PARTEA A DOUA
Decese
· 19: A murit in apropiere de Antiohia, generalul roman Caius Julius Caesar, supranumit Germanicus (n. la Roma in 24 mai 15 i.Hr.). Decimus Claudius Nero Germanicus, cunoscut sub numele de Germanicus (24 mai 15 î.Hr. – 10 octombrie 19), general al Imperiului Roman. A fost fratele mai mic al viitorului imparat Claudius.In anul 4 a fost adoptat de imparatul Tiberius, dupa adoptie luand numele de Gaius Iulius Caesar Germanicus). A fost căsătorit cu Aggripina Maior, unul dintre fii lor fiind Caligula. A murit in imprejurari dubioase, probabil otravit la ordinul imparatului Tiberius, gelos pe marea sa popularitate, castigata datorita succeselor sale militare.
· 1359: A murit regele Ciprului, Hugues IV de Lusignan; ( n. 1294). A domnit in Cipru intre anii 1324 si 1359, dupa moartea unchiului sau Henric al II-lea. In 1344 in alianta cu venetienii si cu Cavalerii Ospitalieri, a distrus o flota turca la Smyrna , cucerind orasul, iar in 1345 aliatii i- au batut pe mare si pe uscat pe turci la Imbros, fara a sti insa sa exploateze succesul. In 1358, inainte de a muri, l-a asociat la tron pe fiul sau Pierre I.
· 1459: A murit Gian Francesco Poggio Bracciolini, umanist clasicist italian; (n. 1380).
· 1659: A murit exploratorul olandez Abel Tasman; (n. 1603). Abel Janszoon Tasman (1603, Lutjegast, Groningen, Olanda – 10 octombrie 1659, Batavia, insula Djawa) a fost navigator și comerciant olandez, explorator al Australiei și Oceaniei. Este celebru pentru călătoriile sale din 1642 și 1644, aflat în serviciul United East India Company, fiind primul european cunoscut care a ajuns în insulele Tasmania și Noua Zeelandă. Tasman a zărit la 24 noiembrie 1642 coasta vestică a unei insule, căreia î-a dat numele “Pământul lui Van Diemen”, în onoarea guvernatorului de atunci al Companiei Olandeze a Indiilor de Est. Ulterior, colonialiștii englezi îi vor da numeleTasmania. Pe 13 decembrie, in acelasi an, echipajul zărește țărmul sudic al Noii Zeelande. Tasman a considerat că a ajuns pe coasta Americii de Sud, in Tierra del Fuego, și o numește Staten Landt. Numele lui Tasman este purtat de mai multe entități geografice (Tasmania, Marea Tasmaniei, golful Tasmaniei, râul Tasmania).
În 1634, Tasman a fost trimis ca secund într-o expediție pentru explorarea nordului Pacificului. Timp de câțiva ani efectuează mai multe călătorii prin Asia, în care se dovedește nu numai un bun navigator, ci și un fin diplomat, încheind un tratat comercial cu temutul sultan din Palembang, Sumatra.
* 1796: Ducesa Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel (4 septembrie 1729 – 10 octombrie 1796), a fost regină a Danemarcei între 1752 și 1766, a doua soție a regelui Frederic al V-lea al Danemarcei și Norvegiei, mama prințului-regent Frederic, Prinț al Danemarcei și ea însăși regentă de facto în perioada 1772–1784.
, cunoscut drept Louis Ferdinand (n. 18 noiembrie 1772 – d. 10 octombrie 1806), a fost prinț al Prusiei și soldat în războaiele napoleniene.
În 1634, Tasman a fost trimis ca secund într-o expediție pentru explorarea nordului Pacificului. Timp de câțiva ani efectuează mai multe călătorii prin Asia, în care se dovedește nu numai un bun navigator, ci și un fin diplomat, încheind un tratat comercial cu temutul sultan din Palembang, Sumatra.
În 1642 primește comanda unei expediții ce avea drept scop descoperirea de noi tărâmuri în sudul Pacificului, Terra Australis Incognita, necunoscute până atunci europenilor, dar cărora cartografii le bănuiau existența.
Pe 24 noiembrie 1642, Tasman zărește coasta vestică a unei insule, căreia îi dă numele "Pământul lui Van Diemen", în onoarea guvernatorului de atunci al Companiei Olandeze a Indiilor de Est. Ulterior, colonialiștii englezi îi vor da numele Tasmania.
Pe 13 decembrie, echipajul zărește țărmul sudic al Noii Zeelande. Inițial, Tasman a considerat că a ajuns pe coasta Americii de Sud, mai exact în Țara de Foc și o numește Staten Landt.
Pe drumul de întoarcere, trece pe lângă insulele Tonga pe 20 ianuarie 1643. În zona insulelor Fiji, velierul său este aproape avariat datorită impactului cu coralii din regiune. Îndreptându-se către Noua Guinee, ajunge în Batavia la 15 iunie 1643.
În 1644, Tasman pornește cu trei corăbii într-o a doua călătorie și ajunge în Australia de nord, unde studiază regiunea și locuitorii.
Teritoriile descoperite de Tasman nu i-au adus nicio satisfacție: Nu a obținut nicio zonă comercială nouă, niciun nou itinerar pentru navigație.
Timp de peste un secol, până la epoca lui James Cook, Tasmania și Noua Zeelandă nu au fost vizitate de europeni, cel mult Australia, dar cu totul întâmplător.
| Abel Tasman | |
.jpg) |
, cunoscut drept Louis Ferdinand (n. 18 noiembrie 1772 – d. 10 octombrie 1806), a fost prinț al Prusiei și soldat în războaiele napoleniene.
Louis Ferdinand s-a născut la Schloß Friedrichsfelde în apropiere de Berlin. A fost al treilea fiu al Prințului Augustus Ferdinand al Prusiei și al Elisabetei Louise de Brandenburg-Schwedt. A fost nepotul regelui Frederic cel Mare. La naștere a primit numele de Friedrich Ludwig Christian.
Zvonurile vremii au sugerat că tatăl său biologic nu a fost Prințul Ferdinand ci administratorul mamei sale, Friedrich Wilhelm Carl Graf von Schmettau, sau ar fi putut fi Ducele Karl Wilhelm Ferdinand de Brunswick-Wolfenbüttel. Totuși, mai degrabă acestea au fost doar "zvonuri și bârfe" și nu există nici o dovadă în acest sens
A participat la Războaiele Revoluției Franceze și a fost rănit în timpul Atacului de la Mainz (1793). În 1806 el a fost unul dintre principalii adepți ai reluării războiului împotriva lui Napoleon și a Primului Imperiu francez, declanșând Războiul celei de-a Patra Coaliții.
A murit în timpul angajamentului de deschidere a războiului, în Bătălia de la Saalfeld. Louis Ferdinand a fost la comanda celor 8.300 de oameni care au avansat împotriva corpului V al mareșalului Jean Lannes în timp ce aceștia încercau să iasă din trecătorile Munților Pădurea Turingiei. În această luptă mareșalul a angajat o forță franceză mult mai mare (12.800 de oameni), condusă de Lannes însuși. Francezii au avut la picioare un sol mai mare în timp ce prusacii au avut în spate râul Saale, care făcea retragerea dificilă. Aflat în netă inferioritate numerică și în imposibilitatea de a rezista, Louis Ferdinand a fost ucis de intendentul Guindey al regimentului 10 de husari după ce a refuzat oferta de a se preda și l-a rănit pe sergentul francez.[4] Ca lider proeminent al curții prusace, moartea sa a fost profund resimțită.
În afară de a fi militar, Louis Ferdinand a fost, de asemenea, un muzician talentat și compozitor. Johann Friedrich Reichardt, capelmaistru al lui Frederic al II-lea și Frederic Wilhelm al II-lea, l-a considerat un mare pianist. De timpuriu Louis Ferdinand a început să compună muzică, însă a fost recunoscut pentru activitățile sale de compoziție mai târziu. Lucrările sale timpurii au fost efectuate de către orchestra Prințului Henric, fratele lui Frederic al II-lea. Mai târziu, Prințul Louis Ferdinand a frecventat mai multe saloane din Berlin, unde a improvizat adesea la pian.
În cercul lui de cunoscuți au fost figuri ca: Schlegel, Wackenroder și Tieck, toți aceștia erau extrem de interesați de muzică. Ludwig van Beethoven i-a dedicat Prințului Concertul pentru pian nr. 3 ca semn de stimă pentru felul cum cânta la pian.[5] De asemenea, L'art de varier a lui Anton Reicha a fost scrisă pentru el.
În 1842, Franz Liszt a scris Élégie sur des motifs du Prince Louis Ferdinand de Prusse, S. 168.
În 1800 Louis-Ferdinand a fost abordat de ducesa de Courlande pentru a se căsători cu fiica ei cea mare, Wilhelmine, prințesă de Sagan. În ciuda sprijinului prințesei Radziwill, sora lui Louis Ferdinand, regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei s-a opus căsătoriei în ciuda faptului că fata era bogată și o mare frumusețe însă nu avea sânge regal.
Mai târziu, Louis Ferdinand s-a căsătorit morganatic cu contesa Marie Adélaide de la Grange cu care a avut doi fii gemeni:
- Theodor Friedrich Klitsche (1799–1868), general de brigadă în regatul Neapolelui.[6] Fiica lui, Antonietta Klitsche de la Grange (1832-1912), a fost o scriitoare celebră.
- Wilhelm Klitsche (1799–1820), a murit după ce în 1815 a fost rănit de un soldat prusac.
El a avut și trei copii nelegitimi:
Cu Eberhardine Charlotte Justine von Schieben:
- Caroline Henriette Bentley (n. 1789, Berlin)
Cu Friederike Susanne Henriette Fromme:
- Heinrich Ludwig von Wildenbruch (n. 28 martie 1803, Berlin - d. 29 noiembrie 1874); s-a căsătorit prima dată la 9 august 1837 cu Ernestine von Langen (1805–1858); a doua oară s-a căsătorit la 26 aprilie 1860 cu Flora Nicolovius (1811-1879). Ea a fost fiica ministrului prusac Georg Heinrich Ludwig Nicolovius și a soției acestuia, Luise Maria Anna, născută Schlosser, fiica lui Johann Georg Schlosser și nepoata lui Goethe.
- Émilie Henriette Luise Blanca von Wildenbruch (n. 22 august 1804, Berlin - d. 20 aprilie 1887)
| Prințul Louis Ferdinand | |||||||||
 Portret al lui Louis Ferdinand Prinț al Prusiei, de Jean-Laurent Mosnier, 1799
| |||||||||
| Thomas Say | |||
 Portrait of Thomas Say (Portretul lui Thomas Say)
| |||
· 1837: A murit filosoful socialist utopic și economistul francez Charles Fourier (”Tratat despre asociaţia domestică şi agricolă”, ”Teoria celor patru mişcări şi a destinelor generale”); (n.07.04.1772).
* 1861: Moise Nicoară (n. 30 noiembrie 1784, Giula, Regatul Ungariei, Imperiul Habsburgic, d. 10 octombrie 1861, București, Principatele Române) a fost un jurist, profesor, traducător, scriitor și un patriot român, luptător pentru drepturile românilor din Banat și Crișana.
S-a născut la Giula în Regatul Ungariei, în familia nobilului român, Petru Nicoară, mamă fiindu-i Maria Șerban. Printre copiii familiei Nicoară s-au mai numărat trei fete și doi băieți. Titlul nobiliar a fost acordat familiei de către împăratul Ferdinand al II-lea ștrămoșului lui Moise, Ștefan Nicoară (Nyikora), în anul 1627.
* 1872: William Henry Seward, Sr. (n. 16 mai 1801 – d. 10 octombrie 1872) a fost guvernator al statului New York, senator al SUA și secretar de stat al Statelor Unite în timpul președințiilor lui Abraham Lincoln și Andrew Johnson. Adversar virulent al răspândirii sclaviei în anii dinaintea Războiului Civil, el a fost o figură dominantă a Partidului Republican în anii săi de început, și a fost privit ca principal favorit la candidatura partidului la alegerile prezidențiale din 1860– deși chiar virulența sa pare să-l fi constat nominalizarea. În ciuda acestei pierderi, a devenit un membru loial al cabinetului lui Lincoln din timpul războiului, și a jucat un rol în a preveni intervenția străină în război.[2] În seara asasinării lui Lincoln, a supraviețuit unei tentative de asasinat în cadrul încercării conspiratorilor de a decapita guvernul Uniunii. Ca secretar de stat al lui Johnson, a instrumentat achiziția teritoriului Alaska de la Rusia, act ridiculizat la acea vreme și denumit „nebunia lui Seward”. Contemporanul său Carl Schurz îl descria pe Seward ca fiind „unul dintre acele spirite care uneori o iau înaintea opiniei publice, în loc să îi urmeze supus pașii”
* 1861: Moise Nicoară (n. 30 noiembrie 1784, Giula, Regatul Ungariei, Imperiul Habsburgic, d. 10 octombrie 1861, București, Principatele Române) a fost un jurist, profesor, traducător, scriitor și un patriot român, luptător pentru drepturile românilor din Banat și Crișana.
S-a născut la Giula în Regatul Ungariei, în familia nobilului român, Petru Nicoară, mamă fiindu-i Maria Șerban. Printre copiii familiei Nicoară s-au mai numărat trei fete și doi băieți. Titlul nobiliar a fost acordat familiei de către împăratul Ferdinand al II-lea ștrămoșului lui Moise, Ștefan Nicoară (Nyikora), în anul 1627.
Nereușind să-și urmeze visul în diplomație, în anul 1808 acceptă un post de funcționar la cancelaria comitatului Bichiș, dar la scurt timp renunță și se reîntoarce, în același an, în orașul natal.
În anul următor se înrolează voluntar în armata imperiului, aflată în război cu Napoleon Bonaparte. I se acordă gradul de locotenent de cavalerie și i s-a încredințat misiunea de a forma legiunea voluntarilor români din comitatele Arad, Bichiș, Bihor și Cenad[2].
După Pacea de la Schönbrunn încearcă să intre în armata imperială regulată, dar nereușind, călătorește la Oradea, Cluj, Turda, Brașov, iar mai apoi trece Carpații și se stabilește la București, unde începând cu anul 1813 devine profesor de limba latină și limba germană la școala lui Caragea Vodă.
În timpul ciumei, la 14 februarie 1814, a fost vizitat la Mănăstirea Mărgineni, unde erau cazați profesorii, de către Nicolae Văcărescu, iar împreună au plecat să-l viziteze pe Iancu Văcărescu, la Târgoviște. Reîntors la București este destituit din funcție, astfel pleacă într-o călătorie la Constantinopol, iar mai apoi la Viena, unde încearcă din nou să se înroleze în armata austriacă, dar este respins.
În anul 1815 se întoarce la Giula și începe să se implice în lupta pentru episcop român la Arad:
„Lupta purtată de Moise Nicoarã pentru episcop român nu trebuie interpretată în mod îngust, limitat – ca luptă de natură bisericească, un moment din istoria bisericii românești ortodoxe. Moise Nicoarã a luptat pentru episcop român la Arad deoarece în vremea aceea acest ierarh bisericesc era singura autoritate recunoscută de oficialitățile statului habsburgic. Numai el, în vremurile acelea, ar fi putut să ceară și să obțină unele drepturi naționale.[3]”
În această perioadă Moise Nicoarã a accentuat colaborarea cu profesorii Preparandiei din Arad, consolidând caracterul laic al mișcării. În această luptă a fost sprijinit, printre alții, de Petru Maior, Aron Budai și Gheorghe Lazăr.
În urma morții episcopului sârb din Arad, Pavel Avacumovici, o delegație formată din șase membri s-au dus la Viena să-i înmâneze împăratului austriac o petiție prin care cereau numirea unui episcop ortodox român la Arad. Odată cu scurgerea timpului, după încercări repetate de a ajunge în fața împăratului, numărul deputaților din delegație a scăzut, până când Moise Nicoară a rămas singur să susțină cererea formulată în petiție[4].
În această perioadă Nicoară s-a întreținut financiar din donații individuale sau provenite de la parohiile românești din Banat și Crișana, dar începând cu anul 1817, autoritățiile austriece au interzis parohiilor românești să îl mai sprijine financiar și au început discreditarea sa, zvonind că acesta cheltuie banii din donații în scopuri personale.
După moartea lui Dimitrie Țichindeal, rămas singur în această luptă, se întoarce la Giula în anul 1818, dar fiind și aici ocolit de cunoscuți și persecutat, îi trimite împăratului un memoriu prin care solicită aprobarea de a părăsi țara, în anul 1819.
În octombrie 1819 este arestat la Arad și a fost închis la Arad și Giula până în 1821 și declarat nebun[4]. În anul 1820, încep mișcările țărănești în zona Aradului, iar Moise Nicoară este bănuit a avea un amestec. Paul Almássy descrie lupta de emancipare națională a românilor drept o acțiune insurecțională a lui Moise Nicoară și-l caracteriza astfel:
„Acest Moise Nicoară face parte dintre acei oameni care pe lîngă tot caracterul său bun este stăpînit de un zel fanatic de a elibera poporul valahic luptînd împotriva asupritorilor, ușor poate să se întîmple ca prin noi tulburări să îndrăznească să treacã dincolo de limite, mai ales că aceasta se întîmplă cu toată puterea.[5]”
În mai 1824 este arestat din nou și este eliberat în octombrie, în urma unei cerereri adresate împăratului de către tatăl său și de către preotul din Șiclău, Teodor Șerban.
La 25 martie 1825, îmbrăcat în piei de oaie a intrat în cabinetul imperial, dar i s-a refuzat intrarea în această ținută. Oferindu-i-se haine, Moise Nicoarã le refuză spunând:
„Eu n-am venit aici ca să cer grație, iertarea sau pomana de la împăratul nostru ci să plec din statele sale, unde fiecare colț este pentru mine imaginea infernului și a celei mai crude nedreptăți. Mizeria mea rănește privirea sa dar el nu trebuie să roșească văzându-mă în aceste straie în care m-a adus nedreptatea lipsită de umanitate, eu nu roșesc de asta. Spuneți-i cã lozinca sa scrisă pe porțile Vienei (Justitia, regnorum fundamentum) este cea mai insultătoare ironie fãcută justiției.”
La 15 august 1825 prezintă la Arad, în fața unei comisii formată din 80 de delegați, documentele activității sale în lupta pentru un episcop român, iar la 8 septembrie îi lasă manuscrisele lui Grigore Călinescu și părăsește monarhia pentru totdeauna, mergând în Țara Românească, prin Orșova.
Datorită luptei lui Moise Nicoară în anul 1822 s-a înființat la Arad școala de teologie românească, iar în anul 1829 este numit primul episcop ortodox român, Nestor Ioanovici.
Sosit la București, la 19 octombrie 1825 îi trimite un memoriu principelui Grigore Ghica, prin care solicită reorganizarea catedrei de limba latină în școlile cele mari din București, dar este refuzat. În anul următor, încearcă același lucru în Moldova, dar este refuzat de domnitorul Ioan Sturdza.
Nereușind să se impună în țarile românești, ia calea Constantinopolului, unde îi solicită sultanului să intre în armată, dar este refuzat.
În anul 1833 se întoarce în Țara Românească și este numit revizor al școlilor, sub numele de Nicorescu.[6] În 1835 își pierde postul.
În anul 1838, la Iași, la data de 2 decembrie finalizează traducerea memorandului politic al românilor din Transilvania, de la 1791, Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae.
„Dacă în ipostatul de răspînditor al culturii naționale Moise Nicoară rămîne în urma lui Gheorghe Lazăr, în schimb ca susținător convins al cauzei românești în fața lumei, el ne apare ca un inovator de drumuri. Era convingerea lui că fără de sprijinul și bunăvoința marilor puteri soarta poporului român, cu greu se va putea schimba. De aci năzuința lui de-a intra în diplomație, de aci seria nesfârșită de memorii prezentate cu diferite prilejuri oamenilor mari ai acelor timpuri în care pledeazã cu toată însuflețirea pentru cauza sfîntă a Românilor de pretutindeni.[7]”
În anul 1839 călătorește la Chișinău și la Odesa, unde-l cunoaște pe Alexandru Sturdza, care îl ajută financiar, iar la 26 mai 1840 pleacă, din nou, la Constantinopol, unde stă până în anul 1850. În tot acest timp a continuat activitatea de informare a străinătății despre situația românilor, cauzele naționale ale românilor, cultura și literatura română.[8]
În anul 1850 se întoarce la București, trăindu-și ultimii ani ai vieții orb, fiind nevoit să trăiascã din mila necunoscuților.
| Moise Nicoară | |
 |
| William Henry Seward | |||||||
| |||||||
Cele mai valoroase scrieri ale sale sunt: trilogia dramatică Moartea lui Ivan cel Groaznic, Țarul Fiodor Ioanovici, Țarul Boris, precum și diverse scrieri satirice.
| Aleksei Konstantinovici Tolstoi | |||||
 Aleksei Konstantinovici Tolstoi de Karl Brullov
| |||||
· 1914: Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. ,[1][2][3][4] Sigmaringen, Hohenzollern-Sigmaringen[5] – d. ,[1][2][3][6][4] Castelul Peleș, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat[7][8] a lui Alexandru Ioan Cuza.
Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.
În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei)[9], iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.
Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate de țărani.[10] După suirea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze serios[11], pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii.[12] Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune[13][14][15], fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la repetate[16] explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă.
Carol s-a născut în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen la Sigmaringen ca Prinț Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen (ramura catolică a familiei Hohenzollern) și al soției sale, prințesa Josephine. Prințul Karl Anton, tatăl lui Carol, servise ca ministru-prezident al Prusiei în anii 1858-1862.
După finalizarea studiilor elementare din Dresda s-a înscris la școala de cadeți din Münster, pe care a absolvit-o cu calificativul bine, devenind sublocotenent de dragoni. La 1 ianuarie 1857 a fost numit locotenent secund în suita unui regiment de artilerie. În 1857 a terminat cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin iar în anul 1864 a participat ca voluntar în armata Prusiei, la Al Doilea Război al Schleswigului, mai ales la asaltul citadelelor Fredericia și Dybbøl, experiență care îi va fi de folos mai târziu în Războiul ruso-turc. În 1866 a fost înaintat la gradul de căpitan.
Deși nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat și, de asemenea, un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoștea bine mai multe limbi europene. Familia sa, Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea și avea relații excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influență puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon al III-lea a prințului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca și rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol și familia acestuia posibilitatea ca prințul Carol să vină pe tronul României.
În 10 aprilie 1866, o proclamație a guvernului provizoriu ajuns la putere după alungarea lui Cuza de către coaliția formată din liberalii radicali și conservatori, a declarat că va organiza un plebiscit prin care populația cu drept de vot să accepte sau să respingă accederea lui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen ca principe ("domn", sau "gospodar") al Principatelor Unite (care din 1862 purtau numele de România). Plebiscitul a avut loc în data de 15 aprilie 1866, rezultatul arătând că 99.9% dintre electori sprijineau propunerea. Termenul "plebiscit" trebuie, firește, înțeles în sensul acordat acestuia în epocă, anume de consultare a populației cu drept de vot (boieri și anumite segmente ale populației urbane), ceea ce în cazul dat reprezenta mai puțin de 16% din populația totală a Principatelor Dunărene (686.193 electori[19] din aproximativ 4.400.000 locuitori).
Franța a susținut suirea pe tron a domnitorului Carol, Marea Britanie a oscilat între temerile că Rusia s-ar vedea invitată să intervină pentru a recaptura sudul Basarabiei (și a avansa astfel în Balcani), dacă românii continuă să agite apele politice de abia liniștite după războiul Crimeii și o neutralitate bine-voitoare, Prusia - țara de origine a prințului - a fost, firește de acord, în timp ce dușmanii păstrării unității administrative și politice a Principatelor au fost Imperiul Habsburgic (Austria), care constata cu îngrijorare cum românii de la sud de Carpați avansează pe drumul spre neatârnare, și, cum era de așteptat, Turcia, care înțelegea foarte bine că gestul românilor înseamnă un pas în plus în direcția destrămării imperiului lor colonial în Europa.[19] Turcii considerau că prințul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, acceptând cererile aristocraților români, s-a pus în fruntea unei insurecții armate contra Imperiului Otoman, drept pentru ca trupele sultanului vor invada provincia pentru a-l alunga.[19] Noul domn român, știindu-se amenințat de Înalta Poartă, se va grăbi, de altfel, de îndată ce a ajuns în România, să îmbarce armata într-o serie de reforme modernizatoare inspirate, care doar într-un deceniu distanță se vor fi dovedit salvatoare pentru națiune și dinastie.
Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat prin reclamarea respectării articolului XII din Convenția semnată în 9 august 1858, care cerea ca deputații moldoveni și valahi, în adunare, să fie cei care aleg conducătorul.[19] Elitele românești n-au întârziat să îndeplinească această cerere, astfel încât la 10 mai 1866, cu unanimitate de voturi ale deputaților din Camera Deputaților, prințul prusac a fost ales domn al Principatelor. După sosirea sa la București, la 22 mai 1866 Carol a depus în fața Camerei jurământul că va domni pe baze constituționale, va numi ,imediat, un guvern de coaliție avându-l ca prim-ministru pe conservatorul Lascăr Catargiu.
La presiunile Franței și Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat păstrarea unității Principatelor, cu condiția însă ca principele străin să recunoască statutul de vasalitate în fața Înaltei Porți, ceea ce acesta a și făcut: în 23 octombrie 1866 a fost emis un firman imperial prin care Carol a fost recunoscut domn ereditar al Pincipatelor Unite sub suzeranitatea sultanului.
După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, conducătorii loviturii de stat au format un guvern provizoriu, puterea executivă fiind încredințată unei Locotenențe Domnești, formată din Nicolae Golescu, ministru de Interne și de Război sub Cuza; Lascăr Catargiu, unul dintre fruntașii conservatori și generalul Nicolae Haralambie, prefectul de poliție al Bucureștilor. Ion Ghica, pașoptist și unionist, a devenit prim-ministru și ministru de Externe. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Ion C. Brătianu, călătorește în Germania și se întâlnește la Düsseldorf cu Carol și cu tatăl său, obținând acordul acestuia de a deveni principe. Brătianu a telegrafiat guvernului provizoriu că obținuse acordul lui Carol.
Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să sărute "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima dată piciorul pe pământ românesc în localitatea Drobeta-Turnu Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de le Turnu Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”. În volumul biografic CAROL I (editat în 1906 de Paul Lindenberg după jurnalul regelui) se menționează cu lux de amănunte alt traseu parcurs uneori direct peste câmpuri, spre București cu opriri foarte scurte și schimbări ale cailor, respectiv Turnu Severin - Craiova - Slatina - Pitești, cu înnoptare numai la moșia boierilor Golești și pornire în dimineața următoare spre București. Alte surse confirmă semnarea chiar la Golești a primului act de grațiere a Mitropolitului Moldovei, judecat pentru revolta sa împotriva unirii principatelor.
Pe 10/22 mai 1866[20] Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa 30.000 de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Cuplul regal a fost binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei[21] care l-a invitat să depună jurământul pe legile țării.
Colonelul Haralambie citește formula de jurământ românesc comunicată prințului în traducere franțuzească: „Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului.”, după care prințul Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rosti în românește, cu voce fermă: Jur[22].
Din acest moment începe domnia lui Carol I. Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.
În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României.
Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă,[23] una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Constituția din 1866 îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta pedepsele.[24] Aceasta era liberală, însă nu și democratică.[25] Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.Prin Constituție s-a oficializat schimbarea denumirii din "Principatele Unite" în "România".
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.
Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele domnește fără a guverna.
Caracterul destul de autocratic[26][27][28] al lui Carol I, ca și realitățile românești (practicile politice și sociale ale unei populații balcanice, fără experiență în autoguvernare, compusă în cvasitotalitate din țărani analfabeți, și tarată in materie de instituții și practici de dominația multiseculară otomană) au făcut totuși literă moartă de lege, din acest înalt principiu constituțional, ca și din prevederile democratice care făceau din Constituția bazată pe modelul occidental, o lege fundamentală avansată.[29] În România din perioada de domnie a regelui Carol I, ca și în perioada de domnie a regelui Ferdinand I și cu atât mai mult în perioada de domnie a lui Carol al II-lea[30], deși formal exista un regim de monarhie constituțională în care se organizau alegeri limitate, nu populația (fie ea si doar aceea selectată pe criterii de clasă prin sistemul votului cenzitar al vremii) alegea cine și cum guvernează țara în ultimă instanță, ci suveranul.[31][32][33] Nici măcar introducerea votului universal masculin, în alegerile postbelice din noiembrie 1919, n-au alterat caracterul trucat, formal[34] și nedemocratic al sistemului politic și electoral românesc
care o fondase. Soția sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.[36][37]
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuția României a fost decisivă.
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma unei întrevederi între prințul Carol, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae , prințul român a primit la 28 august 1877 comanda trupelor ruso-române aliate de la Plevna, avându-l ca șef de stat major pe generalul rus Totleben.[38] Asediul cetății Plevna, puternic fortificată, a continuat până la 10 decembrie când Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor de a sparge încercuirea nu a izbutit, iar Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de la Plevna, trupele lui Carol au participat în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan care a fost cucerit la 12/24 ianuarie 1878, precum și de la Vidin care a fost,și acesta, cucerit de trupele române. România a întâmpinat anumite dificultăți în obținerea recunoașterii independenței. Astfel, mai întâi, negociatorul român desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la negocierile ruso-turce încheiate cu Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie), motivul invocat fiind că România nu este o țară independentă. Prin tratatul respectiv, României i-a fost impus un „schimb”: astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat Rusiei sudul Basarabiei (mai exact județele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Românii au luat formal în posesiune Dobrogea în noiembrie și decembrie 1878, în momentul în care administrația civilă românească a înlocuit autoritățile militare ruse.[39] Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Congresul de la Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu) nu a fost primită inițial, ea fiind primită însă ulterior. Lucrările congresului, finalizate prin Tratatul de la Berlin (1878), au consfințit nu numai independența absolută a României față de „Sublima Poartă”, dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat. Totuși independența a fost recunoscută definitiv numai după acceptarea „schimbului” menționat în Tratatul de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei „șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 - 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin.
Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie” încheiat la 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, murind la 4 ani), prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul (viitoarele județe Durostor și Caliacra) de la Bulgaria.
În anul 1868, guvernul liberalilor radicali a fost silit să se retragă de la putere din cauza diferendelor puternice cu Domnitorul Carol. Radicalii își manifestaseră opoziția față de planurile lui Carol de reorganizare a armatei și de construcție a căilor ferate și aveau intenția de a transforma tronul într-un simplu instrument al politicii lor interne.
Relațiile dintre Carol și conducătorii radicali și moderați s-au deteriorat atât de mult încât spre toamna anului 1870, acesta intenționa să abdice. (Keith Hitchins, 2013, op. cit. p. 42). Într-o scrisoare publicată anonim în Ausburger Zeitung din 27 ianuarie 1871, Domnitorul îi acuza pe liberali care, consemna el, fuseseră educați în străinătate, de faptul că aplicau acasă, fără discernământ, ideile politice și sociale, aflate în Europa Occidentală.
La 22 martie 1871, Carol a îndepărtat guvernul liberal condus de Ion Ghica și a numit un guvern conservator condus de Lascăr Catargiu. Venirea conservatorilor la putere a condus la sfârșitul instabilității guvernamentale, iar Carol și-a recăpătat încrederea în capacitatea sa de a domni și a renunțat la gândurile de abdicare. Sub președinția lui Lascăr Catargiu, conservatorii au condus neîntrerupt între 1871 și 1876, cea mai lungă perioadă de guvernare de până atunci. Guvernul conservator al lui Titu Maiorescu a dus România în cel de al doilea război balcanic, iar prin pacea semnată la București la 10 august 1913, Bulgaria a fost obligată să renunțe la majoritatea teritoriilor pe care le dobândise în primul război balcanic și a cedat Dobrogea de Sud României, recunoscând linia Turtucaia-Balcic drept noua frontieră între cele două țări.
Viața politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ (categorie din care, începând cu 1884, făcea parte și familia regală[40]), organizată în jurul partidelor rivale, Liberal și Conservator, a fost lovită de două răscoale ale țăranilor mai importante, în sudul Țării Românești, în aprilie 1888 (care a cuprins 27 din cele 32 de județe ale țării[41]) și în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede și sudul țării până în martie. Răscoala a început la 21 februarie 1907 în satul Flămânzi din nordul Moldovei, ca o răzmeriță pur locală, însă s-a extins în următoarele săptămâni în toată țara, cunoscând formele cele mai violente în Muntenia și Oltenia. Aceste convulsii sociale majore au fost provocate de faptul ca țăranii nu posedau pământul pe care-l lucrau, ca și de exploatarea la care aceștia erau supuși de către coroană și clasa feudală (boierească)[42] asociată acesteia, precum și de spolierea sistematică la care țărănimea era supusă din partea clasei comerciale străine active în domeniul comerțului agricol.[43] Răscoalele au fost reprimate în mod sângeros, fiind folosite armata și chiar artileria[44] împotriva țăranilor revoltați. Represiunile s-au soldat cu aproximativ 10.000 de victime, după unele surse[45][46][47][48].[49][50][51] Alte surse vorbesc însă de o cifră probabilă a morților de 9000 de țărani.[52] Perpetuarea relațiilor feudale în agricultură au dat naștere din acea epocă începând la tendințe republicane, partizanii acestor idei acuzându-l pe rege pentru faptul că era cel mai mare proprietar de pământ (boier) din țară.[53]
Regele a promis țăranilor în toiul răscoalei din 1907 că va înfăptui o reformă agrară, în urma căreia țăranii să fie împroprietăriți, însă suveranul - care în termeni practici era cel mai mare boier al țării[40][54] - va uita repede de promisiunea făcută în proclamație, de îndată ce criza va fi soluționată o dată cu trimiterea armatei contra țăranilor, prin masacru, conform uzanțelor monarhice ale vremii[55]
Regelui Carol I îi vor scăpa semnificațiile importante ale campaniei românești din Bulgaria din timpul celui de-al doilea război balcanic, când trupele românești, formate în covărșitoare majoritate din țărani, vor constata în timpul ocupării teritoriilor bulgărești de la sud de Dunăre că vecinii lor bulgari trăiesc decent și prosperi, fără feudalismul și exploatarea la care erau ei supuși ei de către regimul feudal-monarhic românesc.[15][56]
În timpul domniei regelui Carol I a avut loc un complot împotriva regelui, pus la cale, în anul 1870, de Candiano Popescu, care intenționa declanșarea unei revolte în 13 capitale de județ. Republica de la Ploiești a durat doar câteva ore, complotul fiind curmat în aceeași zi, când Candiano s-a predat autorităților. (Cristian Preda, op. cit. p. 122). Candiano Popescu a fost grațiat de rege, apoi a intrat în armată și ca maior, a luat parte la războiul de independență ca șef al batalionului 4 vânători. A participat la asaltul redutei Grivița din 30 august 1877.
Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Statul însuși însă – sub domnia lui Carol s-a dezvoltat într-un mod în care administrația era una coruptă și ineficientă, iar puterea marilor proprietari de pământ – care-l siliseră să abdice pe Alexandru Ioan Cuza rămăsese intactă.[57][58]
Spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German. În 21 iulie / 3 august 1914 a fost convocată o întrunire de urgență a Consiliului de Coroană unde Carol le-a comunicat acestora existența tratatului și și-a exprimat dorința sa. A întâmpinat o opoziție fermă din partea majorității membrilor Consiliului de Coroană. Carol I moare pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influența soției sale, regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.
Înainte de a deveni principe al României, Carol a fost trimis de tatăl său, Carl-Anton să facă un voiaj de studii în Franța și Algeria în ianuarie 1862, însoțit de locotenentul von Schrötter.[59] În Algeria a stat două luni.
Când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit și, conform constituției române, aprobată de el însuși, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine română. În 1869, principele a inițiat o călătorie în Europa și mai ales în Germania, pentru a-și găsi o mireasă.
A întâlnit-o pe Elisabeta, principesă de Wied, pe care a văzut-o „harnică, iubitoare de oameni, cultă și talentată”. După o convorbire care nu a ținut mai mult de o oră, prințul a cerut-o de soție și în aceeași zi s-a întors ca logodnic al ei. În final, s-a căsătorit cu Elisabeta de Neuwied la 3 noiembrie 1869.
Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puțin potrivite[60], el fiind un bărbat rece și calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august/8 septembrie 1870 și decedată pe 28 martie/9 aprilie 1874. Aceasta a dus la o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereușind să-și revină complet din trauma pierderii unicului copil.
Spre sfârșitul vieții lor, Carol și Elisabeta au reușit să găsească o modalitate de a se înțelege reciproc și au fost descriși ca fiind buni prieteni, deși regina considera, de manieră evident naivă, ca o formă republicană de guvernare, îndepărtând regii și împărații de la putere, ar scuti națiunile de indolența și corupția conductorilor.[61].
Lipsa de urmași a cuplului regal al României a făcut ca Prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunță la tronul țării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunță la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni principe de România, moștenitor al tronului și mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. Soția lui Carol, Elisabeta a încercat să-l influențeze pe prinț ca să se căsătorească cu Elena Văcărescu. Conform constituției române, însă, nu avea voie să ia de soție o româncă. Pentru a clarifica incidentul, Elena a fost exilată pentru 2 ani, până când Ferdinand a luat-o de soție pe Maria.
După detronarea lui Cuza, Carol de Hohenzollern ajunge cu mare dificultate la conducerea românilor. În urma unui plebiscit, Carol este ales domn în anul 1866, sub numele de Carol I. Avea numai 27 de ani când la 10 mai a fost numit domn constituțional.
Carol I provine dintr-o familie germană cu vechi tradiții. El a fost fiul Iosefinei și al lui Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. Era un model de ordine și de punctualitate. Firea prințului era în contrast cu țara ce i-a fost dat s-o conducă, „țară lipsită de măsură și mereu în schimbare”. El a reușit să conducă țara nu prin îngâmfare ci prin multă înțelepciune și obiectivitate.
Domnii români au fost aleși până atunci din rândul boierilor, de aceea unii dintre acestia se considerau pe aceeași treaptă socială cu prințul Carol I. El a trebuit să-i facă să înțeleagă că tocmai prin nașterea sa, el stă mai presus de supușii săi. Principalul scop al Prințului a fost să pună pe picioare țara, care întâmpina dificultăți în mai toate domeniile. În acest demers el a urmărit să fie nepărtinitor și să realizeze ce este mai bine pentru țară, deși uneori ceea ce considera monarhul că este "binele" țării nu pare să fi fost și ceea ce românii înșiși considerau ca atare, un astfel de exemplu fiind angajarea țării în octombrie 1883 într-o alianță secretă cu Austria (la care ulterior au aderat și Germania cu Italia), pe care suveranul a încheiat-o și despre care au aflat în deceniile următoare doar un număr restrâns de miniștri români. Această alianță a făcut-o pentru a se asigura contra Rusiei de care avea, pe bună dreptate, mult mai mare teamă[62]
Pe plan politic, Carol I a fost obligat să urmărească foarte atent situația politică internă. El consulta frecvent opoziția și urmărea presiunile exercitate cu ajutorul gazetelor asupra opiniei publice, pentru a afla când trebuie să schimbe un premier și când poate să mai aștepte.
Jacques s-a născut la Londra într-una din cele mai nobile familii ale Belgiei. Jacques a fost fiul contelui Maximilien al IV-lea de Lalaing (1811-1881). Fratele său, Charles Maximilien de Lalaing (1857-1919), a fost un diplomat important.
Lalaing a crescut în Anglia până în 1875, când s-a mutat la Bruxelles, unde s-a pregătit ca artist plastic ca elev al lui Jean-François Portaels și Louis Gallait la Academia regală de arte frumoase din Bruxelles, expunând lucrările sale cu grupul artistic L'Essor.
Datorită încurajărilor lui Thomas Vinçotte și Jef Lambeaux, Lalaing a început să sculpteze în 1884. Ca pictor a continuat să lucreze într-o manieră realistă și naturalistă ca portretist, producând de asemenea și scene istorice. Ca sculptor a produs statui alegorice în bronz și artă memorialistică. Alături de sculptorii specializați în reproduceri de animale, Léon Mignon (1847–1898) și Antoine-Félix Bouré (1831–1883), Lalaing a consolidat o tradiție belgiană în arta animalieră, la care a contribuit sistematic Grădina zoologică din Antwerpen, ca loc de inspirație artistică.[4]
În 1896 Lalaing a devenit membru al Academiei regale unde studiase, iar între 1904 și 1913 a fost directorul acesteia. Operele sale se găsesc în colecțiile muzeelor din Antwerpen, Bruges, Bruxelles, Ghent și Tournai.
| Jacques de Lalaing (artist plastic) | |
.jpg) 
 |
A prezis revenirea din anul 1893 a cometei 15P/Finlay, a descoperit asteroidul din centura principală de asteroizi 147 Protogeneia în anul 1875 și a fost distins cu Premiul Lalande al Academiei Franceze de Științe în anul 1893.[5][6] Schulhof a câștigat Premiul Lalande din nou în anul 1920 pentru că a calculat orbita cometei periodice 12P/Pons – Brooks, ajutat de Joseph Bossert.[7][8]
Schulhof a calculat orbitele multor asteroizi și comete, ținând cont de interacțiunile perturbative. Cu studiile sale exhaustive asupra obiectelor precum cometa 27P/Crommelin și altele, a avansat recuperarea cometelor pierdute, precum și a celor ale planetelor minore pierdute.[4]
Asteroidul 2384 Schulhof, un asteroid din centura principală de asteroizi, descoperit de Marguerite Laugier în anul 1943, a fost numit în onoarea sa
· 1931: A murit inginerul roman Elie Radu, unul dintre întemeietorii ingineriei de construcţii din România, membru de onoare al Academiei Române (n.20.04.1835).
* 1943: Sever Ioan Zotta, în Austro-Ungaria Sever Ritter von Zotta (n. , Chisălău, Cozmeni, Ucraina – d. , Orsk, Rusia) a fost un arhivar, genealogist, istoric și publicist român precum și membru corespondent (1919) al Academiei Române.
Numele familiei este de timpuriu cunoscut în Principatul Moldovei. Astfel apare un Zota, pârcălab de Hotin într-un document de la 20 iunie 1589.[1] În ziua de 4 august 1645 semnează un Zota de Cernăuți ca martor un contract de achiziție al marelui logofăt și ctitor al mănăstirii Coșula Gavrilaș Mateiaș.[2]
Frații Ștefan, Ioan, Grigoraș, Gheorghe și Enache au fost înnobilați sub titlul „Ritter von Zotta” (Cavaler de Zotta) prin Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman la data de 21 ianuarie 1793.[3]
Sever a fost al doilea fiu al lui Ioan (Iancu) cavaler de Zotta (n. 10 octombrie 1840, Borăuți - d. 19 martie 1896, Noua Suliță), moșier, jurist, membru al Dietei Bucovinei precum și al Consiliului Imperial din Viena, și al soției sale Elena (Ileana, Ilinca) (d. 1882), născută Hurmuzachi. Ioan a mai avut doi copii, pe Octavian și pe Elena, căsătorită cu cunoscutul politician Iancu Flondor.[4] Tatăl lui a mai fost de asemenea președinte al societății politice Concordia, între 1891 și 1896, membru executiv al societății de cultură a țării și al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina.[5]
Soția lui Sever Zotta a fost Margareta de Grigorcea (n. 5 februarie 1880 – d. 28 iunie 1969).[6] Cuplul a avut între alți copii un fiu, Ioan (Iancu) (1909-1987) și o fiică Ruxandra (1910-2003). Aceasta din urmă s-a căsătorit cu André d'Albon
Tânărul Sever a absolvit mai întâi studiile secundare la Cernăuți, apoi studiile superioare (dreptul și științele sociale) la Universitatea din Viena. Își ia licența în drept, în București, în 1904, cu teza: Contractul de locațiune în dreptul roman și român.[9] În anul 1909, istoricul a publicat la București piesa istorică în versuri „Vasile Lupu”. În anul 1911, se stabilește la Iași unde se dedică studiilor de genealogie. El fondează revista Arhiva genealogică care apare de la 1 ianuarie 1912, care va fi, cum spunea Zotta, străină luptelor politice și departe de orice tendință snobistă de diferențiere socială. Din păcate după 1913 nu se mai tipărește din cauza lipsei de mijloace materiale ale editorului.[10] Redacția revistei Arhiva Genealogică a fost la Mănăstirea Golia din Iași.
La Arhiva Statului din Iași, în ale cărei bogate depozite Zotta începuse să cerceteze odată cu venirea la Iași, devenise vacant postul de șef al Arhivei, prin pensionarea în octombrie 1912 a lui Gheorghe Ionescu-Gion. Dimitrie Onciul, în calitate de Director General al A rhivelor Statului, dorind să dea un impuls activității arhivistice de la Iași, propune forurilor superioare numirea lui Sever Zotta în acest post.[10] Pe 1 octombrie 1912, acesta a fost numit director al Arhivelor Statului din Iași, funcție pe care a menținut-o până în 1934.[11] În această perioadă a convins particularii să depună la arhive documentele pe care le păstrau. În acest mod au ajuns în depozite documente de la prietenul său Pavel Gore (1875 -1927). De asemenea, bogata arhivă particulară, creată de Nicolae Rosetti-Roznovanu, a ajuns, pentru un anumit timp, în depozitele Arhivei din Iași. A fost succesorul lui Ioan Tanoviceanu (profesor de drept în Iași, specializat pe genealogia familiei Prâjescu din satul Stolniceni).
Devine membru corespondent al Academiei Române din 1919 și membru onorific al „Comisiei Monumentelor Istorice” (la recomandarea lui Nicolae Iorga). În 1921, împreună cu istoricul Gheorghe Ghibănescu au înființat „Societatea de Istorie și Arheologie” din Iași.[9] Zotta a desfășurat o bogată activitate publicistică bazată în primul rând pe tezaurul documentar al țării, adunat în depozitele Arhivelor Statului.[11] Astfel sub egida Societății de Istorie și Arheologie, în luna octombrie a aceluiași an a început să apară la Iași revista Ioan Neculce în care se tipăreau studii și documente elaborate de el, G. Ghibănescu, Teodor Burada, Nicolai Andriescu-Bogdan și alții.[10] În revista Ioan Neculce, în toate numerele care au apărut între 1921-1933, Sever Zotta a publicat studii și comunicări despre trecutul Iașiului, între care se remarcă interesantul studiu istoric despre mănăstirea Golia. În afară de revista Ioan Neculce, Sever Zotta a colaborat la diferite publicații cu caracter istoric: la Arhiva, Revista istorică, Revista arhivelor, Convorbiri literare, Arhiva românească, precum și la unele ziare (Evenimentul, Opinia, Neamul românesc).
A întemeiat cea dintâi publicație de specialitate „Arhiva genealogică” (apărută la Iași în 1912-1913). În evoluția științei genealogice românești, apariția revistei Arhiva genealogică a constituit un fapt cu totul remarcabil. Articolul-program Ce voim[12] este o adevărată profesiune de credință: "Scopul revistei de față este de a trezi și a mări în cercurile largi ale societății românești, dincoace și dincolo de hotarele ei politice, interesul pentru istoria, viața și viitorul familiilor, pentru ca din interesul acesta special să profite interesul general pentru istoria, viața și viitorul neamului românesc."Toată arhiva cu lucrările sale se află în Arhivele din București și Iași (secția de genealogie). In Arhivele Naționale ale României din București se găsește fondul personal Sever Zotta[13] , cu numărul de inventar 948. În acest fond se regăsește corespondența purtată de Sever Zotta cu personalitățile vremii, dintre care pot fi menționate scrisorile de la Nicolae Cartojan, Nicolae Docan, Gheorghe Bogdan-Duică, Constantin Giurescu, Pavel Gore, Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul și Radu Rosetti. În afara acestor documente, în fondul personal există studii și note despre genealogia unor familii nobile și documente colecționate de Sever Zotta. Din ultima serie de documente fac parte un fragment din arhiva lui Pavel Gore și a familiei Rosetti-Roznovanu, scrisori de la Costache Negri, A. Morariu ș.a.
Apreciat de D. Onciul și Nicolae Iorga pentru erudiția sa deosebită în domeniul studiilor genealogice, Sever Zotta a intrat în istoriografia română ca un genealogist prin excelență.
A trăit în Iași până în 1934, când s-a pensionat. Surprins de evenimentele din vara anului 1940 la casa sa din Davideni (județul Storojineț - azi în Ucraina), Sever Zotta a preferat să rămână pe loc, pentru a-și salva biblioteca și colecția de manuscrise.
Pe 13 iunie 1941 a fost arestat de comisarii NKVD care nu i-au dat răgaz decât zece minute pentru a-și face bagajul, fiind deportat de sovietici în Ural.[14] A încetat din viață în prizonierat la Orsk, în sudul Uralilor, în octombrie 1943. O mică parte din bogata sa colecție de documente, manuscrise, corespondența Hurmuzacheștilor etc, a ajuns în păstrarea Arhivelor Statului din București și Iași. După 1941, soția sa Margareta von Zotta a revenit la Cernăuți și a recuperat ce s-a putut din colecția genealogistului, donând cu acest prilej, o parte din scrisorile fraților Hurmuzachi, adresate mamei lor Ileana (Ilinca, Elena), istoricului Teodor Bălan.[15]
Sever Zotta a fost decorat cu Ordinul național „Steaua României” în rang de cavaler. Institutul Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta” din Iași îi poartă numele, onorând contribuția sa la dezvoltarea acestor ramuri ale științei istorice în România. După numele său a fost denumită „Strada Sever Zotta” în Iași.[16]
In Arhivele Naționale ale României, filiala Iași, există Fondul Sever Zotta, cu anii extremi 1502- 1927.
Apreciat de D. Onciul și N.Iorga pentru erudiția sa deosebită în domeniul studiilor genealogice, Sever Zotta a intrat în istoriografia română ca genealogistul prin excelență. A deschis un drum pe care merg și azi cei care se ocupă de genealogiile familiilor boierești din Moldova.
| Sever Zotta | |||
 Sever Ioan Zotta
| |||
S-a născut la Torino ca al doilea fiu al Prințului Amadeo de Savoia, Duce de Aosta și a primei lui soții, Maria Vittoria del Pozzo. Cu câteva zile înainte de nașterea sa, tatăl său fusese ales rege al Spaniei sub numele de Amadeo I, așa încât, Vittorio a devenit infante al Spaniei
În 1897 Vittorio Emanuele l-a provocat la duel pe Prințul Henri de Orléans, după ce Henri a descris în câteva articole din "Le Figaro", că soldații italieni ținuți captivi în Etiopia în timpul Primului Război italo-etiopian erau lași. Disputa a avut larg ecou în Italia și Europa. Au convenit ca arma utilizată să fie sabia deoarece italienii credeau că duelul cu pistolul preferat de francezi era demn pentru soții trădați, nu pentru prinții de sânge regal.[2]
Duelul cu săbii, condus de contele Leontieff și de contele Avogadro, a durat 26 de minute și a avut loc la 5:00 a.m. la 15 august 1897 în Bois de Marechaux la Vaucresson, Franța. Vittorio Emanuele l-a învins pe Prințul Henri, după 5 reprize.[3] "Monseigneur" Henri a primit o rană gravă la abdomen și medicii de ambele părți au considerat rana suficient de gravă pentru a-l pune într-o stare de inferioritate evidentă, ducând la sfârșitul duelului și la celebritatea în Europa a contelui de Torino.
La Torino, regele Umberto I l-a salutat spunând: "Vreau să fiu primul care vă felicită din toată inima pentru exemplul pe care l-ați dat și pentru succesul înregistrat"
| Prințul Vittorio Emanuele | |||||
| Conte de Torino | |||||
| |||||
· 1963: A murit populara cantareata franceza Édith Piaf; (n.19 decembrie 1915). Édith Piaf (n. 19 decembrie 1915, Paris, Franţa – d. 10 octombrie 1963, Grasse, Franţa) a fost o actriţă, cântăreaţă şi textieră franceză de mare succes, care a consacrat, atât în Franţa cât şi în întreaga lume, genul „chanson réaliste” (cunoscut cel mai adesea doar ca chanson). În cultura franceză şi europeană a secolului 20, şansonetista franceză, cunoscută şi sub numele de alint de Privighetoarea, ocupă un loc unic, exprimând prin vocea şi interpretările sale deosebite, angoasa şi frământările unei întregi generaţii de francezi şi vest-europeni, martori interbelici ai ascensiunii nazismului, respectiv participanţi ulteriori ai reconstrucţiei post-belice a democraţiilor europene. Numele său adevărat era Édith Giovanna Gassion. Și-a luat pseudonimul “Piaf” (în argot-ul parizian = vrabie), cu ocazia debutului, în anul 1935. De origine socială modestă, a avut o copilărie grea, fiind crescută de bunica ei, patroană a unui bordel. După sfârșitul primului război mondial, tatăl său este angajat de un circ ambulant și o ia cu el pe Édith, cu care împarte rulota ce-i servea de locuință. Pentru a-și ajuta tatăl, Édith începe să cânte la colțuri de stradă, câștigând astfel câțiva bani. În anul 1935, Édith îl cunoaște pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului “Le Gerny’s” de pe “Champs-Élysées”, care o invită să cânte în localul său câteva melodii, printre care și compoziții ale lui Vincent Scotto. Această apariție în public pe scena unui local marchează debutul carierei sale artistice. Maurice Chevalier, în plină glorie, și Jacques Canetti, impresar la radio, sunt subjugați de interpretările lui Édith Piaf. Canetti îi asigură o emisiune la radio și, la sfârșitul anului 1935, îi înregistrează un disc cu melodia “La foule”. Primul său mare succes datează din ianuarie 1937, când obține un angajament la teatrul “ABC” din Paris cu numele artistic de Édith Piaf, iar impresarul Raymond Asso îi înregistrează discul cu “Mon légionnaire”.
| Édith Piaf | |||||
| |||||
· 1964: A decedat Jacques Byck, lingvist şi filolog român. Împreună cu Alexandru Graur, a coordonat culegerea “Studii de gramatică”; (n. 19.10.1897).
În copilărie, Cantor făcea giumbușlucuri și cânta pentru bani la colțul de stradă în orașul său natal, New York. A abandonat școala elementară, nu a putut păstra nici o slujbă din cauza manifestărilor comice imposibil de controlat și s-a orientat rapid spre vodeviluri în care interpreta roluri de dansator și cântăreț de culoare.[1] A realizat turnee alături de Follies al lui Florenz Ziegfeld. În anii 1950 a fost gazda unui spectacol de televiziune.
| Eddie Cantor | |
 |
·
* 1974: Ludmila Mihailivna Pavlicenko (în ucraineană Людмила Михайлівна Павліченко; în rusă Людмила Михайловна Павличенко; Ludmila Mihailovna Pavlicenko; n. 12 iulie 1916 – d. 10 octombrie 1974) a fost o lunetistă sovietică din cel de-al doilea Război Mondial. Creditată cu 309 victime, ea este considerată cea mai de succes femeie lunetist din istorie
| Édouard Daladier | |
 |
| Ludmila Mihailovna Pavlicenco (Людмила Михайловна Павличенко) | |
 |
A devenit faimos pe plan național după emisiunea radio din 30 octombrie 1938 în care a lecturat Războiul lumilor al lui H. G. Wells, provocând panică printre auditori. Este cunoscut în special pentru clasicul său film din 1941 Cetățeanul Kane, care a fost nominalizat în 1942 la Premiile Oscar pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu și cel mai bun actor. Dar și pentru rolul lui Falstaff, interpretat în 1965, în filmul cu același nume.
Filmografie - regizor:
- Lungmetraje
- Cetățeanul Kane (1941)
- Splendoarea Ambersonilor (1942)
- Străinul (1946)
- Doamna din Shanghai (1947)
- Macbeth (1948)
- Othello (1951)
- Dosar secret (1955)
- Stigmatul răului (1958)
- Procesul (1962)
- Chimes at Midnight (Campanadas a medianoche, 1965)
- The Immortal Story (1968)
- F for Fake (Vérités et mensonges, 1973)
- Filming Othello (1978)
- The Other Side of the Wind (2018)
- Scurtmetraje
- Twelfth Night (1933)
- The Hearts of Age (1934)
- Citizen Kane trailer (1940)
- Around the World (film pierdut, 1946)
- The Miracle of St. Anne (film pierdut) (1950)
- Magic Trick (1953)
- The Dominici Affair (1955)
- Portrait of Gina (1958)
- An Evening with Orson Welles (1970)
- Orson's Bag (1968–69)
- conține Vienna (1968)
- The Merchant of Venice (1969)
- One Man Band, aka London (1968–1971)
- Moby Dick (1971)
- Orson Welles' Magic Show (1976–1985)
- The Spirit of Charles Lindbergh (1984)
| Orson Welles | |||||||||||||
 Orson Welles in 1937 photograph by Carl Van Vechten.
| |||||||||||||
· 1985: A murit popularul actor american de origine rusă, Yul Brynner. Intre filmele sale memorabile se numara „Fratii Karamazov”, „Cei sapte magnifici”, „Taras Bulba”; n.12.07.1915.
Filmografie:
Filmografie:
- 1956 Portul New Yorkului (Port of New York), regia Laslo Benedek
- 1956 Anastasia, regia Anatole Litvak
- 1956 Regele și eu (The King and I), regia Walter Lang, (Oscar - cel mai bun actor)
- 1956 Cele zece porunci (The Ten Commandments), regia Cecil B. DeMille
- 1958 Frații Karamazov (The Brothers Karamazov), regia Richard Brooks
- 1959 Solomon și Sheba (Solomon and Sheba), regia King Vidor
- 1959 Călătoria (The Journey), regia Anatole Litvak
- 1960 Cei șapte magnifici (The Magnificent Seven),regia John Sturges
- 1960 Încă odată cu dragoste (Once More, with Feeling!), regia Stanley Donen
- 1962 Taras Bulba, regia J. Lee Thompson
- 1963 Regii soarelui (Kings of the Sun), regia J. Lee Thompson
- 1964 Mercenarul de la miezul nopții (Invitation to a Gunfighter), regia Richard Wilson
- 1964 Cei trei soldați ai aventurii (Flight from Ashiya), regia Michael Anderson
- 1965 Morituri, regia Bernhard Wicki
- 1966 Umbra unui uriaș (Cast a Giant Shadow), regia Melville Shavelson
- 1967 Duelul lung (The Long Duel), regia Ken Annakin
- 1969 Nebuna din Chaillot (The Madwoman of Chaillot), regia Bryan Forbes
- 1970 Adio Sabata (Indio Black, sai che ti dico: Sei un gran figlio di...), regia Gianfranco Parolini
- 1973 Lumea roboților (Westworld), regia Michael Crichton
| Yul Brynner | |||||
 Yul Brynner la Sarajevo în 1969
| |||||
· 1986: A decedat Mansi Barberis, compozitoare, soprană şi violonistă de origine română; (n. 12.03.1899).
A fost căsătorit cu Maria Franche, medic specialit boli infecțioase, director al Spitalului de Boli Infecțioase din Iași și profesor la Facultatea de Medicină din Iași.
| Oscar Franche | |
 Profesorul Oscar Franche |
Ioan Pipoș se trage dintr-o veche familie de mineri. În timpul lui Horea un străbunic al său a venit în Hondol, iar din porecla sa, „Almășanu”, se presupune că ar fi venit din Almaș, dar se trăgea din Țebea. Lazăr, unul din fiii săi, a devenit proprietar de mine și a avut șapte copii, trei băieți și patru fete. Dintre băieți, Petru (1797–?) a devenit protopop la Geoagiu, cu scaunul protopopiatului la Hondol. Petru a avut șase copii, Ioan, Victor (consilier economic), Petru (jurist), Vasile (preot), Elisa și Eufemia.
| Ioan Pipoș | |
 |
· 1999: A încetat din viaţă scriitorul australian Morris West, autorul romanelor “Avocatul diavolului”, “Copiii soarelui”, “Mâna maestrului”, “Bufonii Domnului”, “Lazăr” şi “Amanţii”. (n. 26 aprilie 1916).
· 2000: Sirimavo Ratwatte Dias Bandaranaike (în singaleză: සිරිමාවෝ රත්වත්තේ ඩයස් බණ්ඩාරනායක, în tamilă: சிறிமாவோ ரத்வத்த டயஸ் பண்டாரநாயக்க; n. 17 aprilie 1916 - d. 10 octombrie 2000) a fost un om politic din Sri Lanka și premier al acestei țări în perioadele: 1960 – 65, 1970 – 77 și 1994 – 2000.
A fost prima femeie din țară care a deținut acestă funcție.
Soțul său, Solomon Bandaranaike, a fost de asemenea premier al țării. Fiii săi au deținut funcții importante în stat și anume:
- Chandrika Kumaratunga: președinte în funcție al Sri Lanka
- Anura Bandaranaike, ministru secretar de stat și purtător de cuvânt.
| Sirimavo Bandaranaike | |||||||||||||||||||||||||||||||
_(Hon.Sirimavo_Bandaranaike_with_Hon.Lalith_Athulathmudali_Crop).jpg)
| |||||||||||||||||||||||||||||||
· 2004: Christopher D'Olier Reeve[1] (n. 25 septembrie 1952 - d. 10 octombrie 2004) a fost un actor, regizor, producător, scenarist, autor și activist american, cunoscut mai ales pentru interpretarea rolului "Superman". În mai 1995, în timp ce filma are loc un accident în care actorul, căzând de pe cal pe platourile din Charlottesville, rămâne paralizat de la gât în jos pentru toată viața.
* 2011: Masahiro Hamazaki (14 martie 1940 - 10 octombrie 2011) a fost un fotbalist japonez.
* 2012: Amanda Michelle Todd (n. 27 noiembrie 1996, Vancouver - d. 10 octombrie 2012, Port Coquitlam, Columbia Britanică)[1][2] a fost o adolescentă din Canada, care s-a sinucis ca reacție la o îndelungată hărțuire și șantajare în mediul virtual. Cu puțin înainte de a muri, a postat pe Youtube un videoclip în care, prin intermediul unor foi scrise, și-a expus succint viața și mai ales modul cum a fost supusă la o succesiune de agresiuni emoționale. După decesul ei, filmul a devenit viral, fiind distribuit, prin intermediul a diverse rețele de socializare, în întreaga lume. Astfel, la numai trei zile după moartea ei, la 13 octombrie 2012, filmul a deținut peste 1,6 milioane de vizualizări.[3] De asemenea, pe Facebook au fost create numeroase pagini cu numele tinerei, în care utilizatorii online și-au expus opiniile și sentimentele, dar și sfaturi privind combaterea suicidului și chiar și adresele unor servicii care se ocupă cu această problemă.
| Christopher Reeve | |||||||
 Reeve în 1985.
| |||||||
* 2012: Amanda Michelle Todd (n. 27 noiembrie 1996, Vancouver - d. 10 octombrie 2012, Port Coquitlam, Columbia Britanică)[1][2] a fost o adolescentă din Canada, care s-a sinucis ca reacție la o îndelungată hărțuire și șantajare în mediul virtual. Cu puțin înainte de a muri, a postat pe Youtube un videoclip în care, prin intermediul unor foi scrise, și-a expus succint viața și mai ales modul cum a fost supusă la o succesiune de agresiuni emoționale. După decesul ei, filmul a devenit viral, fiind distribuit, prin intermediul a diverse rețele de socializare, în întreaga lume. Astfel, la numai trei zile după moartea ei, la 13 octombrie 2012, filmul a deținut peste 1,6 milioane de vizualizări.[3] De asemenea, pe Facebook au fost create numeroase pagini cu numele tinerei, în care utilizatorii online și-au expus opiniile și sentimentele, dar și sfaturi privind combaterea suicidului și chiar și adresele unor servicii care se ocupă cu această problemă.
Christy Clark, guvernatoarea provinciei canadiene Columbia Britanică și-a prezentat online condoleanțele și a propus o dezbatere națională pe tema pericolelor din mediul virtual și mai ales a agresiunii pe Internet, prin încălcarea dreptului la viață privată a individului.
| Amanda Todd | |
 |
Sărbători
· În calendarul ortodox: Sfântul Mucenic Evlampie și sora sa, Evlampia; Sfinții Cuvioșii Vasian şi Teofil Mărturisitorul
· În calendarul romano-catolic: Ss. Eulampiu și sora lui Eulampia, martiri († secolul al III-lea)
· Republica Chineză (Taiwan): Ziua Națională în amintirea începutului Revoltei Wuchang
· Coreea de Nord: Ziua Națională. Ziua fondării Partidului Muncii
· Fiji: Ziua Națională. Independența față de Marea Britanie (1970)
· Ziua mondială împotriva pedepsei cu moartea
· Ziua Mondială a Sănătății Mentale
· Ziua Mondială a Câinelui
VA URMA
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu