PARTEA A DOUA ȘI ULTIMA
RELIGIE ORTODOXĂ 20 Septembrie
Sf Mari Mc Eustație și soția sa, Teopista cu cei doi fii ai lor: Agapie și Teopist
Viaţa Sfântului Mare Mucenic Eustatie și a soției sale, Teopista, cu cei doi fii: Agapie și Teopist
În zilele împărăţiei lui Traian (98-117), petrecea în Roma oarecare dregător, anume Plachida, de neam bun, slăvit, mai bogat decât alţii şi atâta de viteaz în războaie încât chiar şi numai numele lui era înfricoşat vrăjmaşilor. Acesta a fost ales povăţuitor al oştirilor romanilor, atunci când împăratul Romei, Ţiţ (79-81), a mers cu oaste în pământul Iudeei, şi a arătat multă bărbăţie în războaie.
Deşi era închinător de idoli cu credinţa, arăta în viaţa sa lucruri creştineşti, hrănindu-i pe cei flămânzi, îmbrăcându-i pe cei goi, ajutându-le celor căzuţi în primejdii, şi liberându-i pe mulţi din legături şi din temniţe. Şi mai mult se bucura de aceasta, când făcând bine cuiva, îi da mâna de ajutor fiind în primejdie, decât atunci când biruia cu mâna pe vrăjmaşi. Era ca un alt Cornelie, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, în toate lucrurile bune desăvârşit, afară numai că nu avea sfânta credinţă, cea în Domnul nostru Iisus Hristos, fără de care toate lucrurile cele bune sunt moarte. Şi avea soţie tot aşa cu fapte bune, ca şi dânsul, cu care a născut doi fii. Plachida şi femeia sa erau foarte buni şi milostivi spre toţi. Îi lipsea aceasta numai, să cunoască pe unul, adevăratul Dumnezeu, pe care neştiindu-l, prin lucruri bune Îl cinstea.
Deci, iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce vrea ca toţi să se mântuiască şi nu trece cu vederea pe cei ce fac cele bune, n-a trecut cu vederea nici pe acest bărbat virtuos şi nu l-a lăsat pe el ca să piară în întunericul înşelăciunii idoleşti, ci acela (Care în toate neamurile, cel ce se teme de Dumnezeu şi face dreptate, este primit) l-a făcut pe el primit, şi a vrut ca să-i arate lui calea mântuirii cu un chip ca acesta: Plachida, fiind într-o zi, după obiceiul său, la vânătoare de fiare cu slugile sale, a găsit o cireadă de cerbi, şi, rânduindu-şi călăreţii, au început a urmări pe cerbi.
Şi văzând un cerb mai mare din toată mulţimea, alerga după el. După ce s-a osebit cerbul din grămadă, s-a despărţit şi Plachida de ostaşii săi, cu puţini tovarăşi alergând după el; iar slugile cele ce îi urmau lui, obosind, au rămas departe. Plachida singur, având calul mai iute, a alergat mai departe după cerb în pustie. Alergându-l pe el mult şi fugind departe, cerbul s-a suit pe o piatră înaltă, şi stă pe dânsa; şi sosind aproape Plachida singur, cugeta în sine cam cum ar putea să vâneze cerbul, şi privea la el. Iar înduratul Dumnezeu, Cel ce rânduieşte în toate chipurile mântuirea oamenilor, şi cu judecăţile care ştie povăţuieşte la calea cea adevărată, Acela a vânat pe vânătorul, nu ca pe Cornelie prin Petru, ci ca pe Pavel prin arătarea sa. Căci, stând Plachida mult şi privind la cerb, i s-a arătat lui Hristos, Domnul, astfel: Era o cruce foarte luminoasă între coarnele cerbului, spre care Plachida privind, a văzut asemănarea trupului celui răstignit pe cruce pentru noi, Iisus Hristos. Deci, minunându-se de acea înfricoşată vedenie, a auzit de acolo un glas zicând către dânsul: "De ce mă prigoneşti, Plachido?!" Şi îndată, odată cu acest dumnezeiesc glas, a căzut frică peste el, şi căzând de pe cal la pământ, zăcea ca un mort. Apoi, abia venindu-şi în sine, a zis: "Cine eşti tu, Doamne, cel ce grăieşti cu mine?" Iar Domnul i-a zis lui: "Eu sunt Iisus Hristos, care Dumnezeu fiind, pentru mântuirea omenească îmbrăcându-mă în trup, de voie am pătimit, şi cruce am răbdat; iar tu, neştiindu-Mă, Mă cinsteşti, pentru că lucrurile tale cele bune, şi milosteniile cele multe s-au suit înaintea Mea, şi Mi-am adus aminte să te mântuiesc pe tine. De aceea, M-am arătat ţie prin această vieţuitoare, ca să te vânez întru cunoştinţa Mea, şi să te unesc cu credincioşii robii Mei, pentru că nu vreau ca omul cel ce face lucruri drepte, să piară încurcându-se în cursele vrăjmaşului".
Şi sculându-se Plachida de la pământ, n-a văzut pe nimeni, şi a zis: "Acum, Doamne, cred că Tu eşti Dumnezeul cerului şi al pământului, şi Făcătorul a toate făpturile. Deci, Ţie unuia mă închin, iar pe alt Dumnezeu, afară de Tine, de acum nu voi să ştiu, ci Ţie Doamne mă rog! Povăţuieşte-mă pe mine, ce să fac!" Şi s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: "Să mergi la un preot creştin şi să te botezi de către dânsul, şi acela te va învăţa pe tine calea mântuirii". Acestea auzindu-le Plachida, s-a umplut de bucurie şi de umilinţă, şi căzând la pământ, s-a închinat cu lacrimi Domnului Celui ce i s-a arătat lui, şi se căia că până atunci n-a ştiut dreptatea, şi n-a cunoscut pe Dumnezeu Cel adevărat. Dar se bucură cu duhul că s-a învrednicit de un dar ca acela, care l-a adus pe el la cunoştinţă, şi la calea cea dreaptă l-a povăţuit. Apoi, încălecând pe cal, s-a întors la ai săi veselindu-se cu duhul, şi nespunând nimănui ceea ce se întâmplase.
Iar după ce s-a întors de la vânat la casa sa, a chemat la un loc osebit pe soţia sa, şi i-a spus ei toate cele ce văzuse. Iar ea a zis: "Eu, în noaptea cea trecută, am auzit pe oarecare zicând către mine: "Tu şi bărbatul tău şi fiii tăi, mâine veţi veni la mine, şi mă veţi cunoaşte pe Mine, Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce dau mântuire celor ce mă iubesc pe Mine". Deci, să nu zăbovim, ci degrab să facem ceea ce ni s-a poruncit nouă". Şi după ce a înnoptat, a poruncit Plachida să caute unde trăieşte preotul creştin, şi înştiinţându-se de casa lui unde locuieşte şi-a luat femeia şi copiii şi pe oarecare din slujitorii săi cei credincioşi, şi au mers la casa unui preot, anume Ioan, căruia i-a spus toate cu deamăruntul, cum li s-a arătat lor Dumnezeu, şi au cerut sfântul botez de la dânsul. Iar el, auzind acestea, a proslăvit pe Dumnezeul cel ce adună din neamuri, popor bineplăcut Lui şi învăţându-i pe ei sfânta credinţă, le-a spus toate poruncile lui Dumnezeu; apoi, din belşug învăţându-i, şi făcând rugăciune, i-a botezat pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi s-a dat lui Plachida din sfântul botez, numele Eustatie, şi soţiei lui, Teopista, iar fiilor lor: Agapie şi Teopist. Şi împărtăşindu-i preotul cu Sfintele Taine cele Dumnezeieşti, le-a dat binecuvântare cu pace, zicându-le: "Dumnezeu să fie cu voi, Cel ce v-a luminat pe voi cu lumina cunoştinţei Sale, şi v-a chemat la moştenirea vieţii veşnice, întru care de vederea Lui pururea vă veţi sătura. Să vă aduceţi aminte şi de mine duhovnicul, părintele vostru".
Şi se duseră la casa lor, născuţi din scăldătoarea botezului, şi plini de negrăită bucurie, pentru că a luminat darul lui Dumnezeu sufletele şi le-a îndulcit inimile, încât li se părea că sunt în cer, nu pe pământ.
A doua zi, Eustatie încălecând pe cal şi luând câteva slugi, s-au dus la locul de vânat, acolo unde a văzut pe Domnul, ca să-i dea mulţumită pentru nespusele Lui daruri. Şi sosind la locul acela, a trimis pe slugile sale, zicându-le: "Să căutaţi vânat". Iar el, descălecînd de pe cal, a căzut cu faţa la pământ rugându-se cu lacrimi, şi mulţumind lui Dumnezeu pentru o milă negrăită ca aceea a lui, că bine a voit a-l lumina pe el împreună cu toată casa sa, cu lumina credinţei. Deci, de aci înainte, se încredinţa în mâinile Domnului său, punându-şi nădejdea în voia Lui cea bună şi desăvârşită, ca după a Sa bunătate, pe toate cele pentru dânsul să le rânduiască spre folos, precum ştie şi vrea. Şi i s-a făcut acolo descoperire de ispitele şi de necazurile cele ce erau să vină asupra lui. Pentru că a auzit pe Domnul grăind către dânsul: "Eustatie, se cade ţie să-ţi arăţi faptele credinţei tale, neîndoirea nădejdii şi osârdia dragostei tale cea către mine; dar acestea se cunosc nu în vremelnicele bogăţii şi în norocirea cea deşartă, ci în sărăcie şi în ispite. Pentru acestea ai să ajungi în multe necazuri, şi o să fii ispitit în primejdii ca un alt Iov, ca lămurit fiind ca aurul în ulcea, vrednic Mie să te afli, şi să primeşti cununa din mâinile Mele". Iar Eustatie a zis: "Doamne, iată înaintea Ta sunt, fă cu mine ceea ce voieşti, sunt gata ca să primesc cu mulţumire orice din mâinile Tale. Că Tu bun şi milostiv eşti; pedepseşti cu milă ca un Tată, şi oare să nu primesc părinteasca învăţătură din îndurate mâinile Tale? Cu adevărat sunt gata a suferi că un rob şi a răbda toate cele puse asupra mea, numai ajutorul Tău cel atotputernic să fie cu mine". Şi iar a auzit acel glas: "Dar, acum vrei ca să primeşti necazul, sau în zilele cele mai de pe urmă în ale vieţii tale?" Iar Eustatie a zis: "Doamne, de nu se poate ca să treacă ispitele, apoi dă-mi-le acum ca să rabd acele primejdii, numai trimite-mi ajutorul Tău, ca să nu mă biruiască răutatea, şi să nu mă smulgă pe mine de la dragostea Ta!" Iar Domnul i-a zis: "Îndrăzneşte Eustatie, căci darul meu va fi cu tine, păzindu-te! Apoi când în adâncul smereniei vei veni, Eu te voi înălţa pe tine şi te voi proslăvi, nu numai la cer înaintea îngerilor Mei, dar şi înaintea oamenilor te voi cinsti, pentru că, după acele multe necazuri, iar te voi mângâia pe tine, şi în dregătoria ta cea dintâi te voi rândui. Iar tu nu de cinstea cea vremelnică să te veseleşti, ci de aceea că numele tău este scris în cărţile celor vii". Aşa, sfântul Eustatie vorbind împreună cu nevăzutul Dumnezeu, şi din descoperirile lui scoţând, s-a umplut de multă duhovnicească bucurie şi de dumnezeiesc dar la acel loc şi s-a întors la casa sa, aprinzându-se de dumnezeiasca dragoste.
Nu a tăinuit aceasta nici de cinstită să soţie, ci pe toate i le-a spus ei, pe care din dumnezeiasca descoperire le ştia, că adică vor veni asupra lor multe ispite şi necazuri, pe care se cuvine să le rabde cu bărbăţie pentru Domnul. Iar pe toate acestea, de le vor răbda, bine le va întoarce lor Domnul întru veşnică veselie şi bucurie. Apoi, auzind de aceasta cea cu bună înţelegere femeie, a zis: "Voia Domnului să fie cu noi, fără numai ca dinadinsul să rugăm bunătatea Lui, ca să ne dea nouă răbdare". Şi vieţuiau în toată dreapta-credinţă şi cinste, nevoindu-se în post şi în rugăciuni, făcând milostenii la săraci mai multe decât în trecut şi petrecând în toate faptele bune cu osârdie, mai mult decât în cea dintâi viaţă bună a lor.
Iar nu după multe zile, Dumnezeu binevoind, au intrat boala şi moartea în casa lui, în oameni şi în dobitoace, şi se îmbolnăviră toţi cei ce petreceau în curtea lui. Şi după puţină vreme au murit aproape toate slugile lui, dobitoacele şi toate animalele de casă. Încă au furat şi tâlharii averile lor noaptea, intrând în cămări, care atunci nu mai erau păzite. Şi chiar dacă vreuna din slugi mai era încă în viaţă, fiind cuprinsă de boală, zăcea în pat. Şi în puţină vreme, slăvitul acela şi bogatul dregător a sărăcit. Dar nu s-a mâhnit de aceasta, nici s-a necăjit. În toate acestea ce i s-a întâmplat Eustatie n-a căzut în greşală, ci mulţumind lui Dumnezeu, ca un alt Iov grăia: "Domnul a dat, Domnul a luat. Precum Domnul a voit, aşa a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat (în veac)" (Iov 1,21). Şi încuraja pe soţia sa, ca să nu se necăjească de cele ce se întâmplau. Iar ea îl încuraja pe el, şi amândoi răbdau cu mulţumire, încredinţându-se voii Domnului lor, şi se mângâiau cu nădejdea milei lui Dumnezeu. Deci, văzându-se pe sine Eustatie sărăcit, a gândit să se tăinuiască de toţi cunoscuţii şi să petreacă într-o depărtată ţară între poporul cel de rând, ascunzându-şi neamul cel bun al său şi dregătoria cea mare, în sărăcie şi în smerenie, ca aşa, fără vreo piedică sau gâlceava, să slujească Celui ce a sărăcit şi s-a smerit pentru mântuirea noastră, lui Hristos Domnul.
Şi sfătuindu-se despre această cu soţia sa, au hotărât ca vremea ieşirii lor din cetate să fie noaptea. Şi aşa au făcut. Tăinuindu-se de casnicii lor, care rămăseseră foarte puţini şi aceia bolnavi, şi-au luat pe cei doi fii ai lor, şi schimbându-şi hainele cele de mult preţ, s-au îmbrăcat în altele rupte; şi luând puţine din averi, pe câte au putut să ia, au ieşit noaptea din casa lor, lăsându-le pe toate pentru Dumnezeu, slava şi cinstea şi bogăţia, de care deşi se lipsise Eustatie, putea cu înlesnire iar să le câştige, fiind de neam mare, cu înaltă dregătorie cetăţenească, iubit împăratului, şi cinstit de toţi.
Pe toate acestea le-a socotit a fi gunoaie, numai ca să dobândească pe Dumnezeu ajutor sieşi. Şi umbla prin locuri neştiute, ascunzându-se de cunoaşterea omenească; se depărta fugind, şi se aşeza în mijlocul oamenilor celor cu totul de jos şi care nu-l cunoşteau. Aşa ieşind din prea luminate palatele lui, se înstrăina, următor fiind lui Hristos, neavând unde să-şi plece capul.
Şi s-a făcut degrab ştire împăratului şi tuturor celor mari, că iubitul lor dregător, Plachida, s-a ascuns nu se ştie unde. Şi se mirau toţi de ce i s-o fi întâmplat! Oare nu cumva l-a omorât pe el cineva din vrăjmaşii cei de casă? Sau a pierit singur prin vreo întâmplare? Şi nu se pricepea nimeni să spună ceva în legătură cu dânsul. Se îngrijeau toţi şi se făceau cercetări, dar n-a putut nimeni să ştie tainele lui Dumnezeu care se făceau cu Eustatie. Pentru că cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine i s-a făcut lui sfetnic? Iar trăind Eustatie în oarecare loc neştiut, i-a zis femeia lui: "Până când să trăim aici? Să mergem mai bine în ţări depărtate, că nu cumva să ne cunoască pe noi cineva, şi să ne facem de ocară cunoscuţilor noştri". Şi sculându-se cu copiii, s-au dus pe calea care merge spre părţile Egiptului; şi mergând câteva zile, au sosit la mare. Aflând în liman o corabie care vrea să meargă la Egipt, au intrat într-însa şi începură a merge. Iar stăpânul corăbiei era barbar foarte. Acela văzând pe femeia lui Eustatie frumoasă, s-a robit spre dânsa, şi gândea vicleşug în inima sa, vrând să o ia de la acel om sărac. Apoi, sosind în portul la care se cădea să iasă Eustatie din corabie şi să meargă în calea sa, stăpânul corăbiei a luat în loc de chirie, pe femeia lui Eustatie. Eustatie se împotrivea lui şi nu vrea să i-o dea, dar n-a putut mai mult nimic să facă. Căci nebunul acela şi fără de omenie barbar, scoţând sabia, vrea să-l ucidă pe el, şi să-l arunce în mare. Şi nu era nimeni ca să ajute lui Eustatie, şi a început cu plângere a cădea la picioarele omului aceluia, rugându-l ca să nu-l despartă de iubita sa soţie. Dar nici aşa n-a reuşit ceva, că îi hotărâse răspuns desăvârşit, zicându-i: "Sau te du tăcând, de vrei să fii viu, sau vei muri îndată aici de sabia aceasta, şi marea aceasta va fi ţie mormânt". Atunci Eustatie cu cei doi fii au ieşit din corabie, tânguindu-se. Iar cârmaciul acela, depărtând corabia de la mal, a ridicat pânzele şi a început a merge corabia înainte. Ce despărţire groaznică era plăcutului lui Dumnezeu de la soţia sa cea curată şi cinstită! Unul pe altul se petreceau, plângând cu ochii şi tânguindu-se cu inimile. Se tânguia Eustatie cu fiii, stând pe mal; se tânguia şi femeia lui în corabie, răpindu-se de la bărbat şi ducându-se în neştiută ţară. Şi cine va spune jalea, plângerea şi tânguirea lor? Deci, a stătut Eustatie pe mal, privind după corabie, până când a putut a o vedea cu ochii, apoi a purces pe cale plângând şi ducând cu sine pe copilaşii săi cei mititei; şi bărbatul plângea după femeia sa, iar fiii plângeau după mama lor.
Numai cu aceea se mângâia pe sine acel fericit suflet, că unele ca acestea le primea din mâna Domnului, fără de a cărui voie nimic nu putea să se facă asupra lor, şi că spre aceasta este chemat în sfânta credinţă, ca prin răbdare să ajungă la cereasca moştenire.
Dar încă nu se sfârşise necazul acela cu răpirea femeii, că mai mari decât cel dintâi, se arătau altele; încă nu uitase pe cel dintâi, şi iată lipsirea de fii nu era departe. Pentru că s-a întâmplat de a întâlnit în calea lui un râu revărsat peste margini şi foarte repede, la a cărui margine nici luntre nici pod nu se afla, ci aşa prin apă, gol, trebuia să-l treacă pe el călătorul, şi din pricina cursului celui repede al apei, nu era cu putinţă ca pe amândoi fiii deodată să-i treacă de cealaltă parte a râului aceluia.
Deci, lăsând un copil pe mal, iar pe celălalt luându-l pe spate, l-a dus peste râu; şi trecându-l pe el, l-a pus pe celălalt mal, şi pe când se întorcea să ia pe celălalt copil, ca şi pe acela aşijderea să-l treacă, fiind el în mijlocul râului, a ţipat copilul, şi, ridicându-şi ochii Eustatie, a văzut un leu venind spre copil, care, apucându-l pe copil, a fugit cu el în pustie. Şi Eustatie sta privind şi cu jale strigând, până ce n-a putut să mai vadă pe fiară fugind cu copilul cel răpit. Apoi s-a întors înapoi, având nădejde în celălalt copil. Dar încă nu plânsese de-ajuns pe un copil, şi iată că a sosit vremea să plângă după celălalt. Căci, când se întorcea el spre celălalt, iată un lup a alergat ca o nălucă, l-a apucat şi pe acela, şi l-a dus în pădure. Acolo aflându-se, cuprins de necazuri din toate părţile, stând în mijlocul râului, omul se îneca în marea lacrimilor sale. Cine va spune durerile inimii lui, tânguirea şi plângerea cea multă? A fost lipsit mai întâi de soţia sa cea curată, de o credinţă sfântă, care îl mângâia în mâhnirile lui. Apoi a fost lipsit de fii, spre care privind avea răcorire în necazurile lui. Este adevărată minune că omul acesta a rămas viu. Cum n-a căzut în mijlocul apei, slăbind de mâhnire? Dreapta cea tare a Celui Preaînalt îl întărea pe el în răbdare; pentru că cel ce a trimis asupra lui o ispitire ca aceea, acela i-a dat şi răbdare.
Ieşind din râu, a plâns la locul acela destul, şi s-a dus pe cale tânguindu-se. Cu un gând numai se îmbuna, cu mângâietorul Dumnezeu, în care a crezut, şi pentru care pe toate acestea le suferea. Însă n-a cârtit asupra lui Dumnezeu, şi n-a zis: "Oare la aceasta m-ai chemat pe mine, Doamne, într-a Ta cunoştinţă, ca şi de femeie şi de fii să mă lipseşti? Oare acesta este folosul credinţei, ca mai nevoiaş decât toţi oamenii să fiu? Oare aşa iubeşti pe credincioşii Tăi, încât să piară risipiţi unul de altul? "Nimic din toate acestea n-a zis dreptul şi răbdătorul bărbat, ci plecându-şi grumajii cu smerenie, se închină lui Dumnezeu, mulţumindu-I de o cercetare a Lui ca aceea, că pe robii săi nu în norocire lumească, nici în mângâiere seacă, ci în necazuri şi în primejdii voia să-i aibă, ca în veacul ce va să fie să-i mângâie pe dânşii cu cea veşnică bucurie şi veselie. Iar Dumnezeu, Cel ce pe toate spre folos le face, şi îngăduie primejdii asupra dreptului, nu pedepsindu-l, ci ispitindu-i credinţa şi bărbăţia lui, şi nu în mâhnire, ci în răbdarea lui cea bună binevoind, şi mulţumirile lui ascultându-i, precum a păzit pe Iona în pântecele chitului nevătămat, aşa şi pe amândoi fiii lui cei de fiare răpiţi, în gurile fiarelor i-a păzit întregi şi sănătoşi.
Căci leul, înotând pe râu cu copilul, cu nimic nu l-a vătămat pe acesta. Iar când îl ducea pe el în pustie, l-au văzut nişte păstori şi începură a alerga după dânsul chiuind. El, lepădând copilul sănătos, a fugit.
Aşijderea şi lupul, ducând pe copil viu, l-au văzut nişte plugari, şi strigând, au alergat după dânsul; iar acesta le-a lăsat copilul întreg. Păstorii şi plugarii fiind dintr-un sat, au luat copiii şi i-au crescut la ei.
Eustatie, neştiind de aceasta, mergea pe cale, şi uneori mulţumea lui Dumnezeu în răbdare, alteori, biruindu-se de fire, plângea zicând: "Vai mie, cel ce oarecând eram bogat, iar acum sunt sărac şi gol. Vai de mine, cel odinioară casnic, iar acum străin. Eram oarecând ca un pom frumos înfrunzit şi bine rodit, iar acum sunt ca o ramură uscată. Eram înconjurat în casă de prieteni, pe uliţe de slugi, în războaie de ostaşi, iar acum am rămas singur în loc pustiu. Nu mă lăsa Tu, Doamne, nu mă trece cu vederea Atoate văzătorule, nu mă uita întru tot Bunule! Doamne, nu mă părăsi pe mine până în sfârşit! Mi-am adus aminte, Doamne, de cuvintele Tale cele ce mi-ai zis la locul unde Te-ai arătat mie: "Ai să iei ispite ca Iov". Acestea mai mult decât la Iov s-au făcut cu mine. Pentru că el, de s-a şi lipsit de averea sa şi de cinste, dar şedea în gunoiul său, iar eu în ţară străină nu ştiu unde mă voi întoarce. El avea prieteni, mângâindu-l pe dânsul; iar mângâierea mea, fiii mei cei iubiţi, fiarele cele sălbatice apucându-i, i-au mâncat în pustia aceea. El, deşi era lipsit de fiii săi, de la soţie putea să aibă oarecare mângâiere şi alinare; buna mea împreună-vieţuitoare în mâinile nelegiuitului bărbat a căzut, iar eu că o trestie în pustie mă clatin de viforul amarelor mele necazuri.
Doamne, nu te mânia asupra mea, cel ce din amărăciunea inimii grăiesc; grăiesc ca un om, căci în Tine purtătorul meu de grijă şi îndreptătorul căilor mele mă întăresc, şi spre Tine nădăjduiesc, şi cu a ta dragoste ca cu o rouă răcoroasă şi de vânt adietoare, răco-resc focul mîhnirei mele. Cu a Ta dorire, precum cu o dulceaţă, îndulcesc amărăciunea primejdiilor mele. Aşa grăind el cu suspinuri şi cu lacrimi, a ajuns la oarecare sat ce se numea Vadisis, şi intrând într-însul, a început a sluji, supunându-se la locuitorii cei de acolo, ca să se hrănească din osteneală. Şi lucra la lucrul pe care nu-l ştia mai înainte, ostenindu-se întru aceea în care nu era obişnuit. După aceasta, a rugat pe oamenii satului aceluia ca să-l facă păzitor la ţarina lor, şi pentru aceea să-i dea o plată foarte mică. Şi aşa a petrecut în satul acela cincisprezece ani, în mare sărăcie şi smerenie şi întru osteneli multe, pentru că mânca pâine. Iar faptele lui bune şi nevoinţele cine le va spune? Poate tot omul să socotească că într-o sărăcie ca ceea şi străinătate, întru nimic nu se îndeletnicea aşa de mult ca în rugăciuni, în posturi, în lacrimi, în privegheri şi în suspinurile inimii, înălţându-şi spre Dumnezeu ochii, mâinile şi inima, şi de la îndurările Lui aşteptând milă. Iar fiii lui, nu departe, într-un alt sat creşteau. El nu-i ştia, şi nici ei nu ştiau unul de altul, deşi vieţuiau în acelaşi sat.
Iar femeia, ca o altă Sara oarecând, era păzită de către Dumnezeu de necurăţia bărbatului aceluia, care în acelaşi ceas când a luat-o pe ea de la adevăratul ei bărbat, a fost lovit de oarecare durere, şi ajungând la locul lui, a murit şi a lăsat curată pe cea robită de el, neatingându-se de dânsa.
Aşa a păzit Dumnezeu pe credincioasa roaba sa, că în mijlocul curselor fiind, a rămas nevătămată, şi "ca o apăsare s-a izbăvit din cursă vânătorilor, cursa s-a sfărâmat, iar ea s-a izbăvit cu ajutorul Celui prea înalt". Apoi, după moartea bărbatului aceluia, acea cinstită femeie a rămas liberă, şi vieţuia în pacea să fără de ispită, având hrană din osteneala mâinilor sale.
În acea vreme, au făcut război cei de altă seminţie asupra romanilor şi i-au bătut mult, luând unele cetăţi şi robind ţări. Atunci Traian împăratul a fost în mare mâhnire şi, aducându-şi el aminte de viteazul său dregător Plachida, zicea: "De ar fi fost Plachida al nostru, nu şi-ar fi râs de noi vrăjmaşii noştri, că era înfricoşat vrăjmaşilor, şi de numele lui se temeau potrivnicii, că era viteaz şi norocos în războaie". Şi se miră împăratul cu toţi dregătorii săi de acest minunat lucru, că nu se ştia unde s-a ascuns Plachida cu femeia şi cu copiii. Sfătuindu-se să trimită spre căutarea lui prin toată împărăţia sa, a zis către cei ce stăteau de faţă: "Dacă cineva îmi va afla pe Plachida al meu, îl voi cinsti pe dânsul cu mare cinste, şi îi voi da lui daruri multe". Şi iată doi buni ostaşi, Antioh şi Acachie, care au fost oarecând credincioşi prieteni lui Plachida şi vieţuiau în curtea lui, ziseră: "Stăpânitorule împărate, nouă să ne porunceşti să căutăm pe omul acela care este de foarte bună trebuinţă la toată împărăţia romanilor. Căci chiar până la marginea pământului de l-am căuta pe el, la aceasta ne vom sârgui în tot chipul". Şi bucurându-se împăratul de o sârguinţă ca aceea a lor, i-au trimis pe dânşii îndată. Iar ei, ieşind, au străbătut toate provinciile împărăţiei, prin cetăţi şi prin sate căutând pe iubitul lor conducător, şi pe oricine întâlneau, îl întrebau: "Nu cumva au văzut undeva pe un om ca acela?" Apoi, se apropiară de satul acela în care Eustatie îşi trăia viaţa. Iar Eustatie atunci păzea ţarina în câmp şi văzând pe ostaşii cei ce veneau în sat, privea la dânşii. Şi i-a cunoscut pe ei de departe, căci erau ostaşi ai lui, şi s-a bucurat, încât de bucurie plângea, şi în taina inimii sale către Dumnezeu striga din adâncul suspinării şi stă lângă cale, pe unde ostaşii aveau voie să treacă. Iar ei ajungând la Eustatie, şi urându-i de sănătate după obicei, l-au întrebat: "Ce sat este acesta şi cine îl stăpâneşte pe el?" Apoi începură a-l întreba: "Nu cumva este aici vreun om străin, al cărui stat este aşa şi faţa în acest chip, şi se numeşte Plachida?" Iar Eustatie le-a zis: "Pentru ce pricină îl căutaţi pe el?" Iar ei au zis: "Prieten ne este nouă, şi de multă vreme nu l-am văzut pe el, şi nu ştim unde se află cu femeia şi cu cei doi fii şi de ne-ar spune nouă cineva de dânsul, mult aur i-am da omului aceluia". Iar Eustatie le-a zis: "Nu-l ştiu pe el, nici n-am auzit cândva de Plachida; poate stăpânii mei. Rogu-vă pe voi să veniţi în sat, şi să vă odihniţi în căsuţa mea, că vă văd pe voi şi caii voştri osteniţi de drum, deci să vă odihniţi la mine, şi va fi vouă cu putinţă ca şi pentru cel căutat să întrebaţi pe cineva din cei ce îl ştiu. Iar ei, ascultându-l pe el, au mers împreună în sat, însă nu-l cunoşteau pe el; iar el i-a cunoscut bine pe dânşii şi lacrimi din ochii lui voiau să iasă, însă le oprea, ca să nu fie cunoscut. Şi era în satul acela un om bun, la care îşi avea Eustatie adăpostirea. La acel om a dus pe ostaşii aceia, rugându-l să-i odihnească pe dânşii şi să pună înaintea lor câte ceva de ospăţ. Iar el zicea: "Îţi voi plăti ţie cu slujba mea toate cele ce vei cheltui la ospăţul lor, pentru că îmi sunt mie cunoscuţi". Iar omul acela, din obiceiul cel bun al său şi din rugămintea lui Eustatie, care avea să-i răsplătească lui cu slujba, îi ospătă pe străinii aceia din belşug. Iar Eustatie le slujea lor, aducând şi punând bucate înaintea lor şi-şi aducea aminte de viaţa lui cea dintâi, când aşa îi slujeau lui aceia cărora el le slujeşte acum. Şi se biruia de fire spre lacrimi, însă se ascundea ca să nu fie cunoscut şi ieşind afară din casă, plângând puţin şi ştergându-şi lacrimile, iar intra, slujindu-le ca robul şi fiind săteanul cel mai de jos. Iar ostaşii aceia, căutând adeseori la faţa lui, începură câte puţin a-l cunoaşte şi a grăi încet în sine: "Omul acesta asemenea este cu Plachida, sau cu adevărat sigur el este", şi ziseră: "Ne aducem aminte de o rană adâncă de la grumajii lui Plachida, pe care a luat-o la război, drept aceea, de este la dânsul rana aceea, cu adevărat el este Plachida". Văzându-i rana aceea, au sărit îndată de la masă şi au căzut la picioarele lui, şi sculându-se i-au cuprins grumajii şi au plâns mult de bucurie, zicându-i: "Tu eşti Plachida, pe care noi te căutăm! Tu eşti iubitul împăratului, pentru care împăratul atâta vreme se mâhneşte. Tu eşti renumitul general al armatei romanilor, comandantul, pentru care toţi ostaşii se tânguiesc".
Atunci Eustatie cunoscând că a venit vremea aceea, în care i-a făgăduit lui Domnul să-l rânduiască, în dregătoria şi în cinstea lui cea dintâi, le-a zis: "Eu sunt, fraţilor, cel pe care voi îl căutaţi. Eu sunt Plachida, cu care voi v-aţi luptat multă vreme împreună. Eu sunt cel slăvit oarecând în Roma, celor de alt neam înfricoşat, vouă bun prieten, iar acum sărac, şi netrebnic şi neştiut". Şi s-a făcut între dânşii bucurie mare, şi din bucurie lacrimi.
Apoi, l-au îmbrăcat pe el în haine de mult preţ, ca pe un mare dregător, şi i-au dat lui scrisorile împărăteşti şi cu insistenţă îl rugau să meargă fără zăbavă la împărat, zicând: "Iată şi-a ridicat cornul său vrăjmaşul, şi nu este altul aşa de viteaz ca tine, ca să biruiască şi să alunge pe potrivnici". Iar stăpânul casei aceleia şi toţi casnicii lui, auzind acestea se mirau, şi se uimeau şi a străbătut vestea în tot satul zicând: "Mare om s-a aflat în satul nostru". Şi alergau toţi ca la o mare minune, şi se mirau văzând pe Eustatie îmbrăcat ca un comandant de oşti şi cinstit de ostaşi. Iar Antioh şi Acachie spuneau la oameni faptele şi vitejia bărbatului, bogăţia şi bunul lui neam.
Iar ei auzind că Eustatie este un om de atâta preţ, mare comandant al românilor, se mirau zicând: "O, cum bărbatul acesta mare şi străin a fost la noi!" Şi cădeau la dânsul şi i se închinau zicându-i: "Pentru ce nu ne-ai spus nouă, stăpâne, neamul cel mare şi dregătoria ta?" Şi cădea la dânsul şi stăpânul lui la care trăise Eustatie, rugându-l să nu se mânie pe dânsul, pentru că nu îl cinstea pe el. Şi toţi oamenii se ruşinau de aceasta, că pe un om ca acesta l-au socotit dânşii ca pe un rob.
Apoi, l-au încălecat pe el ostaşii pe cal, şi au plecat întorcându-se la Roma, iar toţi oamenii satului aceluia i-au petrecut pe ei până departe cu cinste multă. Mergând pe cale şi vorbind, îl întrebau de femeia lui şi de fii, iar el le-a spus pe rând toate cele ce i se întâmplaseră şi ostaşii plângeau, auzind de reaua întâmplare a lui. Aşijderea şi ei îi spuneau cum împăratul a fost în mare supărare pentru dânsul. Încă nu numai împăratul, ziceau ei, ci şi tot sfatul ostăşesc şi ostaşii se întristau pentru schimbarea lui. Şi vorbind aşa, nu după multe zile, au ajuns la Roma, şi au spus ostaşii aceia împăratului că au aflat pe Plachida, precum şi modul cum l-au aflat pe el. Iar împăratul l-a primit pe el cu cinste, cu toţi cei mari ai săi, şi bucurându-se l-au sărutat pe el, şi îl întrebau cum a ieşit din casa sa, şi ce i s-a întâmplat lui. Iar el a spus toate cele ce i s-au întâmplat, şi de femeie, şi de copii, şi toţi ascultând se înduioşau.
Atunci împăratul a pus pe Eustatie în cea dintâi rânduială a lui, şi i-a dat lui multe averi, mai mari decât cele dintâi, şi l-a îmbogăţit pe el foarte, şi toată Roma s-a bucurat de venirea lui Eustatie. Apoi, l-a rugat pe el împăratul ca să meargă la război împotriva barbarilor şi cu cea dintâi vitejie să apere patria de năvălirea lor, şi să izbândească robia unor cetăţi. Iar Eustatie, adunând pe toţi ostaşii şi văzând că nu sunt de ajuns la un război ca acela, a zis împăratului să trimită porunci în toate hotarele sale, şi să adune şi din cetăţi şi din sate tineri plăcuţi şi să-i trimită la Roma, la rânduiala ostăşească. Şi s-a făcut aşa. A trimis împăratul porunci, şi s-a adu-nat în Roma mulţime de oameni tineri şi tari, de bună trebuinţă la război. Între alţii se aduseră acolo şi cei doi fii ai lui, Agapia şi Teopist, care se făcuseră mari şi erau frumoşi; la trup mari şi tari la putere. Aceştia, dacă s-au adus în Roma, i-a văzut pe ei comandantul, şi i-a iubit foarte. Pentru că singură firea părintescă spre fiii săi se pleca, şi cu dragostea cea către dânşii se biruia. Neştiind Eustatie că aceştia sunt fiii fireşti ai lui, însă îi iubea pe dânşii ca pe nişte fii ai săi şi totdeauna stăteau înaintea lui, şi îi făcea pe ei părtaşi cu sine la masă sa că îi erau lui plăcuţi.
Deci, a mers Eustatie la război şi bătându-se cu barbarii, cu puterea lui Hristos i-a biruit pe dânşii. Şi nu numai cetăţile şi ţările cele robite le-a dezrobit, dar şi pe tot pământul vrăjmaşilor l-a biruit şi l-a robit şi pe ostaşii lor desăvârşit i-a nimicit, şi în Domnul său a arătat vitejie şi biruinţă, mai mare decât cele dintâi biruinţi, pe care le purta mai înainte.
Sfârşindu-se războiul, şi întorcându-se cu pace Eustatie la locul său, i s-a întâmplat că în călătoria sa să poposească într-un sat care era aşezat la un loc frumos lângă un râu, unde fiind plăcut locul pentru repaus, s-a liniştit Eustatie cu oastea sa trei zile; Dumnezeu a voit ca în felul acesta să-l aducă întru cunoaştere pe credinciosul său rob, cu femeia sa şi cu fiii şi pe cei risipiţi să-i adune la un loc, pentru că femeia lui vieţuia în acel sat având o grădină şi câştigându-şi dintr-însa cu multă osteneală hrana cea de toate zilele. Iar după Dumnezeiască rânduială, Agapie şi Teopist, neştiind nimic de mama lor, şi-au aşezat cortul lor lângă grădina ei, că dintr-un sat fiind ei, aveau un cort, o viaţă şi o dragoste potrivindu-se întocmai unul cu celălalt în gândire şi în cugete, ca fraţii cei dintr-un pântece. Ei însă nu ştiau că sunt fraţi, şi neştiind nicidecum strânsa legătură de sânge dintre ei, se aveau ca fraţii. S-au culcat, deci, împreună lângă grădina maicii lor să se odihnească. Nu departe era şi tabăra marelui comandant al lor.
Într-una din zilele acelea, lucrând ceva maica lor în grădina sa, în ceasul de amiază-zi, auzi vorba ostaşilor celor ce se odihneau aproape în cortul lor. Iar vorba lor era aceasta: întreba unul pe altul, care de ce neam este. Şi a zis cel mai mare: "Eu foarte puţin îmi aduc aminte că tatăl meu era comandant de oşti în Roma şi nu ştiu de ce a ieşit din Roma cu mama, luându-mă pe mine şi pe un alt frate al meu mai mic, pentru că noi doi eram la dânşii, şi am mers până la mare, unde am intrat într-o corabie, cu care mergând peste mare, când am sosit la mal, a ieşit tată din corabie, şi cu dânsul eu cu fratele meu, iar maică nu ştiu de ce a rămas în corabie. Numai această îmi aduc aminte, că plângea foarte mult după dânsa tatăl meu şi noi asemenea, şi mergeam pe cale plângând. Iar după ce am ajuns la un râu, tatăl m-a lăsat pe mine pe mal; iar pe fratele cel mic luându-l pe umere l-a dus de cealaltă parte a râului, şi după ce l-a trecut pe el şi venea la mine, un leu alergând m-a răpit pe mine şi m-a dus în pustie, iar nişte păstori m-au scos pe mine din gura leului şi am fost crescut într-acel sat, în care tu ştii." Atunci cel mai tânăr sculându-se degrab a căzut pe grumajii lui cu bucurie şi cu plângere zicând: "Cu adevărat tu eşti fratele meu, că eu de toate acestea, care le spui tu, îmi aduc aminte; am văzut cu ochii când te-a apucat pe tine leul şi pe mine în acelaşi ceas m-a răpit un lup, dar nişte plugari m-au scos din gura lui. Şi cunoscându-se amândoi fraţii între dânşii s-au bucurat foarte, cuprinzându-se şi sărutându-se unul pe altul, şi au plâns mult de bucurie. Iar maica lor auzindu-le vorba, se mira, şi cu ochii cu suspinuri şi cu lacrimi spre cer îşi ridica. Căci a cunoscut că sunt fiii ei cei adevăraţi, şi inima ei îndată se răcori din cele amare necazuri în care se afla până atunci. Însă fiind femeie înţeleaptă, n-a cutezat fără de cea mai vrednică credinţă de dovadă a se arăta lor, că era săracă, şi îmbrăcată cu haine sărăcăcioase, iar ei erau ostaşi aleşi şi cinstiţi. Şi au văzut cu cuviinţă că e bine să meargă la comandantul de oşti, pe care să-l roage ca pe lângă oastea lui să poată a se întoarce la Roma, şi acolo mai bine să facă cunoştinţa fiilor săi, să se înştiinţeze de bărbatul său, de este oare viu sau nu.
Deci, mergând, a stat înaintea comandantului de oşti, şi i s-a închinat lui zicându-i: "Rogu-mă ţie, stăpâne, să-mi dai voie ca pe lângă taberile tale să merg şi eu la Roma, pentru că eu sunt romană, şi am fost luată în robie de barbari în pământul acesta, de acum şasesprezece ani, şi acum fiind slobodă, trăiesc în ţară străină, îndurând sărăcia cea mare". Iar Eustatie fiind de bun neam, îndată s-a înduioşat la rugăciunea ei, şi i-a dat voie ca fără de temere să se întoarcă la moştenirea sa. Atunci femeia stând şi privind la comandant, l-a cunoscut că este bărbatul ei, şi mirându-se, sta ca uimită. Iar Eustatie n-a cunoscut pe femeia sa. Însă ea deodată venindu-i peste bucurie, precum oarecând mâhnirea era peste mâhnire, înlăuntru striga către Dumnezeu cu suspinuri, dar se temea să spună bărbatului său că este femeia lui. Pentru că îl vedea pe el în pompă mare, impunător la faţă, şi mulţime de ostaşi stând înaintea lui. Pe când, ea, ca una din cele mai nevoiaşe femei, era săracă; şi s-a dus de la ochii lui atunci, rugându-se stăpânului şi Dumnezeului său, ca numai el să rânduiască în viitor, cum s-ar putea cunoaşte de bărbat şi de fiii săi. Apoi, găsind vreme cu prilej, a intrat şi a stat înaintea comandantului care privind spre dânsa, i-a zis: "Ce mai pofteşti încă de la mine bătrâno? " Iar ea închinându-se lui până la pământ, i-a zis: "Rogu-mă ţie stăpânul meu să nu te mânii pe mine roaba ta că am să întreb de un lucru pe înălţimea ta; să îngădui puţin, ascultând pe roaba ta". Iar el i-a zis ei: "Bine, spune!" Iar ea a început a grăi: "Au nu eşti tu Plachida, cel ce din sfântul botez te-ai numit Eustatie? Au nu ai văzut tu pe Hristos pe Cruce, între coarnele cerbului? Nu ai ieşit tu pentru Dumnezeu din Roma cu femeia şi cu doi fii, Agapie şi Teopist? Nu a luat cu silă de la tine barbarul cel din corabie pe femeia ta, care sunt eu cu adevărat? Martor credincios îmi este la cer singur Hristos Domnul, pentru care multe ispite am suferit, că sunt femeia ta, şi sunt păzită cu darul lui Hristos de întinăciune. Pentru că barbarul acela, pedepsindu-se de dumnezeiasca mânie, a pierit în acelaşi ceas, iar eu am rămas curată, şi acum în nevoie după cum mă aflu". Auzind acestea Eustatie, s-a deşteptat ca din somn, şi cunoscând îndată pe femeia sa s-a sculat la dânsa, şi îmbrăţişându-se amândoi, au plâns mult de bucuria cea mare. Apoi a început Eustatie: "Să lăudăm şi să mulţumim lui Hristos Mântuitorul nostru, care n-a depărtat de la noi milă Sa, ci precum a făgăduit că după necazuri să ne mângâie pe noi, aşa a şi făcut". Şi mult bucurându-se şi plângând, au mulţumit lui Dumnezeu. După aceasta, dacă a încetat Eustatie din plâns, l-a întrebat pe el femeia: "Dar unde sunt fiii noştri?" Iar el suspinând din adâncul inimii a zis: " Fiarele i-au mâncat pe dânşii". Iar femeia a zis: "Să nu te întristezi stăpânul meu, că precum ne-a dat nouă Dumnezeu ca fără de aşteptare să aflăm unul pe altul, aşa ne va da nouă să aflăm şi pe fiii noştri". Iar el a zis: "Au nu ţi-am spus că sunt mâncaţi de fiare!?" Iar ea a început a-i spune de toate cele ce le auzise ieri lucrând în grădina sa de la cei doi ostaşi ai lui, care vorbeau unul cu altul, şi a cunoscut că sunt fiii lor. Iar Eustatie, chemându-i îndată pe dânşii, i-a întrebat: "De ce neam sunteţi, unde v-aţi născut şi unde aţi crescut?" - "Noi, stăpâne al nostru, am rămas foarte mici orfani de părinţii noştri şi îi ţinem minte puţin, însă ne aducem aminte că tatăl nostru era comandant de oşti al românilor, precum eşti măria-ta, şi nu ştim din ce împrejurare tatăl nostru a ieşit din Roma noaptea cu mama noastră şi cu noi amândoi şi după ce am trecut marea în corabie, a rămas acolo mama noastră, nu ştim pentru ce, iar tatăl nostru, plângând după dânsa, a mers cu noi la un râu, peste care trecându-ne pe câte unul, când era el singur în mijlocul râului, nişte fiare ne-au răpit pe noi; pe mine un leu, iar pe el un lup, şi amândoi am fost păziţi de mâncarea fiarelor, căci pe mine nişte păstori, iar pe el nişte plugari ne-au crescut. Aceasta auzind-o Eustatie cu femeia sa, cunoscură pe fiii lor şi, căzând pe grumajii lor, au plâns mult. Şi s-a făcut bucurie mare în tabăra comandantului precum oarecând în Egipt, când s-au cunoscut Iosif cu fraţii săi. Şi a străbătut vestea prin toate taberile de aflarea femeii şi a fiilor comandantului lor, şi s-au adunat toţi bucurându-se, şi au făcut veselie mare toată oastea. Pentru că nu se mângâiau atâta de biruinţă, cât de această bucurie.
Aşa a mângâiat Dumnezeu pe credincioşii săi robi. Pentru că el omoară şi face viu, face sărac şi îmbogăţeşte, pogoară în necazuri şi ridică spre bucurie şi veselie. Şi putea atunci Eustatie ca să zică că David: "Veniţi şi auziţi, şi voi povesti vouă tuturor celor ce vă temeţi de Dumnezeu câte a făcut sufletului meu. Adusu-şi-a aminte să facă milă cu mine. Dreapta Domnului m-a înălţat. Dreapta Domnului a făcut putere" (Psalm 117,16).
Iar când Eustatie se întorcea de la război, bucurându-se pentru două lucruri: adică pentru biruinţă, şi pentru aflarea femeii şi a fiilor săi, atunci mai înainte de mergerea lui în Roma, a murit Traian împăratul, iar în locul lui a stat Adrian (117-138), care era foarte rău, urând pe cei buni, şi alungând pe cei binecredincioşi. Intrând Eustatie în cetate cu veselie şi pompă mare, precum se obişnuia la marii comandanţi ai romanilor, şi ducând cu sine mulţi robi şi fără de număr trofee scumpe, a fost primit cu cinste de împăratul şi de toţi romanii şi i s-a răsplătit vitejia lui mai mult decât cea dintâi, fiindcă acum era cinstit de toţi mai mult decât înainte. Însă Dumnezeu, cel ce nu vrea că robii lui în lumea aceasta, prea scurtă şi nestatornică, să fie cinstiţi şi slăviţi până în sfârşit, prin cinstirea cea deşartă şi vremelnică, le-a gătit la ceruri cinstea şi slava cea veşnic neschimbată.
Acela, prin aducerea în cea dintâi a lui cinstire, numai o răcorire de necazurile lui i-a făcut lui Eustatie, iar calea lui cea mucenicească spre cer i-a însemnat-o mai înainte. Căci nu după multă vreme, iar l-a întors la necinste şi la necaz, pe care el le-a răbdat cu dulceaţă pentru Hristos. Pentru că rău-credinciosul Adrian a vrut să facă jertfă zeilor, mulţumindu-le pentru biruinţa cea asupra vrăjmaşilor, şi intrând el în capiştea idolească cu mai marii oştilor sale, Eustatie n-a intrat, ci a rămas afară. L-a întrebat atunci pe el împăratul: "De ce nu vrei să intri cu noi în capişte şi să mulţumeşti zeilor? Ţie ţi se cade mai întâi să dai mulţumire idolilor, că nu numai în războaie te-au păzit întreg şi sănătos, şi ţi-a dat biruinţă asupra vrăjmaşilor, ba încă pe femeia ta şi pe fiii tăi ţi-au arătat ţie!" Răspuns-a Eustatie: "Creştin sunt şi pe Unul Dumnezeul meu Iisus Hristos îl ţin, pe Acela Îl cinstesc şi-I mulţumesc şi Lui mă închin, pentru că El pe toate acestea: sănătatea, biruinţa, pe soţia şi pe fiii mei mi i-a dăruit mie. Iar idolilor celor surzi, nelucrători, nu mă voi închina". Şi s-a dus la casa sa Eustatie. Iar Împăratul mâniindu-se asupra lui, chibzuia cu ce chip i-ar răsplăti lui necinstirea zeilor săi. Şi mai întâi, după puţină vreme, a luat de la dânsul dregătoria lui, şi ca unui om de rând i-a poruncit să stea înaintea lui; apoi pe femeia şi pe fiii săi de faţă punându-i, îi îndemna pe ei cu cuvintele, ca să jertfească idolilor. Şi neputând să-i întoarcă pe dânşii de la Hristos, i-a osândit la mâncarea fiarelor.
Şi mergea sfântul Eustatie, sărbătoritul acela şi viteazul ostaş de odinioară, la locul cel de privelişte, cu ai săi osândiţi la moarte şi nu se ruşinau de o necinste ca aceea, nici se temeau de moartea cea pentru Hristos, Căruia precum a început a-I sluji cu credinţă, aşa şi sfârşeau cu credinţa cea cu osârdie şi bine plăcută supunere, mărturisind numele Lui cel sfânt înaintea tuturor. Şi întărea pe soţia sa cea cinstită, şi pe iubiţii săi fii, ca să nu se teamă de moartea cea dătătoare de viaţă pentru Domnul tuturor. Asemenea şi ei, întru dânşii unul pe altul se întăreau cu cuvintele şi cu nădejdea răsplătirii celei ce va să fie, şi mergeau la moarte ca la ospăţ.
Dar, dând drumul fiarelor asupra lor, nu i-au vătămat pe ei. Căci, oarecare fiară alerga la dânşii, îndată închinându-se, se întorcea înapoi. Fiarele îşi îmblânzeau mânia lor, iar împăratul mai mult se mânia, şi a poruncit ca, ducându-i pe dânşii de la locul acela, să-i arunce în temniţă. Iar a doua zi a poruncit ca să ardă un bou de aramă şi să arunce într-însul pe sfântul Eustatie cu femeia şi amândoi fiii. Şi a fost sfinţilor mucenici boul acela ars, precum tinerilor cuptorul haldeilor cel de rouă răcorit, şi întru acel bou rugându-se sfinţii mucenici, şi-au dat în mâinile lui Dumnezeu sfintele lor suflete, şi au trecut la cereasca împărăţie. Iar a treia zi a mers Adrian la boul acela, vrând să vadă praful mucenicilor celor arşi. Dar deschizând uşa a aflat trupurile lor cele sfinte întregi şi nevătămate, şi nici un păr din capul lor n-a ars, ci ca nişte vii şi dormind se arătau feţele lor, pline de o frumuseţe prea minunată, mai presus de fire, şi tot poporul cel ce era acolo a strigat: "Mare este Dumnezeul creştinilor".
Iar împăratul s-a întors cu ruşine la palatul său, şi tot poporul ocăra pe împăratul pentru răutatea lui, că pe unul ca acesta, la toată împărăţia mai mare comandant, de bună trebuinţă, l-a pierdut în zadar. Deci, creştinii luând cinstitele trupuri ale mucenicilor, le-au făcut cuviincioase îngropări slăvind pe Dumnezeul cel minunat întru sfinţii săi: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Căruia cinste, slavă şi închinăciune toţi să-I fie de la noi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU 20 Septembrie
Vinetele se pregătesc (se spală, se scot din coadă) şi se crestează, dar numai de patru ori, şi nu prea adânc, cât să se ţină un pic vânăta din miez. Se opăresc iute, se presară cu sare şi se pun între funduri de lemn, presate, să-şi lase zeama amăruie. Se toacă toată umplutura şi se căleşte în 100 ml ulei de măsline, ca în Levant, unde totul e scump, dar şi gustos. Usturoiul nu se căleşte, să rămână viu până-n vânătă şi acolo să moară, dar se taie-n două căţeii, să sufere un pic. Vinetele se pun în tavă şi se îndeasă-n crestături cu prăjeala asta, cu căţeii de usturoi, cu ceva sare şi piper. Roşiile se curăţă de pieliţă şi se dau prin sită. Se toarnă undelemnul rămas, bulion de roşii, ardeiul iute tocat. Se pune tava la cuptor, acoperită, să se coacă înăbuşit o jumătate de oră, apoi se lasă să scadă pe marginea plitei, să se îndese toate cele bune în cuvă.
ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU 20 Septembrie
A. PLĂCINTE, ANTREURI
Roşii umplute cu ţelină, ardei şi sos tartar
· 4 roşii tari
· 2 ţeline mici
· 5 ardei graşi
· Sare
· Piper
· Pătrunjel
· 1 pahar maioneză de post
· 1 ceapă arpagic
· 1 căţel usturoi
Se scobesc roşiile, se scurg de zeamă şi se presară cu sare.
Se taie ţelinele ca tăieţeii; la fel şi ardeii graşi.
Pătrunjelul se toacă mărunt; la fel ceapa şi usturoiul.
Ceapa şi usturoiul se trec prin sită şi zeama lor se amestecă cu maioneza de post, apoi cu legumele şi piperul.
Se umplu roşiile cu legumele amestecate cu acest sos tartar.
B. SALATE
Salata Carmen
· 1 ţelină mare
· 3 mere potrivite
· 3 andive
· 1 lămâie
· 2 roşii tari
· 300 g maioneză de post (reţete prezentate anterior)
Se taie ţelina în fileuri subţiri, se opăreşte 4 – 5 minute în apă cu sare, se scurge, se aşază pe salatieră şi după ce s-a răcit se adaugă merele tăiate în feliuţe şi stropite cu zeamă de lămâie, andive tăiate fileuri şi maioneză de post.
Se amestecă.
Se netezeşte suprafaţa salatei cu lama unui cuţit şi se acoperă cu un strat de maioneză de post.
Se decorează cu o coroană de felii rotunde subţiri de mere stropite cu zeamă de lămâie, apoi roşii curăţate de pieliţă şi tăiate felii rotunde.
În mijlocul salatierei se pune o măslină mare.
C. SOSURI
Sos vinegret (repostare)
· 3 linguri ulei
· 1 lingură oţet
· Sare
· Piper
· Pătrunjel verde
Se amestecă cu furculiţa sau cu telul până când se emulsionează uleiul, adică devine lăptos.
D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME Supă de chimen • zarzavat obişnuit pentru supă
• 1 lingură chimen
• 1 lingură făină
• 5 linguri ulei
• Crutoane
Se pune la fiert zarzavatul împreună cu chimenul.
Când zarzavaturile sunt fierte, se prăjeşte făina în ulei, se stinge cu 2 ceşti de zeamă din supă strecurată şi se adaugă în oala cu supă.
Se potriveşte de sare, se adaugă crutoanele şi verdeaţa.
• 1 lingură chimen
• 1 lingură făină
• 5 linguri ulei
• Crutoane
Se pune la fiert zarzavatul împreună cu chimenul.
Când zarzavaturile sunt fierte, se prăjeşte făina în ulei, se stinge cu 2 ceşti de zeamă din supă strecurată şi se adaugă în oala cu supă.
Se potriveşte de sare, se adaugă crutoanele şi verdeaţa.
E. MÂNCĂRURI
Imam Baialdi – Reţetă libaneză
Ingrediente:- 1,5 kg vinete coapte şi lungi.
- 2 cepe,
- 2 morcovi,
- 1 pătrunjel,
- 1 ţelină,
- 2 ardei graşi,
- 3 linguri varză tocată,
- 3 căpăţâni usturoi.
- 1 kg de roşii,
- 200 ml ulei măsline,
- 1 ardei iute,
- sare,
- piper.
Vinetele se pregătesc (se spală, se scot din coadă) şi se crestează, dar numai de patru ori, şi nu prea adânc, cât să se ţină un pic vânăta din miez. Se opăresc iute, se presară cu sare şi se pun între funduri de lemn, presate, să-şi lase zeama amăruie. Se toacă toată umplutura şi se căleşte în 100 ml ulei de măsline, ca în Levant, unde totul e scump, dar şi gustos. Usturoiul nu se căleşte, să rămână viu până-n vânătă şi acolo să moară, dar se taie-n două căţeii, să sufere un pic. Vinetele se pun în tavă şi se îndeasă-n crestături cu prăjeala asta, cu căţeii de usturoi, cu ceva sare şi piper. Roşiile se curăţă de pieliţă şi se dau prin sită. Se toarnă undelemnul rămas, bulion de roşii, ardeiul iute tocat. Se pune tava la cuptor, acoperită, să se coacă înăbuşit o jumătate de oră, apoi se lasă să scadă pe marginea plitei, să se îndese toate cele bune în cuvă.
F. DULCIURI
Prăjitură „Ziua şi noaptea”
• 12 linguri ulei;
• 14 linguri zahăr;
• 14 linguri apă;
• 18 linguri făină;
• 2 linguriţe praf de copt;
• 1 vanilie;
• 2 – 3 linguri cacao;
• 1 cană nucă măcinată
Se amestecă bine ingredientele cu mixerul, se adaugă făină în care s-a amestecat praf de copt şi vanilie.
La sfârşit se adaugă nuca.
În tava unsă şi tapetată cu făină se toarnă jumătate din compoziţie.
Deasupra se toarnă cealaltă jumătate în care s-a adăugat cacao.
• 12 linguri ulei;
• 14 linguri zahăr;
• 14 linguri apă;
• 18 linguri făină;
• 2 linguriţe praf de copt;
• 1 vanilie;
• 2 – 3 linguri cacao;
• 1 cană nucă măcinată
Se amestecă bine ingredientele cu mixerul, se adaugă făină în care s-a amestecat praf de copt şi vanilie.
La sfârşit se adaugă nuca.
În tava unsă şi tapetată cu făină se toarnă jumătate din compoziţie.
Deasupra se toarnă cealaltă jumătate în care s-a adăugat cacao.
ARTE 20 Septembrie
MUZICĂ 20 Septembrie
Dacă doriți să ascultați câte ceva despre muzicienii menționați în continuare este suficient să intrați pe youtube, să tastați numele muzicianului și apoi puteți selecta ce doriți să audiați!
Trec peste exemplificările mele obișnuite acum din motive personale! Sper să mă înțelegeți! Mulțumesc.
Dacă doriți să ascultați câte ceva despre muzicienii menționați în continuare este suficient să intrați pe youtube, să tastați numele muzicianului și apoi puteți selecta ce doriți să audiați!
Trec peste exemplificările mele obișnuite acum din motive personale! Sper să mă înțelegeți! Mulțumesc.
Gogi Grant (Audrey Brown), cântăreaţă americană.
Richard Stephens, chitarist britanic (String-A-Longs).
Mick Rogers, chitarist şi vocalist britanic (Manfred Mann's Earthbound).
Rolling Stones - Gat Your Ya-Yas Out
Jim Morrison
JD Fortune solist la INXS
Johann Joseph Abert
Chuck si John Panozzo, muzicieni americani, membri in trupa Styx
Joe Leeway, clăpar şi vocalist britanic (Thompson Twins).
Allanah Currie, component in formatia Thomson Twins
David Hemmingway, baterist britanic (Housemartins).
Nuno Bettencourt – Extreme
Ben Shepherd – Soundgarden
Lodovico Agostini
Teodor Teodorescu, compozitor
Nikos Skalkottas, renumit compozitor al muzicii greceşti contemporane
Jan Sibelius
John W. Peterson, compozitor american
ÎNREGISTRĂRI NOI:
2 horas maior saxofone amor canções instrumental
Beautiful Romantic Instrumental Love Songs - Best Relaxing Piano Music
POEZIE 20 Septembrie
George Coşbuc
Biografie
George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud — d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet român din Transilvania. S-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei, fiica unui preot greco-catolic. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărăşia basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le primeşte de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise “că ştie poveşti”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de la vârsta de cinci ani.
Poetul şi-a început studiile la şcoala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a şi a III-a, urmează cursurile şcolii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, învăţând germana cu unchiul său Ion Ionaşcu, directorul şcolii. În clasa a VII-a, Coşbuc este ales vicepreşedinte al societăţii, iar la 2 octombrie 1883 devine preşedinte. Publică în paginile revistei Muza someşeană primele poezii, citeşte la şedinţele societăţii traduceri dinRückert, Petőfi şi o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă.. În mai 1884 îşi susţine examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj.
Despre începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: “Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti”.
În noiembrie 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, nu mai figurează printre studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Publică la revista din GherlaCărţile săteanului român, continuă să tipărească în Tribuna poveşti şi basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic şi Lioara), corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacţia ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formaţia sa.
Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată Filosofii şi plugarii.
În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: “De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mişcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român.
Ioan Slavici mărturiseşte următoarele în Amintiri: “Gheorghe Coşbuc, înzestrat din belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieşit ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toţi erau scriitori …”.
Anii petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887 – 1889) alături de I. Slavici vor culmina cu apariţia poemului Nunta Zamfirei, un poem – spectacol admirabil, care a impresionat chiar şi pe olimpianul Titu Maiorescu.
Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889.
Venit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889, ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Cușbuc publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).
Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire. În 1893 îi apare primul volum de versuri, Balade şi idile; editează în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista Vatra(1894). În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.
La 28 martie 1902 Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numeşte în postul de şef de birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Conduce revista Viaţa literară, este numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906). Din 1907 lucrează intens la traduceri; este numit în postul de şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907).
În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coşbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice. “O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide”, scria N. Iorga în toamna acestui an.
Vorbind în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său: “Reputaţia sa literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale.”
La Bucureşti, George Coşbuc a mai făcut parte şi din conducerea revistelor Vatra (1894), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901) şi Viaţa literară. Înfiinţată la 1 ianuarie 1894, la Bucureşti, revista Vatra, concepută în descendenţa Daciei literare şi a Tribunei va apărea doar în 44 de numere, bilunare, până în august 1896.
“La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru …” spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că “poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: “Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”
În ziarul Lumina, din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coşbuc, afirmând printre altele: “Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii … A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”
Moartea lui Gelu
Razlet din ostirea batuta,
Fugind pe campia tacuta,
Cazu de pe cal, de durere,
Pe marginea apei. Si piere.
Din rana si-ar smulge sageata
Si n-are putere.
Pierdut-a si oaste si tara.
E noapte-n vazduhuri; si rara
E zbaterea apei, cand valul
Atinge cu aripa-i malul
Iar Gelu, prin noapte stand singur,
Vorbeste cu calul:
Vai, murgule, jalea ma curma!
Ma lupt cu durerea din urma,
Caci ranele-mi sapa mormantul,
Degeaba imprastii tu vantul
Din coama, piciorul tau scurma
Degeaba pamantul.
Ma chemi prin nechezuri pagane
Si parca zici: Vino, stapane!
Vezi, picura ranele tale
Si neguri se nalta din vale,
E noapte, si ziua de maine
Ne-ajunge pe cale!
Trei suliti facutu-si-au strunga
Prin mine! Ma zbucium pe-o dunga
Si nu-mi mai simt bratul si braul;
Tu-ti rupi cu picioarele fraul
Las, murgule, las sa ne-ajunga
Pe-aicea pustiul.
De-acum tu... cat va cuprinde
Mantaua, deasupra-mi o-ntinde
Si-apoi cu picioarele-mi sapa
Mormantul pe margini de apa.
Si-n urma cu dintii ma prinde
Si-arunca-ma-n groapa.
Jeleasca-ma apele Cernii!
Sa-mi bubuie crivatul iernii.
Ca-n taberi al cailor tropot;
Iar vesnicul apelor sopot
Sa-mi para ca-n ceasul vecernii.
O ruga de clopot.
Si, poate, sosi-va o vreme
Cand muntii vor fierbe, vor geme
Cu hohote mamele-n praguri,
Vor trece barbatii-n siraguri
Cand bucium suna-va sa cheme
Pe tineri sub steaguri.
Iar tu, de-i trai, fratioare,
Sa-mi vezi luptatorii-n picioare,
Atunci cand sosit va fi ceasul,
Abate-ti pe-aice tu pasul:
Necheaza-mi, si atunci eu din groapa
Cunoaste-ti-voi glasul!
Si-armat voi iesi eu afara,
Si veseli vom trece noi iara
Prin suliti si foc inainte,
Sa tie protivnicii minte
Ca-s vii, cand e vorba de tara,
Si mortii-n morminte!
El zice, si mana si-o strange
Pe pieptul cel umed de sange
Iar calul sta singur de paza
Lui Gelu, si trist el aseaza
La pieptul stapanului capul
Si astfel vegheaza.
Si-auzi! Ca un vant ce clateste
Padurea, cand ploaia soseste,
Asa din adancuri de zare
Un vuiet prin noapte rasare.
Iar vuietul vine, si creste,
Mai iute, mai tare.
Si iata-i, din umbrele vaii
Cu scuturi ies repezi flacaii,
Ca mortii ce-si lasa mormantul;
Ies roibii cu umblet ca vantul,
Rasar de tutindeni, de pare
Ca-i varsa pamantul.
Arcasii lui Arpad! In goana
Ei fug dup-ostirea dusmana.
Si, uzi de-alergare, se-ncura
Fugarii prin negura sura,
Cu fraul pe coama, si-arcasii
Cu spazile-n gura.
Navalnic s-apropie pasii,
Si-n goana lor canta arcasii,
Si-asa de salbatic li-e cantul
Din piele de urs au vestmantul,
Si-n barbile lor incalcite
Se-mpiedica vantul.
Iar Gel, auzindu-i prin zare,
De spaima si groaza tresare
El moare! Si canta paganii!
N-au Domn si n-au tara romanii,
Si-adusii de vanturi in tara
Sunt astazi stapanii!
Si-n mainile cui e scaparea?
Nu-i piept sa le-nchida cararea?
Nu-i brat de voinic, sa-i abata?
Si nu e pe lume-o sageata
Ca-n inima gloatei lui Arpad
Adanc sa strabata?
Si Gelu le judeca toate:
Se nalta proptindu-se-n coate
Si-a calului glezn-o cuprinde,
Cu graba el arcul si-l prinde,
Si-nvarte sageata si-o scoate
Din rana, si-o-ntinde:
Si vajaie slaba sageata
Cu gemetul mortii deodata
Arcasii trec repezi in cale,
Si-i vuiet si-i chiot prin vale:
Ce cant de-ngropare lui Gelu
Si-ostirilor sale!
Iar vuietu-n neguri patrunde
Si-n inima noptii s-ascunde
Departe, si-n valuri de valuri
Ecoul izbindu-se-n dealuri
De zece ori jalnic raspunde
Pustiilor maluri.
De zece ori, iarasi de zece,
Si scade, si piere, si trece,
De data din urma rasuna
Tacerea-mprastiata s-aduna
Si-n neguri aluneca rece
O bolnava luna.
Iar calul, vedenie muta,
Cu coama de vanturi batuta,
Sta-n noaptea cu neguri de paza
Lui Gelu; si trist el aseaza
Pe pieptul stapanului capul
Si astfel vegheaza.
Iar apa la maluri se frange
Si cade pe spate si plange:
Cu fierul potcoavei tu-mi sapa
Mormantul pe margini de apa,
Si-n urma cu dintii ma prinde
Si-arunca-ma-n groapa!
Zile de toamna
Ieri vedeam pe lunca flori
Mandri fluturi zburatori
Si vedeam zburand albine
Ieri era si cald si bine
Azi e frig si nori si vant
Frunzele cad la pamant
Florile stau suparate
Vestejesc de bruma toate
Ieri era frumos pe-afara
Ca-ntr-o calda zi de vara
Azi e toamna pe pamant
Vreme rea si bate vant.
Paşa Hassan
Pe vodă-l zăreşte călare trecând
Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulţimea păgână.
Căci vodă o-mparte, cărare făcând,
Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,
Oştirea română.
Cu tropote roibii de spaimă pe mal
Rup frâiele-n zbucium şi saltă;
Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă
Şi cade-n mocirlă, un val după val,
Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchină prin baltă.
Hassan de sub poala pădurii acum
Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:
În spatele-oştirii muntene s-aruncă
Urlând ianicerii, prin flinte şi fum, -
Dar paşa rămâne alături de drum
Departe pe luncă.
Mihai îi zăreşte şi-alege vro doi,
Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi
Şi-o vântură toată.
Hassan, de mirare, e negru-pământ;
Nu ştie de-i vis, ori aieve-i.
El vede cum zboară flăcăii Sucevei,
El vede ghiaurul că-i suflet de vânt
Şi-n faţă-i puterile turcilor sunt
Tăriile plevei.
Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;
Aleargă năvală nebună.
Împrăştie singur pe câţi îi adună,
Cutreieră câmpul, tăind de pe cai -
El vine spre paşă: e groază şi vai,
Că vine furtună.
- "Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun
Că nu te-am găsit nicăierea" -
Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea!
Cu frâul pe coamă el fuge nebun,
Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun
Mai dulce-i pierirea.
Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barba din stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte.
- "Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi."
Dar paşa mai tare zoreşte;
Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte
Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi
El zboară şoimeşte.
Turbanul îi cade şi-l lasă căzut;
Îşi rupe cu mâna vestmântul
Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul
Şi lui i se pare că-n loc e ţinut;
Aleargă de groaza pieririi bătut,
Mănâncă pământul.
Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben-pierit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Şi-Alah îi scurtează grozava-i cărare
Căci paşa-i de taberi aproape sosit!
Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,
Să-i deie scăpare.
Şi-n ceasul acela Hassan a jurat
Să zacă de spaimă o lună,
Văzut-au şi beii că fuga e bună
Şi bietului paşă dreptate i-au dat,
Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat
O groază nebună.
Scarlat Callimachi
Biografie
Scarlat Callimachi s-a născut la 20 septembrie 1896, la București. Era membru al familiei boierești de sorginte fanariotă Callimachi. Nu trebuie să fie confundat cu un străbun al său, omonim, domnitorul fanariot Scarlat Callimachi.
A fost licențiat în drept și a fost gazetar în presa comunistă, colaborând la Facla, Chemarea, Clopotul și altele. A fost redactor-șef la revista Punct și director al ziarului Glasul nostru din Botoșani.
Scarlat Callimachi a fost director al Muzeului Româno-Rus, instituție creată pentru scoaterea în evidență a legăturilor culturale dintre România și Uniunea Sovietică, în conformitate cu doctrina Jdanov, până în 1963, când acest muzeu a fost desființat, ca urmare a distanțării lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de influența sovietică.
Opere
· Octombrie 1917, Colecția Orizont, București, 1946 (cu un portret și două desene de Aurel Mărculescu)
Insomnia
Şi soarele şi praful
au căzut pe drumuri.
Şi călătorul învechit în haine
se duce parcă 'ncet.
Şi numără copacii...
Amurgul greu se lasă în praf
multicolor.
Apasă paroxismul razelor solare
ca pe mormânt.
Şi numără copacii...
Şi ochii-i sunt închişi
ca cerul ultimei furtuni.
Şi pasul lui e greu în tot ce este
praf.
Şi soarele îl arde
ca gheţurile semi-obscure.
Şi numără copacii...
În glasul lui vibrează
spasmodic insomnia.
1923
au căzut pe drumuri.
Şi călătorul învechit în haine
se duce parcă 'ncet.
Şi numără copacii...
Amurgul greu se lasă în praf
multicolor.
Apasă paroxismul razelor solare
ca pe mormânt.
Şi numără copacii...
Şi ochii-i sunt închişi
ca cerul ultimei furtuni.
Şi pasul lui e greu în tot ce este
praf.
Şi soarele îl arde
ca gheţurile semi-obscure.
Şi numără copacii...
În glasul lui vibrează
spasmodic insomnia.
1923
Aevea
şi sânge şi nebunie
veacuri şi albe mari
credinţi şi
cadaverice parfumuri
Neant Tăceri Necunoscute
şi UMBRE... UMBRE...
O frunte şi sânge pe spini de aur
veacuri şi albe mari
credinţi şi
cadaverice parfumuri
Neant Tăceri Necunoscute
şi UMBRE... UMBRE...
O frunte şi sânge pe spini de aur
Neva
NEVA
curge ca lumina nopţilor polare
şi priveşte, cu ochi limpezi,
la tăcerea sepulcrală
înnegrită în a pietrelor priviri.
UMBRE
trec pe poduri nalte
căutând ceva în grabă.
CLOPOTE
plâng în turle îngrozite
de sânge.
NEVA
curge ca gândirea
celor ce-au murit demult.
Câte-un sloi de gheaţă geme
ca un suflet fără tihnă.
NEVA este-un şir de lacrimi...
Petrograd
curge ca lumina nopţilor polare
şi priveşte, cu ochi limpezi,
la tăcerea sepulcrală
înnegrită în a pietrelor priviri.
UMBRE
trec pe poduri nalte
căutând ceva în grabă.
CLOPOTE
plâng în turle îngrozite
de sânge.
NEVA
curge ca gândirea
celor ce-au murit demult.
Câte-un sloi de gheaţă geme
ca un suflet fără tihnă.
NEVA este-un şir de lacrimi...
Petrograd
Povestea Prințesei Ralu Callimachi
Callimachi, Ralu (1867-?). S-a născut la Nisa pe 22 septembrie 1867, fiica cea mai mare a lui Teodor şi Zenaida Callimachi (născută Moruzi). Ceilalţi fraţi: Alexandru (1866-1918), Zenaida (1870-1899), Smaranda (1871-1911?) şi Jean (1880-1940). Deși a jucat un rol fundamental în traducerea și publicarea primei versiuni Cornilescu, prințesa Callimachi s-a stins în anonimat, cel mai probabil, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ultimul supraviețuitor dintre cei cinci copii ai soților Teodor și Zenaida Callimachi.
Puținele informații care ne ajută să schițăm parcursul vieții și profilul moral al prințesei Ralu provin din (1) un scurt document inedit scris de Alexandru Callimachi, fratele cel mare, (2) memoriile cumnatei sale, Anne-Marie Callimachi, soția lui Jean, mezinul familiei), (3) scrisorile aflate în arhiva SBB și (4) o scrisoare a prințesei, păstrată de dl. Dimitrie Callimachi, fiul Didei Solomon și al lui Scarlat Callimachi, fiul lui Alexandru.
Ralu și-a petrecut copilăria în nordul țării, la conacul familiei din Stâncești, localitate aflată la câțiva kilometri de Botoșani. După obișnuința vremii, educația copiilor Callimachi s-a desfășurat mai întâi sub supravegherea unei bone străine. Miss Rebecca Paxton, personaj de factură victoriană, adeptă fanatică a liberalului Gladstone, și-a început cariera de guvernantă în slujba Callimachilor, rămânând pe domeniul familiei vreme de patru decenii. A fost un important sprijin moral pentru matroana Callimachi, mai ales în perioada celor cincisprezece ani de văduvie care au urmat după moartea soțului ei, survenită, după o perioadă de boală, pe 7 aprilie 1894.
Zenaida Callimachi îi permitea drei Paxton să administreze casa și treburile familie, să se îngrijească de afaceri, să-i scoată din minți pe servitorii ei neglijenți, prin exigențele de curățenie britanice, să comande de la Londra bonetele de văduvă, copiate cu strictețe după cele ale reginei Victoria, și să aleagă hainele și cărțile necesare membrilor familie. Dar în chestiuni de politică engleză aveau ciocniri epocale, care alcătuiau una dintre cele mai prețuite povești de familie.[1]
Celor cinci copiii pe care i-a avut în grijă guvernanta le-a transmis nu doar noțiunile de bază din curricula vremii, ci și solide cunoștințe engleză și franceză, limbile străine menite să facă posibilă continuarea educației în străinătate. La vârsta adolescenței, frații și surorile Callimachi au luat pe rând drumul Genevei. Despre mezinul familiei, Jean, născut la Geneva, știm că a fost trimis la Colège Calvin din acest oraș și că Miss Paxton s-a interesat personal să-i găsească o gazdă englezească (protestantă) cu o bună reputație. Legăturile familiei Callimachi cu Geneva explică atât spiritualitatea protestantă care a caracterizat-o pe Ralu toată viața, cât și dorința ei de a mijloci o traducere a Bibliei care să joace, în spațiul românesc, rolul influent jucat de versiunea realizată de teologul elvețian Louis Segond în deceniul al optulea al sec. al XIX-lea
Despre viața prințesei știm foarte puține lucruri. Pe 9 mai 1895 s-a căsătorit cu Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, vice-președinte al Senatului, moșier bogat, din familia Cantacuzinilor, cu domenii întinse în Suceava, Botoșani, Neamț și Iași. Din această căsătorie a rezultat Lucia[2], căsătorită cu generalul Gheorghe Băleanu[3]. Fratele vitreg al Luciei, maiorul Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, a fost cel care l-a întâmpinat pe Carol II la aeroportul Băneasa, în fatidica noapte a întoarcerii sale în București (6 iunie 1930).
Mariajul prințesei cu Alexandru s-a încheiat în împrejurări neclare. În memoriile sale, Anne-Marie Callimachi dă se înțeles că religiozitatea lui Ralu a fost motivul pentru care soțul ei a recurs la divorț.[4] Tot cumnata ei îi face portretul, atunci când rememorează episodul primei întâlnirii cu familia Callimachi, cu puțin timp înainte de căsătoria cu Jean (celebrată la Mănești, pe 11 iunie 1911):
Ralu, închisă la ten, între două vârste, fără vreo pretenție de eleganță în costumația ei cafenie, eminamente victoriană, m-a strivit matern la pieptul ei generos. Mai târziu m-a îndrăgit în mod sincer, un compliment de la această adevărată sfântă, care era o de naivitate dumnezeiască, o maniacă religioasă, probabil plicticoasă, dar atât de blajină și de omenoasă, încât nu am nutrit față de ea decât recunoștință și afecțiune. Întruchipa dragostea creștină adevărată, răbdarea și credință. Deși mâhnită de purtarea mea păgână, m-a tratat ca pe o oaie rătăcită de turmă, convinsă că într-o bună zi mă voi întoarce cu pocăință.[5]
După moartea Zenaidei Callimachi (1909), domeniul de la Stâncești i-a revenit mezinului familie, care a trecut doar arareori, și pentru puțin timp, pe la locul de baștină al tatălui său. Cuplul proaspăt căsătorit a făcut o scurtă vizită la Stâncești după voiajul de nuntă prin Europa, plecând la Geneva de îndată ce a devenit evident că Anne-Marie este însărcinată. La scurtă vreme după izbucnirea Primului Război Balcanic (1913), soții Callimachi revin la Stâncești. Jean Callimachi, locotenent al armatei române, primește ordinul de mobilizare către frontul de la Dunăre și își lasă soția în grija lui Ralu. Neputând accepta ideea rămânerii la Stâncești în vreme de război, Anne-Marie plecată spre București, însoțită de una dintre cameriste și de Ralu, cu automobilul unui prieten (Leon Ghica). În apropierea localității Roman, ajunge din urmă trenul în care se afla regimentul lui Jean. Prea puțin deranjată de compania ofițerilor din regimentul soțului său, Anne-Marie decide să li se alăture la prânz. Episodul care urmează ilustrează perfect nu doar moravurile ofițerești din perioada antebelică, ci și contrastul dintre Ralu și cumnata ei:
Bine făcut, roșcovan și jovial, colonelul era cel un amestec picant de vulgaritate directă și simplitate bonomă. Un băutor înveterat, plin de istorioare cheflii, mi s-a adresat de îndată cu „domniță”, atingându-mă ușor, la răstimpuri, peste brațele goale, într-un mod foarte amuzant și câte se poate de familiar.
‒E minunat, splendid, că vă avem alături de noi. N-am știut despre Callimachi că are o nevestică atât de nostimă. Trebuie să veniți cu noi. Lăsați rabla aia de mașină și urcați în trenul nostru. Vă voi lăsa acolo unde spuneți. Locotenent Callimachi, dă ordinele necesare!”
‒Mon Colonel, e împotriva tuturor regulamentelor. Presupun că glumiți.
‒Dimpotrivă! Vorbesc serios. Călătoria este atât de jalnică fără doamne. Apoi, întorcându-se spre austera mea cumnată: Madame, nu vreți să ne faceți și dvs. această onoare? Apropo, nițică vodcă v-ar prinde bine. Sunteți prea serioasă și tristă.
‒Nu beau, răspunse Ralu, consternată și stingherită.
[1] A.M. Callimachi, Yesterday was Mine, p. 235.
[2] Lucia Băleanu a murit la Madrid în 1984. A avut o singură fiică, Ioana (Yvonne) Băleanu, căsătorită mai întâi cu Nicolae Tăutu și apoi cu Ilie Vlad Sturdza (1948). Yvonne a încetat din viață la Madrid, în 1997.
[3] Gheorghe Băleanu s-a născut în 1890. A murit la București, în martie 1944.
[4] „Cu toată sfințenia ei l-a scos din sărite pe soțul ei, care în cele din urmă a divorțat de ea, pe baza acuzației de cruzime mentală (mental cruelty)!”. A.M. Callimachi, Yesterday was Mine, p. 212.
[5] A.M. Callimachi, Yesterday was Mine, p. 211.
P.S. Informația din Familiile boierești din Moldova și Țara Românească, vol. 1, p. 222 este eronată. Soția lui Al. Cantacuzino-Pașcanu se numea Ralu, nu Lucia!
TEATRU/FILM 20 Septembrie
SCENETE UMORISTICE
Cu Marian Hudac
Biografie Marian Hudac
Actorul de comedie Marian Hudac s-a nascut la 20 septembrie 1934.
Dupa absolvirea liceului, in 1952, a fost admis la Institutul de Teatru si Cinematografie din Bucuresti dar a fost eliminat din cauza dosarului, caci avusese o ruda care nu iubea comunistii.
A trebuit sa se angajeze si a lucrat intr-o uzina, si-a facut stagiul militar, a fost iar strungar din nou, pana cand a reusit sa intre la teatru.
A absolvit in 1961 Universitatea de Arta Teatrala si Cinematografica la clasa profesorului Fintesteanu, avandu-i ca asistenti pe Sanda Manu, Dem Radulescu si Alex Lungu. A fost repartizat la Teatrul National din Bucuresti si a jucat aici pana la sfârșitul vieții. A interpretat numeroase roluri in piese ca: Un fluture pe lampa de Paul Everac, Danton de Camil Petrescu, Cyrano de Bergerac de Edmond de Rostand (Cyrano), Nu te joci cu dragostea de Alfred de Musset (Parintele Blasius), O scrisoare pierduta de I.L. Caragiale (Farfuridi), Sosesc diseara de Tudor Musatescu, Jocul de-a vacanta de Mihail Sebastian, Castiliana de Lope de Vega, Imblanzirea scorpiei de W. Shakespeare, Zbor deasupra unui cuib de cuci de Dale Wasserman, Tartuffe de Moličre, etc.
A apărut la televiziune in numeroase scheciuri si scenete, precum si in programele speciale de revelion. A avut mare succes cu La doctor, jucata împreuna cu Marin Moraru, Un vânător vânat, cu Radu Stoenescu, Hoțul, cu Virgil Ogășanu, Vreau o bască!, etc, precum si in adaptări pentru televiziune ale unor spectacole de teatru cum a fost Nu-ti platesc, o adaptare a piesei Non ti pago de Eduardo De Filippo.
A jucat in lung metrajele Răpirea fecioarelor (1968), in rolul lui Hrisanti, Tufă de Veneția (1976), Grabeste-te încet (1981), Invisible: The Chronicles of Benjamin Knight (1994), ca Pig Man, in filmele pentru televiziune Sosesc de la Paris (1977), Hangita (1983), in Cucoana Chirita si Chirita in Iași.
Marian Hudac a fost casatorit cu balerina Marina Hudac.
A murit la 29 ianuarie 1996, la 62 de ani.
Dupa absolvirea liceului, in 1952, a fost admis la Institutul de Teatru si Cinematografie din Bucuresti dar a fost eliminat din cauza dosarului, caci avusese o ruda care nu iubea comunistii.
A trebuit sa se angajeze si a lucrat intr-o uzina, si-a facut stagiul militar, a fost iar strungar din nou, pana cand a reusit sa intre la teatru.
A absolvit in 1961 Universitatea de Arta Teatrala si Cinematografica la clasa profesorului Fintesteanu, avandu-i ca asistenti pe Sanda Manu, Dem Radulescu si Alex Lungu. A fost repartizat la Teatrul National din Bucuresti si a jucat aici pana la sfârșitul vieții. A interpretat numeroase roluri in piese ca: Un fluture pe lampa de Paul Everac, Danton de Camil Petrescu, Cyrano de Bergerac de Edmond de Rostand (Cyrano), Nu te joci cu dragostea de Alfred de Musset (Parintele Blasius), O scrisoare pierduta de I.L. Caragiale (Farfuridi), Sosesc diseara de Tudor Musatescu, Jocul de-a vacanta de Mihail Sebastian, Castiliana de Lope de Vega, Imblanzirea scorpiei de W. Shakespeare, Zbor deasupra unui cuib de cuci de Dale Wasserman, Tartuffe de Moličre, etc.
A apărut la televiziune in numeroase scheciuri si scenete, precum si in programele speciale de revelion. A avut mare succes cu La doctor, jucata împreuna cu Marin Moraru, Un vânător vânat, cu Radu Stoenescu, Hoțul, cu Virgil Ogășanu, Vreau o bască!, etc, precum si in adaptări pentru televiziune ale unor spectacole de teatru cum a fost Nu-ti platesc, o adaptare a piesei Non ti pago de Eduardo De Filippo.
A jucat in lung metrajele Răpirea fecioarelor (1968), in rolul lui Hrisanti, Tufă de Veneția (1976), Grabeste-te încet (1981), Invisible: The Chronicles of Benjamin Knight (1994), ca Pig Man, in filmele pentru televiziune Sosesc de la Paris (1977), Hangita (1983), in Cucoana Chirita si Chirita in Iași.
Marian Hudac a fost casatorit cu balerina Marina Hudac.
A murit la 29 ianuarie 1996, la 62 de ani.
· Un vanator vanat / (1994) - vanator
· Stâlpii societății (1988)
· Cucoana Chirița (1986) Trailer
· Doi vulpoi / (1983) - directorul scolii
· Rivalii / (1976)
· Revelion in doi / (1971) - postasul
· Rapirea preafrumoaselor sabine / (1970)
· Nu-ti platesc / (1968)
· Răpirea fecioarelor (1968) - beizadea Hrisanti
· Scafandrierii / (1968)
· Aventura nucturna / (1966)
· Siciliana - Tache Valsamache
Dem Rădulescu, Vasile Muraru şi Marian Hudac - Doi Vulpoi (1983):
Tamara Buciuceanu-Botez, Marian Hudac și Mitică Popescu - Nota 4 la teză:
GÂNDURI PESTE TIMP 20 Septembrie
Upton Sinclair Citate:
SFATURI UTILE 20 Septembrie
Prieteni, nu ignorați acest material! Este deosebit!
Astăzi aș vrea să vă vorbesc despre ”Puterea Gandului”. Cu siguranța, ați auzit cu toții despre importanța gândirii pozitive, despre forța gândurilor sau despre comunicarea extrasenzorială (prin intermediul gândurilor). Oamenii comunică între ei atât prin viu grai, cât mai ales prin intermediul gândurilor. De asemenea, tot prin intermediul gândurilor, fiinţele umane comunică cu întreaga natură înconjurătoare. Practic, trăim într-un ocean nesfârșit de gânduri, într-o lume de gânduri.
Ce sunt gandurile
Gândul este cel care apare primul și de abia apoi îl exprimăm sau nu prin vorbire; gândirea este strâns legată de vorbire. Iată câteva exemple simple pe care cu toții le-am întâlnit în viața de zi cu zi, mai mult sau mai puțin:
Când ne gândim intens la un prieten am putut constata de multe ori că după puţin timp, telefonul sună, iar când răspundem, constatăm cu uimire că este chiar persoana la care tocmai ne-am gândit. Sau: fiind pe stradă, privim cu multă atenţie pe cineva din spate şi imediat, persoana fixată de noi cu privirea se întoarce către noi. Și lucrurile nu se opres doar aici, există situații când un anume cercetător face o nouă descoperire, iar atunci când dorește să o facă publică constată că și altcineva s-a gândit exact la același lucru; este ca şi cum ideea respectivă ar fi „plutit în aer”.
Spre deosebire de viteza luminii care este de aprox. 300.000 de kilometri pe secundă, gândurile ajung practic instantaneu la destinație. Așa cum, prin intermediul undelor radio, spre exemplu un artist care cânta în SUA, poate fi ascultat, în timp real, și în Europa la mii de km. distanța, asemănător se comportă și gândurile noastre, ele ajung practic instantaneu la destinație, iar dacă nu au un scop și o destinație bine definită, ele se împrăștie în toate direcțiile. Gândurile călătoresc mai repede decât lumina, pătrunzând în minţile altor oameni şi producându-le, prin rezonanţă, gânduri similare, în funcție de energia și vibrația lor. Astfel, gândurile care emană de la persoane evoluate spiritual, vor avea o vibrație mai înaltă și vor înfluența oamenii într-un mod pozitiv, mai ales pe cei care întrețin gânduri similare de armonie şi pace. În schimb, un om angrenat în activităţi lumeşti, a cărui minte este plină de gelozie, răzbunare şi ură, emite gânduri negative, ce pătrund la rândul lor în minţile a mii de oameni, creându-le stări asemănătoare, de ură, de neliniște, de tristețe, de agresivitate etc.
Practic, fiecare individ se comportă ca un ”burete”; absoarbe gândurile din univers emise de alții și, la rândul său, emite alte gânduri în mediul înconjurător, cu particularitatea că fiecare are propria lume a gândurilor. Cele mai multe gânduri, ne vin în minte inconștient, acestea provin din subconștient și doar o mică parte a gândurilor sunt produsul intelectului conștient.
Avem propria lume mentală și un mod individual de a înțelege și interpreta lucrurile, de multe ori ne vine foarte foarte greu să înţelegem viziunea celuilalt și de aici apar disensiuni, certuri, despărțiri. Așa se explică faptul că prieteniile și relațiile nu durează niciodată prea mult. Pentru a ne putea înțelege mai bine unii cu alții, mai întâi ar trebui să stabilim acea empatie între noii, adică să acordăm pe frecvenţa vibraţiilor gândurilor celuilalt. Unde nu există empatie, cu greu putem vorbi de o prietenie autentică.
O caracteristică importantă a gândurilor este aceea că ele trăiesc. Chiar atunci când corpul fizic își încetează existența, gândurile rămân, ele nu pot muri niciodată.
Gândurile își produc efecte (se materializează) în funcție de intensitatea lor; cu cât este mai puternic un gând, cu atât vor apărea mai repede rezultatele sale. Când gândul este focalizat, având o țintă clară, el va produce anumite efecte, direct proporţional cu forţa cu care emiţătorului emite acel gând. Prin forța de emitere a unui gând se înțelege concentrarea emitentului sau repetarea gândului suficient de mult până ce acesta devine gând forță și astfel se naște ”puterea gandului”.
Puterea gandului și implicit a subconștientului este practic nemărginită. Gândurile pot face, practic, orice, ele pot vindeca boli, pot transforma mentalităţi, comportamente, stări emoționale etc. Tot prin intermediul gândurilor, la fel de bine ne putem îmbolnăvi, întrucât orice impuls al minţii, orice gând, este transmis celulelor. Astfel, ele sunt influenţate de diferitele stări mentale. Dacă mintea este deprimată, confuză, sau conţine emoţii şi gânduri negative, acestea sunt transmise prin nervi, fiecărei celule a corpului. În această situație, celulele (globulele albe care produc anticorpi) care ar trebui să apere organismul de viruși, bacterii, streptococi intră în panică. Agitaţia le slăbeşte puterea și nu îşi mai pot îndeplini corect funcţiile, iar eficienţa lor scade. În acest moment riscăm să ne îmbolnăvim.
Orice gând are greutate, formă, mărime, culoare, calitate şi putere, ce pot fi percepute de către clarvăzători prin ochiul interior. Nimic nu există pe această lume decât prin gândurile noastre; dacă mintea, care este cauza tuturor gândurilor – dispare, la fel vor dispărea şi obiectele lumii exterioare. Sunetul, pipăitul, forma, vederea, gustul şi mirosul, trezirea, visul, somnul adânc, pasiunea, mânia, scurgerea timpului – toate acestea nu sunt decât produsul minţii. Gândurile pe care le percepem în jurul nostru (sub forma obiectelor exterioare) nu sunt decât ”minte” exprimată în forme sau substanţă. Gândul creează, gândul distruge. Toate obiectele acestei lumi sunt puse în legătură şi asociate numai prin procesul gândirii, care le dă culoare, formă şi toate celelalte calităţi cu care suntem obişnuiţi.
Prietenia şi duşmănia, virtutea şi viciul există doar în minte. Fiecare minte creează o lume a binelui şi a răului, a plăcerii şi mâniei, doar prin propria sa imaginaţie. Binele şi răul, plăcerea şi durerea nu izvorăsc din obiecte; ele aparţin doar propriei noastre atitudini lăuntrice. Nu există numic bun ori plăcut în această lume; ele există doar în mintea noastră….puterea gandului este imensa!
În final vă invit să vizionați filmul documentar:
Influența gândurilor asupra corpului fizic - Documentar HD:
Dacă ați ajuns până aici puteți face scurte comentarii! Aștept. Mulțumesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu