MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 20 SEPTEMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună dimineața, prieteni!

Să mulțumim Domnului că ne-a arătat și astăzi lumina zilei și să-L rugăm să ne ocrotească de cel rău!

Din punct de vedere istoric astăzi sărbătorim Ziua Bucureştiului – 560 ani de atestare documentară!  Ziua Bucureştiului a fost hotarâta în sedinta solemna a Consiliului Local al Municipiului Bucuresti, din 21.09.1990.

 La mulţi ani, Bucureşti!

Bucuresti, Bucuresti: 

Nu uitați, materialele selecționate și prezentate zilnic de mine vă sunt destinate gratuit! Citiți-le și cu siguranță veți avea câte ceva de învățat din ele!

Eu sunt aici pentru toți prietenii mei și îmi voi continua misiunea cât timp va dori Domnul să fac această muncă!

Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 20 Septembrie

Evenimente

·         480 i.I.Chr.: Grecii infrang armatele invadatorilor persani in batalia de la Salamina, in apropierea Atenei. Bătălia a marcat punctul culminant al celei de-a doua invazii persane in Grecia, luand sfarsit dominația navala a perșilor asupra bazinului Marii Egee. Persia nu va mai putea niciodată să trimită o armată mare în Grecia, iar in secolul următor, Grecia (unită sub hegemonia macedoneană a lui Alexandru cel Mare), va inversa rolurile cu Imperiul Persan, situație care va culmina cu victoria lui Alexandru in Batalia de la Gaugamela, care a dus la prabsirea Imperiului Persan.

·         622: Profetul Muhammad este nevoit să își părăsească orașul natal Mecca, impreuna  cu un grup de musulmani devotați si sa plece în orașul Yatrib, unde fusese invitat de două triburi rivale, care acceptaseră să-l recunoască drept conducător spiritual și se așteptau ca el să le arbitreze disputele. Acest eveniment se numește  Hejira  și marchează începutul anului  islamic. Hejira înseamnă în arabă „emigrare”. Numele orașului a fost schimbat în Medina    (‘Orașul’ (în arabă), ca prescurtare de la numele complet de ‘Orașul Profetului’ (al Madinat al-Nabi)). Muhammad devine conducătorul orașului și în scurt timp Medina  ajunge capitala primului stat islamic din istorie.  Dintre toţi întemeietorii de religii universale, Mahomed este singurul căruia i se cunoaşte, în linii mari, biografia (izvoarele cele mai importante sunt Coranul – în arabă, al Quar’an, „Propăvăduirea” – şi informaţiile transmise de Tradiţie – în arabă, al-Hadit, „Zicerea”, „Spusa”, chiar dacă valoarea istorică a acestor surse nu e întotdeauna sigură.

·         1187: Ostile musulmane comandate de sultanul   Saladin incep asediul  Ierusalimului aparat de Cruciati. La 2 octombrie  Saladin cucerete  Cetatea Sfântă și are loc căderea Regatului Ierusalimului. Aceasta declanșează a treia cruciadă în scopul recuceririi acestei cetăți de către creștini,  pentru a doua oară. Saladin (Salah al Din), (n. 1138 – d. 4 martie 1193),  a fost un musulman kurd, devenit primul sultan Ayyubid al Egiptului și al Siriei. La apogeul puterii sale a domnit peste Egipt, Siria, Yemen, Irak, Mecca, Hejaz și Diyarbakır. În ciuda faptului că era adversarul principal al cruciaților, cronicile creștine menționează acțiunile sale onorabile si faptul ca a castigat respectul multor europeni, printre care si al lui Richard Inima de Leu.

·         1347:  Atestarea documentară al orașului Baia Mare, intr-un act emis de cancelaria regelui Ludovic I al Ungariei. Orașul a fost atestat documentar pentru prima data în anul 1329  sub numele Râul Doamnelor, (Rivulus Dominarum) într-un act al cancelariei regelui Ungariei Carol Robert de Anjou .și s-a dezvoltat ca un centru aurifer în secolele 14-15. Actul eliberat de cancelaria regelui Ludovic I de Anjou   la data de 20 septembrie 1347, reprezinta una dintre  cele mai timpurii mărturii scrise care s-au păstrat, privind importanța minelor din Baia Mare și Săsar (maghiară Zazurbanya, inclusă acum în Baia Mare)  si  cuprinde o serie de privilegii acordate centrelor  miniere și locuitorilor săi de către rege, orașul Baia Mare fiind deja un oraș liber regal.

·         1444: Oştile creştine conduse de Iancu de Hunedoara au asediat cetatea Varna.

·         1459: Prima menţiune documentară a cetăţii Bucureştilor, într-un hrisov al lui Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti. In acest hrisov dat în limba slavonă „în cetatea Bucureşti”,  Vlad Tepes  întărea lui Andrei cu fiii săi, lui Iova, lui Drag şi unui al patrulea, al carui nume nu se mai poate citi, proprietatea lor, scutindu-i totodată de dări şi „slujbe”. Legenda spune ca Bucuresti a fost fondat de un oier pe nume Bucur, insa conform altei variante mai probabile, Bucuresti a fost intemeiat de catre Mircea cel Batran, la sfarsit de secol XIV. Pe malurile Dambovitei si ale Colentinei este atestata cultura paleolitica si neolitica. Pana in 1800 i. Hr. apar anumite dovezi ale unor comunitati in zonele Dudesti, Lacul Tei si  Bucurestii- Noi de astazi. Sapaturile arheologice arata trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din epoca bronzului si pana in anul 100 i. Hr., in timpul caruia zonele Herastrau, Radu Voda, Lacul Tei, Pantelimon, dealul Mihai Voda, Popesti-Leordeni si Popesti-Novaci sunt populate de indo-europeni (mai precis geto-daci). Primele locuinte dupa retragerea aureliana din 273 d. Hr. sunt atestate in secolele III – XIII, pana in Evul Mediu. Asezarea este atestata documentar la 20 septembrie 1459 intr-un act emis de Vlad Tepes, domn al Tarii Romanesti, prin care se intareste o mosie unor boieri. Cetatea a fost preferată şi de alţi domnitori munteni precum Radu cel Frumos, Basarab cel Tânăr, Vlad Călugarul, Mihnea cel Rău. In timpul domniei lui Mircea Ciobanul, Bucureştii au fost „îngrăditi cu lemne mari (trunchiuri) de stejar”, după cum ne relatează un cronicar sas, lucrare ce a fost executată din porunca domnitorului. „Zidurile acestui oraş sunt trunchiuri groase de copaci, înfipte în pământ unul lângă celălat şi legate împreună prin grinzi de-a curmezisul, prinse de zisele trunchiuri prin cuie lungi şi groase de lemn”. Cetatea Dambovitei, cum mai apare in primii ani orasul, avea rol strategic, urmand sa supravegheze drumul ce mergea de la Targsor la Giurgiu, in ultima asezare aflandu-se o garnizoana otomana. In scurt timp, Bucurestiul se afirma, fiind ales la 14 octombrie 1465 de catre Radu cel Frumos ca resedinta domneasca. In anii 1558 – 1559, la Curtea Veche este construita Biserica Domneasca, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta ramanand pana astazi cel mai vechi lacas de cult din oras pastrat in forma sa initiala. In 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucurestiul devine capitala Tarii Romanesti, moment in care se trece la modernizarea acestuia. Apar primele drumuri pavate cu piatra de rau (1661), se infiinteaza prima institutie de invatamant superior, Academia Domneasca (1694) si este construit Palatul Mogosoaiei (Constantin Brancoveanu, 1702), edificiu in care astazi se afla Muzeul de Arta Feudala Brancoveneasca. In 1704, ia fiinta la initiativa spatarului Mihai Cantacuzino Spitalul Coltea, care a fost avariat ulterior intr-un incendiu si un cutremur si recontruit in 1888. In scurt timp, Bucurestii se dezvolta din punct de vedere economic; se remarca cresterea numarului mestesugarilor, ce formau mai multe bresle (ale croitorilor, cizmarilor, cavafilor, cojocarilor, panzarilor, salvaragiilor, zabunarilor s.a). Odata cu acestea continua modernizarea orasului. Sunt create primele manufacturi, cismele publice, iar populatia se mareste continuu prin aducerea de locuitori din intreaga Muntenie (catagrafiaul din 1798 indica 30.030 de locuitori, in timp ce cea din 1831 numara 10.000 de case si 60.587 de locuitori). Incet-incet apar o serie de institutii de interes (Teatrul National, Gradina Cismigiu, Cimitirul Serban Voda, Societatea Academica din Bucuresti, Societatea Filarmonica din Bucuresti, Universitatea din Bucuresti, Gara de Nord, Grand Hotel du Boulevard, Ziarul Universul, cafenele, restaurante, Gradina Botanica din Bucuresti, Ateneul Roman, Banca Nationala, cinematografe) si inovatii in materie de tehnologie si cultura (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai, iluminatul electric, primele linii telefonice). Bucuresti este astazi cel mai mare oras, centru industrial si comercial al tarii. Populatia de peste doua milioane de locuitori face ca Bucurestiul sa fie a sasea capitala dupa marime din Uniunea Europeana. Bucurestiul are un statut special in tara, fiind singurul oras care nu apartine nici unui judet. Totusi, populatia sa este mai numeroasa decat a oricarui judet.

·         1519: Navigatorul Ferdinand Magellan a plecat de la Sanlúcar de Barrameda în călătoria sa în jurul lumii. A fost primul european care a navigat spre vest pornind din Europa pentru a ajunge în Asia, primul european care a navigat în Oceanul Pacific și primul care a condus o expediție în jurul lumii. Pe 27 aprilie 1521, Magellan a fost  ucis în Filipine în timpul unei lupte cu băștinașii. Expediția se întoarce în Europa cu o singură navă, Victoria, având la bord 18 oameni și fiind comandată de Juan Sebastian El Cano în 1521. Regele Spaniei l-a înnobilat pe El Cano și i-a dat ca blazon globul pământesc pe care scria „Primus Circumedisti me” („Tu m-ai înconjurat primul”). Relatarea expediției a fost făcută de geograful Antonio Pigafetta care a participat la toate expedițiile organizate de Magellan.

·         1702:  A fost inaugurat Palatul de la Mogoșoaia, așa cum stă scris pe pisania din foișorul de pe latura de răsărit a palatului.

·         1792:  Bătălia de la Valmy: Armata prusacă a generalului Karl Wilhelm Ferdinand de Braunschweig este înfrântă de armata franceză. Ca urmare a acestei victorii, la 21 septembrie 1792, va fi proclamată Republica Franceză.

·         1811: Napoleon o alungă din Paris pe Madame de Récamier, la șapte ani după ce a făcut același gest față de prietena ei, Madame de Staël. În opinia suveranului, cele două doamne aveau limba prea ascuțită. Saloanele lor erau frecventate de foarte mulți oponenți ai monarhului francez.

·         1850: A apărut, la Paris, “România viitoare”, revistă politică sub redacţia unui grup de exilaţi români care, după înăbuşirea Revoluţiei române de la 1848, au fost obligaţi să trăiască în Franţa.

·         1854: A început Războiul Crimeii. In bătălia de la Alma, (Războiul Crimeii), trupele aliate franco-britanice infrang trupele ruse. Bătălia de la Alma (20 septembrie 1854), care este de cele mai multe ori considerată prima bătălie a războiului Crimeii, (1853-1854), a avut loc în apropierea râului Alma din Crimeea. Forțele franco-britanico-turce au reușit să obțină o victorie împotriva forțelor ruse conduse de generalul Menșikov. Comandanții aliați au fost generalul francez St. Arnaud și englezul Lord Raglan.

·         1860: Prințul de Wales (mai târziu regele Eduard al VII-lea al Regatului Unit) vizitează Statele Unite.

·         1862: S-au inaugurat cursurile Şcolii Militare, la Bucureşti. La festivitatea de deschidere, domnitorul Alexandru Ioan Cuza spunea: “Sunt fericit de a prezida astăzi inaugurarea unei singure şcoli militare a României, unde întâia oară se găsesc împreună elevi de dincoace şi de dincolo de Milcov”.

·         1863: Bătălia de pe Chickamauga din timpul Războiului Civil American se încheie cu o victorie confederată.

·         1880: Orașul Buenos Aires este declarat capitala Republicii Argentina.

·         1896: A avut loc, la Blaj, premiera operei “La seceris” de Tiberiu Brediceanu. Iată o interpretare deosebită: Angela Gheorghiu - La seceris - O2 Arena, 29.07.2011: http://youtu.be/ivBzgV_cMxg.

·         1913: A avut loc primul meci oficial de rugbi din România.

·         1916: Armata română din Transilvania începe retragerea generală în cadrul Primului Război Mondial

·         1918: S-a constituit, la Paris, “Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti”, organ reprezentativ al României, care va desfăşura o intensă activitate în străinătate în favoarea idealurilor de unitate naţională (preşedinte – Take Ionescu; vicepreşedinţi – Vasile Lucaciu, Octavian Goga); (20.09/3.10).

·         1920: Este infiintata Legiunea Spaniolă ( Legion Española) o unitate de elită a Armatei spaniole Unitatea, a fost conceputa ca un echivalent spaniol al Legiunii Străine Franceze. Totuși, în practică, in ea au fost recrutati aproape exclusiv spanioli și expatriați din țările vorbitoare de limba spaniola. Legiunea a luptat in coloniile africane spaniole si în Războiului Civil Spaniol. In zilele noastre, Legiunea este o unitate de elită, într-o armată profesionistă modernă, instruita și echipate pentru toate tipurile de misiuni de luptă și de menținere a păcii.

·         1921: Generalul Ion Popovici este numit în funcţia de comandant militar al Basarabiei, România.

·         1923:  La Chişinău a avut loc Congresul Partidului Ţărănesc Basarabean (gruparea lui I. Pelivan, care în ianuarie 1923 se pronunţase împotriva fuziunii cu Partidul Naţional-Liberal), în cadrul caruia s-a decis fuzionarea cu Partidul Naţional Român. Preşedinte al Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român din Basarabia este ales Ion Pelivan. Preşedinte de onoare - Vasile Stroescu. Dar, precum scria ziarul "Dreptatea", organizaţia naţionalilor din Basarabia "a murit în stare de embrion".

·         1923:  S-a înfiintat, la Bucuresti, Liga sportiva – liga de hipism constituita pentru a apara adevaratii sustinatori ai sportului hipic de lacomia organizatorilor de pariuri.

·         1932: Gandhi începe greva foamei în închisoarea Poona, India.

·         1940: A început procesul de evacuare a populației din teritoriul cedat Bulgariei (Cadrilaterul) în urma tratatului de la 7 septembrie 1940, proces încheiat la 1 octombrie 1940.

·         1946    - A apărut, la Bucureşti, săptămânalul politic, social şi cultural "Contemporanul".

·         1946: Oraşul francez Cannes a găzduit prima ediţie a Festivalului internaţional de film. S-a dorit organizarea acestuia inca din anul 1939, insa izbucnirea celui de al Doilea Razboi Mondial a amanat aceste planuri. Festivalul de la Cannes s-a dorit a fi o alternativa a celui de la Venetia, pe care liderul fascist Benito Mussolini l-a transformat intr-un instrument de propaganda. Primele filme prezentate în cadrul festivalului au fost “Diligenţa”, în regia lui John Ford, “Regula jocului” de Jean Renoir şi “Cavalerul fără spadă” de Frank Capra. Orasul Cannes a fost ales ca loc de desfasurare atat datorita pozitionarii pe coasta Mediteranei, cat si numeroaselor cazinouri si localuri aflate in zona. In 1939, deschiderea festivalului a coincis cu invadarea Poloniei de catre trupele naziste, astfel incat autoritatile franceze au luat decizia de a anula manifestarea. Dupa sapte ani a avut loc si prima editie, la care au participat 18 natiuni. In anii ’50, festivalul era considerat cea mai prestigioasa competitie de film din lume.

·         1954: Harlan Herrick, realizează primul program în limbaj Fortran.

·         1964 - La finele turneului Nord American, The Beatles concerteaza in New York in cadrul unui eveniment caritabil. Fiecare dintre cei 3682 de participanti la concert platesc 100 de dolari pentru un bilet.

·         1968: Inaugurarea Uzinei de la Pitești, prima uzină de autoturisme din România.

·         1969 - In timpul unei intalniri cu Paul McCartney si Ringo Starr, John Lennon anunta ca paraseste formatia Beatles.

·         1970 - Albumul live al celor de la Rolling Stones - Gat Your Ya-Yas Out, ajunge nr 1 in America.

·         1970 - Jim Morrison este achitat de o parte din acuzele aduse de catre tribunalul din Miami, insa este acuzat pentru expunere indecenta in cadrul unui concert. Judecatorul a dat o pedeapsa de sase luni munca zilnica plus plata unei amenzi de 500 de dolari, plus inca 60 de zile de munca in folosul comunitatii pentru injurii. Jim nu a terminat de ispasit pedeapsa pentru ca in data de 3 iulie 1971, a murit.

·         1972 - Paul si Linda McCartney sunt arestati a doua oara in patru saptamani pentru posesie de stupefiante.

·         1973: Intr-un meci al sexelor, jucatoarea de tenis Billy Jean King l-a invins pe Bobby Riggs.

·         1974: Inaugurarea oficială a drumului național Transfăgărășan, o magistrală cu o lungime de peste 90 de km, situată la cea mai înaltă altitudine – 2 040 metri –  care cuprinde cel mai lung tunel rutier din România (887 m).

·         1979: Printr-o lovitură de stat împotriva împăratului Bokasa I, Imperiul Centrafrican este abolit și se restaureazăRepublica Centrafricană.

·         1980: A început războiul dintre Irak și Iran, care s-a încheiat în 1988. Irakul denunță Acordul de la Alger din 1975, revendicând unele teritorii ; în conflictul iraniano-irakian au murit peste un milion de oameni.

·         1980 - The Game al celor de la Queen ajunge nr 1 in America.

·         1982 - Joan Jett primeste discul de platina pentru I love Rock N Roll.

·         1990:  Osetia de Sud  îşi declară independenţa faţă de Georgia.

·         1990: A fost pronuntata sentinta in procesul lui Nicu Ceausescu, acesta fiind condamnat la 20 de ani de inchisoare. 

·         1997: Reprezentantii permanenti ai Comitetului delegatiilor din cadrul Consiliului Europei au decis incetarea monitorizarii deschise asupra democratiei locale din Romania. 

·         2005 - JD Fortune este adus solist la INXS in urma unui concurs mondial.

·         2007   - Bursa americană Nasdaq şi Borse Dubai au încheiat un acord pentru preluarea operatorului bursier scandinav OMX, care va duce la formarea celei mai mari reţele bursiere la nivel mondial.

Nașteri

·         356 i.Hr: S-a nascut Alexandru cel Mare, rege al Macedoniei. A urcat pe tron inainte de a implini 20 de ani. Fiu al lui Filip al II-lea, Alexandru Macedon l-a avut ca indrumator pe Aristotel. Si-a castigat faima in urma victoriilor zdrobitoare impotriva armatelor persane. La numai 33 de ani, acesta si-a pierdut viata la Babilon. 

·         524:  S-a nascut  Kan B’alam I, regele  maya  din Palenque; (d. 583). A urcat pe tron la varsta de 47 de ani, la data de 8 aprilie  572 si a domnit pana la moartea sa.
* 1486: Arthur Tudor, Prinț de Wales (n. 19 septembrie 1486,^[1] Winchester, Regatul Angliei^[1] – d. 2 aprilie 1502,^[1][2][3] Ludlow, Regatul Unit^[4][1]) a fost primul fiu al regelui Henric al VII-lea al Angliei și a reginei Elisabeta de York și deci moștenitorul tronului Angliei. A murit însă înaintea tatălui său și Arthur nu a devenit niciodată rege. După moartea regelui Henric al VII-lea, tronul a trecut fratelui său mai mic, care a devenit regele Henric al VIII-lea al Angliei.

La un an de la moartea lui Arthur, Henric al VII-lea și-a reînnoit eforturile de a sigila o alianță conjugală cu Spania, organizînd ca Catherine să se căsătorească cu fratele mai mic al lui Arthur, Henry care devenise atunci prinț de Wales. Moarte lui Arthur a deschis calea aderării lui Henric al VIII-lea în 1509. Întrebarea cu privire la potențiala căsătoriei a lui Arthur și Catherine a fost mult mai târziu (și într-un context politic complet diferit) exploatată de Henry și curtea sa pentru a pune la îndoială valabilitatea unirii lui Catherine cu Henry, ducând în cele din urmă la separarea dintre Biserica Anglicană și Biserica Catolică.

Arthur

Prinț de Wales

Părinți Henric al VII-lea al Angliei Elisabeta de York  Frați și surori Margareta Tudor Maria Tudor, regină a Franței Katherine Tudor[*] Elizabeth Tudor[*] Edmund Tudor, Duke of Somerset[*] Henric al VIII-lea al Angliei Edward Tudor[*]  Căsătorit cu Catherine de Aragon

* 1503: Andrej Piotr Modrzewski, cunoscut ca Andrzej Frycz Modrzewski, sau ca Andreas Fricius Modrevius, s-a născut pe 20 septembrie 1503 în Wolbórz și a murit în anul 1572, în același oraș în care s-a născut. A aparținut familiei cu blazonul Jastrębiec și a fost un important umanist, teolog și scriitor polonez, din perioada renascentistă. A fost numit „tatăl democrației polone”.

A fost fiul lui Jakub, primar al Wolbórz-ului, căruia i se spunea „Frycz”, poreclă ce provenea de la cel de-al doilea nume al bunicului său, Andrzej Fryderyk.^[3] Familia Modrzewski făcea parte din nobilimea poloneză (unii autori consideră ca făcea parte din nobilimea scăpătată) și deținea titlul ereditar de primar al Wolbórz-ului. La vârsta de 11 ani, Modrzewski pleacă la Cracovia pentru a învăța la școala parohială locală. Modrzewski se înscrie pentru studii universitare în anul 1517 și le termină doi ani mai târziu, primindu-și diploma pe 13 decembrie 1519. De asemenea, a studiat și în Germania, în Wittenberg, unde îl întâlnește pe Martin Luther și începe să își formeze idei reformatoare.

În jurul anului 1522, devine vicar, servind sub arhiepiscopul Jan Łaski, iar mai târziu sub epicopul de Poznań, Jan Latalski. Începând cu anul 1547, este secretarul regelui Zygmunt I Stary, iar din anul 1553 devine primarul Wolbórz-ului.

Având puternice înclinații spre sferele reformatoare (în special, cele calviniste), devine în pericol de a fi acuzat de erezie și îi sunt luate titlurile ecleziastice. Însă, luând în considerare meritele și cunoștințele sale excepționale, în anul 1555 regele îi ridică răsplata anuală la 200 de zloți. Un an mai târziu, pe 6 decembrie 1556, devine membru al Seimului, primind imunitate din partea regelui.

În ciuda faptului că era duhovnic, în anul 1560 se căsătorește cu Jadwiga Kamieńska. A avut trei copii – Andrzej, Elżbieta și Łucja. A murit din cauza ciumei în toamna anului 1572, în Wolbórz. Cel mai probabil, a fost înmormântat în Małecz, unde deținea anumite proprietăți, într-un mormânt ascuns, fiind recunoscut ca un eretic (cel puțin, acesta este modul în care este privit astăzi). Mormântul său nu a fost descoperit.

Cea mai cunoscută operă a sa este De Republica emendanda (O poprawie Rzeczypospolitej), scrisă în latină, în anul 1551.

Această operă este alcătuită din cinci cărți:

• De moribus (Despre obiceiuri)
• De legibus (Despre legi)
• De bello (Despre război)
• De Ecclesia (Despre Biserică)
• De schola (Despre școală)

În această lucrare, Modrzewski postulează ideea egalității în fața legii, susținând faptul că țăranii ar trebui să dețină pământul pe care îl lucrează, iar orășenimea ar trebui să aibă dreptul de a cumpăra pământ, precum și dreptul de a fi aleși pentru funcții publice (în acea perioadă, aceste drepturi le aparțineau doar nobililor).

Cartea destinată Bisericii a fost considerată de către autoritatea bisericească drept una eretică. Din acest motiv, această carte a lui Modrzewski se afla pe lista cărților interzise – Index Librorum Prohibitorum, iar în prima ediție a lucrării De Republica emendanda (O poprawie Rzeczypospolitej) au apărut doar primele trei cărți.

În domeniul politicii, Modrzewski a fost un om cu o gândire extrem de progresistă, uneori chiar utopică, privind din perspectiva contextului politic european de atunci. Modrzewski aduce în discuție ideea egalității tuturor claselor sociale (nobilime, orășenime și țărănime) în fața legii. A susținut ideea conform căreia statul trebuie să-i protejeze pe cei săraci, precum și ideea reformei învățământului. A militat pentru adoptarea unor legi mai aspre, inclusiv pedeapsa cu moartea, în ceea ce privește crima, sau chiar furtul. Se opunea războaielor de cotropire.

De asemenea, a scris și cuvântări renascentiste, precum:

• Lascius, sive de poena homicidii (Łaski, czyli o karze za mężobójstwo) - Cracovia, 1543, lucrare cu care debutează ca scriitor și în care atacă inegalitatea pedepselor, din cadrul legii poloneze, în ceea ce privește cele mai grave acuzații. De exemplu, pedeapsa pentru uciderea unui nobil polonez începea de la 120 grzywna, cu închisoare pe viață, până la pedeapsa cu moartea, pe când cea pentru uciderea unui țăran prevedea plata sumei de doar 10 grzywna.
• Oratio Philalethis peripatetici - 1545, lucrare despre dreptul de cumpărare de bunuri pământești a orășenilor.

Andrzej Frycz Modrzewski

·         1758: Jean-Jacques Dessalines, împărat al Haiti (d. 1806)

·         1778: S-a nascut amiralul rus  Fadei Belinshauzen (Fabian Gottlieb von Bellingshausen). S-a născut într-o familie baltică germană de pe teritoriul actual al Estoniei. A absolvit la 18 ani Academia Navală la Kronstadt, în apropiere de Sankt Petersburg, după care, în scurt timp, a devenit căpitan. A participat în 1803 la prima expediție rusească în jurul lumii. A comandat a doua epediție rusească în jurul globului,  in anii 1803-1806. În timpul acestei expediții Bellingshausen a devenit unul dintre primii trei europeni care a zărit Antarctica. (d. 25 ianuarie 1852). Bellingshausen a luptat în Războiul Ruso-Turc din anii 1828-1829, unde a fost ridicat la rangul de amiral.Din 1839 a devenit guvernator militar în Kronstadt, unde a și murit, în 1852.
* 1789: George al II-lea, Prinț de Waldeck și Pyrmont (germană Georg Friedrich Heinrich Fürst zu Waldeck und Pyrmont; 20 septembrie 1789 – 15 mai 1845) a fost Prinț de Waldeck și Pyrmont din 1813 până în 1845.

A fost fiul lui George I, Prinț de Waldeck și Pyrmont și a Prințesei Augusta de Schwarzburg-Sondershausen.

S-a căsătorit la 26 iunie 1823 la castelul Schaumburg cu Prințesa Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg, fiica lui Victor al II-lea, Prinț de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym. George și Emma au avut cinci copii:

• Augusta (1824–1893), căsătorită cu contele Alfred de Stolberg-Stolberg
• Joseph (1825–1829)
• Hermine (1827–1910), căsătorită cu Prințul Adolf I George de Schaumburg-Lippe
• George Victor (1831–1893), căsătorit cu Prințesa Elena de Nassau și a doua oară cu Prințesa Louise de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg; a fost tatăl reginei Țărilor de Jos și bunicul reginei Wilhelmina.
• Walrad (1833–1867)

George al II-lea

Părinți George I Princess Augusta of Schwarzburg-Sondershausen[*]  Frați și surori Princess Mathilde of Waldeck and Pyrmont[*] Prințesa Ida de Waldeck și Pyrmont  Căsătorit cu Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg Copii Augusta, Contesă Alfred de Stolberg-Stolberg Joseph Hermine, Prințesă de Schaumburg-Lippe George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont Walrad

·         1791: Serghei Aksakov, scriitor rus (d. 1859)

·         1832: Johann Joseph Abert, compozitor ceh (d. 1915)

·         1833: Ernesto Teodoro Moneta, politician italian, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1907)

·         1842: S-a nascut James Dewar, la Kincardine-on-Forth, medic si chimist scotian care a descoperit in 1891 procedeul (pompa de vid) de obtinere a oxigenului lichid in cantitati industriale. In 1890 descopera cordita - un exploziv foarte brizant, iar in 1898 lichefiaza si hidrogenul. Moare la Londra la 27 martie 1923
* 1843: Țareviciul Nicolae Alexsandrovici Romanov (rusă Цесаревич Николай Александрович Романов) (n. 20 septembrie/8 septembrie 1843 – 12 aprilie/24 aprilie 1865) a fost Țarevici — moștenitor al Imperiului Rus din 2 martie 1855 până la moartea sa în 1865. În familie i se spunea Nixa.

S-a născut la Tsarskoe Selo ca al doilea copil și primul băiat al Țareviciului Alexandru Nicolaievici, fiul cel mare al împăratului Nicolae I al Rusiei, și al Prințesei Maria de Hesse. În 1855, bunicul patern moare iar tatăl său îi succede ca împăratul Alexandru al II-lea.

În vara anului 1864 Nicolae s-a logodit cu Prințesa Dagmar a Danemarcei, care era a doua fiică a regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și a reginei Louise și totodată cumnată a Prințului de Wales, moștenitor al tronului britanic.

La începutul anului 1865, în timpul unui turneu în Europa de Sud, a contractat o boală care a fost inițial în mod greșit diagnosticată ca reumatism. Mai târziu s-a dovedit a fi meningită cerebro-spinală. Simptomele inițiale includeau dureri de spate precum și sensibilitatea la zgomot și lumină. Cu toate acestea, Țareviciul și-a continuat turneul în Italia. Starea lui de sănătate s-a agravat rapid și a fost trimis în sudul Franței, dar acest lucru nu a adus nici o îmbunătățire. În primăvara lui 1865 Nicolae a continuat să se simtă rău și a murit la 24 aprilie 1865 la Nisa.^[5]

Moartea sa timpurie la vârsta de 21 de ani a fost devastatoare pentru mama sa.

Nicolae Alexandrovici

Țarevici al Rusiei

Părinți Alexandru al II-lea al Rusiei[1][2][3] Maria de Hessa[1]  Frați și surori Ekaterina Alexandrovna Iurevskaia[*] Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna a Rusiei Olga Alexandrovna Iurevskaia[*] Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei Alexandru al III-lea al Rusiei[4] Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei Gheorghi Alexandrovici Iurevski[*] Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei Marele Duce Alexei Alexandrovici al Rusiei Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei Yevgeni Ivanovich Alekseyev[*]

·         1853: S-a născut Chulalongkorn, regele Thailandei (1868-1910), cunoscut sub numele de Rama al V-lea (m. 23 octombrie 1910). Phra Bat Somdet Phra Maha Chulalongkorn Poraminthra Phra Chom Klao Chao Yu Hua Chunla , sau Rama al V – lea, a fost al cincilea monarh al Siamului ( Tailandei)din Casa de Chakri si este considerat unul dintre cei mai mari regi din istoria acestei tari. In timpul domniei sale s-a trecut la modernizarea regatului și s-au infaptuit reforme sociale profunde. Totodata, datorita unei politici intelepte, a reușit să salveze Siamul de a fi colonizat de puterile europene. In fapt, toate reformele au avut ca scop sa asigure supraviețuirea Siam în mijlocul colonialismului occidental, Chulalongkorn câștigandu-si pe merit epitetul Phra Piya Maharat (พระ ปิย มหาราช – Marele si Iubitul Rege).

·         1866: George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, Ungaria Regală, Imperiul Austriac – d. 9 mai 1918, București, România) a fost un poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.

Poezia sa aparține patrimoniului cultural național, creația sa recomandându-l drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvârșit și un autor canonic, care nu poate lipsi din manualele școlare nici în ziua de azi. A dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare (culturalizare) a țăranilor, fiind un precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvârșit al prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima. A dat o versiune completă a operei lui Dante, Divina comedie. A tradus foarte mult din lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc Eneida și Odiseea (Iliada a fost tradusă de contemporanul său, George Murnu) și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română. Toate aceste calități îl recomandă pentru poziția pe care o ocupă, de autor clasic, dar mai ales simțul echilibrului și faptul că a scos în evidență partea solară, idilică, a sufletului țăranului român

George Coșbuc s-a născut în 1866, pe 20 septembrie, fiind al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu.^[1] Copilăria și-o petrece în satul natal Hordou, în orizontul mitic al lumii rurale, în tovărășia basmelor povestite de mama sa. Primele noțiuni despre învățătură le primește de la țăranul Ion Guriță, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coșbuc auzise „că știe povești”. De la bătrânul diac (cântăreț la biserică) Tănăsucă Mocodean, George Coșbuc învață să citească încă de la vârsta de cinci ani.^[2][3]

Poetul și-a început studiile la școala primară confesională greco-catolică din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a și a III-a, urmează cursurile școlii triviale (confesionale, greco-catolice) din Telciu, cea mai mare comună de pe Valea Sălăuții, învățând germana cu unchiul său Ion Ionașcu, directorul școlii. În clasa a IV-a (1875), se află la Școala Normală din Năsăud, pe care o absolvă pe data de 21 iunie 1876. În toamna aceluiași an, George Coșbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului fundațional greco-catolic din Năsăud, perioadă de când datează și primele contacte cu operele literaturii române și universale, precum Nikolaus Lenau, Heinrich Heine, Adalbert von Chamisso, Gottfried August Bürger și alții. La Gimnaziul superior (liceul, astăzi colegiu național) din Năsăud predau profesori cu o pregătire serioasă, unde se punea accent pe studiul limbilor și al literaturilor clasice, astfel tânărul Coșbuc formându-și aici o temeinică bază pentru cultura sa.^[4]

Începe să scrie versuri și activează în Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva a gimnaziului năsăudean, încă din clasa a V-a (1880 - 1881), ca membru extraordinar. În clasa a VII-a, George Coșbuc este ales vicepreședinte al societății, iar la 2 octombrie 1883 devine președinte. Publică în paginile revistei Muza someșeană (1882 - 1883) primele poezii, citește la ședințele societății traduceri din Friedrich Rückert, Sándor Petőfi și o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenușă.^[5]

Contactul cu literatura clasică, mai cu seamă cea latină, cu principalele opere ale literaturii europene, dragostea față de folclorul românesc și față de cărțile vechi îi marchează, din această perioadă, destinul creator. În mai 1884 își susține examenul de bacalaureat, iar după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere la Universitatea Francisc Iosif (Franz Josef) din Cluj, care avea pe atunci și o catedră de limbă română, condusă de preotul unit Grigore Silași. A continuat studiile clasice, frecventând cursurile de istoria vechilor greci, cele de traducere și interpretare din scrieri alese din Cicero, teoria și istoria retoricii la greci și romani, sintaxa greacă și istoria literaturii latine. A fost numit în comitetul Societății Iulia a studenților români din universitatea clujeană, timp în care își începe colaborarea la gazeta Tribuna din Sibiu (decembrie 1884).^[6]

În noiembrie 1886, bolnav și confruntat cu diverse dificultăți materiale, nu mai figurează printre studenții clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare.^[7] Continuă colaborarea la Tribuna, publicând Atque nos, Fata craiului din cetini, Draga mamei, Dragoste păcurărească. Ioan Slavici, directorul Tribunei, îl caută personal la Cluj pentru a-l atrage în redacția revistei și pentru a stabili cu el o eventuală colaborare de durată. Coșbuc publică și în coloanele revistei din Gherla Cărțile săteanului român, continuând în același timp să scrie la Tribuna precum povești și basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic și Lioara), fapt ce îl determină pe Slavici, să îl aducă cu orice preț la Sibiu, în redacția ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formația sa publicistică.

Despre începuturile sale literare însuși George Coșbuc mărturisește:

„Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, însă îmi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești.”

Referirea este făcută la revista de informare pedagogică și literară Școala practică, redactată de pedagogul Vasile Petri, în care, „student” în clasa a VII-a liceală, George Coșbuc trimite spre publicare în primăvara anului 1883 o traducere. Primele încercări de versificație, cu solide studii umaniste de limba latină și greacă, filosofie și istorie filosofică, istoria literaturilor, poetică și prozodie, datează din perioada cursurilor Gimnaziului Fundațional din Năsăud. Evenimentul principal se produce în toamna anului 1880, când gimnazistul este primit ca membru al Societății de lectură a elevilor Virtus Romana Rediviva:

„Întâiele încurajări mi le-au dat profesorii mei de liceu care în vederea talentului meu literar mă scuteau de studiile științifice ...”

Începând din octombrie 1882, membrii societății elevilor gimnaziști din Năsăud redactează publicația liceului, Muza Someșeană, un caiet manuscris, în care elevii publicau texte originale, traduceri și observații critice. Aici vor apărea primele poezii ale elevului George Coșbuc, altele urmând a fi citite de autor în ședințele societății, în total peste cincizeci de poezii „dintre cele 160 scrise pe când era elev în clasa a șasea”. La 20 decembrie 1883 Societatea de lectură "Virtus Romana Rediviva" îl alege ca președinte. Mai târziu, în numărul 47 din 18/30 noiembrie 1884, revista Familia din Oradea îi publică poezia Aș vrea să fiu, semnată tot C. Boșcu, purtând indicația „după Petöfi”.^[7]

Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boșcu (anagrama numelui Coșbuc), snoava versificată Filosofii și plugarii.^[6] Prezentată sub formă de foileton, această snoavă (are peste 350 de rânduri) apare în trei numere consecutive ale revistei sibiene (nr. 183-190 din 5/17 decembrie - 8/28 decembrie 1884). George Coșbuc transmisese vasta compoziție din Cluj, unde se înscrisese la Facultatea de Litere și Filosofie. Ioan Slavici, conducătorul Tribunei, își va reaminti mai târziu acest debut:

„Într-una din zile am primit la redacțiune, pentru foița Tribunei, un manuscript, curat și citeț, o snoavă versificată. Autorul se subscria Boșcu și plicul fusese-n Cluj pus la poștă. Mi se părea lucru învederat, că acel Boșcu e-ncepător, student la universitatea din Cluj, și mă bucuram, căci n-o fi, poate, adevărat că ziua bună de dimineață se cunoaște, dar nu mai încape nici o îndoială, că cei în adevăr aleși chiar de la începutul lucrării lor își dau destoiniciile pe față. Mi-a plăcut snoava, am publicat-o și mi-am aprins paie-n cap.^[9]”

Debutul editorial are loc prin apariția la Sibiu, în Biblioteca poporală a Tribunei, a cinci broșuri: Blăstăm de mamă, Legendă poporală din jurul Năsăudului și Pe pământul turcului (1885), Fata craiului din cetini, Draga mamei (1886) și Fulger. Poveste în versuri (1887).

Credincios publicației în care și-a făcut adevăratul debut literar, Coșbuc va rămâne colaborator asiduu al Tribunei mulți ani, chiar și după ce se va stabili în București.

În august 1887, George Coșbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Ioan Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coșbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mișcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziției lui George Coșbuc față de literatură, în direcția interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, și către limbajul popular, orientată, în esență spre idealul restabilirii unității culturale a poporului român.

Timpul petrecut aici s-a dovedit a fi cel mai rodnic din activitatea sa. Munca în redacția Tribunei, alături de Ioan Slavici, Ioan Bechnitz, Septimiu Albini, toți oameni cu o serioasă cultură înaintată, a însemnat o adevărată școală literară.^[6]

„Gheorghe Coșbuc, înzestrat din belșug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieșit ceea ce a fost dacă nu și-ar fi croit lucrarea vieții în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toți erau scriitori ...^[10]”

Anii petrecuți în redacția Tribunei sibiene (1887 - 1889) vor culmina cu apariția poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar și pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu Nunta Zamfirei George Coșbuc s-a impus definitiv în atenția cititorilor și a criticilor de peste munți, fapt care i-a creat aureola de mare poet. Și tot cu ea s-a impus mai întâi și la București, după ce fusese publicată în Convorbiri literare, în martie 1890.

„La 1893, când am publicat «Balade și idile» eram cunoscut în țara românească numai după un ciclu de poeme cu subiecte luate din poveștile poporului și să le leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee. Nunta Zamfirei este un episod din această epopee.”

Înainte de a fi publicată în Convorbiri literare, Nunta Zamfirei fusese citită de Coșbuc, la 4 februarie 1890, la ședința Junimii, în București. În jurnalul său Maiorescu va nota: „Coșbuc, cu eminenta sa poezie Nunta Zamfirei”. Până la apariția poeziei Noi vrem pământ! (1894), Nunta Zamfirei avea să rămână cea mai cunoscută și mai apreciată scriere a lui George Coșbuc.

Poemul a fost elaborat în decursul a 5 ani. Prima versiune, datând din 1884, ultima perioadă a studiilor gimnaziale din Năsăud, a fost publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, la 24 martie 1889, și îl consacră definitiv pe autor ca poet de real talent. Aceasta va constitui și varianta citită la Junimea spre sfârșitul lui ianuarie 1890. Versiunea reprodusă în Convorbiri literare, București, nr. 12, 1 martie 1890, va cunoaște o formă mai accentuată decât cea din Tribuna și mai apropiată de cea pe care poetul o va publica în toate edițiile antume ale volumului Balade și idile.

• Familia lui George Coșbuc
• 

  Părinții
 
• 

  Sora
 
• 

  fiul Alexandru
 
• 

  Leon Coșbuc
 
• 

  George, Elena și Alexandru
 
• 

  Fratele Aurel

Poetul însuși va vorbi despre perioada petrecută la Sibiu ca despre „cei mai rodnici” ani ai săi.^[11] Acum își orientează scrisul spre idilă și trece treptat de la simple versificări pe teme folclorice la creații originale. În paginile Tribunei i se tipăresc numeroase poezii, semnate sau nesemnate, printre care unele dintre cele mai izbutite creații ale sale: Nunta Zamfirei, Mânioasă, Numai una, Fata morarului, Crăiasa zânelor^[6] , o parte din Anacreonticele sale, publicate cu mici modificări în ciclul Cântece la sfârșitul volumului Balade și idile din 1893. Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situația ducând la desființarea unor posturi, printre care și cel al lui Coșbuc. La insistențele lui Ioan Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la București, unde sosește pe la mijlocul lunii decembrie 1889 și i se oferă un post de „desemnător ajutor” la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice

De la stânga spre dreapta: George Coșbuc, d-na Elena Vaida-Voievod^[13], dr. Ciuta (Bistrița)^[14], Alex. Vaida-Voievod, I.L. Caragiale, la Karlsbad, 1911

Sosit la București, Titu Maiorescu l-a primit în ședința Junimii din 23 decembrie 1889, unde ardeleanul de curând sosit de dincolo de munți a citit din lucrările sale celor prezenți, alături de I.L. Caragiale. Spre sfârșitul lunii ianuarie, 1890, George Coșbuc este invitat, din nou, la o ședință a Junimii.

Relațiile lui cu Titu Maiorescu și Junimea s-au păstrat, totuși, destul de reci, deși Maiorescu îi aprecia originalitatea și talentul, reținerile explicându-se doar politic.^[12] Deși sporadic, publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care și Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, și toți trei, Cântec), la Lumea ilustrată, (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).

Demisionează din postul de funcționar și este cooptat în colectivul profesorilor asociați care elaborau un manual de școală intitulat Carte românească de citire, lucrează un timp în redacția unor publicații (Lumea ilustrată).^[15]

În anul 1893, apare volumul Balade și idile (258 de pagini), editat de Socec. O primă variantă a acestui volum este gata de tipar la Editura Librăriei Socec din primăvara anului 1892. În 1893, volumul Balade și idile a apărut în luna iunie, apariția fiindu-i menționată în Românul literar (nr. 19 din 13 iunie) și în Moftul român (2 iunie 1893), care anunța evenimentul într-o notă nesemnată, pusă în seama lui Caragiale:

„Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești - un volum de Balade și idile de George Coșbuc.^[16][17]”

În locul unor texte de întâmpinare a acestui adevărat eveniment literar, spre sfârșitul lunii august 1893, apărea o broșură (Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coșbuc), scoasă la Iași de N. Lazu, prin care se contestă originalitatea unor poezii din volum. Intervenția lui Lazu, grefier judecătoresc la Piatra și fost coleg al practicantului Eminescu de la Tribunalul Botoșani, a stârnit un adevărat proces literar pe o durată de aproape zece ani. D. Evolceanu, printr-o intervenție în numele Convorbirilor literare apreciată de însuși Titu Maiorescu, de scriitorii Alexandru Vlahuță și Nicolae Iorga iau, în cele din urmă, apărarea poetului.^[18] Este impresionantă, de asemenea, o apreciere a lui P.P. Negulescu într-o scrisoare din Berlin adresată lui Titu Maiorescu:

„M-a indignat în adevăr peste măsura infamia scandalului ce se face cu bietul Coșbuc. E un veninos asalt de pigmei în contra unui incontestabil talent literar.”

În anul 1894 editează în colaborare cu I. L. Caragiale și Ioan Slavici , revista Vatra^[19]. În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, și, în același an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.^[18]

• 

  Gimnaziul vechi de la Năsăud
 
• 

  Satul Hordou (imagine de epocă)
 
• 

  Casa natală

Pe la sfârșitul lunii martie 1896, după ce poetul trăise bucuria consacrării și, în același timp, amarul unor calomnii, i se tipărește la București, în Editura Librăriei Școalelor C. Sfetea, volumul de versuri Fire de tort. Autorul își însoțește cartea și cu câteva note, o exprimare a atitudinii sale fata de acuzația de plagiat, dar și o dezvăluire a existentei unui proiect de epopee:

„De când am început să scriu, m-a tot frământat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiectele luate din poveștile poporului (și să leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee, ca și Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic și Lioara, Craiul din cetini, Laur bolnav, Patru portărei și altele vreo câteva nepublicate. Am părăsit ideea din pricina ca am făcut greșeala să încep a scrie poemele în două feluri de metre - unele în versuri de 14 silabe, altele în versuri de 8 silabe.”

George Coșbuc împreună cu Caragiale

În 1896 iese de sub tipar volumul Fire de tort. Se tipărește în traducerea lui Coșbuc Eneida de Vergiliu. Colaborează la Povestea vorbei și la Literatură și artă română (București). În 1897, traducerea Eneidei lui Vergiliu primește premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române. După dispariția Vetrei, Coșbuc preia conducerea revistei Foaia interesantă; va conduce, împreună cu Vlahuță, revista Semănătorul (2 decembrie 1901 - decembrie 1902), revista căpătând ulterior o tot mai accentuată orientare naționalistă. În 1902 publică volumul de poezii Ziarul unui pierde-vară, colaborează la România ilustrată și Universul literar.

La 28 martie 1902 Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor îl numește în postul de șef de birou, creat prin bugetul administrației Casei Școalelor. Conduce revista Viața literară, este numit în postul de referendar în Administrația Casei Artelor (1906).

Din 1907 lucrează intens la traduceri: Georgicele de Vergiliu, Don Carlos de Schiller, Odiseea de Homer; este numit în postul de șef al Biroului de control al activității extrașcolare (1907). Munca de tălmăcire în românește a capodoperei lui Dante, Divina Comedie, îl absoarbe în întregime.

Publică în Luceafărul, Românul și Flacăra. Alături de Al. Vlahuță și M. Sadoveanu, Coșbuc îndrumă și organizează conferințele sătești.

Din 1908, revine frecvent în locurile natale.

În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coșbuc suportă foarte greu lovitura^[20] , se izolează, încetează să mai publice. Nicolae Iorga consemnează:

„O mare nenorocire a atins pe George Coșbuc. N-a fost om care, știind bucuriile și durerile unui părinte, care să nu-și șteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide.”

Lovitura fatală, scria, mai târziu, Tudor Arghezi într-o tabletă, n-a cruțat nici pe tată, nici pe poet.

În ședința din 13/26 mai 1916, sub președinția lui Iacob Negruzzi, Secțiunea literară a Academiei Române hotărăște cu 4 voturi din 6, să-l propună pe George Coșbuc membru titular al Academiei. La 20 mai/2 iunie plenul academic, prezidat de Barbu Ștefănescu Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George Coșbuc. Vorbind în numele Secției literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său:

Coșbuc la tinerețe

„Reputația sa literară e așa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate țările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfințim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coșbuc a dat poporului român, în mai puțin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem ușile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii și sunt originale.”

Sunt amintite volumele Balade și idile, Fire de tort, traducerile:

„Din punct de vedere clasic - prin urmare esențialmente academic - Eneida și Bucolicele lui Vergiliu sunt monumente; Odiseea, tradusă în strofe endecasilabice rimate, reprezintă o sforțare intelectuală de necrezut; în fine, Divina Comedie este cea mai perfectă versiune a acestei celebre poeme.”

Prima ședință la care poetul își face apariția e cea din 27 mai/9 iunie 1916. La intrarea sub cupolă e primit cu aplauze și salutat de președintele C. I. Istrati:

„V-ați scoborât prin voința voastră la București, între noi, de pe înălțimile frumoase și românești ale plaiurilor de la Năsăud. Acum, prin munca voastră, vă ridicați la punctul cel mai înalt pe care poate să vi-l prezinte cultura română, ocupând un scaun în mijlocul nostru. Bun venit noului și distinsului nostru coleg George Coșbuc. Aplauzele cu care ați fost primit v-au arătat, domnule coleg, bucuria pe care o are această instituțiune de a vă număra printre membrii ei.”

Răspunsul poetului:

„Îți mulțumesc întâi de toate d-tale, Domnule Președinte, pentru frumoasele cuvinte - mai frumoase, poate, decât le merit, - cu care ai avut bunăvoința să mă saluți și prin ele să mă iei oarecum de mână, ca să mă pui la rând pe brazda Academiei. Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de mâini pe capul meu, ca să scoboare asupra mea harul acelui spirit, care luminează li conduce opera Academiei ... Vă mulțumesc și dv, d-lor Membri, că m-ați găsit vrednic să fiu părtaș în mijlocul d-voastră, ca să fiu și eu o părticică de suflet în sufletul cel mare al Academiei.”

Printre cei prezenți la ședință se află N. Iorga, B. Delavrancea, dr. Victor Babeș, dr. Gh. Marinescu.

Din ziarele care menționau evenimentul, Gazeta Transilvaniei, nr. 115, mai 1916, scrie următoarele despre drumul lui Coșbuc din Hordou la Academie:

„... cu atât mai anevoios, cu cât poetul țărănimii nu era uns cu nici un soi de alifie ciocoiască și conștiința superiorității lui îl oprea de a-și face drum cu coatele, când era în drept să aștepte să i se deschidă cărarea de la sine.^[21]”

 La 24 februarie 1918, apare în revista Scena din București ultima poezie a lui George Coșbuc, Vulturul.

„La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru ...” spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coșbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte:

„Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

În ziarul Lumina, din București, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coșbuc, afirmând printre altele:

„Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii ... A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”

 

Statuia lui George Coșbuc, realizată de sculptorul Gavril Covalschi, este amplasată la intrarea din Parcul Municipal Bistrița. Ridicată pe un soclu turnat în beton și placată cu plăci de granit, statuia lucrată în bronz (300 x 100 x 80 cm) a fost dezvelită la data de 7 mai 1978.

Volume publicate:

• Blestem de mamă, Sibiu, 1885;
• Pe pământul turcului, Sibiu, 1885;
• Fata craiului din cetini, Sibiu, 1886;
• Draga mamei, Sibiu, 1886;
• Fulger, Sibiu, 1887;
• Balade și idile, București, 1893;
• Fire de tort, București, 1896;
• Războiul nostru pentru neatârnare, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Andrei Gligor, Craiova, 1995;
• Povestea unei coroane de oțel, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Teodor Vârgolici, București, 1992; ediția Iași, 1997;
• Din țara Basarabilor, București, 1901;
• Ziarul unui pierde-vară, București, 1902;
• Dintr-ale neamului nostru, București, 1903;
• Cântece de vitejie, București, 1904;
• Superstițiunile păgubitoare ale poporului nostru, București, 1909;
• Balade, București, 1913;
• Drumul iubirii, București, 1916;
• Povești în versuri, ediție îngrijită de Nicolae Drăganu, Sibiu, 1921;
• Poezii alese, prefață de Mihai Beniuc, București, 1952;
• Poezii, I-II, prefață de Dumitru Micu, București, 1953;
• Despre literatură și limbă, îngrijită și prefață de Alexandru Duțu, București, 1960;
• Versuri, prefață de Dumitru Micu, București, 1961;
• Comentariu la „Divina Comedie”, I-II, îngrijită și introducere de Alexandru Duțu și Titus Pârvulescu, București, 1963-1965; în Opere alese, IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1998;
• Fire de tort. Cântece de vitejie, I-II, îngrijită și prefață de Mircea Tomuș, București, 1966;
• Opere alese, vol. I-VI, îngrijită și prefață de Gavril Scridon, București, 1966-1982, vol. VII-IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1985-1998;
• Opera poetică, I-II, Chișinău, 2000;
• Scrieri alese, îngrijită și prefață de Gavril Istrate, Iași, 2001.

George Coșbuc

Părinți Sebastian Coșbuc, preot greco-catolic Maria Coșbuc, fiica parohului greco-catolic Avacum din Telciu Frați și surori 14 Căsătorit cu Elena, născută Sfetea Copii Alexandru (n. 1895 - d. 1915)

·         1878:  S-a născut scriitorul şi omul politic Upton Sinclair; romanele sale, inspirate din realităţile nord-americane, au avut un puternic impact social (“Jungla”, “Speculanţii de bursă”) (m. 25 noiembrie 1968)
* 1880: Aurelian Pană (n. 20 septembrie 1880, în comuna Marsilieni, județul Ialomița — d. 4 mai 1951 Gherla^[1]) a fost un om politic român de dreapta, ministru al Agriculturii și Domeniilor, președinte al sindicatului agricol^[2][3] ucis în vremea prigoanei comuniste.

Aurelian P. Pană s-a născut în comuna Marsilieni, unde se stabiliseră părinții săi, mocani ardeleni din Satu Lung (Săcele) – Brașov.

Din informațiile bătrânilor localnici din Frățilești-Săveni și Sudiți, Aurel Pană, cum este cunoscut în memoria colectivă, a fost o personalitate marcantă , instruită și iubitoare de oameni și de pământ. Acțiunile acestui om a oferit oportunități de dezvoltare în domeniul agricol, fiind cel care a introdus pentru întâia oară în România , aici în Ialomița, agricultura mecanizată modernă.

În anul 1911, Aurelian Pană se căsătorește cu Eufrosina O. Gh. Popa la Cernavodă și decid să se stabilească la Frățilești, în Ialomița, unde în acea vreme avea moșia și pământul agricol.

Familia Pană a avut 4 copii: Cornel, Petru (ucis, împreună cu șoferul său, de către soldații sovietici și aruncați la câini), Maria Angela și Aurel, majoritatea fiind înmormântați în Mausoleul familiei Pană din cimitirul Belu.

Aurelian P. Pană a urmat liceul la Brăila , obținându-și bacalaureatul în 1898, iar studiile superioare la Facultatea de Științe Sorbona din Paris , unde obține 3 licențe: botanică(1900), zoologie(1901) și geologie(1904).

În 1913 , participă la campania celui de-al doilea război balcanic din Bulgaria, cu gradul de sublocotenent și, în Războiul de Întregire Națională ajunge la gradul de căpitan în Regimentul 3 Artilerie de la Mărășești.

Activitatea sa profesională a marcat diverse funcții: membru al Societății de Științe din București(1905), președinte al Institutului Național de Export(1935), delegat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor pe lângă Direcția Porturilor în vederea construcțiilor de silozuri(1938), membru în Consiliul Permanent al Agriculturii (1939), membru al Institutului de Științe Sociale al României, secțiile agrară și a cooperației(1939), președinte al Academiei de Agricultură și președinte al Sindicatului Agricol Ialomița. În perioada 27 ianuarie 1941- 18 martie 1942 a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii, iar de la 19 martie 1942 – 2 iulie 1943 a fost Ministru al Agriculturii în guvernul Mareșalului Ion Antonescu. Pentru activitatea sa la Ministerul Agriculturii , de unde a plecat prin demisie, nu a primit nici măcar un salariu, sumele care i s-ar fi cuvenit fiind donate ca ajutoare pentru funcționarii ministerului.

Încă din anul 1934, Aurelian Pană face o călătorie de documentare în S.U.A. cu scopul de a studia cultura porumbului, de unde se întoarce cu două lăzi de știuleți, pe care îi seamănă și îi cultivă cu succes în Bărăgan și Balta Ialomiței.

După instaurarea regimului totalitar comunist în România, în anii 1944-1947 au avut loc procesele “criminalilor de război”, ale “trădătorilor” și colaboratorilor fostului regim. Astfel, într-o expunere Teohari Georgescu spunea: “ De la 6 martie 1945 până la 26 mai 1952, dușmanul … a primit numeroase lovituri. În cei 7 ani, peste 100000 de bandiți au fost arestați și condamnați pentru că au uneltit împotriva regimului nostru... Întregul aparat de opresiune al burgheziei ... fusese nimicit.”

Anii respectivi au fost caracterizați prin aplicarea principiului luptei de clasă în exterminarea a mii de oameni, vinovați doar pentru faptul că existau, acuzația de complot împotriva regimului de „democrație populară” era prezentă în toate condamnările.

După judecarea primului „lot de criminali de război”, în frunte cu Mareșalul Antonescu, Tribunalul Poporului a mai dispus în mai 1946 , arestarea și judecarea tuturor celorlalți membri ai guvernului antonescian , printre care și Aurelian P. Pană. Arestat și judecat, Aurelian Pană a fost condamnat , așa cum relatează manuscrisul ing. Aurel Pană, fiul acestuia, la 10 ani de închisoare, 10 ani degradare civică și confiscarea averii, în baza deciziei penale nr. 123 din 19 ianuarie 1949 a Curții Penale București, Secția IV. Capul de acuzare a fost „ introducerea și încurajarea cultivării unei plante necunoscute și inutile țării noastre : SOIA” Ironia sorții a fost că această plantă cu miros de salam, a stat pe mesele românilor proletari timp de zeci de ani…

După condamnare, Aurelian Pană a fost încarcerat la Jilava, Cernavodă și Gherla , unde a fost torturat și silit de torționari să repete întruna că “a supt sângele poporului”... La Gherla fusese mutat de la Pitești experimentul „reeducării” care presupunea bătăi, batjocoriri, insulte și josnicii. Un martor al „experimentului” declară: „Aici s-a bătut numai de dragul de a se bate. S-a bătut fără scop. Muncitori și studenți, intelectuali și analfabeți au fost chinuiți de-a valma, chiar dacă nu aveau nimic de spus , chiar când spuseseră mai mult decât făcuseră”.

Un martor ocular, relatează că în 1950, a doua zi de Paști, comandantul închisorii Gherla a început să îi lovească pe deținuți cu parul, obligându-I să execute, până la epuizare și leșin , figuri de gimnastică precum „broasca” și culcări. Printre ei, un bătrân, fost ministru, Aurelian Pană, este pus în genunchi și lovit cu picioarele în cap de către 50 de călăi. Nu peste mult timp, la 4 mai 1951 , va fi ucis într-o celulă de reeducați, un jandarm scoțându-i dinții de aur din gură și, din cauza faptului că bătrânul Pană era un om mare iar coșciugul pregătit pentru el era mai mic... i s-au tăiat picioarele...

Fiul său. Ing. Cornel Pană, arată că sărmanul om a murit ca un martir fără a i se putea îndeplini ultima dorință: de a fi incinerat , iar cenușa să-i fie amestecată în pământul Bărăganului iar pe acel loc să se semene grâu...

La 24 aprilie 1952, soția sa, Eufrosina Pană și fiul său, Aurel Pană, au fost arestați și internați, fără proces sau condamnare, la 2 ani de „detenție administrativă”. Eliberată în 1954 din închisoarea Dumbrăveni, Eufrosina Pană a murit, în același an, pe 1 septembrie, la București.

Deși mi-am propus ca aici să evoc personalitatea boierului martir, puțin cunoscut în cărțile de istorie și rămas doar în memoria colectivă a bătrânilor din Frățilești, Săveni și Sudiți( toate aceste trei localități au străzi care-i poartă numele) ca un om bun, moșier care-și plătea bine muncitorii de pe domeniile lui, nu putem să nu arătăm moșia fermă model de la Frățilești – Sudiți. Se știe că familia Pană avea 6000 ha de pământ și un conac splendid la ferma-model de la Frățilești rămas acum în ruină.

În perioada când Aurelian P. Pană era ministru a fost organizată o vizită la ferma-model de la Frățilești, unde au fost 56 de personalități ale țării, printre care miniștri și specialiști. Astfel, în presa vremii au fost publicate diverse articole care relatează despre fermă și dotările sale: conac, ateliere, mașini, grajduri, pluguri cu abur, batoze, locomobile, tractoare, moară și multe altele.

Chiar și în prezent, atrag atenția conacul boieresc, care este într-o stare avansată de degradare, casa arendașului, unde este amenajat paraclisul și chiliile Sfintei Mănăstiri, turnul de apă care, în trecut, funcționa cu un burduf cu care se scotea apa cu caii și care adăpa mii de oi și sute de vaci, casa vizitiului și un mare beci, lung de cca. 100–200 m, pavat cu cărămidă, unde exista o rezervă de gheață și erau adăpostite vitele în timpul verilor toride ale Bărăganului.

Din a doua jumătate a veacului trecut, conacul este confiscat de comuniști, intrând în proprietatea G.A.S. Sudiți și I.A.S. Movila, iar din anul 2005, ferma de la Frățilești a fost retrocedată nepotului marelui agricultor, Aurel Nicolae Pană, împreună cu 10 ha. de teren care, la sugestia d-lui Răzvan Ciucă, fostul director al Muzeului Național al Agriculturii, și a părintelui consilier Ion Florea, paroh al Bisericii “Sf. Voievozi” din com. Sudiți, au fost donate Episcopiei Sloboziei și Călărașilor în vederea înființării unei mănăstiri. În prezent, Mănăstirea “Sf. Mare Mucenic Pantelimon” găzduiește obștea monahală condusă de părintele stareț Ilarion.

·         1886: Cecilie de Mecklenburg-Schwerin (Cecilie Auguste Marie; 20 septembrie 1886 – 6 mai 1954) a fost Prințesă Moștenitoare a Germaniei și Prusiei ca soție a lui Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei, fiul cel mare al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.

Cecilie de Mecklenburg-Schwerin

Cecilie a fost fiica cea mică a lui Francisc al III-lea de Mecklenburg-Schwerin și a Marii Ducese Anastasia Mihailovna a Rusiei.^[1] Frații ei mai mari au fost: Prințesa Alexandrine, viitoare regină a Danemarcei, și Prințul Frederic Francisc, viitorul Mare Duce de Mecklenburg. Și-a petrecut mare parte din copilărie la Schwerin la reședința regală de la Ludwiglust și la castelul de vânătoare de la Gelbensande, situat la doar câțiva kilometri de coasta Marii Baltice.

Tatăl ei suferea de astm și severe dificultăți de respirație iar climatul rece și umed din Mecklenburg nu era bun pentru sănătatea lui. Ca urmare, Cecilie a petrecut o mare parte din timp cu familia ei la Cannes în sudul Franței. Riviera franceză era frecventată de membri ai familiilor regale europene și acolo Cecilie a ajuns să cunoască mulți membri din diferite case regale: împărăteasa Eugénie, văduva lui Napoleon al III-lea al Franței, regele Eduard al VII-lea, unchiul viitorului ei soț și multe rude rusești.

În timpul unei vizite din iarna anului 1897, soar Ceciliei, Alexandrine, l-a întâlnit pe viitorul ei soț, Christian, Prințul Moștenitor al Danemarcei (viitorul rege Christian al X-lea), la scurtă vreme după decesul timpuriu al tatălui ei la vârsta de 46 de ani. Nunta surorii ei a avut loc la Cannes în aprilie 1898.

După decesul tatălui ei, mama ei a început s-o ducă în lunile de vară în vizită la familia ei din Rusia. Cecilie a locuit în casa bunicului matern, Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei. Vizitele au încetat numai după ce s-a căsătorit.

Prințesa Cecilie în 1908.

În timpul festivităților la nunta fratelui ei în Schwerin, în iunie 1904, ducesa Cecilie în vârstă de 17 ani l-a cunoscut pe viitorul ei soț, Prințul Wilhelm. Kaiserul Wilhelm al II-lea și-a trimis fiul cel mare la festivități în calitate de reprezentant personal. Mai înaltă decât multe femei din timpul ei, cu 1,82 m, Cecilie era la fel de înaltă ca prințul moștenitor german. Wilhelm a fost impresionat de frumusețea ei.

La 4 septembrie 1904, cei doi tineri și-au sărbătorit logodna la castelul de vânătoare Gelbensande din Mecklenburg-Schwerin. Kaiserul german le-a făcut cadou de logodnă o locuință din lemn construită în apropiere. La 5 septembrie au fost făcute primele fotografii oficiale ale cuplului.

Nunta Ducesei Cecilie de Mecklenburg-Schwerin cu Prințul Moștenitor german Wilhelm a avut loc la 6 iunie 1905 la Berlin. A fost considerată nunta anului. Au participat peste cincizeci de persoane din diferite case regale europene inclusiv Marele Duce Mihail Alexandrovici al Rusiei, reprezentând pe fratele său, țarul Nicolae al II-lea, Arhiducele Franz Ferdinand, reprezentând pe împăratul austriac Franz Josef, precum și reprezentanți din Danemarca, Italia, Belgia, Portugalia și Țările de Jos. În ziua nunții ei, Kaiser Wilhelm al II-lea i-a acordat nurorii sale Ordinul Louise.

Ceremonia nunții a avut loc la Capela Regală și, de asemenea, la Catedrala Berlin din apropiere. Cuplul regal a primit drept cadou de nuntă bijuterii de neprețuit, argintărie și porțelan. La dorința miresei, a fost cântat celebrul marș de nuntă a lui Richard Wagner din Lohengrin alături de muzica din Maeștrii cântăreți din Nürnberg dirijată de Richard Strauss. Ducesa Cecilie de Mecklenburg-Schwerin a devenit Prințesă Moștenitoare a Germaniei și era de așteptat ca într-o zi să devină împărăteasă a Germaniei.

Cecilie cu unul din fiii ei.

Ca Prințesă Moștenitoare, Cecilie a devenit rapid unul dintre cei mai iubiți membri ai Casei imperiale germane. Ea a fost cunoscută pentru eleganța și simțul ei pentru modă. Nu a durat mult până când stilul ei a fost copiat de multe femei de-a lungul Imperiului German.
După încheierea festivităților de nuntă, noul cuplu princiar și-au stabilit reședința de vară la Palatul Marble din Potsdam. În fiecare an, la începutul sezonului curții în luna ianuarie, cei doi urmau să revină la palatul Prințului Moștenitor din Berlin. Primul copil al Ceciliei s-a născut la 4 iulie 1906 și a primit tradiționalul nume Hohenzollern de Wilhelm. La acea vreme, monarhia germană părea să fie foarte sigură.

Deși în public căsătoria Prințului și a Prințesei Moștenitoare părea să fie perfectă, au apărut repede fisuri din cauza ochilor rătăcitori ai Prințului Moștenitor. Foarte devreme, Prințul Wilhelm a început o serie de aventuri care au tensionat relația dintre soț și soție. În ciuda infidelității soțului ei, până la 1917, Cecilie a născut șase copii:

• Prințul Wilhelm al Prusiei (1906–1940); s-a căsătorit cu Dorothea von Salviati, au avut copii.
• Prințul Louis Ferdinand al Prusiei, Șeful Casei de Hohenzollern (1907–1994); s-a căsătorit cu Kira Kirillovna a Rusiei, au avut copii.
• Prințul Hubertus al Prusiei (1909–1950); s-a căsătorit cu baroneasa Maria von Humboldt-Dachroeden, fără copii; a doua oară s-a căsătorit cu Prințesa Magdalena Reuss de Köstritz, au avut copii.
• Prințul Friedrich Georg al Prusiei (1911–1966); s-a căsătorit cu Lady Brigid Guinness, au avut copii.
• Prințesa Alexandrine a Prusiei (1915–1980), care a avut sindromul Down.
• Prințesa Cecilie a Prusiei (1917–1975); s-a căsătorit cu arhitectul american Clyde Kenneth Harris, au avut copii.

Cecilie a avut un impact considerabil într-o serie de domenii, inclusiv în educația femeilor. Mai multe școli și drumuri au fost numite după ea. La 6 decembrie 1906 Prințesa a botezat vaporul "Prințesa Moștenitoare Cecilie". Pentru Cecilie, care era pasionată de mare din copilărie, gestul i-a adus o mare bucurie și onoare. Spre sfârșitul anului 1910, cuplul princiar german a început un tur care a inclus Ceylon, India și Egipt. După ce s-a întors la Berlin, viața Ceciliei era compusă din participarea constantă la parade militare, banchete de gală, ceremonii oficiale și alte îndatoriri la curte, inclusiv vizite ale altor curți regale. În mai 1911, Cecilie și Prințul Moștenitor au vizitat curtea rusă imperială din Sankt-Petersburg. Vizita a coincis cu ziua de naștere a țarului rus. A urmat în iunie 1911 o vizită la Londra la regele George al V-lea și la regina Maria la Palatul Buckingham. Regina Maria a fost deosebit de mândră de cuplu imperial și a menținut contactul cu Prințesa Cecilie până la moartea ei în 1953. Vizita la Londra din 1911 a fost ultima vizită a Ceciliei în calitate de reprezentant al Imperiului German.

Prințesa Cecilie cu cumnata sa, Prințesa Victoria Luise a Prusiei, cca 1910-1915.

În momentul izbucnirii războiului în 1914, Cecilie era din nou însărcinată. Tragedia a lovit-o foarte mult atunci când prima ei fiică s-a născut cu sindromul Down. Având în vedere natura afecțiunii și ridigitatea protocolului curții de Hohenzollern, starea copilului nu a fost făcută public.
Toată lumnea aștepta de la Cecilie să-și continue atribuțiile neafectată, ea trebuind să facă vizite regulate răniților în război în efortul de a-i susține moral. Soțul Ceciliei a servit pe frontul de vest sub ​​comanda directă a feldmareșalul Hindenburg. În ultima fază a războiului mari dificultăți au afectat poporul german. Pentru Cecilie, care prin mama ei avea legături de familie strânse cu curtea rusă, revoluția rusă din martie 1917 a afectat-o foarte mult. Unchii ei, Marii Duci Serghei, Nicolae și George au fost toți uciși.

Situația politică și economică în ultimul an de război a devenit și mai fără speranță. La 6 noiembrie 1918, noul cancelar german, Prințul Max de Baden, s-a întâlnit cu ministrul Wilhelm Solf pentru a discuta despre viitorul Imperiului German. Amândoi erau de părere că monarhia ar putea supraviețui numai cu eliminarea Kaiserului și a fiul său, Prințul Moștenitor și înființarea unei regențe în numele tânărului fiu al Prințesei Cecilie. O astfel de idee a dispărut repede după ce Friedrich Ebert a devenit cancelar și o republică avea să fie declarată câteva zile mai târziu.
Atât Kaiserul cât și Prințul Moștenitor au trecut granița pentru a căuta exil în neutra Olandă. Monarhia s-a prăbușit odată cu înfrângerea Germaniei la sfârșitul războiului. Cecilie cu copiii ei locuiau la Potsdam în timpul perioadei revoluționare. S-a mutat cu copii și cu soacra ei în siguranța relativă a Palatului Neues. Aici era când împărăteasa Auguste Viktoria și-a informat nora: "Revoluția a izbucnit. Kaiserul a abdicat. Războiul este pierdut"

Cecilie și Wilhelm în mai 1930.

Cecilie și fiicele ei în 1934, Potsdam.

Fosta Prințesă Moștenitoare germană privea realist noua situație politică cu care se confrunta familia ei și Germania. Fosta împărăteasă a plecat în exil alăturându-se soțului ei. Cecilie era pregătită să facă același lucru însă a vrut să rămână în Germania, împreună cu copiii ei, dacă era posibil. I s-a permis acest lucru și la 14 noiembrie ea a plecat de la Palatul Neues și s-a întors la Potsdam. Cecilie a redus personalul de uz casnic cu 50%.^[2] Tutorele copiilor ei, de asemenea a părăsit serviciul și ca urmare cei doi fii ai ei mai mari, prinții Wilhelm și Louis Ferdinand, pentru prima dată au frecventat o școală din apropiere.^[2] Cecilie a empatizat cu situația dificilă a poporului german.

Lui Wilhelm i s-a permis întoarcerea în Germania în 1923. Din fericire pentru familia Hohenzollern ei și-au păstrat proprietățile private importante din Germania, ca urmare a unui acord provizoriu elaborat între familia Hohenzollern și statul prusac în noiembrie 1920.^[3] Castelul Oels, un castel cu 10.000 de hectare de teren funcțional în Silezia (astăzi situat în Polonia), a asigurat venituri substanțiale pentru familia Ceciliei. În absența soțului ei, Cecilie a devenit figura centrală în Casa de Hohenzollern. Fosta Prințesă Moștenitoare nu trăia cu iluzia că imperiul va fi restaurat, spre deosebire de socrul ei exilat în Doorn în Țările de Jos.

La 13 noiembrie 1923 Cecilie și-a întâlnit soțul la Castelul Oels. Anii de separare, precum și comportamentul lui Wilhelm a făcut ca mariajul să fie doar cu numele, însă Cecilie era determinată să păstreze lucrurile împreună chiar și la distanță. Ea a început să locuiască din ce în ce mai mult la Potsdam, în timp ce soțul ei locuia în Silezia. Cuplul se reunea când era necesar, în cazul evenimentelor de familie cum ar fi nunți, botezuri, înmormântări.

În 1927 s-a ajuns la un acord financiar final între Hohenzollerni și statul prusac. Cecilie a rămas activă în mai multe organizații de caritate, cum ar fi Fundația reginei Luise, Uniunea Femeilor Patriei, și Doamnele Ordinului Sf. Ioan, păstrându-se departe de orice implicare politică. Odată cu venirea la putere a Partidului Național Socialist al lui Adolf Hitler, în 1933, toate astfel de organizație de caritate s-au dizolvat.

În perioada 1933-1945, Cecilie a locuit la Potsdam. Fiul ei cel mare, Prințul Wilhelm, și-a pierdut poziția sa ca posibil moștenitor, atunci când s-a căsătorit morganatic cu Dorothea von Salviati la 3 iunie 1933. Chiar dacă casa regală a fost detronată în mod oficial, normele sale interne încă persistau. Părinții prințului au fost mult mai înțelegători cu fiul lor decât Kaiserul exilat. Cecilie nu a fost perturbată și a fost încântată când a devenit bunică pentru prima oară la 7 iunie 1934.
În 1935, al doilea fiu al Cecilie a lucrat, după ce a studiat economie și a muncit pentru o perioadă în Statele Unite ca mecanic pentru Ford. Al treilea fiul, Hubertus, după ce s-a ocupat o perioadă de timp cu agricultura, a intrat în armată și a devenit pilot. Cel mai tânăr fiu, Friedrich, a intrat în afaceri. În luna mai 1938 Prințul Louis Ferdinand s-a căsătorit cu Marea Ducesă Kira a Rusiei, fiica pretendentul la tronul Rusiei, Marele Duce Kiril Vladimirovici. A fost ultima mare ocazie de familie înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în septembrie 1939.

Palatul Cecilienhof din Potsdam, reședința Ceciliei

O perioadă de calm relativ pentru familia Cecilie și pentru Germania s-a sfârșit odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în septembrie 1939. Nepotul de frate al soțului Ceciliei, în vârstă de 24 de ani, Prințul Oskar, a murit la cinci zile după invazia Poloniei. Altă tragedie personală a avut loc când fiul ei Prințul Wilhelm care a luat parte la invazia Franței, a fost rănit în timpul luptelor în Valenciennes și a murit la spital la Nivelles la 26 mai 1940.^[4] Funerariile sale au avut loc la Potsdam la 28 mai.

Peste 50.000 de oameni s-au aliniat în drum spre locul de veci al Prințului. Rata imensă de participare și respectul pentru prințul care a murit ca un erou l-au înfuriat pe Adolf Hitler.^[5] Ca urmare nici un prinț din fostele dinastii germane nu a mai fost lăsat să servească pe front și în 1943 Hitler a ordonat ca toți să fie dați afară din forțele armate.^[5]

În 1941, fostul Kaiser Wilhelm al II-lea a murit. La vârsta de 55 de ani, soțul Ceciliei a devenit Șeful Casei de Hohenzollern.^[6] În timp ce în cadrul monarhiei acest lucru ar fi însemnat o schimbare mare pentru Cecilie și soțul ei, schimbarea era potențial periculoasă din cauza unui lider ce în ce mai paranoic al statului german nazist. Cecilie și soțul ei s-au retras la Castelul Oels pentru a trăi o viață liniștită, departe de pericolele de la Berlin. În februarie 1945, Cecilie a părăsit casa ei din Potsdam.

Cecilie a părăsit Crucea Roșie în februarie 1945 pentru sanatoriul dr. Paul Sotier (medicul personal al Kaiserului Wilhelm al II-lea) Fürstenhof la Bad Kissingen în Bavaria. La 20 septembrie 1946 ea a sărbătorit împlinirea vârstei de 60 de ani împreună cu soțul și copiii ei. Tragedia a lovit încă o dată la 8 aprilie 1950 când un alt fiu, Prințul Hubertus, a murit de apendicită.

La începutul anului 1951, sănătatea fostului Prinț Moștenitor s-a deteriorat și la 20 iulie el a murit. La brațul fiului ei, Prințul Louis Ferdinand, Cecilie și-a luat rămas bun definitiv de la soțul ei. Ea a rămas la Bad Kissingen până în 1952, când s-a mutat la un apartament din cartierul Frauenkopf din Stuttgart.

În 1952 au fost publicate memoriile Ceciliei, "Amintiri". Tragedia a lovit din nou, atunci când sora Ceciliei, regina-mamă daneză Alexandrine a murit la data de 28 decembrie a aceluiași an. La 3 ianuarie 1953 Cecilie a participat la înmormântarea ei la Catedrala Roskilde din Danemarca. Din acest moment, fosta Prințesă Moștenitoare germană nu s-a mai recuperat niciodată complet. A murit la 6 mai 1954, ziua când soțul ei ar fi împlinit 72 de ani dacă ar mai fi trăit. Înmormântarea a avut loc la 12 mai și rămășițele ei au fost îngropate lângă prințul moștenitor Wilhelm.

Ducesa Cecilie

Prințesă Moștenitoare a Germaniei, Prințesă Moștenitoare a Prusiei

Ducesa Cecilie ca Prințesă Moștenitoare a Prusiei, circa 1905 Părinți Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei  Frați și surori Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin  Căsătorită cu Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei Copii Prințul Wilhelm Prințul Louis Ferdinand Prințul Hubertus Prințul Friedrich Prințesa Alexandrine Prințesa Cecilie

* 1890: Rahel Bluwstein (Sela) (în ebraică רחל בלובשטיין născută Raia Rahel Bluwstein, 20 septembrie 1890,^[5]Saratov - 16 aprilie 1931 Tel Aviv) este o poetă ebraică, născută în Rusia și stabilită în Palestina, cunoscută adesea sub numele simplu de Rahel sau Poeta Rahel (Rahel hameșoreret - רחל המשוררת). Este considerată unul din cei mai însemnați poeți ai poeziei ebraice clasice reînnoite. În poeziile ei „presentimentul melancolic al sfârșitului se împletește cu înfiorarea în fața bucuriilor vieții, într-o imagine lirică de o mare simplitate și emoție” (Sebastian Costin).
Rahel s-a născut la Saratov, oraș rusesc, situat pe malurile Volgăi ca al 11-lea copil al comerciantului Isser-Leib Bluwstein (1841?-1923). Primii patru dintre copii proveneau din prima căsătorie a tatălui, care, după ce se văduvise, luase de soție pe Sofia, născută Mandelstamm, fiica rabinului Mandelstamm, care slujise în trecut la Riga, iar mai târziu ajunsese rabin șef al evreilor din Kievului. Uneori, s-a susținut că Rahel s-ar fi născut, de fapt, la Viatka, astăzi Kirov, în apropierea limitei siberiene. Acolo se așezase la început tatăl ei, după efectuarea lungului serviciu militar de 25 ani în armata țaristă. El își făcuse o anumită avere din comerțul de diamante și tranzacții de pământuri. Unchiul ei din partea mamei, dr. Max Mandelstamm , a fost cel dintâi evreu care a studiat medicina în Rusia, a devenit directorul spitalului oftalmologic din Kiev, a fost prieten al lui Binyamin Zeev Herzl și conducător al sionismului teritorialist din Rusia. Un frate al ei, Yaakov Bluwstein, lingvist cunoscător a 16 limbi ^[6],a fost activ în organizația sionistă din Poltava, în Ucraina, iar apoi în Palestina a întemeiat rețeaua de cămine culturale ebraice „Beit Haam” (Casa Poporului). Ulterior, Rahel s-a mutat cu părinții ei la Poltava, unde a urmat școala evreiască în limba rusă și un gimnaziu general. Când în 1906 a murit Sofia, tatăl lui Rahel s-a căsătorit a treia oară co o femeie, Mașa Naumova, pe care tânăra adolescentă nu a putut-o suferi.^[6] Pe la vârsta de 15 ani a început să scrie versuri în limba rusă. La 17 ani s-a mutat împreună cu sora ei, Shoshanna (1889-1965), la Kiev, la o soră mai mare, Liza. De acolo ele au plecat la Odessa unde Rahel a luat lecții de pictură.^[7] La Odessa ele au cunoscut multă lume din marea colectivitate evreiască locală, și au hotărât să plece odată cu alții în Țara lui Israel-Eretz Israel, aflată pe atunci sub dominație otomană.

Beit Broida, casa in care au locuit Rahel și surorile ei la Rehovot, în anii 1909-1910

La 19 ani, în anul 1909 Rahel a vizitat Țara Israelului, aflată in vremea aceea sub stăpânire otomană împreună cu una din surorile sale, Shoshana (1889-1965). Ele se aflau în drum spre Italia, unde aveau de gând să învețe artele și filozofia. În cele din urmă s-au decis sa rămână ca "pioniere" (halutzot) în Palestina, sa învețe ebraica și să contribuie la clădirea țării evreiești renăscute. Ele s-au așezat la Rehovot, care era pe atunci o așezare agricolă (moșava), și au muncit în livezi. Li s-a alăturat apoi încă o soră a lor, Bat Sheva, pianistă, și de atunci, casa în care au tras în acea perioadă, Beit Broida,devenită un veritabil salon cultural al localității ^[6] a fost poreclită „Turnul celor trei surori”. Atunci a avut poeta prima ei dragoste, cu un tânăr din așezare, Nakdeimon Altschuler. În anul 1910 s-a așezat în Palestina și tatăl lui Rahel. El a ales să locuiască în noua localitate Tel Aviv. Deoarece Rahel dorea să se dedice agriculturii, ea s-a mutat în anul 1911 la ferma școlară de fete „Havat haalamot”, pe care o întemeiase Hanna Meisel în așezarea Kineret, pe malul Lacului Kineret. Acolo ea i-a cunoscut pe conducătorii sioniști Berl Katznelson, fruntaș al social-democrației ebraice, și Aharon David Gordon, ideolog al unui socialism sionist de tip tolstoian, care a exercitat o mare influență asupra concepției ei despre viață. Acestuia din urmă, Rahel i-a dedicat cea dintâi poezie pe care a scris-o în limba ebraică „Halah nefesh” - "הלך נפש" („Stare de spirit”). La Kineret a cunoscut Rahel și pe Zalman Rubashov, care sub numele de Zalman Shazar avea mai târziu să devină cel de-al treilea președinte al Statului Israel. Cu el ea a avut o legătură romantică și i-a adresat și lui câteva din poezii, între care „Gan na'ul” în care îi reproșează străinului („Zar”, în ebraică „străin”, inițialele numelui Zalman Rubashov) ca nu e dispus să-i vină în ajutor.

מִי אַתָּה? מַדּוּעַ יָד מוּשֶׁטֶת לֹא פּוֹגֶשֶׁת יַד אָחוֹת? וְעֵינַיִם אַךְ תַּמְתֵּנָּה רֶגַע וְהִנֵּה שָׁפְלוּ כְּבָר נְבוֹכוֹת.

גַּן נָעוּל. לֹא שְׁבִיל אֵלָיו, לֹא דֶּרֶךְ. גַּן נָעוּל – אָדָם. הַאֵלֵךְ לִי? אוֹ אַכֶּה בַּסֶּלַע עַד זוֹב דָּם?

גַּן נָעוּל (לזר), אדר, תרפ"ח

În 1913 Rahel a părăsit Palestina pentru a studia agronomia la Universitatea Toulouse, în Franța, Acolo ea s-a îndrăgostit de Mihael Bernstein, inginer evreu, de care vorbește în poezia „Zemer nuggè” (Cântec trist) "התשמע קולי, רחוקי שלי?".(auzi-va glasul meu...?). De la el ea a învățat limba esperanto și o vreme obișnuia să insereze în scrisorile ei cuvinte din această limbă. Dupa ce a absolvit facultatea, nu a reușit să se întoarcă imediat în Palestina, din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. Între timp, ea a revenit în Rusia, unde a stat la niște rude și s-a întreținut din traduceri din literatura ebraică în rusă (de pildă creații de Bialik și Yaakov Fichman) de asemenea, ca și în Franța, a scris poezii în limba rusă. O vreme a predat lecții unor copii de refugiați evrei din Odessa. Se pare că în această perioadă de muncă asiduă și privațiuni, s-a infectat cu tuberculoză.

Căsuţa unde Rahel a locuit la Ierusalim, pe strada Haneviyim 64

Mormântul poetei Rahel în cimitirul din Kineret

Abia dupa sfârșitul războiului, în 1919, a izbutit să se întoarcă în Palestina, care intrase sub mandatul Marii Britanii, cu obiectivul întemeierii unui cămin național pentru poporul evreu. A sosit pe bordul vaporului „Ruslan” și, pentru o vreme ,s-a stabilit în micul colectiv de tip kibuț Dagania, nu departe de fosta ei așezare , Kineret. Avea intenția să lucreze ca expert agronom, dar starea sănătății nu i-a permis.^[6] S-a ocupat mai ales cu activități didactice și culturale. Dar la scurt timp după ce a venit a fost diagnosticată ca având tuberculoză, pe atunci boală incurabilă. La început medicul i-a atras atenția sa folosească veselă și tacâmuri separate, dar. în cele din urmă, Neputând ,din cauza fricii de contaminare ,să lucreze cu copiii, ea a fost exclusă din kibuț. Decizia nu a fost luata într-un forum oficial al kibuțului și i-a fost comunicată laconic de unul din membri: „Ești bolnavă, în timp ce noi suntem sănătoși. De aceea trebuie să pleci”. Majoritatea colegilor a preferat să meargă la lucru pe câmp, ca să evite luarea de rămas bun, fapt care a fost resimțit de poetă ca o grea jignire. Unii nu au știut de cele întâmplate și când au aflat, s-au rușinat de felul în care Rahel a fost izgonită. Ea a păstrat legătura cu unii din ei și mai târziu chiar a vizitat localitatea în câteva rânduri. Pentru un timp colegi din Degania au trimis-o pe Shifra Yarovski ca să o îngrijească.

Ea a încercat să predea cunostinte de agricultură la o școală de fete din Petah Tikva, apoi a locuit vreo patru ani la Ierusalim, între altele, la prieteni, precum și într-o căsuță albă în curtea casei lui William Holman Hunt, pe strada Haneviyim nr. 64. S-a întreținut cu mare greutate, din lecții de agricultură, și lecții particulare de ebraică și franceză. Rahel a încercat să-și caute leac pentru boală la un spital în Tzfat, apoi în 1925 s-a mutat la Tel Aviv. Restul zilelor și l-a petrecut la Tel Aviv, la început în casa fratelui ei mai mare Yaakov Bluwstein, pe care, însă,a fost nevoită s-o părăsească din cauza relațiilor încordate cu cumnata ei și din îngrijorare pentru sănătatea fetei acestora, Aviva.^[8] Ea a locuit în ultimii ani într-o căsuță pe strada Bograshov nr.5, aproape de Marea Mediterană. Anii 1925-1931 din viața ei au fost cei mai prolifici din punctul de vedere al creației poetice. Din cauza bolii nu putea să-și câștige decât cu greu existența, depinzând de o mică sumă anuală ce i-a lăsat tatăl ei la moartea sa în 1923, precum și de drepturile de autor pentru publicarea poeziilor ei în presa ebraică.

În cele din urmă, din cauza deteriorării stării ei fizice, la începutul lui aprilie 1931 a fost internată de prieteni într-un sanatoriu de tuberculoză la Ghedera. Cum nu s-a înregistrat nici o ameliorare și poeta a cerut să moară în casa ei la Tel Aviv, a fost transferată la 15 aprilie cu o trăsură trasă de cai la spitalul Hadassa din Tel Aviv, unde a murit a doua zi,la 16 aprilie,la vârsta de 41 ani.^[8] Potrivit dorinței ei, a fost înmormântată în cimitirul așezării Kineret, într-un loc de unde se vede Lacul Kineret, de care s-a simțit foarte legată sufletește.

În preajma ei au fost înmormântați câțiva din ideologii socialiști sioniști și din pionierii celui de al doilea și al treilea val de imigrație („aliya”). Alături de Rahel a fost înhumată cu multe decenii mai târziu și poeta și compozitoarea Naomi Shemer.

Rahel a început să compună versuri din copilărie în limba rusă, dar majoritatea creației ei literare a scris-o în ebraică. Cea mai mare parte a poeziilor le-a scris în ultimii șase ani de viață, adesea pe mici răvașe adresate prietenilor ei. În anul 1920 ziarul „Davar” i-a publicat prima ei poezie „Stare de suflet”. Ulterior majoritatea versurilor ei au fost publicate treptat, săptămânal, în acest ziar, și foarte curând au devenit populare în mediul evreiesc de pe tot cuprinsul Palestinei.

Rahel este cunoscută pentru stilul ei liric, scurtimea poeziilor ei și simplitatea revoluționară a tonului ei conversațional. Majoritatea versurilor ei au drept decor peisajele pastorale ale Țării Israelului. Multe din ele fac ecou sentimentelor ei de dor și de neîmplinire. In câteva din ele își exprimă regretul de a nu fi avut un copil propriu. Înzestrate cu o deosebită muzicalitate, un limbaj simplu și cu o profunzime a sentimentelor, poeziile lui Rahel trateaza adesea subiectul destinului, al dificultăților vieții și al morții. Poeziile ei de dragoste exprimă mai ales sentimente de singurătate, distanțare și dorul de persoana iubită. Uneori ating și tema asprimii vieții de muncitor al ogorului și de pionier al zidirii țării renăscute. Din unele creații, mai ușoare, nu lipsesc ironia și uneori chiar aspecte umoristice.

Scrisul lui Rahel a fost influențat de moștenirea spirituală a povestirilor biblice și de literatura și idealurile pionierilor sioniști din „al doilea val” de emigrație evreiască în Palestina. Uneori, poeta se identifică cu figuri feminine din Biblie, precum omonima ei Rahel din poveștile patriarhilor, și Mihal, soția regelui David. Se remarcă influența creativă asupra ei a imagismului francez și a acmeismului rus, al cărui principal reprezentant a fost Anna Ahmatova. Stilul lui Rahel reflecta aspirațiile acestui din urmă curent spre simplitatea limbajului, concizie, precizie.

Rahel a mai scris și o comedie într-un act intitulat „Satisfacție mintală”, care a fost jucată, dar nu a fost publicată în timpul vieții ei. Având drept temă viața la țară a pionierilor sioniști, ea a fost redescoperită și publicată recent într-un magazin literar.

Rahel Bluwstein

·         1893: S-a nascut Hans Scharoun, arhitect şi urbanist german, unul dintre cei mai importanţi arhitecţi germani, după cel de–al doilea război mondial, partizan al mişcării de avangardă (d.25.11.1972). Hans Scharoun este cel care a conceput cladirea Berlin Philharmonie

·         1896:  S-a nascut poetul, dramaturgul si ziaristul  român Scarlat Callimachi, descendent din familia de boieri moldoveni Callimachi. A fost redactor al revistei Punct (1924-1925). Scarlat Callimachi ( d.2 iunie 1975, Bucureşti) a fost descendent al  unor vechi răzeşi moldoveni  din neamu­l Calmăş, din zona Câmpulungului. Callimachi numără printre strămoşi câţiva care au jucat un rol im­portant în istoria Moldovei, patru dintre ei ocupând chiar tronul ţării: Grigore, Ioan, Alexandru şi Scarlat, acesta din urmă fiind creatorul Codului Callimachi,tipărit în 1812 şi rămas în vigoare, ca lege fundamentală, până la Unirea Principatelor Române. Bunicul scriitorului, Theodor, era văr cu Al I.  Cuza şi a fost învestit cu diferite demnităţi de către domnitor. Tatăl său, Alexandru, cărturar şi om politic, bun prieten cu N. Iorga, se retrage la moşia Stânceşti-Botoşani, loc în care îşi petrece copilăria şi Callimachi, sub atenta supraveghere a bunicii  sale Zenaida. Scarlat Calimachi  devine membru al Partidului Naţional Ţărănist Democrat, condus de N. Lupu, şi se lansează în gazetărie. Este director al „revistei de artă constructivistă” „Punct” (1924-1925), în paginile căreia semnau Şt. Roll, F. Brunea-Fox, F. Aderca, Marcel Iancu, I. Vinea şi Ilarie Voronca. Obiectivul declarat al publicaţiei viza găsirea unor forme noi de exprimare artistică şi contestarea literaturii conservator-paseiste. Împreună cu B. Fundoianu, Armând Pascal şi Sandu Elias, Callimachi întemeiază gruparea de teatru modern Insula, printre susţinători numărându-se şi soţia sa, actriţa Dida Solomon. Pe 2 iunie 1975, Sacarlat Callimachi moare si este inmormantat la Cimitirul Bellu din Bucuresti. „La răscruce de vremuri„, romanul publicat postum al Prinţului Roşu Scarlat Callimachi, este o frescă a societăţii româneşti din zona Moldovei, în anii tulburi de dinainte şi de după cel de-al doilea război mondial. Avand multe nuanţe autobiografice, este si povestea unui aristocrat moldovean sedus şi dezamăgit de credinţele comuniste.
Opere:

• Frunze, 1920
• Tăceri imobile, 1921 (copertă și ilustrații de Dall Zamphiropol)
• Alb și negru, 1927
• Erotice, 1933
• Octombrie 1917, Colecția Orizont, București, 1946 (cu un portret și două desene de Aurel Mărculescu)
• Căderea Babilonului, E.S.P.L.A., București, 1956
• Un călător prin U.R.S.S., Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1960
• Ritmuri de clopote, Editura pentru Literatură, București, 1968

·         1902    - S-a născut scriitorul Cesare Zavattini; a scris mai multe scenarii, în special pentru regizorul Vittorio de Sica, pentru filme precum: „ Căsătorie în stil italian ”, „ Acoperişul ” (m. 13 octombrie 1989)

·         1908: Adalbert Boroș, preot romano-catolic român (d. 2003)
* 1910: Tașcu Gheorghiu (n. 20 septembrie 1910, Constanța - m. 17/18 septembrie 1981) a fost un traducător, poet și grafician român. A fondat împreună cu Virgil Teodorescu și Mircea Pavelescu revista de factură avangardistă Liceu în 1932. A publicat un singur text în timpul vieții, neavând la activ niciun volum.

A tradus din autori precum Lautréamont, Guillaume Apollinaire, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Shakespeare etc.

·         1917: Fernando Rey (n. Fernando Casado D'Arambillet, 20 septembrie 1917 — d. 9 martie 1994) a fost un actor spaniol de film.
Filmografie - selectiv:

• 1961 Viridiana, regia Luis Buñuel
• 1970 Companeros
• 1971 Filiera (The French Connection), regia William Friedkin
• 1971 The Light at the Edge of the World
• 1972 Farmecul discret al burgheziei
• 1973 High Crime
• 1975 Filiera franceză (French Connection II), regia John Frankenheimer
• 1976 Cadavre de lux (Cadaveri eccellenti), regia Francesco Rosi
• 1977 That Obscure Object of Desire
• 1977 The Assignment
• 1981 The Lady of the Camellias
• 1984 The Hit
• 1985 Black Arrow
• 1994 On the Far Side of the Tunnel

Fernando Rey

Rey în Filiera franceză Căsătorit cu Mabel Karr[*] (1960–9 martie 1994)

* 1917: bdulio Jacinto Muiños Varela (pronunție în spaniolă: /oβˈðuljo βaˈɾela/; 20 septembrie 1917 — 2 august 1996) a fost un fotbalist uruguayan. A fost căpitanul echipei naționale de fotbal a Uruguayului care a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal din 1950.

·         1924 - S-a născut Gogi Grant (Audrey Brown), cântăreaţă americană.
* 1933: Dennis Sydney Viollet (n. 20 septembrie 1933 în Manchester – d. 6 martie 1999) a fost un fotbalist englez. Viollet a semnat cu Manchester United pe 1 septembrie 1949

·         1934:  S-a nascut actorul roman de comedie Marian Hudac ; (teatru: „Ondine”, „Bădăranii”, „Coana Chiriţa”); (d.29.01.1996). Marian Hudac (n. 20 septembrie 1934 – d. 29 ianuarie 1996) a fost un renumit actor de comedie român.
I s-a acordat medalia Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru merite în domeniul artei dramatice”

·         1934: S-a nascut Sophia Loren, actrita italianca, nascuta in Roma, sex simbol al anilor ’50 si ’60. Pe numele real Sofia Scicolone, vedeta a fost copilul nelegitim al lui Ricardo si Romilda. Copilaria actritei nu a fost prea fericita, familia ei fiind una extrem de saraca.  In adolescenta, trasaturile fizice deosebite au ajutat-o sa devina model. A fost remarcata apoi de regizorul Carlo Ponti, cu care a semnat un contract si care, ulterior, i-a devenit sot.  S-a impus pe plan international dupa ce a castigat, in 1961, un Oscar pentru rolul din “La Ciociara”. A jucat in numeroase productii, in cele mai multe avandu-l ca partener pe Marcello Mastroianni, care era favoritul ei. 
Rolurile sale din filme ca “Milionarii”, “Casatorie in stil italian” ori “Omul de la Mancha” sunt considerate memorabile. In 1979, actrita si-a publicat autobiografia – “Sophia Loren: Living and Loving” – scrisa impreuna cu A. E. Hotchner. Cartea a fost ecranizata cu titlul “Sophia Loren. Povestea proprie”, cu vedeta in dublu rol: al ei si al mamei.  De-a lungul carierei sale de aproape 50 de ani, actrita a jucat in peste 100 de filme. Academia Americana de Film a rasplatit-o cu un premiu Oscar pentru intreaga activitate. 

Fiică ilegitimă a inginerului Riccardo Scicolone și a profesoarei de pian Romilda Villani (1910–1991), Sofia s-a născut la Clinica Regina Margherita din Roma, Italia.^[1][2] Nu după mult timp se mută împreună cu mama de la Roma la Pozzuoli, nu departe de orașul Napoli,^[3] loc unde își petrece copilăria și parte din adolescență în timpul războiului, în condiții economice precare.

La 15 ani a plecat la Roma în căutarea succesului, tot împreună cu mama sa care, în 1932, câștigase un concurs ca sosie a Gretei Garbo. A debutat în filmul Quo Vadis?. A participat la mai multe concursuri de frumusețe printre care și Miss Italia în 1950 (unde a câștigat titlul de Miss Eleganza, titlu creat special pentru ea).

A pozat pentru mai multe photonovels și a participat la mai multe filme în roluri marginale care puțin câte puțin o făceau să iasă în evidență, acestea fiind axate mai mult pe calitățile sale estetice. Într-un singur an au fost aproximativ 15 filme în genericul cărora ea a apărut atât cu numele de Sofia Scicolone cât și cu pseudonimul de Sofia Lazzaro.

Joacă în filmul lui Giovanni Roccardi, Africa sotto i mari (1953) unde tânăra Sofia îl întâlnește pe cel care va deveni apoi soțul său, producătorul Carlo Ponti, care a rămas impresionat de potențialul său și i-a oferit un contract pe șapte ani.

Cu Carlo Ponti s-a căsătorit de două ori, prima dată în septembrie 1957, dar, din moment ce, în acea perioadă, divorțul nu era legal în Italia și astfel cuplul risca să fie acuzat de concubinaj (Loren) și de bigamie (Ponti), cei doi au emigrat în Franța unde au devenit cetățeni francezi și Ponti a putut să divorțeze de soția lui, Giuliana Fiastri, și s-au căsătorit pe data de 9 aprilie 1966 la Sevres (Franța).

La început jucase în filme ca: Carosello napoletano (1953), L'oro di Napoli (1954) și La bella mugnaia (1955).

Apariția ei pe coperta celebrei reviste Life Magazine în 1955 marchează începutul carierei internaționale, datorită frumuseții sale (care nu a amenințat să umbrească aspectul artistic) precum și a talentului său înnăscut de actriță.

Începând cu 1956 interpretează și în limba engleză producțiile filmate în SUA.

În timp, se va afirma din ce în ce mai mult ca o adevărată diva a cinematografiei italiene în lume; definitiva consacrare ca actriță va veni cu Premiul Oscar câștigat în 1961 pentru interpretarea din filmul său simbol La ciociara de Vittorio De Sica într-un rol care fusese refuzat de Anna Magnani.

Împărțită între Italia și Hollywood, joacă în numeroase filme de succes alături de cele mai mari staruri mondiale, filme conduse de regizori ca: Vittorio De Sica, Mario Monicelli, Ettore Scola, Dino Risi, Mario Camerini, Charlie Chaplin, Sidney Lumet, George Cukor, Michael Curtiz, Anthony Mann și André Cayatte. Interpretează roluri în opt filme regizate de Vittorio De Sica, adeseori alături de actorul Marcello Mastroianni.

Nicio actriță italiană n-a ajuns vreodată la o asemenea popularitate internațională. Fericirii aduse de succesul profesional i se adaugă cea a maternității când se nasc cei doi fii Carlo Jr. în 1968 și Edoardo în 1973.

În 1982 în urma vechilor probleme cu fiscul italian, este acuzată de evaziune fiscală și închisă timp de 17 zile în penitenciarul din Caserta. Responsabilitatea evaziunii fiscale a fost atribuită apoi impresarului său, dar nu i-a fost ușor să remedieze proasta publicitate create în fața opiniei publice italiene.

În anii 80' s-a ocupat aproape numai de participarea la producții TV: Sophia: Her Own Story film autobiografic pentru televiziunea americană după romanul omonim, Madre coraggio (1986), Mamma Lucia și remake-ul filmului La ciociara (1988) de Dino Risi: singura excepție a fost filmul Qualcosa di biondo (1984) în care joacă alături de fiul său Edoardo.

În 1994 Robert Altman a dorit-o în distribuția filmului său Prêt à porter.

În anul următor a fost partenera lui Jack Lemmon și Walter Matthau în That's amore - Due improbabili seduttori, iar în 1997 a interpretat rolul de mamă a unui băiat evreu care voia să devină comunist, în filmul Soleil de Roger Hanin.

În 2002 a jucat în Cuori estranei, condus de fiul său Edoardo Ponti, iar în 2004 a jucat în filmul Peperoni ripieni e pesci în faccia de Lina Wertmulle. Dar cel mai mare succes îl va avea în serialul TV Francesca e Nunziata (2001)' iar în 2004 joacă alături de Sabrina Ferilli în La terra del ritorno.

În 2006 a pozat pentru Calendario Pirelli 2007.

În februarie 2007 iese filmul Saturno Contro de Ferzan Ozpetek, coloana sonoră a filmului fiind melodia Zoo be zoo be zoo interpretată de Sophia.

În februarie 2009, în noaptea decernării Oscarului, a înmânat lui Kate Winslet, râvnita statuetă la categoria Cea mai bună actriță în rol principal. În același an, după o absență destul de mare din lumea cinematografiei, este invitată de Rob Marshall pentru a o interpreta pe mama protagonistului în Nine, omagiu muzical 8½ de Fellini.

În 2010 se reîntoarce în lumina reflectoarelor și devine protagonista miniseriei La mia casa è piena di specchi , inspirată din cartea autobiografică a surorii sale Maria Silicone. Sophia o interpretează pe mama sa, Romilda.

Sophia Sun

Sophia Loren în 2014 Părinți Ricardo Scicolone Romilda Villani Frați și surori Anna Maria Villani Scicolone[*]  Căsătorită cu Carlo Ponti, Sr. (c. 1957–62, anulată; 1966–2007, decesul lui) Copii Carlo Ponti, Jr., Edoardo Ponti

• 

  Sophia Loren în filmul Five Miles to Midnight, 1962
 
• 

  Sophia Loren, fotografiată în 1986
 
• 

  Sophia Loren la Londra în 2009

* 1937: Spencer C. Tucker (n. 20 septembrie 1937, Buffalo, SUA) este un profesor universitar pensionat, bursier Fulbright și autor multipremiat de lucrări de istorie militară. A predat timp de 30 ani istoria la Texas Christian University și a condus timp de șase ani catedra John Biggs de Istorie Militară de la Institutul Militar din Virginia.

Tucker a absolvit Institutul Militar din Virginia, obținând licența în istorie în 1959.^[1][3] El a câștigat o bursă Fulbright, pe care a folosit-o pentru a studia la Universitatea din Bordeaux, Franța în perioada 1959-1960.^[1] Tucker a obținut o diplomă de master (1962) și titlul de doctor (1966) în istorie europeană modernă la Universitatea Carolinei de Nord de la Chapel Hill.^[1][3] În perioada 1965-1967, în timpul Războiului din Vietnam,^[4] Tucker a fost căpitan în Armata SUA și a servit ca analist de informații în cadrul Oficiului adjunctului șefului Marelui Stat Major însărcinat cu activitatea de informații.^[1][3][4]

Tucker a predat istoria la Texas Christian University timp de treizeci de ani, din 1967 până în 1997;^[1][5] din 1992 până la plecarea sa în 1997, el a fost președinte al departamentului de istorie.^[1][6] Tucker a deținut apoi funcția de șef al catedrei John Biggs de istorie militară la Institutul Militar din Virginia din 1997 până în 2003^[5][7] înainte de a se pensiona. În calitate de profesor la un institut militar, Tucker a avut gradul de colonel.^[8] Tucker este acum Senior Fellow în istorie militară pentru ABC-CLIO.^[9] El este, de asemenea, editor al unei serii de monografii referitoare la bătăliile decisive ale secolului al XX-lea pentru Indiana University Press, coordonând apariția a 21 de cărți până în 2014.

Tucker a fost ani de zile un membru activ al Societății de Istorie Militară și al Societății Nord-Americane de Istorie Oceanică.

Tucker locuiește în Lexington, Virginia, împreună cu soția sa, Dr. Beverly Tucker, tot scriitoare și ea, și cu câinele teckel Sophie.

·         1940 - S-a născut Richard Stephens, chitarist britanic (String-A-Longs).
* 1946: Laura Lavric (n. 20 septembrie 1946, satul Costișa, comuna Frătăuții Noi, județul Rădăuți, acum județul Suceava) este o solistă de muzică populară din Bucovina. A participat la nenumărate evenimente și emisiuni (Tezaur folcloric, O vedetă… populară, Teo etc.). Titlurile câtorva creații muzicale ale Laurei Lavric:

• Tare-mi place ca să joc
• Joacă, bădiță, cu foc
• Vai de omul cel sărac
• Struguraș mustos
• La bătută, măi băieți

Discografie:

• S-o dat o veste asară (lansat în 2005). Muzică si versuri: folclor, Producător: Roton, Voce: Laura Lavric, Orchestra: Rapsozii Botoșanilor

• S-o dat o veste asară (lansat în 2002). Muzică si versuri: folclor, Producător: RBA, Voce: Laura Lavric, Orchestra: Ciprian Porumbescu din Suceava

• Hai la sârbă moldoveni (lansat în 2000). Muzică si versuri: folclor, Producător: RBA, Voce: Laura Lavric, Orchestra: Ciprian Porumbescu din Suceava

·         1946 - S-a născut Mick Rogers, chitarist şi vocalist britanic (Manfred Mann's Earthbound).
* 1948: Dan Grigore Adamescu (n. 20 septembrie 1948, Râmnicu Vâlcea, România – d. 24 ianuarie 2017, București, România) a fost un controversat^[1] om de afaceri român.^[2] A deținut companiile Astra Asigurări, AXA Life Insurance, Unirea Shopping Center, Medien Holding (trustul care deține ziarul România Liberă) și FC Oțelul Galați prin intermediul companiei The Nova Group.^[3] De asemenea, a deținut acțiuni la Baumeister (construcții), Mega Construct (energie), City Business Center, Modern Business Center (imobiliare), Rex^[4][5], InterContinental și Pullman (industria hotelieră) și MegaVision (retail electrocasnice)^[6].

Tatăl său a fost procuror militar.^[7]

La 27 mai 2016 a fost condamnat definitiv la 4 ani și 4 luni închisoare cu executare, într-un dosar de corupție privind soluții favorabile în dosare de insolvență

* 1948: Frank Richard George Lampard (n. 20 septembrie 1948) este un fost fotbalist englez care juca pe postul de fundaș stânga. El a petrecut cea mai mare parte a carierei sale la West Ham United și o scurtă perioadă a jucat la Southend United. A fost selecționat de două ori la echipa națională de fotbal a Angliei.

·         1949: S-a nascut Chuck si John Panozzo, muzicieni americani, membri in trupa Styx 

·         1949 - S-a născut Joe Leeway, clăpar şi vocalist britanic (Thompson Twins).

·         1950: Filonaș Chiș, politician român
* 1950: Dorel Covaci (n. 20 septembrie 1950) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.
* 1952: Ileana Ciuculete (n. 20 septembrie 1952,^[1] Gubaucea, Vela, Dolj, România – d. 14 martie 2017, București, România) a fost o interpretă română de muzică populară din zona Olteniei. În întreaga ei carieră a înregistrat 30 de discuri și a fost premiată în România cu 3 discuri de aur și un disc de platină, iar în Serbia cu 1 disc de aur.

A murit în 2017^[2] de o ciroză hepatică dezvoltată dintr-o hepatită C netratată la timp

Discografie:

1975 - De ce-i lăsat dorul dor - cu Valeriu Sfetcu 1977 - M-am născut la Vânju-Mare - cu Valeriu Sfetcu 1979 - Primăvara-nfloare dorul - cu Valeriu Sfetcu 1981 - Într-o zi de mai cu soare 1983 - Cântece de voie bună - cu Valeriu Sfetcu 1984 - Tinerețe nu pleca 1985 - Autografe muzicale - cu alți interpreți 1985 - Vorbește lumea vorbește 1987 - Puiul meu de-atâta vreme 1988 - Bobocel de trandafir 1989 - Eu le-am spus ochilor mei 1991 - Melodii îndrăgite - cu Aurel Ciuculete 1992 - Vorbesc dușmanii de mine 1993 - Scoate țigancă ghiocul 1994 - Într-o seară de Crăciun - cu Cristian Ciuculete * 1954: Mihail Manoli (n. 20 septembrie 1954, Valea Mare, Ungheni)[1] este un economist din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de ministru al finanțelor (21 decembrie 1999 - 26 februarie 2002).

1996 - Neicuță din Calafat 1997 - N-aș zice că nu mi-e bine 1998 - Best of 1999 - Asta sunt, n-aveți ce-mi face 2000 - Sunt muiere iubăreață 2001 - Am venit cu drag la voi 2002 - Hai bărbate taci, taci, taci 2003 - Cântă nașa cu fina 2004 - Ciupe neică binișor 2005 - Ciorba de curcan 2006 - Prost ai fi dacă mă crezi 2007 - Didu lidu 2009 - Banii, banii se câștigă 2011 - Pân` la tine mândro la sălaș 2013 - Din Timoc la Chișinău

·         1957: S-a nascut Allanah Currie, component in formatia Thomson Twins 
* 1958: Vasile Chirtoca (n. 20 septembrie, 1958, Ghidirim (transliterat Hîderîm), raionul Kotovsk) - om de afaceri moldovean, filantrop, maestru în sport (box), președinte al Federației de Box din Moldova, membru al Consiliului Național al Confederației Patronatelor din Republica Moldova. A intrat în top-10 cei mai de succes oameni de afaceri din Moldova

Vasile Chirtoca

Vasile Chirtoca

* 1958: Ghassan Massoud (غسّان مسعود; n. 20 septembrie 1958) este un actor și producător de filme sirian. Este cunoscut în Occident pentru rolul său ca Saladin, conducătorul musulman din producția lui Ridley Scott din 2005 - Kingdom of Heaven.

Massoud a jucat și rolul "Sheikh"-ului din filmul turcesc "Kurtlar Vadisi: Irak" (Valea lupilor: Irak), și corsarul Ammand în Pirates of the Caribbean: At World's End.^[1] Massoud a refuzat un rol în filmul Syriana, susținând că se teme că filmul ar fi anti-arab.^[1] Massoud a menționat, de asemenea, îngrijorări în ceea ce privește situația politică a țării sale și a regiunii mai largi în decizia sa. Mai târziu a spus că își regretă decizia după ce a văzut filmul terminat.^[2] Massoud este cunoscut în Siria pentru apariția sa în multe filme siriene, pentru că a scris și regizat piesa de teatru Diplomasiyyoun, și pentru că a făcut parte din sezonul 2002 al Teatrului Național din Ministerul Sirian de Cultură.

A apărut în miniseria televizată Imnul Ploii, și în opera lui Haytham Hakky, Memories of the Forthcoming Age. Pe scena siriană a fost actor în Miss Julie a lui August Strindberg. Recent, a apărut ca personaj principal - companionul profetului Muhammad, Abu Bakr în serialul Farouk Omar, difuzat de MBC.

Massoud a fost născut în Damasc. Este însurat, are o fată și un baiat și preda teatru atât la Școala de teatru și muzică din Damasc, cât și la Institutul superior pentru arte dramatice.

Filmografie:

• Colors of the Crusade (2006)
• Creative Accuracy: The Scholars Speak (2006)
• The Path to Redemption (2006)
• Kingdom of Heaven (2005)
• Kingdom of Hope: The Making of 'Kingdom of Heaven' (2005)

Ghassan Massoud غسّان مسعود

Ghassan Massoud, 2003

·         1960 - S-a născut David Hemmingway, baterist britanic (Housemartins).
* 1961: Šarūnas Birutis (n. 20 septembrie 1961 la Šiauliai) este un om politic lituanian, membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Lituaniei.
* 1961: Erwin Koeman (Pronunție în olandeză: /ˈɛrʋɪn ˈkumɑn/; n. 20 septembrie 1961, Zaandam, Olanda) este un antrenor de fotbal și și fost fotbalist olandez. Este fiul fostului internațional olandez Martin Koeman. Are un frate mai tânăr, Ronald Koeman, și el fost internațional. Toată familia Koeman a jucat în Eredivisie pentru Groningen. Fiul lui Koeman, Len, este la rândul lui fotbalist la echipa de juniori Helmond Sport.
* 1964: Attila László (n. 20 septembrie 1964, Cluj, Republica Populară Română) este un senator român, ales în 2012.

·         1966 - s-a nascut Nuno Bettencourt - Extreme.

·         1968 - s-a nascut Ben Shepherd - Soundgarden.

·         1969: Richard Witschge (n. 20 septembrie 1969) este un fost fotbalist olandez.

·         1971: Henrik Edward Larsson, MBE (pronunțat în suedeză [ˈhɛnrɪk ˈlɑːʂɔn]; n. 20 septembrie 1971, Helsingborg, Scania, Suedia) este un fost jucător suedez de fotbal, acum antrenor al echipei suedeze Falkenbergs FF.

·         1972: Victor Ponta, politician român, fost prim-ministru al României
* 1974: Karina Borisovna Aznavurian (rusă Карина Борисовна Азнавурян; n. 20 septembrie 1974, Baku) este o fostă scrimeră rusă specializată pe spadă, laureată cu aur olimpic pe echipe la Sydney 2000 și la Atena 2004. A fost și campioană mondială în 2003 și campioană europeană în 2004, tot pe echipe.
* 1976: Dragoș Vlad-Neagu (n. 10 septembrie 1976, București, România), cunoscut ca Caddillac, prescurtat la Caddy, Daddy Caddy sau ca Klax 187 este un rapper român și totodată component al trupei de hip-hop, B.U.G. Mafia.
În 1993 formează împreună cu Doom (astăzi Tataee) trupa Black UnderGround (astăzi BUG Mafia), sub numele de scenă Klax 187. 187 vine de la codul folosit de polițiștii americani pentru crime. În 1996 își schimbă numele în Daddy Caddy.
Pe data de 4 mai 2010, la ora 23:50, se naște Neagu Alexandru Ștefan, primul copil al lui Dragoș.

Caddy

De la stânga la dreapta: Caddy, Tataee, Uzzi

* 1977: Marian Alexandru (n. 20 septembrie 1977, București) este un fost fotbalist român.
* 1979: Ahn Jae-mo (n. 20 septembrie 1979) este un actor și cântăreț sud-coreean.
* 1980: Robert Koren, (n. 20 septembrie 1980) este un jucător de fotbal sloven, care joacă pentru Slovenia. În acest moment joacă pentru echipa australiană Melbourne City.
* 1981: Siegfried Mureșan (n. 20 septembrie 1981, Hunedoara, România)^[1] este un economist și om politic român^[2], deputat european din partea Grupului PPE și membru al Partidului Național Liberal^[3]. Începând din luna ianuarie 2015, deține și funcția de purtător de cuvânt al Partidului Popular European
* 1983: Miranda Tatari (n. 20 septembrie 1983, în Koprivnica) este o handbalistă croată care joacă pentru clubul RK Podravka Vegeta și echipa națională a Croației pe postul de coordonator de joc. Ea a participat la Campionatul Mondial din 2011,^[2] găzduit de Brazilia, și la Olimpiada din 2012,^[3] de la Londra.
* 1987: Sagiv Cohen (Ebraică: שגיב כהן‎; n. 20 septembrie 1987, Rosh Ha'Ayin) este un fotbalist israelian, care evoluează pe postul de fundaș dreapta la clubul din țara sa natală, Hapoel Petah Tikva.
* 1988: Khabib Nurmagomedov (n. 20 septembrie 1988) este un luptător de arte marțiale mixte de origine rusă. Momentan este Campion UFC la categoria ușoară.
* 1992: Peter Prevc (n. 20 septembrie 1992, Kranj, Slovenia) este un săritor cu schiurile sloven care concurează la nivel de Cupă Mondială.
* 1993: Julian Draxler (n. 20 septembrie 1993) este un fotbalist german care evoluează la clubul Paris Saint-Germain și la echipa națională de fotbal a Germaniei pe postul de mijlocaș.

Decese

·         1246: A murit Sfântul Mihail din Cernigov (Mihail Vsevolodovici), (nascut c. 1185), prinţ rus din  dinastia Rurik. A  fost domn al Kievului (1236-1240, 1240, 1241-1243) şi, de asemenea, a stapanit Pereiaslavl (1206),  Novgorod-Seversk (1219-1226),  Chernigov (1223-1235, 1242 -1246),  Novgorod (1225-1226, 1229-1230), şi Halici (1235-1236), fiind unul dintre cei mai puternici cnezi rusi in momentul marii invazii tatare. La începuturile secolului al XIII – lea (1232) hoardele tătare ale hanului Batu, profitând de îndelungatele rivalităţi dintre cnejii ruşi, s-au revărsat din adâncurile Asiei Centrale în câmpia rusă, distrugând şi tâlhărind totul în drumul lor. În 1240 au ocupat şi Kievul si  faimoasa Lavră a Peşterilor.
În faţa nestăvilitului avânt al tătarilor, cneazul de Cernigov şi Kiev – Mihail, ca şi mulţi alţi cneji, a fugit împreună cu boierul său credincios Teodor, lăsându-şi ţara pustiirii. Dar pentru această lipsă de curaj şi de nădejde în Dumnezeu s-a pocăit curând.
După pustiirea groaznică a pământului, Batu a permis principilor ruşi să se întoarcă în cnezatele lor cu condiţia să fie vasalii lui şi a pretins să i se înfăţişeze ca să-i jure supunere. Mihail i-a adus la cunoştinţă boierului Teodor hotărârea sa de a-L mărturisi pe Hristos cu sângele său, iar credinciosul său boier i-a făgăduit că nu-l va părăsi nici în moarte. Ajungând în tabăra Hoardei de Aur,  au acceptat să declare supunere faţă de Batu ca rege pământesc, însă au refuzat să treacă prin foc şi să se închine soarelui, potrivit tipicului pirolatru al tătarilor (pirolatria – adorarea focului; zoroastrism). Mihail  a devenit  martir  dupa ce a fost ucis de tatari  atunci cand a refuzat sa renunte  la credinţa creştină.  El şi boierul Fedor ( Teodor) au fost torturaţi şi decapitati  de către tătari, iar trupurile lor au fost aruncate  câinilor, ca să le sfârtece. Însă creştinii le-au luat pe ascuns şi le-au îngropat crestineste. În 1774, au fost aduse în biserica Arhanghelilor din Moscova, unde se păstrează până astăzi.

·         1590: A murit compozitorul renascentist italian Lodovico Agostini ; (n. 1534).
* 1804: Pierre François André Méchain (n. 16 august 1744, Laon, Franța – d. 20 septembrie 1804, Castellón de la Plana, Spania) a fost un astronom francez, care împreună cu prietenul său Charles Messier, a lucrat la un catalog celebru de nebuloase, Catalogul Messier.

Între 1800-1804, Pierre Méchain a fost director al Observatorului din Paris.

Pierre François André Méchain, fiu al arhitectului Pierre François Méchain, s-a născut la data de 16 august 1744, în orașul Laon din Franța. S-a dovedit dotat la matematici și la fizică, dar a trebuit să-și abandoneze studiile din lipsă de bani. Talentul său în astronomie a fost remarcat de Joseph Jérôme Lefrançois de Lalande (1732-1807) care i-a devenit prieten și care l-a angajat ca asistent. A legat prietenie și cu Charles Messier în 1774.

La 4 noiembrie 1777, s-a căsătorit cu Barbe-Thérèse Marjou, care i-a dăruit doi băieți și o fată. A fost primit în Academia de Științe în 1782.

A devenit redactor și redactor șef al publicației Connaissance des temps (în română: „Cunoașterea timpului”) în 1788 și a îndeplinit o misiune geodezică între 1792 și 1795, an în care a intrat în Bureau des longitudes (în română: „Biroul longitudinilor”).

Unul dintre fiii săi, Jérôme Isaac Méchain, a devenit astronom, ca și tatăl său.

La Paris (în arondismentul XIV) o stradă, iar în localitatea natală, Laon, un liceu îi poartă numele în onoarea sa.

Pierre Méchain este cunoscut mai cu seamă pentru că a descoperit o mare parte din obiectele din Catalogul Messier. Între 1779 și 1782, el a descoperit nu mai puțin de 29 de obiecte ale căror poziții le-a indicat lui Charles Messier, care le-a inclus în catalogul său. Méchain a descoperit două comete în 1781 cărora le-a determinat orbitele mulțumită cunoștințelor sale de matematică. În 1781 și 1799, el a descoperit nu mai puțin de șapte comete.

Împreună cu Jean-Baptiste Delambre, a efectuat măsurarea arcului de meridian Dunkerque-Barcelona, cu scopul de a determina precis metrul, dar a refuzat să-și comunice rezultatele măsurărilor din cauza unei anomalii de 3 secunde de arc, care l-a obsedat până la moarte. De altfel, s-a întors în Spania, pentru a reface măsurătorile, unde a murit de febră galbenă.

Pierre Méchain

Pierre Méchain

·         1863    - A încetat din viaţă filologul si scriitorul german Jakob Grimm, fondatorul filologiei germane (n. 4 ianuarie1785)

·         1898    - A încetat din viaţă Theodor Fontane, prozator şi poet, unul dintre întemeietorii romanului realist german („Effi Briest”, „ Adultera ”) (n. 30 decembrie 1819)
* 1909: Achille Lemot (n. 31 decembrie 1846, Reims - d. 20 septembrie 1909, Asnières-sur-Seine (Hauts-de-Seine) a fost un ilustrator și caricaturist francez, cunoscut și sub pseudonimele Uzès sau Lilio1.

Achille Lemot

·         1909    - A încetat din viaţă poetul Gheorghe din Moldova (Gheorghe Kernbach), a făcut parte din grupul de literaţi apropiaţi lui B.P. Haşdeu care a început redactarea primului dicţionar etimologic al limbii române. (n. 1863)

·         1915: Ioan Micu Moldovan (numit și Moldovănuț) (n. 13 iunie 1833, Varfalău - d. 20 septembrie 1915, Blaj) a fost un istoric, teolog, folclorist, filolog și pedagog român, canonic greco-catolic, membru titular al Academiei Române.

S-a născut în satul Varfalău (azi Moldovenești), la vest de Turda, dintr-o familie de țărani români (numele părinților fiind Dochia-Domițiana și Vasile Moldovan). A efectuat studii de istorie și de teologie, ca elev și continuator al lui Timotei Cipariu. Profesor de teologie la Seminarul Greco-Catolic din Blaj, a publicat numeroase lucrări istorice. A deținut funcția de președinte al Societății Astra între anii 1894-1901 (după decesul lui Gheorghe Barițiu). În anul 1895 a fost ales membru activ al Academiei Române din București.

A primit Medalia „Bene Merenti”^[1] (aprilie 1905).

În memoria lui Ioan Micu Moldovan, satul Varfalău a fost redenumit in perioada interbelică în Moldovenești (nume păstrat până astăzi).

Lucrări:

• Actele sinodali ale Baserecei Române de Alba Julia și Făgărașiu (1869-1872)
• Dicțiunarelu latinu românu pentru începetori (1864)
• Lecțiunariu latin pentru a doua clasă gimnazială (1864)
• Scrisoare adresată probabil lui Matei Eminescu (1899)
• Geografia Ardealului: pentru școlele poporali (1866)
• Istoria Ardealului (1877)
  • Istoria Patriei (edițiile următoare)
• Dicționarul român-latin

Ioan Micu Moldovan

Canonicul Ioan Micu Moldovan

·         1920: Teodor Teodorescu, compozitor român (n. 1876)
* 1946: Mitiță Constantinescu (nume oficial Dumitru Constantinescu; n 20 octombrie 1890, București - d. 20 septembrie 1946) a fost un economist român și politician liberal, ministru de finanțe al României între anii 1939-1940, guvernator al Băncii Naționale a României, în perioada 23 septembrie 1935-17 septembrie 1940

În 1918 este numit șef de cabinet în Ministerul de Industrie și Comerț. În perioada 1922-1926 a fost secretar general la Ministerul de Agricultură și Domenii, iar în anii 1927-1933 este deputat de Hunedoara al PNL. Pe lângă numeroase alte funcții, în perioada 1935-1940, a fost Guvernator al Băncii Naționale; a organizat, coordonat și condus o serie de comisii de cercetări în domeniile economic și financiar, a înființat un sistem de documentare și informare bine fundamentat care monitoriza noutațile economice și financiare care apăreau în viața economică internă și internațională. Numirea sa ca ministru de finanțe, la 3 februarie 1939, coincide cu introducerea numelui său în "Biographical Encyclopedia of the World".^[2][1]

A fost membru de onoare al Academiei de Științe din România începând cu 28 mai 1938.^[3]

În ianuarie 1946, sub conducerea lui Mitiță Constantinescu, s-a constituit Partidul Național Popular

Studiile și concepțiile lui Mitiță Constantinescu s-au axat pe problema dezechilibrelor economiei românești, propunând o serie de soluții de natură tehnocratic-dirijistă. A elaborat teoria economică a dublei industrializări care, în viziunea sa, se referea la producția industrială de bunuri pentru înlocuirea importurilor și pentru crearea produselor destinate exportului. Potrivit concepției lui Constantinescu, planul de refacere economică a României în perioada interbelică cuprindea două secțiuni: Planul politicii comerciale externe și Planul de reorganizare a producției naționale. El susține ideea industrializării și elaborează un program de anvergură destinat creării unui complex industrial național, menit să corecteze anomaliile de structură și să țină seama de interesele majore ale țării. În condițiile concret istorice în care evolua economia mondială și cea românească în perioada interbelică, M. Constantinescu susține, ca de altfel toți promotorii industrializării țării, politica protecționistă.

Principalele lucrări

• Evoluția proprietății rurale și reforma agrară în România

Studiul analizează problema agrară din România și efectele reformei din anul 1921. Autorul plasează problema agrară în prim-planul evoluției economice și sociale a României, în contextul în care agricultura era sectorul dominant al economiei naționale. Mitiță Constantinescu explică necesitatea restructurării sistemului agrar românesc, prin evidențierea fenomenelor, a contradicțiilor și a dezechilibrelor existente în domeniul proprietății și producției agricole, analizând efectele lor negative, cu repercusiuni asupra întregii economii naționale.

• Contribuțiuni la problema materiilor prime în România

Din perspectiva funcțiilor de ministru al finanțelor și guvernator al Băncii Naționale, Mitiță Constantinescu coordonează elaborarea lucrării referitoare la materiile prime în România, structurată în șase volume, pe care a și prefațat-o (1939-1941). Analizând structura și mecanismul de funcționare al economiei românești din perioada interbelică, în contextul evoluției economiei mondiale, economistul semnalează pentru prima dată necesitatea abordării problemei aprovizionării țării cu materii prime. Lucrarea este considerată un model de abordare a materiilor prime, un prețios material documentar și informativ asupra posibilităților economiei românești. (Axenciuc Victor, Opera lui Mitiță Constantinescu – Workshop, Institutul de Economie Mondială, 7 mai 2008)

Domeniile abordate în lucrare sunt: Problema lemnului și valorificarea chimică a lemnului; Petrolul. Coloranții. Cauciucul. Masele plastice și rășinile naturale; Antimoniul. Cuprul. Magneziul. Mercurul; metalele feroase; Cromul, Manganul, Nichelul; Bumbac. Lână. Mătase naturală. Fibre textile sintetice.

În prefața lucrării, Mitiță Constantinescu relevă integrarea României în economia mondială și consecințele asupra economiei naționale în perioade de criză: România integrată, în chip armonic, în activitatea economică internațională, prin schimbul de mărfuri cu celelalte țări, precum și prin dezvoltarea factorilor săi interni de producțiune, a trebuit să înregistreze și ea evoluția problemei materiilor prime și să resimtă, cu toate vicisitudinile, dificultățile și importanța ei mereu crescândă." (Mitiță Constantinescu, Cuvânt înainte la Contribuțiuni la problema materiilor prime în România, București, Ed.Tiparul Românesc, 1939, vol. I, p. 6-7).

• Politica economică aplicată

Aceasta este cea mai importantă lucrare cu caracter economic a lui M. Constantinescu, în care expune constatările și acțiunile sale în problemele economice ale României, într-o perioadă de mari frământări interne și internaționale (1930-1940).

Lucrarea de 1200 pagini este structurată în 3 volume: volumul 1 se referă la schimburile externe, monedă și prețuri, volumul 2 tratează problemele producției agricole, economiei rurale și cooperația, iar volumul 3 se ocupă de producția industrială, muncă, comerț și credit. Cele trei volume au fost concepute și publicate laolaltă, ca un singur tot, căci ele exprimă o unitate de evoluție, de gândire, de politică economică, ce lega și sincroniza, între ele, sectoarele economiei naționale,..., într-un ansamblu organic. (Viața și opera lui Mitiță Constantinescu, BNR, Colecția Restitutio, nr.4/2004, p. 4)

Politica economică gândită de M. Constantinescu pentru România propunea seturi de soluții adaptate realităților interne și tendințelor internaționale, fiind dezvoltată în jurul a șase imperative considerate primordiale: 1. dubla industrializare și crearea complexului industrial național; 2. îmbunătățirea producției agricole; 3. controlul asupra importurilor; 4. creșterea importului de materii prime, semifabricate, produse necesare apărării și producției naționale civile; 5. organizarea exportului și ameliorarea orientării sale geografice; 6. realizarea unei politici economice unitare pentru toate sectoarele interdependente ale economiei. În termeni actuali, autorul identifică de fapt niște eșecuri de piață, care și în prezent, în optica neoliberalilor moderați ai secolului 21 sunt considerate situații în care intervenția statului în economie e justificată și acceptabilă.

Primul volum al lucrării tratează pe larg realitățile comerțului exterior românesc, în care se remarcă faptul că, exportând ieftin produse de bază foarte sensibile la fluctuațiile prețurilor internaționale și importând scump, România își epuizează resursele naturale irosindu-le, în timp ce moneda națională e în continuă depreciere, iar costul vieții se menține mai ridicat decât în alte țări. De aceea, în partea a doua a primului volum se prezintă un program de măsuri dirijiste de politică comercială vizând eficientizarea comerțului exterior românesc. În privința politicii comerțului exterior, referindu-se la import, Mitiță Constantinescu propune reducerea influxului de produse manufacturate destinate consumului individual, în favoarea celui de mărfuri de interes pentru dezvoltarea economică, urmând ca alte necesități interne de produse industriale să fie satisfăcute din producția românească. Pentru ca această politică să poată da roade, Mitiță Constantinescu propune aplicarea in paralel a unor politici de reorganizare a producției agricole și industriale, menite să corecteze dezechilibrul din economia națională, precum și a unor măsuri de finanțare a exportului și de control al formării prețurilor interne la produsele pentru export.

În ceea ce privește agricultura, Mitiță Constantinescu consideră că, în etapele inițiale ale reorganizării sectorului, statului îi revenea rolul primordial în redresarea economiei rurale aflată în criză. De asemenea, autorul susține necesitatea asocierii benevole a micilor proprietari de terenuri pentru crearea unor suprafețe mari, care să permită folosirea mai eficientă, în comun, a mijloacelor economice, tehnologice și financiare disponibile, astfel încât să devină posibilă înlocuirea producției individuale primitive și de calitate scăzută, cu cea desfășurată în colectiv, cu metode evoluate, ce permit recolte mai mari și de calitate superioară. Odată ce unitățile agricole își dobândeau autonomia materială și funcțională, urmare a acestor măsuri intervenționiste, statul urma a se retrage într-o poziție mai puțin activă, de supraveghere tutelară. O altă soluție propusă de Mitiță Constantinescu este cooperația, considerând-oaproape unica soluțiune de sprijin a micului plugar și de ridicare a economiei rurale. [Viața și opera lui Mitițǎ Constantinescu, BNR, Colecția Restitutio, nr.4/2004, pag.17]

Cooperația ocupă un spațiu larg în volumul al doilea al lucrării în care se expune un program de reformă în trei etape, elaborat pe baza unor anchete și studii anterioare, ce i-au permis cunoașterea exactă a situației sectorului. În volumul 3 al lucrării analizate, autorul face o pledoarie pentru industrializarea țării și promovează o politică protecționistă bazată pe subvenție indirectă de export acordată de stat care asigură prețuri scăzute și competitivitate.

• Valoarea adăugată

/…/ foarte bine documentat și cu o viziune largă s-a manifestat Mitiță Constantinescu, care nu numai că va susține ideea industrializării, dar va și afirma cu tărie teza potrivit căreia România trebuie să devină o țară de complex industrial/.../ [N.N. Constantinescu, Istoria gândirii economice românești. Studii, București, Editura Economică, 1999, p. 81-82]

Pledoaria lui Mitiță Constantinescu pentru industrializarea României era justificată și de contextul economic internațional în care majoritatea țărilor agricole susțineau acțiuni de industrializare. Mitiță Constantinescu a atras atenția că

/ ..../ trebuie de avut în vedere și piața externă, unde va putea să pătrundă și industria românească, datorită condițiilor avantajoase de care dispune. [Mihai Todosia, Doctrine economice contemporane, Iași, Editura Junimea, 1978, p. 256.] 

·         1949: A încetat din viaţă Nikos Skalkottas, renumit compozitor al muzicii greceşti contemporane; (n. 21 martie 1904).
* 1949: Richard Dix (18 iulie 1893 - 20 septembrie 1949) a fost un actor american de teatru și film, care a fost popular atât în epoca filmului mut cât și în cea a filmului vorbit

Richard Dix

Richard Dix în The Kansan (1943) Căsătorit cu Winifred Coe (1931–1933) Virginia Webster (1934–1949)

·         1957: A încetat din viaţă Jan Sibelius, muzician şi compozitor finlandez. Poemul său simfonic “Finlandia” (1900) a devenit cântec patriotic; (n. 8 decembrie 1865).

·         1971: A murit Giorgios Seferis, poet grec, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1963 ; (n.13.03.1900). Giorgos Seferis (n. 13 martie 1900, Urla, lângă Smyrna, azi în Turcia; d. 20 septembrie 1971) a fost un poet grec contemporan, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1963.
Motivația Juriului Nobel:
„pentru eminenta sa operă lirică, inspirată de o profundă dragoste pentru lumea elenică a culturii„.
* 1972: Viorel-Virgil Tilea (n. 6 aprilie 1896, Sibiu - d. 20 septembrie 1972, Londra) a fost un politician și diplomat român. A fost ambasadorul României la Londra în perioada 1938 - 1940. După instaurarea regimului antonescian a refuzat să se întoarcă în țară și a solicitat azil politic în Anglia. A fost nepotul de fiică al memorandistului dr. Ioan Rațiu.

Descendent al familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac) din Turda, atestată în Transilvania la începutul sec. al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen.

A fost fiul lui Onoriu și Emilia Tilea, nepot de fiică al dr. Ioan Rațiu și stră-strănepot al prepozitului Basiliu Rațiu. În anul 1921 s-a căsătorit cu Eugenia Pop (decedată în 1947), iar în anul 1951 s-a recăsătorit cu Manuela Monroe. A fost un mare patriot român, european prin vocație, politician, diplomat, jurnalist și scriitor român, membru al Francmasoneriei Române. A studiat la Sibiu, Bratislava, Cluj, Londra și Viena. A fost doctor în drept al Universității din Viena.

În timpul Primului Război Mondial a fost încorporat în Armata Austro-Ungară. În luna octombrie 1918 se alătură Consiliului Național Român. A fost trimis la Geneva pentru a se întâlni cu reprezentantul președintelui SUA, Thomas Woodrow Wilson.

În perioada februarie-octombrie 1919 a fost secretarul particular al lui Iuliu Maniu, iar în perioada octombrie-decembrie 1919 al lui Alexandru Vaida-Voievod A participat la Conferința de Pace de la Paris. În perioada 1919-1920 a fost atașat diplomatic la Legația Română din Londra.

A publicat nouă cărți în domeniul politic și diplomatic.

Numele lui Viorel Tilea a rămas în istoria celui de-al Doilea Război Mondial. A fost trimisul extraordinar și plenipotențiar al României la Londra în perioada 1938-1940. Este cunoscut pentru „incidentul Tilea”, dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. În zilele de 16 și 17 martie 1939 s-a prezentat la Foreign Office și a declarat că guvernul român avea toate motivele să creadă că Germania va proceda în următoarele luni la dezintegrarea României, în același mod cum a procedat cu Cehoslovacia. Deși guvernul român a dezmințit existența unui „ultimatum german”, cabinetul britanic și-a pus în mișcare întreg angrenajul politico-diplomatic. Rezultatul a fost încetarea politicii de conciliere a Londrei și Parisului față de Berlin.

În anul 1940 România a pierdut Basarabia și Bucovina de Nord, Ardealul de Nord și Cadrilaterul. Toate acestea s-au făcut prin amestecul direct al Germaniei Naziste sau indirect prin anexele secrete ale tratatelor încheiate cu țările vecine României, inclusiv URSS. În septembrie 1940 Tilea a fost rechemat în țară, dar a refuzat și a solicitat azil politic în Anglia. Demis din post, a pierdut cetățenia română și toate proprietățile din România.

I s-a retras cetățenia română prin jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 81 din 3 februarie 1941, publicat în Monitorul Oficial nr. 29 din 4 februarie 1941.^[1] Ulterior, la 17 decembrie 1941, a fost șters din evidențele ofițerilor de rezervă ai Armatei Române, cu pierderea gradului de căpitan de rezervă, „ca unuia care în străinătate a avut purtări potrivnice îndatoririi de fidelitate față de țară”.^[1]

A fost un apropiat al regimului regelui Carol al II-lea și susținător în exil al monarhiei române. A fost Commander of the Most Excellent Order of the British Empire (CBE). La Londra fondează Mișcarea Română Liberă. În anul 1948 statul comunist îi retrage pentru a doua oară cetățenia română. A fost președintele Organizației Tineretului Național Țărănesc, „Chemarea”.

Viorel Tilea a făcut parte din Liga Românilor Liberi în anii 1950.

A fost martor și participant activ la toate marile evenimente ale poporului român din prima jumătate a secolului al XX-lea. A fost primul șef al Legației României din Londra, care a lucrat și a locuit în prestigioasa clădire situată în 1 Belgrave Square. Clădirea găzduiește astăzi spațiile de reprezentare diplomatică ale Ambasadei României și sediul Institutului Cultural Român. În anul 2009, la inițiativa ambasadorului Ion Jinga, salonul de protocol diplomatic al Ambasadei și totodată fostul birou al lui Viorel Tilea, a devenit „The V. V. Tilea Room” (Salonul V. V. Tilea) și a fost marcat cu o plachetă de bronz pe care este gravat numele diplomatului. Viorel Tilea a murit în Anglia.

Conform dorinței exprimată în testamentul său, memoriile sale privind misiunea la Londra au fost publicate de familia sa. Vezi: V. V. Tilea, Ileana Troiano, Envoy Extraordinary. Memoirs of a Romanian Diplomat. (Londra, Haggerston Press, 1998). ^[2] Din inițiativa urmașilor familiilor, arhivele Tilea-Rațiu au fost donate Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj.

Viorel-Virgil Tilea

Ambasadorul Viorel-Virgil Tilea, 1939 Căsătorit cu 1. Eugenia Pop 2. Manuela Monroe Copii 1. Ileana, Ioana, Stanca 2. Anca, Ion

·         1975: Saint-John Perse (pseudonimul literar al lui Alexis Léger, n. 31 mai 1887, Pointe-à-Pitre, Guadelupa — d. 20 septembrie 1975, Giens) a fost un poet și diplomat francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1960.
Marie-René Alexis Saint-Léger Léger, ce va semna ca scriitor cu numele de Saint-John Perse, s-a născut la 31 mai 1887 în Guadelupa (Pointe-á-Pitre). Își petrece copilǎria în mica insulǎ-proprietate a pǎrinților sǎi - Saint-Léger-les-Feuilles, în mijlocul naturii tropicale. În 1899 se stabilește împreunǎ cu familia sa în Franța, unde studiază la liceul din Pau. Leagǎ o strânsa prietenie cu Francis Jammmes. Scrie "Images à Crusoé"(Imagini pentru Crusoe) în 1904. Studiază la facultațile de drept, științe și litere din Bordeaux, interesându-se cu precădere de filozofii presocratici și de dreptul roman. Publicǎ sub numele de Saint-Léger Léger volumul de versuri "Éloges" (Elegii, 1911). După călătorii în Spania, Germania și Anglia, se stabilește la Paris, pregătindu-se pentru cariera diplomatică (1914). Ca secretar de ambasadă la Peking, călătorește prin China, Coreea, Japonia, Mongolia. În aceeași perioadă compune "Anabase" (1916-1920), volum de poeme pe care îl va publica in 1924. Expert politic la Conferința Internaționala de la Washington din 1921, director în Cabinetul Diplomatic a lui Aristide Briand în 1925, director politic în Ministerul Afacerilor Externe în 1929, ambasador, secretar general al afacerilor externe, în 1933, decorat cu Legiunea de Onoare, este îndepărtat din funcțiile sale în 1940 în timpul guvernului de la Vichy, în urma neacceptării postului de ambasador la Washington. Pleacă la New York, stabilindu-se apoi, în calitate de consilier la Library of Congress, la Washington. Guvernul de la Vichy îi retrage cetățenia franceză, precum și decorația, confiscându-i toate bunurile. După eliberare este reintegrat în toate drepturile, dar scriitorul va continua să locuiască la Washington, de unde va reveni în Franța în fiecare an la proprietatea sa din Hyères. În 1959 i se decernează Marele Premiu Național pentru Literatură, iar în 1960 Premiul Nobel. Moare la 20 septembrie 1975, la Giens. Poezia sa reintegrează experiența suprarealistă, fiind totodată o construcție riguros calculată și îl situează printre cei mai importanți poeți francezi ai secolului al XX-lea și, fără îndoiala, printre cei mai traduși (în ciuda dificultăților ridicate de vocabularul deosebit de bogat al acestei poezii clasice și baroce totodată).

Saint-John Perse

Părinți Renée Dormoy-Léger[*]  Căsătorit cu Dorothy Russel[*]

* 1979: Ludvík Svoboda (n. 25 noiembrie 1895, Hroznatín - d. 20 septembrie 1979, Praga) a fost un militar, general de armată (din 1945), om politic cehoslovac și membru al Partidului Comunist din Cehoslovacia (din 1948), de trei ori Erou al Republicii Socialiste Cehoslovace (1965, 1970, 1975) și Erou al Uniunii Sovietice (1965). A luptat în cele două războaie mondiale și este considerat astăzi un erou național.^[8][9][10] A îndeplinit ulterior funcția de președinte al Cehoslovaciei comuniste (1968-1975).

Svoboda s-a născut la Hroznatín, Moravia. S-a alăturat în 1915 Armatei Austro-Ungare și a fost luat prizonier în același an pe Frontul de Est. După eliberare a luptat în Legiunile Cehoslovace pe teritoriul Rusiei. A luat parte la luptele legendare de la Zborov și Bakhmach și s-a întors acasă din Siberia. Apoi a lucrat la moșia tatălui său înainte de a începe o carieră militară în Armata Cehoslovacă în 1921.

La începutul anilor 1930 Svoboda a predat la o academie militară. După ocuparea Cehoslovaciei de către germani în primăvara anului 1939, a devenit membru al unei organizații secrete numite Obrana národa (Apărarea națiunii). Se presupune că, în același timp, a realizat o legătură cu serviciile de spionaj sovietice. În iunie 1939 a fugit în Polonia, formând o unitate militară cehoslovacă la Cracovia, înainte de a cădea în captivitatea sovietică în timpul invaziei sovietice în Polonia. A reușit să scape de la o moarte sigură după ce - așa cum a relatat după război - a cerut celor care l-au capturat să formeze un număr de telefon de la Moscova unde au putut să obțină o informație cu caracter personal despre el. După începerea ofensivei germane împotriva URSS-ului, Svoboda a devenit conducătorul unităților militare cehoslovace de pe Frontul de Est. Unitatea sa a luptat cu germanii pentru prima dată în martie 1943 în Bătălia de la Sokolovo, din Ucraina. În calitate de comandant a condus, de asemenea, a trupele Corpului 1 Armată Cehoslovac în Bătălia din pasul Dukla în toamna anului 1944, când, în urma unor lupte foarte grele, această unitate a reușit să treacă pentru prima dată frontiera de stat cehoslovacă. Conducerea carismatică și curajul personal al lui Svoboda au fost foarte apreciate de către superiorul său militar de la acea vreme, mareșalul sovietic Ivan Konev. Beneficiind de încrederea conducătorului comunist din exil Klement Gottwald și a oficialilor sovietici, el a urcat rapid treptele ierarhiei militare, devenind general de armată în august 1945.

Josef Smrkovský & Ludvík Svoboda

La sfârșitul regimului condus de Antonín Novotný, în perioada cunoscută sub numele de Primăvara de la Praga, Svoboda a fost ales președinte al Cehoslovaciei la 30 martie 1968, la recomandarea noului prim-secretar Alexander Dubček. El a fost un candidat acceptabil atât pentru cehi, cât și pentru slovaci, iar în calitate de erou de război și de victimă a epurărilor de la începutul anilor 1950 s-a bucurat de o stimă foarte mare în rândul populației.

Svoboda și-a dat consimțământul pentru procesul de reformă inițiat de noua conducere a partidului până la invadarea Cehoslovaciei de către armatele Pactului de la Varșovia în august 1968. Oripilat de experiențele sale din cele două războaie mondiale, el a semnat un ordin prin care a oprit armata cehoslovacă să intervină împotriva trupelor invadatoare ale Pactului de la Varșovia. A călătorit la Moscova pentru a obține eliberarea lui Dubček și a celorlalți lideri reformiști, care fuseseră răpiți de către forțele invadatoare. Cu toate acestea, atunci când a sosit Svoboda, Leonid Brejnev i-a cerut să numească un „guvern format din muncitori și țărani” pentru a avea încredere în respectarea liniei politice oficiale - care a stat la baza solicitării invaziei de către liderii conservatori ai partidului. Svoboda nu numai că a refuzat, dar a amenințat că-și va trage un glonț în cap în prezența lui Brejnev dacă Dubček și ceilalți reformiști nu vor fi eliberați.

Cu toate acestea, Svoboda nu a putut face nimic pentru a-l împiedica pe Brejnev să-i forțeze pe reprezentanții cehoslovaci să semneze protocoalele de la Moscova,^[12] ceea ce a însemnat o capitulare de fapt, deoarece acestea au fost ținute secrete și au oferit armatelor Pactului de la Varșovia dreptul la o „ședere temporară” (așa cum a fost numit mai târziu într-o ședință parlamentară din octombrie) în Cehoslovacia. De asemenea, protocoalele au obligat conducerea partidului să promoveze schimbări politice, culturale și de altă natură care să stopeze procesul de reformă. Svoboda l-a sprijinit, de asemenea, pe ministrul apărării Martin Dzúr, care a ordonat armatei cehoslovace să nu opună nici o rezistență. Dată fiind indignarea și rezistența publică, acțiunea arbitrară a lui Svoboda a fost, de fapt, în acord cu intenția lui Brejnev.

Svoboda a supraviețuit înlăturării comuniștilor reformiști din Cehoslovacia în urma Primăverii de la Praga, în timp ce a asistat pasiv la epurări și la reducerea libertăților civile, care fuseseră restaurate pentru scurt timp. El a susținut cenzura presei și a contribuit, de asemenea, la înlocuirea lui Dubček cu Gustáv Husák în aprilie 1969. Până în ziua în care a murit, el a crezut și a susținut că atitudinea sa supusă în fața lui Brejnev a contribuit la salvarea a mii de vieți de la „consecințe imense”; a susținut această politică invocând propriile sale amintiri despre ororile războiului.

Svoboda a rezistat încercărilor lui Husák de a-l înlătura de la Președinție până în 1975, când a fost nevoit să se retragă printr-un act constituțional (paragraful 64 Nr.143/1968 Sb.). Acest act prevedea că în cazul în care actualul președinte era inapt să își îndeplinească atribuțiile sale timp de un an sau mai mult, Adunarea Federală avea dreptul de a alege un succesor permanent. În cazul lui Svoboda, el avea de mai multă vreme o stare de sănătate tot mai precară, făcând justificat apelul la acel act.

În ciuda faptului că a fost folosit de mai multe ori în mod abuziv de către politicieni pentru atingerea propriilor scopuri, Svoboda continuă să se bucure de un grad de respect în rândul cehilor și slovacilor, probabil, din cauza poziției sale curajoase și a tăriei de caracter dovedite în mai multe rânduri în momentele cruciale ale istoriei cehoslovace. Piețe și străzi, atât în ​​Republica Cehă, cât și în Slovacia continuă să-i poarte numele, în timp ce numele majorității liderilor din perioada comunistă au fost îndepărtate după Revoluția de Catifea. Atitudinea sa poate fi, probabil, explicată prin propriile sale cuvinte: „Tot ceea ce am făcut vreodată trebuie să fie măsurat prin intenția mea de a-mi servi cât mai bine poporul și țara”.

Ludvík Svoboda

* 1985: Taizo Kawamoto (17 ianuarie 1914 - 20 septembrie 1985) a fost un fotbalist japonez.

·         1986: A încetat din viaţă lingvistul şi filologul Iorgu Iordan, membru al Academiei Române, întemeietor al Institutului de Filologie Română “Al. Philippide” din Iaşi. A primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţilor din Berlin precum şi al universităţilor din Montpellier, Gand şi Roma; (n. 1888).

* 1986: Nicolae Testemițanu (n. 1 august 1927, Ochiul Alb, județul Bălți - d. 20 septembrie 1986, Chișinău) a fost un reputat chirurg și om politic moldovean, din perioada sovietică.

Placa de pe casa lui Nicolae Testemițanu din Chișinău.

Nicolae Testemițanu s-a născut la 1 august 1927 în satul Ochiul Alb, județul Bălți. Finalizează studiile gimnaziale în s. Baraboi, apoi la Școala medie nr. 1 din or. Bălți, iar în anul 1951 absolvește Institutul de Stat de Medicină din Chișinău (ISMC). În același an este admis în ordinatură clinică la Catedra de chirurgie generală a ISMC, în paralel, activând ca medic în Secția de chirurgie a Spitalului Raional din Rîșcani. Din 1954 este angajat ca asistent, ulterior conferențiar, profesor, iar mai târziu - șef al acestei catedre. Exercită și funcția de medic-șef al Spitalului Clinic Republican și fondează revista „Ocrotirea sănătății”.

În 1958 susține teza de doctor în științe medicale, iar un an mai târziu, la vârsta de doar 32 de ani, este numit rector al Institutului de Stat de Medicină din Chișinău. Testemițanu reușește să deschidă facultățile de Stomatologie (1959), Perfecționare a Medicilor (1962), Medicină Preventivă (1963) și Farmacie (1964). Datorită acestui fapt, numărul studenților se dublează, soluționând problema insuficienței cadrelor medicale din țară. A consolidat efectivul didactic și baza tehnico-materială, a asigurat procesul de instruire cu utilaj și materiale didactice, a îmbunătățit condițiile de trai ale angajaților și studenților.

În anul 1963 Nicolae Testemițanu este numit în funcția de ministru al Sănătății al RSSM, continuând să activeze la Catedra de traumatologie, ortopedie și chirurgie de campanie. Fiind ministru a elaborat strategii orientate spre consolidarea patrimoniului sistemului de sănătate, asigurarea cu cadre medicale, perfecționarea formelor și metodelor de organizare a asistenței medicale acordate populației. A pledat pentru asigurarea sistemului de sănătate cu cadre medicale, preponderent autohtone, și introducerea limbii române în procesul de instruire, inițiativă pentru care, în anul 1968, a fost destituit din postul de ministru. Mai târziu este numit conferențiar la Catedra de medicină socială și organizare a ocrotirii sănătății. În anul 1973 susține teza de doctor habilitat în științe medicale. După conferirea titlului științifico-didactic de profesor este numit șef al Catedrei de medicină socială, pe care o conduce până la ultima suflare.

A publicat peste 220 de lucrări științifice, inclusiv 15 monografii, lucrări metodice consacrate managementului în sănătate publică și istoriei medicinei. Sub conducerea lui Nicolae Testemițanu a fost elaborat conceptul de asigurare a populației rurale cu asistență medicală specializată, apreciat cu Premiul de Stat în domeniul științei și tehnicii. Totodată, catedra condusă de profesorul Testemițanu a fost recunoscută în URSS ca centru științific coordonator în probleme de organizare a ocrotirii sănătății populației din mediul rural.

Nicolae Testemițanu s-a stins din viață la 20 septembrie 1986.

Postmortem, i-a fost conferit titlul de academician al AȘM. Începând cu anul 1990, Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie din Republica Moldova poartă numele savantului.

Nicolae Testemițanu

* 1989: Richie Ginther (n. 5 august 1930 - d. 20 septembrie 1989) a fost un pilot american de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial între anii 1960 și 1967.

* 1994: Damian Ureche (n. 2 septembrie 1935, Rugetu, Slătioara, Vâlcea, România – d. 20 septembrie 1994, Timișoara, România) a fost un poet român care a trăit la Timișoara

S-a născut la Rugetu, Slătioara, jud. Vâlcea la 2 septembrie 1935 și a încetat din viață la Timișoara la 20 septembrie 1994. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1967. După studiile primare săvârșite în satul natal, urmează Liceul Moise Nicoară din Arad și Liceul C.D. Loga.

Studiile universitare și le desăvârșește la Facultatea de Filologie din Timișoara și Facultatea de Ziaristică București. Devine corector la publicațiile “Scrisul Bănățean” și redactor la revista “Orizont” din Timișoara, șeful secției poezie. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1967.

A publicat 21 de cărți. Majoritatea volumelor de versuri sunt premiate de Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor din Timișoara. Centrul de librării Timlibris îi decernează Marele Premiu de Popularitate în anul 1992. Are onoarea funcției de redactor șef al revistei “Timișoara mon amour”.

După trecerea în eternitate a poetului, ia ființă Fundația Literară „Damian Ureche”. Președintele de onoare al fundației este scriitorul Fănuș Neagu.

Cu sprijinul Asociației Scriitorilor din Timișoara și a confraților de litere, o librărie din Timișoara poartă numele lui Damian Ureche, iar la scara imobilului din Calea Șagului nr.53, unde a locuit poetul, s-a dezvelit o placă de marmură și o efigie de bronz în memoria lui.

Cu sprijinul consiliului local al comunei Slătioara , al primarului Sorin Romcescu și al maestrului Dinu Săraru, Biblioteca de la Casa de Cultură Țărănească “Dinu Săraru” și Școala din satul natal poartă numele lui Damian Ureche. În fiecare an de la trecerea în eternitate a poetului, în septembrie, au fost organizate comemorări, atât la Timișoara cât și în satul Rugetu.

Prin grija domnilor Dinu Săraru și Adrian Păunescu, poeziile lui Damian Ureche mai văd și astăzi lumina tiparului în publicațiile "Clipa" lui Dinu Săraru și "Flacăra" lui Adrian Păunescu, la rubrici consacrate, „restituiri” sau „reconsiderări necesare”.

Cărți publicate:

1. „Temperamentul primăverii”, Editura pentru Literatură, București, 1964.
2. „Invitație la vis”, Editura Tineretului, București, 1968.
3. „Viori fară amurg”, Editura pentru Literatură, București, 1969.
4. „Prințul marelui puțin”, Editura Eminescu, 1970
5. „Elegie cu Francesca da Rimini”, Editura Cartea Românească, București, 1971.
6. „Tot ce mă doare”, Editura Facla, Timișoara, 1972.
7. „Noapte de zile mari”, Editura Cartea Românească, București, 1974.
8. „Spectacolul privirii”, Editura Facla, Timișoara, 1976.
9. „Balada neatârnării, Editura Facla, Timișoara, 1977.
10. „Poemul “Eminescu”, Editura Facla, Timișoara, 1979.
11. „Ulcioare de Horezu”, Editura Facla, Timișoara, 1982.
12. „Toamna poetului”, Editura Facla, Timișoara, 1986.
13. „Pescarii de pe apa de argint”, Editura Facla, Timișoara, 1989.
14. „Orașul martir Timișoara”, Editura Facla, Timișoara, 1990.
15. „Premiul Nobel pentru singurătate”, Editura Weinerth Mody&Dina, Timișoara, 1991.
16. „Mofturi de privighetoare”, Editura de Vest, Timișoara, 1992.
17. „Nunta Utopică”, Editura Popa`s Art, Timișoara, 1993.
18. „Eminescu”, portret simfonic, Editura Waldpress, Timișoara, 1994.

Postume:

• 1. „Eminescu-poem”, Editura de Vest, Timișoara, 1995.

Apariția acestei cărți este prilejuită de împlinirea a 60 de ani de la nașterea și a unui an de la moartea poetului Damian Ureche, lucrare subvenționată de Guvernul României prin Ministerul Culturii.

• 2. „Poezii alese”, volum antologic, Editura Eubeea, 1998, Colecția Orient Latin.

A apărut cu sprijinul scriitoarei Nina Ceranu și a publicistului Ilie Chelaru.

• 3. „Nod în papură”, Editura Eurostampa, Timișoara, 2001.

O selecție a aparițiilor publicate în Renașterea Bănățeană, de la numărul 501 la numărul 1393, editate prin grija Societății Literare “Sorin Titel” din Banat.

Placă comemorativă amplasată la intrarea în blocul din Timișoara în care poetul a locuit

* 1996: Paul Erdős (în maghiară - Erdős Pál, cunoscut ocazional și ca Paul Erdos ori Paul Erdös; n. 26 martie 1913, Budapesta, Austro-Ungaria – d. 20 septembrie 1996, Varșovia, Polonia) a fost un matematician extrem de prolific, mereu aflat în mișcare și faimos excentric, născut în Ungaria. Având sute de colaboratori în diverse țări ale lumii, cu care a colaborat de cele mai multe ori la "ei acasă", Erdős a lucrat la numeroase probleme matematice legate de analiza combinatorie, teoria grafurilor, teoria numerelor, analiză matematică clasică, teoria aproximărilor, teoria mulțimilor și teoria probabilității.

Prolificitatea lui Erdős ca autor de articole de matematică publicate (considerând numărul articolelor care au văzut lumina tiparului în timpul vieții sale) se poate compara doar cu cea a lui Leonhard Euler, faimosul matematician al Iluminismului. Conform lui Hoffman (1998), Erdős a publicat un număr mai mare de articole, în timp ce Euler a publicat mai multe pagini matematice.

Paul Erdős a publicat în jur de 1.500 articole matematice în timpul vieții sale, majoritatea având co-autori. Conform proiectului Internet numit The Erdős Number Project Data Files, Erdős a avut 511 colaboratori direcți, dar diferiți (care beneficiază toți de onorantul Număr Erdős 1), ceea ce demostrează limpede crezul său, aplicat de el însuși cu sfințenie, "matematica este o activitate socială".

Paul a fost al treilea născut într-o familie de evrei maghiari. După ce ambele surori ale lui au murit la vârsta de trei și cinci ani, de teamă unei boli contagioase, mama sa nu l-a dat la școală, ci l-a învățat ea însăși să scrie și să citească. Ulterior a avut o guvernată germană și profesori privați. Ambii părinți ai lui Paul au fost matematicieni, care i-au dat o educație de liber-cugetător. Tatăl său a fost în 1914 militar în armata austro-ungară. În urma unui atac rusesc, tatăl Erdős cade prizionier în Galiția, după care va fi ținut prizonier pentru mai mulți ani în Siberia. În perioada regimului comunist al lui Bela Kun (1919), mama lui este numită directoare de școală, însă va fi destituită din funcție ca și alți evrei în timpul regimului antisemit al lui Horthy. Întors din prizonierat, tatăl viitorului matematician îl învață limba engleză, prin anii 1920. Mai mulți copii talentați la matematică, care au provenit din familii cu probleme financiare, au fost sprijiniți moral și financiar de matematicianul altruist și dedicat reginei științelor.

Erdős a fost unul dintre cei mai prolifici autori de lucrări în istoria matematicii, al doilea după Leonhard Euler; Erdős a publicat mai multe lucrări, dar Euler a publicat mai multe pagini (conform lui Hoffman, 1998). A scris 1.500 de articole pe teme de matematică, majoritatea în colaborare. A avut 511 colaboratori diferiți (The Erdős Number Project Data Files), și credea cu tărie că „matematica este o activitate socială”.

Dintre contribuțiile sale, s-au remarcat dezvoltarea teoriei Ramsey și aplicarea metodei probabilistice. Combinatorica extremă îi datorează o întreagă metodă de abordare, dezvoltată parțial din tradiția teoriei analitice a numerelor. Erdős a găsit o demonstrație a postulatului lui Bertrand care s-a dovedit a fi mai elegantă decât prima, descoperiță de Cebîșev. De asemenea, a descoperit o demonstrație elementară pentru teorema numerelor prime, împreună cu en:Atle Selberg, în care s-a demonstrat cum combinatorica este o metodă eficientă de numărare a mulțimilor.

Paul Erdős

Paul Erdős la un seminar în Budapesta (toamna anului 1992)

·         1999: Raisa Gorbaciova, soția fostului șef al statului sovietic, Mihail Gorbaciov (n. 1932)

·         2000: Pierre Elliott Trudeau, politician, prim-ministru al Canadei (n. 1919)
* 2001: Marcos Evangelista Pérez Jiménez (n. 25 aprilie 1914, Venezuela - d. 20 septembrie 2001, Venezuela) a fost un militar și om politic, președintele Venezuelei în perioada 19 aprilie 1953-23 ianuarie 1958, în perioada 1952-1953 președinte interimar, iar în perioada 1948-1954 Comandantul armatei.

Marcos Pérez Jiménez

* 2004: Brian Howard Clough, OBE (pronunțat în engleză /klʌf/; 21 martie 1935 – 20 septembrie 2004) a fost un fotbalist și antrenor englez de fotbal.

·         2005: Simon Wiesenthal, vânător de naziști, fondatorul centrului Simon Wiesenthal (n. 1908)

·         2006    - A încetat din viaţă compozitorul american John W. Peterson. Compoziţii: "So Send I You", "It Took a Miracle",  "Jesus is Coming Again" etc.  (n. 1 noiembrie 1921)
* 2008: Wilhelm „Willi” Heidel (n. 28 februarie 1916, Hermannstadt, Austro-Ungaria - d. 20 septembrie 2008, Lohhof, Germania)^[1] a fost un handbalist de etnie germană care a jucat pentru echipa națională a României. Heidel a fost component al selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul al șaselea la Olimpiada din 1936, găzduită de Germania.^[2][3] El a jucat în toate cele trei meciuri și a înscris un gol.^[1][3]

În Sibiu, Wilhelm Heidel a fost component de bază al clubului Hermannstädter Turnverein^(de) (Societatea de Gimnastică Sibiu).

·         2013: Marin Dacian Bica, fizician și profesor (n. 1970).

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf M Mc Eustatie și soția sa, Teopista, cu cei doi fii ai lor: Agapie și Teopist
• În calendarul romano-catolic:  Ss. Martiri din Coreea
• România: Ziua Bucureștiului. Ziua Bucureştiului a fost hotarâta în sedinta solemna a Consiliului Local al Municipiului Bucuresti, din 21.09.1990. In 1459, Vlad Tepes pomeneste pentru prima oara numele de Bucuresti, într-un hrisov al lui Vlad Ţepeş redactat în slavonă, limba de cancelarie a acelor timpuri.

VA URMA PARTEA A DOUA ȘI ULTIMA