul 1921, devenită sufragană a Arhiepiscopiei de București, urmată de exilul episcopului Julius Glattfelder, care a acuzat politica de românizare instituită în Banat, a dus la escaladarea conflictului.

Între cei care au orchestrat demiterea arhiepiscopului Netzhammer s-a numărat primul nunțiu apostolic la București, viitorul cardinal Francesco Marmaggi. Acesta preconiza întărirea catolicismului în România prin intermediul Bisericii Române Unite cu Roma și mai mult sau mai puțin cu abandonarea comunităților catolice germane și maghiare din România. Arhiepiscopul Netzhammer și-a afirmat public opinia că unirea tuturor românilor cu Roma se găsea după 1918 mai departe ca oricând, avertizând că este mai probabilă absorbția uniților de către Biserica Ortodoxă Română. Acest fapt i-a atras critici și din direcția clerului greco-catolic.

În timpul negocierii Concordatului cu Sfântul Scaun, care era astfel conceput încât să favorizeze Biserica Română Unită cu Roma în detrimentul Bisericii Romano-Catolice din România, papa Pius al XI-lea i-a transmis dorința să-și înainteze demisia în vara anului 1924. Pe 3 iulie 1924 arhiepiscopul și-a semnat demisia. După 19 ani de păstorire, pe 14 iulie 1924, arhiepiscopul Netzhammer a predat conducerea Arhiepiscopiei de București capitulului arhiepiscopei.

S-a retras în Elveția ca arhiepiscop titular de Anazarbus. După trei ani de ședere la mănăstirea din Einsiedeln, s-a mutat apoi pe insula Werd din orașul Stein am Rhein, unde a murit la 18 septembrie 1945, la vârsta de 83 de ani.

Jump to navigationJump to search

Gheorghe Domășnean

Gheorghe Domășnean

·         1959: A murit istoricul şi medievistul Barbu Câmpina. Si-a axat preocupările pe câteva din problemele importante ale istoriei medievale a României: feudalismul timpuriu, economia feudală în ţările române, lupta pentru independenţă, acordand atenţie marilor figuri ale istoriei: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare; (n. 1923).

·         1961: Secretarul general al ONU, Dag Hammarskjöld, si-a pierdut viata intr-un accident aviatic in timpul unei calatorii in Africa, unde urma sa aiba o intilnire cu autoritatile din Congo. Dag Hjalmar Agne Carl Hammarskjöld (n. 29 iulie 1905 – d. 18 septembrie 1961) a fost un diplomat suedez iar între aprilie 1953 și până la moartea sa într-un misterios accident de avion din septembrie 1961 a fost al doilea Secretar General al Organizației Națiunilor Unite. A fost al doilea secretar general al ONU (1953-1961), laureat, postum, al Premiului Nobel pentru Pace (1961).

·         1962:  Krikor H. Zambaccian, critic și colecționar de artă român de etnie armeană, membru al Academiei Române (n.1889). Colecţionar, critic de artă şi un adevărat Mecena al vremurilor sale, Krikor H. Zambaccian (1889-1962) a alcătuit de-a lungul întregii sale vieţi una dintre cele mai bogate şi valoroase colecţii de artă din România – cuprinzând pictură, sculptură, grafică şi mobilier – pe care a dăruit-o statului român în trei etape succesive: în 1947, în 1957 şi ultima parte în 1962. Actul sau de donaţie a inclus şi casa în care a locuit colecţionarul, construită după planurile arhitectului C.D. Galin pentru a servi atât ca locuinţă, dar şi ca spaţiu de expunere a operelor de artă. Colecţia era deschisă pentru amatorii de artă o zi pe săptămână încă din 1942, an în care casa a fost terminată.

·         1967: A încetat din viaţă Sir John Douglas Cockroft, fizician. A realizat prima transmutare a nucleului atomic cu ajutorul unui accelerator. Laureat al Premiului Nobel pe anul 1951; (n. 27 mai 1897). Sir John Douglas Cockcroft (n. 27 mai 1897 – d. 18 septembrie 1967) fizician britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1951, împreună cu colaboratorul său, Ernest Walton, pentru experimentele de fisionare a nucleului atomic efectuate la Universitatea Cambridge la începutul anilor 1930. A fost laureat al Premiului Nobel pe anul 1951.
A construit un accelerator de particule, în care, în 1932, a produs prima reacție nucleară cu particule accelerate în laborator. Cercetările sale au influențat dezvoltarea energeticii nucleare.

John Douglas Cockcroft

·         1970: Chitaristul american Jimi Hendrix (James Marshall), a murit la doar 28 de ani, in urma unei supradoze  de droguri, in Londra. Hendrix s-a nascut in Seattle si a inceput sa cante la chitara din copilarie, model fiind bluesman-ul Muddy Waters. La inceputul anilor 1960, dupa ce a fost lasat la vatra din armata SUA, s-a mutat in New York, unde a inceput sa cante prin cafenele. Intr-un asemenea local a fost remaracat de catre basistul trupei Animals, Bryan Chandler. Acesta s-a oferit sa il ajute pe Hendrix. In 1966, chitaristul american s-a stabilit in Londra si a pus bazele formatiei Jimi Hendrix Experience, alaturi de basistul Noel Redding si bateristul Mitch Mitchell. Primul single a fost “Hey Joe”, care a propulsat trupa in topurile britanice pana pe locul 6. Un an mai tarziu, Hendrix a sustinut primul concert adevarat in tara natala, la festivalul de la Monterey, la finalul caruia i-a uimit pe toti cei prezenti cand si-a dat foc la chitara. De altfel, incendierea instrumentului a devenit un fel de marca a artistului si a fost preluata apoi de numerosi instrumentisti rock. In urmatorii doi ani, trupa lui Hendrix a lansat “Purple Haze”, “Foxy Lady” si “The Wind Cries Mary”, devenite piese de rezistenta. Albumele, printre care “Are You Experienced?” (1967), “Bold as Love” (1969) si “Electric Ladyland” (1969), au facut istorie. In 1969, trupa s-a destramat, dar faima lui Hendrix nu a pierit. In acelasi an, chitaristul a facut senzatie la Woodstock, unde a interpretat memorabil imnul Statelor Unite. La scurta vreme, el a format o noua trupa, “Band of Gypsies”, cu care a debutat in noaptea Anului Nou. Hendrix a sustinut ultimul concert in august 1970, la un festival rock britanic. Un an mai tarziu a fost lansat un album solo al artistului, “The Cry of Love”, pe care acesta l-a inregistrat inainte de a muri. Legendă a muzicii rock; solist vocal, instrumentist, compozitor, a fost unul dintre cei mai mari chitarişti rock din lume.Stilul său de interpretare  la chitara electrică a influenţat majoritatea chitariştilor moderni.În 2003, Hendrix a fost numit de revista Rolling Stone „Cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor”. S-a nascut la  27 noiembrie 1942.

Jimi a învățat să cânte la chitară la vârsta de 12 ani, pe când copilărea în Seattle, Washington, fiind influențat de legendele blues B.B. King și Robert Johnson. La început a cântat pentru formații locale doar pentru răcoritoare și hamburgeri. În 1959, la 17 ani, s-a înrolat în Air Force, unde a servit ca parașutist până când, datorită unei accidentări, 'cariera' sa militară s-a încheiat. Până în anul 1963 el cânta(se) pentru Little Richard, The Isley Brothers, Wilson Pickett, Jackie Wilson ș.a. ca al 2-lea chitarist sau chitarist de rezervă. Deși stângaci, el a cântat cu chitara pentru dreptaci, folosind-o răsturnată. Nu și-a încercat șansele de unul singur până în anul 1965, după ce l-a ascultat pe Bob Dylan cântând.

S-a reținut să pornească o carieră solo până în acel moment, nepăsându-i de vocea pe care o avea, dar dacă Dylan poate să se descurce cu vocea sa care suna destul de ciudat, el - Jimi de ce nu ar putea ? Mai întâi, s-a făcut cunoscut cântând blues în cluburi din Greenwich Village, New York, sub numele Jimmy James, trupa sa numindu-se Blue Flames. S-a răspândit repede în oraș, zvonul existenței unui chitarist nou care putea să scoată din chitara sa Fender Stratocaster sunete nemaiauzite de cineva până atunci. Muzicieni de prin tot orașul veneau să-l vadă cântând, iar unul dintre ei, aflat în vizită în oraș, era basistul trupei Animals - Chas Chandler. Impresionat profund, Chandler îl convinge pe Jimi să se mute în Anglia, promițându-i că-l va face faimos. În Anglia, Chandler devine managerul lui Hendrix, îi aduce un basist - Noel Redding și un baterist - Mitch Mitchell, formând astfel Jimi Hendrix Experience. Trio-ul a urcat foarte repede culmile succesului în US și UK, unde piesele Hey Joe, Purple Haze, The Wind Cries Mary au ajuns în top10 în prima jumătate a anului 1967.

Albumul de debut al lui Jimi împreună cu Experience, intitulat Are You Experienced?, a fost lansat, inițial, doar în Anglia, la începutul anului 1967. Acest album a afișat nu doar calitățile de chitarist de excepție ale lui Hendrix, ci și abilitatea sa de a scrie versuri pentru piesele albumului. În iunie 1967, el s-a întors în America pentru a participa la Monterey Pop Festival, unde a trebuit să cânte după un show de zile mari făcut de cei de la The Who.

După ce publicul l-a privit pe Peter Townsend (The Who) distrugându-și chitara pe scenă, ridicând astfel miza spectacolului, Jimi a încheiat dând foc chitarei sale. La început a cântat în turnee prin Statele Unite, deschizând concertele pentru mai multe trupe. Dar nu trece foarte mult timp, până când pornește la drum cu propriul turneu. Albumul Are You Experienced? deși a fost lansat în US într-o versiune puțin diferită de versiunea lansată în UK, a avut parte de un succes uriaș. Hendrix a înregistrat, în scurta viață, doar 3 albume concepute în studio, celelalte două fiind: Axis Bold As Love lansat în 1968, și dublul LP ELectric Ladyland, înregistrat de asemenea în 1968. Ambele albume fiind considerate de unii mai experimentale decât albumul de debut.

Ultimul album aduce ceva nou în lumea muzicii prin folosirea inedită chiar a întregului de înregistrări pe post de instrument, realizare posibilă cu ajutorul inginerului de sunet Eddie Kramer. La începutul anului 1969, Jimi desființeaza The Jimi Hendrix Experience. În luna mai, este arestat în Toronto, Canada pentru posesie de heroină, dar mai târziu a fost găsit nevinovat.

În luna august, este cel care cântă la închiderea celebrului festival de la Woodstock, unde concertează cu o trupă de moment, numită Band Of Gypsies, pe care a format-o special pentru acest concert împreună cu bateristul Buddy Miles și basistul Billy Cox. Memorabilă rămâne de la reprezentația sa de la Woodstock, versiunea în care a cântat The Star Spangled Banner. În formatul acesta, a lansat un album de înregistrări live. La scurt timp, această formulă eșuează însă, și The Experience se reunește, însă nu pentru mult timp. Rămas singur, din nou, Hendrix înregistrează noi piese, însă fără să planifice lansarea unui nou album, datorită dificultăților întâmpinate în a găsi un grup potrivit de muzicieni pentru a înregistra și porni în turneu. Dar, la mijlocul anului 1970, Hendrix îi aduce din nou pe Mitchell și Cox, pentru a-l sprijini în turnee și pentru a începe înregistrarile unui nou dublu album, pe care Jimi ar fi intenționat să-l intituleze First Rays Of the New Rising Sun. Mai multe piese erau deja înregistrate pentru noul album, dar, din păcate, Hendrix moare pe 18 septembrie 1970, în timpul somnului provocat de beție, sufocat de propria vomă, iar albumul nu este finalizat. Jimi Hendrix a înregistrat o cantitate uriașă de material nelansat în timpul vieții sale, material ce a fost motiv al unei lungi dispute în tribunal.

În 1995, această dispută este încheiată, iar drepturile asupra posesiunilor lui Hendrix, îi revin lui Al Hendrix, tatăl chitaristului. Împreună cu Janie, sora vitregă a lui Jimi, tatăl său au angajat pe John McDermott și pe inginerul de sunet al lui Jimi - Eddie Kramer pentru a prelucra cele 3 albumele dar și înregistrările nelansate, în vederea scoaterii pe piață a unor ediții CD. Astfel, în aprilie 1997, sunt relansate albumele lui Jimi, cu un sunet foarte mult îmbunătățit. Mai târziu, au apărut în magazinele de muzică și compilații precum First Rays Of the New Rising Sun, sau South Saturn Delta ( cu piese precum: Cry Of Love, Rainbow Bridge, War heroes, Crash Landing). Au urmat și alte materiale de arhivă: Radio One, extins mai târziu pe un dublu cd - BBC Sessions (1998), iar în 1999 este lansat întreg concertul lui Jimi Hendrix de la Woodstock, precum și alte materiale LIVE înregistrate pe vremea când Jimi concerta cu Band Of Gypsies, lansate sub numele Live At The Fillmore East.

Jimi Hendrix

·         1975: Pamela Brown, actriță britanică de film (n. 1918)

·         1980: A încetat din viaţă scriitoarea Katherine Anne Porter, laureată a premiului Pulitzer (“Corabia nebunilor”) ; (n. 15 mai 1890).
* 1981: Tașcu Gheorghiu (n. 20 septembrie 1910, Constanța - m. 17/18 septembrie 1981) a fost un traducător, poet și grafician român. A fondat împreună cu Virgil Teodorescu și Mircea Pavelescu revista de factură avangardistă Liceu în 1932. A publicat un singur text în timpul vieții, neavând la activ niciun volum.

A tradus din autori precum Lautréamont, Guillaume Apollinaire, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Shakespeare etc.

* 1992: Prințesa Margaret a Danemarcei (17 septembrie 1895 – 18 septembrie 1992) a fost prințesă a Danemarcei și a Islandei prin naștere și prințesă de Bourbon-Parma ca soție a Prințului René de Parma. A fost mama Anei de Bourbon-Parma, soția regelui Mihai I al României.

Tatăl ei a fost Prințul Valdemar al Danemarcei, fiul cel mic al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și al reginei Louise de Hesse-Kassel. Mama ei a fost Prințesa Marie d'Orleans.

S-a căsătorit cu un prinț catolic, Prințul René de Bourbon-Parma, la 9 iunie 1921 la Copenhaga. René era al treilea fiu al lui Robert I, Duce de Parma. Mama lui era a doua soție a Ducelui, Prințesa Maria Antonia, fiica regelui exilat Miguel I al Portugaliei. René a fost fratele împărătesei Zita a Austriei și a lui Felix, soțul Mare Ducesă Charlotte I, Mare Ducesă de Luxemburg.

René și Margrethe au avut patru copii;

• Jacques de Parma (9 iunie 1922 – 5 noiembrie 1964); s-a căsătorit în 1947 cu Birgitte Alexandra Maria, contesă de Holstein-Ledreborg (1922–2009). A fost motociclist entuziast însă a murit în accident în Danemarca. Au avut trei copii.
• Ana de Parma (n. 18 septembrie 1923); căsătorită cu fostul rege Mihai I al României. Au cinci copii.
• Michel de Parma (n. 4 martie 1926)
• André de Parma (n. 6 martie 1928)

În iunie 1951, Margaret călătorea în mașina condusă de soțul ei când au trecut peste un tânăr de 22 de ani numit Jaja Sorensen, care a murit la scurt timp după ce a fost dus la spital.^[1]

Familia a fost relativ săracă. Și-au ales ca reședință Frnța. În 1939 familia a fugit de naziști în Spania. De acolo au plecat în Portugalia, apoi în Statele Unite. Prințesa Margaret a murit la o zi după ce a împlinit 97 de ani, în ziua când fiica sa Ana împlinea 69 de ani. A rămas cel mai longeviv membru al familiei regale daneze.

Prințesa Margaret

Părinți Prințul Valdemar al Danemarcei Prințesa Maria de Orléans  Frați și surori Count Viggo of Rosenborg[*] Prințul Axel al Danemarcei Count Aage of Rosenborg[*] Count Erik of Rosenborg[*]  Căsătorită cu Prințul René de Bourbon-Parma Copii Principele Jacques Regina Ana, Regină Consoartă a României Principele Michel Principele Andre

·         1998:  A încetat din viaţă Kurt Hager, ideologul fostei Republici Democrate Germane (RDG). Urmărit în justiţie după reuniunificarea germană, alături de alţi demnitari din RDG, pentru împuşcarea fugarilor est-germani, la Zidul Berlinului, el a scăpat de depoziţia în faţa instanţei, dată fiind starea precară a sănătăţii sale;  (n. 24 iulie 1912).
* 2002: Mauro Ramos de Oliveira (n. 30 august 1930 în Poços de Caldas – 18 septembrie 2002) a fost un fotbalist brazilian care a jucat pe postul de fundaș central pentru São Paulo F.C., Santos F.C. și Echipa națională de fotbal a Braziliei

·         2012: Romulus Vulpescu, poet, prozator, traducător român (n. 1933). Romulus Vulpescu (n. 5 aprilie 1933, Oradea – d. 18 septembrie 2012, București poet, scriitor, traducător, editor, publicist și politician român. Excelent cunoscator al limbii franceze, a  tradus din Villon, Rabelais, Shakespeare, Dante Alighieri, Alfred Jarry ş. a. si a tradus în limba franceză din Urmuz, George Bacovia, Ion Barbu, Mateiu I. Caragiale); a publicat „Antologia poeziei latino-americane”(1961) şi „Antologia poeziei chineze” (1963). A  lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1955-1960), la Editura pentru Literatură Universală (1961-1964), la revista „Luceafărul” (1964-1965), ca secretar literar și director adjunct la Teatrul „Barbu Delavrancea” (1967-1969), muzeolog la Muzeul Literaturii Române și în redacția „Manuscriptum” (1970-1973), secretar la Uniunea Scriitorilor din România (1973-1989), director al Teatrului Mic (1990-1991). A fost colaborator al celor mai importante reviste literare din țară; „Ateneu ” „ Tomis”, „ Transilvania”, „Gazeta literara”, „Luceafarul”, „Cinema”, „Săptămâna”. În 1970, i se conferă distincția franceză „Laurii academici” (Les Palmes academiques) în gradul de ofițer, distincție care îi este înmânată abia în 1996. Romulus Vulpescu a îngrijit ed. din scrierile lui C. Sirbu, I. Barbu, G. Bacovia. A publicat „Antologia poeziei latino- americane” (1961) și „Antologia poeziei chineze” (1963). A fost senator din partea Frontului Salvării Naționale în Legislatura 1990-1992, când a fost membru în grupurile de prietenie cu statul Israel, Franța și Ungaria , apoi a fost membru în Consiliul Național al Audiovizualului între 1994 și 1998. A fost membru al Partidului România Mare

·         2012: Santiago Carillo, lider comunist spaniol (n. 1915).

·         2012: A murit Nicolae Niţescu, interpret de romanţe şi muzică uşoară; a fost primul solist român premiat la un festival internaţional de muzică uşoară (Polonia, 1963); (n. 19 noiembrie 1930). Şlagărul său „Of, inimioară!” a stărnit furtuni de aplauze pe scena prestigiosului Friedrichstadtpalast din Berlin.

Născut la Galați în 19 noiembrie 1930, Nicolae Nițescu a cântat încă din liceu.^[1] A studiat canto cu nume mari în domeniu (Petre Ștefănescu-Goangă, Maria Snejina, Melnic și Finkelstein) dar nu a rămas în lumea muzicii clasice pentru că era și a rămas devotat „muzicii ușoare”.^[1] Din 1965 a ajuns la Teatrul „Ion Vasilescu” unde a rămas timp de 15 ani. Din 1981 a trecut la Ansamblul artistic „Rapsodia Română”.

A ajuns la 60 de ani de carieră, fiind premiat de nenumărate ori. A fost primul solist român premiat la un festival internațional de muzică ușoară (Polonia, 1963).^[1] Șlagărul său „Of, inimioară!” a fost foarte apreciat de publicul prestigiosului Friedrichstadtpalast din Berlin. În 2010, când împlinise 80 de ani, a fost recompensat pentru cariera sa impresionantă pe scena Teatrului „Constantin Tănase” (unde a activat încă din anii '50).

Nicolae Nițescu a murit pe o stradă din București, în urma unui accident vascular.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Ier Eumenie, episcopul Gortinei; Sf Mc Ariadna

·         În calendarul romano-catolic:  Sf. Iosif din Copertino, preot.

• Chile: Ziua națională - Aniversarea proclamării independenței (1810).

VA URMA PARTEA A DOUA ȘI ULTIMA