MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 17 OCTOMBRIE 2019

PARTEA A TREIA ȘI ULTIMA

RELIGIE ORTODOXĂ 17 Octombrie

Sf Proroc Oseea; Sf Cuv Mc Andrei Criteanul

Sfântul Prooroc Oseea sau Osie era fiul lui Beeri și prooroc al neamului lui Israel în secolul al VIII-lea î.Hr. Este unul din cei doisprezece Profeți Mici din Vechiul Testament. A fost contemporan cu proorocii Isaia, Miheia și Amos. Prăznuirea lui se face pe 17 octombrie, precum și în Duminica Sfinților Părinți după trup ai Domnului (Duminica de dinainte de Nașterea Domnului)

Umplându-se de Duh Sfânt, mult a proorocit pentru Israel şi pentru venirea lui Hristos şi învierea Sa, precum se vede în cartea lui

Misiunea profetică a a lui Oseea, fiul lui Beeri din seminția lui Isahar, s-a desfășurat în regatul Israel în timpul regelui Ieroboam al II-lea și a urmașilor lui, precum și în regatul Iuda în timpul regilor Uzia, Iotam, Ahaz și Ezechie (790-725 î. Hr.), fiind contemporan cu Proorocul Isaia. Proorocul Oseea a mustrat pe israeliți pentru închinarea la idoli, pentru călcările legământului și viața plină de păcate a preoților, a poporului și a familiei regale (Oseea IX, 8-9; VII,13; IV, 7-9). Proorocul îi îndemna pe toți la pocăință strigând: „Întoarce-te Israele către Domnul Dumnezeul tău, că ai slăbit întru nedreptățile tale” (Oseea XIV, 2-3). Vorbind despre timpul mesianic, Proorocul Oseea arăta că păgânii vor fi chemați la adevăratul Dumnezeu. Despre aceasta, Sfântul Apostol Pavel scrie romanilor amintind cuvintele lui Oseea: „Pe noi, pe care ne-a și chemat, nu numai dintre iudei, ci și dintre păgâni, precum zice El și la Oseea: Chema-voi poporul Meu pe cel ce nu este poporul Meu și iubită pe cea care nu era iubită. Și va fi în locul unde li s-a zis lor: nu voi sunteți poporul Meu – acolo se vor chema fii ai lui Dumnezeu Celui Viu” (Romani IX, 24-26).

Sfântul Cuvios Mucenic Andrei din Insula Creta († 767)

Era originar din insula Creta din Marea Mediterană. A suferit moarte martirică din porunca împăratului Constantin al V-lea (741-775), zis și Copronim, unul dintre împărații iconoclaști. Aflând de persecuția pornită împotriva creștinilor care apărau sfintele icoane de către împărat, a părăsit mănăstirea sa și în timp ce împăratul se afla în zi de sărbătoare împreună cu slujitorii săi la Mănăstirea Mamant, Sfântul Mucenic Andrei Criteanul a ieșit înaintea împăratului și l-a mustrat pentru chinurile la care îi supunea pe creștini. Imediat a fost întemnițat și a fost adus de două ori înaintea împăratului care a încercat să îl facă pe Sfântul Mucenic Andrei Criteanul să apostazieze, fără reușită. A fost osândit la moarte și în timp ce era târât prin oraș până la locul primirii sentinței, un eretic i-a tăiat picioarele cu o secure, iar Sfântul Cuvios Mucenic Andrei Criteanuil a murit pe loc.

Acest fericit Parinte al nostru Andrei, s-a nascut si a crescut în cetatea Critului cea aleasa, din parinti binecredinciosi si iubitori de fapte bune si fusese crescut cu bune învataturi, si era cu mare caldura lucrator al poruncilor lui Dumnezeu. Deci când a fost pe vremea împaratiei lui Constantin Copronim, vazând turma lui Dumnezeu ca este smintita de eresul luptatorilor împotriva icoanelor a venit la Constantinopol si a marturisit cu îndrazneala adevarul înaintea împaratului, mustrând fara nici o frica pagânatatea lui. Iar acesta nesuferind îndrazneala lui, l-a oprit numaidecât asupra vorbei si a poruncit celor ce stau înaintea lui sa-l prinda; si acestia l-au doborât jos la pamânt pe cel înalt cu gândul si nu l-au lasat pâna nu l-au târât, cât însusi împaratul dupa ce s-a razbunat de ajuns pentru îndrazneala sfântului, a poruncit sa-l lase. Vorbind atunci si alte multe sfântul catre împaratul pentru sfintele icoane, între altele i-a zis: „De vreme ce pe cei ce ocarasc chipurile împaratesti, îi certati de moarte, la câta urgie si pedeapsa dumnezeiasca va veti osândi voi cei ce ocarâti icoana lui Dumnezeu?” Atunci tiranul aprinzându-se de mânie, a poruncit de l-au dezbracat si l-au întins cu legaturi de streanguri si atâta l-au batut de rau, încât se rosise locul sub el cu curgerea sângelui. Deci daca l-au sculat, vazând ca nici cu daruri nici cu înfricosari nu-l pot înfrânge, iarasi l-au pus la chinuri cumplite si fara de omenie; si i-au patruns coastele si i-au zdrobit gura cu pietre; apoi l-au bagat în temnita. Si a doua zi, iarasi aducând pe sfântul înaintea lui si vazându-l mai îndraznet de cum era, a poruncit de l-au batut iarasi si i-au strujit carnea si i-au sfârtecat ranile, de se rupeau si cadeau bucati de pe trupul lui. Iar în cele din urma, legându-i picioarele cu streanguri, l-au tras pe pamânt târându-l prin tot târgul. Deci târât fiind mucenicul asa, un pescar cum iesise din mare cu peste, pornindu-se din îndemnarea demonica, a luat satârul cel de macelarie si taind un picior de la trupul sfântului, a contenit alergatura nevointei mucenicului si l-a trimis la cerestile locasuri. Iar cinstitele sale moaste au fost aruncate la locul facatorilor de rele si fiind aflate dupa multa vreme amestecate cu trupurile care erau acolo, 12 oameni demonizati din multe parti ale cetatii s-au dus acolo, ca si cum ar fi fost sfatuiti si au gasit cinstitul trup zacând negrijit si fara de cinste; dar atingându-se de trup, întru acel ceas se tamaduira; si luându-l l-au dus de l-au îngropat la un loc sfintit ce se numea Crisis, întru marirea Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ARTE 17 Octombrie

MUZICĂ 17 Octombrie

MUSICA INDIGENA ANDINA DEL ECUADOR Selección de Cecil González

Arturo Toscanini and Other Parma Classical Music Masters

GRANDIOSAS MELODIAS Y ORQUESTAS DE FRANCIA Selección de Cecil González

Tamara Buciuceanu și Mitică Popescu

Dumnezeu să o odihnească în pace!

POEZIE 17 Octombrie

Adrian Păunescu

Actorul

O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viata e un teatru trist.

Actorul a iesit în strada, 
Sa-si cumpere ceva salam, 
Era în haine de parada, 
Ca Voievod peste un neam.

Printre masini, printre tramvaie
Actorul se grabea firesc
Urma sa vina-un nor de ploaie
Perucile se dezlipesc.

Si când s-a asezat la coada
Cu palos, mantie si scut
Deodata oamenii din strada
Ca Voievod l-au cunoscut.

S-au dat deoparte cu sfiala
Multimea toata murmura
Vazându-i hainele de gala
Sa ne traiesti Maria-Ta!

Republicani, ma rog, cu totii
Descoperisera alt mod
De-a da cuvânt la noi emotii
Si se-nchinau la Voievod.

Dar ploaia a venit deodata
Si ei vazând cu ochii lor
Întreaga-i fata demachiata
I-au aruncat un fel de plata:
Lasati-l dracu', e-un actor.

O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viata e un teatru trist. 

Bătrânul cerșetor

La coltul strazii e un cersetor
Cu mâna-ntinsa, catre-o alta lume
Decât aceea unde, fara nume, 
El ispaseste râsul tuturor.

Adolescentii se mai tin de glume
Si-i pun în palma semne de-ale lor, 
El e batrân si întelegator, 
Cu noi, cu totii, dar, cu cei mici, anume.

Si cine observa, într-o doara, 
Ca el e-aici din vremuri de demult, 
Imperturbabil, în acest tumult, 
El, cersetorul, a uitat sa moara.

Sub zdreanta lui, minunea se-ntrupeaza, 
În el e Dumnezeu, ce sta de paza. 

Cine iese ultimul din țară?

Saracia noastra ne omoara, 
De atîta mars ne doare splina, 
Cine iese ultimul din tara
E rugat sa stinga si lumina.

Noi mereu le-am suportat pe toate, 
Duca-se dezastrele de-a dura, 
Dar de ce, în plina libertate, 
Cea mai mare sa devina ura?

Pluralismul – tuturor ne place, 
Chiar daca îl facem numai unii, 
Dar vedem, de-atîta timp încoace, 
Pluralismul cinic al minciunii.

Sfînta-i opozitia pe lume
Si organic preferam rasparul, 
Dar de ce, în pacaleli si glume, 
Nu se mai distinge adevarul?

Mai conteaza, uneori, si fapta, 
Nu se poate construi cu tînga, 
Nu exista stînga fara dreapta, 
Nu exista dreapta fara stînga.

Ne vor întreba copiii, mîine, 
Mortii vor sari sa ne condamne, 
Daca, pentr-un colt mai bun de pîine, 
Ne vom vinde tara noastra, Doamne.

Libertate si democratie, 
Pasapoarte pentru fiecare, 
Dar de mila nimeni nu mai stie
Si e vraiste la hotare.

Coridor european si-atîta, 
Sub o licitatie marunta, 
Provocarea, patima si bîta
Si în curti, si-n piete se înfrunta.

Om la om nici nu mai vrea sa creada, 
Om pe om la zid fatal îl scoate, 
Singura se scoala o balada
Si în zdrente circula pe sate.

Fînul necosit se-nvîrtoseaza, 
Putrezeste sus, pe crengi, caisa, 
În tacerea-nalta de amiaza
Mortii îsi aud ei însisi zisa.

Cale pietruita cu dezastre, 
Noapte-ntredeschisa pentru-o ora
Grijulii cu soarta tarii noastre, 
Voievozii-a moarte ne implora.

N-avem nici o sansa de izbînda, 
Vom ramîne bieti orfani pe-aicea, 
Daca, suparati pe cei la pînda, 
Am trezit din moarte cicatricea.

C-un refren de muzica usoara, 
Într-un fel, ne recunoastem vina, 
Cine iese ultimul din tara
E rugat sa stinga si lumina. 

Drumul

Pe drum, tot pe drum, 
Odiseea s-a-ntîmplat
Oricînd şi oricum
Asta-i adevărat.
La Itaca-i Penelopa
Vino grabnic Odiseu
Nu mai rătăci pe mare
Că şi ei îi este greu.

Că din toate cîte sînt
Pe ocean şi pe pămînt
Ori în galerii de diamant
Ţărmul n-are niciun haz
Sedentar nu eşti viteaz
Numai drumul e interesant.

Ce dor ! vai, ce dor !
Îi era lui Odiseu
Mulţi nasc şi mulţi mor
El pe drumuri tot mereu.
Dar ceva-l ţinea pe mare
Vlăguit, bătrîn şi stors
Nu putea fără Itaca
Însă nu s-ar mai fi-ntors.

Cîndva, într-o zi, 
După drumul lui enorm
El brusc se trezi
Că ajunge iar la ţărm.
Prima zi şi prima noapte
Au mai fost cum au mai fost
Dar de plictiseală acasă
Odiseu se simte prost.

Acum cei doi soţi
Nici nu sînt şi nici nu pier
Au pică pe toţi
Şi îl cheamă pe Homer
Să-i şoptească Odiseea
Şi s-o scrie el cum vrea
Că din toată lupta lumii, 
Plictiseala-i cea maï grea. 

Andrei Bârseanu

Biografie Andrei Bârseanu

1858 — La 17 octombrie se naste la Darste, langa Brasov, Andrei Barseanu.
Tatal sau este Toma Barsan, preot.

1870-1878 — Isi face studii gimnaziale si liceale la Brasov.

1878-1881 — Pleaca la Viena si Munchen unde termina studiile universitare de litere si filozofie.
La Viena este presedinte al asociatiei "Romania juna".

1881-1905 — Revenit in tara preda la liceul romanesc din Brasov ca profesor secundar.

1885 — Scoate in colaborare cu Jan Urban Jamik, folclorist ceh, Doine si strigaturi din Ardeal.

1887-1888 — Editeaza revista „Scoala si familia”

1889 — Devine co-rector al scolii medii si apoi dirigent al Scolii Comerciale Superioare.

1890 — Scoate in colaborare cu Jan Urban Jamik, folclorist ceh, Cincizeci de colinde.

1891 — Scoate culegerea de folclor Din traista lui Mos Stoica. O suta si una de minciuni poporale din Tara Ardealului.

1902 — La 3 aprilie este ales membru al Academiei Romane si apoi vicepresedinte.
Este autorul studiului Istoria scoalelor centrale romane greco-ortodoxe din Brasov, premiat de Academie.

1905 — Se muta la Sibiu, unde va fi numit director al invatamantului.
Este vicepresedinte al "Astrei Romane".

1908 — La 1 aprilie devine membru titular al Academiei.
A publicat studiul de folclor Poezia poporala romana.
Publica in limba germana studiul Die rumanische Volksdichtung (Poezia populara romaneasca), publicat in „Die Karpathen"

1911-1922 — Este director al "Astrei Romane".

1918 — Devine vicepresedinte al Marelui Sfat National iar mai apoi al Consiliului Dirigent de la Sibiu.

1922 — La 8 iunie devine vicepresedinte al Academiei Romane.
La 17 august, la Bucuresti, moare Andrei Barseanu.

Andrei Barseanu (1858-1922). 

Este folclorist si poet, redactor al revistei "Scoala si familia".Este cunoscut prin "Istoria scoalelor centrale romane gr. or. din Brasov" (1902), premiata de academie. 

Este membru titular al academiei din 1908. Se remarca in poezie prin imnul "Pe-al nostru steag".Traduce cartea lui R. Roth, "Calatoria lui Stanley prin africa Centrala".Scrie un articol, "Poezia poporala romana " ("Die rumanische Volksdichtung"). in colaborare cu J. Urban Jarnik scrie "Doine si strigaturi din ardeal", cu trei parti, "Doine", "Strigaturi", "Varia". 

Poezia devine un imn patriotic pentru toti romanii: 

"Pe-al nostru steag e scris: «Unire,
Unire-n cuget si simtiri»
Si sub mareata lui umbrire
Vom infrunta orice loviri.

acela-n lupta grea se teme
Ce singur e ratacitor;
Iar noi uniti in orice vreme,
Vom fi, vom fi invingatori!

a inarmat a noastra mana ,
Ca sa pazim un scump pamant:
Dreptatea e a lui stapana ,
Iar domn e adevarul sfant.

Si-n cartea vesniciei scrie
Ca tari si neamuri vor pieri
Iar scumpa noastra Romanie
Etern, etern va inflori!". 

Tonul este solemn, promovand patriotismul si starea de continua efervescenta a sentimentului apartenentei poporul roman si la cultura nationala. Poporul roman este vesnic, cu un viitor stralucit, intr-o continua inaltare a natiei.

Ştefana Velisar Teodoreanu

Biografie Ştefana Velisar Teodoreanu

Ştefana Velisar Teodoreanu (cunoscută şi ca Doamna Lily, aşa cum o numeau Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu) s-a născut la  17 octombrie 1897, Remiremont, Franţa.

Este fiica Mariei (născută Mazurier), de origine franceză, şi a lui Ştefan Lupaşcu, jurist şi diplomat. Învaţă, cu dese întreruperi, la şcoala particulară a Mariei Delavrancea, sora tatălui ei şi soţia lui Barbu Delavrancea, apoi, până în 1916, la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, aflată tot sub direcţia acesteia.

În 1918, la Iaşi, prin intermediul fiicelor lui Delavrancea, îl cunoaşte pe Ionel Teodoreanu, cu care se căsătoreşte în 1920.

A început să publice târziu, în 1929, la „Bilete de papagal”, mici poeme şi schiţe, semnate Ştefana Velisar. Sub acelaşi pseudonim debutează şi editorial cu romanul Calendar vechi, în 1939 (Premiul Societăţii Intelectualilor Români). A mai colaborat la „Adevărul literar şi artistic”, „Universul literar”, „Acţiunea”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Familia” etc. A fost o traducătoare neobosită din literatura rusă (F.M. Dostoievski, Maxim Gorki, Lev Tolstoi, I.S. Turgheniev etc).

Calendar vechi, căruia Vladimir Streinu îi reproşa „lipsa de ficţiune epică” şi „naivitatea cam artificială a faptelor consemnate”, este un roman analitic, având ca temă centrală adolescenţa şi naşterea primilor fiori de iubire. Caracterizată de un lirism exagerat, scrierea încearcă să recreeze şi un tip de univers patriarhal rupt complet de lumea reală şi de istorie. Folosind ficţiunea jurnalului, distanţa dintre lumi sporeşte şi prin decalajul între timpul acţiunii, în intenţie o cronică a anilor 1913 şi 1914 într-o Moldovă idilizată, feeric-convenţională, impregnată de poezie, şi momentul publicării. Erotismul incipient, plin de candoare al unor personaje creionate din tuşe delicate, este surprins prin înregistrarea schimbărilor aproape imperceptibile ce se petrec în sufletul acestora odată cu trecerea de la copilărie la adolescenţă.

Cu următorul roman, Viaţa cea de toate zilele (1940; Premiul Academiei Române), atenţia scriitoarei se va îndrepta spre viaţa de familie în provincie. Spaţiul în care se petrece acţiunea pare atemporal, iar firul epic evoluează lent, adeseori chiar stagnând. Singurătatea, traiul retras, melancolia, reveria, regretele, iluziile pierdute, sentimentul inutilităţii vieţii sunt piesele unui mozaic sufletesc ce marchează destinul protagonistei, Elisabeta Scutaru. Sondarea existenţei casnice, a intimităţii căminului – însingurarea provocată de îndepărtarea de soţ şi de maturizarea copiilor – implică şi o întoarcere către sine, o autoanaliză; sacrificiul, renunţarea la propria persoană şi la împlinire sunt puse în balanţă cu echilibrul familial, în favoarea acestuia. În reacţiile personajelor primează intensitatea sentimentelor, mai cu seamă a iubirii, trăirile sufleteşti în general. Micile drame consumate în lumea provincială constituie substanţa acestei proze; Elisabeta, Nora, Maia, caractere abia conturate, sunt tipuri emblematice pentru genul de proză practicat de Velisar Teodoreanu.

Schiţele cuprinse în volumul Cloşca cu vui (1941), publicate întâi în „Bilete de papagal”, cultivă în special pitorescul, intrând de-a dreptul în categoria etnograficului, şi portretistica, element stilistic ce va reapărea în cărţile următoare, prozatoarea captând atenţia cititorului în principal printr-un anumit tip de memorialistică. Deşi uneori literaturizează excesiv, mediul şi atmosfera epocii, figurile literare şi culturale ale vremii sunt prezentate adesea în posturi interesante, în medalioane ce reînvie, cu vioiciune şi prospeţime, o lume aparte.

Reprezentativ pentru Velisar Teodoreanu este romanul Acasă (1947), construcţie mult mai riguroasă în ce priveşte epicul şi modul de realizare a personajelor. Interesul merge tot spre lumea copilăriei, vădind încă o dată influenţa lui Ionel Teodoreanu. Trecerea la adolescenţă este urmărită în cele mai mici amănunte, iar subiectul observaţiei este Pia, o copilă în vârstă de 12 ani, care începe să perceapă şi să înţeleagă universul domestic, casa ca spaţiu protector fiind recurent în proza autoarei. Analiza psihologică operează prin prisma schimbărilor sufleteşti traversate de Pia ca urmare a destrămării ambianţei copilăriei şi a familiei. Copilul încearcă să descifreze sensurile profunde ale vieţii şi semnificaţia relaţiilor dintre oameni. „Picnelandii” (Pia şi verii ei, Nonei şi Andi) descoperă lumea prin intermediul jocului şi al interpretărilor metaforice ale realităţii, miraculosul, magicul făcând parte din viaţa lor cotidiană.

Aşteptarea cometei Halley, lumea de basm de la moşia Câmpurile, vacanţa ca expresie a libertăţii totale, curiozitatea stârnită de legende şi superstiţii, focul ireal de la Poiana Sărată jalonează evoluţia spre maturitate şi, implicit, accesul în lumea adulţilor. Importanţa amintirii, a conservării micilor experienţe şi senzaţii dă un caracter particular naraţiunii, care atinge pe alocuri un dramatism spectaculos, aşa cum se întâmplă în descrierea unei furtuni ce pare un „sfârşit de lume”. Visul, halucinaţia datorată bolii (Pia şi verii ei se îmbolnăvesc de anghina difterică), oglinda ca simbol al deformării, dar şi al autodescoperirii şi al investigării propriului eu sunt exploatate cu fineţe de autoare spre a-şi portretiza personajele şi metamorfoza lor.

Nu numai capacitatea de a creiona psihologic structura intimă a copilului în momentul iniţierii în viaţă prin intermediul prietenilor, al şcolii, al lumii adulţilor e caracteristică la Velisar Teodoreanu, ci şi posibilitatea de a folosi valenţele pe care le oferă evocarea, îmbinând realismul cu acea încărcătură lirică plină de nostalgie, nelipsită din opera sa. Darul de a însufleţi spaţiul ficţiunii cu o serie de chipuri secundare, ce au rolul de a da veridicitate ambianţei casnice în care se petrece acţiunea – pitorescul Gello, servitorul Nae Petrescu, Matei, tatăl Piei, mătuşa Tilda (Tan’ Tilda) – se va regăsi în următor roman, Ursitul (1970). Scriere ce oscilează între ficţiune şi memorialistică, cartea prezintă un interes deosebit datorită amintirilor din viaţa literară interbelică, familia Delavrancea, Ionel Teodoreanu, G. Ibrăileanu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu fiind personaje vii, ce populează o naraţiune învăluită de discreţie şi respirând prospeţime, mai mult proză autobiografică de atmosferă, cu subtitluri ce evocă romanele englezeşti ale secolului al XVIII-lea, rezumative şi explicative.

Ursitul acoperă o perioadă ce începe cu imaginea Iaşiului în Ajunul Crăciunului 1918 şi continuă cu schiţa lumii interbelice. Aerul de autenticitate (dat şi de utilizarea multor regionalisme), atmosfera, contactele intelectuale, entuziasmul, portretele, totul se află în armonie. Sinceritatea trăirii, stilul poetic grefat pe „importanţa amintirii” participă la aşezarea lui Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Mateiu I. Caragiale sau a lui Sadoveanu (Conu’ Mihai) într-o lumină inedită. „Ursitul” – Ionel Teodoreanu – „vorbea ca şi cum ar fi avut 60 de ani şi un trecut furtunos, plin de experienţe amoroase… nimic să-i umple viaţa şi sufletul, că este trist şi neînchipuit de singur, da, da, singur sufleteşte”.

Prozatoarea va încerca să surprindă şi unele trăsături ale operei acestuia, cum ar fi metaforele predilecte şi legătura lor cu „realitatea”; poemele Începutul, Ursitul şi Poveste, inserate în corpul romanului, par în egală măsură a fi ale autoarei sau inedite ale lui Ionel Teodoreanu. Arta rememorării, amănuntele ce dau substanţă tabloului de epocă, dar şi unei frumoase poveşti de dragoste transformă romanul într-un inedit document, prin care se recuperează chipurile unor nume de prim rang ale vieţii culturale româneşti.
Opera literară

Calendar vechi, Bucureşti, 1939;

Viaţa cea de toate zilele, Bucureşti, 1940; ediţie îngrijită şi prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1969;
Cloşca cu pui, Bucureşti, 1941;
Acasă, Bucureşti, 1947; ediţie îngrijită şi prefaţă de George Gibescu, Bucureşti, 1972;
Ursitul, Bucureşti, 1970;
Căminul, Bucureşti, 1971;
Poveste cu „ocei”, cu ilustraţii de Marcela Cordescu, Bucureşti, 1975;
Şoapte întru asfinţit, Bucureşti, 1981.

Traduceri

Feodor Knorre, Mama, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Ioana Irimescu);
S.P. Podiacev, Scrisoarea, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Irina Andreescu), Nuvele şi povestiri, I-II, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Sergiu Dan şi Irina Andreescu);
A.S. Serafimovici, Opere alese, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Ada Steinberg);
Basme populare ruseşti, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Xenia Stroe);
Petro Kozlaniuk, Povestirea lui Ivan Clion, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Nina Olaru);
A. Malinina, Marina şi drumul vieţii ei, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu M. Todicescu);
A. Morozov, Oameni în junglă, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Domnica Curtoglu);
I.A. Goncearov, Oblomov, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Tatiana Berindei); ediţia I-II, prefaţă de Mihai Novicov, Bucureşti, 1964, Luna mai la Petersburg, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Maria Roth), Opere, VIII, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Iuri Ionescu);
D.N. Mamin-Sibiriak, Poveşti şi povestiri, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Maria Roth), Emelia vânătorul, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Maria Roth);
L.N. Tolstoi, Hagi-Murad, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Mihai Calmâcu), Opere, vol. VIII-IX: Ana Karenina, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Mihail Sevastos şi Ion Popovici); ediţia (Anna Karenina), I-II, Bucureşti, 1959; ediţia I-II, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Mihail Sevastos şi Rostislav Donici); ediţia I-IV, Bucureşti, 1972, Opere, vol. XIII: Învierea, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Ludmila Vidraşcu); ediţia (învierea), Bucureşti, 1960; ediţia 4, Bucureşti, 1971;
Sonata Kreutzer şi alte povestiri, prefaţă de Ion Vasile Şerban, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Cezar Petrescu, Mihail Calmâcu şi S. Recevski); ediţia Bucureşti, 2001 (în colaborare cu Al. A. Philippide şi Cezar Petrescu);
I.S. Turgheniev, Părinţi şi copii, în Opere, III, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Magda Roşca), Nuvele şi povestiri, în Opere, V, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Dumitru B. Dumitru şi S. Sanielevici), Prima iubire. Fum, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Mihail Cosma şi Mihai Sevastos);
I.A. Bunin, Domnul de la San Francisco, prefaţă de Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Lidia Bimbulov);
Maxim Gorki, Un caz excepţional, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Ada Steinberg);
F.M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, postfaţă B. Riurikov, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Isabella Dumbravă); ediţia I-II, prefaţă de Mihai Novicov, Bucureşti, 1962;
Basme populare armene, ediţie îngrijită de A. Hanalanian, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Şirag Caşcanian);
V.M. Garşin, Patru zile, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Xenia Stroe);
Leonid Andreev, Nuvele şi povestiri, prefaţă de Tamara Gane, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Isabella Dumbravă);
Şi-Nai-an, Pe malul apei, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Andrei Bantaş);
Galina Nikolaeva, Povestiri, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Mihai Cardaş);
Romulo Gallegos, Canaima, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Constantin Duhăneanu);
M. Korşunov, Când îngheaţă ploile, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Nicolae Iliescu);
V.P. Axionov, La jumătatea drumului spre lună, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Radu Albala şi Eleonora Mircea);
Sigrid Undset, Kristin Lavransdatter, I-III, prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Alexandru Budişteanu).

“Scrisori din roase plicuri” – Ştefana Velisar Teodoreanu

“În ultima vacanţă în Anglia (1997), invitată de Pia, sora soţului meu Dinu Pillat, am primit din partea sa un plic burduşit cu zeci şi zeci de scrisori din partea lui Lily, soţia scriitorului Ionel Teodoreanu, prieteni ai părinţilor ei: Maria şi Ion Pillat. Lily Teodoreanu o iubea pe Pia ca pe un copil al sufletului şi o ascunsese în propria ei casă – de pe o alee desprinsă din str. Romană, – în vara anului 1946 când Pia şi soţul ei Mihai Fărcăşanu erau hăituiţi pentru a fi băgaţi în puşcărie. Mihai Fărcăşanu era atunci şeful tineretului liberal, cu o mare putere de luptă şi convingere, amplificate de cultura sa politică şi de carisma lui şi polarizase dârji opozanţi împotriva comunismului de tip stalinist, violent asediator. Pe afişele lipite pe ziduri şi tramvaie se cerea imperativ “moarte lui Mihai Fărcăşanu”. Din casa Teodorenilor a plecat Pia în toamna aceluiaş an pentru a se refugia împreună cu soţul ei în străinătate. Dureroasa eşuare a deznădăjduitei activităţi a acestuia de a atrage atenţia Europei de Vest şi Americii asupra pierderii libertăţii şi dezastrul persecuţiilor în România, – deja cedată sovieticilor -, despărţirea de Pia, recăsătorită cu Anthony Edwards, medic englez, i-au facilitat acesteia posibilitatea ca, – după ieşirea fratelui său, Dinu, din închisoare, condamnat în procesul intelectualilor -, să vină în ţară să-şi vadă familia şi să o viziteze pe Lily – care-i salvase viaţa cu preţul vieţii ei, întreţinând cu ea apoi o strânsă corespondenţă.

Pia e acum bătrână, vrea să lase ordine în urma ei şi, socotind scrisorile preţioase din punct de vedere literar, mi le-a dăruit ştiind ce mult am iubit-o pe Lily. În iernile acelor scrisori, Lily Teodoreanu se adăpostea în casa scriitorilor de la Mogoşoaia căci în locuinţa ei din Bucureşti domnea frigul anilor ceauşişti şi, de acolo, întreţinea corespondenţă cu Pia.Lily Teodoreanu, cu pseudonimul de scriitoare Ştefana Velisar, s-a născut în 1897 la Lt. Moritz în Franţa şi a murit în 1995, la 31 mai. De ziua morţii ei ţin să o readuc în amintire pe fermecătoarea fiinţă şi scriitoare uitată şi să deschid câteva din scrisorile trimise Piei. Poetul Ştefan Neniţescu îmi spunea că Lily este cea mai talentată dintre Teodoreni.Din anul 1962, în timp ce Dinu era în închisoare, mi-am petrecut vacanţele de vară, împreună cu fiica mea Monica, la mânăstirea Văratec. În incinta mânăstirii îşi petrecea vacanţa şi Lily Teodoreanu. Făceam cu ea lungi plimbări pe Bâtca înaltă ce străjuia, la sud, Văratecul, pe Filiorul, deal ce se ridica de partea cealaltă şi la pădurea de mesteceni, prefăcută în pădurea de argint de Mihai Eminescu. Mă conducea printre curţile, împrăştiate pe vâlcea, ale măicuţelor, pe un traseu al ei marcat de perii şi prunii ştiuţi de ea, cu fructele cele mai gustoase din care ne înfruptam cu poftă. Vorbea tot timpul şi îmi evoca, extraordinar, copilăria ei alături de verii Lupaşcu şi verele Delavrancea în aşteptarea unui tată adorat, Ştefan Lupaşcu, călător misterios prin sud-estul Europei şi cu mare rang în francmasonerie. Din povestirile ei, el îmi apărea crud, fermecător şi excentric totdeodată sosind pe neaşteptate, generos, aducând mătăsuri, şaluri, oglinzi şi cutii orientale încrustate cu sidef.

În odaia din casa din Bucureşti, pe scrinul bătrânesc de lângă patul ei îngust, învelit cu un covor, brodat, oriental, se afla o fotografie într-o ramă rotundă aurită, reprezentând o femeie înveşmântată într-o rochie severă, cu fustă lungă înfoiată. Chipul fără zâmbet avea privirea melancolică îndepărtată. Ştiam că era mama lui Lily, franţuzoaică, venită în tinereţe în Moldova ca profesoară a copiilor de boieri la fel ca alte străine ca, de pildă, M-elle Bourien guvernanta prinţesei Maria din romanul lui Tolstoi: Război şi pace. Cu toate că Lily vorbea, cu pasiune de neamurile sale, nu mi-a povestit niciodată despre mama ei, iar eu nu am avut curajul să o întreb. Odată mi-a spus că în copilărie, la Paris, când se întorcea de la şcoală îi plăcea să cumpere şi să se ospăteze cu o pâiniţă fierbinte în miezul căreia introducea o bucăţică de ciocolată, de unde am dedus că şcoala primară a făcut-o în Franţa, alături de mamă, de la care a fost luată definitiv – rămânând numai a tatălui. În cartea Ursitul Lily scrie că trusoul şi l-a făcut la Paris, la mama ei, care însă nu a participat la nunta ce a avut loc la Iaşi.Lily fusese de fapt un copil al nimănui, crescută de rudele tatălui său. Mi-am explicat astfel dragostea pasională şi tiranică, de mai târziu, pentru soţul şi pentru cei doi băieţi ai lor – gemenii Cefone şi Gogo. Îşi găsise în sfârşit comoara pe care o strângea cu patimă la piept. Făptura-i mică, subţire, cu obrazul rotund smead şi ochii negri lucioşi încărcaţi încă de energie era concentrată asupra trecutului – a lui Ionel – de nestăpânit – şi a scriitorilor minunaţi din cercul Vieţii româneşti, de la Iaşi, pe care îi frecventaseră împreună în prima parte a secolului XX. Regretam din suflet că sunt singura beneficiară a vorbirii ei năzdrăvane, rostită cu vocea sa răguşită, întreruptă uneori de izbucniri de râs.

Atunci, eram în anul 1962 şi se împliniseră 8 ani de la moartea năpraznică a lui Ionel, fulgerat de gerul din februarie 1954. După înmormântare, îndurerata Lily a găsit în sertarele biroului soţului său frumoase poeme inspirate de o altă iubire care, acestuia îi amortiza durerea ghimpelui îmbătrânirii şi presimţirea îngheţului morţii. A fost teribil de greu pentru Dinu, să o consoleze pe Lily, la care se ducea zilnic, şi să se lupte cu durerea şi dezastrul iluziilor prăbuşite, despre care însă nu vorbea.

Cu mine însă, la Văratec, Lily evoca întâlnirea miraculoasă cu Ionel, clocotul nestins al iubirii anihilând realitatea sfârşitului, amintirea trecutului însufleţind prezentul ei pustiit. Peste alţi opt ani Lily va scrie, în cartea ei Ursitul, tot ceea ce îmi povestea mie atunci, supravieţuitoare rămânând iubirea ei legendară.Era o seară de iarnă, la Iaşi, în casa fetelor Delavrancea. Lily şi Bebs, cea mai iubită dintre vere, şedeau turceşte la gura sobei şi coceau gutui pe jar. Deodată ea a întors capul spre tânărul înalt, cu figură trasă, palidă şi părul învolburat, apărut o clipă în cadrul uşii şi dispărând apoi. În acea clipă el i-a văzut ochii negri lucioşi, pielea subţire a obrazului rumenită de foc ca o piersică şi părul negru retezat scurt ca nişte franjuri alunecând în jurul obrazului rotund.

Simţeam mirosul de gutuie coaptă în odaia luminată doar de foc şi o vedeam pe fata care-l privea rebarbativ şi distant pe străin.

Peste câteva zile a fost invitată împreună cu verele ei să petreacă ajunul Crăciunului la familia cunoscutului avocat Oswald Teodoreanu – Ionel, fiul său, cel ce intrase pentru o clipă în odaia parfumată de gutui coapte, a smuls-o autoritar pe Lily dintre musafiri şi a condus-o într-o cameră lăturalnică unde, la gura sobei, i-a răsturnat pe covor sacul în care-şi păstra încercările literare. Aveau 19 ani. Au stat îngenunchiaţi în faţa focului răsfoind şi citind din caiete şi şi-au recunoscut sufletele îngemănate şi dragostea s-a aprins.

Toate acestea îmi aminteau tabloul lui Dominique Ingres reprezentând pe Paolo Molotesta şi Francesca da Rimini, aplecaţi asupra aceleiaşi cărţi povestind despre iubirea cavalerului Lancelot şi a Guinevrei, legendă care a aprins dragostea lor nepermisă, azvârlindu-i în Infern unde au fost întâlniţi de Dante.Ionel şi Lily au trecut prin Paradisul şi apoi prin Infernul vieţii lor scriind, aplecaţi amândoi asupra cuvintelor vrăjite de aceeaşi exuberanţă metaforică. În tabloul pictat de Ştefan Dumitrescu, Ionel şi Lily apar la maturitate, unul lângă altul. Ionel Teodoreanu are umerii uşor aplecaţi înainte. Priveşte tumultul vieţii cu suişuri şi prăpăstii de care este fascinat, atras şi covârşit totdeodată. Lângă el Lily este dreaptă, hieratecă, are privirea înaltă, cerne lucid, alege, supraveghind şi în continuă luptă.

Veniţi din Iaşi şi stabiliţi în Bucureşti, soţii Teodoreanu s-au împrietenit cu Marie şi Ion Pillat.

Dinu a dorit să fim cununaţi de Lily şi Ionel căci vedea în ei cuplul ideal.

După ce a împlinit 90 de ani, Lily nu a mai vrut să mă primească în iatacul ei să tăifăsuim şi să bem cafele întingând în frişcă pişcoturi de şampanie. Mai am însă înregistrarea pe o bandă de casetofon a ultimei emisiuni la radio în care-l evocă pe Mihail Sadoveanu în călătoria la Istanbul făcută împreună cu ea şi Ionel. Aud izbucnirea râsului ei rostogolindu-se tânăr întrerupând descrierea făcută maestrului, în tren, tăind cu grijă mare din-
tr-un ficat de gâscă şi aşternându-l pe felii subţiri de pâine, pe care le mesteca înghiţindu-le fără grabă cu poftă.

Când scria Piei, Lily împlinise 70 de ani. Regăsesc în scrisori sufletul minunatei fiinţe şi scriitoare care a fost Ştefana Velisar. Ea dăruia numai iubire, dar şi un îndreptar al îmbătrânirii în dragoste şi acceptare, atentă la frumuseţe.

Ştefana Velisar Teodoreanu moare la 30 mai 1995, Bucureşti

Ursitul

“Cum era ursitul meu?
Nalt, sprinten, mlădios.
Zâmbetul, tainic, sfios.
Fruntea răsfrângea
Tăria înstelată.
Nara, ca la fauni
şi căpriori,
larg deschisă şi înfiorată.
Părul, cu viţe răsucite,
învolt şi arămit, ca-n amurg.
Mîna, necioplită şi grea,
caldă şi dulce la pipăit,
ca o cătuşă învelită în catifea.
Ochii, plini de rugă,
aşteptând o poruncă.
Sprâncenile, vânjos arcuite,
ca nişte aripi pe bolţi ţintuite.
Glasul, primejdios de frumos,
învăpăiat, răscolitor, plin de alint,
vibrând ca-n nopţile de vară când
văzduhul toarce, cu tremur mărunt,
borangic, bronz şi argint, între cer şi pământ.Dar ce mi-era mai drag la el
e că era copilăros
şi blând ca un miel.A fost odată Ionel…”

Ştefan Petică

Biografie Ştefan Petică

n. 20 ian. 1877, Bucesti, jud. Galati -m. 17 oct. 1904, Bucesti, jud. Galati. 

Poet, prozator, dramaturg si publicist.

Fiul lui Ianache Petica, taran razes, si al Catincai. 

Studii primare la Liesti si secundare la gimnaziile reale "D. A. Sturdza" din Tecuci (1888-1892) si "N. Balcescu" din Braila (1892-1896). Bacalaureat la Bucuresti in 1898. inscris la Facultatea de Litere si Filosofie, fara a obtine insa licenta. Desi face bune studii stiintifice in liceu, este mai interesat de literatura (isi insuseste temeinic lb. franceza, germana si engleza si e la curent cu miscarea literara europeana a epocii) si de filosofie (unde are de asemenea lecturi intinse si serioase). Atasat miscarii socialiste, colaboreaza la Munca inca din 1894, iar la Lumea noua din 1896 (redactor in 1898). A mai publicat si in Apararea nationala, Depesa, Dorobantul, Literatorul, Lumea noua literara si stiintifica. Romania ilustrata, Romania juna, Samanatorul. A semnat si cu pseud. Caton, Erics, Musat, Narcis, Sapho, Senez, Sentino, Sergiu, Step, Stiopca, Stefan, Trubadur si cu initialele St. PETICA A facut parte din boema bucuresteana a inceputului de veac si a frecventat cenaclul lui Al. Macedonski. Debut publicistic in Munca, 1894, nr. 10, cu art. Socialismul la sate (semnat Stiopca); debut literar in Lumea noua literara si stiintifica, 1896, nr. 47, cu poezia Cantec (semnata Erics). Poeziile sale, adunate in voi. Fecioara in alb. Cand vioarele tacura. Moartea visurilor, 1902, sunt primele realizari cu adevarat notabile ale simbolismului romanesc, remarcabile prin unitatea tematica, imagistica si de ton. PETICA este si un teoretician al curentului, pe care il cunoaste in manifestarile sale europene prestigioase si e capabil sa-1 defineasca in mod convingator. Interesant este si teatrul sau (Solii pacii, 1900-1901 si Fratii, 1903), precum si proza, atat cea publicistica (politica propriu-zisa sau schitele inspirate din viata sociala romaneasca contemporana), cat si delicatele si melancolicele poeme in proza, care dovedesc si o autentica sensibilitate in fata naturii.

Considerat de critica primul poet simbolist autentic din literatura noastra, PETICA a lasat un numar relativ mic de versuri, caracterizate insa printr-o remarcabila unitate tematica, formala si de valoare. Multe dintre ele sunt, de altfel, grupate in cicluri (Fecioara in alb. Cand vioarele tacura, Moartea visurilor. Serenade demonice. Cantecul toamnei); piesele acestora, numerotate doar, in ciuda diferentelor prozodice uneori destul de mari (doar Moartea visurilor e, din acest punct de vedere, unitar, format exclusiv din sonete), se inlantuie intr-un flux poematic continuu, care creeaza o atmosfera si o lume imaginara cu trasaturi puternic personalizate, inconfun-dabile. In autocaracterizarile diseminate in diferitele cicluri, poetul se vede pe sine ca pe o fiinta torturata si nedecisa, fie "demonu-nfricat cu trista fata, / Cu rasu-n veci amar, cu fruntea arsa" (Cantecul toamnei X), fie "Un peregrin in rugi sfioase/ la o raspantie de drumuri" (Cantecul toamnei XI), impovarat de greutatea "lumilor de vise" (Fecioara in alb VIII), iar poezia ii apare ca posibila doar daca s-a platit pretul deplinei asceze: "Si cand vom fi streini de orice viata, / De stele, de parfum, de flori albastre, / O roza, ca pe-o insula de gheata, / Va creste sfanta-n sufletele noastre" (Serenade demonice IV). Mereu sfasiat intre chemarile cerului si ale pamantului, ispitit in acelasi timp de suavitatile evanescente si de materialitatea sangelui si a taranii, mangaiat de cant si chinuit de parfumuri, eul liric al lui PETICA pare a se exprima cel mai bine prin figura orantului: bratele prelung intinse spre cer vorbesc in acelasi timp despre chemarea infinitului si despre imposibila realizare a elanului, impiedicat de atasele telurice ale individului. Cele trei cicluri publicate in singurul sau volum de poezii antum (Fecioara in alb. Cand vioarele tacura. Moartea visurilor, 1902) alcatuiesc fiecare o unitate bazata pe cateva metafore dominante si in acelasi timp realizeaza o continuitate care asigura si cartii ca intreg o remarcabila "rotunjire" artistica. Fecioara in alb e ciclul virginitatii si al iubirii, aflat sub semnul limpezimilor renascentiste (Petrarca, Botticelli, Rafael), dar si al sumbrei prevestiri implicate in povestea lui Tristan si a Isoldei. Textul purtand numarul IX, in forma concentrat baladesca, consfinteste jertfa dragostei pe altarul viselor vagi, dar cu atat mai irepresibil atragatoare. Dominat de imaginile florale, de culoarea alba si de gestul bratelor ridicate in implorare, ciclul exprima in cele din urma drama aspiratiei nesatisfacute, pe care Cand vioarele tacura o transforma in conditie a creatiei. Motivul cantului intrerupt, intonat inca in prima piesa a ciclului, se transforma intr-o directa declaratie cu privire la superioritatea nerostitului: "Cantarea care n-a fost spusa/ E mai frumoasa ca oricare" (Cand vioarele tacura III) - o apreciere superlativa a virtualitatii, deschisa spre toate sensurile posibile.

Chemarea inaltului, pastrata din Fecioara in alb, se traduce de data aceasta printr-o miscare descendenta a unor "brate obosite", crinul "de-argint" e "plapand" (XI), iar turlele cetatii par niste "brate desperate" ce semnifica moartea inceata a frumusetii insesi (XV). Poetul canta aici nu moartea, ci murirea, procesul lent de desfoliere a vegetatiei si a visurilor, a naturii si a arhitecturii, a gandurilor si a sentimentelor, a sperantei si a iubirii. Vocabularul poetic al ciclului este dominat de sonuri si parfumuri, iar "gramatica" sa, specific simbolista, se intemeiaza pe sinestezie. Efectele se obtin, in multe cazuri, prin subtila utilizare a repetitiei, nu numai de imagini si de idei, ci si de cuvinte, emistihuri si versuri, adica de mase sonore, care echilibreaza sau dau o leganare uneori soporifica (in sensul "aromirii" eminesciene) textelor. in economia volumului, acest ciclu are nu numai o valoare intrinseca, ci si una de tranzitie, spre Moartea visurilor, care debuteaza cu imaginea liminara a "ceasului negru" cand "pe cerul mortii incet s-aprinde-o stea". Mai scurt (cuprinde numai zece piese, pe cand celelalte doua aveau cate douazeci), perfect sobru si unitar din punct de vedere prozodic (e format numai din sonete), ciclul e dominat de figura lui Crist si de semnele mortii (in ultima piesa, si ale reinvierii: "Vor inflori iar trandafiri!"). El accentueaza contrastele simbolice ("Ci eu vedeam in minte fecioara departata/ Ce plange si m-asteapta privind albastra zare;/ O floare sangeroasa cu foile amare/ Pe rochia sa alba luceste ca o pata", VIII), isi imagineaza terifice scene premonitorii (IX); figura rastignitului -numita ca atare, sau doar lasata a fi presimtita printre randuri - trimite, desigur, la conditia tragica a poetului, reprezentand punctul culminant al aspiratiei nesatisfacute inaugurate inca din Fecioara in alb. Serenadele demonice (sase la numar), publicate in Romanul din 1903, continua aceeasi directie tematica, careia ii adauga constiinta pacatului si atitudinea de revolta a creatorului ("Cantarea mea e cinica, trufasa/ Si minte-n nota ei sentimentala", VI). in totalitatea ei, poezia publicata de PETICA vorbeste despre o constiinta acut si autentic moderna, in forme bine stapanite si sugestive (inadvertentele sau reminiscentele involuntare din alti poeti se intalnesc doar in textele ramase in manuscris), capabila sa reziste si astazi confruntarii cu cititorii. O sensibilitate de acelasi tip invedereaza si poemele in proza, mici texte creatoare de atmosfera, pline - cele mai multe - "de o armonie cum n-o au decat povestile, primaverile si iubirile prime" (Povesti d-aprilie). Timpul lor predilect e noaptea, spatiul, fie cel agrest, amintitor de experienta rurala a copilariei autorului, fie strazile oraselor patriarhal intunecate in parfumul liliecilor, situatia eului liric e asteptarea nedefinita sau ratacirea fara tinta precisa, iar trairea cea mai frecventa e amintirea, care estompeaza suferintele prea vii si tese asupra imaginilor un val de ceata diafana. Cu mijloace de expresie similare sunt tratate si crochiurile lirice si evocarile, acestea din urma cu o coloratura socializanta mai pronuntata (personajele ce le populeaza sunt mai ales dezmostenitii soartei, muncitori agricoli, proletari exploatati, cersetori, iar orasul capitalist pare a ucide tot ce e frumos si natural in lumea inconjuratoare), sau continand amintiri din viata literara (O seara la Macedonski, Decadenta spaniola). PETICA a dovedit a poseda si un real talent dramaturgie. Cele doua piese ale sale in versuri (Solii pacii, tragedie in cinci acte, 1900-1901 si Fratii, drama in patru acte, 1903) manifesta o viziune sumbra asupra vietii, desi sunt gandite in mod diferit. Prima e o tragedie simbolica, inchipuita intr-un Ev Mediu romanesc timpuriu ce poseda mai curand trasaturile basmului si insceneaza vesnica sfasiere a individului superior, tentat in acelasi timp de atractia idealului si de ispitele pamantescului. Alegerea fiind de fapt imposibila, eroul nu-si gaseste alinarea decat in moarte, iar lumea pe care o paraseste ramane de-a pururi cufundata in umbra si suferinta. Cea de a doua, cu o actiune ce se desfasoara intr-un sat modern, este totusi si ea impregnata de o initiala premonitie tragica si de sentimentul unui destin ineluctabil. Eroii par manati de forte dinafara lor si mai presus de propria lor vointa, pacatul atrage pacatul, iar "dreptatea" odata facuta nu aduce dupa sine decat remuscare. in ciuda vietii sale scurte, PETICA a acumulat variate si foarte solide cunostinte de literatura romana si universala, precum si de estetica, ce ii permit sa evalueze cu exactitate viata artistica a vremii sale. Judecatile sale (in materie de plastica sau de literatura) formulate si detaliate in cronici, dar si in articole de mai mari dimensiuni (Estetismul lui Puskin, Critica noastra literara, Transformarea liricei, Poezia noua. Arta nationala. Asupra literaturii in Romania) sunt ponderate, pornesc de la o exacta cunoastere a operelor si dovedesc o remarcabila sensibilitate la nuante. Studiile iau in dezbatere chestiuni teoretice cum ar fi raportul dintre etic si estetic, criteriile de definire a curentelor (si cu aceasta ocazie caracterizeaza pertinent simbolismul), imposibilitatea definirii univoce a marilor scriitori, raportul dintre arta si realitate, specificul national, rolul criticii (sesizand foarte bine taria dar si slabiciunile criticii lui T. Maiorescu sau C. Dobrogeanu-Gherea) si intuiesc deja diferenta dintre literatura estetica si cea de consum. Aceeasi claritate de gandire (intemeiata pe cateva lecturi concrete) si aceeasi limpezime si pregnanta a expresiei - sugestiva dar bine stapanita - invedereaza articolele politice ale lui PETICA (multe dintre ele adoptand forma portretului-caracter sau a schitei de moravuri), sau studiile sociologice (Spiritul analitic in sociologie, Morfologia sociala), remarcabile mai ales daca avem in vedere tineretea autorului si a disciplinei in planul culturii romane.

OPERA

Fecioara in alb. Cand vioarele tacura. Moartea visurilor, poeme, Bucuresti, 1902; Fratii, drama in patru acte, Bucuresti, 1903; Morfologia sociala, Bucuresti, 1903; Sociologia veche si sociologia noua, Bucuresti, 1903; Cantecul toamnei. Serenade demonice, poeme, Bucuresti, 1909; Poeme. Fecioara in alb. Cand vioarele tacura. Moartea visurilor. Cantecul toamnei. Serenade demonice, ed. ingrijita si pref. de N. Davidescu, Bucuresti, f. a.; Opere, ed. ingrijita, pref. si bibliografie de N. Davidescu, Bucuresti, 1938; Scrieri, I-II, ed. ingrijita, studiu introductiv, note, comentarii si variante de Eufrosina Molcut, Bucuresti, 1970-1974.

REFERINTE CRITICE

N. Davidescu, Aspecte si directii literare, II, 1924; Gr. Tabacaru, Stefan Petica, 1925; G. Calinescu, Istoria; T, Vianu, Arta; Perpe-ssicius, Mentiuni, 1975; D. Micu, Literatura romana la inceputul secolului XX, 1964; M. Calinescu, Aspecte literare, 1965; Lidia Bote, Simbolismul romanesc, 1966; C. Ciopraga, Literatura romana intre 1900 si 1918, 1970; D. Micu, Inceput de secol, 1970; M. Zamfir, Proza poetica romaneasca in secolul al XlX-lea, 1971; Zina Molcut, Stefan Petica si vremea sa, 1980; M. Zamfir, Poemul romanesc in proza, 1981; M. Scarlat, Istoria poeziei romanesti, II, 1984; C. Trandafir, Introducere in opera lui Stefan Petica, 1984; D. Micu, Modernismul romanesc, I, 1984; D. Caracostea, Scrieri alese, 1988.

 O ceată–ntunecată s-a oprit

O ceată–ntunecată s-a oprit

Tăcută şi răsleaţă la răscruce;

Atât de grea îi cade-n asfinţit

Tortura de-a nu şti-ncotro s-apuce.

Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat

Cu cântece şi joc în loc de pâine

Şi beată de plăcere a uitat

De grija zilei groaznice de mâine.

Dar seara se coboară răcoroasă

Şi-amurgul sărbătoarei e amar

Ca drojdia cea neagră ce o lasă

Năspritul must pe fundul de pahar.

Cu trândavi ochi priveşte spre apus

Mirată că nu poate să-l priceapă;

O rugă pare c-ar avea de spus

Dar nu ştie măcar nici cum să-nceapă

Ci stă îngrămădită ca o turmă

Şi tremură de taina ce-o-nfioară

Cu moartea zilei blonde care curmă

Şi jocul şi cântarea de vioară.

Şi tristă de pierduta fericire

Tăcută stă cu fruntea încruntată

Chemând ceva din stinsa strălucire

S-aprindă facle-n noaptea-ntunecată.

(“Serenade demonice”)

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:

“Aceşti mari poeţi mici”

Şi flautul magic vorbi;

Şi flautul magic vorbi; tremurată

O notă stângace sălta peste clape

Ca vocile stinse în murmur de ape

Şi-ncet simfonia căzu întristată.

Plutea o durere ca-n tainele sfinte

Pe sala cea veche şi-n flacări aprinse

Murea ziua albă pe stofele-ntinse

Iar flautul magic plângea înainte.

Mănunchiuri albastre de mici viorele

Lăsară parfumuri subtile şi clare

În preajmă: o dulce şi caldă-ntristare,

Şi nota uşoară lovea în perdele.

Ea sta glorioasă ca-n razele sfinte

Şi iată! În vraja de note uşoare

Iubeam pe frumoasa etern visătoare;

Iar flautul magic plângea înainte.

(“Când vioarele tăcură”)

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:

“Aceşti mari poeţi mici”

Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare

Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare

Cu geamăt lung şi jalnic de suflet chinuit,

Şi umbra fu ca plumbul în turnul urgisit,

Iar corbii s-adunară, strigând în depărtare.

Ha, corbii s-adunară strigând în depărtare,

Căci pradă lor gătirăm din trupul prihănit

Ce sta întins şi rece în turnul părăsit:

Şi mortul era visul suprem de aşteptare.

Şi noi omorâtorii stam palizi şi tăcuţi,

Privind cu ochii turburi în noapte, aiuriţi.

Ah, nopţile din suflet ce triste şi amare-s!

Simţirăm plini de groază o mână nevăzută

Stând gata ca să scrie în noaptea grea şi mută,

Cu slove arzătoare sinistrul: Teckel, Phares.

(“Moarta visurilor”)

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:

“Aceşti mari poeţi mici”

Dragoş Protopopescu

Biografie Dragoş Protopopescu

Nascut la 17 octombrie 1892, in Calarasi. Dupa studii in tara, la Facultatea de Litere din Bucuresti, la Paris si Londra, isi ia doctoratul la Sorbona pentru limba si literatura engleza. Din 1925 e profesor de limba si literatura engleza la Universitatea din Cernauti. Fost director al Teatrului National din Cernauti.

A editat in 1918, revista Letopiseti. A publicat versuri si sub pseudonimul Dinu Lance.

Opere: 
Stilul lui Dimitrie Cantemir, «Analele Academiei Romane», 1915. - Poemele restristei, tip., «Convorbiri literare» 1920. - Zvon de pretutindeni, poezii, «Casa «Scoalelor», 1921. - Unknown Congreve, «Analele Academiei Romane», 1923, — Un classique moderne, William Congreve, sa vie, son oeuvre, avec une lettre-preface de M. Louis Cazamian, «Ed. La Vie Universitaire», Paris, 1924. - Caracterul de rasa al literaturii engleze, tip. „Glasul Bucovinei", Cernauti, 1925. - William Congreve, a sheaf of poetical scraps together with a Satyr against Iove, Prose, Miscellanies and Letters, ed. II., «Cultura Nationala», 1925. - Pagini engleze, «Cultura Nationala», 1925. studii, - Istoria mica a literaturei engleze (ms.) - Sliakespeare (ms.) - Hamlet, trad. in forma originala (ms.).

De consultat:
[Ovid Densusianu]: Poemele restristei, «Vieata noua», XIX, l-3, 1920. - Scarlat Struteanu: Zvon de pretutindeni, «Viitorul», 7 oct. 1921. -Pompiliu Paltanea: Zvon de pretutindeni, «Mercure de France», I-IV. 1925. -E. Lovinescu: Alti poeti de la «Viata noua»: Dragos Protopopescu, Istoria literaturii romane contemporane, III, Evolutia poeziei lirice, «Ancora-Benvenisti», 1927.

Izvoare: 
Un evolutionist, «Viata romaneasca», XIII, 6, 1921. -Romanta saxona, «Viata romaneasca», XIV, 10, 1923.

Elegie

Si te-ai pierdut atunci, si tu, 
Florine! 
S-ar fi putut vartejul sa te crute? - 
Arunce-n vant o mana hartiute 
Si-alerge dupa ele mult si bine

La o bataie vesela de flori (Ai fost si tu adesea, mai tii minte?) 
Cad cele mai frumoase mai nainte: 
Asa picam si noi de multe ori.

Si cum arunci noi ne uitam la mana 
Ce-arunca, nu la rosa care cade. 
Asa si-acuma, sa vedem batrana 
Intelepciune,-n moarte, ni se cade

Si-atunci ar fi sa spun ca te-a luat
— 
Cine sa spun ca te-a luat, stiu eu? 
Sa spun ca te-a rapit un 
Dumnezeu 
Ca pe un pui din cuibul fulgerat;

Sa te pastreze - aiurea, prea curat, 
Si neatins ca in boboc laleaua

Sau, dupa cum de-a pururi a pastrat 
Nespus de alba peste varfuri neaua.
Sa cred si eu in fostele povesti? 
O, nu; si daca-ti scriu aceste randuri 
E nu fiindca m-astept sa le primesti 
Dar ca nu-s inca-nchis in patru scanduri
Sa cred si eu? o, nu - dar vezi? in preajma impart salcamii vechi asa mireazma 
Si e de pretutindenea afara, 
O, frate mort, atata primavara, incat imi vine sa-mi aduc aminte
Nu de acum, ci mult mai dinnainte:

* * *
Era aceeasi vreme pe afara 
Si-aceiasi pomi dadeau mireasma rara 
Si ai venit 
Florine-n casa noastra 
Cu primavara-n floarea dintr-o glastra
Din ce tinut de zari, din ce valcele, 
Din care cer, copile, aparusesi? 
Nu stiu, dar parca ruda imi parusesi 
Cu duhul ce trecea printre zorele
- 
Cu seva si-adierile din pomi 
Cu zarea, cu lumina si zefirul: 
Acelasi gand ce plasmuise firul 
Stransese-n tine-o mana de atomi.
Din morti veneai, cu-atatea semintii 
Inchise-n ale lutului oblancuri: 
Erai, cu boarea-ntinsa pe campii, 
A lumei respirare din adancuri.
* * *
Tu ai venit cu florile, 
Florine, 
Si ai plecat cu ele, tot odat', 
Cu crinii si cu glastra de verbine, 
Cu primavara toata ai plecat:
Ai coborat cu toate atunci frumos incet si rar te-ai asternut cuminte 
Te-ai dus adanc, te-ai dus tot mai-nainte 
Spre rostul vietuirilor din jos
Ai disparut ca sa apari aiurea, 
Te-ai risipit usor pe dedesupt, 
Si mai adanc pamantul tot te-a supt 
Pe tine deopotriva cu padurea
Si ai ajuns atata de departe 
Prin regiuni obscure si stinghere 
Si-ai inceput cu vremea sa iei parte 
Si tu, la ale lutului mistere.
Si-ai aparut, in mers fara-ncetare, 
Ai aparut acolo disparut, in campul de atomi necunoscut 
Si cunoscut sub forma de miscare.
- 
Tu te-ai lasat nimicul sa te-absoarba 
Si-ncet ajuns-ai vasta lui genune; 
Dar moartea cu prefacerea ei oarba 
Era a vietei limpede minune!


Caci iata ca s-arata iar seninul. 
Vin zarile, lumina si zefirul, 
Si urca din launtrul brazdei firul
- 
Ne vine din adancuri iar divinul!
Si unii spun ca tu n-ai sa mai vii!
- 
Si eu te vad 
Florine pretutindeni, 
De la zorelele prin care-adii
Si pan' la boarea-aceasta de 
Armindeni
Te vad in caltunasii din razorul
in care, mic, dadeai tu cu piciorul,
In floarea de salcami sub care noi
Muream, jucandu-ne, de-atuncea in razboi
In neaua de cais si in verbine
Caci n-aduc toate, vai, ceva din tine?
Asa ca daca-aievea n-ai sosit 
E numai fiindca, bun, te-ai risipit, 
Te-ai risipit in noi; si uite bine: 
E sarbatoare-n aer, si-n gradine 
Re-ncepe rosa gluma cu zefirii incat cu drept te-ai hotarat. 
Florine, 
Sa nu mai vii: de tine-n toiul firii 
Nevoie poate-avura trandafirii

Un evoluționist

Huxley ar fi foarte-ncantat sa stie 
Ca mai vechi decat stratele de creta. 
Decat padurea care doarme-adanc sub glie, 
Decat coralii care stanci secreta, 
Este savantu-acesta iluzoriu 
Trecand prin vremi ca si un infuzoriu 
Si intre doua curi: de iod si fer 
Descoperind un foraminifer.

Surtucu-i verde a-ncercat solutii 
De-acizi si baze, sau de vitriol 
Si-a strabatut cu vremea evolutii 
De sensibilitati de turnesol.

Iar guleru-i de clasic porumbel 
Lipseste astazi oricarui muzeu. - 
Ori, daca mort il va purta cu el 
Va fi un exemplar in 
Empireu

Prin ochelarii stinsi ca doua cremeni. 
Daca desigur nu mai vezi nimica, 
E ca privind silexuri vechi, asemeni

Cu vremea prefacutu-s-au in mica.

Sta drept, dar «quantum mutatus ab illo!» Caci bratul stang tinand la spate-umbrela 
Iti sugereaza parca paralela 
Fara sa vrei, cu 
Venera din 
Milo
Huxley ar fi foarte-ncantat sa-l stie: 
Ca o mimoza diafanizat 
In apa vremii si arhaizat 
De la opinii pan-la palarie.
Caci vechi cum e, e-n stare sa sustina 
Si-acum: a evolutiei doctrina!

TEATRU/FILM 17 Octombrie

Arthur Miller

Biografie Arthur Miller

Arthur Asher Miller (n. 17 octombrie 1915 - d. 10 februarie 2005) a fost un dramaturg și eseist american de origine evreiască. A fost laureat al Premiului Pulitzer pentru Dramaturgie precum și soțul lui Marilyn Monroe.

A scris drame sociale într-o tehnică analitică ce amintește de teatrul ibsenian, de perfectă stăpânire scenică, cultivând monologul interior, suprapunerea planurilor, procedeul rememorărilor - pe tema alienării personalității în condițiile capitalismului.

Una dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale este drama "Moartea unui comis-voiajor" ("Death of a Salesman"), jucată în premieră în 1949.

A fost căsătorit cu:

·         1940 - 1956: Mary Slattery;

·         1956 - 1961: Marilyn Monroe;

·         1962 - 2002: Inge Morath, având ca fiică pe regizoarea și scenaristaRebecca Miller.

Scrieri

·         1945: Focus, roman care denunță intoleranța rasială;

·         1947: All My Sons ("Toți fiii mei"), în care sunt ilustrate drame de conștiință;

·         1949: Death of a Salesman ("Moartea unui comis-voiajor");

·         1953: The Crucible ("Vrăjitoarele din Salem");

·         1955: A View from the Bridge ("Vedere de pe pod");

·         1961: The Misfits ("Inadaptabilii"), care ilustrează căutarea sensului demnității într-o lume ostilă;

·         1964: After the Fall ("După cădere");

·         1968: The Price ("Prețul").

Moartea unui comis voiajor

Moartea unui comis voiajor

Scenografia Liviu Popa

Biografie Liviu Popa

Liviu Popa s-a nascut in anul 1921, pe 17 octombrie, la Oradea. Era absolvent al facultatii de Arhitectura.
A realizat scenografii si a asigurat directia de imagine pentru filme ca "Ciulinii Bărăganului", "D-ale carnavalului", "Setea",, "Dacii", "Tinerețe fără bătrânețe", "Felix și Otilia", "Zestrea Domniței Ralu", ‚’Telegrame’’, ,,Singuratatea florilor’’, dar si pentru spectacole de teatru.
Este corealizator al scenariului de la filmul istoric ,,Dacii’’, aparut in 1967. A realizat decoruri pentru filmul ,,Dacii’’, a reusit sa introduca spectatorii in decorul de la inceputul erei noastre, sub indrumarea regizorului Sergiu Nicolaescu.
A realizat designul pentru costume si decoruri, a creat ambianta plastica în care s-a desfăsurat acțiunea unor filme romanesti ca ,,Ciulinii Baraganului’’ sau ,,Felix si Otilia’’.
In anul 1972 a fost distins cu Premiul Asociatiei Cineastilor din Romania pentru filmul ,,Felix si Otilia’’, ecranizare dupa ,,Enigma Otiliei’’ de George Calinescu.
A fost si actor in cateva filme, in roluri mici, episodice, cum este cel din ,,Parasutistii’’.
In seara zilei de 4 martie 1977 se afla in vizita, impreuna cu sotia sa, la o familie care locuia pe strada Colonadelor. Cutremurul a frant destinul scenografului Liviu Popa si a multor oameni de teatru si film aflati in acel bloc.

Filme cu Liviu Popa

·         Trolls / Trolii (2016) - regele Zgârci (voce limba română) Trailer

·         The Good Dinosaur / Bunul Dinozaur (2015) - Buck (dialog versiune română) Trailer

·         Parașutiștii (1972)

·         Facerea lumii (1971)

Filmografie - decoruri

·         Premiera (1976)

·         Muschetarul roman (1975) - decoruri

·         Porțile albastre ale orașului (1975)

·         Dimitrie Cantemir (1973) - decoruri

·         Felix și Otilia (Serial TV) / Felix și Otilia (1973)

·         Bariera (1972)

·         Felix și Otilia (1972)

·         Zestrea domniței Ralu (1972)

·         Săptămâna nebunilor (1971)

·         Tinerețe fără bătrânețe (1969) - decoruri

·         Columna (1968) Trailer

·         Procesul alb (1965)

·         Ciulinii Bărăganului (1958) - decoruri

·         D'ale Carnavalului / D'ale carnavalului (1958)

Filmografie - design de producţie

·         Felix și Otilia (1972)

·         Săptămâna nebunilor (1971)

·         Doi barbati pentru o moarte (1969)

Filmografie - scenografie

·         Dacii (1967)

D–ale carnavalului

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 17 Octombrie

Salonul caricaturii radiofonice cu Dem Rădulescu, Ș.M.-Brăila

GÂNDURI PESTE TIMP 17 Octombrie

Arthur Miller – Citate:

SFATURI UTILE 17 Octombrie

LEACURI BĂBEŞTI – 4

Stari de lesin

Pentru a preveni starile de lesin e bine sa preparati un ceai din frunze de rozmarin sau lavanda. Ca metoda eterna se recomanda inhalarea de sare de lamiie sau piper.
Temperatura crescuta
Impotriva unei temperaturi crescute a corpului medicina traditionala va recomanda ceaiul de angelica, coada soricelului, flori de liliac, scortisoara, paralute si mitisori. Ceaiul trebuie sa fie indulcit cu miere. Extern aplicati comprese cu otet sau zeama de lamiie. Alte plante eficiente impotriva febrei sint: trifoiul, patrunjelul, musetelul, urzica, rozmarinul, trandafirul, galbenelele, lavanda, paducelul, menta si eucaliptul.

Aerofagie

La baza tratamentului pentru aerofagie stau menta, scortisoara, orzul si ghimbirul. Pentru a contracara efectele negative ale acestei boli e bine sa tineti o data la doua luni o cura de legume si de verdeata. Cele mai eficiente se dovedesc a fi morcovii, ceapa, prazul, hreanul, patrunjelul, urzica si musetelul. Alte remedii constau in utilizarea esentelor de cimbru, lavanda, smirna, eucalipt in combinatie cu uleiul de masline si cu ceaiul de angelica, mitisori, telina, coriandru, marar sau molura.

Intoxicatie alimentara

Ca leac impotriva mincarurilor alterate, consumate de cele mai multe ori in necunostinta de cauza, va recomandam sa consumati cit mai mult usturoi.

Crize de fiere
Problemele de fiere isi gasesc rezolvarea in tratamentul cu galbenele, papadie si seminte de mac. Uleiul de masline si ceaiul de cicoare ajuta la eliminarea fara prea multa durere a pietrelor de la fiere. Printre legumele cu proprietati curative recunoscute si apreciate si in medicina traditionala, si in cea clasica se numara cartoful si mazarea, iar in rindul citricelor - lamiia.

Gingii inflamate

Din frunze de alun salbatic, coada soricelului sau rozmarin preparati un ceai cu care sa faceti in fiecare seara spalaturi ale gingiilor. Puteti de asemenea sa apelati la infuzia din fruze de maslin.

Par degradat

Iata citeva tratamente traditionale care contribuie la recapatarea volumului si a stralucirii parului dumneavoastra:
1. atunci cind va clatiti pe cap spargeti un ou proaspat in apa; oul contine calciu si va hraneste firele de par, dindu-le o stralucire aparte
2. folositi zeama de urzici pentru a va limpezi parul in ultima apa
3. cu sucul de la citeva legaturi de patrunjel proaspat masati-va scalpul; astfel toate impuritatile de pe pielea capului vor fi indepartate cu siguranta si pentru mai mult de cinci zile
4. de doua ori pe saptamina clatiti-va parul cu ceai de musetel
5. mierea este un produs bogat in nutrimente si adesea recomandat in tratamentele de acest gen

Migrene, dureri de cap

Im folclorul englezilor pentru evitarea durerilor de cap batrinii ne sfatuiesc sa recurgem la un remediu mai putin obisnuit. Se spune ca nu e bine sa aruncati la intimplare patul taiat sau cazut, pentru ca pasarile il pot folosi la constructia propriilor cuiburi. Din acesta cauza, ori de cite ori ele isi aranjeaza cuibul, durerea firelor de par se transmite dumneavostra. De aceea e bine ca firele de par care nu va mai sint de folos sa le bagati direct pe foc.
Medicina populara propune ca solutii cu efect imediat infuziile cu ceai de rozmarin uscat, frunze de tei sau de musetel. Grecii si romanii apelau la tratamentul cu scortisoara, mere, miere si balsam din lavanda sau paralute. Alte plante recomandate sint: basilica, angelica, valeriana, trifoiul. Ca aplicatie externa puteti folosi ulei de lavanda sau otet. Ca inhalant apelati la uleiul din frunze de trifoi. Atunci cind va spalati pe cap e bine sa va limpeziti cu o mixtura obtinuta din amestecul unei cantitati egale de otet, apa si coniac in care adaugati un praf de sare.

10 produse anti-îmbatrânire pe care le poți găsi în orice supermarket | Eu stiu TV