MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

JOI 10 OCTOMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Să mulțumim Domnului că ne-a arătat și astăzi lumina zilei și să-L rugăm să ne ocrotească de cel rău! Doamne ajută-ne!

Bună ziua, prieteni și mulțumesc pentru tot ce postați!

După cum v-am promis ieri, voi prezenta în totalitate, în grupul SFATURI UTILE ciclul de lecții intitulat O MINUNE ÎN 16 ZILE – Tehnici şi exerciţii de gândire pozitivă inspirate de la Sfântul Munte.
Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 10 Octombrie

Evenimente

·       680: Bătălia de la Karbala: Hussain bin Ali, nepotul Profetului Muhammad, este decapitat la ordinul califului Yazid. Aceasta tragedie este comemorata de către musulmani in timpul ceremoniilor Aashurah. Bătălia de la Karbala a avut loc în luna Muharram în a 10-a zi, anul 61 d.Hr. după calendarul musulman sau 10 octombrie 680 d.Hr. după calendarul creștin. Situat în Irakul de astăzi, acest oraș reprezintă locul de pelerinaj al șiiților în comemorarea martirului Husayn ibn ‘Ali, fiul celui de-al patrulea calif, rudă a profetului Mahomed. Bătălia de la Karbala a avut loc între Husayn ibn ‘Ali și fiul califul Muʿāwiya, Yazid I, pe care Husayn a refuzat să-l recunoască drept calif. A fost o lupta inegala intre un mic grup de susţinători şi rude ale nepotului profetului Muhammad, Husain ibn Ali , şi un detasament numeros apartinand califului Yazid I, Umayyad. Husain şi toţi susţinătorii lui au fost ucisi, inclusiv fiul lui Husain, iar femeile şi copii au fost luate ca prizonieri. Acesti morti sunt considerati martiri, rămânând în istorie si reprezentând un eveniment ce va fi celebrat an de an de către adepții șiiți cât și de sunniți. Cele doua facțiuni celebrează același eveniment însa in mod diferit și anume: sunniții comemorează sacrificiul făcut de Husayn, iar șiiții îl comemorează, dar într-un mod aparte, plângând, lovindu-se în piept și chiar autoflagelându-se.

·       732: Bătălia de la Poitiers in Franţa: Armata francilor condusa de Charles cu titlul „Martel” (Ciocan) ii infrange pe musulmani, oprind inaintarea acestora in Europa de Vest. In timpul bataliei este ucis Abdul er Rahman Al Ghafiqi, califul arab al de Cordobei. Mulți istorici , cred că dacă nu ar fi eșuat la Tours, Islamul ar fi depășit probabil Galia și ar fi penetrat adanc Europa de Vest.

·       1361: În Castelul Windsor s-a căsătorit Joan de Kent cu Edward de Woodstock, Prințul Negru. Joan, Contesă de Kent (29 septembrie 1328 – 7 august 1385), a fost prima Prințesă de Wales engleză. Cronicarul francez Jean Froissart a numit-o „cea mai frumoasă femeie din tot regatul Angliei și cea mai iubită”. Eduard de Woodstock, Prinț de Wales, Duce de Cornwall, Prinț de Aquitania (15 iunie 1330 – 8 iunie 1376) a fost fiul cel mare al regelui Eduard al III-lea al Angliei și a soției acestuia, Philippa de Hainault, și tatăl regelui Richard al II-lea al Angliei.

·       1604: Johannes Kepler descopera prima Supernova. Johannes Kepler (*27 decembrie 1571, Weil der Stadt – †15 noiembrie 1630, Regensburg), matematician, astronom și naturalist german, care a formulat și confirmat legile mișcării planetelor (Legile lui Kepler). În matematică este considerat precursor al calculului integral.

·       1636: In batalia de la de la Salonta turcii sunt înfrânți de principele transilvanean Gheorghe Rákóczi I. Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász (în maghiară I. Rákóczi György, în germană Georg I. Rákóczi, cunoscut și ca Gheorghe Rákóczi cel bătrân (n. 1593, la Szerencs – d. 1648) a fost principe al Transilvaniei între anii 1630-1648.
În timpul domniei sale, ca și în timpul domniei principilor Gabriel Bethlen sau Gheorghe Rákóczi al II-lea, principatul Transilvaniei aflat sub suzeranitate otomană a cunoscut o epocă de înflorire economică și de afirmare politică și culturală, întărindu-se puterea centrală. A promovat o politica absolutistă care a fost dublată de tendința de răspândire a calvinismului. Conform ideilor Calvinismului a sprijinit folosirea limbii materne în liturgie și în învățământ, nu numai în cazul comunității maghiare ci și în cazul românilor și sașilor. La îndemnul lui și pe cheltuielile Principatului s-a tipărit în tipografia domnească de la Alba Iulia prima traducere completă a Noului Testament în limba română, Noul Testament de la Bălgrad, cunoscut și sub denumirea de Biblia Rakocziana. De numele lui se leagă înființarea în 1669 a sistemului educațional elementar în limba română, bazat pe școli primare („népiskola”), după ce soția lui, Zsuzsanna Lórántffy a înființat prima școală românească (medie) la Făgăraș (în 1657).

·       1857: Începe construcţia clădirii Universităţii din Bucureşti. Construcţia clădirii actualei Universităţi din Bucureşti, situată în Piaţa Universităţii, s-a facut conform planurilor arhitectului Alexandru Orăscu. În amintirea acestui eveniment important a fost emisa o medalie comemorativa. Aceasta poate fi văzută astăzi în colecţia numismatică a Academiei Române. Clădirea a fost ridicată în urma unui concurs, în timpul căruia au fost analizate mai multe oferte. Cîştigătorul acestei competiţii a adus 70 de constructori austrieci. Piatra şi marmura au fost aduse depeste Dunăre de la Pesta ( din capitala Ungariei de azi – Budapesta) la Giurgiu, iar apoi cu carutele la Bucureşti, deoarece calea ferată dinspre Bucureşti spre Giurgiu (port la Dunăre) a fost construită abia în 1869. Din cauza lipsei de resurse financiare, clădirea a fost inaugurată după doisprezece ani, în anul 1869. Clădirea de atunci avea două etaje şi era constituită numai din aripa care se întinde spre Bulevardul Carol.Faţada are un peristil cu stîlpi în stil ionic şi reliefuri realizate de Karl Storck. Din nefericire, în timpul bombardamentelor aeriene din 1944, lucrările lui Karl Storck au fost distruse. La început, edificiul găzduia şi alte instituţii, cum ar fi Senatul, Academia Română, Biblioteca Centrală, Muzeul Istoric, Şcoala de Arte etc. Celelalte aripi ale Universităţii au fost cunstruite sub coordonarea lui Nicolae Ghica – Budeşti între anii 1912 – 1926. Între secolul al 17 -lea şi prima decadă a secolului al 19-lea, chiar pe locul unde esta astăzi Piaţa Universităţii, se aflau clădirile şi grădina mănăstirii Sfîntul Sava. Acolo a funcţionat “Şcoala înaltei Societăţi“, care a devenit în 1709 “Academia Domnească“, întemeiată de Constantin Brîncuşi. Aceasta era un centru cultural renumit în Sud-Estul Europei. La începutul secolului al 19-lea, după 1817, Mănăstirea Sfîntul Sava a găzduit Colegiul Sf. Sava, prima facultate cu predare în limba română. Predarea în limba franceză a durat pentru un scurt timp în anul 1847, dar Revoluţia din 1848 a reintrodus limba română. Deoarece în vremea aceea nu exista o distincţie clară între şcoala secundară (liceu) şi facultate, acest colegiu reprezenta ambele niveluri. Universitatea a fost întemeiată ca şcoală superioară în anul 1864, la patru ani după întemeierea Universităţii Iaşi, prima universitate română modernă. În 1864 aceasta includea facultăţile de Drept, Ştiinţe, Litere şi Filozofie. Primul doctorat a fost acordat în 1873 de către Facultatea de Farmacie. Universitatea a cunoscut “epoca de aur” între cele două războaie mondiale. Atunci s-a dezvoltat datorită înaltei pregătiri a profesorilor şi numărului de studenţi (15.700), fiind una dintre cele mai mari universităţi, alături de Universitatea “Columbia” din New York, Universitatea din Paris, Universitatea din Londra şi Universitatea New York. În anul 1945 această peroiadă remarcabilă a luat sfîrşit, deoarece unii dintre cei mai buni profesori au fost destituiţi iar alţii au fost închişi pentru că s-au opus, într-un fel sau altul, regimului comunist. După cîţiva ani, unii profesiri s-au întors, dar atmosfera nu a mai fost aceea a libertăţii de a gîndi şi a competiţiei deschise. După 1990, s-au făcut progrese semnificative în domeniul predării iar numărul studenţilor creşte. Astăzi universitatea are aproximativ 20.000 de studenţi şi paisprezece facultăţi.

·       1865: John Wesley Hyatt obtine brevetul pentru inventarea celuloidului. O companie americana a oferit 10 000 USD pentru inventarea unei bile de biliard care sa fie la fel de rezistenta ca fildeşul, dar care sa coste mult mai puţin. John Wesley Hyatta reuşit să faca o astfel de bila, o breveteaza si obtine premiul. Această cercetare a dus la inventarea celuloidului.

·       1872: Ion Creangă este exclus definitiv din randurile clerului ortodox. Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași), scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

·       1876: A fost înfiinţat Partidul Popular Săsesc din Transilvania.

·       1896: La Bucureşti apare săptămînal revista literară “Povestea vorbei”, din 10 octombrie 1896 pînă în 4 mai 1897.

·       1901: Primul traseu parcurs în circuit, în apropierea Parisului, de dirijabilul construit de inginerul și inventatorul brazilian Alberto Santo Dumont; (n. 1873– d. 1932).

·       1903: Emmeline Pankhurst formează un grup de acțiune pentru dreptul la vot al femeilor engleze – Women’s Social and Political Union (WSPU); (n. 14 iulie 1858 – d. 14 iunie 1928). Emmeline Pankhurst (n. 14 iulie 1858, Manchester – d. 14 iunie 1928, Londra) născută Emmeline Goulden, reprezentantă a mișcării radicale feministe, o militantă (sufragetă) care a luptat pentru drepturile femeii.

·       1903: Compania Bayer a pus în vânzare aspirina. Noul medicament a fost obţinut de un chimist bavarez, Felix Hoffman, pentru a ameliora reumatismul tatălui său. Aspirina a fost derivată la început din acidul salicilic, un extract din coajă de salcie, dar în 1899 Bayer a realizat un procedeu de a-l obţine prin sinteză.

·       1913: Este deschis Canalul Panama. Canalul Panama (spaniolă: Canal de Panamá) este un canal important care traversează istmul Panama în America Centrală, legând oceanele Atlantic și Pacific.

·       1914: Majestatea Sa Ferdinand I succede la tronul României. Regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen al României (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și al reginei Maria a II-a. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern. La 10 octombrie 1914 stil nou (28 septembrie 1914, stil vechi), printul Ferdinand I succede la tron regelui Carol I, al carui nepot era. Acesta jura credinţă României şi promite că va fi “un bun român“. Majestatea Sa Ferdinand al României a devenit protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române. Ferdinand s-a căsătorit în decembrie 1892 cu principesa Maria (1875-1938), nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, avînd şase copii: Carol, Nicolae, Elisabeta, Mărioara, Ileana şi Mircea. În timpul războiului mondial, regele Ferdinand s-a alăturat curentului favorabil Antantei, și, în 1916, pe 14 august, a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania. Cu tot entuziasmul românilor, situația de pe câmpul de luptă nu a fost favorabilă, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale. Ferdinand și întregul guvern român s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iasi. Pentru rege și familia sa a fost o perioadă extrem de grea, perioadă în care toate planurile păreau să se năruie. În plus, în 1917, a murit de febra tifoida, la numai 4 ani, principele Mircea, cel de-al șaselea copil al cuplului regal. Deși familia sa din Germania l-a renegat, la Castelul Hohenzollernilor arborându-se steagul de doliu, Ferdinand nu și-a pierdut speranțele. Astfel, el a refuzat să ratifice pacea separată între Puterile Centrale și România. În cele din urmă, situația avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari, Ferdinand s-a întors la București în fruntea armatei, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populația entuziastă. Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari printr-o ceremonie grandioasă, în ziua de 15 octombrie 1922 la Alba Iulia. Domnia Majestăţii Sale s-a încheiat la 20 iulie 1927, data la care a decedat.

·       1916: Începe prima bătălie de la Tîrgu Jiu intre armata romana si trupele germano- austro-ungare. Intre 10-16 octombrie trupele române, comandate de generalul Ion Dragalina, resping o puternică ofensivă inamică. Se remarcă prin vitejia sa Ecaterina Teodoroiu – eroina de la Jiu. Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina (n. 16 decembrie 1860, orașul Caransebeș, Imperiul Austriac- d. 24 octombrie 1916, București) a fost un general român, care a murit eroic în luptele care au avut loc pe Valea Jiului în primul război mondial.

·       1918: Ştefan Ciobanu şi Ion Inculeţ sunt aleşi membri titulari ai Academiei Române.

·       1920: In urma plebiscitului din Carinthia, cea mai mare parte a acestei regiuni rămâne in componenta Austriei. Plebiscitul a stabilit graniţa dintre Austria şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor. In Tratatul de la Saint-Germain din 10 Sept.1919, un teritoriu de 331 km 2 din Carinthia de sud împreună cu oraşul Dravograd, au fost ataşate la Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor (cunoscut mai târziu ca Regatul Iugoslaviei). Aceste zone sunt astăzi parte a Republicii Slovenia . O alta regiune din Carinthia, Kanaltal (în italiană: Val Canale), cu oraşul de graniţă din Tarvisio ( germană : Tarvis ) şi locul sfânt de pelerinaj din Maria Luschari ( cu o suprafata de 445 km ²), a fost cedată Italiaei şi inclusa în provincia Udine . Frontiera a rămas neschimbată după al doilea război mondial, deşi la sfârşitul războiului trupele iugoslave au ocupat pentru scurt timp zona, inclusiv capitala Klagenfurt . Dupa dezintegrarea Iugoslaviei, frontiera separa Austria şi Slovenia .

·       1923: Are loc Conferinţa internaţională a reprezentanţilor organizaţiilor ţărăneşti de la Moscova, la care se constituie Internaţionala Ţărănească (activează ulterior pînă în 1933).

·       1926: A fost înfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ) din Romania, prin fuziunea Partidului Ţărănesc, condus de Ion Mihalache, cu Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu. Cu acest prilej s-a adoptat programul de guvernare al noului partid, care îmbină doctrinele celor două partide componente: “ţărănistă” şi “naţională”. Prima apropiere între Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc s-a produs în urma celor dintâi alegeri, din noiembrie 1919, de după Marea Unire, în care voturile unui electorat încă neorientat nu au scos din urne un câştigător cu majoritate absolută. Ca urmare, ambele partide au colaborat la guvernarea „Blocului Parlamentar”, ceea ce a creat o atmosferă favorabilă unificării ulterioare. În perioada guvernării lui Averescu (13 martie 1920-17 decembrie 1921), ambele partide s-au situat pe poziţii apropiate, atât în Parlament, la dezbaterea legii agrare, cât şi faţă de evenimentele social-politice din ţară. Colaborarea în opoziţie a continuat şi sub guvernul liberal Brătianu. La 10 februarie 1924, Partidul Ţărănesc a propus, într-o scrisoare adresată partidelor de opoziţie, crearea unui front unic. Partidul Naţional Român a acceptat propunerea „cu vie satisfacţie”. La 1 iunie 1924, „Aurora”, oficiosul Partidului Ţărănesc, a anunţat că Delegaţia Permanentă a partidului, „găsind că principiile asupra cărora s-a convenit sunt potrivite pentru o bază de înţelegere între cele două partide”, a stabilit să înceapă contacte oficiale. Discuţiile au fost purtate în două etape: Mihai Popovici – Virgil Madgearu; Iuliu Maniu – Ion Mihalache. S-a convenit un acord de fuziune (programul în 10 puncte) în baza următoarelor principii: garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, apărarea ţărănimii contra exploatării, dezvoltarea industriei alimentare, atragerea capitalului străin, ameliorarea condiţiilor de viaţă ale clasei muncitoare, cooperarea internaţională. Dorind intens perfectarea fuziunii, Partidul Ţărănesc a fost de acord cu paritatea în conducere (câte 6 reprezentanţi) şi cu preşedinţia lui Iuliu Maniu. Totuşi, în calea unirii au apărut noi piedici care vor fi depăşite cu multe eforturi. La sfârşitul lui ianuarie 1926, sub presiunea alegerilor comunale organizate de liberali (18-19 februarie 1926), între cele două partide s-a perfectat un acord de guvernare. Victoria la limită a liberalilor în alegerile comunale şi apropierea terminării mandatului acestora au determinat demisia guvernului liberal (27 martie 1926), după elaborarea unei legi electorale viu criticată de opoziţie, deoarece prevedea o primă electorală pentru partidul care obţinea majoritatea relativă de peste 40% din voturi. În pofida aşteptărilor opoziţiei, Regele Ferdinand a învestit cu mandatul de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Alexandru Averescu. În aceste împrejurări, conducerile Partidului Ţărănesc şi a Partidului Naţional Român au ajuns la concluzia că nu au altă cale de urmat decât în direcţia unificării. Într-un congres extraordinar ţinut la 18 aprilie 1926, Partidul Naţional Român a adoptat „un călduros apel” adresat Partidului Ţărănesc pentru fuziune sau pentru încheierea unui cartel electoral. Delegaţia Permanentă a Partidului Ţărănesc a hotărât (24 aprilie 1926) începerea urgentă a tratativelor pentru încheierea unui cartel electoral şi a amânat, după alegeri, discuţiile în vederea fuziunii, acceptată în principiu. În preambulul cartelului electoral se menţiona că fuziunea a rămas „o problemă a viitorului dorit apropiat”. În alegeri (mai 1926), Blocul Naţional Ţărănesc, alcătuit de cele două partide, a obţinut 27,72% din voturi şi 69 mandate, liberalii 7,34% şi 16 mandate, Liga Apărării Naţional Creştine 4,76% şi 10 mandate, faţă de Partidul Poporului (de guvernământ) 52,09%, cu 292 mandate. Mandatele obţinute de Blocul Naţional Ţărănesc aparţineau 38 ţărăniştilor şi 31 naţionalilor. În şedinţa sa din 10-11 iulie 1926, Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc a apreciat că este momentul ca fuziunea propusă de Partidul Naţional Român să fie realizată. La 12 iulie 1926, Ion Mihalache a făcut cunoscută această hotărâre lui Iuliu Maniu, cu care a început tratativele încheiate printr-un acord deplin. În ziua de 26 septembrie 1926, Delegaţia Permanentă a Partidului Naţional Român şi Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc au aprobat, în şedinţe separate, unificarea. Ostili fuziunii, Nicolae Iorga, la 28 septembrie, şi Constantin Argetoianu, la 6 octombrie, s-au retras din partid. La 10 octombrie 1926, s-au ţinut în Bucureşti congresele partidelor: Partidul Naţional Român în sala „Transilvania”, iar Partidul Ţărănesc în sala „Amiciţia”. Ambele congrese au ratificat în unanimitate FUZIUNEA, ceea ce a constituit actul de naştere al noului partid: Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ). Imediat după fuziune a fost adoptat şi programul partidului.

·       1928: Chiang Kai-Shi devine preşedinte al Republicii China.

·       1930: Demisia guvernului naţional-ţărănesc, prezidat de Iuliu Maniu are loc la 10 octombrie 1930. Se formează un guvern naţional-ţărănesc în frunte cu G.G.Mironescu.

·       1931: S-a constituit Federatia Româna de Handbal.

·       1933: Un avion Boeing 247 este distrus în urma exploziei unei bombe, în apropierea orașului Chesterton, Indiana, SUA. Toți cei șapte oameni prezenți la bord au murit în urma incidentului, considerat primul sabotaj din istoria aviației comerciale.

·       1933: Waldo L. Semon a inventat vinilul.

·       1933: Compania Procter&Gamble a lansat pe piață primul detergent de uz casnic, Dreft, care conținea surfactanți sintetici.

·       1935: La New York a avut loc premiera operei „Porgy și Bess”, de George Gershwin. George Gershwin, cu numele real Jacob Gershowitz, (n. 26 septembrie 1898, New York – d. 11 iulie 1937, Los Angeles) a fost unul din cei mai populari compozitori americani din prima jumătate a secolului al XX-lea. Reușind să reunească elementele de jazz simfonic cu muzica ușoară, Gershwin a compus atât pentru teatrele muzicale de pe Broadway cât și pentru sălile de concert clasic. S-a bucurat de mult succes prin compunerea unor melodii interpretate de cei mai cunoscuți instrumentiști și cântăreți americani ca Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Frank Sinatra, Herbie Hanock și mulți alții.

·       1935: O lovitură de stat regalista este data de armate greaca . Este răsturnat guvernul lui Panagis Tsaldaris şi se stabileşte o regenţă, care pune capat efectiv celei de-a doua Republici Elene.

·       1938: In urma Acordului de la Munchen, Cehoslovacia este silita sa cedeze regiunea sudetă Germaniei naziste.

·       1946: Conferinţa de Pace de la Paris a aprobat proiectul de Tratat de Pace cu România.

·       1957: Incendiul de la Windscale – una dintre cele mai grave accidente nucleare înainte de dezastrul de la Cernobîl; sunt eliberate cantități mari de materiale radioactive.

·       1964: La cea de–a XVIII–a ediţie a Jocurilor Olimpice de Vară de la Tokio, Iolanda Balaş şi Mihaela Peneş cuceresc medaliile de aur. În total România a obţinut 11 medalii (2 aur, 4 argint, 5 bronz).

·       1966: Simon și Garfunkel au lansat albumul Parsley, Sage, Rosemary and Thyme.

·       1967: Intră în vigoare Tratatul privind utilizarea pașnică a spațiului cosmic pentru următorii 60 de ani, semnat de către URSS, SUA și Marea Britanie la 27 ianuarie 1967.

·       1973: Vicepresedintele american Spiro Agnew a demisionat din functie dupa ce a fost implicat intr-un scandal financiar, fiind acuzat de evaziune fiscala. A fost al doilea vicepresedinte SUA care a renuntat la post, insa primul care a fost fortat de imprejurari sa plece din post. A facut echipa cu presedintele Richard Nixon. Nascut intr-o familie de imigranti greci, Spiro Agnew, pe numele de nastere Anagnostopoulos, a fost un personaj politic controversat. Cariera sa politica a fost curmata brusc in urma punerii sale sub acuzare pentru evaziune fiscala si deturnare de fonduri in perioada cat a fost guvernator al statului Maryland. Vicepresedintele a declarat ca este nevinovat, insa a fost nevoit sa demisioneze. Pe locul lasat vacant a fost numit Gerald Ford.

·       1980: Un cutremur de 7,7 pe scara Richter distruge Chlef, Algeria, omorând în jur de 20.000 de oameni.

·       1986: Un cutremur de 7,5 pe scara Richter a lovit San Salvador, El Salvador, omorând în jur de 1 500 de oameni.

·       1989: Dan Petrescu a contactat postul de radio „Europa Liberă„, caruia i–a oferit un interviu ad–hoc despre situația dezastruoasă din România. Dan Petrescu și Liviu Cangeopol scriseseră o carte intitulată „Ce–ar mai fi de spus” – virulentă critică a regimului comunisto–ceaușist. Începînd din 1988, ca urmare a atitudinii deschis anticomuniste și anticeaușiste, după ce a trimis Europei libere o scrisoare de protest împotriva modului în care erau anchetați și tratați scriitorii români, scriitorul Dan Petrescu a fost concediat din postul de bibliotecar la B.C.U. „M. Eminescu” Iași, iar în octombrie 1989 a intrat în greva foamei și arest la domiciliu. O serie de personalități culturale, din România și din diaspora, l-au susținut, printre acestea s-au numărat și Mariana Marin, Monica Lovinescu sau Paul Goma. După Revoluția din 1989 a activat în Grupul pentru dialog social, a fost implicat în viața civică a urbei sale natale, dar și în activități editoriale, la Editura Nemira, și a desfășurat o intensă activitate publicistică.

·       1992: A fost constituită in Romania, Liga Profesională din Divizia Naţională de Fotbal.

·       1999: Este ridicată „Roata din Londra“, la acel timp cea mai mare roată din Europa.

·       2001: Președintele american George W. Bush a prezentat lista a 22 celor mai căutați teroriști. Organizația Al–Qaeda, i–a chemat pe „toți musulmanii” la Jihad împotriva Statelor Unite și le–a cerut să atace „interesele americane din lume”.

·       2008: Apare noul canal TVR 3.

·       2010: Antilele Olandeze nu mai există ca țară, după ce insulele și-au schimbat statutul constituțional. Cele mai mici 3 insule – Bonaire, Sint Eustatius și Saba – au devenit municipii în structura administrativă a Olandei. Insulele mai mari ale Sint Maarten și Curaçao s-au alăturat Olandei și Arubei ca țări constituente, formând Regatul Țărilor de Jos.

Nașteri

·       1465: S-a nascut sultanul turc Selim I (poreclit Viteazul , d. 22 septembrie 1520). A condus Imperiul Otoman intre anii 1512 -1520.

·       1684: S-a nascut pictorul francez Jean Antoine Watteau; (d. 18 iulie 1721). Watteau a jucat un rol fundamental în înnoirea picturii baroce aflate in declin, devenind creatorul unui nou gen, intitulat „serbări galante” ((fêtes galantes), cu scene de un farmec bucolic , idilice , saturate de un aer de teatralitate popular.
* 1486: Carol al III-lea de Savoia (10 octombrie 1486 – 17 august 1553), numit adesea Carol cel Bun, a fost Duce de Savoia din 1504 până în 1553, deși mare parte din teritoriile sale au fost conduse de Franța între 1536 și până la moartea sa.

A fost fiul cel mic al Prințului Filip de Savoia și a celei de-a doua soții, Claudine de Brosse. Nașii săi au fost Ducele Louis de Savoia și Anne a Ciprului. Fiind fiul cel mic al liniei minore a Casei de Savoia, nu era de așteptat să acceadă la tron. A fost botezat după Ducele care domnea în acel moment, Carol I, vărul său primar.

Totuși, când avea zece ani, tatăl său și-a succedat pe neașteptate nepotul Carol al II-lea, care a murit la vârsta de 6 ani; a devenit Duce de Savoia sub numele de Filip al II-lea. Ca șef al Casei de Savoia el a primit de asemenea titlurile pretinse al familiei: rege al Ciprului, Ierusalimului și Armeniei. Totuși, tatăl lui Carol nu era moștenitor general al ducelui decedat, era doar moștenitorul pe linie masculină. Ierusalim, Cipru și celelalte titluri pretinse s-au dus în principiu la sora lui Carol al II-lea, Iolanda Louise. Tatăl lui Carol nu a fost gata să renunțe la acestea, și și-a căsătorit în 1496 fiul, Filibert, cu Yolanda, pentru a-și asigura succesiunea.

În 1497, fratele vitreg al lui Carol, Filibert, a succedat tatălui lor ca Duce de Savoia. Filibert a murit în 1504 fără copii și Carol i-a succedat la vârsta de 18 ani.

La 8 aprilie 1521, la Villefranche-sur-Mer, Carol al III-lea s-a căsătorit cu Beatrice a Portugaliei, a doua fiică a lui Manuel I al Portugaliei (1469–1521) și a celei de-a doua soții, Maria de Aragon (1482–1517). Cuplul a avut nouă copii:

• Adrian John Amadeus, Prinț de Piemont (19 noiembrie 1522 - 10 ianuarie 1523).
• Louis, Prinț de Piemont (4 decembrie 1523 - 25 noiembrie 1536, Madrid).
• Emmanuel Filibert (8 iulie 1528 - 30 august 1580); singurul copil care a supraviețuit și mai târziu Duce de Savoia.
• Caterina (25 noiembrie 1529 - mai 1536).
• Maria (12 ianuarie 1530 - 1531).
• Isabella (mai 1532 – 24 septembrie 1533).
• Emmanuel (n./d. mai 1533).
• Emmanuel (n./d. mai 1534).
• Giovanni Maria (3 decembrie 1537 – 8 ianuarie 1538).

Carol al III-lea

Duce de Savoia

Părinți Filip al II-lea Claudine de Brosse[*]  Frați și surori Louise de Savoia Filibert al II-lea, Duce de Savoia Louis of Savoy[*] Philippe[*] René of Savoy[*]  Căsătorit cu Beatrice a Portugaliei Copii Emmanuel Filibert, Duce de Savoia

·       1700: S-a nascut Lambert-Sigisbert Adam, sculptor francez; (d. 12 mai 1759). Lambert-Sigisbert Adam (n. 10 octombrie 1700 Paris – d. 12 mai 1759 Nancy) a fost un sculptor francez . Împreună cu fratele său, Nicolas Sébastien Adam, este creatorul celebrei Fântâni a lui Neptun din parcul de la Versailles. În special grupul central al Fântânii, reprezentând pe Neptun și Amfitrita, se distinge printr‑o impetuozitate a mișcărilor ce întrece chiar dinamismul din lucrările campionului sculpturii baroce care a fost Bernini. Compoziția în care figurează numeroase personaje în atitudini contorsionate, în plin efort fizic, este totuși în general armonioasă și lizibilă, în ciuda unor părți mai confuze. A avut o activitate prodigioasă cantitativ, fiind foarte apreciat de comanditari, care l‑au solicitat în mod copleșitor.

·       1731: S-a nascut Henry Cavendish, fizician și chimist, descoperitorul hidrogenului. A anticipat legea lui Culon despre interactiunea sarcinilor electrice (d.24.02.1810).

Jump to navigationJump to search

Henry Cavendish

* 1741: Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg (10 octombrie 1741 – 6 noiembrie 1816) a fost conducător al statului Mecklenburg-Strelitz din 1794 până la moartea sa. Inițial a domnit ca Duce, apoi în 1815 titlul său a devenit Mare Duce. Înainte de a accede la tron a fost guvernator al Hanovrei din 1776 până în 1786.

Karl Louis Frederick, guvernator al Hanovrei.

Ducele Carol Louis Frederic de Mecklenburg s-a născut la Mirow și a fost al doilea fiu al Ducelui Karl Louis Frederick de Mecklenburg și a soției lui Prințesa Elisabeta Albertine de Saxa-Hildburghausen. La 11 decembrie 1752, unchiul său, Adolf Friedrich al III-lea a murit iar fratele mai mare al lui Carol, i-a succeedat devenind Adolf Friedrich al IV-lea. Carol și întreaga familie s-au mutat de la Mirow în capitala Strelitz.^[1]

Sora lui, Charlotte, s-a căsătorit cu Electorul de Hanovra, regele George al III-lea al Regatului Unit la 8 septembrie 1761. Carol și-a vizitat frecvent sora în Marea Britanie și în cele din urmă a intrat în serviciul cumnatului său Electorul de Hanovra.^[2]

În toamna anului 1776 Carol a fost numit guvernator general al Hanovrei de cumnatul său. Carol a deținut toate puterile unui suveran în timp ce cumantul său nu avea nici o dorință să locuiască în Germania (nu a vizitat Hanovra niciodată).^[2] La scurtă vreme după ce a rămas văduv pentru a doua oară, în decembrie 1785, Carol a solicitat permisiunea să se retragă de la angajările sale militare în Hanovra și să-și dea demisia din funcția de guvernator.^[2] Cumnatul său i-a admis cererea, l-a promovat la rangul de mareșal și i-a acordat o pensie.^[3] Carol și-a petrecut timpul călătorind înainte de a se stabili la Darmstadt unde a devenit președinte al Comisiei de Credit Imperial

După decesul fratelui său a devenit Duce de Mecklenburg-Strelitz în 1794. Carol a încurajat noile tendințe agricole, a înființat o nouă forță de poliție și a pus în aplicare învățământul obligatoriu. În 1806, ducatul lui s-a alăturat Confederației Rinului. Ca urmare a Congresului de la Viena titlul său a fost ridicat rangul de Mare Duce la 28 iunie 1815.^[5]

În vara anului 1816, Carol a făcut un tur în Rebburg, Schwalbach și Hildburghausen. La scurt timp după ce s-a întors, s-a îmbolnăvit de plămâni și a murit la Neustrelitz după un atac de apoplexie.^[6] A fost succedat de fiul său cel mai mare în viață, Georg

Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz.

După încercări nereușite de a se căsători cu o prințesă a Danemarcei și o prințesă de Saxa-Gotha^[4], Carol s-a căsătorit cu Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt, fiica lui George William de Hesse-Darmstadt la 18 septembrie 1768 la Darmstadt.^[8] Împreună au avut zece copii.

• Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz (1769-1818) căsătorită cu Frederic, Duce de Saxa-Altenburg
• Ducesa Caroline Auguste de Mecklenburg (1771-1773)
• Ducele Georg Carl de Mecklenburg (1772-1773)
• Ducesa Therese de Mecklenburg (1773-1839) căsătorită cu Karl Alexander, al 5-lea Prinț de Thurn și Taxis
• Ducele Friedrich Georg de Mecklenburg (1774-1774)
• Ducesa Louise de Mecklenburg (1776-1810) căsătorită cu Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei
• Ducesa Frederica de Mecklenburg (1778-1841) căsătorită cu (1) Prințul Louis Carol al Prusiei (2) Frederic Wilhelm, Prinț de Solms-Braunfels (3) Ernest Augustus I de Hanovra
• Georg, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz (1779-1860)
• Ducele Friedrich Karl de Mecklenburg (1781-1783)
• Ducesa Auguste Albertine de Mecklenburg (1782-1782)

După decesul soției sale în 1782, Carol s-a recăsătorit cu cumnata sa, sora soției sale, Prințesa Charlotte de Hesse-Darmstadt (1755-1785) la 28 septembrie 1784 în Darmstadt.^[8] Charlotte a murit la 12 decembrie 1785 la scurt timp după ce l-a născut pe fiul lor.

• Ducele Carol de Mecklenburg (1785-1837)

·     

Carol al II-lea

Duce de Mecklenburg Mare Duce de Mecklenburg

Părinți Carl I Ludwig Frederick Prințesa Elizabeth Albertine de Saxa-Hildburghausen  Frați și surori Ernest Gottlob de Mecklenburg Adolf Friedrich al IV-lea Duke George Augustus of Mecklenburg[*] Charlotte de Mecklenburg-Strelitz Christiane  Căsătorit cu Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt Prințesa Charlotte de Hesse-Darmstadt Copii Charlotte Georgine Caroline Auguste Georg Carl Therese, Ducesă de Mecklenburg Friedrich Georg Louise, regină a Prusiei Frederica, Prințesă a Prusiei Georg, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz Friedrich Karl Auguste Albertine Carol Frederic August

* 1749: Martin (Martinus) Henrichsen Vahl (n. 10 octombrie 1749, Bergen - d. 24 decembrie 1804, Copenhaga) a fost un ilustrator, medic, naturalist și zoolog precum profesor universitar de botanică din Uniunea de Calmar și de naționalitate norvegiană. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Vahl.

Martin a fost fiul comandantului de vas, mai târziu negustorului Henrich Rasmussen (n. 7 aprilie 1720, Bergen – d. 23 septembrie 1794, Bergen) și al Christinei Elisabeth Corneliusdatter Friis (n. 1726, Bergen - 13 decembrie 1765, Bergen). Sa căsătorit pe 17 decembrie 1788 în Christiania cu Annichen Dorothea Elisabeth Dedekam (n. 8 ianuarie 1769, Arendal – d. 4 decembrie 1830, Copenhaga).^[1] Soții au avut 6 copii, între ei pe Jens Laurentius Moestue (n. 27 noiembrie 1796, Copenhaga – d. 12 noiembrie 1854, Copenhaga) care de asemenea a devenit botanist dar și chimist precum farmacist

După absolvirea unui examen artium la Schola Cathedralis Bergensis (Colegiul Catedralei din Bergen), tânarul Martin a studiat în perioada 1766-1774 medicina și botanica la Universitatea din Copenhaga și apoi la cea din Uppsala, acolo ca student al faimosului savant suedez Carl von Linné. După ce și-a luat doctoratul, a predat botanica ca lector la Grădina Botanică a Universității din Copenhaga între 1779 și 1782. În anul 1783, a fost numit de regele Christian al VII-lea al Danemarcei, șef unei expediții științifice, în timpul căreia a vizitat Olanda, Franța, Italia, Spania, Coasta Berberă, Elveția, și Anglia. În aceste țări, a făcut mari colecții de plante și a vizitat principalele muzee. În timpul vizitei Angliei a stat în relații constante cu renumiții savanți Sir Joseph Banks și Sir James Edward Smith (fondator al Linnean Society of London), la ale căror ierbare și biblioteci a avut acces permanent, folosind în mod extensiv acest privilegiu. Întors la Copenhaga în 1785, a fost numit profesor de istorie naturală la universitate și, în 1787, i-a fost încredințată continuarea mult cunoscutei și apreciatei "Flora Danica" (un atlas cuprinzător de botanică, care conține poze folio-dimensionale ale tuturor plantelor sălbatice originare din Danemarca, în perioada 1761-1883), la care a contribuit cu fasciculele XVI-XXI (până în 1799) și a făcut mai multe excursii pe coastele și în munți din Norvegia în scopul obținerii materialelor pentru această lucrare.^[3][4][5]

Fiind căsătorit și stabilit în țara sa natală, a realizat de asemenea publicarea descoperirilor și observațiilor sale într-o lucrare folio în 3 volume intitulată, Symbolae botanicae, sive plantarum, tam earum, quas in itinere, imprimis orientali (1790-1794), fiecare însoțit de douăzeci și cinci de plăci necolorate, nu foarte finisate, dar expresive și corecte. Obiectivul principal al acestei lucrări a fost, în primul rând, ilustrarea descoperirilor lui Peter Forsskål (1732-1763). Aceste cărți, în care a adăugat și achizițiile din călătorii proprii, le-a îmbogățit în plus cu descrieri și figuri de plante noi sau rare din diverse alte surse, făcut posibil datorită corespondenței cu numeroși alți botaniști, în special cu Julius Philipp Benjamin von Rohr (1737–1793) din coloniile daneze în Caraibe. Lucrarea sa în 4 volume, Eclogae americanae; seu, Descriptiones plantarum praesertim Americae meridionalis, nondum cognitarum, publicarea începând în 1796, este o continuare a Symbolae botanicae pe același plan, dar dedicat plantelor americane.^[6]

Dar în 1799 i sa retras funcția de editor la "Flora Danica", Vahl fiind suspectat de a fi prieten al conducerii Franței. Într-adevăr, savatul a avut o afecțiune pentru această țară, cultură precum gândirile revoluționare și în timpul unei vizite ulterioare, l-a întâlnit personal pe viitorul împărat Napoleon I.^[7] Totuși, în 1801, a fost numit profesor de botanică la Universitatea din Copenhaga, o funcție care a întreținut-o până la moartea sa.^[4][5]

Mormântul lui Martin Vahl

Totuși, în 1801, a fost numit profesor de botanică la Universitatea din Copenhaga, o funcție care a întreținut-o până la moartea sa, iar deja cu doi ani înainte, Vahl a primit sprijinul pecuniar al guvernului danez pentru o a doua expediție prin Olanda și împrejurarea Parisului în scopuri botanice, în primul rând, în vederea compunerii unei mari lucrări, de lungă durată în contemplarea sa, pe modelul Species Plantarum al lui Linné. Dar a trăit doar publicarea primului volum, sub titlul Enumeratio plantarum, vel ab alium vel ab ipso observatum, cum earum differentiis specificis, synonymis selectis et descriptionibus succinctis, în 1804, al doilea, a fost publicat de văduva sa în 1805. Introducerea abundentă a unor specii noi, descrierile ample originale, sinonimele bine alese și observațiile judicioase au făcut din această lucrare una mult mai bună decât oricare alta, oferindu-i tot meritul unei performanțe autentice. Pe lângă adăugarea caracteristicilor generice esențiale, ca și în Systema Vegetabilium a lui Linné, Enumeratio lui Vahl este îmbogățită cu o descriere comprehensivă a obiceiului particular al fiecărui gen, fiind astfel o componentă importantă spre îmbunătățirea clasificării naturale.^[6]

Marele om de știință a murit mult prea timpuriu și a fost înmormântat în cimitirul Assistens Kirkegård din Copenhaga.

Martin Vahl

Martin Henrichsen Vahl Părinți Henrich Rasmussen și Christine Elisabeth Friis Căsătorit cu Annichen Dorothea Elisabeth Dedekam Copii 6 copii, între ei botanistul Jens Vahl

* 1785: Florestan I, Prinț de Monaco (10 octombrie 1785 – 20 iunie 1856) a fost al 8-lea Prinț de Monaco și al 8-lea Duce de Valentinois din 2 octombrie 1841 până la moartea sa. S-a născut Tancrède Florestan Roger Louis Grimaldi și a fost al doilea fiu al Prințului Honoré al IV-lea și al Louisei d'Aumont Mazarin. După decesul fratelui său, Honoré al V-lea, Prinț de Monaco i-a succedat la tron.

Florestan I

Părinți Honoré al IV-lea Louise d'Aumont[*]  Frați și surori Honoré al V-lea  Căsătorit cu Maria Caroline Gibert de Lametz Copii Carol al III-lea, Prinț de Monaco Florestine, Ducesă de Urach

  1813: S-a nascut in localitatea Roncole, Giuseppe Fortunino Francesco Verdi, compozitor italian, unul dintre cei mai proeminenti reprezentanti ai teatrului liric. Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (n. 10 octombrie 1813, Le Roncole — d. 27 ianuarie 1901, Milano), compozitor italian, vestit mai ales pentru creațiile sale în muzica de operă. In copilarie a invatat sa cante la diverse instrumente. La sapte ani a devenit organist in biserica de la San Michele Arcangelo. A fost respins la examenul de intrare la Conservatorul din Milano, unul dintre profesori sfatuindu-l sa se orienteze spre altceva. Cu toate acestea, el a perseverat si a inceput sa studieze compozitia cu Vincenzo Lavigna, maestru la Opera Scala din Milano. In 1836, Verdi a fost numit sa conduca filarmonica din Busseto. in acelasi an s-a casatorit, iar la cativa ani s-a reintors la Milano si a inceput sa compuna. A scris aproape 30 de opere, printre care celebrele “Aida”, “Nabucodonosor”, “Traviata”, “Othello”, precum si lucrari vocal-simfonice.A decedat la 27 ianuarie 1901.
* 1824: Ioan Pușcariu (n. 10 octombrie 1824, Sohodolul Branului, Transilvania, Imperiul Austriac - d. 24 decembrie 1911, Bran, Comitatul Făgăraș, Austro-Ungaria, azi în județul Brașov, România) a fost un istoric și scriitor român, membru titular al Academiei Române.^[1]

A primit Medalia „Bene Merenti”^[2] (aprilie 1905).

Ioan Pușcariu

·       1825: Paul Kruger, om politic sud-african și președinte de stat. Stephanus Johannes Paulus Kruger (n. 10 octombrie 1825 în Vaalbank la Colesberg, Africa de Sud – d. 14 iulie 1904 în Clarens, Elveția) a fost un politician sud african.

·       1830: S-a nascut Regina Isabella a II–a a Spaniei; (d. 9 aprilie 1904). Isabela a II–a a Spaniei (n. 10 octombrie 1830, Madrid — d. 9 aprilie 1904, Londra) A fost regina a Spaniei intre anii 1833 – 1868 si a fost fiica cea mare a regelui Ferdinand al VI-lea al Spaniei, cu a patra soție aacestuia, Maria Cristina de Bourbon. Isabela, a devenit la moartea tatalui sau, la varsta de numai trei ani, regina, sub regenta mamei sale.. A moștenit tronul pentru că Ferdinand a convins Curțile (Cortes) să elimine Legea salica, introdusă de Bourboni la începutul secolului al XVII-lea și să restabilească vechea regula de succesiune în Spania. Fratele lui Ferdinand, Carol, a luptat timp de șapte ani impotriva sa , pentru a accede la tron, pe când Isabela era minoră. Susținătorii lui Carol erau cunoscuți drept „carliști” și disputa privind succesiunea a dus la mai multe razboaie carliste de-a lungul secolului al XIX-lea. Drepturile Isabelei au fost apărate de armata, Curțile Generale (Cortes Generales), alături de liberali și progresiști, care atunci au instituit guvernul constituțional și parlamentar, au dizolvat ordinele religioase, au confiscat proprietățile lor (inclusiv ale iezuiților) și au încercat să pună ordine în finanțe. In 1868 izbucneste o insurecție la Cadix, condusă de generalul Juan Prim si regina se exileaza. Isabela a fost obligată să abdice în Paris, pe 25 iunie 1870, în favoarea fiului ei Alfonso al XII-lea în vârstă de 13 ani. Isabela divorțase de soțul ei în luna martie a anului precedent, și a locuit la Paris pentru restul vieții. A murit pe 10 aprilie 1904 și este înmormântată în Spania, la El Escorial.

·       1841: Ion I. Câmpineanu (n. 10 octombrie 1841, București, Țara Românească[*] – d. 15 noiembrie 1888, București, România^[1]) a fost un politician român, membru fondator al Partidului Național Liberal, primul guvernator al Băncii Naționale a României.
A fost fiul lui Ion Cîmpineanu (1798-1863) și al Catincăi (n. Caribol). S-a căsătorit în 1869 cu Irina Bellu (1849-1919), nepoata lui Barbu Bellu (1825-1900) și au avut împreună patru copii, Ioan Cantemir, Ștefan, Eliza și Maria Irina.
Ion I. Câmpineanu a fost primul guvernator al Băncii Naționale a României, în perioada 1880-1882, și va reveni în aceasta funcție la începutul anului 1888 rămânând în acest post până la moartea sa. A fost învestit pe 15 iulie 1880^[1], fiind responsabil pentru organizarea imprimeriei și imprimarea primelor bilete de bancă și a regulamentului interior al instituției.

·       1846: S-a nascut Dimitrie Brândza, medic si naturalist, vicepresedinte al Academiei Române (1894-1895). A contribuit la crearea terminologiei botanice românesti. În 1884 a pus bazele Gradinii Botanice, iar în 1891 ale Institutului de Botanica din Bucuresti (“Flora Dobrogei”, “Despre vegetatia României si exploatatorii ei”); (d.03.08.1895).

* 1846: Georg, Prinț de Schaumburg-Lippe (10 octombrie 1846 – 29 aprilie 1911) a fost conducător al micului principat de Schaumburg-Lippe.
S-a născut la Bückeburg ca fiul cel mare al lui Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe și a soției acestuia, Prințesa Hermine de Waldeck și Pyrmont (1827–1910). A succedat ca Prinț de Schaumburg-Lippe după decesul tatălui său la 8 mai 1893 și a domnit până la moartea sa la 29 aprilie 1911 la Bückeburg. La rândul său a fost succedat de fiul său Adolf al II-lea.

Georg s-a căsătorit la 16 aprilie 1882 la Altenburg cu Prințesa Marie Anne de Saxa-Altenburg, o fiică a Prințului Moritz de Saxa-Altenburg. Ei au avut nouă copii:

• Prințul Adolf al II-lea (1883–1936)
• Prințul Moritz Georg (1884–1920)
• Prințul Peter (1886-1886)
• Prințul Wolrad (1887–1962)
• Prințul Stephan (1891–1965)
• Prințul Heinrich (1894–1952)
• Prințesa Margaretha (1896–1897)
• Prințul Friedrich Christian (1906–1983)
• Prințesa Elisabeta (1908–1933)

Cu ocazii celebrării nunții de argint în 1907, împăratul Wilhelm al II-lea le-a făcut cadou lui Georg și Marie Anne reședința ancestrală a familiei, castelul Schaumburg.^[1] Castelul a fost controlat de Hohenzollern încă de când bunicul lui Georg s-a situat de partea austriecilor în 1866 în războiul austro-prusac.^[1] Cadoul a fost de asemenea menit să fie o recunoaștere a susținerii lui Georg în disputa asupra succesiunii la tronul Lippe-Detmold

Georg

Părinți Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe Hermine de Waldeck și Pyrmont  Frați și surori Adolf de Schaumburg-Lippe Ida de Schaumburg-Lippe Princess Hermine of Schaumburg-Lippe[*]  Căsătorit cu Marie Anne de Saxa-Altenburg  Copii Prințesa Marie Anne de Saxa-Altenburg

·       1859: S-a nascut la Vaida-Recea, Comitatul Făgăraș din fosta Austro-Ungaria, (azi Recea, județul Brașov), Ioan Boeriu, baron, feldmareșal în armata imperială austro-ungară (d. 1949 la Sibiu). Generalul Ioan Boeriu, baron de Polichna (n. 10 octombrie 1859, Vaida-Recea, Comitatul Făgăraş, azi Recea, judeţul Braşov – d. 2 aprilie 1949, Sibiu) a fost un Feldmarschalleutnant al Armatei Imperiale Austro-Ungare, ridicat la rangul de baron, comandant al regimentului de infanterie 76, decorat cu Ordinul Maria Terezia, apoi general de corp de armată în România Mare. A fost ridicat la rangul de baron, decorat pe 17 august 1918 cu Ordinul Maria Terezia în grad de cavaler și numit feldmareșal, pentru cucerirea satului Polichna in ziua de 23 august 1914 actiune care a creat premiza victoriei austriece în bătălia de la Krasnik. A fost înnobilat primind titlul Boeriu de Polichna, după numele amplasamentului pe care l-a cucerit.. În 1915 a fost grav rănit, rămânând infirm. A activat în continuare ca expert militar în Ministerul Cezaro-Crăiesc de Război. Totodată, a fost președintele Consiliului de Onoare din Ministerul Cezaro-Crăiesc de Război.

·       1861: S-a nascut Fridtjof Nansen, explorator și om de știință norvegian, laureat al Premiul Nobel pentru Pace; (d. 1930).

·       1866: S-a nascut pictorul român Nicolae Vermont; (d. 1932).
* 1869: Serghei Dmitrievici Evreinov (în rusă Сергей Дмитриевич Евреинов; n. 1869 – d. 1931) a fost un om de stat rus, viceguvernator al Basarabiei și guvernator interimar al guberniilor Samara și Iaroslavl.

Evreinov s-a născut la 10 octombrie 1869 într-o veche familie nobilă din gubernia Tula. În 1889 a intrat la Academia Teologică din St. Petersburg și a absolvit-o în 1893 cu titlul de student real.

La 14 ianuarie 1893 a fost angajat în Cancelaria de Stat, cu rangul de secretar provincial în Departamentul Afacerilor civile și religioase. Cariera de funcționar public a continuat-o ocupând postul de bibliotecar. În februarie 1896 pentru vechime în muncă, a primit rangul de secretar colegial, împreună cu o medalie de argint în memoria împăratului Alexandru al III-lea.

La 1 iunie 1897 a fost numit funcționar junior în Oficiul Guvernatorului-General din Varșovia și 600 de ruble pentru relocare. La 2 aprilie 1899 a fost ridicat în rang de consilier titular.

În 1900, sa căsătorit cu Ecaterina Unkovskaia (1873–1935), o fiică a unui amiral. La 22 aprilie 1906 a fost ridicat la rangul de consilier de instanță. Între 5 februarie și 7 mai 1908 a servit la filiala Băncii Țărănești din Moscova, ulterior la Ministerul Finanțelor.

Având în vedere aprobarea lui Evreinov la 8 februarie 1908 în funcție de Mareșal la nobilimii din ținutul Kaluga, el a demisionat de la bancă.

La 9 ianuarie 1914 a fost numit vice-guvernator al Basarabiei. În această poziție, a depus străduință la construirea monumentului împăratului Alexandru I la Chișinău. Pentru aceasta el a fost distins cu mulțumirea țarului, precum și cu rangul de consilier colegial.

De la începutul Primului Război Mondial la 30 august 1914, el a fost părăsit postul din Basarabia și a trecut în subordinea șefului armatelor Frontului Sud-Vestic. Pe seama lui Evreinov au fost puse preocupări serioase pentru asigurarea armatei, efectuarea mobilizării și evacuării.

În anii 1914-1915 Evreinov a fost guvernator interimar la Cernăuți și Przemysl, pe teritoriul Austro-Ungar ocupat de trupele ruse în timpul ofensivei. Pentru munca depusă în acea perioadă a fost ridicat în grad de consilier de stat.

În anii 1915–1916, pentru scurte perioade de timp, a fost un guvernator interimar al guberniilor Samara și Iaroslaval.

În ceea ce privește convingerile sale, a fost un monarhist, revoluția ne întâlnind-o cu mare entuziasm. Trebuia să emigreze, ca și fratele său și cele două surori, însă din motive necunoscute s-a reținut până la Revoluția din octombrie. Ca un fost ofițer și guvernator, el a fost arestat și a trebuit să fie judecat. Fiind deținut în închisoarea Butîrka în 1918, a suferit un accident vascular cerebral, ca urmare a suferit un handicap total. A fost judecat, dar a fost eliberat din motive de sănătate.

A murit în 1931, la vârsta de șaizeci și trei ani.

Serghei Evreinov

·       1870: S-a nascut Ivan Alexeievici Bunin, (s.v 22 octombrie), scriitor rus, laureat al Premiului Nobel pe anul 1933; (d. 8 octombrie 1953). Ivan Alekseievici Bunin (n. 22 octombrie (stil vechi 10 octombrie), 1870 – d. 8 noiembrie, 1953) a fost primul scriitor rus laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1933.
* 1872: Paul Angelescu (alternativ: Anghelescu; n. 27 septembrie/10 octombrie 1872 – d. 4 februarie 1949) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.

A îndeplinit funcția de ministru de război în perioadele 22 iunie 1927 - 9 noiembrie 1928 (în ultimul guvern Ionel Brătianu și guvernul Vintilă Brătianu) și 27 aprilie 1934 - 28 august 1937, în primele trei guverne conduse de Gheorghe Tătărăscu (primul, al doilea și al treilea).

A îndeplinit funcții de comandant de divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918

Paul Angelescu a fost fiul generalului Alexandru Angelescu (1836-1911) și nepotul generalului Gheorghe Angelescu (1839-1915), fost ministru de război

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Paul Angelescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de artilerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de ofițer de stat major în Marele Stat Major, inspector de studii și profesor la Școala Superioară de Război (1907-1914) sau comandant al Școlii de Ofițeri de Artilerie și Geniu. A fost aghiotant al regelui Carol I în perioada 1910-1914.^[5][6][7][8]

Grade: sublocotenent - 15.07.1892, locotenent - 10.07.1895, căpitan - 10.05.1901, maior - 07.04.1909, locotenent-colonel 01.04.1913, colonel - 01.04.1916, general - 31.03.1933.

În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcțiile de șef al secției operații a Marelui Cartier General (1916), comandant al Diviziei 8 Infanterie și comandant al Diviziei 15 Infanterie, în perioada 23 decembrie 1916/5 ianuarie 1917 - 1/13 iulie 1918, remarcându-se în timpul Bătăliei de la Mărășești.^[4]

După război a îndeplinit funcția de mareșal al Palatului și șef al Casei Militare Regale în perioada 1920-1921 și apoi pe cea de inspector general al Armatei.

A fost ministru de război în diferite perioade între 1927-1937, în guverne ale PNL, conduse de Ion I. C. Brătianu, Vintilă I. C. Brătianu și Gheorghe Tătărescu. Între 1933-1936 a fost ministru de stat.

În iulie 1937 și-a luat un concediu de 50 de zile, fiind înlocuit pe perioada concediului de ministrul Radu Irimescu. A demisionat la 28 august 1937, postul de ministru de război fiind preluat ad-interim de Irimescu. Conform memorialistului Constantin Argetoianu, Angelescu a demisionat pentru a prelua președinția consiliului de administrație al Societății de armament Astra, ceea ce ar fi avut ca efect un articol violent în ziarul Universul

Paul Angelescu

Generalul Angelescu (al doilea din ultimul rând, în uniformă) printre membrii ultimului guvern al lui Ionel Brătianu.

* 1873: Ducele Adolf Friedrich Albrecht Heinrich de Mecklenburg (10 octombrie 1873 – 5 august 1969) a fost explorator german în Africa, guvernator de Togo și primul președinte al Comitetului Olimpic Național al Germaniei (1949–1951). În anul 1918 a ocupat tronul Ducatului Baltic Unit, care reunea ducatele Curlandei, Estlandei și Livoniei, ce cuprindeau teritoriul de azi al Estoniei și Letoniei.
Născut la Schwerin, Adolf Friedrich a fost al treilea copil al lui Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg (1823–1883) și al celei de-a treia soții, Prințesa Marie de Schwarzburg-Rudolstadt.

Adolf Friedrich de Mecklenburg

Părinți Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg Prințesa Marie de Schwarzburg-Rudolstadt  Frați și surori Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin Maria de Mecklenburg-Schwerin Ducele Paul Frederic de Mecklenburg Prințul Hendrik al Țărilor de Jos Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg Ducele Johann Albert de Mecklenburg Friedrich Wilhelm zu Mecklenburg[*]  Căsătorit cu Viktoria Feodora de Reuss-Schleiz (c.1917-1918) Elisabeta de Stolberg-Rossla (c.1924-1969) Copii Ducesa Woizlawa Feodora

* 1875: Prințul Franz de Bavaria (germană Franz Maria Luitpold Prinz von Bayern; 10 octombrie 1875 – 25 ianuarie 1957) a fost membru al Casei de Wittelsbach și general maior în armata bavareză.

A fost al treilea fiu al regelui Ludovic al III-lea al Bavariei și a soției acestuia, Maria Theresa de Austria-Este. Inițial, Franz a fost comandant al regimentului de infanterie König, însă cu puțin timp înaintea izbucnirii Primului Război Mondial a primit comanda unei brigăzi de infanterie. Prințul Franz a condus brigada spre victorii la Fort Douaumont, Bătălia de la Passchendaele și Kemmelberg.

La 12 iulie 1912 Prințul Franz s-a căsătorit cu Prințesa Isabela Antonie de Croÿ, fiica Ducelui Karl Alfred de Croÿ și a Prințesei Ludmila de Arenberg. Nunta a avut loc la palatul Weilburg din Baden în apropiere de Viena, Austro-Ungaria. Cuplul a avut șase copii:

• Prințul Ludwig de Bavaria (1913–2008); s-a căsătorit cu Prințesas Irmingard de Bavaria (1923–2010).
• Prințesa Maria Elisabeta de Bavaria (1914–2011); s-a căsătorit cu Prințul Pedro Henrique de Orléans-Braganza (1909–1981).
• Prințesa Adelgunde Maria de Bavaria (1917–2004); s-a căsătorit cu baronul Zdenko von Hoenning-O'Carroll (1906–1996).
• Prințesa Eleonore Marie de Bavaria (1918–2009); s-a căsătorit cu contele Konstantin de Waldburg-Zeil (1909–1972).
• Prințesa Dorothea Therese de Bavaria (1920–2015^[1]); s-a căsătorit cu Arhiducele Gottfried de Austria (1902–1984).
• Prințul Rasso de Bavaria (1926–2011); s-a căsătorit cu Prințesa Theresa de Bavaria (n. 1931).

Prințul Franz de Bavaria

Părinți Ludwig al III-lea al Bavariei Maria Theresa de Austria-Este  Frați și surori Princess Maria Ludwiga Theresia of Bavaria[*] Adelgunde de Bavaria Hildegard Maria von Bayern[*] Prințesa Matilda de Bavaria Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei Prince Karl of Bavaria[*] Wiltrud Marie Alix von Bayern[*] Gundelinde von Bayern[*]  Căsătorit cu Prințesa Isabela Antonie de Croÿ Copii Prințul Ludwig de Bavaria Prințesa Maria Elisabeta de Bavaria Prințesa Aldegunde Maria de Bavaria Prințesa Dorothea Therese de Bavaria Prințul Rasso de Bavaria

* 1882: Gheorghe Cristescu (n. 10 octombrie 1882 – d. 29 noiembrie 1973) a fost un politician comunist român. A fost secretar general al Partidului Comunist din România (1921 - 1924) și a fost printre fondatorii acestuia. A fost supranumit Plăpumarul.

Gheorghe Cristescu

Cristescu în 1971, întâlnindu-se cu Nicolae Ceaușescu

* 1893: Zinaida Crăciunescu (n. 10 octombrie 1893, Tașlîc, Unitățile Administrativ-Teritoriale din Stînga Nistrului[*], Moldova – d. 17 februarie 1964, Chișinău, URSS) a fost o pedagogă moldoveancă, notabilă pentru discursul său din 7 august 1940, prin care a cerut crearea Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești în componența URSS.

S-a născut în familia nobilului ereditar Alexandru A. Trofimov, învățător executat de bolșevici împreună cu fratele Zinaidei, Vladimir, la Iaroslavl. Învață la școala primară în clasa tatălui său, după care absolvește Gimnaziul de Fete din Odesa în 1910 și clasa a VIII-a pedagogică a Gimnaziului de Fete din Tiraspol în 1911.

Între anii 1911–1914, este învățătoare la școala primară din satul Liubotaiivka, județul Tiraspol. Se căsătorește cu inginerul-constructor Gheorghe Gh. Crăciunescu (1880–1938) la Biserica Sf. Teodor Tiron din Chișinău la 19 octombrie 1914; cu această ocazie se muta cu traiul în Basarabia. Lucrează în orașul Orhei, mai întâi la școala primară din satul Peresecina (1914–1917), apoi la Gimnaziul de Fete din Orhei (1917–1924) și în sfârșit la școlile primare nr. 2 (1924–1926) și nr. 6 (1926–1940).

După ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, este inclusă în delegația oamenilor muncii din partea Basarabiei și nordului Bucovinei, ca reprezentant al intelectualității. Este dusă la Chișinău, apoi la Moscova, fără a fi informată despre motivul călătoriei. La data de 7 august 1940, ține un discurs la tribuna Sesiunii a VII-a a Sovietului Suprem al URSS — discurs pregătit din timp de organele sovietice în română (moldovenească) și tradus în rusă de deputatul L. T. Otean — prin care roagă „în numele poporului moldovenesc crearea «Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești în componența URSS»”.

După aceste evenimente, se întoarce la Orhei, unde lucrează directoare la Școala nr. 11 din Orhei până la 14 iunie 1941. Odată cu izbucnirea conflictelor armate ale celui de-al doilea război mondial, se refugiază în ținutul Krasnodar, unde lucrează educatoare la o grădiniță de copii. Revine în Moldova în 1944 la solicitatea Ministerului Învățământului din RSSM. Lucrează un timp ca inspector școlar și șef de sector al secției raionale de învățământ din Orhei. În anii 1947–1955 este metodistă la clasele primare și inspectoare a direcției școlilor a Ministerului Învățământului din RSSM. Din 1955, conduce sectorul învățământului primar la Institutul de Cercetări Științifice al Școlilor.

Este onorată cu distincțiile Eminent al Învățământului Public, Medalia Pentru Vitejie în Muncă în Timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei din 1941–1915, Ordinul Insigna de Onoare (1949), Învățător Emerit al RSSM.

Zinaida Crăciunescu moare la 17 februarie 1964 la Chișinău și este înmormântată în cimitirul Bisericii Sfânta Treime din capitală.

* 1900: Helen Hayes (n. 10 octombrie 1900, Washington, SUA – d. 17 martie 1993,^[Nyack[*], New York, SUA) a fost o actriță americană, câștigătoare a două premii Oscar și laureată a triplei recunoașteri filmice numită Triple Crown of Acting, o categorie aparte pentru actorii și actrițele care sunt câștigători ai premiilor Oscar, Tony și Emmy.

Helen Hayes

Căsătorită cu Edmund Cobb[*] (1914–1925) Charles MacArthur[*] (1928–1956) Premii Oscar Cea mai bună actriță în rol secundar (1970) pentru Airport[*] Cea mai bună actriță (1931) pentru The Sin of Madelon Claudet[*]  Premii Tony Cea mai bună actriță într-o piesă de teatru[*] (1947) Cea mai bună actriță într-o piesă de teatru[*] (1958)  Alte premii National Medal of Arts[*] Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] National Women's Hall of Fame[*] (1973) Kennedy Center Honors[*] Golden Plate Award[*] (1970)

·       1901: S-a nascut sculptorul elvetian Alberto Giacometti; (d. 11 ianuarie 1966).
* 1903: Prințul Carol, Conte de Flandra, Prinț al Belgiei (10 octombrie 1903 – 1 iunie 1983) a fost al doilea fiu al regelui Albert I al Belgiei și a reginei Elisabeta de Bavaria. Născut la Bruxelles, el a servit în locul fratelui său mai mare regele Leopold al III-lea din 1944 până în 1950 ca Prinț Regent până când lui Leopold i s-a permis să se întoarcă în Belgia.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Carol a fost cunoscut ca Generalul du Boc, în scopul de a i se ascunde identitatea din motive de securitate.

Carol al Belgiei

Conte de Flandra

Părinți Albert I al Belgiei Elisabeta de Bavaria  Frați și surori Leopold al III-lea al Belgiei Marie-José a Belgiei

* 1904: Gordon Wiles (n. 10 octombrie 1904 - d. 17 octombrie 1950) a fost un director artistic și regizor american de film. A câștigat premiul Oscar pentru cele mai bune decoruri pentru filmul Transatlantic.^[2][3] S-a născut în St. Louis, Missouri. Tatăl său, Albert Wiles, era doctor în Jerseyville, Illinois.

Din filmografie:

• Transatlantic (director artistic; 1931)
• Aproape căsătoriți (director artistic; 1932)
• Femeia de nicăieri (regizor; 1936)
• Secretul lui Charlie Chan (regizor; 1936)
• Venus Makes Trouble (regizor; 1937)
• Trenul prizonierilor (regizor; 1938)
• Mr. Boggs se retrage (regizor; 1938)
• Aterizare forțată (regizor; 1941)
• Gansterul (regizor; 1947)

* 1906: Ilie Ardelean (n. 10 octombrie 1906, Gyula - d. 9 ianuarie 1972, București) a fost un medic român, membru corespondent al Academiei Române din 1948. Este considerat întemeietorul igienei experimentale în România.

A studiat Medicina la Cluj-Napoca, iar în perioada 1936 - 1938, s-a specializat ca igienist în SUA, ca bursier al Fundației Rockefeller.

În 1948 a devenit șeful Catedrei de igienă generală și comunală la Facultatea de Medicina din București și ulterior rector al acestui institut. De asemenea, a fost președinte al Societății de Științe Medicale și al Societății de Igienă din România.

* 1907: Dorel Livianu (n. 10 octombrie 1907, București — d. 2 aprilie 1997, New York) a fost un cântăreț român de origine evreiască, interpret de muzică ușoară.

Studiază canto la Conservatorul din București cu dirijorul de origine italiană Egizio Massini.

A debutat la vârsta de șapte ani, interpretând rolul micului trompetist din opera Aida de Giuseppe Verdi.

Repertoriul său muzical cuprinde romanțe și piese în ritm de tango și foxtrot. Livianu obține contracte cu importante case de discuri, precum His Master's Voice și Columbia Records. Între anii 1939 și 1945, lucrează la teatrul Baraseum din București. Tot în acești ani înregistrează numeroase cântece populare evreiești.

Va fi deportat într-un lagăr din Transnistria, dar este eliberat după opt luni grație renumelui său. În 1967 se stabilește în Statele Unite ale Americii; totuși, va reveni uneori în România pentru a susține concerte.

S-a căsătorit în 1939 cu Mella Silberstein. Cei doi au un singur fiu, David Bogdan (n. 1955).

Dorel Livianu

* 1907: Wanda Jakubowska (n. 10 octombrie 1907, Varșovia - d. 25 februarie 1998, Varșovia) a fost o regizoare poloneză de film, scenaristă.

S-a născut la Varșovia într-o familie de evrei. Din 1942 a deținut funcția de membră a Partidului Muncitoresc Polonez. Debutează cu filme documentare pe la începutul anilor 30. În anii celui de-al Doilea Război Mondial a participat la Mișcarea de rezistență. Din 1942 s-a aflat în lagările de concentrare de la Auschwitz și Ravensbrück. După eliberarea țării (1945) ea realizează filmele:

• Ostatni etap / Ultima etapă (1947) ^[10]
• Żołnierz Zwycięstwa / Soldatul victorios (1955)
• Opowieść atlantycka (1955) ^[10]
• Pożegnanie z diabłem / Adio diavolului (1956)
• Król Maciuś I / Regele Maciuś I (1958) ^[10]
• Spotkania w mroku / Întâlnire în întuneric (1960) ^[10]
• Historia współczesna / Istoria contemporană (1960) ^[10]
• Koniec naszego świata / Sfârșitul lumii noastre (1964)
• Gorąca linia / Mina în flăcări (1965)
• 150 na godzinę / 150 pe oră (1972)
• Biały mazur / Dansul alb (1979) ^[10]
• Zaproszenie / Invitația (1986) ^[10]
• Kolory kochania / Culorile dragostei (1988) 

Wanda Jakubowska

·       1908: S-a nascut Mercè Rodoreda, scriitoare spaniolă de limbă catalană; (d. 1983).
* 1916: Bernard Heuvelmans (n. 10 octombrie 1916 – d. 22 august 2001) a fost un cercetător, explorator, om de știință și scriitor belgiano - francez, cel mai bine cunoscut în calitatea sa de "părinte al criptozoologiei"^[1]. Cartea sa, Pe urmele animalelor necunoscute (publicată inițial în Franța în 1955 sub titlul de Sur la Piste des Bêtes Ignorées) este adesea considerată ca una dintre cele mai bune și influente lucrări de criptozoologie.
* 1919: André Van Lysebeth (n. 10 octombrie 1919 – d. 28 ianuarie 2004) a fost un profesor de yoga belgian, cunoscut în Occident datorită lucrărilor sale de hatha-yoga și tantra.

·       1921: S-a nascut Dan Cernovodeanu, istoric, heraldist, stabilit la Paris în 1978; a avut o însemnată contribuţie în cunoaşterea istoriei Tricolorului naţional, a stemelor provinciilor româneşti, a diferitelor emisii monetare de pe teritoriul ţării noastre; (d.25.11.1999).

·       1924: S-a nascut scriitorul britanic James Clavell; (d.7 septembrie 1994). A crescut în Australia de la o vârstă fragedă și a fost botezat Charles Edmund DuMaresq de Clavelle. A fost prizonier de razboi in al doilea razboi mondial si a devenit celebru prin romanele Shogun și Tai-Pan, respectiv prin scenariile unor filme ca Marea Evadare sau Domnului profesor cu dragoste. James Clavell (botezat Charles Edmund DuMaresq de Clavelle) s-a născut la Sydney, Australia (unele surse susțin că s-a născut în Marea Britanie și a crescut în Australia de la o vârstă fragedă).

Datorită faptului că tatăl său a fost un ofițer în Marina Regală Britanică, Clavell a crescut în mai multe țări sub dominion britanic. După începutul celui de-al doilea război mondial în 1940, la vârsta de 16 ani el s-a înrolat în Artileria Regală Britanică și a fost trimis în Malaezia să lupte împotriva japonezilor. Rănit de foc de mitralieră, a fost capturat și dus la un lagăr de prizonieri din insula Java Centrală. După un timp a fost mutat la închisoarea Changi, lângă Singapore.

Ca toți prizonierii de război, Clavell a suferit mult în captivitate. Experiențele sale din lagărul japonez au constituit baza romanului King Rat (Regele șobolan, tradus în românește cu titlul Changi), publicat în 1962.

În 1946, Clavell avea rangul de căpitan, dar un accident de motocicletă i-a terminat cariera militară. A urmat cursurile Universității din Birmingham, unde a cunoscut-o pe April Stride, o actriță, cu care s-a căsătorit în 1951.

Prin soția sa, Clavell a fost introdus în lumea filmului, și a dorit să devină regizor. În 1953 s-a mutat cu familia în Statele Unite ale Americii, mai întâi la New York, unde a lucrat în televiziune, iar apoi la Hollywood.

Obține succese ca scenarist prin filmele Musca (1958) și Watusi (1959). Din anul 1959 începe să producă și să regizeze filme proprii. A fost co-scenarist al filmului Marea evadare (1963), prin care și-a consolidat ferm reputația la Hollywood.

În 1963 a devenit cetățean naturalizat al Statelor Unite ale Americii.

A decedat din cauza unei hemoragii cerebrale avute în timp ce lupta împotriva cancerului, în Elveția, cu o lună și 3 zile înaintea împlinirii vârstei de 70 ani.

* 1928: Gheorghe Ola (n. 10 octombrie 1928, d. 1995) a fost fotbalist și antrenor al Echipei naționale de fotbal a României.

* 1929: Mihai Gavrilă (n. 10 octombrie 1929, Cluj) este un fizician român stabilit în străinătate, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române (din 1974). A adus contribuții fundamentale la studiul teoretic al interacției sistemelor atomice cu radiația electromagnetică. Este considerat un continuator al școlii românești de fizică cuantică fondată de Șerban Țițeica.

Mihai Gavrilă s-a născut la 10 octombrie 1929, la Cluj, ca fiu al doctorului Ion Gavrilă și al soției sale Florica (n. Vișoiu), ambii profesori (de medicină, respectiv engleză) la Universitatea de Medicină din Cluj. A început studiile liceale la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, terminându-le la Seminarul Pedagogic Universitar al Universității din Cluj.

În 1948 s-a înscris la Facultatea de Matematică și Fizică a Universității din București, absolvind în 1953 secția de fizică, specialitatea radiotehnică. Student fiind, a fost încadrat ca asistent de cercetare la laboratorul de optică al profesorului Eugen Bădărău (1951–1953). În 1953 a fost admis aspirant cu frecvență la Universitatea din București, sub îndrumarea profesorului Șerban Țițeica. Și-a susținut în 1958 teza de doctorat cu titlul Teoria efectului fotoelectric relativist, care va deveni primul articol din România publicat in extenso în Physical Review^[1].

Numit lector (1956) la Catedra de termodinamică, fizică statistică și mecanică cuantică a Universității din București, a devenit conferențiar (1962) și apoi profesor (1968). Și-a desfășurat activitatea științifică la catedră, antrenând în proiectele inițiate de el pe colegii mai tineri, precum și în cadrul unor vizite și stagii efectuate la centre științifice de prestigiu: Joint Institute for Nuclear Research, JINR (Dubna); Joint Institute for Laboratory Astrophysics, JILA (Boulder, Colorado); International Centre for Theoretical Physics, ICTP (Trieste); University of Pittsburgh, Pitt (Pittsburgh, Pennsylvania). În 1974 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Sporirea îndoctrinării comuniste și discriminarea politică în Universitatea din București l-au determinat pe Mihai Gavrilă, care nu era membru al Partidului Comunist și refuzase orice înregimentare politică, să părăsească țara în toamna anului 1974. În perioada de tranziție care a urmat a fost profesor invitat la Norwegian University of Science and Technology, NTNU (Trondheim) și Royal Institute of Technology, KTH (Stockholm). În 1975 s-a stabilit la FOM Institute for Atomic and Molecular Physics, AMOLF (Amsterdam), unde a devenit liderul unui grup de teorie, lucrând fără întrerupere până în 1992 iar după aceea intermitent. În 1992 a devenit senior scientist la Institute of Theoretical Atomic, Molecular and Optical Physics (ITAMP) de la Harvard–Smithsonian Center for Astrophysics, CfA (Cambridge, Massachusetts).

Și-a revăzut țara în 1990, după prăbușirea dictaturii comuniste. În anii care au urmat a revenit frecvent în România, contribuind la reașezarea și dezvoltarea fizicii românești. A reluat colaborări întrerupte cu fizicieni români și a inițiat noi colaborări, concretizate în publicații de succes și teze de doctorat. A ținut prelegeri cu un larg auditoriu, a participat la conferințe naționale și internaționale, a sprijinit tineri fizicieni cu aptitudini de cercetător să obțină burse în Olanda și SUA.

Mihai Gavrilă

·       1930: S-a nascut Harold Pinter, dramaturg, poet, prozator, regizor, scenarist englez, laureat al Premiului Nobel pe anul 2005; (d. 24.12.2008).
* 1932: Tatiana Iekel (n. 10 octombrie 1932, Iași - d. 14 mai 2017^[4]) a fost o actriță română de teatru, voce, film și televiziune. A fost soția actorului Florin Piersic, împreună cu care are un fiu, actorul Florin Piersic, Jr.
Roluri:

• 1952: Micii burghezi ( regia Sorana Coroamă-Stanca) - Svetaeva
• 1953: Nepoții gornistului (regia Sorana Coroamă Stanca) - Simina
• 1953: Iașii în carnaval (regia Marietta Sadova, Gabriel Negri) - A doua mască
• 1954: A fost odată (regia Ghebal Georgescu) - Ilenuța
• 1954: Mincinosul (regia Ion Lucian, Rodica Gheorghiu) - Colombina
• 1954: Răsare soarele (regia Dinu Negreanu - Mura
• 1956: Nota zero la purtare (regia Ion Lucian) - Mariana Pleșoianu
• 1956: Patriotica română (regia Marietta Sadova) - Dactilografa
• 1957: Monserrat (regia D. Neleanu) - Mama
• 1957: Noi, cei fără de moarte (regia Mihai Raicu) - Margareta Ciuc
• 1957: Seara răspunsurilor (regia Ghebal Georgescu) - Dana Pascal
• 1957: Acolo departe (regia Mihai Raicu) - Ioana
• 1958: În căutarea bucuriei (regia Ion Gheorghiu - Tatiana
• 1958: Zboară cocorii (regia Mihai Raicu - Veronica Bogdanovna
• 1959: Ferestre deschise (regia Horea Popescu - Vica
• 1959: Fotoliu 16 (regia Marcel Anghelescu, Colette Corbu) - Iulia Trepetova
• 1959: Scurtă convorbire (regia Mihai Raicu) - Ludmila
• 1959: Brigada I de cavalerie (regia Radu Penciulescu, Radu Dunăreanu - A doua consomolistă
• 1960: Secunda 58 (regia Radu Dunăreanu) - Domnica Rotaru
• 1961: Prima întâlnire (regia Ion Cojar) - Marina
• 1961: Marele fluviu își adună apele (regia D. Neleanu) - Caterina
• 1961: Pigulete plus cinci fete (regia Ion Lucian) - Irina Aioanei
• 1962: În fiecare seară toamna (regia Venelin Tankov) - Elena
• 1962: Logodnicul de profesie se-nsoară (regia Radu Penciulescu) - Kamila Sipkova
• 1963: Ocolul pământului (regia Radu Penciulescu) - Animatoare
• 1964: Oricât ar părea de ciudat (regia Radu Penciulescu) - Letiția Dinu
• 1965: Jacques Prevert (regia Radu Penciulescu)
• 1965: Cu tot soarele pe masă (regia Mihai Dimiu) - Femeia
• 1966: Amoor (regia Dinu Cernescu) - Ellen Manville
• 1966: Simple coincidențe (regia Ion Cojar)
• 1967: Bătrânele și marea (regia Iannis Veakis) - Una dintre bătrâne
• 1967: Vreți să jucați cu noi? (regia D. Neleanu) - Guliță
• 1968: Baltagul (regia Radu Penciulescu) - Nevasta lui David
• 1968: Bufonul (regia Valeriu Moisescu) - Orsita
• 1968: Ofițerul recrutor (regia Valeriu Moisescu) - Rose
• 1969: Carlota (regia D. Neleanu) - Carlota
• 1970: Emigrantul din Brisbane (regia Valeriu Moisescu) - Laura
• 1970: Don Juan moare ca toți ceilalți (regia Emil Mandric) - Maria Magdalena
• 1971: Cum se jefuiește o bancă (regia Mihai Berechet) - Regina
• 1971: Ape și oglinzi (regia Ion Cojar) - Mătușa Elisabeta
• 1971: Timp și adevăr (regia Ion Cojar) - Anca Cernat
• 1972: Vicleniile lui Scapin (regia Iulian Vișa) - Geronte
• 1972: Simfonie pentru destinul meu (regia Ion Cojar) - Diriginta
• 1972: Testamentul câinelui (regia Sorana Coroamă Stanca) - Preamilostiva doamnă
• 1973: Philadelphia ești a mea (regia Sorana Coroama Stanca) - Lizzy Sweeney
• 1974: Viața e ca un vagon (regia Ion Maximilian) - Tereza Schoner
• 1975: Cu cărțile pe față (regia Sorana Coroamă Stanca) - Adela
• 1975: Galileo Galilei (regia D. Neleanu) - Doamna Sarti
• 1976: Rața sălbatică (regia Sorana Coroamă Stanca) - Doamna Sorby, menajera
• 1976: Vara trecută la Ciulimsk (regia D. Neleanu) - Ana Horosih
• 1977: Rețeta fericirii (regia Aurel Baranga) - Aurora
• 1977: Omul, continuați să puneți întrebări (regia Laurențiu Azimioară)
• 1978: Unchiul Vanea (regia Laurențiu Azimioară) - Marina
• 1978: Nebuna din Chaillot (regia Silviu Purcărete) - Gabrielle
• 1979: Pluralul englezesc (regia Sanda Manu) - Jane Hopcroft
• 1979: Zbor de sticleți (regia Dem Rădulescu) - Amandina
• 1979: Minetti (regia Anca Ovanez-Doroșenco) - Doamna în roșu
• 1980: Copiii lui Kennedy (regia Dragoș Galgoțiu) - Wanda
• 1981: Niște țărani (regia Cătălina Buzoianu) - Tudora
• 1982: Politica (regia Silviu Purcărete) - Bătrâna
• 1983: Richard al III-lea (regia Silviu Purcărete) - Margaret
• 1983: La cincizeci de ani ea descoperă marea (regia Dragoș Galgoțiu) - Mama
• 1984: Trestia gânditoare (regia Silviu Purcărete) - Bătrâna
• 1984: Romanță târzie (regia Cristian Hadji-Culea) - Maria
• 1986: Bărbatul și ...femeile (regia Nae Caranfil) - Ana Iulievna, Funcționara, Augusta Gurievna, Akulevici, Călătoarea, Maria Istomina, Vera Andreevna, Directoarea
• 1986: Aventura unei arhive (regia Silviu Purcărete) - Bătrâna
• 1986: Ana-Lia (regia Dominic Dembinski) - Lia
• 1995: Cercul (regia Dragoș Galgoțiu) - Prostituata

Filmografie:

• 1975 - Tată de duminică,
• 1977 - Marele singuratic,
• 1978 - Mai presus de orice
• 2004 - Advertising, scurtmetraj
• 2015 - Dispozitiv 0068
• 2015 - Un etaj mai jos, actrița a fost nominalizată la premiul Gopo pentru cea mai bună actriță în rol secundar la gala Premiilor Gopo din 2016

* 1935: Manole Auneanu (n. 10 octombrie 1935, Galați – d. 27 decembrie 1993 la București)^[1][2] a fost un scriitor, publicist și plastician român.

S-a născut într-o familie de armeni (Aunian) și a frecventat Liceul „Vasile Alecsandri” din orașul natal, apoi și-a luat licența în filologie la Universitatea din București.

După decesul lui Aurel Baranga (10 iunie 1979), Manole Auneanu a fost numit în locul său redactor-șef al revistei de satiră și umor „Urzica”.^[3]

De asemenea, a mai fost redactor la „Viața Nouă” din Galați, până în anul 1959; publicist-comentator, la „Scânteia”; secretar general de redacție la „Informația Bucureștiului” (1967-1976) și publicist-comentator la „Magazin” (1984-1989).

După Revoluția Română din 1989, Manole Auneanu și-a dat demisia din funcția de șef la „Urzica” și a pornit pe cont propriu prima revistă privată postdecembristă: „Baricada”, o publicație de opoziție față de puterea fesenistă și fedesenistă, cu articole grele, pamflete, caricaturi politice etc… O culegea la Târgoviște și o tipărea la Giurgiu, alerga cu mașina lui nu prea nouă mii de kilometri, deoarece în București nu mai putuse avea acces la o tipografie.^[4] La 14 iunie 1990 minerii i-au devastat redacția^[5].

În aprilie 1990 pune bazele „Com­­paniei Auneanu Libri­press”, având un sector de presă și editură „Excelsior”. Editează revistele periodice „Ghilotina” și „Apostrof”, apoi primele publicații de astrologie din presa post-belică: „Horoscop Magazin”, „Horus” și „Repere literare”.

Scrieri:

• Cerul era aproape, 143 pagini, Editura pentru Literatură, 1961 - culegere de schițe într-un limbaj sobru și evocator;
• Destinul îngerilor (nuvele), 252 pagini, Editura pentru Literatură, 1965 - povestiri și nuvele, în manieră jurnalistică, literaturizată;
• Aventura nocturnă, 135 pagini, Editura militară, 1973 - etiche­tată de critică „oaia neagră a anilor ‘70”, pentru oglindirea bolnavă a societății românești aflată în declin, carte tradusă în mai multe limbi străine;
• Noaptea disperaților, 140 pagini, Editura Excelsior, 1993 - analiză psihologică a unor drame existențiale.
• Convorbiri cu alter ego (proză umoristică), 240 pagini, Editura Libripress, 2000 ISBN 973-9080-17-0.

* 1936: Valentina Izbeșciuc (n. 10 octombrie 1936, Orhei, România) este o actriță din Republica Moldova, care a jucat la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău de la fondarea lui.

A studiat la Școala Teatrală Superioară „Boris Șciukin” din Moscova în 1955-1960, la profesorii Anna Orociko^⁠(d) și I. Tolceanov.^[1]

Toată activitatea artistică și-a petrecut-o la Teatrul „Luceafărul”, debutând în 1960 în comedia lirică Hai să-ți ghicesc!.^[2] A jucat peste 30 de roluri, printre care se numără:^[1]

• Fedra în Ippolit^⁠(d) de Euripide
• Olivia în A douăsprezecea noapte de William Shakespeare
• Lady Milford în Intrigă și iubire^⁠(d) de Friedrich von Schiller
• Mașa în Pescărușul de Anton Cehov
• Olga în Trei surori de Anton Cehov
• Martirio în Casa Bernardei Alba^⁠(d) de Federico García Lorca
• Mama în Amintiri de copilărie de Serafim Saka, după Ion Creangă
• Ruța în Păsările tinereții noastre de Ion Druță

A avut roluri minore în 4 filme produse de Moldovafilm:^[3]

• 1957: Не на своём месте (Nelalocul său – Katinka)
• 1962: Călătorie în april (Katinka)
• 1979: Vreau să cânt
• 1989: Без надежды надеюсь (Sper fără speranță)

A fost decorată cu titlurile Artistă Emerită din RSSM (1966), Artistă a Poporului din RSSM (1975), Premiul de Stat al RSSM (1978; în alte surse 1975^[2]).^[1] În 2010 este decorată, odată cu mai mulți colegi de la „Luceafărul”, cu Ordinul de Onoare de către Mihai Ghimpu.^[4]

A fost căsătorită cu Vasile Constantin (decedat), cu care are un fiu, Radu Constantin, actor la Teatrul din Râmnicu Vâlcea

* 1940: Ottomar Rodolphe Vlad Dracula Prince Kretzulesco, născut Ottomar Berbig (n. 10 octombrie 1940 - d. noiembrie 2007) a fost un personaj monden german care a devenit celebru susținând că ar fi rudă cu Vlad Țepeș.

În 1978, pe când era un simplu comerciant de antichități, are drept client o femeie în vârstă, care dorea să ofere camere de închiriat. Aceasta era Catherine Caradja, cunoscută și ca prințesa Caragea-Crețulescu, care se considera descendent direct al contelui Dracula. Cei doi devin prieteni^[1] și Berbig exploatează cu succes acest nume.

Astfel, organizează niște petreceri în care eticheta de vampir era utilizată pentru a stimula donatorii de sânge și aceasta în colaborare cu Crucea Roșie. Pune bazele unui magazin de comercializare a vinurilor sub egida "Castle of Dracula". Utilizând aceeași marcă a contelui Dracula, ulterior mai este organizat în regiune și un mic muzeu.

Berbig moare în noaptea de 17/18 noiembrie 2007, datorită unei tumori la creier

·       1942: Radu Vasile (n. 10 octombrie 1942, Sibiu, România – d. 3 iulie 2013,^[1] București, România) a fost un om politic și istoric român, prim ministru al României între 1998 și 1999, propus de PNȚCD.

Tatăl său, avocat, a fost deținut politic. A decedat în 1986.

Studiile gimnaziale și liceale le-a urmat la Drăgășani și Orăștie. Din motive de dosar, în plină epocă stalinistă, nu s-a putut înscrie la facultate, urmând mai întâi cursurile Școlii Tehnice Sanitare, pe care le-a absolvit în 1962. După relativul dezgheț din anii 1960 a devenit student al Facultății de Istorie a Universității București pe care a absolvit-o cu rezultate excelente (al treilea din promoție) în anul 1967. A fost repartizat la Muzeul Satului, de unde a plecat, prin concurs, la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, ca cercetător stagiar. Tot prin concurs a ajuns în învățământul universitar, mai întâi asistent și apoi lector la catedra de istorie economică de la ASE. În 1977 își ia doctoratul dar, nefiind membru al PCR, nu a avansat în ierarhia universitară, fiind promovat conferențiar abia după Revoluție, în 1990, când este ales prodecan la Facultatea de Comerț. În 1993, deci „la termen”, fără să ardă etapele, devine profesor universitar.

A decedat pe 3 iulie 2013 din cauza unor complicații ale cancerului de colon de care suferea. A fost înmormântat în data de 5 iulie 2013 în Cimitirul Bellu Catolic din București. Slujba de înmormântare a fost oficiată de arhiepiscopul mitropolit Ioan Robu.

Din ianuarie 1990 este membru PNȚ-CD. Pe linie de partid, Radu Vasile a avansat gradual: șef de departament (Departamentul de studii), membru supleant al BCCC după congresul PNȚ-CD din septembrie 1991, purtător de cuvânt din 1991, senator de Bacău din 1992, Secretar General după Congresul din 1996. Între anii 1993-1994 a fost director al ziarului „Dreptatea”.

Din 1993 a fost vicepreședinte al Senatului României și vicepreședinte al Comisei Senatoriale de Buget-Finanțe (comisia pentru buget, finanțe, activitatea bancară și piața de capital). În legislatura 1996-2000, Radu Vasile a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Federația Rusă și Statul Israel. În legislatura 2000-2004, Radu Vasile a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu UNESCO și Republica Libaneză. Radu Vasile a inițiat 2 propuneri legislative din care 1 a fost promulgată lege.

În planul politicii externe, Radu Vasile a avut de asemenea o activitate importantă, fiind membru fondator al Forumului Central European, alături de Raymond Barre (fost prim-ministru al Franței), Helmut Schmidt (fost cancelar al Germaniei) și alții.

A conferențiat pe teme de istorie românească la „Ecole Doctorale” de la Sorbona și a susținut peste 50 de comunicări științifice la sesiuni academice din țară și străinătate.

Radu Vasile a fost senator în legislaturile 1992- 1996, 1996 - 2000 și 2000 - 2004 din partea Partidului Democrat; a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Libanul și UNESCO. În funcția de prim-ministru a fost confruntat cu Mineriada din ianuarie 1999, soluționată prin așa-numita Pace de la Cozia. A publicat și poezie, sub pseudonimul Radu Mischiu.

Radu Vasile

Senator al României  În funcție 2000 – 2004 Circumscripția Argeș Prim-ministru al României  În funcție 17 aprilie 1998 – 13 decembrie 1999 Precedat de Victor Ciorbea Succedat de Mugur Isărescu Reprezentant al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei  În funcție 27 ianuarie 1997 – 22 ianuarie 2001 Senator al României  În funcție 1996 – 2000 Circumscripția București În funcție 1992 – 1996 Circumscripția Bacău

* 1944: Petăr Petrov Jekov (bulgară Петър Петров Жеков, n. 10 octombrie 1944) este un fost fotbalist bulgar, care a câștigat medalia de argint la Jocurile Olimpice de vară din 1968.
* 1946: Sergiu Moraru (n. 10 octombrie 1946, Obreja Veche, Fălești - d. 21 mai 1996, Chișinău) a fost un folclorist din Republica Moldova.
**1946: Walter Charles Dance, OBE (n. 10 octombrie 1946) este un actor, scenarist și regizor englez.
Filmograqfie:

• For Your Eyes Only (1981)
• Plenty (1985)
• The Golden Child (1986)
• Out on a Limb (1987)
• White Mischief cu Greta Scacchi(1987)
• Good Morning, Babylon (1987)
• Hidden City (1987)
• Pascali's Island (1988)
• The Phantom of the Opera(1990)
• Alien 3 (1992)
• Kalkstein (Italia, 1992)
• Last Action Hero (1993)
• China Moon (1994)
• Kabloonak (1994, Premiul Festivalului de Film de la Paris pentru cel mai bun actor 1996)
• Century (1994)
• Shortcut to Paradise (Spain, 1994)
• Space Truckers (1996)
• Michael Collins (1996)
• What Rats Won't Do (1998)
• Don't Go Breaking My Heart(1998)
• Hilary and Jackie (1998)
• Gosford Park (2001)
• The Life and Adventures of Nicholas Nickleby (2001)
• Dark Blue World (2001)
• Black and White (2002)
• Ali G Indahouse (2002)
• Swimming Pool (2003)
• Dolls (2006)
• Scoop (2006)
• Starter for 10 (2006)
• The Contractor (2007)
• Ironclad (2011)
• Your Highness (2011)
• Midnight's Children (2012)
• Underworld: Awakening (2012)
• Patrick (2013)
• Justin and the Knights of Valour(2013)
• Bones of the Buddha (2013), narrator
• Viy (2013)
• Dracula Untold (2014)
• The Imitation Game (2014)
• Child 44 (2015)
• The Woman in Gold (2015)
• Pride and Prejudice and Zombies (2015)

Charles Dance

Charles Dance în iulie 2012

* 1949: Olga Bătrînac, cunoscută mai bine sub numele de scenă Olga Ciolacu (n. 10 octombrie 1949^[1][2] [3] în Lozova, Strășeni), este o interpretă de muzică ușoară și populară din Republica Moldova.

A studiat la Institutul de Arte „G. Musicescu” din Chișinău (actualmente Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice) în anii 1967–1971, la profesorul Vasile Constantin (disciplina măiestrie scenică).^[3] A urmat acolo cursurile facultății de regie.^[1]

Olga Ciolacu a lucrat ca regizor la Televiziunea din Chișinău în anii 1972–1977. Până în 1979 a activat ca solistă la Filarmonica Națională in Ansamblul de cântece si dansuri cu specific țigănesc, apoi a făcut parte din Orchestra de muzică populară „Fluieraș” (1980–1982), Orchestra Radioteleviziunii Nationale (1983–1993). In 1989 fondează Ansamblul de muzică ușoară "Dacii" înregistrând cu el primul disc "Pe adresa unui neam" la casa de discuri "Melodia" din Moscova. Din 1994 fondează si este director artistic al primului Teatru de Varietăți „Olga Ciolacu” din Moldova...^[4]

În activitatea sa de interpretă, a întreprins turnee artistice în Australia, Cuba, Franța, SUA, Suedia, Finlanda, Italia, Austria, Israel, Turcia, Gana, Benin, Rusia, România etc. Din repertoriul său fac parte cântece de C. Rusnac, M. Oțel, Gh. Mustea, I. Duca, Gh. Banariuc, A. Chiriac, Eugen Doga, I. Enache, B. Kuker, V. Dânga, I. Spițin, V. Crăciun, Ion Aldea-Teodorovici, Ștefan Hrușcă ș.a.^[4]

Olga Ciolacu a fost laureată a festivalului „Crizantema de aur” (Târgoviște, 1993–1995). A devenit Artistă Emerită a RSSM în 1988 și Artistă a Poporului din Republica Moldova în 1995. În 1993, a primit medalia „Meritul Civic”,^[4] iar în 1999 Ordinul „Gloria muncii”.^[5] În 2018, la ziua sa de naștere, a fost decorată cu Ordinul Republicii, cel mai înalt ordin al Republicii Moldova.^[6]

Este căsătorită cu Valentin Bătrînac, acesta fiind și impresarul său.

* 1952: Dumitru Oprea (n. 10 octombrie 1952, Mănești, Prahova, România) este un economist român, care a îndeplinit funcția de rector al Universității „Al. I. Cuza” din Iași (1999-2007), devenind în 2007 membru al Parlamentului European din partea României.

Dumitru Oprea s-a născut la data de 10 octombrie 1952, în comuna Mănești (județul Prahova). A absolvit Liceul Economic din Ploiești, Secția Planificare-Contabilitate (1967-1971) și apoi Facultatea de Științe Economice, specializarea Finanțe-Contabilitate din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași (1971-1975).

Între anii 1975-1979, efectuează un stagiu în producție ca economist la Trustul de Construcții Industriale din Ploiești. Din anul 1979, este încadrat ca asistent universitar la Facultatea de Științe Economice din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași. În anul 1986, obține titlul științific de Doctor în economie la Academia de Studii Economice din București, specializarea Contabilitate, cu teza de doctorat Model de calculație a costurilor normate în condițiile prelucrării automate a datelor.

După Revoluția din decembrie 1989, Dumitru Oprea urcă pe treptele ierarhiei didactice: lector universitar (1990), conferențiar (1991) și profesor universitar (1994). În anul 1997, devine conducător de doctorat, în domeniul Informatică Economică, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași.

Profesorul Dumitru Oprea a participat la o serie de stagii de perfecționare dintre care menționăm:

• cursuri speciale ale contabililor publici autorizați și experților contabili (1991)
• stagiu de perfecționare în contabilitate și informatică de gestiune, bursier Fulbright (august 1991 - martie 1992) la Rutgers University - Newark, New Jersey
• stagiu de perfecționare în domeniul întreprinderilor mici și mijlocii, Omaha, statul Nebraska (1993)
• stagiu de perfecționare în domeniul administrației publice, Omaha, statul Nebraska (1994)
• stagii în cadrul programului Tempus la Universitățile din Barcelona, Manchester, Murcia etc.
• curs certificat de Agent de Dezvoltare Locală la Institutul Român de Management din București (ianuarie - mai 1995)
• European Entrepreneurship Colloquium on Participant-Centered Learning, Harvard Business School, Boston, MA 02163, USA (21-29 iulie 2006)

* 1953: James „Midge” Ure, OBE (n. 10 octombrie 1953, Cambuslang, Lanarkshire, Scotland) este un chitarist, compozitor și cântăreț vocal și la instrumente cu claviaturi. Numele său de scenă, Midge, este o inversare fonetică a numelui Jim, forma diminutivă a numelui său real.

Ure a avut succes în deosebi în anii 1970 și 1980 în formații cum ar fi Slik, Thin Lizzy, The Rich Kids, Visage și în principal la Ultravox. Ure a fost coautor și producător al single-ului de caritate „Do They Know It's Christmas?” a cărui relansare a dus la câștigarea premiului Ivor Novello în 2005 pentru cel mai bine vândut disc single în Regatul Unit.^[2] Ure a coorganizat Band Aid, Live Aid și Live 8 împreună cu Bob Geldof. Ure este administrator al organizației de caritate și este ambasador pentru Save The Children.

Midge Ure

* 1954: Fernando Manuel Costa Santos (Lisabona, 10 octombrie, 1954) este un inginer electronist, antrenor de fotbal și fost fotbalist al Portugaliei. În prezent este antrenor la echipa națională portugheză.

* 1959: Michael Klein, cunoscut și ca Mischa Klein, (n. 10 octombrie 1959, Amnaș - d. 2 februarie 1993, Krefeld, Renania de Nord-Westfalia) a fost un fotbalist român de etnie germană. A jucat la echipele de club Corvinul Hunedoara, Dinamo București și KFC Uerdingen 05. În septembrie 1981 a debutat în echipa națională a României, pentru care a jucat în 90 de partide și a marcat 5 goluri. Ultima dată a jucat în echipa națională a României în noiembrie 1991.

După cum ne relatează și Eugen Evu, un binecunoscut scriitor și poet al Hunedoarei, într-adevăr Michael Klein a fost cel mai bun căpitan al Corvinului și apoi al Naționalei. A avut un contract rar pe acea vreme, în Germania occidentală, el fiind român-german, însă desigur meritul lui fiind marele talent, calitățile lui. Eforturile uriașe din teren l-au costat un infarct și moartea la o vârstă în plină vigoare. A murit în teren, aidoma unui toreador în arenă! Zeul fotbal și-a smuls sacrificiul? Regăsim aici mecanismul mitologic popular… Așa, în felul ei enigmatic, viața a pecetluit un mare simbol, și așa Michael Klein – peiorativ zicând, revine în viața unei cetăți în care într-adevăr, furnalele au fost stinse, însă Flacăra nu.^{[1][nefuncțională]}

Stadionul echipei Corvinul Hunedoara poartă astăzi în memoria lui Michael Klein numele său, iar în centrul orașului este un bust de comemorare din bronz.

Michael Klein

* 1966: Bai Ling (chin. 白靈 / 白灵, Bái Líng; n. 10 octombrie 1966, Chengdu, China)^[1] este o actriță și fotomodel chinez. Presa de scandal a avut un articol unde se amintea că Bai Ling, ar fi fost arestată pe 14 februarie 2008 pe aeroportul din Los Angeles pentru un furt dintr-un magazin și nevoită să plătească o amendă de 700 de dolari.

Bai Ling

·       1967: Laura Stoica (numele complet Adriana-Laurenția Stoica) (n. 10 octombrie 1967 – d. 9 martie 2006) a fost o cântăreață, compozitoare de muzică pop rock și actriță română. Este adesea considerată drept cea mai importantă solistă de rock din România și una dintre cele mai puternice și originale personalități feminine ale scenei muzicale autohtone.^[2] În perioada 1990–2005 realizează patru albume, evoluează în peste 700 de concerte și spectacole, pe scenele românești și în străinătate, și are peste 650 de apariții televizate.^[3] Între cântecele cele mai cunoscute lansate de artistă se numără: „Un actor grăbit”, „Focul”, „Doar tu”, „Cartierul cântă rock”, „...Nici o stea”, „Toamnă pe autostradă”, „Sunt cuminte”, „Mereu mă ridic”, „Mai frumoasă”.

După primii șase ani de viață petrecuți la Alba Iulia, Laura Stoica se mută la Târgoviște, orașul natal al părinților, unde, în paralel cu studiile liceale, urmează în perioada 1984–1986 cursurile de canto clasic la Școala Populară de Arte din localitate, sub îndrumarea profesorului Emil Niculescu.^[4] După absolvirea cursurilor de canto, debutează ca solistă la Festivalul Trofeul Tinereții de la Amara în anul 1987, obținând locul al doilea la secțiunea de interpretare.^[4] După acest prim succes, participă la majoritatea festivalurilor-concurs pentru tinere talente din țară, între care cele de la Ploiești, Buzău și Deva, iar în 1988 câștigă trofeul Festivalului de muzică ușoară de la Râmnicu Sărat. În decembrie 1987 tânăra solistă este remarcată de Iuliu Merca la unul dintre aceste festivaluri,^[5] iar acesta o cooptează pentru a participa într-un turneu alături de grupurile rock Semnal M din Cluj-Napoca și Riff din Sibiu.^[6] Acesta este primul turneu al artistei. În 1989 Laura se angajează, timp de un an, ca solistă a Teatrului de revistă „Toma Caragiu” din Ploiești.^[7] Tot în 1989 urcă pe scenă cu grupul rock Statuar din Oradea, în cadrul spectacolelor Retro Show organizate la Băile Felix, iar în 1990 participă la Festivalul București, unde obține premiul întâi la secțiunea creație, cu melodia „Călători în pustiu”, compoziție de Andrei Kerestely pe versurile lui Dan V. Dumitriu.

După ce a participat la preselecțiile pentru Festivalul național de muzică ușoară de la Mamaia în anii 1987, 1988 și 1989, fără a avea vreun succes, Laura se înscrie pentru a patra oară la preselecții în anul 1990, în perioada în care activa ca solistă a Teatrului din Ploiești, fiind însă necunoscută publicului larg. De data aceasta impresionează juriul și trece de preselecție fără probleme. Participarea la prima ediție de după Revoluție a Festivalului de la Mamaia reprezintă un mare succes pentru Laura, care câștigă Marele premiu și premiul întâi la secțiunea interpretare, cu piesa „Dă, Doamne, cântec”, muzica aparținându-i lui Viorel Gavrilă, iar textul lui Eugen Rotaru. Tot cu această ocazie, obține premiul de telegenie al Carului 5 al Televiziunii Române.^[8] Festivalul Mamaia 1990 reprezintă momentul în care Laura Stoica reușește să devină un nume cunoscut pe scena muzicală românească, fapt subliniat și de celelalte premii câștigate pe parcursul acestui an: cele oferite de publicațiile Melos și Adevărul și cele ale Asociației Artiștilor Profesioniști din România și Ansamblului Tineretului din București, în timp ce Radiodifuziunea Română îi decernează premiul pentru cel mai bun debut muzical al anului.^[9]

Urmează o perioadă fastă pentru tânăra solistă, care reușește să intre rapid în preferințele publicului, devenind o artistă cu personalitate și stil. În 1991 Marius Țeicu îi scrie cântecul „Numai pentru tine, viață”. În același an înregistrează „Un actor grăbit”, piesă compusă de Bogdan Cristinoiu pe versurile Andreei Andrei, cu participarea lui Alin Constanțiu la saxofon și a lui Laurențiu Cazan la chitară acustică. Piesa, care beneficiază de două videoclipuri, este desemnată melodia anului în România,^[10] iar Laura este declarată cea mai bună voce pop feminină din 1991 la Galele Pop, Rock & Show. Tânăra artistă efectuează primul ei turneu peste hotare, în Bulgaria, și urcă din nou pe scena Festivalului de la Mamaia, de data aceasta în calitate de invitată în recital.

Laura Stoica alături de chitaristul Răzvan Mirică în 1992. Cei doi sunt autorii hit-ului „Focul”, lansat la Cerbul de Aur.

În 1992 Laura debutează discografic cu un disc single intitulat Un actor grăbit, produs de Romagram și tipărit în aproximativ 800 de exemplare care s-au epuizat în ziua lansării.^[3] Discul conține piesele „Un actor grăbit” și „Dă, Doamne, cântec” și reprezintă unul dintre ultimele discuri de vinil în format mic (17 cm) lansate pe piața muzicală românească.^[11] Acest material îi facilitează Laurei participarea la prima ediție de după Revoluție a Festivalului Cerbul de Aur de la Brașov, cea din 1992. Aici artista reușește să impresioneze din nou atât publicul, cât și juriul, obținând premiul întâi la secțiunea debut discografic cu Un actor grăbit și premiul al treilea pentru interpretare cu piesa „Ai fost laș”, muzica aparținându-i lui Ionel Tudor, iar versurile Andreei Andrei.^[12] Tot acum, „Focul”, piesă semnată de Laura Stoica și de chitaristul Răzvan Mirică și cântată în premieră pe scena festivalului, atrage atenția, devenind următorul mare succes al solistei și anunțând îndepărtarea acesteia de stilul pop și apropierea de zona rock.^[13] Colaborează cu Direcția 5, figurând pe albumul La vulturul de mare cu peștele în ghiare, primul al proaspăt înființatei formații bucureștene.^[14]

1992 este anul în care Laura reușește să se impună și peste hotare, participând la International Pop Festival în Austria, la Bregenz, unde cucerește premiul al doilea la secțiunea interpretare vocală cu piesele „No One Sees My Tears” și „Fire” (variantele în limba engleză ale melodiilor „Un actor grăbit” și „Focul”, versuri adaptate de Joey De Alvare, respectiv Laura Stoica).^[7] Radio Contact o desemnează cea mai bună voce pop a anului 1992, iar Actualitatea Muzicală o consideră cea mai bună interpretă a unei piese pop a anului, titlu obținut pentru „Un actor grăbit”. Galele Pop, Rock & Show din 1992 confirmă statutul Laurei ca una dintre cele mai valoroase și puternice prezențe pe scena muzicală autohtonă, artista fiind distinsă din nou ca cea mai bună voce pop feminină, în timp ce „Focul” este considerat videoclipul anului.^[8] Participă la selecția națională a concursului Eurovision 1993 cu cântecul „Dă-mi din nou curajul de-a trăi”, semnat de Cornel Fugaru.

Laura Stoica în 1993, pe scena Festivalului de la Mamaia.

Dorința Laurei de a aborda stilul rock se concretizează în anul 1993 prin înființarea propriei formații, Laura Stoica Band, alcătuită din instrumentiști cu experiență, componenți ai unor grupuri rock cunoscute la nivel național. Astfel, prima formulă îi include pe chitaristul Eugen Mihăescu de la Krypton, basistul Iulian Vrabete de la Holograf, claviaturistul Vlady Cnejevici de la Compact și Pasărea Colibri, respectiv pe Florin Ionescu,^[16] toboșarul de la Direcția 5 și cel care a devenit soțul Laurei în octombrie 1992. Acestora li se alătură saxofonistul de jazz Cristian Soleanu. În această componență, Laura Stoica Band susține primul concert în cadrul Festivalului București 1993.^[17] Artista urcă din nou pe scena Festivalului Mamaia, iar revista Pop, Rock & Show o clasează încă o dată pe prima poziție în rândul solistelor de muzică pop din România.^[2]

În 1994 artista lansează primul ei album, Focul, apărut sub egida casei de discuri Edgar Surin Records și produs de Florin Ionescu. Discul are mare succes la public, fiind rodul participării tuturor membrilor din Laura Stoica Band, atât la compoziții, cât și la înregistrări.^[18] Majoritatea pieselor de pe album au devenit hit-uri, având parte de filmări și videoclipuri: „Când ești singur”, „Doar tu”, „Ea nu știe ce vrea”, „Cui îi pasă”, „Am nevoie de iubire”. Tot în 1994 Laura înființează fundația care îi poartă numele cu scopul de a sprijini tinerele talente și susține un recital la Festivalul de la Mamaia, de data aceasta alături de formația sa, participând și în concursul de creație cu piesa „Doar tu”.^[19] Revista Pop, Rock & Show o desemnează ca fiind cea mai sexy cântăreață pop a anului.

Laura Stoica într-o ținută rock, Mamaia, 1995.

În această perioadă Laura reușește să se impună ca prima rockeriță modernă a României, folosindu-se de talentul remarcabil, de personalitatea puternică și de frumusețea ei.^[20] Laura se prezintă ca o artistă cu un stil original, cu o voce bine formată și cu o interpretare nuanțată, dar, în același timp, cu un joc scenic modern, dublat de o atitudine nonconformistă și de vestimentații curajoase.^[21] „A fost dintotdeauna, de când s-a impus, o apariție aparte, cu aceste ținute rock, veste cu franjuri din piele, pantaloni scurți din piele, bocanci. Purta ținute care o singularizau și făceau din ea un personaj special”, își amintește Octavian Ursulescu.^[22] O astfel de apariție are loc la ediția din 1995 a Festivalului Mamaia, unde Laura participă în concursul de creație cu piesa „Am nevoie de iubire”.^[19]

Urmează o perioadă de concerte alături de trupa sa, urcă pe aceeași scenă cu Samantha Fox (la Sala Palatului din București) și cu Ricchi e Poveri (la Constanța și Galați). În 1996 divorțează de Florin Ionescu, pe care îl înlocuiește în formație cu experimentatul baterist Răzvan Lupu „Lapi”.^[23] În vara lui 1996 înregistrează al doilea album, intitulat ...Nici o stea, iar în toamnă participă la Festivalul de la Mamaia cu balada rock „Uită” extrasă de pe acest nou material discografic și compusă de Vlady Cnejevici pe versuri semnate de Nana Cnejevici și Laura Stoica. Piesa nu urcă pe podium, dar atrage atenția reprezentanților mass-media.^[3] „Laura era modernă, deosebită, avea forță”, își amintește Nana Cnejevici. „Putea să facă față oriunde, în orice context, internațional. Cânta românește, dar suna internațional.”^[20]

...Nici o stea este lansat în februarie 1997. Discul apare la Calavis Music Company, fiind produs de Iulian Vrabete. Pe lângă componenții din Laura Stoica Band, își aduc aportul Nicu Damalan (chitară și compoziție), Alin Constanțiu (saxofon), Marius Bațu și Mihai Coman (voci).^[24] Piese precum „În singurătate”, „Cartierul cântă rock”, „Hei, hai, vino...” sau „Ei știu tot” au parte de videoclipuri în perioada ce a urmat apariției albumului. După ce susține o serie de concerte, alături de trupa sa, în care sunt promovate melodiile de pe noul disc, Laura participă la International Maltese Song Festival, organizat în Malta, unde este desemnată cea mai bună voce feminină pentru interpretarea piesei „Toamnă pe autostradă”, și participă la Festivalul Mamaia 1997, unde este premiată pentru întâia oară în calitate de compozitoare, balada „În singurătate” fiind distinsă cu premiul al treilea la secțiunea creație.^[4] Anul 1997 aduce a doua participare a solistei la Cerbul de Aur de la Brașov, de data aceasta, Laura obținând premiul al doilea în concursul discografic pentru albumul ...Nici o stea. Cu această ocazie, pentru Laura este pregătită o scenografie aparte. Este montată o rampă, iar artista intră în scenă împreună cu un grup de 18 motocicliști, ea fiind pe șaua uneia dintre motociclete, într-o vestimentație de rockeriță special creată pentru ea de Cătălin Botezatu.

În anul următor Laura cântă în Israel, în cadrul unui turneu alături de Nicu Alifantis,^[25] și participă la Festivalul Pamukkale în Turcia, unde obține premiul juriului pentru melodia „Ea nu știe ce vrea”. Ulterior câștigă unul din Premiile Otto – Bravo România, pentru cea mai bună voce rock feminină a anului. Cu toate acestea, 1998 reprezintă anul în care popularitatea și succesul solistei încep să scadă. Eugen Mihăescu, Vlady Cnejevici și, ulterior, Iulian Vrabete încetează colaborarea cu Laura, astfel că aceasta își reface formația, a cărei componență devine: Remus Carteleanu (chitară), Matei Bulencea „Căpitanu” (bas), Răzvan Lupu „Lapi” (tobe), Emanuel Gheorghe „Fisă” (claviaturi), ultimul fiind înlocuit apoi cu Mihai Coman.^[16] Alături de aceștia susține o serie de concerte de cluburi (Iași, Buzău, Ploiești, Cluj-Napoca, Timișoara, București), iar în 1999, un turneu național (Brașov, Tulcea, Galați, Constanța).^[3] Înregistrează piese noi precum „Nu e prea târziu”, „Sunt cuminte”, „Așteaptă până mâine”, cu care are câteva apariții televizate.

Laura Stoica pe motocicletă, 1999, fotografie pentru coperta revistei Unica.

În septembrie 1999 apare pe coperta revistei Unica, cu ocazia unei ediții dedicate artistei, care este distribuită împreună cu o variantă reeditată a albumului ...Nici o stea, într-o prezentare nouă.^[26] Participă la Festivalul Mamaia 1999 cu piesa „Îngerii nu plâng” a lui Ion Cristinoiu și obține un premiu special.^[19] Cântă la concertul organizat în memoria lui Iuliu Merca la Cluj-Napoca, iar în decembrie ia parte la un concert caritabil în clubul BackStage din București, fapt concretizat prin apariția piesei „Aș fi vrut” pe compilația Back Stage Live!, editată de Zone Records în 1999.^[27] La tobe, locul lui „Lapi” este luat, pe rând, de Relu Bițulescu (Basorelief, Alifantis & Zan) și de Andrei Bărbulescu (Sarmalele Reci, Timpuri Noi, Taxi).^[16]

În 2000 Laura Stoica finalizează, împreună cu formația sa, înregistrările pentru un nou album, Vino, însă materialul nu este lansat din cauza lipsei de interes din partea caselor de producție și a presei, confirmând perioada de declin din cariera artistei. Se filmează un videoclip pentru piesa care dă numele albumului, însă clipul nu este difuzat aproape deloc. În această perioadă, Laura spunea: „Simt că nu mă mai vrea nimeni. Gloria mea a apus. Și știi, fără falsă modestie, pe scenă sunt imbatabilă. Nu e nimeni ca mine. Eu pe scenă ard, asta este viața mea.”^[28] Participă din nou la Festivalul de la Mamaia, unde intră în concursul de compoziție cu piesa „Vino” și, împreună cu Adrian Enache, susține un recital care marchează aniversarea a zece ani de la lansarea celor doi artiști pe scena acestui festival.^[19]

„Nu e greu să te lansezi, e greu să ții pasul. Mie mi-a fost greu, pentru că am vrut lucruri mari. A trebuit să conving oameni din muzică, bărbați, că eu pot, că sunt mai mult decât egala lor, că știu ce vreau, că sunt un partener de nădejde, că se pot baza pe mine pe scenă, că mă ține vocea, sunt show-woman în orice condiții. Asta a fost cel mai greu. Dar odată intrați în joc, mi-au acceptat ideile și m-au sprijinit. Am fost prin natura evenimentelor forțată să mă împrietenesc mai mult cu bărbați. O femeie care intră în acest anturaj trebuie să dovedească mereu că e serioasă și că face ce face dintr-o credință puternică, dintr-o hotărâre. Eu n-am făcut fițe. Nu-mi stă în fire să fiu alintată.”

— Laura Stoica ^[29]

În 2001 participă la Festivalul Discovery de la Varna, Bulgaria, unde câștigă trofeul pentru cea mai bună piesă – „I Need Love” (varianta în limba engleză a melodiei „Am nevoie de iubire”), dar și premiul criticii și premiul special al juriului.^[7] Participă la Festivalul de rock de la Sibiu și susține câteva concerte în Malta, unde apare alături de artistul italian Nek în cadrul emisiunii Pop Show difuzată de televiziunea malteză. Tot în 2001 pleacă pentru prima oară în Statele Unite ale Americii, unde își încearcă norocul fără vreun succes notabil, lovindu-se de profesionalismul scenei artistice americane, după cum declara într-un interviu.^[29]

În 2002 componența Laura Stoica Band se schimbă din nou, lui Remus Carteleanu și Matei „Căpitanu”, alăturându-li-se Fernando Drăgănici (clape) și Răzvan Gorcinski (tobe). Alături de această formulă, Laura are apariții în emisiunile Bravo Bravissimo și Muzica e viața mea la Televiziunea Română.^[30][31] De asemenea, colaborează cu Paul Baciu (bas). Artista pleacă din nou în Statele Unite în 2002 și 2003, unde efectuează un turneu și susține câteva concerte. Ulterior are o apariție în calitate de invitată în gala Festivalului Cerbul de Aur din 2003.

Coperta albumului S-a schimbat.

Laura Stoica încearcă să revină în prim-planul scenei muzicale românești în anul 2004, când își reface complet formația, cu Adrian Vișteanu (chitară), Emanuel Gheorghe „Fisă” (clape și orchestrații), Victor Miclăuș (bas) și Cristian Mărgescu (tobe, ex-Ad-Hoc, Scalen, Metrock).^[16] În această formulă înregistrează piesa „Mereu mă ridic”, pe versuri de Zoia Alecu, cu participarea lui Bobby Stoica de la Voltaj la orchestrații.^[25] În luna mai filmează un videoclip pentru „Mereu mă ridic” pe o pistă de carting.

La data de 16 iunie 2005, în Music Club din București, Laura lansează albumul S-a schimbat.^[32] Cu această ocazie, artista declară: „Am simțit mai ales că cei din jurul meu așteaptă ceva de la mine, o schimbare. Și atunci, am făcut o strategie. Am vrut să aduc în jurul meu oameni pe care să mă pot baza și care să creadă în planurile mele. Tot ce știu este că vreau să fie o revenire importantă, nu în primul rând pentru mine, ci pentru cei care așteaptă de la mine așa ceva.”^[2]

„Am risipit energie, am consumat sentimente și m-am jucat cu viața mea. Nu găsesc niciun alt motiv mai bun de a trăi. Menirea mi-am găsit-o pe scenă.”

— Laura Stoica ^[28]

Discul este produs de TVR Media și conține piese precum „Mereu mă ridic”, „Să iubești”, „S-a schimbat”, „E Rai” și balada „Mai frumoasă”. Pe lângă interpretare, Laura se implică în scrierea a șapte din cele opt texte ale noului material, dar și în partea de compoziție: „Veți găsi, în special, cântece de dragoste pe acest album, dar și teme cu trimitere la ideea de feminitate, nu feminism! Stilul rămâne tot rock, cu sound actualizat.”^[25] La momentul apariției și în perioada imediat următoare, albumul reprezintă un eșec din punct de vedere mediatic și comercial.^[28] Formula de concert a trupei se extinde prin cooptarea Laurei Luchian (voce adițională). Laura Stoica participă la gala ediției din 2005 a Festivalului Cerbul de Aur și, în același an, câștigă premiul al treilea la secțiunea de creație a Festivalului Mamaia, cu propria ei piesă, „Luna”.^[19] Pe 3 martie 2006 are ultima apariție televizată, la emisiunea Teo (Pro TV), unde interpretează balada „Mai frumoasă”.

Se stinge din viață în seara zilei de 9 martie 2006, în urma unui accident rutier, pe când se întorcea la București de la un concert susținut la Urziceni. În momentul decesului, Laura era însărcinată. Împreună cu ea, se stinge și cel care urma să-i devină soț, Cristian Mărgescu, cu care avea o relație din 2004.^[33]

Pe 12 martie apare „In memoriam Laura Stoica”, melodie compusă și înregistrată de Ovidiu Komornyik, însoțită de un videoclip. Piesa reprezintă un omagiu adus artistei trecute în neființă, reunind mai mulți soliști de muzică ușoară: Angela Similea, Cristi Nistor, Cătălin Crișan, Daniela Răduică, Elena Cârstea, Oana Sîrbu, Sanda Ladoși și Ovidiu Komornyik.^[34] În 2006 apare la casa de discuri Roton o ediție reeditată a albumului ...Nici o stea.^[35]

La 16 ianuarie 2007 este lansată prima compilație cu piese din repertoriul Laurei Stoica, Dă, Doamne, cântec, produsă de Roton.^[36] Compilația cuprinde piesa omonimă (cu care artista s-a lansat în 1990 la Mamaia) și cântece ce au apărut inițial pe discurile Focul, ...Nici o stea și S-a schimbat. Pe 15 octombrie 2007 este lansat DVD-ul Laura Stoica - Ediție specială, un material video produs de TVR Media, ce conține înregistrări selectate din arhiva Televiziunii Române.^[37]

Solista Lucia Dumitrescu câștigă Trofeul Mamaia 2007 și premiul întâi pentru interpretare cu cântecul „În singurătate”, la exact un deceniu după ce Laura câștiga primul ei premiu de creație cu aceeași piesă.^[38]

În perioada 8–10 octombrie 2007, la București se desfășoară prima ediție a Festivalului „Laura Stoica”, organizat de fratele artistei, Alexandru, prin intermediul Fundației Laura Stoica. Acest festival reprezintă un tribut adus artistei trecute în neființă, dorindu-se, în același timp, promovarea tinerelor talente din România.^[13]

„Am lucrat foarte rar cu femeile pe acest spectru muzical. Laura a fost una dintre puținele excepții. O femeie foarte puternică, dar și foarte vulnerabilă; mă privea ca pe un soi de tată. Ne respectam reciproc. Nu eram întotdeauna de acord, dar ifose, fițe nu avea și nici nu știa ce sunt «alea». A fost un copil din Târgoviște dornic de victorie și care s-a bătut cu arme convenționale ca să reușească. Și a reușit!”

— Aurel Mitran, manager al artistei ^[2]

O nouă compilație cu cântece din repertoriul solistei apare la data de 6 octombrie 2008, fiind distribuită prin intermediul ziarului Jurnalul Național, împreună cu un supliment tipărit dedicat Laurei Stoica. Discul include câteva piese nelansate anterior și reprezintă volumul nr. 62 al seriei Muzică de colecție.^[39] Albumul Focul este reeditat în 2008 de casa de discuri Roton, ediția postumă având o grafică nouă, cu fotografii inedite.^[13] În anul următor apare pe piață Colecția de aur, un set format din trei CD-uri: Focul (reeditat în 2008), Dă, Doamne, cântec (2007) și ...Nici o stea (reeditat în 2006).

Coperta albumului Vino.

În 2009 apare Vino, albumul pe care Laura nu a reușit să îl lanseze în 2000. Lansarea are loc la Sala Radio din București pe 25 noiembrie, printre invitați numărându-se membrii formației care au participat la înregistrări, Ducu Bertzi, dar și managerul artistei, Aurel Mitran.^[40] Cu această ocazie, Alexandru Stoica, fratele artistei declară: „CD-ul conține melodii care nu au apărut niciodată pe un suport. În momentul de față, muzica Laurei are un impact foarte puternic, în sensul că melodiile ei sunt interpretate în majoritatea festivalurilor din țară. Aceasta demonstrează că este iubită și apreciată.”^[41] Iulian Vrabete, fost colaborator al Laurei și participant, la rândul său, la această lansare: „Laura era dezinvoltă, extraordinar de implicată și dornică mereu să facă mai mult. Niciodată nu a făcut rabat de la ceea ce trebuia făcut pe scenă sau în studio. Ulterior a început să și compună și a încercat tot timpul să progreseze cât mai mult, un lucru meritoriu deoarece oamenii se mulțumesc, cel mai adesea, cu o anumită stare de fapt. Ea a luptat cu toate obstacolele și mă gândeam câtă celebritate poate aduce un deznodământ nefericit. E păcat că lucrurile nu au stat altfel.”^[42] Discul apare sub egida Roton, fiind distribuit și într-o versiune promoțională împreună cu revista Felicia.

Pe 9 martie 2013, la comemorarea a șapte ani de la moartea Laurei, în jur de 200 de persoane se strâng în Centrul istoric din București pentru un flashmob, cântând „Un actor grăbit”, alături de grupul Jazzappella și de artiști cunoscuți precum Paula Seling, Silvia Dumitrescu, Aurelian Temișan, Pepe, Crina Matei și alții.^[43] Începând din 2017, în luna octombrie este organizat în fiecare an la Târgoviște Festivalul-concurs național „Laura Stoica”, eveniment ce își propune să creeze cadrul necesar lansării profesionale a tinerelor talente.

Despre Laura Stoica și despre cum muzica sa este percepută peste ani, prezentatorul și jurnalistul Octavian Ursulescu spunea într-un interviu din 2018: „Rămâne și acum, peste timp, una din puținele cântărețe de muzică ușoară orientate către zona rock. O admiram foarte mult, era foarte modernă. La multe din concursurile de muzică ușoară pe care le prezint în ultimii ani, mulți tineri cântăreți își aleg piese lansate de Laura Stoica. Asta m-a uimit. Semn că ea, după atâta timp, rămâne o interpretă modernă. Tinerii îi caută piesele, le ascultă. E o dovadă că Laura Stoica e perenă și rămâne în circuitul muzicii cu piesele ei.

Laura Stoica Band în componența din perioada 1993–1996. De la stânga la dreapta: Iulian Vrabete, Laura Stoica, Florin Ionescu, Eugen Mihăescu, Vlady Cnejevici.

* 1967: Bogdan Uritescu (n. 10 octombrie, 1967, Brăila) este un actor român de film si teatru.

A studiat la Academia de teatru și film București.

Este cunoscut în filmele de acțiune.

Este fiul celebrului actor Valentin Uritescu.

Bogdan Uritescu este prezentator la emisiunea Digi Animal Club pe programul Digi Animal World

Filmografie:

• Bunraku (2010)
• Second in Command(2006)-Scar
• Cerberus / Paznic de temut (2005) - Max
• The Marksman / Tragator de elita (2005)
• Haute tension / Înaltă tensiune (2003) - Jandarmul
• Amen. / Amen (2002) - Sergent francez
• Anaconda 3
• Furia (2002) - Suca
• Ochii care nu se văd (1994)
• Pepe & Fifi / Pepe și Fifi (1994)
• Balanța (1992)
• Innebunesc si-mi pare rau (1992)
• Fără lumini de poziție
• The detonator

Părinți	Valentin Uritescu
Copii	Vlad Uritescu

* 1969: Liviu Surugiu (n. 10 octombrie 1969, Roșiorii de Vede) este un scriitor și scenarist român. Principalele genuri abordate în creațiile sale sunt science fiction-ul, ficțiunea speculativă și thrillerul religios. În 2013 a fost finalist al concursului de scenarii de film organizat de HBO în colaborare cu TIFF^[1]. În 2015 a câștigat premiul pentru cel mai bun roman cu Atavic^[2], iar în 2016 premiul pentru cel mai bun roman cu ERAL și premiul pentru cel mai bun volum de povestiri cu Rămășițele viselo

Liviu Surugiu s-a născut în 1969, la Roșiorii de Vede. În 1983 scrie prima versiune a ceea ce va deveni ulterior romanul Atavic, sub forma unei povestiri^[4]. În 1995 debutează în Jurnalul SF cu povestirea "Visându-l pe Mart Senson", care-i adusese în anul precedent premiul JSF-Atlantykron^[4]. Urmează alte povestiri publicate în "Jurnalul SF", colecția "CPSF Anticipația" și "SuperNova"^[4], printre care se numără "Începutul", "Daniel", "Adevărul despre Woopy", "Mâinile lui Solomon", "Burta", "Castelul Câinilor", "Alcoolama" (în colaborare cu Ionuț Bănuță), "Îngeri și Câini" sau "Visus", multe dintre ele fiind recompensate cu premii la diverse concursuri^[5], toate premiate la concursuri de gen^[6].

După o perioadă petrecută în străinătate, Surugiu a revenit în țară și a reînceput să scrie și să publice, revenind în același timp la textele mai vechi. Povestirea scrisă în 1983 a dezvoltat-o și a publicat-o prin forțe proprii în 2011 sub titlul Imman^[7][8]. De-a lungul anilor a colaborat cu o serie de publicații online, cum ar fi Gazeta SF sau Nautilus. În 2013 a ajuns în finala organizată de HBO în colaborare cu TIFF cu scenariul "Înghețul"^[1][4].

După ce a revizuit și extins volumul Imman, Liviu Surugiu l-a publicat în 2014 la editura Tritonic sub titlul Atavic, care avea să îi aducă la Romcon-ul din anul următor premiul pentru cel mai bun roman^[2]. Tot în 2014 a extins povestirea "Întâlnirea", premiată la Festivalul Vladimir Colin din 1995 și a publicat-o sub titlul Iubire și moarte pentru totdeauna^[9].

În anul următor a reunit prozele scurte scrise în perioada 1994-1995 și 2013-2015 în volumul Rămășițele viselor, publicat la editura Tracus Arte în colecția Bendis.

Opera:

Romane

• Imman (2011)
• Atavic (2014) - o versiune revizuită și extinsă a cărții Imman
• Iubire și moarte pentru totdeauna (2014)
• ERAL (2015)

Volume de povestiri

• Rămășițele viselor (2015)
• Acesta este trupul meu (2016)
• Pulsar (2017)

* 1975: Augustin Eduard Chiriță (n. 10 octombrie 1975, Slatina) este un fost fotbalist român, care a evoluat pe postul de mijlocaș ofensiv.

* 1975: Liliana Corobca (n. 10 octombrie 1975,^[1] Săseni, raionul Călărași, Moldova) este scriitoare și cercetătoare a cenzurii comuniste în România. Liliana Corobca este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității de Stat din Moldova (1992-1997) și doctor în litere la Universitatea din București (2001). A fost cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București (2002-2011). Este editor^[2], expert în domeniul Exilului românesc și cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. A publicat mai multe cărți despre cenzură.^[3]

Este cunoscută și pentru activitatea ei literară,^[4][5] fiind un autor prolific, unele dintre romane fiind cărți premiate și bestselleruri.^[6] Cărțile Lilianei Corobca sunt traduse în limba italiană^[7], în germană^[8], În slovenă. Romanul Un an în paradis a fost tradus de către Ernest Wichner cu titlul Ein Jahr im Paradies (Stuttgart, 2011). A beneficiat de burse și rezidente de creație în Germania, Austria, Polonia, Franța. Din 2007 este membră a Uniunii Scriitorilor din România^[9], din 2017, membră PEN Club România^[10].

În 2014 a reprezentat România la Vilenica International Literary Festival din Slovenia ^[11][12], Festivalul Internațional de Literatură din Leukerbad ^[13] și la Târgul de Carte de la Frankfurt.^[14] [15] Romanul Kinderland a fost dramatizat la Teatrul de stat din Ljubljana în 2017.

* 1980: Rui Sandro de Carvalho Duarte este un jucător de fotbal din Portugalia care se află sub contract cu echipa 1º Dezembro. În România a jucat pentru FC Rapid București.

* 1984: Ion Paladi (n. 10 octombrie 1984, Chișcăreni, Sîngerei)^[1] este un interpret de muzică populară din Republica Moldova.

A început să cânte la vârsta de 11 ani, când își însoțea tatăl la nunți.^[1] În perioada 2000–2004^[2] a studiat la Colegiul Republican de Muzică „Ștefan Neaga”,^[3] iar între 2004 și 2008 studiază la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, specialitatea „Dirijat Cor Academic”.^[2] În august 2010 se căsătorește cu Veronica Bolgari.^[4]

În industria muzicală a debutat în 2004 cu albumul De la inimă la lume.^[2] În 2006 semnează un contract de impresariat cu casa de producție muzicală Sens Music.^[1] În 2007 lansează albumul Bine-i șade mesei mele, prima sa colaborare cu orchestra națională „Lăutarii” condusă de Nicolae Botgros.^[2] Primul concert solo îl susține la Palatul Național „Nicolae Sulac” din Chișinău la 3 martie 2009, cu genericul Pe mine mă cheamă Ion.^[3][5] În 2010 pleacă în turneu în vestul Europei,^[2] iar în 2011 lansează videoclipuri la cântecele Foaie verde și-un chiperi și Măicuța-i cântec și iubire.^[1] La 1 decembrie 2012 lansează videoclipul piesei Dorul Basarabiei,^[3][6][7] recunoscut drept cel mai scump videoclip din folclorul românesc.^[8] Albumul cu același nume îl lansează în cadrul unui turneu în martie 2013 la Chișinău, Iași și Paris.^[2][9][10]

În 2008 i se decernează Premiul național în domeniul muzicii ușoare pentru piesa Mii de stele.^[1] La 26 martie 2009 este decorat cu titlul onorific „Artist emerit” de către președintele Republicii Moldova.^[3]

Ion Paladi este căsătorit cu Veronica Bolgari^[11] și împreună au un fiu pe nume Lucian

* 1984: Chiaki Kuriyama (栗 山 千 明 Kuriyama Chiaki, n. 10 octombrie 1984) este o actriță japoneză, cântăreață și model.

Ea este cel mai bine cunoscut în occident pentru rolurile sale în filmele Kinji Fukasaku, Battle Royale și Kill Bill.

Chiaki Kuriyama

* 1984: Pavel Valerievici Durov (rusă Па́вел Вале́рьевич Ду́ров; n. 10 octombrie 1984) este un om de afaceri rus, cunoscut ca fondatorul rețelei de socializare VKontakte și a produsului software Telegram Messenger.^[3] Este fratele mai mic al lui Nikolai Durov, programator și matematician care contribuie la proiectele lui Pavel.

Pavel Durov

Pavel Durov în 2013

* 1985: Marina Lambrini Diamandis (în greacă: Μαρίνα-Λαμπρινή Διαμαντής; n. 10 octombrie 1985),^[1][2], cunoscută mai bine după numele de scenă Marina and the Diamonds, este o cantautoare galeză. Născută pe data de 10 octombrie 1985 în Brynmawr și crescută în apropiere de Pandy, ea a cântat într-un cor în copilărie. În 2009, Diamandis s-a remarcat dupa ce a fost clasificata pe locul pe locul al doilea pe Sound of 2010 sondaj organizat de BBC.

Albumul de studio de debut The Family Jewles (2010) încorporează indie pop și noi stiluri muzicale new wave, și a intrat în UK Albums Chart, la numărul cinci. al doilea single, "Hollywood" a ajuns pe locul 12 pe UK Singles Chart. Electra Heart (2012) integrează proeminente electropop, și a devenit primul ei proiect numărul-unu, în Regatul Unit. Lead single-ul „Primadonna” stă ca cea mai clasificată piesa a ei în țară după atingerea numărului 11. Diamandis s-a inspirat din synthpop pentru al treilea album de studio Froot (2015) a devenit de-al treilea top-ten album in Marea Britanie, iar prima ei intrare in Top-ten pe US Billboard 200.

Diamandis însăși s-a descris ca "un artist indie cu obiectivele pop" și de multe ori analizează componente ale comportamentului uman în muzica ei. Ea este în plus recunoscută pentru stilul ei de moda retro și desen animat.

Marina

* 1986: Ezequiel Marcelo Garay González (n. 10 octombrie 1986, în Rosario) este un fotbalist argentinean, care evoluează la clubul Valencia în Primera Division și la echipa națională de fotbal a Argentinei, pe postul de fundaș.
* 1991: Gabriella Lucia Cilmi (n. 10 octombrie 1991, Melbourne^[4]) este o cântăreață de muzică pop-rock și compozitoare din Australia.^[4]

Cilmi a semnat un contract cu Island Records la vârsta de treisprezece ani.^[4][5] Înainte de a împlini șaisprezece ani, Cilmi a cântat alături de muzicienii Mutya Buena^[6] și Nouvelle Vague,^[7] a înregistrat pentru coloanele sonore ale filmelor Hating Alison Ashley^[6] și Echo Beach^[8] și a avut câteva apariții la posturile de televiziune din Australia și Regatul Unit.^[9] Ulterior, Cilmi a început înregistrările la primul ei material discografic.

Albumul de debut al interpretei, intitulat Lessons to Be Learned (2008), s-a dovedit a fi un succes, obținând poziții înalte în clasamentele de specialitate din țările anglofone.^[10][11] Discul a fost bine primit de către critici, care au apreciat felul în care sunt îmbinate genurile pop, jazz și rhythm and blues,^[8] iar presa din Regatul Unit a apreciat „talentul uriaș” pe care îl are Cilmi, numind-o „Noua Amy Winehouse”.^[7]

Cel de-al doilea album de studio al Gabriellei Cilmi, intitulat Ten a fost lansat la data de 22 martie 2010, conținutul său fiind puternic influențat de stilul formației americane de muzică new wave Blondie.^[12] Pentru a promova noul material discografic, Gabriella Cilmi a lansat un disc single în avans, pe parcursul lunii ianuarie 2010, intitulat „On a Mission”^[13][14]

După o perioadă de doi ani de pauză, Gabriella Cilmi revine în toamna anului 2013 cu cel de-al treilea album de studio al său, intitulat The Sting,^[15] o colecție de doisprezece cântece aflate la granița dintre pop, soul și blues.^[

Gabriella Cilmi

Gabriella Cilmi pe 18 octombrie 2009.

* 1991: Mariana „Lali” Espósito (n. 10 octombrie 1991, Buenos Aires) este o actriță și cântăreață argentiniană. Este cunoscută pentru rolul personajului Marianella Rinaldi în Casi ángeles.

Mariana Espósito

* 1991: Xherdan Shaqiri (pronunție în albaneză: [dʒɛrˈdan ʃaˈciɾi]; n. 10 octombrie 1991) este un fotbalist elvețian care evoluează la clubul Liverpool în Premier League și la echipa națională de fotbal a Elveției. S-a născut în orașul Gnjilane din fosta Provincie Autonomă Kosovo și Metohia a RSF Iugoslavia, din părinți albanezi kosovari.
* 1993: Vlad-Dragoș Aicoboae (n. 10 octombrie 1993, Dorohoi) este un canotor român.

VA URMA