MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 

SÂMBĂTĂ 28 SEPTEMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!

Să aveți o zi de sâmbătă plăcută în compania postărilor mele!

Nu uitați, materialele selecționate și prezentate zilnic de mine vă sunt destinate gratuit! Citiți-le și cu siguranță veți avea câte ceva de învățat din ele!

Eu sunt aici pentru toți prietenii mei și îmi voi continua misiunea cât timp va dori Domnul să fac această muncă!

 Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 28 Septembrie

Evenimente

·         480 î.Hr: In bătălia de la Salamina  flota greceasca condusa de  Temistocle,  infrange  flota persana comandata de imparatul Xerxes I. Temistocles (nascut probabilc in anul  524, decedat in 459 î.Hr.),  a fost  un politician şi  general atenian, care s-a afirmat  în primii ani ai democraţiei ateniene , împreună cu marele său rival Aristides. Ca politician, Temistocle a  beneficiat de sprijinul atenienilor din clasa de jos, şi a fost  în general in contradicţie cu nobilimea ateniana. Ales archon în 493 î.Hr., el a luat măsuri pentru a spori puterea navală a Atenei. În timpul primei invazii persane in  Grecia,  a luptat la Bătălia de la Marathon şi a fost probabil una dintre cei 10 strategoi (generali) atenieni  participanti la această bătălie. În anii de după Maraton, până la a doua  invazie  persana,  el a devenit cel mai important politician din Atena, continuand  să militeze  pentru creerea unei  flote puternice ateniene.In anul 483 î.Hr. i- a convins pe atenieni sa construiasca  o flotă de 100 trireme ( vase de razboi),acestea  dovedindu-se hotaratoare in  viitoarea batalie cu flota persana. În timpul  celei de-a doua invazii a persilor, Temistocle a  comandat marina elenilor  aliati in bataliile navale de la   Artemisium şi Salamina unde victoria decisivă a grecilor  a constituit  punctul de cotitură în deznodamantul razboiului, care a fost încheiat în anul următor cu  înfrângerea perşilor in batalia de la  Plataea.

·         48 î.Hr: Generalul și consulul roman Pompei cel Mare este asasinat în Egipt din ordinul regelui Ptolemeu al XIII-lea al Egiptului. Dupa bătălia de la Pharsalos în Tesalia  din 9 august 48 î.Hr., in care  a fost infrant de Iulius Cesar,  Pompei s-a refugiat în Egipt, unde a fost asasinat  din ordinul regelui Ptolemeu al XIII-lea Theos Philopator.

·         235: Papa Ponțian (în latina Pontianus) a demisionat. A deținut funcția papală între  anii 230-235. În anul 235, după moartea împăratului Alexandru Sever, succesorul său, Maximin Tracul, a dezlănțuit o nouă persecuție împotriva creștinilor. Papa Ponțian a fost arestat și deportat în minele din Sardinia și, aceeași soartăa avut-o și  antipapa  Hippolyt. La 28 septembrie 235, Ponțian a abdicat, fiind astfel primul episcop roman care renunță la pontificat. Data abdicării sale, redată în Catalogul Liberian din sec. al IV-lea, este prima dată certă din istoria papilor. Scurt timp după abdicare, papa a murit în detenția din minele sarde alături de rivalul său Hippolyt, cu care se reconciliase.

·         351: Constantiu al II-lea (Constantinus Flavius Iulius, n. 7 august 317 – d.3 noiembrie 361), al doilea fiu al imparatului Constantin cel Mare si al Faustei, il infrange pe uzurpatorul Flavus Magnus Magnentius  in batalia de Mursa Major. Batalia a avut loc undeva pe valea râului Drava, un afluent Dunării (în   Croația de azi) si a fost una dintre cele mai sângeroase din istoria militară romană. Potrivit Zonaras (xiii 8.17), Magnentius pierdut peste de două treimi din trupele sale, iar  Constantius aproximativ jumatate din armata sa, numarul total al pierderilor fiind de peste 50.000 de soldati,  intr-un  un moment în care Imperiulse afla sub o mare presiune externă, fiind invadat goți, alemanni și perși,precum și era macinat de  disensiuni interne și revolte. Dupa batalia de la Mons Seleuci (353), Constantiu al II-lea devine imparat al intregului Imperiu Roman.

·         365: Uzurpatorul Procopius se proclama imparat, împotriva împăratului Valens. După Ammianus Marcellinus, el era văr de mamă cu imparatul Iulian Apostatul. La moartea lui Iulian, Procopius ar fi trebuit să fie desemnat împărat, dar trupele l-au ales pe generalul Iovian. Dupa moartea lui Iovian, Procopius s-a declarat împărat  și a preluat controlul provincilor Tracia si Bitinia. A fost capturat în bătălia de la Thyatira și mai târziu executat din ordinul lui Valens pe 27 mai 366. Este cateodata  confundat cu istoricul din timpul lui Iustinian I, Procopius din Cezareea.

·         1066: William Bastardul, care va deveni William  Cuceritorul invadeaza Anglia, debarcand cu o flotă de 600 de vase pe insula Britania, în zona orașului Pevensey. Dupa victoria acestuia în batalia de la Hastings la 14 octombrie 1066, impotriva ultimului rege anglo-saxon  Harold al II-lea (Harold Godwinson), Anglia a fost luata  în stăpânire  de către normanzi. A fost ultima cucerire străină reușită a Angliei. William Cuceritorul sau William I al Angliei sau William de Normandia (în franceză Guillaume le Conquérant și Guillaume II de Normandie, iar în engleză William the Conqueror; c. 1028 – 9 septembrie 1087) a fost rege al Angliei din 1066 până în 1087. Descendent al vikingilor, el a fost Duce de Normandia din 1035 sub numele de William al II-lea. După o luptă lungă pentru a-și stabiliza puterea, în anul 1060 poziția sa în Normandia era sigură iar el s-a lansat în cucerirea normandă a Angliei în 1066. Restul vieții sale a fost marcat de lupte pentru a-și consolida puterea asupra Angliei și a pământurilor sale continentale și de dificultățile cu fiul său cel mare.

·         1322: imparatul romano - german Ludwig al  IV- lea, il invinge pe Frederic I al Austriei în Bătălia de la Mühldorf.

·         1448: Christian I este încoronat rege al Danemarcei. Christian I (februarie 1426 – 21 mai 1481) a fost monarh danez, rege al Danemarcei (1448–1481), Norvegiei (1450–1481) și al Suediei (1457–1464), în cadrul Uniunii Kalmar. În Suedia, domnia sa scurtă a fost precedată de regenții Jöns Bengtsson Oxenstierna și Erik Axelsson Tott și succedată de regentul Kettil Karlsson Vasa. În 1459 a moștenit de la mama sa ducatul de Schleswig și comitatul de Holstein.

·         1448:  Se desfasoara campania militară antiotomană a lui Iancu de Hunedoara la sud de Dunăre, pe Valea Moraviei. La Cuvin, pe malul Dunării, trupele sale facusera joncţiunea cu oastea regelui Ungariei, Vladislav şi cu trupele sârbe ale lui Gheorghe Brancovici. Intrarea în teritoriul turcesc s-a tărăgănat şi abia în septembrie s-a trecut Dunărea. Pe Morava armata crestina se ciocneste cu trupele lui Ishak-bei, pe care Iancu îl bătuse cu doi ani în urmă. Turcii  fură obligaţi să se retragă, iar   Iancu a înaintat în marş rapid către sud, cu 12.000 de călăreţi şi cu oştile sale transilvane, către Sofia, pe care o ocupă după ce spulberă o altă armată turcească.

·         1538: In batalia navala de la Prévéza  in nord-vestul Greciei, flota otomana comandata de Khaire ad Din  invinge flota hispano-venetiana  a Ligii Sfinte, comandata de amiralul genovez Andrea Doria. Alianta crestina a pierdut 49 de nave distruse sau capturate de otomani, victoria turcilor asigurandu-le suprematia navala in Mediterana  pana la infrangelrea lor din 1571 in marea batalie de la Lepanto. Unii istorici sustin ca batalia de la  Prévéza a fost cea mai mare victorie navala din istoria Turciei.

·         1542: Navigatorul portughez Juan Rodriguez Cabrillo atinge  tarmul Californiei, in dreptul localitatii San Diego, in Statele Unite  de astazi.

·         1688:  Începe domnia lui Constantin Brîncoveanu în Muntenia; (1688-1714).

·         1737:  Ioan Inochentie Micu – Klein, a prezentat Dietei ungare un memoriu, în numele “naţiunii române” din Transilvania, faţă de refuzul  de a înlocui termenul “naţiune” cu acela de “români” sau de “plebea românească”. Inocenţiu Micu-Klein, pe numele laic Ioan Micu, (n. 1692, Sadu, Mărginimea Sibiului – d. 22 septembrie 1768, Roma), a fost episcop greco-catolic al Episcopiei române unite de Făgăraş. În anul 1737 a mutat sediul episcopal la Blaj, unde a ridicat Catedrala „Sfânta Treime” şi mănăstirea cu acelaşi hram. A primit titlul de baron, devenind si  membru al Dietei – Adunarea legislativă a Principatului Transilvania. Fiind primul român  care a intrat in in Dieta Transilvaniei, a cerut drepturi pentru poporul român cu argumente bine precizate: Românii sunt cei mai vechi locuitori ai ţării. Românii sunt populaţia cea mai numeroasă din Ardeal. Românii lucrează pământul şi ocnele (muncile cele mai grele). Românii dau cele mai mari contribuţii şi, în virtutea voinţei imperiale exprimată prin cele două diplome leopoldine, trebuie să se facă dreptate şi poporului român. Deci şi românii au dreptul să fie recunoscuţi ca naţiune, a patra din Ardeal, nu numai „plebs valahica”. Reprezentantii celor trei naţiuni privilegiate (ungurii, sasii si secuii),  s-au împotrivit, spunând că această cerere cuprinde „nişte lucruri pe care nu le-a cerut nimeni până acum”, Dieta nepermitand citirea documentului.

·         1823: Leon XII este ales Papă. Papa Leon al XII-lea născut Annibale della Genga, numele complet fiind: Annibale Francesco Clemente Melchiore Girolamo Nicola della Genga (n. 22 august, 1760, la Genga, aproape de Ancona – †10 februarie, 1829, la Roma) a fost al 252-lea Papă, din anul 1823 până în anul 1829.

·         1844: Oscar I al Suediei-Norvegiei este încoronat rege al Suediei. Oscar I, născut Joseph François Oscar Bernadotte (n. 4 iulie 1799, Paris – d. 8 iulie 1859, Stockholm), a fost rege al Suediei și al Norvegiei din 1844 până la moartea sa. După ce în august 1810, tatăl său Jean-Baptiste Bernadotte a fost numit Prinț moștenitor al Suediei, Oscar și mama sa s-au mutat de la Paris la Stockholm în iunie 1811. Tatăl lui Oscar a fost primul monarh din Casa Bernadotte. Mama lui Oscar a fost Désirée Clary, prima logodnică a lui Napoleon. Sora ei, Julie Clary, a fost căsătorită cu fratele lui Napoleon, Joseph Bonaparte. Désirée l-a ales pe Napoleon să-i fie naș lui Oscar.

·         1848 - A treia Adunare naţională de la Blaj a adresat Parlamentului de la Viena "Memoriul poporului român din Transilvania", prin care se susţinea principiul egalităţii naţionale cu toate popoarele din imperiu. La adunare au participat peste 20.000 de tarani romani condusi de Avram Iancu, Axente Sever si Iovin Bran. Recunoscuta ca ”Adunarea Martiala”, intrunirea a hotarat infiintarea de urgenta a unei armate revolutionare romanesti. Simion Barnutiu, August Treboniu Laurian si Alexandru Papiu Ilarian au fost pasoptistii care au dat tonul adunarii. Participantii au respins unirea Transilvaniei cu Ungaria si au refuzat sa recunoasca guvernul de la Pesta. De asemenea, au decis sa infiinteze Comitetul National Roman ca organ de conducere a natiunii si au cerut reorganizarea constitutionala a Transilvaniei. A treia adunare de la Blaj a dus la formarea unei armate de 300.000 de oameni. La initiativa lui Avram Iancu, romanii s-au constituit in 15 legiuni comandate de un prefect, care au inceput lupta impotriva maghiarilor chiar din octombrie. Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.

·         1848 (28 septembrie/10 octombrie): Generalul Gheorghe Magheru hotărăşte dizolvarea taberei de voluntari de per „Câmpul lui Traian” de la Râureni (Vâlcea), dupa ce autocraţiile rusă şi otomană au pus capăt, prin forţă, tentativei  muntene de emancipare naţională şi socială, care era prea aproape de graniţele lor ca să fie tolerata. Este sfârşitul Revoluţiei în Ţara Românească. 

·         1858: Este fotografiata de catre englezul William Usherwood, prima cometa.

·         1864: Se înfiinţează, la Londra, sub conducerea lui Karl Marx şi Friedrich Engels, „Asociaţia Internaţională a Muncitorilor” (cunoscută sub numele de Internaţionala I).

·         1867: Toronto devine capitala Ontario.

·         1868: S-a deschis, la Sibiu, primul Congres naţional-bisericesc al românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria; a fost adoptat “Statutul organic”, care consfinţea principiile fundamentale ale autonomiei Mitropoliei ortodoxe române din Transilvania şi Ungaria.

·         1884: Se inaugurează tronsonul de cale ferată Adjud-Târgu Ocna.

·         1914: (10 octombrie 1914, stil nou) A urcat pe tronul Romaniei regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (10 octombrie după calendarul vechi), născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen (n.1865 – d. 1927). Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul şi succesorul regelui Carol I, a jurat credinţă României, promiţând că va fi “un bun român”. A fost unul din fauritorii Romaniei Mari. S-a căsătorit în decembrie 1892 cu Maria (1875-1938), nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, avînd şase copii: Carol, Nicolae, Elisabeta, Mărioara, Ileana şi Mircea. Majestatea Sa Ferdinand al României, a fost protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române. Domnia Majestăţii Sale s-a încheiat la 20 iulie 1927. Regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen al României (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și al reginei Maria a II-a. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern

·         1916:  S-a incheiat  Bătălia de la Sibiu, prima mare Batalie de pe Frontul de Nord, in urma careia armata română e obligată să se retragă, in fata ofensivei trupelor germano-austro-ungare.

·         1916: Începe prima bătălie de la Oituz, care se soldează cu victoria armatei române. În perioada 28 septembrie – 14 octombrie 1916 are loc Prima Bătălie de la Oituz. Trupele române, comandate de generalul Eremia Grigorescu, rezistă eroic, oprind înaintarea armatei germano-austro-ungare (9-12 octombrie).

·         1918: Ferdinand I, regele României (1914-1927), a dat o proclamatie catre ostasi în care îi îndemna sa ia din nou armele pentru a înfaptui „visul nostru de atâtea veacuri: unirea tuturor românilor, pentru care în anii 1916-1917 ati luptat cu atâta vitejie”.

·         1920: Se semneaza, la Paris, Tratatul dintre Marea Britanie, Franta, Italia, Japonia si România, prin care se recunoaste suveranitatea României asupra provinciei cuprinse între Prut si Nistru, Basarabia, respectiv unirea Basarabiei cu România.

·         1924: Este efectuat primul înconjur al lumii cu avionul. Primul ocol al Pamantului cu avionul a durat 175 de zile, acoperind 44 360 km (27 553 mile), cu opriri in 61 de orase, timpul total de zbor fiind de 371 de ore, 11 minute. In 1924, patru avioane de croaziera ale lui Douglas World si opt americani menbrii ai echipajului au plecat de la Seattle, Washington, pentru a incerca primul zbor in jurul lumii. 175 de zile mai tarziu trei dintre avioane, echipajele lor deveneau primii ce au facut ocolul Pamantului.  Fiecare din avioane a fost numit dupa un oras american : Seattle, cu echipajul Mr.Frederick Martin (pilot si comandant de zbor) si Sg. Alva Harvey (mecanic de zbor); Chicago, cu Lt. Lowell H. Smith (pilot) si Lt.cl.I Leslie Arnold; Boston, cu Lt.Gr.I Leigh P. Wade (pilot) si Sg. Henry H. Ogden la bord si New Orleans, cu Lt. Erik Nelson (pilot) si Lt. Jack Harding in carlinga. In 30 aprilie, Seattle s-a zdrobit intr-o ceata deasa de un masiv muntos de langa Port Moller in peninsula Alaska. Maiorul Martin si Sergentul Harvey au razbatut din salbaticie. Restul echipajelor au continuat, zburand spre Japonia, Asia de Sud Est, India, Estul Mijlociu, Europa, Anglia si Irlanda.

·         1928: Biologul și farmacologul scoțian Alexander Fleming a observat în laboratorul său pentru prima oară un mucegai care omora bacterii, descoperind ceea ce astăzi poartă numele de penicilină. Sir Alexander Fleming (n. 6 august 1881 – d.11 martie 1955) a fost un bacteriolog scoțian, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină pe anul 1945 împreună cu Ernst Boris Chain și Sir Howard Walter Florey. În anul 1929 a descoperit penicilina produsă de mucegaiul Penicillium notatum. Cercetările au fost reluate în 1939 de un colectiv de la Oxford. În 1940, Fleming, doi biochimiști englezi – Ernest Boris Chain și Norman George Heatley – și un medic australian – Howard Walter Florey – au izolat și preparat în stare purificată și concentrată penicilina, una din marile realizări ale omenirii. A avut lucrări privind lizozimul ca element bacteriolitic prezent în țesuturi și secreții.

·         1939: În cel de al Doilea Război Mondial, capitala poloneză Varșovia capitulează.

·         1939: Reich-ului german și Uniunea Sovietică semnează un Tratat de prietenie, privind acordul de frontieră germano-sovietic de neagresiune.

·         1961: În urma loviturii militare de la Damasc, Siria părăsește Republica Arabă Unită - uniunea dintre Egipt și Siria.

·         1991: Sunt aduse de la Marasesti si înhumate în Parcul Libertatii din capitala, osemintele Eroului Necunoscut.

·         1993 - La şedinţa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, consacrată dezbaterii cererii României de aderare la Comunitatea Europeană, ţara noastră a primit aviz favorabil de aderare.

·         1994:  Feribotul Estonia s-a scufundat în Marea Baltică, înregistrandu-se 912 victime.

·         1997 - Naveta spaţială americană Atlantis s-a cuplat cu staţia orbitală rusă Mir, pentru a-l aduce la bordul acesteia pe cosmonatul american David Wolf care l-a înlocuit pe astronautul Michael Foale.

·         1998 - Social-democratul Gerhard Schröder a fost ales cancelar al Germaniei, punând capăt celor 16 ani de conducere creştin-democrată a cancelarului Helmut Kohl.

·         2000: În Danemarca, un procent de 53,2% din populația care a votat, refuză aderarea la euro.

·         2000: Parlamentul a adoptat un proiect de hotarare prin care si-a insusit raportul Comisiei de ancheta in cazul FNI si prin care a cerut Guvernului ca, in termen de 15 zile de la publicarea hotararii in Monitorul Oficial, sa prezinte solutiile de despagubire a investitorilor de la FNI. Acest raport a indicat CNVM, conducerea SOV-Invest, Ministerul Finantelor, CEC, Banca Agricola, Banca Nationala si Guvernul drept principalii responsabili pentru falimentul Fondului.

·         2008: Compania americană SpaceX a lansat pe orbită prima navă spaţială privată, Falcon 1.

Nașteri

·         551 î.Hr: S-a nascut filosoful chinez  Confucius; (d. 479 î.Hr.). Opera sa a influențat în mod deosebit filozofia din Asia răsăriteană. Din învățătura sa s-au desprins diferite linii de găndire și școli, fie filozofice, fie religioase, dar și confucianismul, care a devenit ideologia oficială a monarhiei chineze în timpul celor două dinastii Han (206 î.Hr. – 220 d.Hr.), răspăndindu-se în antichitate și în evul  mediu în Coreea, Peninsula Indochina, Japonia.

·         1565 - S-a născut scriitorul italian Alessandro Tassoni, unul dintre întemeietorii criticii literare italiene (m.25.04.1635)

·         1573: S-a nascut Michelangelo Merisi Caravaggio, pictor italian, a carui conceptie artistica (“caravagism”) a influentat puternic pictura europeana de la inceputul secolului XVII. 

·         1746: William Jones, orientalist și jurist englez (d. 1794)
* 1765: Frederic Christian al II-lea, Duce de Augustenborg (28 septembrie 1765 – 14 iunie 1814) a fost prinț danez și magnat feudal. A deținut insula Als și câteva castele (cum ar fi Sonderborg) în Schleswig.

A fost fiul cel mare al lui Frederic Christian I, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (1721–1794) și a verișoarei acestuia, Prințesa Charlotte de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Plön (1744–1770). Până la decesul tatălui său, a fost numit Prinț Ereditar de Augustenborg.

Prin sângele lui curgea mult sânge danez prin bunica maternă, bunica paternă și străbunica paternă, care s-au născut contesă de Reventlow, contesă de Danneskiold-Samsoe și contesă de Ahlefeldt-Langeland. A fost înrudit îndeaproape cu toate familiile daneze ale înaltei nobilimi a vremii.

În 1786, la vârsta de 20 de ani, s-a căsătorit cu o verișoară îndepărtată în vârstă de 14 ani, Louise Auguste a Danemarcei și Norvegiei (1771–1843), fiica reginei Caroline Mathilde a Danemarcei. Louise Auguste s-a născut în timpul mariajului reginei cu regele Christian al VII-lea al Danemarcei și Norvegiei, însă zvonurile spuneau că adevăratul ei tată era Johann Friedrich Struensee, medicul regelui și regentul de facto al țării în momentul nașterii ei. Nunta a avut loc la 27 mai 1786 la Palatul Christiansborg.

Cuplul a locuit la Castel timp de mulți ani, până la incendiul din 1794 și decesul tatălui lui, Ducele de Augustenborg Frederick Christian I. Prințul a moștenit ducatul.

Frederic Christian al II-lea și Louise Auguste au avut trei copii:

• Caroline Amalia (28 iunie 1796 – 9 martie 1881); căsătorită în 1815 cu Prințul Christian Frederick al Danemarcei (d. 1848), viitorul rege Christian al VIII-lea al Danemarcei; nu au avut copii
• Christian August al II-lea (19 iulie 1798 – 11 martie 1869); viitorul Duce de Holstein-Sonderburg-Augustenburg
• Frederick Emil August (23 august - 2 iulie 1865); s-a căsătorit în 1829 cu contesa Henriette Danneskjold-Samsøe (1806–1858), o nobilă daneză aparținând ramurei nelegitime a Casei de Oldenburg; au avut copii

Frederic Christian al II-lea

Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg

Portret al lui Frederic Christian II, Duce de Augustenborg, de Anton Graff Părinți Frederick Christian I[*] Princess Charlotte Amalie Wilhelmine of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Plön[*]  Frați și surori Charles August, Crown Prince of Sweden[*] Frederik Carl Emil af Slesvig-Holsten-Sønderborg-Augustenborg[*]  Căsătorit cu Prințesa Louise Auguste a Danemarcei Copii Caroline Amalie, regină a Danemarcei Christian August II Frederic, Prinț de Noer

·         1789: Prințesa Louise Caroline de Hesse-Kassel (28 septembrie 1789, Gottorp – 13 martie 1867, Ballenstedt) a fost soția lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și alături de el, fondatoarea liniei care a inclus casele regale ale Danemarcei, Greciei, Norvegiei și Regatul Unit.
Louise Caroline s-a născut la Gottorp în ducatul Schleswig. Tatăl ei a fost Landgraful Karl de Hesse-Kassel (19 decembrie 1744 – 17 august 1836) iar mama Prințesa Louise a Danemarcei (30 ianuarie 1750 – 12 ianuarie 1831), care era fiica regelui Frederic al V-lea al Danemarcei. Sora ei mai mare, Marie Sophie de Hesse-Kassel (28 octombrie 1767 – 21 martie 1852), a devenit soția regelui Frederic al VI-lea al Danemarcei.

La 26 ianuarie 1810, Louise Caroline s-a căsătorit cu Friedrich Wilhelm (4 ianuarie 1785 – 17 februarie 1831). Cuplul a avut zece copii:

• Prințesa Luise Marie Friederike de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (23 octombrie 1810 – 11 mai 1869).
• Prințesa Friederike Karoline Juliane de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (9 octombrie 1811 – 10 iulie 1902).
• Karl, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (30 septembrie 1813 – 24 octombrie 1878).
• Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (23 octombrie 1814 – 27 noiembrie 1885).
• Prințul Wilhelm de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (10 aprilie 1816 – 5 septembrie 1893).
• Christian al IX-lea al Danemarcei (8 aprilie 1818 – 29 ianuarie 1906).
• Prințesa Luise, stareță de Itzehoe (18 noiembrie 1820 – 30 noiembrie 1894).
• Prințul Julius de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (14 octombrie 1824 – 1 iunie 1903).
• Prințul Johann de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (5 decembrie 1825 – 27 mai 1911).
• Prințul Nikolaus de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (22 decembrie 1828 – 18 august 1849).

Fiul Louisei Caroline, Prințul Christian, a fost numit al treilea în linia de succesiune la tron în 1847. La 15 noiembrie 1863 el i-a succedat vărului său, Frederic al VII-lea, ca rege al Danemarcei.

Printre nepoții ei se includ: Frederic al VIII-lea al Danemarcei, Alexandra a Danemarcei, George I al Greciei, Dagmar a Danemarcei și Prințesa Thyra a Danemarcei.

Prințesa Louise Caroline

Ducesa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

Părinți Carol de Hesse Prințesa Louise a Danemarcei și Norvegiei  Frați și surori Maria Sofia de Hessa Prince Christian of Hesse[*] Prince Frederik of Hesse[*] Juliane of Hesse-Kassel[*]  Căsătorită cu Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Copii Prințesa Luise Marie Prințesa Friederike Karl, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Prințul Wilhelm Christian al IX-lea al Danemarcei Prințesa Luise Prințul Julius Prințul Johann Prințul Nikolaus

* 1802: Konstantin Josef zu Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (n 28 septembrie 1802, Kleinheubach - d. 27 decembrie 1838 ) a fost un prinț ereditar german, cunoscut și ca publicist.

A fost fiul cel mare și moștenitorul Prințului Karl Thomas de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg și a soției acestuia, Sophie de Windisch-Graetz. Constantin a murit înaintea tatălui său.

Bunicii paterni au fost Dominic Constantin, Prinț de Löwenstein-Wertheim-Rochefort (1762–1814) și prima lui soție Marie Leopoldine de Hohenlohe-Bartenstein. Dominic a moștenit titlul de "Löwenstein-Wertheim-Rochefort" în 1780 însă l-a modificat în cel de "Löwenstein-Wertheim-Rosenberg" în 1789. Bunicii materni au fost Joseph Nicholas, Conte de Windisch-Graetz și cea de-a doua soție Leopoldine de Arenberg.

Constantin a avut cinci surori mai mici, el fiind singurul fiu și speranța menținerii dinastiei. Educația sa a cuprins studiul filosofiei, istoriei și legilor constituționale. La sfârșitul anilor 1820 a devenit jurnalist. În articolele sale din ziare și scrierile publicate parțial anonim a reprezentat vehement interesele lorzilor. Constantin Löwenstein a fost considerat un oponent ferm al liberalismului.

La 31 mai 1827, Constantin s-a căsătorit cu Prințesa Agnes de Hohenlohe-Langenburg. Ea era fiica Prințului Karl Ludwig de Hohenlohe-Langenburg (1762–1825) și a Amaliei, Contesă de Solms-Baruth. Cuplul a avut doi copii:

• Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (3 aprilie 1831 - 16 decembrie 1909). În 1851, ea s-a căsătorit cu fostul rege Miguel de Braganza, care a domnit în Portugalia din 1828 până în 1834.
• Karl Heinrich, Prinț de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (21 mai 1834 – 8 noiembrie 1921. S-a căsătorit cu Prințesa Sophie de Liechtenstein.

Constantin, Prinț Ereditar de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg

Căsătorit(ă) Prințesa Agnes de Hohenlohe-Langenburg Familie nobilă Casa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg Tată Karl Thomas, Prinț de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg Mamă Contesa Sophie de Windisch-Grätz

·         1803: S-a nascut scriitorul francez Prosper Merimee. Prosper Mérimée este considerat creatorul nuvelei moderne în literatura franceză: “Colomba”, „Carmen” ( scriere din care s-a inspirat compozitorul G. Bizet în compunerea operei cu acelaşi nume); (m. 23 septembrie 1870).
* 1805: Johann Georg Ferdinand Müller (n. 27 septembrie 1805,^[1] Kroppenstedt, Germania – d. 10 martie 1898,^[2][1] Bristol, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost un creștin evanghelist și Director al orfelinatului Ashley Down din Bristol, Anglia, a avut grijă de 10.024 de orfani pe parcursul întregii vieți. A fost cunoscut ca o personalitate care a oferit educație copiilor pe care i-a îngrijit. A fost acuzat chiar că a oferit o educație peste norma normală educațională al acelei vremi. A instituționalizat 117 școli care au oferit educație creștină a peste 120.000 de copii, mulți dintre ei fiind orfani.

De multe ori numele lui este greșit scris ca „Mueller”, cu particularitate în SUA. „Mueller” este de fapt o versiune anglicizată derivată din "Müller". George Müller însă nu și-a schimbat niciodată numele și întotdeauna a avut grijă să noteze cele două puncte deasupra literei “u.” Însă când nepotul său, Edward Groves, îl întreba care este diferența dintre “u” cu două puncte și “u” fără puncte, George își pronunța numele ca și cum s-ar fi scris „Meller.

George Müller

George Müller

* 1828: Antoinette de Merode (Antoinette Ghislaine; 28 septembrie 1828 – 10 februarie 1864), Prințesă de Monaco, fiica contelui Werner de Merode și a soției acestuia, contesa Victoire de Spangen d'Uyternesse (1797–1845).

S-a căsătorit la 28 septembrie 1846 la Bruxelles cu Carol al III-lea, Prinț de Monaco. Ea a achiziționat Castelul Marchais care este proprietatea familiei Grimaldi și astăzi. Din 1856 până la moartea ei a fost Prințesă consort de Monaco. Cuplul a avut un singur copil: Albert I, Prinț de Monaco.

Ea a fost sora lui Louise de Mérode și mătușa Mariei Vittoria dal Pozzo, care a fost timp de trei ani regină a Spaniei.

Antoinette de Mérode

Prințesă de Monaco

Căsătorită cu Carol al III-lea, Prinț de Monaco Copii Albert I, Prinț de Monaco

* 1831: Maximilian Anton Lamoral, Prinț Ereditar de Thurn și Taxis,^[1][2] (germană Maximilian Anton Lamoral Erbprinz von Thurn und Taxis^[1][2]; 28 septembrie 1831 – 26 iunie 1867) a fost Prinț Ereditar de Thurn și Taxis de la naștere până la moartea sa

Maximilian Anton Lamoral

Prinț de Thurn și Taxis

Părinți Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis Baroness Wilhelmine of Dörnberg[*]  Frați și surori Prințul Paul de Thurn și Taxis Prince Gustav of Thurn and Taxis[*] Egon Maximilian von Thurn und Taxis[*]  Căsătorit cu Helene de Bavaria Copii Prințesa Louise de Hohenzollern Elisabeta, Ducesă de Braganza Maximilian Maria, Prinț de Thurn și Taxis Albert, Prinț de Thurn și Taxis

·         1841: S-a născut omul politic Georges Benjamin Clémenceau, preşedinte al Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920), unul dintre autorii Tratatului de Pace de la Versailles; (m. 24 noiembrie 1929). Georges Clemenceau (n. 28 septembrie 1841 – d. 24 noiembrie 1929), politician francez, prim-ministru al Franței între anii 1906 – 1909 și 1917 – 1920, membru al Academiei Franceze din 1918.

·         1847 (28 septembrie/10 octombrie): S-a născut la  Scheii Brașovului, Gheorghe Dima, compozitor şi dirijor, membru de onoare al Academiei Române din 1919;  (m. 1925, la Cluj). În tinerețe a cântat la operele din Klagenfurt și Zürich. După întoarcerea în orașul natal, a lucrat ca profesor de muzică și dirijor, fiind director al Școlii de Gimnastică și Cântări (1875 – 1879; 1899 – 1914) și cel dintâi director al Conservatorului din Cluj. Din compozițiile sale, sunt foarte cunoscute: „Cucule cu peana sură” , „Mama lui Ștefan cel Mare”,„Ștefan Vodă și codrul”, „A venit un lup din crâng” (versuri de George Coșbuc), „De ce nu-mi vii?” (versuri de Mihai Eminescu), Peste vârfuri (versuri de Mihai Eminescu, tradus in germana de Mite Kremnitz. Cântat prima oară la Sibiu, în 1897. Dedicat „domnului Titu Maiorescu”), Somnoroase păsărele (trad. lb. germ. «Mude Vöglein»; versuri de Mihai Eminescu).

·         1852: Henri Moissan, chimist francez, laureat Nobel (d. 1907). Ferdinand Frederick Henri Moissan (n. 28 septembrie 1852, Paris; d. 20 februarie 1907, Paris) a fost un chimist francez. A descoperit fluorul la data de 26 iunie 1886. Pentru această descoperire a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Chimie în anul 1906.

·         1863: Regele Carlos I al Portugaliei (d. 1908)

·         1865: Amélie de Orléans, soția regelui Carlos I al Portugaliei (d. 1951). Amélie d’Orléans (28 septembrie 1865 – 25 octombrie 1951) a fost cel mai mare copil al Prințul Filip, Conte de Paris și a soției lui Prințesa Marie Isabelle d’Orléans și Prințesă de Orléans prin naștere. A fost soția regelui Carlos I al Portugaliei și era cunoscută de poporul ei sub numele de Maria Amélia.

·         1871: Pietro Badoglio, Primul Duce de Addis Abeba, Primul Marchiz de Sabotino (n. 28 septembrie 1871 – d. 1 noiembrie 1956) a fost un politician și ofițer italian. A fost membru al Partidului Național Fascist și a comandat armatele din țara sa în timpul dictaturii lui Benito Mussolini în al Doilea Război Italo-Abisinian; eforturile sale au dus la înnobilarea sa cu titlul de duce de Addis Abeba.

La 24 iulie 1943, după ce Italia a suferit mai multe înfrângeri în al Doilea Război Mondial, Mussolini a convocat Marele Consiliu Fascist, care a adoptat o moțiune de cenzură față de Mussolini. A doua zi, Il Duce a fost înlăturat de la guvernare de regele Victor Emmanuel al III-lea și arestat, iar Badoglio a fost numit prim ministru. În Italia domnea confuzia, iar el a semnat armistițiul cu Aliații. Când acesta a fost făcut public, Italia a fost aruncată în haos. A izbucnit un război civil, fasciștii luptând împotriva partizanilor. Regele și Badoglio au părăsit Roma lăsând armata italiană fără vreun ordin.

În cele din urmă, la 13 octombrie, la Brindisi, Badoglio a anunțat declarația de război a Italiei față de Germania Nazistă. Badoglio nu a rămas însă multă vreme prim ministru, întrucât noii aliați ai Italiei doreau în fruntea guvernului o persoană fără trecut fascist. În iunie 1944, Badoglio a fost înlocuit de Ivanoe Bonomi de la Partidul Democrat al Muncii.

Pietro Badoglio

·         1882: Vasile Pârvan (n. 28 septembrie 1882, Huruiești, Bacău, România – d. 26 iunie 1927, București, România) a fost un istoric, arheolog, epigrafist și eseist român, membru titular (din 1913) al Academiei Române

Vasile Pârvan provenea dintr-o familie modestă, fiind primul copil al învățătorului Andrei Pârvan (cu înaintași răzeși în Basarabia) și al Aristiței Chiriac (din Dobrenii Neamțului).^[2] Acesta a primit prenumele Vasile, la fel ca unchiului său, Vasile Conta (mama sa fiind verișoara filozofului).

În 1913 s-a căsătorit cu Silvia Cristescu, nepoata lui Ioan Bogdan, fostul său profesor. În timpul Primului Război Mondial s-a refugiat la Iași (în 1916) iar apoi la Odesa (în 1917) unde i-a murit soția, la nașterea copilului.

Pasionat în totalitate de munca de pe șantier, Vasile Pârvan a ignorat apendicita de care suferea. A ajuns într-un final pe masa de operație, însă a fost mult prea târziu pentru a-i fi salvată viața; a decedat la doar 45 de ani, în plină putere creatoare.

·         1884 - S-a născut Wilhelm Karl Knechtel, zoolog, fondatorul şcolii româneşti de entomologie agricolă în România, membru al Academiei Române (m.08.03.1967).
* 1885: Amélie d'Orléans (28 septembrie 1865 – 25 octombrie 1951) a fost cel mai mare copil al Prințul Filip, Conte de Paris și a soției lui Prințesa Marie Isabelle d'Orléans și Prințesă de Orléans prin naștere. A fost soția regelui Carlos I al Portugaliei și era cunoscută de poporul ei sub numele de Maria Amélia.

Amélie de Orléans

Bunicii paterni au fost Prințul Ferdinand-Filip al Franței și Ducesa Helen de Mecklenburg-Schwerin. Bunicii materni au fost Antoine, Duce de Montpensier și Infanta Luisa Fernanda a Spaniei. Bunicul patern și cel matern au fost frați, ambii fii ai regelui Ludovic-Filip al Franței și ai reginei Maria Amalia a celor Două Sicilii.

La 22 mai 1886, Amélie s-a căsătorit cu Carlos, Peinț Regal al Portugaliei. El era fiul cel mare al regelui Luís I al Portugaliei și a reginei Maria Pia de Savoia. Mireasa avea aproape 21 de ani iar mirele 23. Căsătoria a fost aranjată de către familiile lor, după mai multe încercări de a asigura o căsătorie pentru ea cu un membru al dinastiilor austriece sau spaniolă. La început, căsătoria nu a fost populară și regina Maria Pia se aștepta ca fiul ei să se căsătorească cu Arhiducesa Marie Valerie de Austria sau cu Prințesa Matilda de Saxonia sau cu Prințesa Victoria a Prusiei sau cu Prințesa Victoria de Wales. Cu toate acestea, Amélie și Carlos au trăit destul de armonios unul cu altul.

Cuplul a avut trei copii:

• Luís Filipe de Bragança, Prinț Regal al Portugaliei (21 martie 1887 – 1 februarie 1908).
• Infanta Maria Anna de Bragança (născută și decedată la 14 decembrie 1887).
• Manuel al II-lea al Portugaliei (19 martie 1889 – 2 iulie 1932).

Amelie a jucat un rol activ ca regină. Deși a primit unele critici pentru cheltuielile sale, ea a scăzut critica adusă monarhiei prin creșterea popularității ei personale. A fost activă în multe proiecte sociale, cum ar fi prevenirea și tratamentul de tuberculoză și fondarea organizațiilor de caritate, sanatorii și farmacii.

Amélie de Orléans și cei doi fii ai ei, 1889.

A fost considerată mai puțin formală decât soacra ei, a învățat portugheza și era descrisă ca fiind calmă.

A fost pasionată de literatură, operă, teatru și pictură. În timpul absenței soțului ei în 1895, a fost regentă. În 1902, a făcut o croazieră pe Marea Mediterană, lucru mult criticat pentru luxul său.

În 1892, Papa Leon al XIII-lea i-a acordat Ameliei "Trandafirul de Aur".

La 19 octombrie 1889, socrul ei a murit iar Carlos i-a succedat la tron. Amélie a devenit noua regină consort a Portugaliei. Soțul ei a devenit cunoscut pentru aventurile extraconjugale în timp ce popularitatea monarhiei portugheze a început să scadă; a fost acuzat de starea de faliment a economiei, tulburări în domeniul industriei, antagonism socialist și republican și supus criticii presei.

La 1 februarie 1908 familia regală s-a întors de la Vila Viçosa la Lisabona. Au călătorit cu trenul la Barreiro și, de acolo, au luat un vas cu aburi cu care au traversat râul Tagus și au debarcat în centrul Lisabonei. În drum spre palatul regal, trăsura deschisă cu Carlos I și familia sa a trecut prin Terreiro do Paço. În timp ce traversau piața, doi activiști republicani, Alfredo Costa și Manuel Buiça, au tras focuri de armă din mulțime.
Regele a murit imediat, moștenitorul său, Luís Filipe, a fost rănit mortal iar Prințul Manuel a fost lovit în braț. Doar regina a scăpat fără răni. Cei doi asasini au fost uciși pe loc de către poliție și gărzile de corp; un spectator nevinovat a fost ucis, de asemenea, în confuzia generală. Douăzeci de minute mai târziu a murit și prințul Luís Filipe. Câteva zile mai târziu, fiul cel mic, prințul Manuel, a fost proclamat rege al Portugaliei. El a fost ultimul rege al Portugaliei.

După ce fiul ei a fost detronat la 5 octombrie 1910, Amélie a părăsit Portugalia împreună cu familia regală și a plecat în exil în Franța. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial guvernul portughez i-a propus să se întoarcă în Portugalia însă ea a refuzat oferta. A vizitat Portugalia ultima dată în 1945.

A fost ultima regină consort a Portugaliei iar monarhia nu a mai fost niciodată restaurată.

Amélie

Regină a Portugaliei

Părinți Prințul Ludovic Filip, Conte de Paris Prințesa Marie Isabelle d'Orléans  Frați și surori Prințesa Hélène de Orléans Prințesa Isabelle de Orléans Prințesa Louise de Orléans Philippe de Orléans Ferdinand, Duce de Montpensier  Căsătorită cu Carlos I al Portugaliei Copii Luís Filipe, Prinț Regal al Portugaliei Manuel al II-lea al Portugaliei

* 1890: Nicolae Ilieșiu (n. 28 septembrie 1890,^[1] Țebea, Baia de Criș, Hunedoara, România^[1] – d. 5 mai 1963,^[1] Timișoara, România^[1]) a fost un istoric și publicist din Timișoara, deputat și senator în Parlamentul României.

Principala sa operă este Timișoara: Monografie istorică, apărută în 1943 în Timișoara în Editura Planetarium. A mai publicat monografia Istoricul reuniunii femeilor române din Timișoara, apărută în 1925 în Editura Cartea Românească.^[2][4]

Ca istoric a lucrat la o monografie a localităților din Banat, pentru care a difuzat în teritoriu un chestionar tip. Lucrarea nu a ajuns să fie publicată de el însuși. După moartea sa manuscrisul a fost achiziționat în 1963 de la soția sa de Muzeul Banatului. Lucrarea conține un foarte bogat material documentar, în special din perioada Primului Război Mondial și a fost publicată în 2011 cu titlul Monografia istorică a Banatului, ediția fiind îngrijită de Dumitru Țeicu

·         1901: Edward Vincent Sullivan (n. 28 septembrie 1901 - d. 13 octombrie 1974) a fost un prezentator și jurnalist sportiv muzician american, care a fost gazdă a The Ed Sullivan Show timp de 23 de ani între 1948 și 1971, fiind cel mai lung show de varietăți din Statele Unite

Ed Sullivan

·         1905: Max Adolph Otto Siegfried Schmeling (n. 28 septembrie 1905, Klein Luckow – d. 2 februarie 2005, Wenzendorf) a fost un pugilist german, campion mondial între anii 1930 - 1932 la categoria grea. El este considerat ca unul dintre cei mai populari sportivi germani.

·         1916: Frederick George Peter Ingle Finch (n. 28 septembrie 1916, South Kensington[*], Regatul Unit – d. 14 ianuarie 1977, Beverly Hills, SUA) a fost un actor australian de origine britanică,  care a trăit și a activat majoritatea timpului în Statele Unite ale Americii.

Pentru rolul său memorabil din filmul Network, în care a interpretat personajul Howard Beale, un anchor de televiziune sătul de minciunile din industria de știri, a primit Premiul Oscar (post mortem), pentru cel mai bun actor al anului 1976. Pentru același rol din același film, Finch a mai primit și cel de-al cincilea Premiu BAFTA, respectiv Premiul Golden Globes. Peter Finch a fost primul din doar doi actori care au primit un Premiu Academy Award post-mortem într-o categorie de actorie, celălalt fiind un alt australian, Heath Ledger.

Peter Finch

Peter Finch în Passage Home (1955) Căsătorit cu Tamara Tchinarova (1943–59) 1 child Yolande Turner (1959–65) 2 children Eletha Barrett (1973–77) (his death) 1 child Copii Charles Finch Samantha Finch Anita Finch Diana Finch

·         1924: Marcello Vincenzo Domenico Mastroianni (n. 28 septembrie 1924, Fontana Liri/Frosinone - d. 19 decembrie 1996, Paris), a fost un actor italian, protagonist multilateral de mare talent în cinematografia din a doua jumătate a secolului al XX-lea.
După terminarea studiilor liceale, se înscrie la facultatea de Economie și Comerț, dar preferă să frecventeze grupul Centrului Universitar de Teatru din Roma, unde este remarcat de regizorul Luchino Visconti, care îl distribuie, împreună cu Vittorio Gassman, în spectacole de teatru cu piesele "Un tramvai numit dorință" de Tennessee Williams, "Moartea unui comis-voiajor" de Arthur Miller și "Trei surori" de Anton Cehov.

Debutează în film în 1947 în "Mizerabilii" (regia: Riccardo Frada), lucrează apoi cu Luciano Emmer ("Fetele din Piața Spania", "Bigamul"), cu Carlo Lizzani ("Cronica amanților săraci") și Giuseppe de Santis ("Zile de dragoste"), dar primele experiențe hotărâtoare le trăiește sub regia lui Luchino Visconti în Nopți albe și, mai ales, cu Federico Fellini în rolul ziaristului Marcello din epocalul film La dolce vita, care îl consacră în cariera artistică. Fellini descoperă în interpretările lui Marcello Mastroianni pe parcursul colaborării lor (Opt și jumătate, Cetatea femeilor, Ginger și Fred) personalitatea intelectualului nehotărât, măcinat de întrebări fără răspuns, chinuit de obsesii și fantasme.

Obține în continuare succese în filmele Divorț italian, în diverse filme alături de Sofia Loren regizate de Vittorio De Sica, colaborează cu Ferreri (Marea îmbuibeală, Povestea Pierei), cu Ettore Scola (Drama geloziei, Splendoare, Cât e ceasul?, O zi deosebită - performanță excepțională alături de Sofia Loren).

În 1962 este nominalizat la Oscar, pentru Cel mai bun actor în rol principal, pentru personajul Ferdinando Cefalú, interpretat în 1961 în filmul Divorț în stil italian, regia Pietro Germi. Din ultimii ani ai carierei sale actoricești este de menționat filmul de profund dramatism Susține Pereira.

Marcello Mastroianni a jucat cu entuziasm și dăruire totală în comedii, în drame psihologice, în melodrame și în filme istorice, refuzând și în ultimii ani odihna și plictiseala unei existențe comode, departe de platourile de filmare. Astfel că, într-o zi de iarnă, pe 19 decembrie 1996, când a fost chemat să joace pe scena Paradisului, el a plecat discret în eternitate, lăsând ca amintire o viață dedicată filmului.

Marcello Mastroianni

Mastroianni în 1991 Frați și surori Ruggero Mastroianni[*]  Căsătorit cu Flora Carabella (c. 1950–96) Copii 2

·         1925: Seymour Cray, inginer american, fondatorul Cray Computer Company (d. 1996)

·         1928: Károly Ács (cel tânăr), scriitor, poet și traducător maghiar din Voievodina, Serbia

·         1928 - S-a născut Naphtali Kupferberg, vocalist american (Fugs).

·         1930 - S-a născut scriitorul Petre Sălcudeanu, fost ministru al Culturii, membru fondator al Uniunii Scriitorilor din România (d. 6 noiembrie 2005).

* 1930: Immanuel Maurice Wallerstein (n. 28 septembrie 1930,^[1] New York, New York, SUA – d. 31 august 2019,^[2][3] New York, SUA) a fost un politolog, istoriograf și sociolog american, cunoscut pentru critica sa la adresa capitalismului numită teoria sistemului mondial.

Immanuel Wallerstein

·         1931: Valeriu Râpeanu (n. 28 septembrie 1931^[2][3], Ploieștiori, Prahova^[3]) este un critic și istoric literar, profesor universitar român.
Volume:

• Enescu – Contribuții documentare – Reconstituiri – Interpretări, Editura Pro, Colecția Pro Istoria, 1998, 198 p.
• Enescu – Interpretări și Reconstituiri. Contribuții documentare, Editura Fundației Pro, 2003, 259 p.

·         1934: S-a nascut la Paris, actrita franceza Brigitte Bardot (BB), un sex simbol al anilor ’60. A urmat cursuri de balet si modeling, iar aparitia pe coperta revistei Elle a propulsat-o in industria cinematografica. Primul ei rol a fost in filmul lui Jean Boyer “Le Trou Normand”, care a avut premiera in 1952. A urmat apoi “Et Dieu créa la femme” (1956, “si Dumnezeu a creat femeia”), productie care a asezat-o pe actrita in randul vedetelor de talie mondiala, dar care mai ales i-a scos in evidenta sex-appeal-ul. S-a casatorit cu regizorul Roger Vadim, care a ajutat-o enorm in cariera. Dupa divortul din 1957, a mai fost casatorita cu actorul Jacques Charrier, playboy-ul german Gunther Sachs si politicianul Bernard d’Ormale. A mai avut, de asemenea, relatii cu solistul Serge Gainsbourg, precum si cu Jimi Hendrix. La acea vreme a fost printre putinele actrite europene careia presa americana i-a acordat extrem de multa atentie. Alaturi de Marilyn Monroe, BB a fost simbolul sexualitatii in anii ’50-’60. S-a retras din activitate in 1973, dedicandu-se campaniilor de aparare a drepturilor animalelor. In anii ’90, luarile sale de pozitie impotriva homosexualilor, imigrantilor, precum si a celor fara locuri de munca i-au stirbit reputatia, fiind chiar acuzata de incitare la ura impotriva acestor categorii sociale.

Brigitte Bardot

Părinți Louis Bardot[*]  Frați și surori Mijanou Bardot[*]  Căsătorită cu Roger Vadim(1952-57) Jacques Charrier (1959-62) Gunter Sachs (1966-1969) Bernard d'Ormale (1992-prezent)

·         1935 - S-a născut Koko Taylor (Cora Walton), cântăreaţă americană de blues.
* 1938: Theodor Munteanu (n. 28 septembrie 1938, Galați) este un interpret de muzică ușoară. A cochetat cu muzica de mic copil, iar la 17 ani cânta deja în spectacole.
Theodor Munteanu a lucrat 40 de ani la teatrul Muzical "Nae Leonard" din Galați. A colaborat cu Centrul Cultural "Dunărea de Jos" din Galați. A lucrat cu textierii Mihai Mximilian, George Mihalache, Cecilia Silvestre sau Eugen Rotaru. Pe scenă a cântat alături de Nicolae Nițescu, Lucky Marinescu, Gabriel Dorobanțu și Doina Ghițescu Din 2009 este realizatorul și prezentatorul emisiunii "România, my love", difuzată la Vox Tv Regional

·         1939: 

Prof. univ. dr. Ioan Alexandru la celebrarea a 75 de ani de viaţă şi 50 de ani de activitate

Ioan Alexandru (n. 28 septembrie 1939, Tohanu Nou, jud. Brașov) este un jurist român, profesor universitar, doctor și reputat teoretician în domeniul științelor administrative.

Obține diploma de licență în cadrul Facultății de Drept din București în 1961. Urmează apoi cursuri post-universitare în organizarea și conducerea administrației publice, precum și cursuri de limbi straine. Acestora li se adaugă stagiile de specializare la Colegiul Europei (Bruges, Belgia) și la Institutul European de Administrație Publică (Maastricht, Olanda) din anii 1992-1993. Susține teza de doctorat în 1975, sub îndrumarea profesorilor Ioan Ceterchi și Ion Vântu.

În 1992 este confirmat în calitate de profesor universitar în specializarea Drept administrativ și Știința administrației, iar în 2001 conducător de doctorat în Drept și Științe Administrative.

·         1939: S-a născut actorul Sorin Gheorghiu; (m. 2008). In primii ani ai carierei a jucat pe scenele Teatrului de Stat „Ioan Slavici”” Arad (1961 – 1965), ale Teatrului „Alexandru Davila” Piteşti (1966 – 1969), precum şi ale Teatrului Valah Giurgiu (1969 – 1972). În perioada maturităţii sale artistice, Gheorghiu a creat roluri pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti (1972 – 1993). A  jucat în filmele „Examen”, de Titus Muntean, şi „Secretul lui Nemesis”, de Geo Saizescu, precum şi în producţia tv „Roşia de un kilogram”, în regia lui Petre Bokor. Ultima sa premieră a avut loc în 2007, pe scena Teatrului Odeon, cu rolul Alfred din spectacolul „Sunt propria mea soţie”, de Doug Wright, în regia lui Beatrice Rancea.

* 1939: Elbridge "Al" Bryant (n. 28 septembrie 1939 - d. 26 octombrie 1975) a fost un cântăreț american,în registrul de tenor și unul dintre membrii fondatori ai trupei The Temptations.
Bryant (cunoscut ca "Al" ori "Bones") s-a născut în Thomasville, Georgia. S-a mutat mai apoi la Detroit, Michigan, unde l-a cunoscut pe Otis Williams, cu care a devenit prieten. Williams și Bryant au cântat împreună în diverse acte muzicale, incluzând Otis Williams & the Siberians, El Domingoes și The Distants. A format trupa Elgins în 1960 împreună cu Melvin Franklin (fostul coleg de la The Distants) și Otis Williams, la care s-au adăugat Eddie Kendricks și Paul Williams de la trupa The Primes. Înainte de a semna pentru casa de discuri Miracle Records (o companie subsidiară celebrei Motown Records), muzicienii de la The Elgins au decis să-și schimbe numele în The Temptations

·         1941: Edmund Stoiber, politician german

·         1943 - S-a născut Nick St. Nicholas (Klaus Kassbaum), basist german (Steppenwolf).
* 1944: Miloš Zeman (n. 28 septembrie 1944, Kolín, Protectoratul Boemiei și Moraviei, astăzi în Cehia) este un om politic ceh, fost prim-ministru al Cehiei și președinte al acestei țări începând cu 8 martie 2013.

Miloš Zeman

* 1944: Yoshitada Yamaguchi (n. 28 septembrie 1944) este un fost fotbalist japonez.

·         1946 - S-a născut Helen Shapiro, cântăreaţă şi actriţă britanică.

·         1947 - S-a născut Peter Hope-Evans, vocalist şi muzicuţist britanic (Medicine Head).
* 1948: Viktor Alekseevici Krovopuskov (în rusă Виктор Алексеевич Кровопусков; n. 19 septembrie 1948, Moscova) este un fost scrimer rus specializat pe sabie

·         1948 - S-a născut Finbar Furey, muzician folk irlandez.

·         1949 - S-a născut Jimmy Bo Horne, cântăreţ disco american.
* 1950: Titus Jucov (n. 28 septembrie 1950, Cobani, RSS Moldovenească - d. 17 noiembrie 2013, Cahul, Republica Moldova) a fost un actor, regizor și director al Teatrului Republican de Păpuși „Licurici” din Chișinău între 1979 și 2013.

Titus Jucov

·         1950 - S-a născut Paul Burgess, baterist britanic (10 CC, Camel, Colour Field).
* 1951: András Réz (n. 28 septembrie 1951) este un critic de film, traducător de opere literare, scenarist maghiar.

András Réz

·         1952: Sylvia Maria Kristel (n. 28 septembrie 1952 la Utrecht  – d. 18 octombrie 2012 la Amsterdam)^[2] a fost o actriță olandeză care a jucat în peste 50 de filme, fiind cunoscută mai ales pentru interpretarea rolului principal în patru din cele șapte filme din seria Emmanuelle

Sylvia Kristel

Sylvia Kristel în 1975 Părinți Jean-Nicholas Kristel Piet Kristel Copii Arthur Claus

·         1952 - S-a născut Andy Ward, baterist britanic (Camel, Brew).
* 1953: Georg Aescht (n. 28 septembrie 1953, Codlea), critic literar, publicist, scriitor de limba germană și traducător originar din România.

După studii de germanistică, între 1972 și 1976, și absolvirea Facultății de Filologie din Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, a lucrat ca profesor de limba germană și traducător în acest oraș până în 1983.

Student fiind, a lucrat ca redactor la pagina germană a revistei Echinox, din 1974 până în 1976, revistă în care debutase cu critică în 1972.

A publicat critică în revistele germane din România : Echinox, Karpatenrundschau, Neue Literatur, Neuer Weg. A colaborat la manuale de literatură germană.

În 1984 a emigrat în Republica Federală Germania și s-a stabilit la Bonn. După 7 ani de corectură într-o tipografie, din 1991 a devenit redactor la Stiftung Ostdeutscher Kulturrat, la revistele Kulturpolitische Korrespondenz și Der Gemeinsame Weg, unde publică curent critică literară și de artă, consacrându-și mare parte din eforturi traducerilor din literatura română.

Pe lângă activitatea sa de foiletonist și publicist, a tradus din mai mulți autori români, între care Ion Agârbiceanu, Carmen Francesca Banciu, Filip Florian, Norman Manea, Gellu Naum, Alexandru Papilian, Andrei Pleșu, Mihail Sebastian, Alexandru Vona^[1], Filip Florian, Gabriela Adameșteanu^[2], Adela Greceanu, pentru care a fost și editor.

Georg Aescht

·         1953 - S-a născut Jim Diamond, vocalist şi compozitor britanic (Bandit).

·         1954: Margot Wallström, politician suedez

·         1955 - S-a născut Annabel Lamb, cântăreaţă, pianistă şi compozitoare britanică.

* 1960: Jennifer Rush (n. 28 septembrie 1960 ca Heidi Stern) este o cântăreață americană cu origini germane de muzică Pop-Rock, cel mai bine cunoscută pentru cântecul "The Power of Love".

Jennifer Rush

* 1964: Oleg Boyko este un investitor internațional și președinte al Grupului Financiar Finstar, o societate diversificată cu capital privat.Finstar administrează și oferă consultanță portofoliului companiilor și capitalurilor din întreaga lume. Capitalurile sub administrarea Finstar depășesc 2 miliarde de dolari. Interesele lui Oleg Boyko sunt răspândite din Europa, în Statele Unite, Asia și până în America Latină și în mod curent ocupă locul 1561 în lista “Miliardarilor lumii”, cu o avere personală estimată la 1,4 miliarde de dolari
Boyko a fondat Fundația Parasport în 2006, în timpul Jocurilor de Iarna Paralimpice de la Torino. Fundația oferă fonduri pentru atleții paralimpici, pentru ca aceștia să se antreneze și să participe la competiții, pentru a obține sănătate fizică și mentală, fundația promovează egalitatea pentru persoanele cu dizabilități.^[19] Recent Fundația a devenit partenerul oficial al Comitetului Paralimpic Rus și acesta s-a stabilit și în Asia. În 2016, Boyko a fost co-gazdă la un eveniment în Moscova, împreună cu reprezentanții a 25 de țări ai Comitetului Paralimpic pentru celebrarea celei de-a 10-a aniversări a sa. Din 2006 Boyko a fost președintele Comitetului pentru Dezvoltarea Miscării Paralimpice din cadrul Comitetului Paralimpic Rus.A fost numit ca membru în Federația Internațională de Sport a Amputaților și a celor in Scaun cu Rotile (IWAS) în Octombrie 2015 imediat după succesul oferirii de fonduri de către Parasport Jocurilor IWAS de la Sochi din 2015
* 1966: María Canals Barrera (născută María Pilar Canals; n. 28 septembrie 1966) este o actriță și cântăreață americană.

A jucat în filme ca: Magicienii din Waverly Place și Camp Rock.

Ea a lucrat extensiv în teatru atât în ​​Miami și Los Angeles. Ea a făcut debutul rețeaua de televiziune în 1993 serialul de televiziune Key West și a apărut în seria BM popular ca o prostituată pe nume Candybox, precum și filme, cum ar fi America de iubiții și maestru al deghizării. Ea a câștigat recunoașterea demult cu fanii de benzi desenate în ultimii ani, pentru rolul ei ca Hawkgirl / Shayera Hol pe Bruce Timm lui Justice League și Justice League serie nelimitată. Ea a avut, de asemenea, un rol recurent în stare de șoc Static Shelly Sandoval, un reporter de știri, și în Danny Phantom Danny Fenton / îndrăgostit de liceu Fantoma lui, Paulina. Ea a efectuat, de asemenea, vocea de Mercedes "Meche" COLOMAR în 1998 Grim Fandango joc video. Canals jucat, de asemenea caractere accidentale în două episoade pe serialul TV The Boondocks ("Lupta Bunicul lui" și "Home Alone"). Canale are, de asemenea, a jucat în seria Lopez George TV joc de George sora-in-lege, Claudia. Ea este vocea de Sunset Boulevardez pe cei mândri de familie. Ea descrie personajul principal al Theresa Russo în hit Disney Channel Original Series Wizards of Waverly Place. Ea a portretizat în 2008 Disney Channel Original Film Camp Rock alături de Demi Lovato în rolul de mama ei, Connie Torres. Ea, de asemenea, a jucat ca Theresa Russo în Wizards of Waverly Place: The Movie, un film original Disney Channel 2009, pe baza Wizards of Waverly Place.

María Canals Barrera

Barrera în 2007 Căsătorită cu David Barrera (c. 1999–prezent) Copii 2 fiice

·         1967: Mira Katherine Sorvino (n. 28 septembrie 1967) este o actriță americană. A câștigat un Premiu Oscar și un Glob de Aur pentru rolul ei din Chemarea Afroditei (1995), în regia lui Woody Allen. A mai jucat în filme precum Romy and Michele's High School Reunion (1997), Mimic (1997), The Replacement Killers (1998), Summer of Sam (1999) și Like Dandelion Dust (2009). A mai fost nominalizată la Globurile de Aur pentru interpretarea lui Marilyn Monroe din filmul Norma Jean & Marilyn (1996), precum și pentru interpretarea lui Kate din Trafic uman (2005).

S-a născut la New York.^[6] Mama sa, Lorraine Ruth Davis, este o fostă actriță și doctoriță; tatăl, Paul Sorvino, este actor și regizor.^[7][8] Are un frate și o soră, Michael și Amanda. Sorvino are origini italiene din partea tatălui.^[9]

A copilărit în Tenafly, New Jersey,^[10] jucând în piese de teatru organizate de Școala Dwight-Englewood.

Mira Sorvino

Părinți Paul Sorvino  Căsătorită cu Christopher Backus[*] (din 11 iunie 2004)

·         1968: Naomi Watts (născută la 28 septembrie 1968) este o actriță britanică^[2] nominalizată la premiile Oscar.

Watts s-a născut la Shoreham, Kent, în Anglia, unde a trăit până la opt ani. Părinții ei, Peter și Myfawny Watts s-au despărțit când ea avea patru ani și trei ani mai târziu tatăl său a murit. După moartea tatălui, mama a mutat familia în orașul Llangefni (mai exact Llanfawr Farm), pe insula Anglesey în nordul Țării Galilor, unde au trăit cu bunicii lui Naomi, Hugh si Nikki Roberts. Deși mama și-a mutat uneori familia prin Anglia și Țara Galilor, ea a sfârșit întotdeauna prin a se întoarce la Llangefni. Naomi a trăit acolo până la vârsta de 14 ani.

Apoi, în timpul unei excursii, mama s-a convins că Australia este « tărâmul oportunităților » și a mutat familia la Sydney în 1982. Bunica sa, Nikki, era australiană, ceea ce a făcut mai ușoară obținerea documentelor necesare, deoarece Naomi și familia sa aveau dreptul la cetățenia australiană. Tatăl său era inginer de sunet la Pink Floyd (râsul său maniac izbucnește în Dark Side of the Moon) și mama este descrisă de Watts ca o hippie «cu tendințe pasiv-agresive» care obișnuia să amenințe că o trimite pe ea și pe fratele ei la casa de copii pentru a-i convinge pe bunici să susțină material familia. La Sydney, Naomi a frecventat câteva școli de actorie (și în timpul primei lecții la prima școală a cunoscut-o pe Nicole Kidman, cu care a luat împreună un taxi pentru a merge acasă). În 1986, s-a oprit cu actoria și a mers în Japonia să lucreze ca model, dar experiența nu a fost fructuoasă și Watts o descrie ca pe una din cele mai proaste perioade din viața ei, care a durat aproape patru luni. La întoarcerea în Australia, Watts a lucrat pentru un magazin local, apoi ca asistentă de editor de modă pentru o revistă de australiană. S-a întors la actorie când un coleg a invitat-o să joace într-o mică piesă. Acest eveniment i-a reaprins pasiunea pentru actorie, a făcut-o să-și părăsească jobul și să se dedice complet carierei de actriță.

Cariera lui Watts a început la televiziunea australiană, ea apărând în seriale comerciale și în melodrame ca Home and Away și Brides of Christ. A apărut într-un rol secundar în filmul independent de succes Flirting în 1991, alături de viitoare staruri hollywoodiene Nicole Kidman și Thandie Newton. Când Watts s-a mutat din Australia în Statele Unite, a debutat cu un rol secundar în 1995 în filmul Tank Girl. La Hollywood, lui Watts i-a fost dificil la început să găsească roluri de calitate, ea a apărut în scurtul serial Sleepwalkers și în numeroase producții de serie B, ca Children of the Corn. Cu timpul, Watts a primit roluri secundare mai importante ca în Dangerous Beauty.

Totuși, Watts a câștigat atenția publicului și criticilor abia în 2001, când a apărut în mult apreciatul film al lui David Lynch, Mulholland Drive. Filmul, care a avut premiera la Festivalul de la Cannes în 2001, a lansat-o practic pe Watts. Ea a câștigat premiul "National Society of Film Critics" pentru Cea mai bună actriță și premiul "National Board of Review" pentru Cea mai bună performanță debutantă a anului. Curând după aceea, calitatea și importanța rolurilor lui Watts s-au îmbunătățit și ea a urcat pe lista A a actrițelor de la Hollywood. În 2002, a jucat în unul din cele mai mari succese de box office ale anului, remake-ul unui film japonez de groază, The Ring. Anul următor, a jucat în Ned Kelly, cu Heath Ledger, Orlando Bloom și Geoffrey Rush și în Le Divorce, de Merchant-Ivory, cu Kate Hudson.

Performanța din rolul din 21 Grams al lui Alejandro González Iñárritu, cu Sean Penn și Benicio Del Toro, i-a adus lui Watts prima nominalizare la Oscar ca Cea mai bună actriță. De atunci, Watts este una din cele mai bine cotate actrițe. A produs și interpretat filmul independent We Don’t Live Here Anymore. S-a reunit cu Sean Penn și Don Cheadle în The Assasination of Richard Nixon, apoi cu Jude Law și Dustin Hoffman în I Heart Huckabees de David O’Russell și a jucat în The Ring 2. Pe lângă proiecte independente ca Ellie Parker, a apărut în 2005 în remake-ul King Kong. Rolul, care a fost jucat în versiunea originală de Faye Wray, se dovedește a fi cel mai mare succes comercial al lui Watts până în prezent. Regizat de Peter Jackson care a făcut și Stăpânul Inelelor, filmul a fost bine primit și a avut încasări de mai mult de 400 milioane de dolari. Watts a filmat The Painted Veil cu Edward Norton și Live Schreiber, fil care a ieșit pe piață în toamna lui 2006.

În mai 2006, Watts a fost numită ambasadoare specială la Națiunile Unite pentru HIV/SIDA.

Ea a mai apărut în thriller-ul lui David Cronenberg Eastern Promises cu Viggo Mortensen, care a avut premiera la Festivaul Internațional de Film de la Toronto din 2007 și a fost apreciat de critici.^[3] Alături de film, Watts a generat, de asemenea, feedback-uri pozitive în rândul criticilor.

A apărut cu Tim Roth în Funny Games (2007) regizat de Michael Haneke, un remake al filmului din 1997 al aceluiași Haneke care a deschis la Festivalul de Film de la Londra.^[4] Conform The Daily Telegraph, regizorul a spus că el a fost de acord să facă filmul, cu condiția să i se permită să o aleagă pe Watts.^[5]

După o scurtă pauză de la actorie după nașterea celor doi copii, Watts a revenit la film în anul 2009, și a jucat alături de Clive Owen în thriller-ul politic The International. Filmul a fost primit bine de critici^[6] și a avut încasări de 60 de milioane $ în întreaga lume. În același an, ea a apărut în drama americană Mother and Child.^[7] Ea a portretizat roul lui Elizabeth, o avocată care nu și-a cunoscut niciodată mama biologică. A jucat alături de Annette Bening, Kerry Washington și Samuel L. Jackson.^[8] Pentru acet rol a fost nominalizată la categoria Cea mai bună actriță la Premiul Institutului de Film din Australia^[9] și la "Film Independent Spirit Awards".^[10]

Watts la premiera de la Londra a filmului Eastern Promises, 2007

Următorul ei film, comedia lui Woody Allen You Will Meet a Tall Dark Stranger a deschis Festivalul de la Cannes la 15 mai 2010.^[11] Tot în 2010 a jucat rolul Valerie Plame în filmul Fair Game, care, de asemenea, a deschis Festivalul de la Cannes din 2010 și a fost lansat în Statele Unite la 5 noiembrie 2010.^[12] Pentru acest rol a făcut pereche pentru a treia oară cu Sean Penn și a fost nominalizată la Satellite Award for Best Actress – Motion Picture.

În ianuarie 2010 a fost distribuită în thriller-ul Dream House, care a avut premiera în septembrie 2011. Regizat de Jim Sheridan, Watts a jucat alături de Daniel Craig și Rachel Weisz.^[13] La începutul anului 2011, Watts a fost distribuită în filmul lui Clint Eastwood J. Edgar, alături de Leonardo DiCaprio în rolul principal. Watts a interpretat-o pe secretara lui Edgar, Helen Gandy.^[14] Filmul a fost lansat în decembrie acel an și a avut recenzii amestecate și un câștig de box office de 84 milioane $ în întreaga lume la un buget de 35 milioane $.^[15][16]

În 2012, Watts a jucat rolul principal în The Impossible, un film bazat pe povestea adevărată a Mariei Belón și a familiei acesteia experimentată în timpul tsunami-ului din 2004 din Oceanul Indian. Filmul a primit recenzii foarte pozitive, criticii lăudând performanța lui Watts.^[17] Pentru acest rol a fost nominalizată la categoria "Cea mai bună actriță" de Premiul Oscar, Globul de Aur și Screen Actors Guild Award.^[18]

Primul ei rol din 2013 a fost drama australiană Adore, care a avut premiera la Festivalul de Film Sundance sub titlul Two Mothers.^[19] Următorul ei rol a fost alături de Matt Dillon în Sunlight Jr. și a fost prezentat la Festivalul de Film Tribeca în 2013. A fost distribuită în rolul Dianei, Prințesă de Wales în regia lui Oliver Hirschbiegel în filmul Diana, o dramă biografică a ultimilor doi ani din viața prințesei. O bombă box office, filmul a primit recenzii negative, deși Watts a fost aclamată de un număr de critici.^[20][21]

În 2014 a apărut în dramo-comedia St. Vincent, avându-i drept parteneri pe Bill Murray și Melissa McCarthy. Filmul a avut încasări brute de 43 de milioane dolari față de bugetul de 13 milioane de dolari.^{[22][23][24][25]} La o săptămână după premiera St. Vincent, a fost lansat filmul Birdman în care ea a jucat rolul unei actriță nerealizate de la Hollywood partenara pretențiosului ei partener de pe ecran Edward Norton

Watts și partenerul său Liev Schreiber în 2012.

Naomi Watts a avut o relație cu regizorul Stephen Hopkins^[27] în anii 1990, iar apoi cu actorul Heath Ledger din august 2002 până în mai 2004.^[28] Din primăvara lui 2005 Watts este într-o relație cu actorul Liev Schreiber.^[29] Cuplul are doi fii, Alexander "Sasha" Pete, născut în iulie 2007 în Los Angeles, și Samuel "Sammy" Kai, născut în decembrie 2008 în New York City.^[30] După o pauză temporară din actorie, ea a revenit în filmul The International, primul său proiect de când a devenit mamă.^[31] În aprilie 2010 Watts a afirmat că ar vrea să mai aibă un copil dacă ar avea garanția că ar fi fetiță.^[32]

Naomi Watts s-a convertit la Budism după ce a căpătat interes cătrea această religie în timpul filmării peliculei The Painted Veil.^[33] Ea practică tehnica meditației transcendentale.^[34] În 2002 a fost inclusă în lista People Magazine's 50 Most Beautiful People.^[35]

Este o prietenă apropiată a actriței australiene Nicole Kidman, cu care s-a cunoscut în adolescență, și cu Benicio Del Toro, cu care a jucat în 21 Grams.

Watts își împarte timpul între Sydney, Los Angeles și New York City.

Naomi Watts

Naomi Watts in New York City on 18 aprilie 2018 Părinți Peter Watts[*] Myfanwy Edwards[*]  Frați și surori Ben Watts[*]  Copii 2

·         1968: S-a nascut Mika Hakkinen, pilot de curse finlandez. 
* 1969: Alexandri Nicolae (n. 28 septembrie 1969) este un politician român, membru al Parlamentului României în legislaturile 2004-2008] și 2012-2016, ales pe listele PNL. În legislatura 2004-2008, Alexandri Nicolae a fost validat pe data de 13 august 2008 când l-a înlocuit pe deputatul Adrian Emanuil Semcu. În legislatura 2012-2016, Alexandri Nicolae a fost ales pe listele PNL iar din iulie 2014 a devenit deputat independent. În cadrul activității sale parlamentare, Alexandri Nicolae a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Azerbaidjan, Republica Macedonia și Republica Elenă.
* 1969: Anant Kumar (n. 28 septembrie 1969 în Motihari/Bihar) este un scriitor german de origine indiană. Anant Kumar trăiește și creează în Kassel.

Anant Kumar Dresda 2008

* 1972: Dita Von Teese (născută Heather Renée Sweet,^[1] pe 28 septembrie 1972, în Rochester, Michigan, ca Heather Renée Sweet) este o actriță americană reprezentată a dansului numit "new burlesque". Ea a devenit cunoscută prin căsătoria cu Marilyn Manson care a durat din 2005 până în 2007.

Dita a primit de la vârsta de 4 ani lecții de balet. Când avea 12 ani se mută cu părinții în Comitatul Orange, California. În anul 1991 fotografia ei în internet apare împreună cu "Bettie Page". Ea a fost fotografiată de fotografi ca Ellen von Unwerth, Dewey Nicks, Juergen Teller, P.R Brown, Rankin, Lionel Deluy, Sean McCall, Perou, Christophe Mourthe, Pierre et Gilles și Gottfried Helnwein. În anii 1999, 2001, 2005 și 2008 se lasă fotografiată pentru reviste . Ea a mai jucat diferite roluri în filme ale regizorului Andrew Blake. În februarie 2006 lucrează ca fotomodel pentru Jean-Paul Gaultier. În anul 2009 poate fi văzută dansând în emisiunea Eurovision Song Contest.

Dita Von Teese

Dita Von Teese la Festivalul de Film Cannes 2007

* 1976:  Robert Vancea este un fost fotbalist român legitimat la ultimul clubul :Pandurii Tg. Jiu

* 1976: Boris Smiljanić (n. 28 septembrie 1976) este un jucător elvețian de fotbal profesionist.
- 1976: Fiodor Vladimirovici Emelianenko (în rusă Фёдор Влади́мирович Емелья́ненко; n. 28 septembrie 1976) este un luptător profesionist de arte marțiale mixte (MMA), sambist, judokan și politician rus.
* 1977: Julien Pillet (n. 28 septembrie 1977, Dijon, Franța) este un scrimer francez specializat pe sabie, laureat cu aur pe echipe la Jocurile Olimpice din 2004 și la cei din 2008.
* 1978: Lucian Mihail Dobre (n. 25 septembrie 1978, Reșița) este un fost fotbalist român care a jucat pe postul de fundaș.
* 1980: Sergiu Sîrbu (născut Serghei Sîrbu, pe 28 septembrie 1980, Chișinău) este un politician din Republica Moldova, din 2010 deputat în Parlamentul Republicii Moldova în fracțiunea Partidului Democrat,^[3] iar din 11 iulie 2014 Vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova.^[4][5] Anterior Sergiu Sîrbu a fost membru PCRM până la 12 decembrie 2012, când a părăsit partidul

Sergiu Sîrbu

* 1981: Wilfredo Daniel Caballero, cunoscut ca Willy Caballero (n. 28 septembrie 1981, Santa Elena, Argentina), este un fotbalist care în prezent joacă în Premier League la Chelsea FC și la echipa națională a Argentinei.
* 1982: Takeshi Aoki (n. 28 septembrie 1982) este un fotbalist japonez.
* 1984: Mathieu Valbuena (n. 28 septembrie 1984) este un fotbalist francez care în prezent evoluează la clubul Fenerbahçe SK în Süper Lig și la echipa națională de fotbal a Franței.
* 1986: José Andrés Guardado Hernández (n. 28 septembrie 1986) este un fotbalist mexican care evoluează la clubul spaniol Real Betis și la echipa națională de fotbal a Mexicului.
* 1987: Alexandru Cucu (n. 28 septembrie 1987, Chișinău, Basarabia) este un fotbalist care joacă pentru echipa FC Zimbru Chișinău din Republica Moldova. A început să joace fotbal la Milsami Orhei.

·         1987: Hilary Erhard Duff (n. 28 septembrie 1987, Houston, Texas, SUA) este actriță și cântăreață pop americană.

Hilary s-a dovedit a fi singura artistă pop care a rivalizat cu Britney Spears. S-a făcut cunoscută prin intermediul emisiunii televizate Lizzie McGuire de pe Disney Channel/ABC Kids. S-a implicat în industria cinematografică jucând în filme precum "Western True Women" (1997), "Casper" (1998; rolul lui Wendy) și "Soul Collector" (1999). Lizzie McGuire prezenta viața unei liceene, bucuriile și dezamăgirile acesteia, speranțele și dorințele ei. Ideea în sine s-a dovedit a fi atractivă pentru public însă fără Duff prezentarea ei ar fi fost lipsită de orice frumusețe. Jucând rolul tinerei Lizzie, Hilary era draguță, haioasă și deșteaptă, dar stăpână pe forțele proprii, avea doi prieteni buni, Gordo și Miranda, nu era foarte populară dar reușea să atragă atenția.

În timp ce filma pentru această emisiune, Lizzie a apărut și în producția "Human Nature", demonstrând o pasiune tot mai mare pentru cinematografie. În anul 2002, Duff și-a exprimat dorința de a cânta și a decis să urmeze o carieră muzicală. A debutat cu melodia "Santa Claus Lane", selectată pentru coloana sonoră a filmului "The Santa Clause 2" și inclusă în albumul cu același nume. Ea a jucat în "Agent Cody Banks" după care a plecat în Italia unde a descoperit că toată lumea o cunoștea datorită muzicii ei. Melodiile care au înregistrat cel mai mare succes au fost "Why Not" și "I Can’t Wait".

"Metamorphosis" a fost primul volum de studio pe care l-a produs aceasta. Sunetul puternic, deloc asemănator cu ceea ce produsese înainte i-a conferit o imagine nouă, total diferită de cea promovată prin emisiunea Lizzie McGuire. Albumul a urcat până pe locul 2 în topul Billboard 200; melodia "So Yesterday" a fost difuzată pe toate posturile de radio o vară întreagă. Hilary a continuat să cânte și a participat la MTV Video Music Awards și Nickelodeon Kids Choice Awards, câștigând trofeul "emisiunea preferata" pentru Lizzie McGuire. A jucat în filmul "Cheaper By the Dozen" și a plecat în turneu. Anul 2004 s-a dovedit a fi încarcat de evenimente: producții precum "A Cinderella Story" și "Raise Your Voice", seriile televizate de pe postul CBS. Hilary Duff este o actriță, o cântăreață și o moderatoare de emisiuni tv ce te face să urmărești orice film , emisiune sau melodie în care apare vocea sau imaginea ei .În total,Hilary a jucat în 20 de filme ceea ce o face o mare actriță,mai ales că 15 dintre ele au avut succes mondial.

Hilary Duff are o soră mai mare numită Haylie Katherine Duff care este născută la data de 19 februarie 1985 (29 ani). Mama lor se numește Susan Duff iar tatăl Bob Duff.Ei sunt de acum pensionari. Faimoasa cântăreață și-a început cariera în anul 2002 , iar ea a devenit actriță în anul 1998 când prima ei lucrare a fost Casper Meets Wendy (serial TV) .

În 2007 a început să se întâlnească cu hocheistul Mike Comrie,cu care la 14 august 2010 s-au căsătorit.La 20 martie 2012,Hilary a născut fiul Luca Cruz Comrie.

Filmografie:

• 1998 : Casper meets Wendy (TV) : Wendy
• 1999 : The Soul Collector (TV) : Ellie
• 2001 : The Lizzie McGuire Show (serial TV) : Elizabeth Brooke "Lizzie" McGuire
• 2001 : The Human Nature : Lila Jute (tânara)
• 2002 : Cadet Kelly : Kelly Collins
• 2003 : Agent Cody Banks : Natalie Connors
• 2003 : The Lizzie McGuire Movie : Elizabeth Brooke "Lizzie" McGuire/Isabella Parigi
• 2003 : Cheaper by the Dozen : Lorraine Baker
• 2004 : A Cinderella Story : Samantha "Sam" Montgomery
• 2004 : Raise Your Voice : Theresa "Terri" Fletcher
• 2004 : Joan of Arcadia (serial TV) : Dylan Samuels
• 2005 : The Perfect Man : Holly Hamilton
• 2005 : Cheaper by the Dozen 2 : Lorraine Baker
• 2006 : Material Girls : Tanzie Marchetta
• 2007 : Outward : Blonde Marie
• 2008 : Foodfight! : Sunshine Goodness
• 2008 : War, Inc. :Yonica Babyyeah
• 2009 : Safety Glass :Lucy
• 2009 : Stay Cool :Shasta O'Neil
• 2009 : Greta :Greta
• 2009 : Gossip Girl:Olivia
• 2010 : The Story of Bonnie and Clyde :Bonnie Parker
• 2010 : Beauty & the Briefcase

Hilary Duff

Frați și surori Haylie Duff[*]  Căsătorită cu Mike Comrie[*] (2010–2015)  Hilary Duff Hilary Duff la MuchOnDemand

* 1987: Terence Allan Crawford (născut pe 28 septembrie 1987) este un boxer profesionist american. A deținut titlul de campion mondial în trei clase de greutate, inclusiv titlul WBO welterweight din iunie 2018; anterior a deținut titlurile WBO, revistei The Ring și titlurile Lineale ușoare din 2014 până în 2015; și titlurile unificate WBA (Super), WBC, WBO, "The Ring" și Lineal light welterweight între 2015 și 2017.

* 1988: Marin Čilić (n. 28 septembrie 1988,^[1] Međugorje, RSF Iugoslavia^[1]) este un jucător de tenis croat.
* 1988: Nathan Everhart (născut pe 28 septembrie din 1988 în Tinley Park, Illinois, Statele Unite ale Americii) este un wrestler profesionist american, mai bine cunoscut prin numele de ring Jason Jordan. În prezent lucrează pentru WWE în brandul Raw.
* 1992: Skye McCole Bartusiak (28 septembrie 1992 – 19 iulie 2014)^[1] a fost o actriță americană de film și televiziune.

McCole Bartusiak s-a născut în Houston, Texas unde a trăit, până la moartea sa, alături de părinți, Raymond Donald Bartusiak și Helen McCole.

McCole Bartusiak a jucat în filmul Patriotul, cu Mel Gibson, în 2000. Mai târziu a interpretat rolul tinerei Marilyn Monroe în miniserialul TV Blonde, tot în 2001 a mai jucat în Don't Say a Word alături de Michael Douglas și Brittany Murphy. A interpretat rolul tinerei Charlie McGee în continuarea filmului Firestarter, Firestarter 2: Rekindled și pe cel al lui Megan Matheson în serialul de televiziune 24.

McCole Bartusiak a apărut în scurtmetrajul The Vest din 2003 și în Once Not Far from Home din 2005. A apărut și pe scenă, jucând în piesa de teatru The Miracle Worker alături de Hilary Swank.

TMZ și revista Variety anunțau la 19 iulie 2014 că McCole Bartusiak a fost găsită moartă într-un garaj din spatele casei în care locuia din Texas. Variety a menționat că ea "a murit în somn"; iar TMZ a precizat că nu se cunosc motivele decesului înainte de rezultatele testelor toxicologice

* 2000: Franklin Nathaniel "Frankie" Jonas (n. 28 septembrie 2000) este un actor american, care are un rol recurent de pe Disney Channel sitcom, Jonas. Frații lui mai mari - Joe, Nick și Kevin - sunt în grupul pop "Jonas Brothers".

Franklin Nathaniel "Frankie" Jonas

Părinți Kevin Jonas, Sr.[*]  Frați și surori Joe Jonas Nick Jonas Kevin Jonas

Decese

·         48 î.Hr.: Pompei, general și consul roman (n. 106 î.Hr.)

·         929 (sau 935): Sfantul  Venceslas I al  Boemiei (Václav in ceha), moare asasinat de fratele sau  Boleslav cel Crud. S-a nascut in anul 907 si a fost duce (kníže) al Boemiei din anul  921 până la asasinarea sa. În septembrie 935 (în surse mai vechi anul 929) un grup de nobili adepti ai fratelui sau mai mic, Boleslav, au complotat pentru  uciderea lui.  Boleslav l-a invitat pe Wenceslas la sărbătoarea Sfinților Cosma și Damian din Stará Boleslav, acesta fiind ucis în drum  spre biserică. Boleslav ia urmat astfel ca duce  de Boemia. Wenceslas a fost considerat un martir și un sfânt imediat după moartea sa,
Imnul „Svatý Václave” (Sfântul Wenceslas), este una dintre cele mai vechi melodii cunoscute in istoria ceha. Rădăcinile sale pot fi găsite în secolul al 12-lea și încă face parte din cele mai populare cântece religioase în ziua de azi. În 1918, la începutul statului cehoslovac, s-a discutat posibilitatea ca acest cantec sa fie alees ca  imn  național. Sfantul este celebrat pe 28 septembrie, iar incepând cu anul 2000, sărbătoarea Sfântului Wenceslas este Ziua statalității cehe. Este considerat sfantul patron al Republicii Cehe  si venerat ca martir in Biserica Catolica  pe 28 septembrie.

·         1197: A murit Henric al VI-lea (noiembrie 1165), rege al Germaniei in 1190, imparat al Imperiului Romano-German din 1191 si  rege al Siciliei  prin căsătorie din  1194 până la moartea sa. Devenise cel mai puternic monarh de la Marea Mediterana, primind tribut din partea Imperiului Bizantin.  A murit pe  neașteptate îla Messina, in Sicilia, bolnav de malarie, în timp ce pregătea o cruciadă.

·         1582: Iancu Sasul, domn al Moldovei

·         1654: A incetat din viata Matei Basarab, domn al tarii Romanesti (1632-1654), sub carmuirea caruia va fi imprimata “Pravila de la Govora“. 

·         1702: Robert Spencer, al II-lea Conte de Sunderland (n. Paris 5 septembrie 1641 - d. Althorp 28 septembrie 1702) a fost un militar, om de stat și diplomat englez. Din cauza sarcasmului și al temperamentului său și-a câștigat o reputație de avocat nemilos în timpul monarhiei absolutiste și și-a făcut numeroși dușmani. În 1688 a fost nevoit să fugă în străinătate, dar mai târziu a fost reabilitat și s-a întors în patrie. După standardele de la curte din timpul Restaurării, viața sa privată a fost în afara scandalulilor
A fost fiul lui Henry Spencer, I conte de Sunderland și al soției acestuia Lady Dorothy Sidney. Tatăl său a murit în timpul Războiului Civil Englez, luptând pentru cauza regalistă, astfel la vârsta de trei ani a moștenit titlurile tatălui său, devenind baron Spencer Wormleighton și conte de Sunderland^[2]. A intrat în armata britanică și a avut rangul de căpitan, în Regimentul de cavalerie al prințului Rupert, nepotul regelui Carol I al Angliei. S-a căsătorit cu Anne Digby, fiica Lordului Bristol, în 10 iunie 1665 și mai târziu, a fost trimis ca ambasador la Madrid, în perioada 1671-1672. Apoi a fost ambasador la Paris (1672-1673) și în Provinciile Unite (1673). Întors la Londra, a fost admis ca Gentleman of the Bedchamber, până în 1679. Apoi a făcut parte din Consiliul Privat al Angliei și în 1679 a devenit Secretar de Stat al Departamentului de Nord; în același timp a fost trimis ca ambasador extraordinar la Paris

Robert Spencer, portret de Carlo Maratta

În 1681, a fost demis de către Carol al II-lea deoarece s-a opus la succesiunea la tron a Ducelui de York Iacob; Carol a fost revoltat de votul lui Sunderland pentru Excluzion Bill (Legea de excludere), pe care l-a descris ca fiind "sărutul lui Iuda"^[4]. Doar intervenția amantei regelui, Louise de Kérouaille i-a permis să se întoarcă pe scene politică. Intermitent, între 1682-1688, Sunderland a fost Secretar de Stat al Departamentului de Sud, Lord Locotenent de Warwickshire și Lord Președinte al Consiliului. În 1687, sub domnia lui Iacob al II-lea, s-a convertit la catolicism și a devenit cavaler al Ordinului Jartierei. Chiar dacă s-a bucurat de încrederea lui Mary de Modena, curând a devenit incomod sub proaspătul monarh, Iacob al II-lea. A rămas zdruncinat de reacția ostilă din partea publicului, când a depus mărturie la procesul Celor șapte nemuritori. Când Sunderland i-a cerut lui Iacob să se despartă de amanta lui Catherine Sedley, Contesă de Dorchester, regele i-a răspuns că nu știa că Sunderland era confesorul lui și pe viitor să-și vadă de propriile afaceri. A fost demis sumar în 1688 cu cuvintele Ah, iertare...sper că îi veți fi mai credincios viitorului stăpân, decât ați fost cu mine

Sunderland a fugit la Utrecht, în Olanda și i-a scris lui Sir John Churchill, I Conte de Marlborough, un proeminent om de stat englez, cerându-i să "facă lucrurile mai ușoare pentru un om în situația mea". În ciuda grosolăniei notorie și a temperamentului său, Sunderland a avut capacitatea de a-și face prietenii de durată, iar unii din prietenii săi, cum ar fi John Evelyn și Thomas Tenison, erau influenți în noul regim. Sora lui Dorothy Savile, vicontesă Halifax s-a căsătorit cu George Savile, I Marchiz Halifax, consilier a lui William al III-lea, și, deși el și Sunderland nu erau apropiați, Halifax s-a simțit obligat din solidaritate familială, să pledeze cauza lui Sunderland.^[6] Prin 1691 i s-a permis să se întoarcă în Anglia și destul de repede a început să participe la ședințele Camerei Comunelor. Apoi regele William al III-lea l-a vizitat la reședința sa din Althorp, Northamptonshire, pentru a discuta despre afacerile publice. Sunderland l-a sfătuit în selectarea miniștrilor și mai târziu a efectuat o reconciliere între William al III-lea și cumnata acestuia, Anne. A fost un consilier influent și l-a influențat pe William al III-lea să accepte numai Wighs (liberali) în guvernul său. William nu a fost tulburat de ultimii ani petrecuți în serviciul lui Iacob al II-lea de Sunderland, deoarece a înțeles că Sunderland era un om care nu ierta niciodată și l-a apreciat pentru sinceritatea sa și dorința de a exprima chiar adevăruri nedorite. Kenyon sugerează că grosolănia notorie a lui Sunderland l-a atras pe William, care detesta lingușirile și era el însuși deseori nepoliticos^[7].

În timp ce viața sa privată a fost fără prihană, în iarna 1687-1688, Sunderland a fost implicat într-un scandal când soțul fiicei sale Elizabeth, Lord Clancarty, a fugit din Turnul Londrei. El a găsit-o pe Elizabeth, pe care nu o văzuse din 1684 și a convins-o să consume căsătoria. Din păcate servitorii l-au alertat pe fratele ei Charles, care l-a arestat pe Clancarty. Sunderland a fost jenat, dar se pare că regele a fost amuzat și mai târziu a permis cuplului să plece în Germania^[8]. Sunderland s-a retras în cele din urmă din viața publică în decembrie 1697 și a trăit retras la Althorp, unde a murit în 1702. I-a succedat singurul fiu care i-a supraviețuit, Charles Spencer, al III-lea conte de Sunderland

Robert Spencer a fost căsătorit cu Anne Digby și a avut un mariaj fericit. În ciuda presupusei sale lipse de principii politice, Sunderland a fost un soț și un tată devotat. A avut cel puțin cinci copii^[10]:

• Robert Spencer (1666-1688)
• Anne Spencer (1667-1690), s-a căsătorit cu James Douglas, al IV-lea duce de Hamilton.
• Isabella Spencer (1668-1684)
• Elizabeth Spencer (1671-1704), s-a căsătorit cu Donough MacCarthy, al IV-lea conte de Clancarty
• Charles Spencer (1674-1722), a fost al III-lea conte de Sunderland.

Se consideră că cel puțin alți doi copii au murit tineri.

Robert Spencer, al II-lea Conte de Sunderland

Părinți Henry Spencer, I conte de Sunderland Lady Dorothy Sidney Frați și surori Dorothy Savile, Viscountess Halifax[*]  Căsătorit cu Anne Digby Copii Charles Spencer, 3rd Earl of Sunderland[*]

* 1851: Prințul Wilhelm al Prusiei (3 iulie 1783 - 28 septembrie 1851) a fost al patrulea fiu și al șaselea copil al regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei și a celei de-a doua soții, Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt.

A fost general de cavalerie în armata prusacă.

La 12 ianuarie 1804, la Berlin s-a căsătorit cu Maria Ana de Hesse-Homburg și a avut opt copii:

• Friederike (1805–1806)
• Irene (1806)
• Tassilo (1811–1813)
• Adalbert (1811–1873)
• Tassilo (1813−1814)
• Elisabeta (1815–1885)
• Waldemar (1817–1849)
• Maria (1825–1889)

Prințul Wilhelm l Prusiei

Părinți Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt  Frați și surori Julie von Brandenburg[*] Marianne von the Mark[*] Wilhelmine a Prusiei Frederica Charlotte a Prusiei Prințesa Augusta a Prusiei Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei Prințul Louis Carol al Prusiei Alexander Mark[*] Friedrich Wilhelm, Count Brandenburg[*] Hendrik van Pruisen[*] Gustav Adolf Ingenheim[*]  Căsătorit cu Maria Ana de Hesse-Homburg Copii Prințul Adalbert Prințesa Elisabeta Prințul Waldemar Maria, regină a Bavariei

·         1876:  A decedat  Costache Negri, diplomat roman unionist,  participant la Revoluţia de la 1848; (n. la 14 mai 1812, la Iasi). Tatal sau era Petrache Negrea, vel aga, mama, Smaranda, nascuta Donici. Este al doilea din cei cinci copii ai familiei. Incepe sa invete acasa cu un dascal grec si continua scoala la Curtea domnitorului Ioan Sandu Sturdza, a carui sotie era matusa mamei lui. In 1821, familia sa se refugiaza la Chisinau unde continua sa invete la Scoala Mitropoliei. Scriitor patriot si poet ocazional,compune  poezii de dragoste transpuse in epoca pe muzica, poezii de inspiratie folclorica. A scris ateva fabule, proza din ciclul Venetia, nuvela neterminata Manastirea, schita satirica neterminata Memoriile unei parechi de foarfici. Cunoscand bine franceza, italiana, germana, engleza,a  tradus din Byron, Schiller.
De asemenea a scris scrisori, cu valoare documentara, in care se vede moralist, sensibil, inclinat spre natura.  1832: Pleaca sa studieze medicina. Viziteaza Viena, Paris, Berlin, Venetia, Florenta, Napoli. 1845: Face o calatorie in Anglia. In 1848 este la Paris si inmaneaza Guvernului Provizoriu tricolorul romanesc, facut se pare de el, iar in  1851 este ales in Moldova si parcalab de Covurlui, si in 1854, este numit sef al Departamentului Lucrarilor Publice. In 1855 este trimis la Viena pentru a sustine cauza Principatelor, dupa care este agent al tarii la Constantinopol. 1856: Revenit la Iasi, este ales in Comitetul Unirii. 1857:  Deputat de Galati si Vicepresedinte al Adunarii Ad-hoc. 1858: Renunta la candidatura la domnie in favoarea lui Cuza si ramane un sfetnic apropiat al acestuia. 1859: Este plecat din nou la Constantinopol pentru a face recunoscuta investirea lui Cuza. Complotul care a dus la rasturnarea lui Cuza l-a determinat sa iasa din viata politica. 1876: La 28 septembrie, la Targu Ocna, judetul Bacau, s-a stins din viata  din cauza unei pneumonii,   A fost inmormantat la Manastirea Raducanu din Targu Ocna.

• 

  Bustul lui Costache Negri, amplasat în Parcul Trandafirilor din Suceava
 
• 

  Bustul lui Costache Negri din parcul oraşului Vatra Dornei
 
• 

  Mormântul lui Costache Negri lângă biserica fostei mănăstiri Răducanu din Târgu Ocna

·         1891: Herman Melville (n. 1 august 1819, New York - d. 28 septembrie 1891, New York) a fost un scriitor și eseist american, cunoscut mai ales pentru romanul său Moby Dick, care l-a făcut celebru postum.

Povestitor captivant, rapsod al peisajului marin și exotic, creator de tipuri umane de puternică vitalitate, a scris romane inspirate din viața indigenilor insulari din mările Sudului, evocând relațiile dure dintre oamenii mării sau aspirația eroului romantic către un ideal inaccesibil.

De asemenea, a fost un maestru al povestirilor și ale jurnalelor de călătorie. Opera sa poetică, valorificată postum, de celebrare a unor bătălii și eroi din Războiul Civil, de evocare a peisajului marin sau de meditație lirico-filozofică asupra vieții, îl situează printre poeții reprezentativi de limbă engleză ai secolului al XIX-lea.

Herman Melville s-a născut pe 1 august 1819 la New York. Tatăl lui, Allan Gansevoort Melvill, era scoțian și mama sa, Maria, era olandeză, ambii cu origini aristocratice. Falimentul tatălui îl silește să întrerupă studiile școlare la vârsta de 15 ani. În amintirile sale afirma că gustul pentru aventuri l-a dobândit ascultând povestirile tatălui său Allan despre valuri marine monstruoase, înalte cât un munte, despre catarge de corăbii care se rupeau ca surcelele în bătaia furtunilor, despre peripețiile unei călătorii pe mare către Le Havre sau Liverpool. După moartea tatălui în 1832, familia se mută la Lansingburg, pe fluviul Hudson, unde tânărul Herman studiază la Albany Classical School. Lui Melville îi place însă să călătorească și în anul 1835. ^[2] se îmbarcă pe un vas ancorat în portul orașului New York, traversează oceanul Atlantic, ca elev matelot până la Liverpool, vizitează Londra și se întoarce cu aceeași navă. În romanul Redburn: His First Voyage (Redburn: Prima sa călătorie), publicat în 1848, s-a inspirat din această experiență.

Câțiva ani își asigură existența dând lecții particulare ca meditator. Impresionat de lectura cărții Two Years Before the Mast (Doi ani la catarg) de Richard Henry Dana, apărută în 1840, Melville se îmbarcă din nou ca marinar și, pe 1 ianuarie 1841, părăsește portul New Bedford, statul Massachusetts, pe bordul balenierei Acushnet în direcția Oceanului Pacific. Ajuns la Insulele Marchize, părăsește nava. Impresiile din călătoria efectuată constituie tema povestirilor Taipi (1846) și Omoo (1847). După ce stă câtva timp în Insulele Societății, ajunge la Honolulu iar de aici, pe bordul fregatei americane United States, ajunge în toamna anului 1844 la Boston. Și experiența acestei călătorii va face obiectul unei povestiri, White Jacket: or, The World in a Man-of-War (Redingota albă sau lumea de pe o navă de război, 1850).

În 1847, Melville se căsătorește la Boston cu Elizabeth Shaw. Vor locui împreună în New York City până în anul 1850, când cumpără o fermă în Pittsfeld. În anul următor apare romanul Moby Dick, carte care nu a atras la început atenția publicului. Între anii 1857 și 1870 are diverse ocupații la școlile din regiune și ține un ciclu de conferințe pe tema aventurilor din mările sudului. Mai târziu lucrează ca agent vamal al orașului New York. Herman Melville moare pe 28 septembrie 1891, după o boală de câteva luni, fiind înmormântat în cimitirul Woodlawn din cartierul Bronx (parte a orașului New York).

Opera:

Romane

• 1846, Taipi: A Peep at Polynesian Life;
• 1847, Omoo: A Narrative of Adventures in zhe South Seas, ("Omoo: Relatarea aventurilor din Oceanul indian");
• 1849, Redburn: His First Voyage ("Redburn: Prima lui călătorie");
• 1849, Mardi: and a Voyage Thither ("Mardi și o călătorie până acolo");
• 1850, White-Jacket: or The World in a Man-of-War ("Tunica albă sau lumea pe un vas de război");
• 1851, Moby Dick, roman alegoric, epopee a spiritului uman în încleștarea dramatică cu forțele naturii;
• 1855, Israel Potter: His Fifty Years of Exile;
• 1857, The Confidence Man: His Masquerade.

Povestiri

• 1853: Bartleby, the Scrivener; a Story of Wall Street ("Bartleby copistul, o poveste de pe Wall Street")^[3]
• 1856: The Piazza Tales ("Povestiri de pe verandă");
• 1924 (postum): Billy Budd Sailor: An Inside Narrative, adaptat de compozitorul Benjamin Britten pentru o operă lirică.

Poezii

• 1866: Battle Pieces: And Aspects of the War ("Poezii despre bătălii și viziuni de război");
• 1876: Clarel: A Poem and Pilgrimage in the Holy Land;
• 1888: John Marr and Other Sailors ("John Marr și alți marinari");
• 1891: Timolcon.

Herman Melville

* 1891: Prințesa Ida Matilda Adelaide de Schaumburg-Lippe (28 iulie 1852 – 28 septembrie 1891) a fost soția lui Heinrich al XXII-lea, Prinț Reuss de Greiz.^[1] A fost mama Herminei Reuss de Greiz, a doua soție a lui Wilhelm al II-lea, ultimul împărat german.

A fost fiica lui Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe și a soției acestuia, Prințesa Hermine de Waldeck și Pyrmont. Printre frații ei se includ: Georg, Prinț de Schaumburg-Lippe și Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe, soțul Prințesei Viktoria a Prusiei.

Ida și frații ei au fost crescuți foarte simplu; s-a spus că "știa mai multe despre bucătărie decât multe femei de rang mai mic" ^[2] Ida a fost, de asemenea, bine educată, și era în măsură să susțină discuții despre filosofie și știință cu oameni învățați din principatul său

La 8 octombrie 1872, Ida s-a căsătorit cu Heinrich al XXII-lea, Prinț Reuss de Greiz, Prințul suveran de Reuss.^[1][3][4] Ei au avut următorii copii:

• Heinrich al XXIV-lea, Prinț Reuss de Greiz (1878–1927)
• Prințesa Emma (1881–1961) căsătorită în 1903 cu graful Erich von Ehrenburg (1880–1930)
• Prințesa Marie (1882–1942) căsătorită în 1904 cu Freiherr Ferdinand von Gnagnoni (1878–1955)
• Prințesa Caroline (1884–1905) căsătorită în 1903 cu Wilhelm Ernst, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (1876–1923)
• Prințesa Hermine (1887–1947) căsătorită prima dată în 1907 cu Prințul Johann Georg de Schoenaich-Carolath (1873–1920); a doua oară în 1922 cu fostul kaiser Wilhelm al II-lea (1859–1941)
• Prințesa Ida (1891–1977) căsătorită în 1911 cu Christoph Martin III. zu Stolberg-Roßla (1888–1949)

Ida a murit la 28 septembrie 1891, la vârsta de 39 de ani, la Schleiz

Prințesa Ida de Schaumburg-Lippe

Prințesă Reuss de Greiz

Părinți Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe Hermine de Waldeck și Pyrmont  Frați și surori Adolf de Schaumburg-Lippe Georg Princess Hermine of Schaumburg-Lippe[*]  Căsătorită cu Heinrich al XXII-lea, Prinț Reuss de Greiz Copii Heinrich al XXIV-lea, Prinț Reuss de Greiz Prințesa Emma Prințesa Marie Caroline, Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach Hermine, împărăteasă germană și regină a Prusiei Prințesa Ida

·         1895: A încetat din viaţă chimistul şi biologul Louis Pasteur; a descoperit natura infecţioasă a unor boli ale omului şi animalelor (antraxul, pesta aviară) ; (n. 27 decembrie 1822).
Pasteur s-a născut în 1822 la Dole, un sat mic din regiunea Jura din Franța. În 1825, familia s-a mutat la Marnoz, și apoi, în 1830, la Arbois. În timp ce studia la colegiul din Arbois, și-a descoperit un talent pentru pictură. S-a mutat la Paris, dar s-a reîntors la Arbois, dezamăgit de experiența sa artistică în capitala franceză, și și-a luat bacalaureatul în litere (în 1840) și apoi, după un eșec, în 1842, și pe cel în științe matematice. Apoi, în 1843, a fost admis la École Normale Supérieure la Paris, pe care a absolvit-o în 1847, susținând două teze, una de chimie și alta de fizică;

Întreprinde cercetări de cristalografie și descoperă fenomenul de izomerie. Este numit profesor la noua Facultate de Științe din Lille, unde face o descoperire capitală, și anume demonstrează că levurile din drojdia de bere sunt ființe vii care provoacă procesul de fermentație. Prin lucrările (1858-1864) sale infirmă pentru totdeauna teoria generației spontane. Începând din 1865, studiază o maladie care decima viermii de mătase și reușește să identifice fluturii bolnavi și să le distrugă ouăle, înainte ca întreaga crescătorie să fie infestată.

În acest timp, în Germania, Robert Koch demonstrase experimental că un anumit tip de microbi provoacă o anumită maladie specifică. Pasteur este cucerit de acest nou domeniu al biologiei și reușește să izoleze germenul numit apoi stafilococ. În următorii ani se declanșează o adevărată cursă între Germania și Franța în această ramură a științei care se va numi microbiologie. Împreună cu colaboratorii săi, Pasteur pune la punct un vaccin împotriva holerei, pe care îl aplică cu succes în 1881.

Cercetările sale asupra turbării încep în 1880. Pasteur constată că măduva spinării de animal infectat uscată ar putea împiedica apariția acestei grave îmbolnăviri. După multiple încercări de a obține un preparat cu calități de vaccin și după multe ezitări, Pasteur face prima încercare la un copil mușcat de un câine turbat. La 6 iunie 1885, începe prima serie de injecții și, trei luni mai târziu, copilul este salvat.

Louis Pasteur este considerat pe bună dreptate unul din binefăcătorii omenirii. După moartea sa, survenită la 28 septembrie 1895, se odihnește într-o criptă din institutul care îi poartă numele.

Louis Pasteur

Părinți Jean-Joseph Pasteur[*][1]  Căsătorit cu Marie Pasteur[*] (din 29 mai 1849)[1] Marie Anne Laurent[*][1]  Copii Marie-Louise Pasteur[*][1]

·          1899: A încetat din viaţă pictorul simbolist italian Giovanni Segantini, reprezentant al curentului Art Nouveau; (n.15 ianuarie 1858).

·         1902 - A murit scriitorul francez Emile Zola, fondatorul mişcării naturaliste în literatură (n.02.04.1940).

·         1907: Frederic I (Frederick Wilhelm Ludwig; 9 septembrie 1826 – 28 septembrie 1907) a fost al șaselea Mare Duce de Baden din 1856 până în 1907.

Frederic s-a născut la Karlsruhe la 9 septembrie 1826. A fost al treilea fiu al lui Leopold, Mare Duce de Baden (1790–1852) și a soției acestuia, Sofia a Suediei (1801–1865), fiica regelui Gustav al IV-lea Adolf al Suediei.

Frederic I și soția sa Louise de Baden

A devenit moștenitor prezumptiv al Marelui Ducat după decesul tatălui în 1852^[1] și la ascensiunea fratelui său sub numele de Marele Duce Ludovic al II-lea. Datorită problemelor de sănătate mintală ale fratelui său, el a fost regent ad interim de Baden în perioada 1852-1855 și a luat titlul de Marele Duce în 1856. Fratele său, Ludovic al II-lea, a murit în 1858.

Frederic a fost considerat un susținător relativ liberal al monarhiei constituționale. În timpul domniei sale a fost introdusă opțiunea de căsătorie civilă în Baden, precum și alegeri directe pentru Camera inferioară a Parlamentului de Baden în 1904.

Marele Duce a avut un rol esențial în istoria mișcării sioniste. În 1896 Marele Duce s-a întâlnit cu Theodor Herzl (fondatorul sionismului politic) prin cunoștința comună, reverendul William Hechler, și l-a ajutat pe Herzl în obținerea unei audiențe la nepotul său, împăratul german. După unele insistențe din partea Marelui Duce, împăratul a acceptat în cele din urmă audiența care a avut loc în Palestina, la 28 octombrie 1898, în timp ce Kaiserul era în pelerinaj în Palestina.

Frederic I a fost prezent la proclamarea Imperiului german la Versailles în 1871,^[2] el fiind singurul ginere al împăratului și unul dintre suveranii unui teritoriu german.

A murit la reședința sa de vară de pe insula Mainau în sudul Germaniei, la 28 septembrie 1907, la vârsta de 81 de ani. Astăzi, Mainau este deținută de Fundația Lennart Bernadotte, creată de strănepotul lui Frederic, contele Lennart Bernadotte (1909–2004).

În 1856, s-a căsătorit cu Prințesa Louise a Prusiei, fiica lui (atunci a prințului moștenitor) Wilhelm I și a soției acestuia, Augusta de Saxa-Weimar. Cuplul a avut trei copii:

• Marele Duce Frederick al II-lea de Baden (9 iulie 1857 - 9 august 1928); căsătorit cu Prințesa Hilda de Luxembourg; fără moștenitori.
• Regina Victoria a Suediei (7 august 1862 - 4 aprilie 1930); căsătorită cu regele Gustav al V-lea al Suediei, au avut moștenitori.
• Prințul Ludwig de Baden (12 iunie 1865 - 23 februarie 1888); a murit necăsătorit, fără moștenitori.

Prin fiica sa este strămoșul actualului monarh al Suediei, Carl XVI Gustaf al Suediei.

Frederic I

Marele Duce Frederic I de Baden Părinți Leopold, Mare Duce de Baden Prințesa Sofia Wilhelmina a Suediei  Frați și surori Olga Feodorovna de Baden Prințesa Alexandrine de Baden Maria Ludovic al II-lea Prințul Wilhelm de Baden Karl von of[*]  Căsătorit cu Prințesa Louise a Prusiei Copii Frederic al II-lea, Mare Duce de Baden Victoria, regină a Suediei Prințul Ludwig

·         1918: Eduard von Keyserling, scriitor german (n. 1855)

·         1921: A murit la Bucuresti,  Petru Grădişteanu, publicist şi om politic liberal (ca deputat şi senator a iniţiat câteva proiecte de legi, printre care legea privind organizarea şi administrarea teatrelor, adoptată în 1877). A fost  preşedinte al „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor” (Liga culturală); membru de onoare al Academiei Române din 1883; (n. 24 februarie 1839, Bucuresti).
* 1928: Pierre Henri Puiseux (n. 20 iulie 1855, Paris – d. 28 septembrie 1928) a fost un astronom și alpinist francez. Fiul său, Robert (1892-1991), a fost co-director al Michelin & Cie, apoi președinte al societății Citroën (1950-1958).
Fiu al matematicianului și astronomului Victor Alexandre Puiseux, Pierre Henti Puiseux s-a născut în Paris, la 20 iulie 1855. Și-a făcut studiile la École normale supérieure din Paris.

A obținut agregația de matematici în 1878 și a devenit astronom la Observatorul din Paris în 1885. A lucrat și conferențiar de matematici la Facultatea de Științe din Paris.

A fost ales membru al Academiei Franceze de Științe (secția astronomie) în 1912.

Fotografie a Lunii luată de Puiseux & Loewy în 1894.

Lucrările lui Pierre Puiseux se referă la aberația luminii, asteroizi, dinamica Lunii și, în colaborare cu Maurice Lœwy, a lucrat la un proiect pe care nu a reușit să-l încheie, Carte du Ciel (în română: „Harta Cerului”). A creat un atlas fotografic al Lunii cu 6.000 de imagini luate de el însuși și de Lœwy.

Craterul Puiseux de pe Lună îi poartă numele. Craterul Puiseux se află pe marginea Mării Humorum, exact vizavi de craterul Loewy.

Pierre Puiseux, precursor împreună cu tatăl său al alpinismului fără ghid și membru fondator al „Clubului Alpin Francez” (în franceză: Club alpin français), a realizat în 1887 primul parcurs al laturii de nord-nord-vest a vârfului Grande Casse (în Massif de la Vanoise), împreună cu tatăl său, Victor Puiseux, însoțiți fiind de Amédée Crochet și de Joseph Amiez, după ce escaladaseră vârful Mont Blanc fără ghid, în 1880.

Pierre Henri Puiseux

* 1930: Leopold Maximilian Joseph Maria Arnulf, Prinz von Bayern (n. 9 februarie 1846 - d. 28 septembrie 1930) a fost al doilea fiu al lui Luitpold, Prinț Regent al Bavariei (1821–1912) și al soției lui, Arhiducesa Augusta de Austria (1825–1864). A fost Generalfeldmarschall în armata germană și austro-ungară pe fronul de est în Primul Război Mondial.

Prințul Leopold cu logodnica sa, Arhiducesa Gisela de Austria, 1872.

Prințul Leopold a intrat în armata bavareză la vârsta de 15 ani și a devenit locotenent la 28 noiembrie 1861.^[1] Prima sa luptă a avut loc în cadrul războiului austro-prusac din 1866 unde el a comandat o baterie de artilerie la Kissingen și Rossbrunn.

În 1870, regele Ludwig al II-lea al Bavariei, l-a trimis pe Leopold pe câmpurile de luptă din Franța, unde armata bavareză se lupta alături de armata prusacă în războiul franco-prusac. A servit în regimentul 3 bavarez de artilerie. A fost promovat la rang de maior în decembrie 1870.^[2] Pentru actele sale de curaj împotriva inamicului el a primit Crucea de Fier clasele 1 și 2, cavaler al ordinul militar de merit clasa 1, cavaler al Crucii Ordinului militar Max Joseph, cea mai înaltă distincție militară bavareză și decorații de la mai multe alte state germane.

În anii de după război, Prințul Leopold și-a petrecut cea mai mare parte a timpului călătorind, a vizitat Africa, Asia și alte țări din Europa. S-a căsătorit la 20 aprilie 1873 la Viena cu verișoara sa de gardul doi, Arhiducesa Gisela a Austriei, fiica împăratului Franz Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta.

Leopold a rămas în armata bavareză și în cele din urmă a fost promovat la rangul de mareșal (Generalfeldmarschall) la 1 ianuarie 1905.^[2] S-a retras din serviciul activ în 1913.

Prințul Leopold al Bavariei

Prințul Leopold al Bavariei, 1917 Părinți Luitpold, Prinț Regent al Bavariei Arhiducesa Augusta de Austria  Frați și surori Theresa de Bavaria Prince Arnulf of Bavaria[*] Ludwig al III-lea al Bavariei  Căsătorit cu Arhiducesa Gisela a Austriei Copii Prințesa Elisabeta Prințesa Auguste Prințul Georg Prințul Konrad

* 1943: Samuel Ruben (născut Charles Rubenstein, 5 noiembrie 1913 – d. 28 septembrie 1943) a fost un chimist american, cunoscut pentru descoperirea izotopului carbon-14 împreună cu Martin Kamen.

Fiul lui Herschel și al Friedei Penn Rubenstein și-a scurtat numele în Ruben în 1930. Tânărul Sam s-a împrietenit cu vecinul Jack Dempsey și a activat în clubul local de box, după care, după ce familia s-a mutat dincolo de Golf, la Berkeley, a practicat baschetul la Liceul Berkeley (Berkeley, California). După ce a absolvit facultatea de chimie de la Universitatea California, Berkeley, și-a continuat studiile acolo și a primit un doctorat în chimie fizică în mai 1938. A fost numit imediat instructor la catedra de chimie, și a devenit asistent universitar în 1941.

Împreună cu colegul său, Martin Kamen, doctor de la Universitatea Chicago și cercetător în chimie și fizică nucleară și lucrând sub supravegherea lui Ernest O. Lawrence de la Laboratorul de Radiații Berkeley, a încercat să elucideze calea urmată de carbon în fotosinteză încorporând izotopul radioactiv de durată scurtă Carbon-11 (11CO2) în numeroase experiențe efectuate între 1938 și 1942. Ajutat și de ideile și colaborarea lui C. B. van Niel, de la Stația Marină Hopkins de la Universitatea Stanford, a înțeles că reducerea dioxidului de carbon poate apărea și în întuneric și poate implica procese similare cu cele întâlnite la bacterii. Această interpretare punea sub semnul întrebării teoria veche de o sută de ani a lui Adolf von Baeyer privind reducerea fotochimică a dioxidului de carbon absorbit de clorofilă, după care s-au ghidat zeci de ani Richard Willstätter, A. Stoll, și alții în căutarea formaldehidei.

În sute de experimente cu Carbon-11 produs din deuteroni și în altele cu bor-10 efectuate de Martin Kamen în ciclotronul de 37 de țoli din Laboratorul de Radiații, Ruben și Kamen, împreună cu alți colaboratori din domeniile botanică, microbiologie, fiziologie și chimie organică, au căutat calea dioxidului de carbon în plante, alge și bacterii. La început, rezultatele obținute, perturbate de absorbția produselor de reacție pe reziduuri proteice, nu au relevat calea carbonului în fotosinteză, dar au reușit să trezească interesul oamenilor de știință din toată lumea aflați în căutarea unor răspunsuri la întrebări despre procese metabolice, declanșând o revoluție în biochimie și medicină.

Experimentele efectuate de Ruben cu apa grea, H₂O¹⁸, pentru a obține gaz ¹⁸O₂ au arătat că oxigenul gazos produs în fotosinteză provine din apă. Împreună cu predicția fizicii nucleare privind un „izotop radioactiv de carbon cu viață lungă”, Ruben și Kamen au urmat mai multe piste care puteau duce la identificarea izotopului Carbon-14. După mai multe tentative eșuate, Martin Kamen a colectat rezultatele unui bombardament asupra grafitului efectuat timp de 120 de ore în ciclotron și s-a grăbit cu ele la „Rat House”, clădire de lângă Catedra de Chimie și de lângă ciclotron, unde își avea Sam Ruben biroul. La ora 8 AM, pe 27 februarie 1940, Sam Ruben a demonstrat fără echivoc că sursa de radioactivitate era izotopul Carbon-14.

Energia redusă a izotopului Carbon-14 îngreuna măsurătorile într-atât încât nu s-au efectuat experimente cu indicatori pentru C-14 decât în 1942 când Sam Ruben i-a dat tot carbonatul de bariu cu C-14 tânărului profesor de chimie Andrew Benson care și-a început lunga serie de experimente de fixare a ¹⁴CO₂ pentru a determina calea carbonului în fotosinteză. Abia în 1949, chimistul Willard Libby a folosit-o pentru a inventa datarea cu carbon radioactiv.

Ruben a fost recrutat pentru a face cercetări în scopul susținerii efortului de război în timpul celui de al Doilea Război Mondial, și a devenit interesat de mecanismul fosgenului ca gaz otrăvitor. Cu fosgen cu C-11 (¹¹COCl₂) pregătit de Benson, ei au studiat combinația dintre fosgen și proteinele din plămâni. După ce Benson a plecat de la Berkeley în iulie 1943, Ruben a murit la 28 septembrie 1943 în urma unei otrăviri accidentale cu fosgen suferite în ziua anterioară.

* 1947: Elisabeth von Gutmann (n. 6 ianuarie 1875 – d. 28 septembrie 1947) a fost Prințesă consort a Liechtensteinului prin căsătoria cu Franz I, Prinț de Liechtenstein.

Elisabeth s-a născut la Viena, Austro-Ungaria ca fiică al lui Wilhelm Isak, Ritter von Gutmann, și a celei de-a doua soții, Ida Wodianer.^[1] Tatăl ei era om de afaceri evreu din Moravia care deținea o firmă de cărbune. A fost înnobilat în 1878 de către împăratului Franz Joseph I. Între 1891-1892 a fost președinte al Comunității israelite vieneze.

Elisabeth s-a căsătorit la Viena cu baronul maghiar Géza Erős of Bethlenfalva (1866-1908). La 7 august 1908, el a murit de tânăr; nu au avut copii.

În 1914, ea l-a întâlnit la fondul de ajutor pentru militari pe Prințul Franz de Liechtenstein. Fratele Prințului Franz, Prințul Johann al II-lea nu a aprobat relația. La 11 februarie 1929 Prințul Franz i-a succedat fratelui său sub numele de Franz I, fratele său nefiind căsătorit și neavând copii. La 22 iulie 1929 Elisabeth și Franz I s-au căsătorit la Viena. Nu au avut copii.

Deși Liechtenstein nu a avut oficial partid nazist, o mișcare de simpatie nazistă a fost în fierbere timp de ani de zile în cadrul partidului Uniunea Națională.^[2]

La începutul anului 1938, chiar după anexarea Austriei în cadrul Germaniei, Prințul Franz I de Liechtenstein în vârstă de 84 de ani a abdicat, numindu-l regent și succesor pe vărul său de gradul trei, Franz Josef al II-lea, Prinț de Liechtenstein, care avea 31 de ani.

Elisabeth a trăit în Pasul Semmering până la anexarea Austriei de către Germania Nazistă, apoi a plecat în exil în Elveția, unde a murit la Vitznau în 1947.

Elisabeth

Părinți Wilhelm von Gutmann[*]  Frați și surori Moritz von Gutmann[*] Rudolf von Gutmann[*]  Căsătorită cu Baron Géza Erős de Bethlenfalva Franz I, Prinț de Liechtenstein

·         1953: Edwin Powell Hubble (n. 20 noiembrie 1889, Marshfield, Missouri – d. 28 septembrie 1953, San Marino, California) a fost un astronom și cosmolog american, fondatorul astronomiei extragalactice.

A schimbat profund înțelegerea felului în care trebuie să concepem Universul prin demonstrarea existenței altor galaxii, altele decât cea a noastră, Calea Lactee.

Hubble a descoperit, de asemenea, modul corect de aplicare al "Efectului Doppler" la expansiunea Universului, numit specific în astronomie și cosmologie "Deplasarea spre roșu". Efectul observat de el în modificarea spectrul electromagnetic al galaxiilor stabilea o proporționalitate între variația spectrului electromagnetic al unei anumite galaxii și depărtarea acesteia de planeta noastră, Pământ. Această proporționalitate, care a devenit cunoscută ca Legea lui Hubble, a definit și a măsurat expansiunea universului.

Hubble este adesea creditat incorect cu descoperirea efectului deplasării spre roșu, efectul Doppler, în cazul galaxiilor, dar acest fenomen fusese observat de alți astronomi în anii 1910, incluzând pe Vesto Slipher de la Lowell Observatory. Slipher raportase observarea efectului de deplasare spre albastru, dar și cel al deplasării spre roșu în spectrul galaxiilor spirală, indicând mișcarea brațelor acestora către și înspre Pământ, aceste deplasării fiind dovada indirectă a rotației acestor galaxii.^[4] În aceeași perioadă de timp, alte măsurători ale deplasărilor spre roșu și analize ale semnificației acestora au fost realizate de James Keeler la observatorele astronomice Lick și Allegheny, respectiv de William Campbell, la același Lick Observatory.

Edwin Powell Hubble

* 1964: Adolph „Harpo” Marx (mai târziu Arthur „Harpo” Marx) (23 noiembrie 1888 – 28 septembrie 1964) a fost un actor american de comedie.

Născuți în New York, Frații Marx au fost copii unei familii de evrei imigranți din Germania.

Filmografie:

Cu Chico, Groucho și Zeppo:

• Humor Risk (1921)
• Nuci de cocos (1929)
• Biscuiți pentru animale (1930)
• The House That Shadows Built (1931)
• Frații Marx - Agenți secreți (1931)
• Frații Marx la colegiu (1932)
• Supă de rață (1933)

Cu Chico și Groucho:

• O noapte la operă (1935)
• O zi la curse (1937)
• Room Service (1938)
• La circ (1939)
• Frații Marx în Vest (1940)
• The Big Store (1941)
• O noapte la Casablanca (1946)
• Love Happy (1949)
• Istoria omenirii (1957)

Harpo Marx
Date personale Născut 23 noiembrie 1888 New York City, Statele Unite Decedat 28 septembrie 1964 (75 de ani) Los Angeles, California, Statele Unite Părinți Sam Marx[*] Minnie Marx[*]  Frați și surori Groucho Marx Zeppo Marx Chico Marx Gummo Marx  Căsătorit cu Susan Fleming (m. 1936–1964; moartea sa)

·         1966: A murit compozitorul Ioan Danielescu; (n. 29 decembrie 1884, Ploiesti). Eminentul profesor, compozitor si dirijor Ioan Cristu Danielescu, a inceput in  anul 1900 studiile muzicale la Conservatorul din Bucuresti, beneficiind de indrumarea unor straluciti maestri ai scolii muzicale romanesti din acea vreme. Pana la sustinerea examenului de capacitate, tanarul profesor I.C. Danielescu a predat gratuit muzica in diverse scoli din Municipiul Ploiesti, in vara anului 1904 reusind sa constituie un cor de aproape 500 de elevi, care in ziua de 2 iulie 1904, cu prilejul comemorarii a 400 de ani de la trecerea in eternitate a marelui voievod al Tarii Moldovei- Stefan cel Mare si Sfant, a sustinut in aer liber un splendid concert-spectacol. In urma promovarii examenului de capacitate si pana la pensionare (1945), profesorul I.Danielescu s-a impus printre cei mai renumiti profesori de muzica din aceasta straveche urbe, cu deosebire la prestigiosul Liceu „Sf.Petru si Pavel”, precum si la Scoala Normala si Liceul de fete „Spiru Haret” din Ploiesti. Dintre numerosii sai elevi, au avut fericirea de a-l avea dascal, maestrii: Dumitru D. Botez si Paul Constantinescu, istoricul si criticul literar Valeriu Rapeanu, profesorul emerit Paul D.Popescu, au remarcat in cuvinte elogioase calitatile sale de pedagog si de animator al vietii corale ploiestene. Paralel cu prestigioasa sa activitate didactica, profesorul I.Cr. Danielescu, se afirma puternic realizand peste 150 de lucrari in domeniul muzicii de teatru, muzicii pentru voce si pian si cu deosebire in domeniul muzicii corale unde ramane „Unul dintre clasicii acestui gen muzical”. Cateva titluri  au devenit permanente in repertoriul genului: „Se intorc eroii” (1913); „Frunza verde de sulfina” (1920); „Sus pe Arges ” – suita pentru cor mixt (1950), „Pe Valea Prahovei” (1956) si in mod exceptional corul mixt „Vointa Neamului”, un adevarat imn ce rasuna si astazi cu aceeasi intensitate pentru pacea si suveranitatea tarii, compus in preajma Marii Uniri de la 1918. Profesorul I.Cr. Danielescu s-a impus si printr-o neobosita activitate de dirijor, la pupitrul Societatilor corale: „Doina Prahovei”, „Freamatul codrului” etc., cu care a sustinut numeroase concerte in Ploiesti, in judet si in turnee intreprinse in diverse zone ale tarii. Manifestari omagiale au avut loc   – cu ocazia atribuirii titlului de Profesor emerit, iar in 1996, cu ocazia comemorarii a 30 de ani de la trecerea sa in  vesnicie, s-a dezvelit o placa omagiala, asezata in fata casei, in care a trait si creat renumitul profesor, compozitor si dirijor, eveniment onorat de conducerea Uniunii Compozitorilor in frunte cu presedintele acestei institutii si reputatul scriitor si om politic Mircea Ionescu Quintus. Tot in acea zi (8 dec.1996), o placa omagiala s-a dezvelit si pentru distinsul sau fiu, compozitorul, dirijorul si profesorul Nelu Danielescu (n. 1919, Ploiești – d. 16 noiembrie 1971), unul dintre fondatorii Teatrului de Revista din Ploiesti.

* 1966: André Breton (n. 18 februarie 1896, Tinchebray, Franța, - d. 28 septembrie 1966) a fost un poet francez, eseist, editor și critic, șef inițiator și unul dintre fondatorii curentului cultural suprarealism, împreună cu Paul Eluard, Luis Buñuel și Salvador Dalí (printre alții). Manifestele suprarealiste ale lui Breton conțin cele mai importante expuneri teoretice ale mișcării.
André Breton s-a născut la Tinchebray (Orne) ca fiu al unui negustor. Și-a petrecut copilăria pe meleagurile britanice începând să scrie de mic poeme - l-a cunoscut pe poetul Paul Valéry. A studiat medicina și mai târziu psihiatria, datorită căreia, în 1921, l-a cunoscut pe Sigmund Freud. În timpul primului război mondial, l-a cunoscut pe Jacques Vaché, un dadaist înfocat.

André Breton

·         1970: John Roderigo Dos Passos (14 ianuarie, 1896 – 28 septembrie, 1970) a fost un dramaturg, poet, jurnalist și traducător american. Este cel mai bine cunoscut ca autor al Trilogiei S.U.A. (în original U.S.A. Trilogy) ce cuprinde volumele: Paralela 42, 1919 și Marile afaceri.

John Dos Passos

* 1970: Gamel Abdel Nasser (Gamal 'Abd al-Naser "Gamal Abdul Nasir",în arabă "protector") جمال عبد الناصر n. 15 ianuarie 1918, Alexandria´ în Egipt, după unii în Sudan,; d. 28 septembrie 1970, Cairo) a fost ofițer și prim-ministru (1954-1956), președinte (1956-1970) și lider al Republicii Arabe Unite (1958-1961). A purtat două rǎzboaie cu Israelul în 1956 și în 1967.
În 1939 la scurt timp după ce a trecut examenul de bacalaureat, Nasser a intrat în armată în Sudan ca voluntar. În cursul războiului, Nasser și Anwar Sadat împreună cu un alt prieten Ally, au intrat în contact cu agenții Axei și au plănuit un puci ce ar fi urmat să coincidă cu o ofensivă italiană, și care putea duce la îndepărtarea forțelor britanice din Egipt, dar planul nu a fost executat. Nasser a început să formeze un grup militar de ofițeri tineri la care s-au alăturat alți egiptieni naționaliști care deja încercaseră câteva forme de revoluție.
Pentru 23 iulie 1952 Nasser a plănuit lansarea unei lovituri de stat cu un grup de ofițeri și, în aceea noapte, grupul de ofițeri au preluat controlul puterii în toate clădirile guvernamentale, stațiile de radio, de poliție, și armată în Cairo. Membrii complotului Nasser l-au numit pe Muhammad Naguib președinte, care era cunoscut în Egipt ca eroul din 1948 în războiul Arabo Israelian. Noul guvern instalat imediat a fost recunoscut de Regatul Unit cu o condiție, de a se respecta proprietatea cetățeniilor britanici din Egipt, altfel Regatul Unit nu îl va recunoaște și va interveni, Nasser și participanții la complotul revoluționar au permis ca Statele Unite ale Americii să-i dea adăpost regelui Farouk și întregii sale familii, fără umilire și cu onoare. După asumarea puterii, Nasser își formează guvernul egiptean de "ofițeri liberi", Ali Maher devine prim-ministru. ""Ofițerii liberi"" participanți la complotul Nasser au constituit adevărata putere în Egipt, cu Neguib ca șef al statului, iar Nasser vice-șef al statului. Deoarece consiliul revoluționar avea deja o ideologie puternică, membrii lui l-au demisionat prin forță pe Ali Maher în 7 decembrie 1952, sub motiv că nu acceptase reformarea în drept a statului. Naguib a preluat întreaga putere ca prim ministru.

În iunie 1953, Naguib anunță în mod oficial desființarea monarhiei și s-a proclamat ca președintele Egiptului După aceasta Naguib și Nasser intră în conflict. Pe 23 februarie 1954 Naguib demisionează din ambele posturi ca președinte și prim-ministru.

Comandamentul consiliului revoluționar l-a proclamat pe Nasser ca prim ministru, iar Naguib a fost pus în arest la domiciliu. Comandamentul consiliului revoluționar a dialogat cu Naguib, și o mare parte din cetățeni au demonstrat în favoarea lui Naguib, rezultatul acestei demonstrații, consiliul i-a permis lui Naguib de a se întoarce ca președinte, și să se indroducă noi alegeri libere, pentru un nou prim-ministru și un nou președinte, eventual Nasser a preluat ambele puteri.

Nasser nu și-a pierdut timpul și imediat în octombrie 1954 l-a scos cu forța pe Naguib din funcție, Nasser s-a proclamat dictatorul militar al Egiptului. Nasser a rămas conducătorul Egiptului vreme de 15 ani.

Imediat după ce Nasser a devenit șeful statului, a semnat un contract cu Regatul Unit, permisiunea ca forțele militare britanice să stea în Suez ,dar și forțe civile. Această perioadă i-a dat Egiptului întreaga independență, și a luat sfârșit tensiunea între Egipt și Regatul Unit. Nasser a cerut în schimb un ajutor financiar de 40 de milioane de dolari pentru dezvoltare, de la americani și britanici.

În 1955 Nasser a primit 40-60 de milioane de dolari pentru construcția Aswan. Nasser în 26 iulie 1955 anunță naționalizarea Canalului de Suez. Atât Josip Broz Tito cât și Jawaharlal Nehru îi previn pe Nasser că naționalizarea canalului va provoca occidentul, vor fi reacții grave, totuși Nasser era convins ca Regatul Unit nu va interveni militar, și era anunțat că este foarte posibil ca Israelui să reacționeze. Consiliul de securitate al S.U.A a adoptat rezoluția lui Nasser, iar Nasser era deja sigur că Suezul nu va fi invadat.

Nasser a greșit deoarece la 29 octombrie forțele militare al Israelului au intrat în peninsula Sinai, iar la 31 octombrie forțele britanice și franceze au intrat în zona canalului de Suez, Dwight Eisenhower și guvernul american a cerut retragerea celor trei țări, la 5 noiembrie 1956, U.R.S.S au dat un ultimatum retragerii trupelor străine.

După criza legată de Canalul Suez, Egiptul s-a eliberat de presiunile occidentului imperialist și a avut o relație politică strânsă cu Uniunea Sovietică care a aprobat o investiție de circa o treime din costul barajului Aswan. Sute de tehnicieni sovietici au luat parte la această construcție. Construcția începe la 1 ianuarie 1960 și a fost completată în 1970. Barajul Aswan, numit Lacul Nasser în onoarea lui Nasser, a produs putere electrică de 2.1 gigawati.

Aswanul nu a fost unicul rezultat al acestei relații dintre Egipt și U.R.S.S. Sub influența sovietică, Nasser a introdus în Egipt sistemul de economie socialist. Nasser a fost decorat cu Ordinul Lenin.

Cu trei ani înainte de moartea sa în 1967, Nasser a intrat în conflict cu Israelul, ce a dus la Războiul de șase zile. După înfrângerea suferită de Egipt, Nasser a demisionat, dar a fost rechemat de populația egipteană în mod masiv și a continuat în această funcție până la decesul său.

Nasser a murit de infarct la 27 septembrie 1970, la Cairo, la o conferință cu liderii arabi despre masacrul din Iordania, unde au foști uciși mii de palestinieni, operațiune numită "Septembrie Negru din Iordania".

A facut parte din Statele Nealiniate razboiului rece alaturi de Tito, Nehru, Ceausescu, lumea est-asiatică: Coreea, China, Vietnam, militand pentru pace între cele doua blocuri, lagărul socialist al Pactului de la Varsovia și lumea liberă, OTAN.

In prezent Egiptul recunoaște existența juridică a Israelului având legaturi economice, de prietenie și culturale stranse.

Gamel Abdel Nasser جمال عبد الناصر

Căsătorit cu TahiaKazem Copii Khalid Abdel Nasser[*]

·         1978: Ioan Paul I (Albino Luciani, 17 octombrie 1912 – 28 septembrie 1978) a fost papă al Bisericii Catolice între 26 august și 28 septembrie 1978, pontificatul său fiind unul dintre cele mai scurte din istorie. Vezi și anul celor trei papi.

Ioan Paul I
Date personale
Nume la naștere	Albino Luciani
Născut	17 octombrie 1912[1][2]  Canale d'Agordo, Regatul Italiei
Decedat	28 septembrie 1978 (65 de ani)[1][2]  Statul Cetății Vaticanului
Înmormântat	Vatican Grotto[*]
Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
Religie	Biserica Romano-Catolică
Ocupație	preot catolic[*] scriitor
Activitate
Început de pontificat	26 august 1978
Final de pontificat	28 septembrie 1978
Predecesor	Paul al VI-lea
Succesor	Ioan Paul II
Semnătură
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text

Papa Ioan Paul I (în latină Ioannes Paulus PP. I), născut Albino Luciani (17 octombrie 1912 – 28 septembrie 1978), a fost papă al Bisericii Romano-Catolice și suveran al Orașului Vatican între 26 august 1978 și 28 septembrie 1978. Pontificatul său, cuprinzând numai 33 zile, a reprezentat unul dintre cele mai scurte pontificate din istoria papalității, dând naștere celui mai recent “an al celor trei papi”. În contrast cu acest fapt, cel care i-a urmat și care i-a împărtășit titulatura papală, Papa Ioan Paul al II-lea, urma să dețină unul dintre cele mai lungi pontificate din istoria papalității. Întrucât a murit prea devreme pentru a putea lăsa în urma sa o moștenire de substanță în ceea ce privește viața și dezvoltarea Bisericii, Papa Ioan Paul I este adesea comparat, datorită prieteniei sale cordiale și a smereniei de care dădea dovadă, cu “Bunul Papă Ioan”, popularul papă Ioan XXIII. Ioan Paul I a fost primul papă din istorie care și-a ales un nume dublu, prin aceasta realizând un act de onoare în cinstea celor doi predecesori ai săi direcți, Papa Ioan XXIII și Papa Paul VI. Totodată, el a fost primul, și până în momentul de față singurul, papă care a utilizat formula “întâi” în titulatura oficială a numelui său.

Albino Luciani (papa care zâmbea totdeauna) s-a născut la data de 17 octombrie 1912, în Forno de Canale (actualul oraș Canale d'Agordo), în provincia Belluno, regiunea Venetto, în nordul Italiei. A fost fiul lui Giovanni Luciani și al soției sale Bortola Tancon. A avut o soră, pe nume Nina, și un frate pe nume Edoardo. A fost educat la seminariile minor și major ale diocezei de Belluno și ordinat ca preot al Bisericii Romano-Catolice la data de 7 iulie 1935. Ulterior, lui Luciani i-a fost conferit titlul de doctor în Teologie Sacră al Universității Pontificale Gregoriene din Roma. A slujit ca vice-rector al seminarului diecezan din 1937 și până în 1947, totodată predând noțiuni de teologie dogmatică, teologie morală, drept canonic și artă sacră.

În anul 1948 a fost numit pro-vicar general și în 1958 vicar general al diocezei sale, înainte de a fi numit episcop de Vittorio Veneto, în anul 1958, de către papa Ioan al-XXIII-lea. Ca episcop, a participat la toate sesiunile Conciliului II Vatican (1962-1965). La data de 15 decembrie 1969 a fost numit patriarh al Veneției de către papa Paul VI, începând să conducă eparhia în mod efectiv începând cu data de 3 februarie 1970. În cadrul Consistoriului din 5 martie 1973, papa Paul VI l-a ridicat la rangul de cardinal.

Ioan Paul I a fost o persoană tăcută, modestă, cu un simț al umorului extrem de amical. În cadrul mesajului din cadrul slujbei Angelus (“Îngerul Domnului”) din 27 august, rostit în prima sa zi de pontificat, el a impresionat întreaga lume prin prietenia sa naturală. O altă trăsătură de caracter ce i-a impresionat pe catolici a fost smerenia sa deosebită, un prim exemplu constând în rușinea pe care a simțit-o atunci când papa Paul VI și-a luat stola și a așezat-o pe umerii lui Luciani, în timp ce acesta era cardinal. Ioan Paul I își amintește acest moment în primul său Angelus: “Papa Paul VI m-a făcut să înroșesc până la rădăcinile firelor de păr, în prezența a 20.000 de oameni, pentru că și-a dat jos stola și a așezat-o pe umerii mei. Niciodată nu am înroșit atât de mult”.

La conclav au participat 111 cardinali, dintre aceștia aproximativ 100 (în funcție de sursă) au votat pentru cardinalul Albino Luciani.

La doar 33 de zile după alegere, Papa Ioan Paul I a murit subit. Vaticanul a declarat oficial că papa a murit de infarct miocardic^[3], diagnostic care însă nu este bazat pe rezultatul unei autopsii. Lipsa unei autopsii a condus la apariția unor teorii ale conspirației^[4] privind decesul papei, în ciuda faptului că neefectuarea unei autopsii este practica obișnuită la Vatican în cazul decesului unui papă, și chiar legea Vaticanului interzice efectuarea acestei operațiuni.

* 1981: Rómulo Ernesto Betancourt Bello (n. 22 februarie 1908, Guatire, Venezuela - d. 28 septembrie 1981, New York SUA), cunoscut ca „părintele democrației venezuelane” a fost un om politic de stânga, anticomunist^[6], președintele Venezuelei în anii 1945-1948 și 1959-1964.

Rómulo Betancourt

* 1985: André Kertész (franceză: [kɛʁtɛs]; n. 2 iulie 1894 la Budapesta - d. 28 septembrie 1985 la New York City), născut Kertész Andor, a fost un fotograf de origine maghiară, cunoscut pentru contribuțiile sale inovatoare la compoziția fotografică și eseul foto.

În primii ani ai carierei sale, unghiurile camerei și stilul, atunci-neortodoxe au împiedicat activitatea sa să obțină o recunoaștere mai largă. Kertész nu a simțit că a câștigat recunoașterea la nivel mondial pe care ar fi meritat-o. Astăzi, el este considerat una dintre figurile marcante ale fotojurnalismului.

Așteptat de familia sa pentru a lucra ca broker, Kertész urmărit fotografiile independent ca un autodidact, iar munca sa timpurie a fost publicată în primul rând în reviste, o piață importantă în acei ani. Acest lucru a continuat până mult mai târziu în viața lui, când Kertész încetat acceptarea comisioane. El a servit pentru scurt timp în Primul Război Mondial și s-a mutat la Paris în 1925, pe atunci capitala artistică a lumii, împotriva voinței familiei sale. La Paris, a lucrat în Franța primul ilustrat revista numita UV. Implicat cu mulți artiști tineri imigranți și mișcarea Dada, el a avut un succes critic și comercial.

Din cauza persecuțiilor germane împotriva evreilor și amenințarea de-al Doilea Război Mondial, Kertész a decis să emigreze în Statele Unite în 1936, unde a trebuit să reconstruiască reputația sa prin muncă comandat. În anii 1940 și 1950, el a oprit de lucru pentru reviste și a început să se realizeze o mai mare succes internațional. Cariera sa este în general împărțit în patru perioade, pe baza unde lucra și munca sa a fost cel mai proeminent cunoscut. Ele sunt numite perioada maghiară, perioada franceză, perioada americană și, spre sfârșitul vieții sale, perioada internațională.

André Kertész

* 1988: Elli Alexiu (uneori Ellē; în greacă Έλλη Αλεξίου, transliterat: Elli Alexiou, n. 22 mai/3 iunie 1894,^[2] Heraklion, Grecia – d. 28 septembrie 1988,^[2] Atena, Grecia^[3]) a fost o scriitoare, dramaturgă și jurnalistă greacă.^[4]

Fiică a unui editor și publicist, Alexiu s-a născut în Heraklion, Creta. Ea a predat limba franceză la un liceu^[5] și a fost activă în plan politic, aderând la Partidul Comunist în 1928 și făcând parte din Frontul de Eliberare Națională (mișcarea de rezistență greacă) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.^[4] După război, ea a primit o bursă din partea guvernului francez și a studiat la Paris.^[4] I-a fost retrasă cetățenia greacă în 1950 și a trăit în exil, până când i s-a restituit cetățenia în anul 1965.^[4]

Alexiu a scris povestiri și romane despre experiența ei ca profesoară de școală și viața ei ca exilat politic în Ungaria și România.^[4] Sora ei mai mare, Galatea, a fost prima soție a romancierului grec Nikos Kazantzakis.

·         1989: Dictatorul filipinez Ferdinand Marcos a murit in exil, dupa trei ani de la alungarea sa din tara in urma unei revolte populare conduse de Corazon Aquino. 

·         1991: a încetat din viaţă Miles Davis, cântăreţ de jazz, compozitor şi conducător de orchestră (n. 26 mai 1926).
* 1993: Dumitru Pavlovici (n. 26 aprilie 1912 – d. 28 septembrie 1993) a fost un fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938 (Franța).

·         1996: Fostul presedinte prosovietic al Afganistanului, Mohammad Najibullah este torturat si asasinat de talibani

·         2000 - A murit Pierre Elliott Trudeau, politician, fost prim-ministru al Canadei (n.18.10.1919).

·         2003: A încetat din viaţă regizorul, scriitorul, scenaristul şi producătorul american de origine greacă, Elia Cazan (Kazanjoglous); laureat în 1999 al Premiului Oscar pentru întreaga activitate; (n. 7 septembrie 1909).

·         2004: Geo Dumitrescu (n. 17 mai 1920, București - d. 28 septembrie 2004) a fost un poet, traducător și scriitor român.
A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie, impunându-se în lumea literară încă din primul an de studii. Debutează, în 1941, la doar douăzeci și unu de ani (cu placheta Aritmetică). Cinci ani mai târziu îi apare Libertatea de a trage cu pușca, conținând poeme scrise între anii 1940-1943. Publicat după încheierea războiului, volumul (care purta inițial titlul Pelagra) fusese scris în timpul acestuia, însă cenzura îi interzisese apariția. A fost și un talentat gazetar, profesiune căreia i s-a dedicat încă din tinerețe, când a fost redactor la ziarul „Timpul”, apoi la mai multe ziare și reviste literare, printre care Flacăra, „Almanahul literar” (Cluj), „Gazeta literară” (devenită „România literară”). A mai colaborat și la alte publicații, începând cu „Vremea”, „Curentul literar”, „Kalende”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Viața românească” și continuând cu revistele „Contemporanul” și „Luceafărul”. Rubrica Atelier literar, susținută ani la rând, rămâne ca un model de orientare a debutanților, cu o generoasă exigență. A fost director al revistei „România literară”.
Poeme:

• Aventuri lirice (1963)
• Nevoia de cercuri (1966)
• Jurnal de campanie (1974)
• Africa de sub frunte (1978)
• Versuri (1981)
• Aș putea să arăt cum crește iarba (1989)
• Libertatea de a trage cu pușca și celelalte versuri (1994)
• Câinele de lângă pod (1997)
• Poezii, ediție completă și definitivă (2000)
• Biliard = Billard, ediție revăzută (2001)

·         2004: Liviu Comes, muzicolog român (n. 1918)

·         2006:  Virgil Ierunca (pseudonimul lui Virgil Untaru, n. 16 august 1920, Lădești, județul interbelic Vâlcea – d. 28 septembrie 2006, Paris) a fost un critic literar, publicist și poet român, care a trăit în Franța începând cu 1947. A fost căsătorit cu Monica Lovinescu.
O dată cu studiile universitare, a debutat în ziaristică, în 1939, la ziarul Timpul, unul din cele mai importante cotidiane bucureștene din acea vreme. Între 1940 și 1944 colaborează la principalele reviste literare și la săptămânalul Vremea, cu o rubrică intitulată "Caiete franceze", în care îi prezintă pe scriitorii francezi din rezistența împotriva ocupației naziste. Din anul 1943 deține o rubrică asemănătoare în ziarul Ecoul și colaborează la revistele Kalende și Preocupări literare. În 1942, propria sa revistă literară, Albatros, este suprimată de cenzură pentru tendințele ei democratice. După război, Virgil Ierunca scoate revista Agora împreună cu Ion Caraion, revistă de cultură internațională, care este suprimată deja după primul număr de cenzura comunistă, din cauza unui articol al lui Titus Ștefănescu-Priboi intitulat Echinox, în care dădea ca exemple de platitudine a gândirii pasaje din scrierile lui Stalin.

Virgil Ierunca părăsește țara în 1947, primind o bursă din partea guvernului francez. Bursa purta numele cunoscutului scriitor anticomunist Arthur Koestler^{[necesită citare]}, autorul cărții "Zero și Infinit". Din 1951 și până în 1974 este redactor al emisiunilor în limba română ale Radiodifuziunii franceze și lucrează în același timp la "Centre national de la recherche scientifique" (CNRS), la secția de filozofie și estetică. Colaborează la două emisiuni culturale ale postului de radio "Europa Liberă": "Actualitatea Culturală Românească" și "Povesta vorbei" (Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate).

În denunțarea dictaturii comuniste din România, Ierunca ia parte activă ca secretar de redacție la apariția ziarului Uniunea Română, editat la Paris de generalul Nicolae Rădescu, la care colaborează și Grigore Gafencu. Scrie numeroase articole în publicațiile românești din exil, în special în revista România, organul Comitetului Național Român de la Washington, editat de Constantin Vișoianu. În volumul Pitești (1981) denunță experiența comunistă a terorii, folosită ca instrument de distrugere psihică. De când se află în Franța, Virgil Ierunca a redactat o serie de reviste literare, ca Luceafărul (1948-1949), al cărei director a fost Mircea Eliade, Caiete de dor (1951-1957), Ființă românească (1963-1968), Ethos (care apare din anul 1973). Într-o serie de publicații din exil, a deținut rubrica intitulată „Antologia rușinii”, în care erau dați la iveală intelectuali din România aserviți slugarnic regimului comunist. Producțiile literare ale lui Virgil Ierunca figurează în mai multe antologii de poezie, printre care cea alcătuită de Vintilă Horia. Pentru activitatea sa democrată și anticomunistă a fost distins cu medalia "Iuliu Maniu", iar pentru cea literară cu Diploma de Onoare a Academiei Româno-Americane de Artă și Știință (1987). În 1994, biroul de la Paris al postului de radio Europa Libera a fost desființat, stârnind protestele a mii de ascultători din România.

Cărți:

• Fenomenul Pitești (Editura Humanitas, București, 1990; reeditat în 2007);[1]
• Românește (Ed. Humanitas, București, 1991; reeditat în 2005);
• Subiect și predicat (Ed. Humanitas, București, 1993);
• Dimpotrivă (Ed. Humanitas, București, 1994);
• Semnul mirării (Ed. Humanitas, București, 1995);
• Trecut-au anii (Ed. Humanitas, București, 2000);
• Poeme de exil (Ed. Humanitas, București, 2001);
• Antologia rușinii după Virgil Ierunca (Ed. Humanitas, București, 2009).

·         2007: Savel Stiopul, regizor și scenarist român (n. 1926)

·         2009 - A decedat publicistul Marius Grozea, redactor-şef la Radio România Tineret între anii 1990 - 1991; în 2004, câştigă Premiul Clubului Român de Presă, la secţiunea Talk-Show Radio, cu emisiunea "Maraton Blue Jeans"

·         2012: A murit Alexandru George (numele adevărat: George-Alexandru Georgescu), critic, istoric literar, eseist, prozator şi traducător; (n. 1930).

·         2014: A decedat Î.P.S. Nicolae Corneanu, arhiepiscop al Timişoarei, mitropolit al Banatului (din 1962). Între anii 1942-1946 a urmat Facultatea de Teologie la București. În aceeași perioadă a urmat cursurile Facultății de Filologie și a celei de Litere. In 1949 și-a susținut teza de doctorat si a devenit profesor suplinitor la Academia Teologică Ortodoxă Română din Caransebeș. Între anii 1956-1958 a fost profesor de limbile greacă și franceză la Seminarul Teologic „Ioan Popasu” din Caransebeș, iar în 1959 conferențiar la Institutul Teologic din Sibiu, unde a predat teologia simbolică și limba greacă. A conferențiat la Oxford, la Universitatea Humboldt din Germania și la Fundația „Pro Oriente” din Viena. Începând din 1949 a activat în administrația Mitropoliei Banatului ca secretar și consilier. La 15 decembrie 1960 a fost ales episcop al Episcopiei Aradului. La 17 februarie 1962 a fost ales arhiepiscop al Timișoarei și Caransebeșului și mitropolit al Banatului. Înscăunarea sa a avut loc la 4 martie 1962. Odată cu reînființarea în 1994 a Episcopiei de Caransebeș, funcția de episcop de Caransebeș a fost preluată de Emilian Birdaș. Interimar, IPS Nicolae Corneanu a mai fost locțiitor de mitropolit al Ardealului (câteva luni în 1967) și locțiitor de mitropolit al Olteniei (în anii 1967-1968). Nicolae Mihail Corneanu (n. 21 noiembrie 1923, Caransebeș – d. 28 septembrie 2014, Timișoara), a fost  arhiepiscop al Timișoarei și mitropolit al Banatului din 1962 până în 2014. În anul 1992 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A fost printre primii ierarhi ortodocși români care și-au recunoscut colaborarea cu Securitatea regimului comunist.   In 2007, o ezoluție a  CNSAS confirma  că Nicolae Corneanu a fost colaborator al poliției politice comuniste și că a furnizat, între 1950 și 1988, informații despre „dușmanii poporului”. În schimb, Securitatea l-ar fi ajutat să avanseze în ierarhia bisericească. A fost criticat si pentru faptul ca la ceremonia de sfințire a bisericii greco-catolice „Sfânta Maria Regina Păcii și a Unității”, care a avut loc la 25 mai 2008, a plecat din mijlocul enoriașilor prezenți și a urcat la altar, unde a cerut permisiunea de a se împărtăși. Ca răspuns, excelența sa, monseniorul Francisco-Javier Lozano, nunțiul apostolic în România, conform tradiției, i-a dat în mână ÎPS Nicolae Sfântul Trup, după care i-a fost înmânat potirul cu Sângele Domnului, din care Înalt Preasfinția Sa Nicolae s-a împărtășit singur. BOR și-a arătat rezervele față de acest gest, considerînd că, deși ortodocșii și catolicii își recunosc reciproc unele taine, „comuniunea potirului” nu este acceptabilă. Această împărtășire a determinat protestul Patriarhiei Ruse prin vocea mitropolitului Kirill, cerând Bisericii Ortodoxe Române „să exprime un punct de vedere în legătură cu acest eveniment”.  Au protestat de asemeni mari duhovnici, precum și călugării de la Muntele Athos, care au solicitat caterisirea ÎPS Nicolae.  În protestul lor aceștia l-au acuzat pe ÎPS Nicolae că s-ar fi împărtășit cu ereticii, ceea ce a determinat proteste vehemente. ÎPS Bartolomeu Anania a luat de asemeni poziție împotriva ÎPS Nicolae. La ședința Sfântului Sinod   programată pentru 8-9 iulie 2008, in plenul Sinodului, ÎPS Nicolae și-a recunoscut vina și „și-a cerut iertare și a fost iertat”. Anterior, cazul a fost dezbătut de Comisia canonică, juridică și pentru disciplină, condusă de ÎPS Teofan, mitropolitul Moldovei și Bucovinei in ctimpul careia a fost adoptată o soluție de compromis: mitropolitul Banatului și-a făcut mea culpa în plenul Sinodului,  care i-a acordat ca urmare iertarea, însă a interzis categoric pe viitor împărtășirea clericilor și laicilor ortodocși în alte Biserici creștine, precum și concelebrarea Liturghiei, a Sfintelor Taine sau a ierurgiilor cu slujitori ai altor culte, sub pedeapsa unor sancțiuni canonice severe.

* 2015: Ignacio Zoco Esparza (31 iulie 1939 – 28 septembrie 2015) a fost un fotbalist spaniol care a jucat pentru Real Madrid pe postul de mijlocaș defensiv, echipă cu care a câștigat zece trofee

* 2016: Șimon Peres (în ebraică שִׁמְעוֹן פֶּרֶס, în transcripție oficială: Shimon Peres, născut Szymon Perski; n. 2 august 1923^[1] Wiszniew, Polonia, astăzi Belarus - d. 28 septembrie 2016 Ramat Gan^[2]) a fost un om politic social-democrat israelian, președinte al Israelului între15 iulie 2007 - 24 iulie 2014.

Activ din tinerețe în mișcarea social-democrată din țara sa, Peres a fost un colaborator apropiat al fondatorului Israelului, David Ben Gurion. La 29 ani a fost numit director general al Ministerului Apărării (în continuare, în 1959-1965 ministru adjunct al apărării), funcție în care a jucat un rol însemnat la înființarea Campusului de cercetări nucleare de la Dimona și a Industriei aviatice israeliene. În anul 1959 a fost ales prima dată ca deputat în Knesset din partea partidului MAPAI,și de atunci a servit ca parlamentar vreme de 48 ani, atât ca reprezentant al coaliției guvernamentale, cât și al opoziției, ceea ce a fost o cifră record.

Peres a fost în trecut președinte al Partidului Muncii vreme de 15 ani (1992-1977) (cea mai lungă perioadă din istoria acestui partid) și în această calitate, a devenit prim ministru al Israelului de două ori: 13 septembrie 1984 - 20 octombrie 1986 și 5 noiembrie 1995 - 18 iunie 1996. În anul 1994-1986 a fost prim ministru vreme de doi ani din patru, în virtutea acordului de rotație dintre Partidul Muncii și Partidul Likud condus de Itzhak Shamir. În noiembrie 1995- mai 1996 a fost prim ministru în urma asasinării primului ministru și colegului său de partid, Itzhak Rabin și a fost urmat de Binyamin Netanyahu, care l-a învins în alegerile pentru al 14-lea Knesset. Peres a servit ca ministru de externe în al doilea guvern condus de Itzhak Rabin și a fost printre promotorii „Procesului de pace de la Oslo”, o serie de contacte diplomatice între Statul Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei, care au dus la acorduri care au fost semnate apoi în public la Oslo. Din acest motiv în anul 1994 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace împreună cu Itzhak Rabin și Yasser Arafat. Ca urmare a acordurilor de la Oslo s-a încheiat apoi acordul de pace dintre Israel și Iordania. Peres a ocupat funcții ministeriale în 12 guverne israeliene: a fost de două ori ministrul apărării (1974-1977 și 1995-1996), de trei ori ministru de externe (1986-1988, 1992-1995 și 2001-2001), ministru de interne (1984), ministru de finanțe (1988-1990), ministrul telecomunicațiilor (1970-1974), ministrul transporturilor (1970-1974), ministrul integrării imigranților (1969-1970), ministrul pentru dezvoltarea Neghevului și a Galileii (2005-2007), ministrul dezvoltării regionale (1999-2001), ministrul cultelor (1984), ministrul informațiilor și pentru legături cu Diaspora (1974). În ziua de 13 iunie 2007 a fost ales de Knesset în funcția de președinte al statului, funcție pe care a îndeplinit-o până în 2014.

Shimon Peres s-a născut în 1923 sub numele Szymon Perski într-o familie de evrei din târgul Wiszniew, pe atunci în Polonia, în plasa Wołożyn din voievodatul Novgródek, actualmente Vișneva în Belarus, raionul Volojin, regiunea Minsk.Tatăl său Itzhak (Icchak) Perski (1896-1962), originar din Volojin, era un comerciant înstărit de lemne, descendent al rabinului Haim din Volojin. Mama sa, Sara, născută Meltzer, era bibliotecară și profesoară de limba rusă. În casa părintească se vorbea idiș, rusă și ebraică. La școală Peres a învățat în limba polonă. În copilărie educația lui a fost mult influențată de bunicul său matern, reb Tzvi Hersz Meltzer, și el din Volojin, absolvent al vestitei ieșive din acel orășel, și care a fost ucis în Holocaust. La vârsta de 4 ani, copilul a fost luat la Radyn, pentru a fi binecuvântat de renumitul rabin Hafetz Haim care i-a urat o viață îndelungată. Bunicul l-a introdus pe nepot în Gemara (Talmud), dar și în literatura clasică universală, inclusiv clasici rusi ca Lev Tolstoi și Fiodor Dostoievski, precum și în cea ebraică.

Familiile părinților săi, inclusiv unchiul său Michael, au fost omorâți de naziști împreună cu ceilalți două mii de locuitori ai târgului.În cuvântarea ținută de Peres cu ocazia jurământului în parlament ca președinte al Israelului, el a evocat cu simpatie figura bunicului său, care i-a creat universul copilăriei, dar care în vremea Holocaustului s-a numărat printre ultimii dintre evrei, care au fost duși la sinagoga de lemn a comunității, unde li s-a dat foc, în vreme ce purtau pe umeri șalurile de rugăciune (talit). După cum a povestit Peres, bunicul l-a petrecut la gară când a plecat în Palestina (Țara lui Israel), și la despărțire i-a cerut ca „întotdeauna să rămână evreu și om”

În anul 1931 tatăl familiei, Itzhak „Getzl” Persky a emigrat primul în Palestina. După trei ani în 1934 i s-au alăturat soția și cei doi băieți, Shimon și Gershon (Gigi). Itzhak Perski s-a înrolat ca voluntar în armata britanică și a participat la efortul de război contra Germaniei naziste în Libia și în Grecia. În vremea războiului familia a rămas vreme de cinci ani fără vești de la tată, care, între timp a căzut în captivitatea germană, din care a fugit de două ori -odat in Grecia, și a doua oară în Germania.^[4] Shimon Peres și-a petrecut copilăria la Tel Aviv, unde a învățat la școala elementară „Balfour” condusă de Yehuda Harari. la 14 ani a fost primit la Școala agricolă de la Ben Shemen, în regim de internat. Aceasta instituție, care avea un bun renume, nu îi pregătea, totuși, pe elevii ei pentru examenele de bacalaureat ci pentru împlinirea aspirațiilor sioniste de promovare a agriculturii și autoapărării. O mică parte dintre elevi erau veniți din Diaspora. Peres s-a evidențiat în școală prin calitățile sale de a se exprima în scris și de a ține cuvântări, și a publicat articole în gazeta școlii sub pseudonimul Ben Amotz. În 1941 el a plecat în kibuțul Geva, unde a urmat o instrucție agricolă pentru a lua parte, mai apoi, în 1942 la întemeierea unei așezări cooperatiste agricole numite Alumot, cu statutul de „kvuțá”. Acolo a muncit în grajdul de vite, ca cioban și la casieria așezării. La 1 mai 1945 s-a însurat la Ben Shemen cu Sonia Gelman, fiica profesorului de tâmplărie de la Școala internat din localitate, în care învățase și care terminase serviciul militar în armata britanică.

În anii 1941-1944 Peres a fost unul din secretarii Mișcării „Hanoar Haoved” (Tineretul muncitor). În aceste împrejurări calitățile sale au atras atenția unuia din fruntașii social democrați, Levi Eshkol, care l-a chemat să îndeplinească sarcini de logistică în cadrul forțelor „Haganá”, principala organizație paramilitară de apărare a evreilor din Palestina.

Din 1947 Peres a început să lucreze sub oblăduirea lui David Ben Gurion și a lui Levi Eshkol la comandamentul Hagana, ocupându-se de probleme de cadre și aprovizionare. După proclamarea Statului Israel, și întemeierea Armatei de apărare a Israelului (Tzahal) au fost definite și separate atribuțiile armatei , condusa de seful statului major generalul Yaakov Dori și cele ale Ministerului Apărării condus de Ben Gurion. S-a hotărât ca departamentul în care lucra Peres să rămână în cadrul Ministerului Apărării. Din acest motiv Peres nu a mai fost recrutat în armată și nu a îndeplinit niciodată o funcție militară. Mulți au fost de părere că aceasta i-a dăunat în cursul vieții. Itzhak Rabin și poetul și cupletistul popular Haim Hefer, de pildă, care au luptat în rândurile forțelor subterane de elită Palmah din cadrul Haganá nu au văzut niciodată cu ochi buni avansarea lui Peres în funcții înalte în ciuda faptului că nu a participat la lupte, ceea ce simțeau ca un afront. Rabin considera că era de nepermis ca Peres să fie numit ministru al apărării, dat fiind că nu a servit în armată.

Peres a știut în iunie 1948 de hotărârea lui Ben Gurion de a scufunda vasul cu arme „Altalena” al organizației Etzel (Irgun) care ar fi încălcat legile tânărului stat.După trecerea multor ani, Peres i-a mărturisit lui Menahem Beghin, comandantul Irgunului, că Ben Gurion a fost indus în eroare, când a luat această decizie. Într-un interviu el amintit numele lui Israel Galili, ca fiind cel care a condus negocierile cu Irgunul în acele zile.

în aprilie 1949 Peres a fost numit șef al Departamentului Naval al Ministerului apărării, ocupându-se de chestiuni de buget, finanțe, aprovizionare și cercetare. În același an a fost numit șef al reprezentanței Ministerului Apărării al Israelului în Statele Unite. În această calitate a acționat împreună cu prietenul său Al Schwimmer în domeniul achiziționării de echipament și muniții pentru aviația militară israeliană. Peres l-a convins pe Schwimmer, care era proprietarul unui hangar pentru reparații de avioane să emigreze în Israel și să înființeze și în Israel un hangar asemănător, care va purta numele de „Institutul guvernamental de control al avioanelor”, și care a pus bazele companiei de stat „Industria aviatică” israeliene. Peres a rămas în Statele Unite până în 1952 și, în acest timp, a învățat la cursurile serale ale Universității New School din New York

Întors în Israel în 1952, Peres a devenit director adjunct al Ministerului Apărării. La începutul lui octombrie 1953 Ben Gurion, pe atunci prim ministru și ministru al apărării, a anunțat ca intenționează să demisioneze. Ben Gurion a decis să separe funcțiile pe care le deținuse, și să predea conducerea guvernului lui Moshe Sharett, iar Ministerul Apărării lui Pinhas Lavon, la început de facto, iar mai apoi în mod oficial. Cu o zi înainte de a demisiona, la 6 decembrie 1953 Ben Gurion l-a numit pe Shimon Peres director general al Ministerului Apărării, iar pe Moshe Dayan în funcția de șef al Statului Major. Peres avea atunci 30 ani. În fața noului prim ministru Sharet cu atribuții slăbite și cu vederi moderate și conciliatoare, triumviratul activist format din ministrul Lavon, Peres și generalul Dayan reprezentau un factor de contrapondere. Din acel moment calea lui Dayan și a lui Peres spre posturi dintre cele mai înalte in stat se arăta deschisă.

Șimon Peres este autor a 11 cărți, printre care:

• The Next Step (1965)
• David's Sling (1970) (ISBN 0-297-00083-7)
• And Now Tomorrow (1978)
• From These Men: seven founders of the State of Israel (1979) (ISBN 0-671-61016-3)
• Entebbe Diary (1991) (ISBN 965-248-111-4)
• The New Middle East (1993) (ISBN 0-8050-3323-8)
• Battling for Peace: a memoir (1995) (ISBN 0-679-43617-0)
• For the Future of Israel (1998) (ISBN 0-8018-5928-X)
• The Imaginary Voyage: With Theodor Herzl in Israel (1999) (ISBN 1-55970-468-3)
• Ben Gurion: A Political Life

Shimon Peres שמעון פרס

Shimon Peres, președinte al Israelului (2007-2014), fotografie din 2007 Părinți Yitzhak Perski[*]  Căsătorit cu Sonya Gelman (1945–2011) Copii Zvia Yoni Hemi Al 9-lea Președinte al Israelului În funcție 15 iulie 2007 – 24 iulie 2014 Prim-ministru Golda Meir Precedat de Moshe Katzav Succedat de Reuven Rivlin Prim-ministru al Israelului În funcție 4 noiembrie 1995 – 18 iunie 1996 Interimat: 4 – 22 noiembrie 1995 Președinte Ezer Weizman Precedat de Itzhak Rabin Succedat de Benjamin Netanyahu În funcție 13 septembrie 1984 – 20 octombrie 1986 Președinte Chaim Herzog Precedat de Yitzhak Shamir Succedat de Itzhak Shamir În funcție 22 aprilie 1977 – 21 iunie 1977 Interimat Președinte Ephraim Katzir Precedat de Itzhak Rabin Succedat de Menachem Begin Ministru al Afacerilor Externe al Israelului În funcție 7 martie 2001 – 2 noiembrie 2002 Locțiitor Michael Melchior Prim-ministru Ariel Sharon Precedat de Shlomo Ben-Ami Succedat de Benjamin Netanyahu În funcție 14 iulie 1992 – 22 noiembrie 1995 Locțiitor Yossi Beilin Eli Dayan Prim-ministru Itzhak Rabin Precedat de David Levy Succedat de Ehud Barak În funcție 20 octombrie 1986 – 23 decembrie 1988 Prim-ministru Itzhak Shamir Precedat de Itzhak Shamir Succedat de Moshe Arens Ministru al Apărării În funcție 4 noiembrie 1995 – 18 iunie 1996 Precedat de Iitzhak Rabin Succedat de Itzhak Mordechai În funcție 3 iunie 1974 – 20 iunie 1977 Prim-ministru Itzhak Rabin Precedat de Moshe Dayan Succedat de Ezer Weizman Ministru al Finanțelor În funcție 22 decembrie 1988 – 15 martie 1990 Prim-ministru Itzhak Shamir Precedat de Moshe Nissim Succedat de Itzhak Shamir Premii Premiul Nobel pentru Pace (1994) Ordinul Sfântul Mihail și Sfântul Gheorghe în grad de Mare Cruce[*] Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] Knight Commander of the Order of the British Empire[*] Premiul Félix Houphouët-Boigny pentru Pace[*] (1993) Four Freedoms Award - Freedom from Fear[*] Medalia Philadelphia pentru Libertate[*] Premiul Steiger[*] Honorary doctor of the University of Liège[*] (1998) ...mai multe... Partid politic Mapai (1959–1965) Rafi (1965–1968) Partidul Muncii din Israel (1968–2005) Kadima (2005–present)

Sărbători

• În calendarul ortodox: +) Sf Cuv Hariton Mărturisitorul; Sf Proroc Baruh; Sf Cuv Neofit Zăvorâtul din Cipru
• În calendarul romano-catolic: Sf. Venceslau, martir; Sf. Laurențiu Ruiz și însoțitorii, martiri
• Ziua internațională a dreptului de a ști. La 28 septembrie în tot mai multe țări se marchează Ziua internațională a dreptului de a ști, pentru a conștientiza cetățenii că au dreptul de a pune întrebări autorităților și, de asemenea, au dreptul de a primi răspunsuri la întrebările adresate.

VA URMA