MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

MARȚI 22 OCTOMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună dimineața, prieteni și mulțumesc pentru că intrați în casa mea virtuală și citiți articolele prezentate de mine! Nu uitați: vă aștept zilnic cu alte articole!

Să aveți o zi minunată în compania materialelor prezentate de mine!

ISTORIE PE ZILE 22 Octombrie

Evenimente

·         362: Templul lui Apollo din Daphne este distrus de un foc misterios. Apollo sau Apolo este, în mitologia greacă și în mitologia romană, zeul zilei, al luminii și al artelor, protector al poeziei și al muzicii, conducătorul corului muzelor, personificare a Soarelui. Era numit și Phoebus-Apollo.

·         794:  Împăratul japonez Kanmu mută capitala Japoniei de la Heijō-kyō (actualmente, Nara), la Heiankyo (astazi  Kyoto).

·         1575: Este fondat orasul Aguascalientes, actualmente centrul administrativ a statului mexican cu acelasi nume din anii 1850. Este numit și La Ciudad Perforada (orașul perforat), datorită unui labirint subteran de tunele construite de o populație precolumbiană, necunonscută.

·         1707: Dezastrul naval din Sicilia: navele Marinei Regale britanice se deplasau, prin manevre riscante, printre recifele aflate la vest de Insulele Siciliei. Patru nave s-au scufundat și aproximativ 2.000 de oameni și-au pierdut viața.

·         1784: Rusia a fondat o colonie pe Insula Kodiak, în Alaska.

·         1797: Francezul André-Jacques Garnerin a efectuat în premieră mondială o săritură cu parașuta dintr-un balon. André-Jacques Garnerin (n. 31 ianuarie 1769 – d. 18 august 1823, (54 ani)), aeronaut francez și primul parașutist din lume. Este soțul lui Jeanne-Genevieve Lyabross (1775-1847). La 22 octombrie 1797 a efectuat în premieră mondială o săritură cu parașuta dintr-un balon. Ideea confectionarii unei parasute s-a regasit in scrierile lui Leonardo da Vinci, iar Louis-Sybastien Lenormand a confectionat in 1783 un fel de parasuta din doua umbrele si a sarit dintr-un copac, insa primul salt oficial i-a apartinut lui Andre-Jacques Garnerin. Doi ani mai tarziu, sotia francezului, Jeanne Geneviève Garnerin, a devenit prima femeie din lume care a sarit cu parasuta.

·         1836: Sam Houston e ales ca primul președinte a Republicii Texas independente. Samuel Houston, cunoscut sub numele de Sam Houston (n. 2 martie 1793 – d. 26 iulie 1863), a fost un om politic și ofițer american din secolul al XIX-lea. S-a născut la Timber Ridge în valea Shenandoah din Virginia, fiind de origine scoțian-irlandeză. Houston a devenit o personalitate de referință în istoria Texasului, fiind ales de două ori în funcția de președinte al Republicii Texas, fiind senator al SUA din partea Texasului după aderarea sa la Statele Unite, și, în cele din urmă, guvernator al statului Texas. El a refuzat să depună jurământ de loialitate Confederație atunci când Texasul s-a separat de SUA în perioada Războiului Civil, și a demisionat din funcția de guvernator. Pentru a evita vărsarea de sânge, a refuzat oferta de a conduce o armată a Uniunii. El s-a retras la Huntsville, Texas, unde a murit înainte de sfârșitul războiului. În tinerețe, a emigrat în Tennessee din Virginia, a petrecut o perioadă în compania indienilor Cherokee (care l-au adoptat ca cetățean și din rândul căruia și-a găsit soție), a servit în armată în Războiul din 1812, și a participat la viața politică din Tennessee. Houston este singura persoană din istoria SUA care a fost guvernator a două state diferite (deși și alții au servit drept guvernatori ai mai multor teritorii diferite). O ceartă cu un congressman american, urmată de un proces intens mediatizat a dus la emigrarea sa în 1832 în Texasul Mexican. Acolo, a devenit rapid lider al Revoluției Texane. El a susținut unirea Texasului cu Statele Unite. Orașul Houston a fost botezat după el.

·         1844: Milleriţii, adeptii sectei lui William Miller, anticipeaza in aceasta zi sfârşitul lumii, legata de a doua venire a lui Hristos. Ziua următoare, a devenit cunoscuta sub numele de Marea Dezamăgire. William Miller (n. 15 februarie 1782 – d. 20 dexembrie 1849), a fost un predicator un baptist american , care a anunțat cea de-a doua veniri a lui Iisus Christos în 1843-1844, întemeiat pe o serie de studii biblice, în special profetice și apocaliptice. Deoarece în limba engleză venirea lui Christos se numește Advent, adepții lui William Miller (milleriții) au fost numiți adventiști, iar curentul religios și teologic s-a numit adventism. Confesiunile care își au originea în această mișcare sunt clasificabile ca adventiste, indiferent dacă mențin numele de adventist sau caracterul și teologia inițială.

·         1865: A fost fondat primul ziar muncitoresc cubanez La Aurora.

·         1873: La Palatul Schönbrunn, Kaiserul Wilhelm I al Germaniei, împăratul Franz Joseph I al Austro-Ungariei și țarul Alexandru al II-lea al Rusiei semnează acordul celor trei împărați, care vizează izolarea Franței.

·         1883: A fost inaugurată Opera Metropolitan din New York, unul dintre centrele culturii muzicale mondiale. Cu acest prilej s-a interpretat opera Faust, a compozitorului francez Charles Gounod (1818-1893). Metropolitan Opera este un teatru de operă situat în renumitul Lincoln Center for the Performing Arts în New York. „Metropolitan Opera Association” este cea mai mare organizație de muzică clasică din America, prezentând anual aproximativ 240 de spectacole de operă. Sediul companiei este Metropolitan Opera House, una dintre cele mai importante scene de operă din lume. „MET”, cum mai este numită uneori, este doar una din cele 12 organizații rezidente la Lincoln Center.

·         1884: A fost introdus “Timpul Universal” (UTC); s-a stabilit drept meridian “zero” (meridianul de origine), de-a lungul meridianului Greenwich. Timpul Universal Coordonat este măsurat la şase ceasuri atomice standard, la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi (BIPM) în Paris, Franţa. Pus în aplicare în 1964. Ora universală coordonată sau timpul universal coordonat, abreviat internațional ca UTC (compromis între engleză Coordinated Universal Time – CUT și franceză Temps Universel Coordonné – TUC), este un hibrid între timpul civil al meridianului 0 (timpul calculat după mișcarea aparentă a Soarelui, numit timp universal) și timpul fizic determinat cu cea mai mare precizie posibilă (timpul atomic internațional – TAI).

·         1886: S-a adoptat la Berna, in Elvetia, prima Convenţie pentru protecţia operelor literare şi artistice.

·         1895: În Gara Montparnasse din Paris, un tren a deraiat, a depășit capătul liniei, a pătruns 30 m pe peron și a ieșit prin fațada gării.

·         1911: Apărea (cu întreruperi, până în iunie 1923, săptămânal, apoi bilunar), la Bucureşti, revista literară, artistică şi socială „Flacăra”, cu un rol important în mişcarea literară şi artistică din anii premergători Primului Război Mondial, condusă la început de Constantin Banu, apoi de Ion Pillat, Adrian Maniu şi Horia Furtună. Tipărită în atelierele Socec, publicația era saptămânală, având ziua de apariție sâmbăta. Revista avea, încă de la lansare, colaboratori de prestigiu: G. Coşbuc, Şt. O Iosif, M. Sadoveanu, O. Goga, Ion Minulescu, Demostene Botez, G. Bacovia, Al. Macedonski, Ion Pillat, Liviu Rebreanu şi alţii. Criticul de autoritate al revistei era Eugen Lovinescu. „Flacăra” revistă de cultură, gândită de fondatorul său ca o publicaţie de orientare elitistă şi liberală, „furată” ulterior in anii comunismului si  reorientată după Revoluţie, a  supravieţuit  dificultăţilor  până la centenarul  sau, fiind  una dintre cele mai longevive reviste româneşti, trecută prin diverse orientări ideologice, care de multe ori l-au tradat pe ctitorul sau. A ramas   un loc de întâlnire a celor mai importante nume din cultura română.

·         1927: Savantul de origine istro-romana Nikola Tesla a expus 6 noi invenţii, printre care un motor electric monofazat de conceptie proprie. Nikola Tesla (n. 10 iulie 1856, satul Smiljan, în apropiere de Gospić, Croatia, pe atunci în Imperiul Austro-Ungar – d. 7 ianuarie 1943, New York), inventator, fizician, inginer mecanic, inginer electrician și unul dintre promotorii cei mai importanți ai electricității comerciale. Tesla este considerat ca fiind unul dintre cei mai mari oameni de știință ai sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX.[judecată de valoare] Invențiile, precum și munca teoretica ale lui Tesla au pus bazele cunoștințelor moderne despre curentul alternativ, puterea electrică, sistemele de curent alternativ, incluzând sistemele polifazice, sistemele de distribuție a puterii și motorul pe curent alternativ, care au determinat cea de-a doua Revoluție Industrială.

·         1932: Are loc la Bucureşti, in România, a treia Conferinţă Balcanică la care participa Albania, Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia. Conferinţa a durat pînă pe 28 octombrie si a pus bazele unui pact politic balcanic, bazat pe principiul neagresiunii , la aceasta adăugându-se încercarea de a realiza o înţelegere cu Uniunea Sovietică. S-a hotărât crearea a două comisii care aveau să găsească cea mai bună parte a pactului balcanic. Pe ordinea de zi au fost incluse şi cererile Germaniei privitoare la drepturile de înarmare. Spre sfârşitul anului 1932, situaţia internaţională se agravase, mai ales că Franţa a fost presată de englezi să accepte noua situaţie creată în jurul Germaniei, iar Italia ducea o campanie de presă dură la adresa Iugoslaviei. În aceste condiţii, România a început încă din vara anului 1933, să strângă relaţiile cu Turcia.

·         1933: In comuna Chiperceni, jud.Orhei, România, este dezvelit monumentul consacrat ostaşilor căzuţi pe cîmpul de luptă în Primul Război Mondial, băştinaşi din satele Chiperceni, Bieşti, Slobozia-Hodorogea, Cihoreni şi Voroteţ.

·         1938: Americanul Chester F. Carlson, inventeaza aparatul de fotocopiat. El a reusit sa imprime cuvintele “10-22-38 ASTORIA”. Prima masina de fotocopiat a fost comercializata in 1954 sub numele XEROX 914 .

·         1941: Al Doilea Război Mondial. Luptatorul din Rezistenţa franceza Guy Moquet şi alti 29 de ostatici, sunt executati de către germani drept represalii pentru moartea unui ofiţer german.

·         1941: S-a declanşat Masacrul de la Odesa, în urma aruncării în aer a Comandamentul militar român din Odessa de căre partizani sau militari sovietici din armata regulată, explozie în care au fost omorâţi 16 ofiţeri români, inclusiv comandantul militar al oraşului, generalul Ion Glogojanu, 46 soldaţi şi subofiţeri, mai mulţi civili şi 4 ofiţeri germani de marină. Militarii români nu au reuşit să-i prindă pe autorii atentatului şi s-au răzbunat pe populaţia civilă locală. Drept represalii au fost ucişi, la întâmplare, localnici civili, majoritatea evrei, in perioada 22 – 24 octombrie 1941. Alți aproximativ 45 000 de evrei au fost trimiși de la Odesa în lagărul de concentrare Bogdanovca, unde multi dintre ei au murit mai târziu

·         1943: Al Doilea Război Mondial: Un raid de bombardament britanic asupra Germaniei provoaca distrugeri enorme orasului Kassel , omorând 10.000 persoane si lasand alte 150.000 fără adăpost.

·         1949: Atletul ceh Emil Zatopek doboară recordul mondial în proba de 10,000 m; (29:21.2).

·         1953: Laos își câștigă independența față de Franța

·         1962: Criza rachetelor din  Cuba a capatat amploare, presedintele american J.F. Kennedy sustinand un discurs televizat in care a precizat ca avioane de spionaj ale SUA au descoperit ca sovieticii isi instaleaza baze militare in Cuba. Presedintele Statelor Unite a informat populatia ca rusii au amplasat rachete nucleare in zona care ameninta siguranta tarii, astfel incat a luat decizia supravegherii navale a coastelor cubaneze. Începe blocada economică a SUA împotriva Cubei. Kennedy l-a avertizat pe Hrusciov sa ia masuri pentru a impiedica o actiune militara. Criza rachetelor, izbucnita pe 15 octombrie cand americanii au intrat in posesia primelor dovezi care indicau dislocarea de arme sovietice in Cuba, era sa degenereze in razboi nuclear intre cele doua mari puteri ale lumii. A doua zi dupa aparitia televizata, presedintele SUA a ordonat restrangerea ariei de supraveghere a apelor teritoriale ale Cubei pentru a permite navelor rusesti sa se retraga. Petrolierul rus “Bucuresti”, care se presupunea ca transporta arme nucleare, a depasit insa linia de “carantina”, ceea ce a facut ca tensiunea sa creasca si mai mult. SUA au decis sa invadeze Cuba, iar Hrusciov a cedat aratand ca va retrage rachetele. Cand lumea credea ca situatia va reveni la normal, un avion de spionaj american a fost doborat deasupra Cubei, americanii planuind o actiune de razbunare. Tot atunci, secretarul general al ONU a cerut cu insistenta evitarea unui conflict. Sovieticii au cedat, criza ajungand la final pe 28 octombrie, criza inarmarilor continuind insa atat in SUA, cat si in URSS.

·         1964: Jean-Paul Sartre a refuzat Premiul Nobel pentru Literatură, declarând că nu dorește să fie „transformat” de acest premiu. Jean-Paul Sartre, pe numele complet Jean-Paul Charles Aymard Sartre; n. 21 iunie 1905, Paris – d. 15 aprilie 1980, Paris) a fost un filozof francez, reprezentant al existențialismului, scriitor (Premiul Nobel 1964), jurnalist și militant social. A influențat profund generația care i-a urmat, în special tineretul din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia și opera sa literară, ci mai ales ca intelectual angajat. Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de gândirea sa filozofică.

·         1966: Un agent dublu sovietic evadeaza dintr-o inchisoare britanica. Spionul  George Blake, a evadat dintr-o  închisoare  din Londra, unde se afla inchis  in urma sentintei date in procesul său, in care el  a pledat vinovat pentru cinci capete de acuzare privind vanzarea de  secrete  de stat către autorităţile sovietice. A  fost condamnat la un total de 42 de ani inchisoare, cel mai lung termen închisoare  dat  de o  instanţă britanică  până la data aceea. Fusese  noua ani  agent dublu, după ce s-a  convertit la comunism,  în timpul războiului din Coreea. În acest timp,  a trădat  sovieticilor numele a peste 40 de agenţi britanici. Acţiunile sale au distrus  operaţiunile serviciilor secrete britanice în Orientul Mijlociu.

·         1968: Apollo 7 a aterizat conform planului, coborând în Oceanul Atlantic după ce a orbitat de 163 de ori în jurul Terrei.

·         1968:  Trupa rock Led Zeppelin a lansat albumul Led Zeppelin II. Led Zeppelin II este al doilea album de studio al trupei hard rock engleze Led Zeppelin. A fost lansat la 22 octombrie 1969 la casa de discuri Atlantic Records. Înregistrările au avut loc în diferite locații în Marea Britanie și America de Nord din ianuarie până în august 1969. Ca producător Jimmy Page, chitaristul și compozitorul formației, a fost creditat aproape în totalitate. Temele lirice de pe Led Zeppelin I (1969) sunt reluate și pe cel de-al doilea disc devenit mult mai de succes și mai apreciat decât primul conținând de asemenea elemente de blues și muzică folk.

·         1974: A fost inaugurat Centrul Național de Fizică București.

·         1991: Arhiepiscopul Bartolomeu I este ales cel de–al 270–lea patriarh ecumenic al Constantinopolului, liderul spiritual al ortodocșilor din întreaga lume. Bartolomeu I (numele său laic fiind cel de Demetrios Arhontonis) (n. 29 februarie 1940, insula Imbros, Turcia) este, din 2 noiembrie 1991, cel de-al 270-lea patriarh ecumenic al Patriarhiei de Constantinopol. Poartă titlul de „arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă și patriarh ecumenic”, este considerat succesorul Sfântului Apostol Andrei, „primul între egalii săi” (primus inter pares) în raport cu conducătorii Bisericilor Ortodoxe. Cu cetățenie turcă, el aparține minorității grecești din Turcia.

·         1992: S-a inaugurat Centrul Cultural Român de la New York.

·         1997: S-au schimbat instrumentele de ratificare si a intrat în vigoare Tratatul româno-ucrainean.

Nașteri

·         1071: S-a nascut Guillaume al IX – lea de Poitiers (m. 1 februarie 1127) supranumit „Trubadurul”. A fost conte de Poitiers si duce al Aquitaniei si Gasconiei. Este  primul poet care a scris in limba occitana.
* 1591: Alfonso al III-lea d'Este (22 octombrie 1591 – 26 mai 1644) a fost Duce de Modena și Reggio din 1628 până în 1629. El a fost soțul Prințesei Isabela de Savoia, fiica lui Carol Emanuel I de Savoia (1562–1630) și a Infantei Catalina Micaela a Spaniei.

Născut la Ferrara, el a fost fiul Ducelui Cesare d'Este de Modena și a Virginiei de Medici. În 1613 a luat parte la războiul împotriva Lucca și a deținut un rol important în asasinarea contelui Ercole Pepoli, care își disputa ducatul cu Cesare (1617).

În 1608 el s-a căsătorit cu Isabela de Savoia, fiica regelui Carol Emanuel I de Savoia. Profund îndrăgostit de ea, când Isabela a murit în 1626 el s-a apropiat de religie. Când a murit tatăl său, în 1628, Alfonso a devenit Duce de Modena și Reggio. Totuși, în iulie 1629 el și-a anunțat abdicarea. La 8 septembrie în același an a intrat la călugării capucini sub numele de fra' Giambattista da Modena.

S-a distins ca predicator și a ajutat oamenii în timpul ciumei care a lovit ducatul în 1630-1631. În anul următor a revenit la Modena, dar discursurile sale împotriva costumelor curții l-au făcut nebinevenit, așa că s-a retras la o mănăstire din Castelnuovo di Garfagnana, construită de fiul său, Ducele Francesco I, unde a murit în 1644.

Copii:

• Cesare d'Este (1609–1613), a murit în copilărie;
• Francesco d'Este (1610–1658), viitorul Duce de Modena; s-a căsătorit cu Maria Farnese, Vittoria Farnese și Lucrezia Barberini; a avut copii;
• Obizzo d'Este (1611–1644), episcop de Modena;
• Caterina d'Este (1613–1628), călugăriță;
• Cesare d'Este (1614–1677), a murit celibatar;
• Alessandro d'Este (1615), a murit în copilărie;
• Carlo Alessandro d'Este (1616–1679), a murit celibatar;
• Rinaldo d'Este (1618–1672) Cardinal;
• Margherita d'Este (1619–1692), s-a căsătorit cu Ferrante al III-lea Gonzaga, Duce de Guastalla;
• Beatrice d'Este (1620), a murit în copilărie;
• Beatrice d'Este (1622–1623), a murit în copilărie;
• Filiberto d'Este (1623–1645);
• Bonifazio d'Este (1624), a murit în copilărie;
• Anna Beatrice d'Este (1626–1690), s-a căsătorit cu Alessandro al II-lea Pico della Mirandola și a avut copii; mama ei Isabela a murit dându-i ei naștere.

Alfonso al III-lea

Părinți Cesare d'Este, Duce de Modena Virginia de' Medici  Frați și surori Laura d'Este[*] Borso d'Este[*] Luigi II d'Este, marchese di Scandiano e Montecchio[*]  Căsătorit cu Isabela de Savoia Copii Margherita, Ducesă de Guastalla Anna Beatrice, Ducesă de Mirandola Francesco, Duce de Modena Obizzo, Cardinal d'Este Rinaldo, Cardinal d'Este

·         1631:  S-a născut poetul  si traducatorul francez Gilles Boileau. A fost fratele mai mare al mult mai celebrul Nicolas Boileau – Despreaux, traducător  și membru al  Academiei Franceze. Boileau a fost privit ca un clasicist de contemporanii săi și a publicat o traducere din cartea a patra a Eneidei,  precum si  a scrierilor lui  Diogene Laertius si Epictet, despre  a cărui viață a scris. El a primit o sinecură regala, functia de contrôleur de l’argenterie du Roi  și a fost ales  printre “nemuritorii” Academiei Franceze, în ianuarie 1659. A decedat  la 18 martie 1669.

·         1659: Georg Ernst Stahl, chimist german
* 1687: Anton Ulrich, Duce de Saxa-Meiningen (22 octombrie 1687 – 27 ianuarie 1763), a fost Duce de Saxa-Meiningen.

A fost al doilea fiu însă primul fiu care a supraviețuit (în ordinea nașterii a fost al optulea) al lui Bernhard I, Duce de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții, Elisabeta Eleonore de Brünswick-Wolfenbüttel. Când tatăl său a murit în 1706, potrivit dorinței lui, Anton Ulrich a moștenit ducatul de Saxa-Meiningen împreună cu doi frați mai mari vitregi, Ernst Ludwig I și Friedrich Wilhelm.

Dar, la scurt timp, Ernst Ludwig a semnat un contract între el și frații lui, și aceștia au fost obligați să lase tot controlul ducatului în mâinile sale. Fără nici o putere în ducatul său, Anton Ulrich a decis să călătorească în Țările de Jos.

Când Ernst Ludwig a murit (în 1724), Anton Ulrich și Frederic Wilhelm au preluat din nou guvernarea ducatului ca regenți ai nepoților lor până în 1733. În acest timp, Anton Ulrich a fost doar regent nominal, pentru că el a decis să trăiască împreună cu familia sa morganatică.

Decesul fratelui său vitreg și a nepoților (1724-1743) a făcut din el următorul în linie la succesiunea ducatului de Saxa-Meiningen. Soția lui, Filipine, a murit în 1744, cu doar câteva săptămâni înainte de a se face publică o declarație care elimina copiii ei din succesiunea ducatului de Saxa-Meiningen. La 10 martie 1746, Anton Ulrich a preluat controlul deplin al ducatului după moartea fratelui vitreg, Frederic Wilhelm.

Imediat după ce a devenit Duce de Saxa-Meiningen, Anton Ulrich a părăsit Meiningen și și-a stabilit reședința oficială la Frankfurt, unde a trăit până la moartea sa.

În Olanda, în ianuarie 1711, Anton Ulrich s-a căsătorit în secret cu Philippine Elisabeth Caesar, doamna de onoare a surorii sale favorite, Elisabeth Ernestine. Philippine a fost numită Prințesă (germană Fürstin) în 1727. Cuplul a avut 10 copii, toți numiți Prinț/Prințesă de Saxa-Meiningen (Fürst/Fürstin):

• Prințesa Philippine Antoinette de Saxa-Meiningen (1 august 1712 – 21 ianuarie 1785).
• Prințesa Philippine Elisabeth de Saxa-Meiningen (10 septembrie 1713 – 18 martie 1781).
• Prințesa Philippine Louise de Saxa-Meiningen (10 octombrie 1714 – 25 octombrie 1771).
• Prințesa Philippine Wilhelmine de Saxa-Meiningen (11 octombrie 1715 – 1718).
• Prințul Bernhard Ernst de Saxa-Meiningen (14 decembrie 1716 – 14 iunie 1778).
• Prințesa Antonie Augusta de Saxa-Meiningen (29 decembrie 1717 – 19 septembrie 1768).
• Prințesa Sophie Wilhelmine de Saxa-Meiningen (23 februarie 1719 – 24 noiembrie 1723).
• Prințul Karl Louis de Saxa-Meiningen (30 octombrie 1721 – mai 1727).
• Prințesa Christine Fredericka de Saxa-Meiningen (13 decembrie 1723 – d. tânăr).
• Prințul Frederick Ferdinand de Saxa-Meiningen (12 martie 1725 – 17 iunie 1725).

La Homburg vor der Höhe, la 26 septembrie 1750, Anton Ulrich s-a căsătorit cu Charlotte Amalie de Hesse-Philippsthal, care era cu 43 de ani mai mică decât el. Cuplul a avut opt copii:

• Prințesa Marie Charlotte Amalie Ernestine Wilhelmine Philippine de Saxa-Meiningen (n. Frankfurt, 11 septembrie 1751 – d. Genoa, 25 aprilie 1827); căsătorită la 21 martie 1769 cu Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg.
• Prințesa Wilhelmine Louise Christiane de Saxa-Meiningen (n. Frankfurt, 6 august 1752 – d. Kassel, 3 iunie 1805), căsătorită la 18 octombrie 1781 cu Adolph, Landgraf de Hesse-Philippsthal-Barchfeld.
• Prințesa Elisabeta Sofia Wilhelmine Frederica de Saxa-Meiningen (n. Frankfurt, 11 septembrie 1753 – d. Frankfurt, 3 februarie 1754).
• August Frederick Karl Wilhelm, Duce de Saxa-Meiningen (n. Frankfurt, 19 noiembrie 1754 – d. Sonneberg, 21 iulie 1782).
• Prințul Frederick Franz Ernst Ludwig de Saxa-Meiningen (n. Frankfurt, 16 martie 1756 – d. Frankfurt, 25 martie 1761).
• Prințul Frederick Wilhelm de Saxa-Meiningen (n. Frankfurt, 18 mai 1757 – d. Frankfurt, 13 aprilie 1758).
• Georg I Frederick Karl, Duce de Saxa-Meiningen (n. Frankfurt, 4 februarie 1761 – d. Meiningen, 24 decembrie 1803).
• Prințesa Amalie Auguste Caroline Luise de Saxa-Meiningen (n. Frankfurt, 4 martie 1762 – d. Carolath, 28 mai 1798); căsătorită la 10 februarie 1783 cu Heinrich Karl Erdmann de Carolath-Beuthen.

Anton Ulrich

Duce de Saxa-Meiningen

Părinți Bernhard I Elisabeta Eleonore de Brünswick-Wolfenbüttel  Frați și surori Elisabeth von Sachsen-Meiningen[*] Friedrich Wilhelm Ernst Ludwig I  Căsătorit cu Charlotte Amalie de Hesse-Philippsthal Philippine Elisabeth Caesar Copii Charlotte, Ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg Louise de Hesse-Philippsthal-Barchfeld Prințesa Elisabeta Karl Wilhelm Prințul Frederic Franz Prințul Frederic Wilhelm George I Prințesa Amalie

·         1689: Ioan al V-lea al Portugaliei (d. 1750)

·         1701: Maria Amalie Josefa Anna de Austria (n. 22 octombrie 1701 – 11 decembrie 1756) a fost cea mai mică fiică a împăratului Iosif I și a împărătesei Wilhelmine Amalia de Brunswick-Lüneburg. S-a căsătorit cu Carol Albert de Bavaria, prinț-elector și duce de Bavaria (în perioada 1726-1745), rege al Boemiei (în perioada 1741-1743) și împărat al Sfântului Imperiu Roman (în perioada 1742-1745).

Fiul ei a devenit Maximilian al III-lea, Elector de Bavaria. Fiica ei Maria Josepha s-a căsătorit cu fiul cel mare și moștenitorul Mariei Tereza, împăratul Iosif al II-lea, dar a murit de variolă după doi ani, fără moștenitori. O altă fiică, Maria Antonia, s-a căsătorit cu vărul ei primar, Frederic Christian, care a fost prinț-elector de Saxonia pentru mai puțin de trei luni în 1763. Fiica ei Maria Anna Josepha Augusta a fost ultima prințesă de Baden-Baden.

Maria Amalia

Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman

Părinți Iosif I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Prințesa Wilhelmina Amalia de Brunswick-Lüneburg  Frați și surori Maria Josepha de Austria Archduke Leopold Joseph of Austria[*]  Căsătorită cu Carol al VII-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Copii Maria Antonia, Electoare de Saxonia Maximilian al III-lea, Elector de Bavaria Maria Anna Josepha de Bavaria Maria Josepha, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman

* 1708: Louis Günther II de Schwarzburg-Rudolstadt (22 octombrie 1708, Rudolstadt – 29 august 1790, Rudolstadt) a fost prinț suveran de Schwarzburg-Rudolstadt din 1767 până la moartea sa.

Louis Günther II de Schwarzburg-Rudolstadt a fost fiul cel mic al Prințului Ludwig Friedrich de Schwarzburg-Rudolstadt și a soției acestuia, Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg. Prințul Louis Günther a crescut alături de șapte surori și trei frați (două surori muriseră înainte să se nască el).

În tinerețe, Louis Günther a călătorit în Italia. În acest fel, prințul a putut admira patrimoniul artistic al Italiei. Între 1722 și 1731, el a vizitat Rudolstadt doar de două ori. Cariera sa militară a fost încheiat din cauza problemelor pe care le avea la o ureche.

În 1767, Louis Günther a moștenit principatul Schwaryburg-Rudolstadt, la vârsta de 59 de ani. Cele mai multe afaceri de guvern au fost tranzacționate de cancelarul său, Christian Ulrich von Ketelholdt, cu care a avut o bună relație de lucru. S-ar putea spune că regentul de facto era cancelarul. Prințul a avut diverse ocupații; printre altele, el era foarte entuziasmat de cai.

În momentul nașterii sale, Louis Günther II era al patrulea în linia de succesiune. Până în 1726, doi dintre frații săi mai mari au murit iar el a devenit al doilea în linie. Între 1734 și 1741, un castel baroc numit Castelul Ludwigsburg a fost construit pentru el, mai jos de Castelul Heidecksburg.

După ce nepotul său Prințul Johann Frederic a murit în 1767, el s-a mutat de la Castelul Ludwigsburg la Castelul Heidecksburg. După plecarea lui, Ludwigburg a servit ca școală de artă domnească și a adăpostit colecția de istorie naturală deținută de Prințul Frederic Karl și colecția de monede ale lui Louis Günther. Mama sa, care deținea ea însăși o colecție de raritati i-a stârnit pasiunea pentru colecții. Colecția a fost extinsă în 1712 prin prin achiziționarea colecției Printului Anton Günther al II-lea, devenind una dintre cele mai importante colecții de monede din secolul al XVIII-lea și a inclus o colecție separată de peste 600 de bracteate medievale. Louis Günther a continuat să-și extindă colecția prin achiziții. Succesorii săi însă n-au fost interesați de colecție și chiar au vândut o parte din ea. Până în 1919 numai 1710 pise mai rămăseseră; acum ele fac parte dintr-o colecție de 5000 de monede încă adăpostite în castelul Heidecksburg.^[1][2]

În 1778, Louis Günther II a înființat o bibliotecă în aripa de vest a Castelului Heidecksburg, punând astfel bazele Bibliotecii Palatului, care astăzi conține aproximativ 7000 de volume.^[3] În plus, Louis Günther II a cumpărat din Italia lucrări ale unor artiști renumiți.

A murit la 29 august 1790 și a fost succedat de fiul său Friedrich Karl.

Louis Günther II s-a căsătorit la 22 octombrie 1733 la Greiz cu contesa Sophie Henrietta de Reuss-Untergreiz (1711-1771). Ei au avut patru copii:

• Friederike Sophie (1734-1734)
• Christiane Friederike (1735-1738)
• Friedrich Karl (1736-1793), succesorul său
• Christian Ernst (1739-1739)

Louis Günther II, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt

Căsătorit(ă) Sophie Henrietta Reuss-Untergreiz Familie nobilă Casa de Schwarzburg Tată Ludwig Friedrich I, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt Mamă Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg

·         1811: S-a nascut pianistul si compozitorul ungur de factura romantica, Franz Liszt. A studiat la Viena si Paris, fiind elevul lui Czerny si Salieri. Naționalitatea lui a fost o temă controversată. Unii susțineau ca ar fi de etnie germana, alții  de etnie maghiara, dar au fost și unii care susțineau originea lui slovaca. Inainte de caderea  Imperiului Austro – Ungar, când aceasta nu era o temă controversată, era acceptată naționalitatea sa în concordanță cu biografia de 3 volume scrisă de Lina Ramann, conform careia „tatăl lui era maghiar, mama austriacă”.  A sustinut concerte in intreaga Europasi a compus 12 poeme simfonice, doua simfonii si un numar mare de piese pentru pian, totalizind peste 1.000 de compozitii. Prin lucrarile sale, Liszt a contribuit enorm la dezvoltarea pianisticii si a tehnicii de interpretare, el fiind unul dintre cei mai insemnati inovatori in domeniul armoniei. A avut trei copii cu contesa d’Agoult, cu care a stat impreuna in perioada 1835-1839. In 1847 a cunoscut-o pe printesa Caroline de Sayn-Wittgenstein, langa care a ramas pana la sfirsitul vietii sale; (m. 31 iulie 1886). A  întreprins mai multe turnee în Muntenia, Moldova si Transilvania unde a fost primit cu mare căldură, înregistrând succese notabile. În urma contactului cu  muzica populara românească, a compus o Rapsodie română.  Franz Liszt a fost socrul compozitorului Richard Wagner; el și-a petrecut ultima parte a vieții sale la Bayreuth. A murit la 31 iulie 1886, la patru ani după decesul ginerelui său, Richard Wagner, la Bayreuth, unde a fost înmormântat.Casa în care a murit (Bayreuth, Wahnfriedstr. 9) a devenit „Muzeul Franz Liszt”.

Franz Liszt

Părinți Adam Liszt[*] Anna Liszt[*]  Copii Cosima Wagner[*] Daniel Liszt[*] Blandine Liszt[*]

·         1818:  S-a născut poetul Charles Leconte de Lisle, principalul reprezentant al şcolii parnasiene (“Poeme tragice”); (m. 18 iulie 1894). A fost un teoretician al  „artei pentru artă“ și al interdependenței dintre poezie si stiinta. Charles Marie René Leconte de Lisle (n. 22 octombrie 1818 – d. 18 iulie 1894) a fost un poet francez, reprezentant recunoscut al curentului parnasianist, teoretician al „artei pentru artă“ și al interdependenței dintre poezie și știință. Leconte de Lisle (pseudonimul lui Charles-René-Marie Leconte) s-a născut într-o îndepărtată colonie franceză, a cunoscut îndeaproape cultura Indiei și peisajul exotic, ceea ce se va reflecta în poezia sa. A fost adept al fourierismului și a participat la Revoluția de la 1848. Creația sa poetică se caracterizează prin evocarea nostalgică a marilor mituri și civilizații străvechi orientale și occidentale, cu elemente meditative asupra condiției umane, propunându-și să ofere un ideal etic superior contemporaneității. Susține impersonalitatea în artă, descrierea exactă, reprezentările precise, expresia a unei erudiții riguroase, cultul frumosului și perfecțiunea formală. Scrie ciclurile de versuri Poeme antice, Poeme și poezii, Poeme barbare, considerate opera sa cea mai valoroasă. Poemele inspirate din peisajul tropical și descrierea animalelor exotice îl singularizează în contextul liricii franceze.

·         1844: S-a nascut actrita franceza Sarah Bernhardt; (d. 216 martie 1923). Sarah Bernhardt (n. 22/23 octombrie 1844, Paris, Franţa – d. 26 martie 1923, Paris) a fost o renumită actriţă franceză, pe numele său real Henriette-Rosine Bernard. Fiica nelegitimă a unei curtezane, a fost încurajată să urmeze o carieră artistică de către unul dintre amanţii mamei sale, ducele de Morny. După o scurtă apariţie la Comedia Franceză (1862-1863), a intrat în trupa teatrului Odeon (1866-1872) unde a jucat în Kean, de Alexandre Dumas (tatăl), şi în Ruy Blas, de Victor Hugo, fermecînd publicul cu „vocea ei de aur”. Revenind la Comedia Franceză (1872-1880), Sarah Bernhardt a jucat în Fedra (Phedre) de Jean Racine, obţinînd un mare succes la Paris şi Londra. În 1880 şi-a înfiinţat propria companie de teatru şi a făcut un turneu în jurul lumii cu Dama cu camelii (La Dame aux camélias) de Alexandre Dumas fiul, Adrienne Lecouvreur de Eugene Scribe, patru piese scrise special pentru ea de Victorien Sardou şi „Puiul de vultur” (L’Aiglon) de Edmond Rostand. În 1879 Sarah Bernard a invitatat pe marii nostri actori Aristizza Romanescu si Grigore Manolescu la Paris, ca bursieri ai Comedie Franceze. După un accident suferit la un picior, care a dus la amputarea acestuia (în 1915), a purtat o proteză de lemn şi a jucat roluri în care putea să stea aşezată cît mai mult. A fost una dintre cele mai cunoscute figuri din istoria scenei franceze, fapt pentru care a primit Legiunea de Onoare în 1914.

·         1846: Dimitrie Brândză, medic, naturalist și botanist român, membru al Academiei Române și fondator al Grădinii Botanice din București (d. 1895). Dimitrie (Demetrius) Brândză (10/22 octombrie 1846, Bivolu, azi Viișoara, Botoșani – 3 august 1895, Slănic Moldova) medic, naturalist și botanist român.

·         1852: Adam Müller-Guttenbrunn, scriitor austriac

·         1858: Prințesa Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein (22 octombrie 1858 - 11 aprilie 1921), a fost ultima împărăteasă a Germaniei și regină a Prusiei.

A fost fiica cea mare a lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și a Prințesei Adelheid de Hohenlohe-Langenburg. Bunicii materni au fost Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și Prințesa Feodora de Leiningen, sora vitregă a reginei Victoria.

Cuplul imperial în 1898.

La 27 februarie 1881, Augusta s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm al Prusiei într-o ceremonie care a durat opt ore și care a cerut tuturor celor prezenți să stea în picioare. Cancelarul Otto von Bismarck a fost un puternic susținător al acestei căsătorii crezând că aceasta ar pune capăt disputei dintre guvernul prusian și tatăl Augustei. ^[1]. După Primul Război Mondial, ea și-a însoțit soțul în Olanda, unde a murit câțiva ani mai târziu.

Inițial, Wilhelm a vrut să se căsătorească cu verișoara sa primară, Prințesa Elisabeta de Hesse și de Rin (cunoscută în familie ca "Ella,"), dar ea a refuzat. Wilhelm nu a primit bine refuzul - și a refuzat să se căsătorească curând cu o altă prințesă.

Familia lui Wilhelm a fost inițial împotriva căsătoriei cu Auguste Victoria, al cărei tată nu a fost suveran. Dar în cele din urmă, intransigența lui Wilhelm, sprijinit de Bismarck, a determinat familia să-și dea acordul oficial.

Familia îi spunea Augustei "Dona". S-a bucurat de o relație oarecum bună cu soacra ei, Victoria, care a sperat ca Dona va vindeca ruptura dintre ea și fiul ei, Wilhelm; din păcate acest lucru nu s-a întâmplat. Împărăteasa a fost de asemenea supărată că titlul de Șef al Crucii Roșii i-a fost acordat Donei, care nu avea experiență în munca de caritate sau înclinație (deși în memoriile ei, Prințesa Victoria Luise a pictat diferite imagini care să ateste că mama ei iubea munca de caritate).

Se spune, că atunci când împărăteasa Victoria s-a plâns de Augusta Victoria, mama ei, regina Victoria, a declarat că Augusta Victoria a fost un nimeni care nu ar fi devenit ceva fără căsătoria cu Wilhelm.

Împărăteasa Augusta Victoria

Augusta și soacra ei au devenit mai apropiate când Wilhelm a devenit împărat iar Dona rămânea adesea singură în timp ce el pleca cu exerciții militare. Dona a apelat la Vicky pentru o companie de rang deși niciodată ea nu și-a lăsat copiii singuri cu Vicky de teama ca binecunoscutul liberalism al soacrei sale să nu-i influențeze pe copii. Cu toate acestea, erau văzute adesea împreună în aceeași trăsură. Dona a fost la capătul patului ei când Vicky a murit de cancer în 1901.

De asemenea, Dona avea relații bune cu unele surori ale socrului ei Wilhelm, în special cu Sofia a Prusiei. În 1890, atunci când Sofia a anunțat intenția sa de a părăsi credința evanghelică pentru ortodoxia greacă, Dona a chemat-o și i-a spus că, dacă ea ar face acest lucru, nu numai că Wilhelm ar găsi că este inacceptabil, fiind șeful Bisericii de stat Evanghelice din provinciile mai mari ale Prusiei ar ea ar fi exclusă din Germania și sufletul ei ar ajunge în Iad.

În 1920, șocul abdicării și al exilului combinat cu eșecul căsniciei fiului ei Joachim și cu sinuciderea acestuia, a fost mare pentru Dona. A murit în 1921 la Doorn în Olanda la vârsta de 62 de ani. Republica de la Weimar a permis ca rămășițele ei să fie transportate înapoi în Germania unde se odihnesc la Templul Antichității, nu departe de Palatul Nou din Potsdam.

Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein

Împărăteasă a Germaniei; Regină a Prusiei

Părinți Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg  Frați și surori Ernst Gunther, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Princess Feodora Adelheid of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg[*]  Căsătorită cu Wilhelm al II-lea al Germaniei Copii Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei Prințul Eitel Friedrich Prințul Adalbert Prințul August Wilhelm Prințul Oskar Prințul Joachim Prințesa Viktoria Luise, Ducesă de Braunschweig

* 1859: Prințul Ludwig Ferdinand al Bavariei (germană Prinz Ludwig Ferdinand Maria Karl Heinrich Adalbert Franz Philipp Andreas Konstantin von Bayern) (n. 22 octombrie 1859 – d. 23 noiembrie 1949), a fost membru al Casei regale bavareze de Wittelsbach și general de cavalerie. După căsătoria cu Infanta María de la Paz a Spaniei a devenit infante al Spaniei.

A fost fiul cel mare al Prințului Adalbert al Bavariei (1828–75) și al Infantei Amelia Filipina a Spaniei (1834–1905). Pe linie paternă a fost nepotul regelui Ludwig I al Bavariei și al primei soții a acestuia, Prințesa Therese de Saxa-Altenburg. Bunicii materni au fost Infantele Francisco de Paula al Spaniei și soția acestuia, Prințesa Luisa Carlotta de Bourbon-Două Sicilii.

Unchii paterni ai lui Ludwig Ferdinand au fost: regele Maximilian al II-lea al Bavariei, regele Otto I al Greciei și Prințul Regent Luitpold de Bavaria. Unchiul matern a fost regele consort Francis al Spaniei (1822–1902) iar verișor primar i-a fost regele Alfonso al XII-lea al Spaniei (1857–85). Ludwig Ferdinand s-a născut la Madrid însă frații lui mai mici în Bavaria unde s-au întors.

Verișori primari pe linie paternă erau: Ludwig II, Otto I și Ludwig III, regi ai Bavariei.

Prințul Ludwig Ferdinand al Bavariei s-a căsătorit în 1883 cu verișoara sa primară, Infanta Maria da Paz a Spaniei (1862–1946), a doua fiică a unchiului său regele Francis și a reginei Isabela a II-a a Spaniei. Nunta a avut loc la Madrid, în timpul domniei fratelui ei, regele Alfonso al XII-lea. În 1885 tânărul cuplu s-a întors în Bavaria unde au locuit la palatul Nymphenburg.

Ei au fondat așa numita ramură spaniolă a familiei regale bavareze, care a început cu căsătoria părinților lui Ludwig Ferdinand, dar a fost consolidată de căsătorii succesive spaniole.

Căsătoria prințului Ludwig Ferdinand cu infanta Paz a fost lungă și fericită. Împreună au avut trei copii. Cel mai mare, prințul Ferdinand, a urmat tradiția căsătoriilor spaniolo-bavareze și a trăit pentru restul vieții în Spania. Copiii cei mici ai lui Paz au moștenit pasiunile ei artistice și literare. Prințul Adalbert a fost scriitor și istoric; prințesa Pilar a fost pictor și a scris o carte despre domnia vărului ei Alphonso al XIII-lea. După ce fiul ei cel mare s-a stabilit în Spania, Paz a făcut călătorii frecvente în țara natală pentru a-și vizita nepoții spanioli.
Copiii prințului Ludwig Ferdinand și ai infantei Paz au fost:

• Infantele Ferdinand al Spaniei, Prinț de Bavaria (1884–1958); născut la Madrid s-a stabilit permanent în Spania în 1905. S-a căsătorit cu verișoara sa, infanta Maria Teresa, fiica lui Alfonso al XII-lea.
• Prințul Adalbert de Bavaria (1886–1970). A fost istoric și diplomat. S-a căsătorit cu contesa Augusta de Seefried și a avut doi fii; a trăit în Germania.
• Prințesa Pilar de Bavaria (1891–1987), necăsătorită; a fost pictoriță.

Prințul Ludwig Ferdinand

Prinț al Bavariei

Ludwig Ferdinand și soția sa Părinți Prințul Adalbert al Bavariei Infanta Amelia Filipina a Spaniei  Frați și surori Prințul Alfons al Bavariei Prințesa Isabela a Bavariei Princess Elvira of Bavaria[*] Princess Clara of Bavaria[*]  Căsătorit cu Infanta María de la Paz a Spaniei Copii Prințul Ferdinand de Bavaria Prințul Adalbert de Bavaria Prințesa Pilar de Bavaria

·         1866: Aglae Pruteanu, actriță română (d. 1941)

·         1870: S-a nascut scriitorul rus Ivan Alexeevici Bunin, laureat al Premiului Nobel; (d. 1953). Ivan Alekseievici Bunin (n. 22 octombrie (stil vechi 10 octombrie), 1870 – d. 8 noiembrie, 1953) a fost primul scriitor rus laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1933. Motivația Juriului Nobel
„pentru artisticitatea viguroasă, prin care a dezvoltat tradițiile prozei ruse clasice”

·         1873 - S-a născut Dimitrie D. Pompeiu, unul dintre creatorii şcolii matematice româneşti, membru al Academiei Române (22.09/4.10) (m.07.10.1954).

·         1881: Clinton Davisson, fizician american, laureat al premiului Nobel

·         1882: Jean Giraudoux, prozator și dramaturg francez (d. 1944)
* 1884: Valeriu Alaci (n. 22 octombrie 1884 la Cacica, Suceava - d. 1955) a fost un matematician român.

A fost profesor la Catedra de analiză matematică, prodecan al Facultății de Electrotehnică din cadrul Universității Politehnice din Timișoara. ^[1] La Timișoara există o stradă denumită Profesor Doctor Alaci (Somnului)

S-a născut la Cacica, Suceava într-o familie modestă de origine armeană.^[3] După studiile primare și gimnaziale de la Vaslui, urmează, între anii 1905 - 1909, Facultatea de Științe din cadrul Universității din București. După absolvirea acesteia, este profesor de matematică la diferite licee din București și Iași și apoi la Școala Politehnică din Timișoara.

Alături de Traian Lalescu, Vasile Cristescu, Gheorghe Buicliu, este ales printre membrii Comitetului Gazetei Matematice.

A publicat peste 110 memorii din domeniul matematicii. Cea mai importantă scriere a sa este Trigonometria pătratică.

De asemenea, a scris o serie de articole referitoare la activitatea unor matematicieni ca: N. Botea (1938), Gh. Bratu (1941), Ion Ionescu (1947), N. Abramescu (1947).

·         1888 - S-a născut Lucia Mantu (pseudonim pentru Camelia Nădejde), prozatoare şi traducătoare din literatura rusă (m.nov. 1971).

·         1900: John Sherman, om politic american, senator

·         1900: Paul Wittmann, cantor, organist și compozitor român de etnie germană

·         1903: George Wells Beadle, cineast nord-amercan (m. 1989)

·         1907: S-a nascut  Cella Serghi, scriitoare româncă, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice; (d. 19.09.1992). Cella Serghi (n. 4 noiembrie S.V. 22 octombrie 1907, Constanța, d. 19 septembrie 1992, București), scriitoare, publicistă și traducătoare română, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice. A debutat cu romanul Pânza de păianjen, fiind susținută de scriitori faimoși ai epocii, ca Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian, si camil Petrescu. În anul 1977 a publicat la editura cartea Romaneasca un volum autobiografic intitulat Pe firul de păianjen al memoriei. Cella Serghi sau o viaţă ca un roman - Daniela Titire – jurnalul.ro – 13 aprilie 2009; Post-scriptum la romanul unei vieţi - Carmen Dragomir – jurnalul.ro – 15 aprilie 2009

·         1913: Robert Capa, fotograf american/ungur

·         1913: Bao Dai, ultimul împărat al Vietnamului (m. 1997)

·         1915: Yitzhak Shamir, om politic israelit (m. 2012)

·         1917: Joan Fontaine, actriță americană

·         1919: Doris Lessing, scriitoare engleză, laureată a premiului Nobel (d. 2013). Doris Lessing născută Doris May Tayler (22 octombrie 1919 – 17 noiembrie 2013), a fost o romancieră, poetă, dramaturgă din Marea Britanie, laureată a Premiului Nobel pentru literatură în anul 2007.

·         1920: Timothy Leary, psiholog american

·         1921: Georges Brassens (n. 22 octombrie 1921 la Sète - 29 octombrie 1981 la Saint-Gély-du-Fesc) a fost un poet, cântăreț-compozitor francez.

Se axează pe muzică și interpretare, acompanindu-se singur la chitară, pentru multe dintre poeziile sale. În plus față de propriile sale texte, aranjează pe muzică versuri scrise de Francois Villon, Victor Hugo, Paul Verlaine, Paul Fort sau Louis Aragon. În 1967 el a primit Grand prix de poésie al Academiei franceze.

A înregistrat paisprezece albume între 1952 și 1976. Autor de melodii populare franceze, inclusiv: Le Gorille, Les Copains d'abord, Chanson pour l'Auvergnat, Les Amoureux des bancs publics, La Mauvaise Réputation, Je me suis fait tout petit, Les Trompettes de la renommée, Supplique pour être enterré à la plage de Sète…

Georges Brassens s-a născut într-un cartier sărac al portului Cette (numele orașului nu se scrie Sète până în 1928, o schimbare a ortografiei a fost menționată el în cântarea Jeanne Martin). În casa familiei locuiește cu mama sa - Elvira († 1962), tatăl lui - Jean-Louis († 1965), sora lui vitregă - Simone Comte (1912-1994), născută din prima căsătorie a mamei sale, și bunicii din partea tatălui - Jules și Marguerite.

Mama sa, a cărei părinți sunt de origine din Marsico Nuovo în regiunea Basilicata a Italiei de Sud, este o catolică foarte evlavioasă. Văduvă de război a contelui Alphonse (27.08.1881-28.10.1914), care avea o fiică, Simone, dintr-o altă căsătorie. În 1919 Elvira s-a măritat cu Jean-Louis Brassens, un antreprenor în zidărie. Tatăl lui George a fost un om liniștit, generos, liber-cugetător, anticleriac și cu mare independență de spirit. Două caractere foarte diferite, cu un lucru comun: gustul muzicii. În plus, toată lumea cântă acasă. Pe fonograf: discurile lui Jean Nohain, Mireille, Tino Rossi sau Ray Ventura et ses Collégiens.

Georges Brassens

Georges Brassens la un concert la TNP, Paris, 1966, photo : Roger Pic.

* 1922: Alexi Ivanov (n. 22 octombrie 1922, Lăstuni, Tulcea – d. 9 iunie 1997, Sofia, Bulgaria) a fost un politician bulgar de origine română, activ în perioada 1945 - 1989,

Numele la naștere a lui Alexei Ivanov fusese Alexe Bădărău, partea sa paternă fiind românească, respectiv partea sa maternă fiind de origine greacă și bulgară.

·         1925: Robert Milton Ernest Rauschenberg (n. 22 octombrie 1925 în Port Arthur, statul Texas - d. 12 mai 2008) a fost un artist american, important lider al artei americane contemporane.

A studiat la Kansas City Art Institute, la Academia Juliană din Paris și în Carolina de Nord la Colegiul Black Mountain.

Faima lui de artist pop a crescut după ce a inventat "combinațiile" (“combines”), fuziuni între bidimensionalitatea unei picturi și tridimensionalitatea unei sculpturi sau lucrări care includ pe pânză atât uleiuri sau acuarelă, cât și diverse obiecte.

În privința înțelesului artei sale, Rauschenberg sugerează că e ca o “invitație la a găsi propriile diferențe” și de a privi lumea deschis, pentru că ea “e cu mult mai bogată decât înțelegem și mult mai variată și surprinzătoare decât am putea crede.”

Robert Rauschenberg

·         1927: S-a născut Constantin Olariu, poet şi traducător; a tradus peste 40 de volume (proză, poezie, teatru) aparţinând unor scriitori maghiari, clasici şi contemporani, din România sau Ungaria; (m. 1997).

·         1929: S-a nascut celebrul jucator de fotbal rus, Lev Iasin. Lev Ivanovici Iașin a fost un jucător de fotbal rus, considerat drept unul dintre cei mai buni din istoria acestui sport. A fost votat de IFFHS ca fiind cel mai bun portar al secolului XX. A decedat la 20 martie 1990.

·         1936: S-a născut soprana Cleopatra Melidoneanu.

* 1938: Gorun Manolescu (n. 22 octombrie 1938, București) este un inginer, literat și eseist român, redactor șef al revistei NOEMA^[1] editată de Comitetul Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii al Academiei Române. Este licențiat în Exploatarea Zăcămintelor de Petrol și Gaze la Institutul de Petrol, Gaze și Geologie din București (1960), doctor inginer și cercetător științific în tehnologia informației. Din anul 2002 este membru titular al Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST)^{[necesită citare]} al Academiei Române iar din anul 2015 este afiliat la Institutul de Inteligență Artificială „Mihai Drăgănescu”^[2] al Academiei Române.

A absolvit Liceul „Matei Basarab” din București în anul 1955.

În anul 1960 a absolvit, cu licență, Facultatea de Exploatare a Zăcămintelor de Petrol și Gaze din cadrul Institutului de Petrol, Gaze și Geologie din București.

Între anii 1966-1969 a efectuat un stadiu de pregătire doctorală, astfel că, în anul 1970, obține titlul de doctor inginer cu o teză din domeniul mecanicii rocilor, Contribuții la problema stabilității găurilor de sondă,^[3] sub îndrumarea prof. dr. ing. Grigore Ioachim, membru corespondent al Academiei Române, personalitate care a lăsat lucrări fundamentale în domeniul extracției de țiței și gaze.

Tot atunci a frecventat, timp de doi ani, cursurile Facultății de matematică ale Universității din București și a început să dezvolte programe cu algoritmi necesari elaborării tezei de doctorat și să le ruleze pe primul calculator IBM 360 din țară, existent la universitatea respectivă

Din 1960 până în 1966 a lucrat ca inginer pe șantiere petrolifere din Moldova și pe șantiere de explorări miniere din Maramureș, lângă Baia Mare. În această perioadă a început să publice articole de specialitate în revista Petrol și Gaze.

Din 1969 până în 1973 ocupă postul de cercetător științific la Institutul de Proiectări și Cercetări de Utilaj Petrolifer (IPCUP) - București. În 1973, după alte articole de specialitate publicate în decursul anilor, îi apare cartea Motoare hidraulice de foraj cu turație lentă,^[5] un volum de referință în domeniu^[6], ce trata pentru prima dată în România acest subiect. Tot în această perioadă a înregistrat la OSIM, împreună cu inginerul Vasile Anastasiu, invenția „Dispozitiv de foraj cu circulație locală la talpă”.^[7]

Între anii 1973 și 1976 lucrează ca analist la Centrul de Calcul al Ministerului Petrolului și la Centrul de calcul al Ministerul Industriei Construcțiilor de Mașini. La Centrul de Calcul al Ministerului Petrolului a realizat produsul-program „Optimizare a regimului hidraulic al sondelor în foraj”, produs-program preluat de Institutul de Cercetări și Proiectări de la Câmpina (filiala Ploiești) al Ministerului Petrolului și care a fost utilizat ani de zile pentru proiectarea sondelor de foraj din România.^[8][9]

Din 1976 până în 1992 a lucrat la Institutul Central pentru Conducere și Informatică (ICI) din București ca analist (1976-1979), cercetător științific (1979-1992) și șef de atelier (1985-1992),^[10][11][12] dezvoltând aplicații pe calculatoare de tip FELIX, pe minicalculatoare, microcalculatoare și în rețele de calculatoare. În această perioadă (1982) a publicat cartea Abordarea ierarhic structurată și informatica, în Editura Academiei Române, carte prefațată de acad. Mihai Drăgănescu, în cadrul căreia propune metoda TDS (Top Down Structurată) atât pentru proiectarea produselor informatice cât și a celor tehnice în general.^[10]

Între anii 1996 și 2000 este director de program la Direcția de Informatică a firmei PETROM S.A. iar între anii 2000 și 2005 lucrează ca Senior Consultant la firma „Computer Sharing București” (CSB) în domeniul „Business Continuity and Disaster Recovery Services and Solutions”

Între anii 1966 și 1969 a fost angajat prin concurs pe post de asistent universitar la Institutul de Petrol, Gaze și Geologie din București.

În perioadele 1977–1980 și 1999–2002 a fost profesor universitar asociat la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, titular al primului curs de „Sisteme Informatice” din această universitate.

Începând cu anul 1969 a început să publice poezii și eseuri în revista Luceafărul, seria Bănulescu, fiind promovat de poetul Cezar Baltag. Activitatea publicistică literară, care a cuprins și două eseuri, s-a încheiat în 1974 deoarece apăruseră în mod evident restricțiile inacceptabile după vizita lui Ceaușescu în Coreea de Nord și după „Tezele” de la Mangalia. În 1968, înainte de Evenimentele din Cehoslovacia, i se aprobă și intră în repetiție la Teatrul Nottara-Atelier piesa într-un act „Evadarea nereușită” cu Ștefan Iordache în rolul principal. Piesa a fost anunțată în Săptămâna culturală a capitalei^[15] dar nu a mai fost jucată. Pur și simplu piesa a fost scoasă de pe afiș, fără ca autorul să fie anunțat. Motivul principal ține de cenzura acelor vremuri, după cum declară autorul într-un interviu recent.^[16] Textul tipărit al piesei apare abia în 2017.^[17]

Din 1989, în paralel cu publicarea unor texte literare noi în diverse reviste, precum: Dilema Veche, EgoPhobia, Almanah Rădăcini 2008, Tabor, etc. și online pe site-uri culturale interactive, îi apare, într-un tiraj redus, un grupaj de poezii scrise în perioada când publica în revista Luceafărul.^[18][19][20] O parte dintre textele noi publicate după 1989, până în 2017, au intrat în cuprinsul unei cărți: Fragmentarium: ficționale

A publicat:

• Fragmentarium: ficționale, ISBN 9786069428580, București, Fractalia, 2017
• Dincolo de ironie și ironism – plecând de la discuții virtuale cu unii clasici de marcă ai PoMo, ISBN 9735966034, București, Paideia, 2010 (pdf).
• Carte cu poezii, București, Eurocivica2000, 2000.
• Abordarea ierarhic structurată și informatica, Editura Academiei, 192 p. (cu o prefață de Acad. Mihai Drăgănescu), 1982
• Stabilitatea formațiunilor traversate de sonde, Oficiul de Documentare și Publicații Tehnice (O.D.P.T.), Ministerul Minelor, Petrolului și Geologiei, București, 1974.
• Motoare hidraulice de foraj cu turație lentă, Oficiul de Documentare și Publicații Tehnice (O.D.P.T.), Ministerul Minelor, Petrolului și Geologiei, București, 1973.

Are și un brevet de invenție:

Dispozitiv de foraj cu circulație locală la talpă - Gorun Manolescu, Vasile Anastasiu, Certificat de Inventator Nr. 59537, 9 noiembrie 1974.

Inginerul Gorun Manolescu

Căsătorit cu	Stela
Copii	Roxana

* 1938: Christopher Allen Lloyd (n. 22 octombrie 1938)^[1] este un actor american. Printre cele mai cunoscute roluri ale sale sunt Emmett "Doc" Brown în trilogia Înapoi în viitor, Unchiul Fester în Familia Addams.

Christopher Lloyd

Christopher Lloyd în 2012 Căsătorit cu Catherine Boyd (1959–1971) Kay Tornborg (1974–1987) Carol Ann Vanek (1987/88–1991) Jane Walker Wood (1992–2005)

* 1942: Ion Coja (n. 22 octombrie 1942, Constanța) este un lingvist român, publicist și scriitor, militant politic naționalist.

A fost secretar PCR al Universității București.^[1] A fost ales senator în legislatura 1992-1996, pe listele partidului PDAR în județul Constanța. În cadrul activității sale parlamentare, Ion Coja a inițiat o singură propunere legislativă. Este conferențiar la Facultatea de Litere de la Universitatea din București^[2] unde ține un curs de lingvisticǎ generală.

De asemenea, Ion Coja a fost, împreună cu Radu Ceontea, membru marcant al Uniunii Vatra Românească, organizație nonguvernamentală de extremă dreapta,^[3][4] și unul dintre președinții filialei de la București

Ion Coja s-a născut la Constanța, 22 octombrie 1942, într-o familie de mocani ardeleni, veniți cu oile în Dobrogea la începutul secolului XX. Bunicii săi sunt originari din Bran, Rășinari și Săcele. În 1960 absolvă „Liceul Mircea cel Bătrân”. Mai târziu, termină la București Facultatea de Litere, în 1965, și este numit asistent la Catedra de lingvistică generală, la recomandarea și insistențele lui Alexandru Graur. Devine apoi lector și, după 1990, conferențiar. Afirmă că doi oameni i-au orientat viața spirituală: Alexandru Graur și Petre Țuțea.

Ion Coja a publicat o serie de romane și piese de teatru. În 1979 primește premiul Academiei Române pentru piesa de teatru Credința. Opera face o apologie a rolului jucat de Brătieni și Carol I în istoria românilor.

* 1942: Alin Savu (n. 22 octombrie 1942, Galați) este un fost jucător român de baschet.

A absolvit Facultatea de Biologie a Universității din București și Institutul de Educație Fizică și Sport București (actuala Universitate Națională de Educație Fizică și Sport).

Alin Savu a fost unul dintre cei mai renumiți baschetbaliști ai generației sale, cariera sa sportivă întinzându-se între 1959 și 1978.

·         1942 - S-a născut Annette Funicello, cântăreaţă şi actriţă americană.

·         1943: Catherine Deneuve (născută Catherine Fabienne Dorléac la 22 octombrie 1943) este o actriță franceză de film.

Una dintre cele mai respectate actrițe din industria filmului francez, Catherine Deneuve și-a câștigat reputația jucând într-o serie de filme ale renumiților regizori Luis Buñuel și Roman Polanski. Fiică actorului de teatru și film Maurice Dorleac, Deneuve s-a născut la Paris pe 22 octombrie 1943.

A debutat în film la vârsta de 13 ani, cu un rol în filmul din 1956 Les Collegiennes și merge mai departe pentru a juca în filmele unor regizori precum Roger Vadim (cu care are un copil) inainte de marele succes cu musical-ul lui Jaques Demy, Les Parapluies de Cherbourg (The Umbrellas of Cherbourg) (1964). Are o izbucnire cu două roluri in filmul lui Roman Polanski, Repulsion in 1965 și în filmul lui Bunuel din 1967 Belle de Jour. Mai târziu, în același an, dă dovada de talent în filmul lui Demy, Umbrellas, urmat de Les Demoiselles de Rochefort, în care joacă alături de sora ei Françoise Dorleac.

Catherine Deneuve a fost premiată de Academia Fanceză de Cinema pentru cea mai buna actriță în 1980 cu The Last Metro (1980) și în 1982 la același festival și aceeasi categorie a câștigat cu Place Vendome (1998). La Festivalul de Film de la Veneția în 1988 a câștigat premiul pentru cea mai buna actriță cu Place Vendome (1998) și în 1992 a fost nominalizată la Oscar pentru cea mai bună actriță cu filmul Indochine (1992).

În anul 2000, Deneuve a primit mai multa atenție din partea criticilor când a fost distribuită alături de islandeza Björk in filmul lui Lars von Trier, musical-ul Dancer in the Dark. Polarizand criticii și audiența deopotrivă, Dancer in the Dark a câștigat premiul Palme d'Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes; continuând tradiția lui von Trier de a crea filme dificile și provocatoare, și acesta pare a nu fi cu nimic mai prejos.

În 2013 a jucat în pelicula Elle s'en va/On My Way, regizată de Emmanuelle Bercot, care, la rândul ei a fost nominalizată la Ursul de Aur la Festivalul Inrenațional de Film de la Berlin.

Filmografie

• 1963 Viciul și virtutea - (Le vice et la vertu), r.: Roger Vadim
• 1963 Umbrelele din Cherbourg - (Les parapluies de Cherbourg) r.: Jacques Demy
• 1965 Repulsia - (The Repulsion, r.: Roman Polanski
• 1966 Creaturile - Les Créatures, Agnès Varda
• 1966 Viața la castel - (La Vie de château), regia: Jean-Paul Rappeneau
• 1964 Statornicia rațiunii - (La costanza della ragione), r.: Pasquale Festa Campanile
• 1967 Domnișoarele din Rochefort - (Les demoiselles de Rochefort)
• 1967 Frumoasa zilei^[1] - (Belle de jour), regia: Luis Buñuel
• 1968 Mayerling, regia: Terence Young
• 1970 Tristana de Luis Buñuel
• 1970 Piele de măgar - (Peau d'âne), de Jacques Demy
• 1972 Polițistul - (Un flic), de Jean-Pierre Melville
• 1975 Sălbaticul - (Le sauvage), regia: Jean-Paul Rappeneau
• 1977 Mergi sau mori
• 1980 Ultimul metrou - (Le Dernier Métro) de François Truffaut
• 1988 Place Vendome
• 1992 Indochina
• 2002 8 Femei
• 2005 Palatul regal
• 2008 O poveste de Crăciun
• 2013 Elle s'en va/On My Way

Catherine Deneuve

Părinți Maurice Dorléac[*] Renée Simonot[*]  Frați și surori Françoise Dorléac[*] Sylvie Dorléac[*]  Căsătorită cu David Bailey (1965–1972) Copii Christian Vadim[*] Chiara Mastroianni[*]

* 1943: Urszula Dudziak (n. 22 octombrie 1943, Straconka) este o vocalistă poloneză de jazz, compozitoare. A colaborat cu artiști precum: Krzysztof Komeda, L.U.C, Michał Urbaniak (fostul ei soț), Walk Away, Gil Evans, Archie Shepp, Dj Vadim, Lester Bowie, Bobby McFerrin, Maria Sadowska, Matthew Krautwurst și Grażyna Auguścik.

Filmografie

• 1980 - Papaya, czyli Skąd się biorą dziewczynki - eroina filmului, muzică
• 1982 - Percussion Summit
• 1983 - Vocal Summit
• 1995 - Malowany chłopiec - eroina filmului
• 1985 - Urszula Dudziak - waga - eroina filmului
• 2000 - Ponad tęczą - muzică
• 2001 - Eden - muzică
• 2002 - Zielona karta - muzică, melodii
• 2005 - Panna młoda - muzică
• 2007 - Wiersz na Manhattanie - eroina filmului
• 2007 - Niania
• 2008 - Urszula Dudziak: Życie jest piękne - film documentar despre ea
• 2011 - Bitwa na głosy

Urszula Dudziak

Urszula Dudziak

·         1945 - S-a născut Leslie West (Weinstein), chitarist, vocalist şi compozitor american (Mountain, West, Bruce & Laing).

·         1946 - S-a născut Eric Brigati, vocalis şi compozitor american (Young Rascals, Rascals).

·         1948 - S-a născut Chira Iorgoveanu, poetă şi traducătoare, autoarea unei valoroase antologii de lirică populară aromână.

·         1949: Corneliu Stroe, percuționist român

·         1949: Arsène Wenger, OIB (Pronunție în franceză: /aʁsɛn vɛŋ(ɡ)ɛʁ/; n. 22 octombrie 1949, Strasbourg) este un antrenor de fotbal francez și fost fotbalist. A antrenat Arsenal F.C. din 1996 până în mai 2018. Este cel mai de succes antrenor din istoria clubului, din punct de vedere al trofeelor câștigate, și cel mai longeviv antrenor din punct de vedere al meciurilor disputate pe banca echipei - peste 600 din martie 2007^[3]. Wenger este singurul antrenor non-britanic care a câștigat o „dublă” în Anglia, performanță atinsă în 1998 și 2002. În 2004, a devenit primul antrenor din istoria Premier League neînfrânt în niciun meci de campionat. Wenger are diplomă de inginer și un master în economie^[4], obținute la Universitatea din Strasbourg. Pe lângă franceză, este fluent în alsaciană, germană și engleză; se descurcă într-o oarecare măsură în italiană, spaniolă și japoneză

·         1952: Jeff Goldblum, actor american

·         1952: Mircea Sandu (n. 22 octombrie 1952) este un fost fotbalist român, actualmente membru cu drepturi depline în Comitetul Executiv al UEFA din anul 2007. S-a remarcat ca fotbalist la Sportul Studențesc, unde a jucat între 1971 și 1986. A câștigat o Cupă Balcanică. A condus Federația Română de Fotbal din august 1990 până in martie 2014.

În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a, pentru rezultatele obținute în preliminariile Campionatului European și pentru calificarea la turneul final.^[3][4]

Mircea Sandu a fost căsătorit cu fosta mare handbalistă Simona Arghir, fiind totodată tatăl fostei jucătoare de tenis Raluca Sandu.

Direcția Națională Anticorupție, la data de 17 iunie 2013, a trimis în judecată pe președintele FRF Mircea Sandu, sub acuzația de abuz în serviciu, sustragere de sub sechestru și folosirea influenței sau autorității pentru obținerea de foloase necuvenite.^[5]

Tribunalul București, în iunie 2016, l-a condamnat pe inculpatul Mircea Sandu la 3 ani de închisoare cu suspendare, decizia nefiind definitivă

·         1954: Ionel Tudor, compozitor și dirijor român

·         1958: Dan Creimerman, compozitor român

* 1959: Todd Graff (n. 22 octombrie 1959) este un actor, scenarist și regizor american, cel mai bine cunoscut pentru filmul independent din 2003 Camp și filmul științifico-fantastic din 1989 The Abyss. A debutat cu laude în direcția de Camp, care a intrat în competiție dramatică a ediție a Festivalului de Film Sundance 2003. După trecerea cu succes prin circuitul de festival, printre care se numără Festivalul de filme noi / noii directori de Lincoln Center, Festivalul de Film (unde a câștigat premiul întâi) Sydney, Festivalul de Film (Provincetown Cel mai bun film) si multe altele, Camp încheiat premiera în cinematografe mână Films IFC.

Dupa o carieră de actorie plin de succese, în filme, cum ar fi Abyss, și pe Broadway în "Baby", care a fost nominalizat pentru un premiu Tony și Theatre World Award, Graff a fost capabil de a construi o reputație ca un scriitor.

Graff a cântat pe albumele originale, turnate din Sesame Street (1970) și urmărirea Sesame Street 2 (1971), dar a crescut la faima în 1975, când sa alăturat exprimate de Copii din seria de televiziune de Electric Company PBS . Jucat rolul de Jesse, un membru al Circului Scurta, el a rămas cu spectacolul până la sfârșitul anului de producție în 1977 (care a înlocuit Ștefan Gustafson, care a bătut serie după patru anotimpuri).

El a fost nominalizat pentru un premiu Tony pentru rolul lui Danny în Pat Broadway în 1984. El a jucat în 1987 off-Broadway Păsări muzicale ale Paradisului, ca Homer.

În 2006, el a regizat scena muzicala de Jason Robert Brown si Graff Elish Dan, la Mark Taper Forum. În 2009 el a co-scris si regizat filmul Bandslam. În 2012 el a scris si regizat filmul Joyful Noise.

Todd Graff

* 1960: Dafydd ab Hugh (n. David Friedman, 22 octombrie 1960) este un autor american de literatură științifico-fantastică.

Ab Hugh este cel mai renumit pentru scrierea mai multe romane din franciza Star Trek. Împreună cu Brad Linaweaver a mai scris patru romane asociate cu jocul-video Doom. Noveleta sa "The Coon Rolled Down and Ruptured His Larinks, A Squeezed Novel by Mr. Skunk" a fost nominalizată pentru Premiul Hugo și Premiul Nebula.

* 1960: Oleg Lipskii (n. 22 octombrie 1960, Bălți) este un om politic din Republica Moldova, care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a (2014-2018), în cadrul fracțiunii Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM).

La alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 din Republica Moldova a candidat la funcția de deputat de pe poziția a 11-a în lista candidaților PSRM.^[1]

Înainte de a deveni deputat a activat în calitate de director la câteva companii din sfera transporturilor auto.^[2]

Căsătorit. Conform CV-ului său, cunoaște limbile moldovenească, rusă, poloneză, plus engleza și franceză „cu dicționarul”

* 1962: Dumitru Niculescu (n. 22 octombrie 1962) este un deputat român, ales în 2012 din partea grupului parlamentar Democrat și Popular.

Pe 9 decembrie 2014 a trecut în deputați neafiliați, apoi s-a mutat în grupul parlamentar al Partidului Social Democrat (pe data de 25 mai 2015).

* 1964: Toby McKeehan (n. Kevin Michael McKeehan; 22 octombrie 1964), mai bine cunoscut după numele său de scenă TobyMac, este un producător, textier și cântăreț de muzică creștină contemporană, câștigător al Premiului Grammy cu albumul live Alive and Transported.

tobyMac

·         1967: Ana Beatriz Nogueira, actriță braziliană

·         1968: Orville Richard Burrell (n. 22 octombrie 1968) în Kingstone, Jamaica, cunoscut sub numele scenic Shaggy, este cântăreț jamaicano-american de reggae cu nominalizări la Grammy care preia numele companionului său din Scooby Doo, Norville „Shaggy” Rogers. Porecla i-a fost pusă de către prieteni în timpul adoleșcenței pentru că numele acestuia este similar cu cel al caracterului din Scooby Doo. Este în special notabil mulțumită vocii sub-bariton. Vorbind la „This morning” pe 27 august, 2008, Orville spunse că porecla „Shaggy” se referă la forma părului său de atunci.
Familia sa se mută în Statele Unite din Jamaica și se stabilesc în cartierul din Flatbush, Brooklyn din New York. Shaggy se mută în Valley Stream, New York unde își face propriul studio de înregistrări din oraș. Se înrolează în 1988 la polițistii marini ai Statelor Unite, iar în timpul înrolării în Marină „servește” ca ajutor în timpul operațiunii „Furtuna Deșertică” pe timpul Războiului din Golf. A trebuit să treacă ceva timp pentru ca Shaggy să-și perfecționeze vocea.

După întoarcerea din Golf, decide să-și dezvolte cariera muzicală cu primul său hit din 1993, „Oh Carolina” ce aparținea genului Dancehall fiind un re-make al hitului de Folkes Brothers. În același an apare pe albumul hip-hop a lui Kenny Dope. Acesta are în față un viitor mare, cu hit-uri mari, precum „Boombastic” în 1995. Are o revenire majoră în 2001 cu piesele globale number one „It Wasn't Me” și „Angel”. Albumul Hot Shot va prinde locul întâi în Billboard 200 și în topurile albumelor in Marea Britanie. Oricum, în 2002 lansează Lucky Day, și în 2005 albumul Clothes Drop ce nu a reușit să obțină succesul albumului Hot Shot. Shaggy reface tema melodiei Scooby Doo pe un soundtrack intitulat „Shaggy, Where Are You?”. Shaggy a mai înregistrat tema filmului Showtime din 2002. Pe 11martie, 2007 acesta cântă melodia oficială a Cupeo Mondiale De Cricket 2007, intitulată „The Game of Love and Unity” la ceremonia de deschidere din Stadionul Greenfield, Trelawny, Jamaica. Pe august 2007 o însoțește pe Cyndi Lauper în Singapore pentru Festivalul de Muzică Sonnet, unde au interpretat împreună melodia „Girls Just Want To Have Fun”.

Pe octombrie, 2007 a fost premiat în Jamaica cu premiul „Order of Distinction”. În ianuarie 2008, interpretează în concert cu Natalia și En Vogue în Antwerp. În 2008, UEFA îl aleg pe Shaggy să înregistreze imnul oficial pentru mascote pentru turneul de fotbal Euro 2008 ținut în Austria și Elveția. În vara lui 2008 apare pe Vh1 în serialul „I Love The New Millenium”. Pe 4 decembrie, Intoxication a fost nominalizat la categoria „Best Reggae Album” la a 51 ediție a premiilor Grammy. Pe 31 Martie 2014 el lansează alaturi de muzicianul român DJ Hidrro piesa "Remain In Our Hearts" care este extrasă de pe compilatia SMIX - Mr. Lover Collection.

Shaggy

Shaggy performing in June 2006

·         1969: Spike Jonze (pronunțat „Jones” /dʒoʊnz/ ; născut Adam Spiegel; n. 22 octombrie 1969) este un regizor, producător, scenarist și actor american, care a regizat mai multe videoclipuri, reclame, dar și filme de lung metraj. A debutat ca regizor de film cu În mintea lui John Malkovich (1999), urmat de Hoțul de orhidee (2002), ambele având scenariul scris de Charlie Kaufman, urmând să regizeze, să scrie scenariul și să joace în filmele Tărâmul monștrilor (2009) și Ea (2013), pentru care a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original și Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu.

A fost regizorul videoclipurilor lui Fatboy Slim, Weezer, Beastie Boys, Björk și Kanye West. Pentru videoclipul piesei „Weapon of Choice”, Jonze a câștigat Premiul Grammy pentru cel mai bun videoclip în 2001.^[1] A fost co-creator și producător executiv al serialului de televiziune Jackass, difuzat de MTV

Spike Jonze

Jonze la Festivalul de Film de la New York din 2013 Frați și surori Sam Spiegel[*]  Căsătorit cu Sofia Coppola (c. 1999–2003)

·         1973: Andrés Palop Cervera (n. 22 octombrie 1973) este un fotbalist spaniol, retras din activitate, care ultima dată a jucat pe postul de portar la echipa germană Bayer Leverkusen.

·         1974: Claudiu Adrian Pop, politician român

·         1975: Míguel Ángel Salgado Fernández (n. 22 octombrie 1975 în As Neves, Galicia), cunoscut ca Míchel Salgado este un fotbalist spaniol restras si care juca pe postul de fundaș dreapta. El este cunoscut despre deposedările luptătoare și jocul ofensiv pe care-l practică.
* 1977: Marius Humelnicu (n.22 octombrie 1977, Galați) este un politician, membru PSD. Este fost jucător român de fotbal, activând atât la cluburi din țară, cât și din străinătate. O accidentare gravă la piciorul drept a determinat întreruperea carierei sportive. Intra în politică, înscriindu-se în organizația PSD Galați, unde a ocupat funcțiile: Consilier - Șef cabinet deputat "Camera Deputaților", Vicepreședintele Organizației Municipale a PSD Galați, Consilier local în cadrul Primăriei Galați, Vicepreședintele Organizației Județene a PSD Galați. În anul 2009 este numit Director Coordonator în cadrul Direcției pentru sport a Județului Galați. Din anul 2013 ocupă funcția de Șef Serviciu A.R.R.– Autoritatea Rutieră Română Galați.

Marius Humelnicu

·         1977: Grit Jurack (n. 22 octombrie 1977, în Leipzig, RDG) este o fostă handbalistă germană care a jucat pentru echipa națională a Germaniei, acumulând cele mai multe selecții până în prezent, 306.
* 1979: Doniéber Alexander Marangon (n. 22 octombrie 1979), cunoscut ca Doni, este un fotbalist internațional brazilian care evoluează pe post de portar.
* 1982: Rio Matsumoto (în japoneză 松本莉緒; n. 22 octombrie 1982) este un fotomodel și actriță japoneză. Ea a avut o cariera în mai multe seriale japoneze încă din anii 1990 și a jucat în mai multe filme.^[1] Ea a fost cunoscut anterior sub numele de Megumi Matsumoto (松本恵).
* 1984: Anca Pop (n. 22 octombrie 1984, Moldova Nouă – d. 16 decembrie 2018, Svinița) a fost o cântăreață română-canadiană.^[1] Aceasta a lansat albumul său de debut omonim la data de 12 iulie 2017 în Japonia, care include discurile single: „Free Love”, „Super Cool”, „Ring Around”, „Loco Poco” și „Ederlezi”.^[2][3][4]

În 2008, a făcut cunoștință cu muzicianul iugoslav Goran Bregović, compunând două dintre piesele celui de-al treisprezecelea său album de studio, Champagne for Gypsies.^[5] La data de 27 iulie 2015, a lansat o altă versiune pentru videoclipul piesei „Free Love”, exclusiv pentru revista Playboy. De asemenea, a apărut pe coperta revistei respective în numărul lunilor iulie-august

Anca Pop s-a născut la data de 22 octombrie 1984. La vârsta de doar trei ani, părintii săi au decis să fugă din România, trecând Dunărea, în Serbia. Acolo au stat într-o tabără de refugiați politic timp de 7 luni, înainte de a emigra în Canada. Odată cu ajungerea sa în Ontario, Canada, a început să fie atrasă de muzică, iar la vârsta de 7 ani a început să ia lecții de mandolină și canto. În paralel a făcut și sport, a luat lecții de desen și literatură. Mai târziu, ea și părinții săi au revenit în România pe la sfârșitul comunismului.

A locuit într-un apartament din București. A fost pasionată de spiritualitate și a căutat inspirație în Peru, India și Thailanda.^[25] A avut o relație cu Fraga dar, într-un episod din Totul pentru dragoste, și-a declarat intenția de a nu se căsători.^[26] La începutul anului 2019, sora ei a explicat că relația dintre Anca și Fraga era mai mult o prietenie, spunândː „Dacă se asculta atent, ele nu spun că sunt împreună ca și cuplu. Vorbesc despre o energie între ele [...] Anca nu s-ar fi justificat niciodată. Anca arunca «pastila», apoi lăsa lumea să interpreteze ce vrea. Eu nu sunt Anca. Eu mă justific și simt nevoia să o justific.

Artista a decedat la data de 16 decembrie 2018 după ce a pierdut controlul volanului din motive necunoscute, iar mașina a plonjat în Dunăre, lângă comuna Svinița, în timp ce artista se îndreptase spre casă pentru a petrece sărbătorile care se apropriau împreună cu familia.^[28] Poliția Județeană Mehedinți a confirmat decesul ei în următoarea zi.^[29] Deși strada nu dispunea de parapeți, nu a fost considerată una cu punct de risc de accidente.^[30] Trei scafandri, ajutați de către militari de la inspectoratul pentru situații de urgență au fost implicați pentru recuperarea cadavrului.^[31] La scurt timp după deces, au apărut speculații în legătură cu faptul că ar fi vorba despre o sinucidere, lucru care a fost exclus de către sora ei, Tina Pop, care a declarat că: „nu s-a sinucis, dacă voia să se sinucidă, o făcea altfel.”^[32] Înmormântarea a avut loc la data de 20 decembrie 2018, pe malul Dunării, în comuna Svinița, fiind dorința artistei de a fi îngropată cât mai aproape de locul decesului

Anca Pop

Anca Pop în timpul unui serviciu fotografic pentru albumul său de debut.

* 1985: Deontay Leshun Wilder (n. 22 octombrie 1985, Tuscaloosa[*], SUA) este un boxer profesionist american. Deține titlul WBC din 2015, devenind astfel primul campion american la categoria grea la nivel mondial în nouă ani, care a reprezentat cea mai lungă perioadă de timp în istoria boxului fără un campion american la categoria grea. 

·         1986: Ștefan Radu, fotbalist român

* 1986: Alin Lițu (n. 22 octombrie 1986, Craiova, România) este un fotbalist român retras din activiate. A evoluat ca atacant pentru formația Gaz Metan Mediaș cu care a semnat în ianuarie 2010 un contract pentru două sezoane și jumătate.

·         1987: Mikkel Hansen, jucător de handbal danez
* 1987: Bojan Šaranov (n. 22 septembrie 1987) este un fotbalist sârb, care joacă pentru Partizan în Superliga Serbiei. În 2011, a jucat pentru Echipa națională de fotbal a Serbiei.
* 1990: Dan Constantin Gogoșoiu (n. 22 octombrie 1990, Craiova, județul Dolj, România) este un fotbalist român, liber de contract.

·         1992 Sofia Vladimirovna Vassilieva (rusă: София Владимировна Васильева) (n. 22 octombrie 1992, Minneapolis, Minnesota) este o actriță americană.

Jump to navigationJump to search

Sofia Vassilieva

Cu Cameron Diaz și Abigail Breslin la premiile MTV din 2009

Jump to navigationJump to search

* 2003: Momona Kasahara (笠原桃奈; n. 22 octombrie 2003, Prefectura Kanagawa, Japonia) este o cântăreață japoneză, singura membră a celei de-a cincea generație a trupei de fete Angerme, începând din 2016.

La 1 aprilie 2015, Kasahara s-a alăturat trupei Hello! Pro Kenshuusei. A debutat oficial la Hello! Pro Kenshuusei Happyoukai 2015 ~Haru no Koukai Jitsuryoku Shindan Test~ la 4 mai 2015 alături de Mizuho Ono, Rion Nakano, Nanami Yanagawa ,Kokoro Maeda, Mao Akiyama, Mizuki Kanatsu și Honoka Okamoto. La 16 iulie 2016, în timpul deschiderii concertului de vară din Hello! Project, a fost anunțat că Kasahara s-a alăturat formatiei ANGERME în cea de-a 5-a generație a formației

Decese

·         741: Charles Martel (n. 23 august 686 - d. 22 octombrie 741) a fost majordom și duce al francilor (dux francorum), având atribuțiile unui rege. Și-a extins stăpânirea peste toate teritoriile france: Austrasia, Neustria și Burgundia. S-a născut la Herstal, în Belgia de astăzi, fiul nelegitim al lui Pepin cel Mijlociu și a concubinei sale Alpaida (sau Chalpaida).

Este cunoscut mai ales pentru victoria sa de la Tours din 732 asupra unei armate invadatoare musulmane. Această victorie este considerată ca fiind salvarea restului Europei de expansionismul islamic care cucerise deja Iberia. În afară de victoria de la Tours, Charles Martel a fost și un mare general, care a pus bazele cavaleriei grele medievale, a cavalerismului, a Imperiului Carolingian, și un catalizator al sistemului feudal care a existat în Europa din Evul Mediu.

Martel nu și-a asumat titlul de rege, dar a împărțit Francia, precum un rege, între fii săi, Carloman și Pepin. Nepotul lui Martel, Carol cel Mare, a extins teritoriile francilor, incluzând cea mai mare parte a vestului Europei, devenind primul împărat de la căderea Romei.

Martel s-a născut ca fiul nelegitim al lui Pepin de Herstal și a concubinei Alpaida. A avut un frate pe nume Childebrand, care mai târziu a devenit duce franc de Burgundia. Frații fiind nelegitimi, nu au fost considerați a fi parte din familia tatălui lor, Pippinizii, care de la începutul secolului al șaptelea, a dominat politica Franciei. După domnia lui Dagobert I (629-639), merovingieni au cedat în mod eficient puterea Pippinizilor. Au controlat trezoreria regală și împroprietăriți cu pământ și privilegii în numele regelui. Tatăl lui Martel, Pepin, a fost al doilea membru al familiei care îi conducea pe franci. Pepin a fost capabil de a uni toate tărâmurile francilor prin cucerirea Neustriei și Burgundiei.

Pepin a murit de bătrânețe în 714. Nepoții săi legitimi s-au declarat a fi adevărații urmași ai săi, au încercat să-și asume puterea în domeniul. Pepin a fost de acord să-l numească pe unul dintre ei, Theudoald, moștenitor al Franciei. Plectrude l-a închis ulterior pe Charles, dar a reușit să scape. Charles a fost capabil de a aduna o armata, după ce a câștigat favoarea printre franci, în primul rând pentru priceperea sa militară. Într-adevăr, el a fost poreclit Martel, care înseamnă "ciocan", mai târziu, în cronicile din secolul al IX-lea. Deși, a fost complet neglijat în voia tatălui său, fiind un fiu bastard, Martel a devenit acum conducătorul întregii Francii.

În decembrie 714, Pepin de Herstal a murit. Înainte de moartea sa, l-a desemnat pe Theudoald, nepotul său, fiul lui Grimoald, moștenitorul întrgului domeniul. Acest lucru a fost imediat contestat de nobili, deoarece Theudoald era un copil de numai opt ani. Pentru a preveni utilizarea neliniștii în beneficiul lui Carol, Plectrude l-a închis în Köln, oraș care a fost desemnat capitala ei. Aceasta a împiedicat o revoltă în Austrasia, dar nu și în Neustria.

În 715, nobilii neustrieni l-au proclamat pe Ragenfrid, cu sprijinul lui Dagobert al III-lea, care în teorie avea autoritatea legală de a selecta un primar, deși de data aceasta dinastia merovingiană a pierdut cele mai multe puteri. Austrasienii nu ar fi sprijinit o femeie și pe fiul acesteia. Înainte de sfârșitul anului, Carol Martel a evadat din închisoare și a fost aclamat de către nobilii din regat. Neustrienii au atacat Austrasia, iar nobilii au așteptat un om puternic să-i conducă împotriva compatrioților lor invadatori. În acel an, Dagobert a murit și neustrienii l-au proclamat rege pe Chilperic al II-lea fără sprijinul tuturor francilor.

În 716, Chilperic și Ragenfrid au condus împreună o armată în Austrasia. Trupele neustriene aliate cu o altă forță invadatoare condusă de Redbad, regele a frizilor, și s-au întâlnit cu Charles la Koln, care era încă deținută de Plectrude. Charles a avut puțin timp pentru a aduna oamenii, sau să-i pregătească, iar rezultatul a fost singura înfrângere a vieții sale. Potrivit lui Strauss și Gustave, Martel a luptat o luptă genială, dar și-a dat seama că nu a putut câștiga, deoarece era depășit numeric, astfel s-a retras.

Charles a fugit de pe terenul de luptă, dar și-a dat seama că nu are timp, așa că s-a retras în munții Eifel pentru a aduna și instrui oameni. Regele și majordomul său s-au întors să-și asedieze celălalt rival din oraș, capturând trezoreria și recunoașterea lui Chilperic ca rege și Ragenfrid ca primar. Plectrude s-a predat în numele lui Theudoald.

Cu toate acestea, evenimentele au devenit favoarabile lui Charles. Care a făcut pregătiri adecvate, a căzut peste armata triumfătoare în apropriere de Malmedy, s-a întors în propria provincie, și, în bătălia care a urmat la Amblève. Cele câteva trupe care nu au fost ucise sau capturate, au fugit. Mai multe lucruri s-au remarcat cu privire la această bătălie, în care Charles a stabilit modelul pentru restul carierei sale militare: a apărut în momentul în care dușmanii săi nu se așteptau, în timp ce aceștia au fost în marș triumfal spre acasă.

De asemenea, l-a atacat atunci când nu se așteptau, la amiază, când armatele lui, care în mod tradițional se odihneau. În cele din urmă, l-a atacat cum se aștepta mai puțin, prin simularea unui refugiu pentru a-și atrage adversarii într-o capcană. Retragerea simulată, necunoscută în Europa de Vest la acea vreme - era o tactică răsăriteană - este necesar atât disciplina extraordinara din partea trupelor și momentul exact din partea comandantului lor. Charles, în această luptă, a început să demonstreze geniul militar care îi va marca domnia sa.

Rezultatul a fost o lungă victorie neîntreruptă, care a durat până la moartea sa. În primăvara anului 717, Carol a revenit în Neustria cu o armată și și-a confirmat supremația cu o victorie în bătălia de la Vincy, lângă Cambrai. L-a urmărit pe regele fugar și majordomi la Paris, înainte de a avea din nou de a face cu Plectrude și Köln. A capturat orașul, a permis atât Plectrudei și tânărului Theudoald de a trăi, tratându-i cu o bunătate neobișnuită pentru acele vremuri, când mila pentru un fost temnicer, sau un potențial rival, erau rare.

După acest succes, l-a proclamat pe Chlotar al IV-lea, regele al Austrasiei și l-a detronat pe arhiepiscop de Reims, Rigobert, înlocuindu-l cu Milo, un susținător.

După ce subjugă toată Austrasia, a mărșăluit împotriva lui Redbad și l-a împins înapoi pe teritoriul său, forțându-l chiar să-i concesioneze Frizia de Vest (mai târziu o parte din comitatul Olanda). A trimis, de asemenea, saxonii înapoi peste Weser și, astfel, și-a asigurat frontierele sale în numele noului rege Clotaire, desigur. În 718, Chilperic a răspuns ascensiunii lui Charles cu o alianță cu Odo cel Mare (sau Eudes), ducele de Aquitania, care a devenit independent în timpul războiului civil din 715, dar a fost din nou învins, în bătălia de la Soissons, de către Charles.

Regele a fugit cu aliatul său ducal la sud de ținutul Loarei, iar Ragenfrid în Angers. Curând Clotaire al IV-lea a murit și Odo a renunțat la Chilperic, iar în schimbul recunoașterii ducatului său, s-a predat regelui Charles, care a recunoscut domnia sa asupra tuturor francilor în schimbul de afirmare regală legitimă al ducatului său.

Anii următori au fost plini de conflicte. Între 718 și 723, Charles și-a asigurat puterea printr-o serie de victorii: a câștigat loialitatea mai multor episcopi importanți și a stareților (prin donarea de terenuri și bani pentru fondarea de mănăstiri, cum ar fi Echternach), a subjugat Bavaria și Alemannia, învingându-i pe saxonii păgâni.

După ce i-a unificat pe franci sub stindardul său, Charles a fost determinat să-i pedepsească pe saxonii care au invadat Austrasia. După 718, le-a pustiit țara dintre Weser, Lippe și Ruhr, învingându-i în pădurea Teutoburg. În 719, Charles a ocupat Frizia Occidentală fără o rezistență importantă din partea frizonilor. Deși Charles nu avea încredere în păgâni, conducătorul lor, Aldgisel, a acceptat creștinismul, iar Charles l-a trimis pe Willibrord, episcop de Utrecht, faimosul "Apostolul frizian" pentru a-i converti pe oameni. Charles, de asemenea, a făcut multe pentru a-l sprijini pe Winfrid, mai târziu Sfântul Bonifaciu, "Apostolul germanilor".

Când Chilperic al II-lea a murit în 720, Charles l-a numit succesor al său pe fiul lui Dagobert al III-lea, Theuderic al IV-lea, care era încă minor, și care a ocupat tronul între 720-737. În acest moment, Charles din nou a mărșăluit împotriva saxonilor. Apoi neustrienii s-au răzvrătit sub Ragenfrid, care a părăsit regiunea Anjou. Au fost ușor învinși în 724, iar Ragenfrid i-a dat pe fiii săi ca ostatici pentru păstrarea comitatului său. Aceasta a pus capăt războaielor civile din timpul domniei lui Charles.

Următorii șase ani au fost dedicați în totalitate pentru a-și asigura autoritatea asupra triburilor germanice dependente. Între 720 și 723, Charles a luptat în Bavaria, unde ducii Agilolfingi au devenit treptat în conducători independenți, recent, în alianță cu lombardul Liutprand. I-a forțat pe alemani să-l însoțească, și ducele Hugbert a acceptat suzeranitatea francă.

Între 725 și 728, a intrat din nou în Bavaria și legăturile de domnie păreau puternice. Din prima sa campanie, i-a adus înapoi pe prințesa agilolfingă, Swanachild, care se pare că a devenit concubina lui. În 730, a mărșăluit împotriva lui Lantfrid, duce de Alemannia, care a devenit independent, dar a fost ucis în luptă. A forțat capitularea alemanilor și acceptarea suzeranității francilor, nedesemnând un succesor al lui Lantfrid. Astfel, sudul Germaniei încă o dată a devenit parte a regatului franc.

Dar, din 731, propriul său teritoriu a devenit nesigur, Charles a început să se pregătească exclusiv pentru furtuna care venea din sud-vest. În 721, emirul din Córdoba a construit o armată puternică din Maroc, Yemen, Siria și a cucerit Aquitania, marele ducat din sud-vestul Galiei, nominal sub suzeranitatea francilor, dar, în practică, aproape independent în mâinile lui Odo cel Mare, duce de Aquitaine, deoarece regii merovingieni și-au pierdut puterea. Musulmanii invadatori au asediat orașul Toulouse, cel mai important oraș din Aquitania, iar Odo a plecat imediat pentru a găsi ajutor.

A revenit trei luni mai târziu, chiar înainte ca orașul să se predea, învingându-i pe invadatorii musulmani pe 9 iunie 721, în bătălia de la Toulouse. Această înfrângere critică a fost în esență rezultatul unei mișcări clasice învăluitoare ale forțelor lui Odo. După ce Odo a fugit inițial, musulmanii au devenit prea încrezători și nu au reușit să-și mențină apărarea. Astfel, atunci când Odo a revenit, el a fost capabil de a lansa un atac surpriză aproape complet asupra forței de asediu, împrăștiind-o în primul atac.

Având în vedere situația din Iberia, Martel a considerat că avea nevoie de o armată întreagă - care să se antreneze intens (În Evul Mediu timpuriu, trupele au fost disponibile numai după ce culturile au fost plantate și înainte de recoltare timp.). Pentru a antrena un fel de infanterie, care ar putea rezista cavaleriei grele musulmane, de care Charles avea nevoie de ei pe tot parcursul anului, de asemenea, avea nevoie să le plătească astfel încât familiile lor ar putea cumpăra alimentele pe care le-ar fi crescut.

Pentru a obține banii, a confiscat terenurile bisericii, și a folosit fondurile pentru a-și plăti soldații săi. Același Charles, care și-a asigurat sprijinul ecclesiei prin donarea de unei părți de teren confiscat de el înapoi între 724 și 732. Desigur, oficialii Bisericii s-au înfuriat, și, pentru un timp, se părea că ar fi putut fi chiar excomunicat pentru acțiunile sale. Dar apoi a venit o invazie semnificativă.

Emiratul Cordoba a invadat Galia anterior, dar a fost oprit în bătălia de la Toulouse, în 721. Eroul acestui eveniment mai puțin celebru a fost Odo cel Mare, duce de Aquitania, care nu a fost precursor a unei linii regale. Mai târziu a fost explicat cum Odo i-a învins pe musulmanii invadatori, dar când s-au întors, lucrurile au fost mult diferite. Sosirea unui emir nou de Cordoba, Abdul Rahman Al Ghafiqi, care a adus cu el o forță uriașă de arabi și de călăreți berberi, a declanșat o invazie mult mai mare.

Abdul Rahman Al Ghafiqi a fost la Toulouse, iar cronicile arabe explică în mod clar că s-a opus ferm deciziei fostului emir de-a nu asigura apărarea exterioară împotriva unei forțe, cea ce i-a permis lui Odo și armatei sale pentru a ataca înaintea cavaleriei islamice. Abdul Rahman Al Ghafiqi nu a avut nici o intenție de a permite un astfel de dezastru din nou. De data aceasta, călăreții umayyazi erau gata de luptă, iar rezultatele au fost oribile pentru Aquitania.

Odo, eroul din Toulouse, a fost grav învins în invazia musulmana din 732, în lupta de dinaintea cuceririi musulmane a Bordeauxului, și atunci când a adunat o altă armată, în bătălia de la râul Garonne - cronicarii vestici au scris: "numai Dumnezeu știe numărul celor uciși "- iar orașul Bordeaux a fost ocupat și jefuit. Odo a fugit la Charles, cautând ajutor. Charles a fost de acord să vină în ajutorul lui Odo, cu condiția ca Odo să-l recunoască pe Charles și casa sa ca stăpâni ai săi. Charles a fost pragmatic, în timp ce majoritatea comandanților nu și-ar folosi inamicii în luptă, Odo și ceilalți nobili aquitani rămași au format flancul drept al forțelor lui Charles la Tours.

Califatul și cuceririile sale

Bătălia de la Tours a fost câștigată de Charles cu titlul "Martel" (Ciocan), pentru modul în care și-a învins dușmanii fără milă. Mulți istorici, printre care Sir Edward Creasy, cred că dacă ar fi eșuat la Tours, Islamul ar fi depășit, probabil, Galia, și restul Europei de Vest. Gibbon a făcut clar convingerea că armatele umayyade ar fi cucerit din Japonia la Rin, și chiar și Anglia. Creasy a spus "marea victorie câștigată de Charles Martel ... a dat o lovitură decisivă cuceririi arabe din Europa de Vest, salvând creștinătatea de Islam, [și] conservând relicvele antice și civilizația modernă."

Convingerea lui Gibbon că soarta a creștinismului era legată de această bătălie este susținut de alți istorici, inclusiv John B. Bury. Importanța acesteia a scăzut în secolul al XX-lea, atunci când istoricii, cum ar fi Bernard Lewis, au susținut că arabii nu au dorit cu ardoare ocupare Franței. Mai recent, cu toate acestea, mulți istorici au avut tendința de a vedea din nou bătălia de la Tours ca un eveniment foarte important în istoria Europei și a creștinismului.

În deceniul următor, Charles a condus armata francă împotriva ducatelor estice, Bavaria și Alemannia, și ducatele sudice, Aquitania și Provence. S-a ocupat de conflictul în curs de desfășurare cu saxonii din nord-estul său cu un oarecare succes, dar cucerirea deplină a saxonilor și încorporarea lor în Imperiul Franc va fi înfăptuit de Charlemagne, nepotul său, deoarece Martel și-a concentrat cea mai mare parte a eforturilor sale împotriva expansiunii musulmane.

Deci, în loc să se concentreze pe cucerirea de estului, el a continuat extinderea autorității francilor în vest. După victoria de la Tours, Martel a continuat campaniile din 736 și 737 pentru a conduce alte armate împotriva musulmanilor într-o încercare de extindere dincolo de Al-Andalus.

Între victoriile din 732 și 735, Charles și-a reorganizat regatul din Burgundia, înlocuind conții și ducii cu susținătorii săi loiali, consolidându-și astfel puterea. A fost forțat de expedițiile lui Redbad, ducele al frizonilor (719-734), fiul ducelui Aldegisel, care au acceptat misionarii Willibrord și Bonifaciu, pentru a invada din nou. În acel an, l-a ucis pe duce în bătălia de la Boarn și astfel a subjugat în întregime populația (distrugând fiecare altar păgân).

Situația s-a schimbat în 735, din cauza decesului lui Odo cel Mare, care a fost obligat să recunoască, cu rezerve, suzeranitatea lui Charles în 719. Deși Charles a dorit să unească ducatul direct, mergând acolo pentru a obține sprijinul aquitanilor, nobilimea l-a proclamat pe fiul lui Odo, Hunald de Aquitania, a cărui ducat a fost recunoscut de Charles când Umayyazii au invadat Provence anul viitor, și care la fel a fost forțat să-l recunoască pe Charles ca stăpân al său.

Această invazie navală arabă a fost condusă de fiul lui Abdul Rahman. A debarcat în Narbonne, în 736. Charles a pus temporar conflictul cu Hunold în așteptare, ocupându-se de invadatorii umayyazi. În 736, a recapturat Montfrin și Avignon, Arles și și Aix-en-Provence, cu ajutorul lui Liutprand, regele a lombarzilor. Nîmes, Agde, Béziers deținute de islam din 725, a căzut și cetățile lor au fost distruse.

A zdrobit armata umayyadă la Arles, a luat orașul printr-un atac frontal direct și brutal, și l-a ars pentru a preveni reutilizarea ca fortăreață a extinderii umayyide. S-a mutat apoi rapid și a învins din nou la Narbonnea pe râul Berre, dar nu a reușit să captureze orașul. Istoricii militari cred că el ar fi putut să-l ia, dar a ales să blocheze toate resursele pentru a face acest lucru.

Un atac direct, cum a fost la Arles, folosind scările din frânghie și berbecii, plus câteva catapulte, pur și simplu, nu a fost suficient pentru a captura Narbonne, fără pierderi uriașe în rândurile francilor. În plus, el s-a confruntat cu o puternică opoziție din partea lorzilor locali, cum ar fi patricianul Maurentius din Marsilia, care s-a revoltat împotriva liderului franc. Mai mult decât atât, ducele aquitanian Hunald a amenințat liniile sale de comunicare din nord, astfel încât decide să se retragă din Septimania pentru a distruge mai multe fortărețe (Béziers, Agde, etc). A părăsit Narbonne, prin urmare, izolat și înconjurat, și fiul său ar putea reveni să-l cucerească pentru franci. Unii istorici consideră că lupta împotriva principalei forțe musulmane la râul Berre, lângă Narbonne, a fost o victorie la fel de importantă pentru Europa creștină precum Tours.

În plus, spre deosebire de tatăl său de la Tours, fiul lui Rahman, știa că francii sunt o putere reală. El nu a avut nici o intenție de a permite lui Martel să-l prindă și să-i dicteze timpul și locul de luptă, ca și tatăl său. El a concentrat și întărit în schimb câmpiile de coastă din jurul Narbonneului în 736 și Arles.

Fiul lui Abdul Rahman planificase să se mute din oraș în oraș și dacă Martel ar fi dorit să-i oprească de la a crea o enclavă permanentă de extindere a Califatului, el ar fi trebuit să vină la ei, în aer liber, unde, el, spre deosebire de tatăl său, va dicta locul de luptă. Totul a fost planificat, până când Martel a ajuns, deși mai rapid decât maurii ar fi crezut că ar putea apela la întreaga lui armată. Din păcate, pentru fiul lui Rahman, el a supraestimat timpul care i-ar lua lui Martel pentru a dezvolta o cavalerie grea echivalentă a musulmanilor.

Califatul a crezut ca va dura o generație, dar Martel a reușit în cinci ani. Pregătit să facă față falangei france, musulmanii au fost total nepregătiți să se confrunte cu o forță mixtă de cavalerie grea și infanterie într-o falangă. Astfel, Charles a promovat din nou creștinismul și a oprit expansiunea musulmană în Europa. Această înfrângere, plus cea din Anatolia, au fost ultimele mari încercări de expansiune a Califatului Umayyad înainte de dispariția dinastiei în bătălia de la Zab, și împărțirea califatului pentru totdeauna, mai ales distrugerea totală a armatei la râul Berre în apropriere de Narbonne, în 737.

În 737, la sfârșitul campaniei sale în Provence și Septimania, regele Theuderic al IV-lea a murit. Martel, s-a intitulat Maior Domus și Princeps et Dux Francorum, nu a numit un nou rege și nimeni nu a aclamat unul. Tronul a rămas vacant până la moartea lui Martel.

Ultimii patru ani de viață ai lui Charles au fost mai pașnici decât cea mai mare parte a fost și o mare parte din timpul său a fost ocupat cu planurile administrative și organizatorice pentru a crea un stat mai eficient. Deși, în 738, el i-a obligat pe saxonii din Westphalia să-i fac un omagiu și să-i plătească tribut, iar în 739 înăbușe o revoltă în Provence a rebeliilor lui Maurontus. Charles a stabilit integrarea tărâmurilor îndepărtate ale imperiului său în biserica francă.

El a ridicat patru dioceze în Bavaria (Salzburg, Regensburg, Freising și Passau), oferindu-i lui Bonifaciu ca Arhiepiscop și Mitropolit peste toată Germania estică a Rinului, cu sediul la Mainz. Bonifaciu l-a apărat cel mai dârz pe Charles pentru faptele sale în confiscarea terenurilor ecleziastice pentru a plăti armata ca să apere creștinismul de expansionismul islamic. În 739, papa Grigore al III-lea l-a implorat pe Charles să-l ajute împotriva lui Liutprand, dar nu a fost dispus să lupte împotriva aliatul său de odinioară și a ignorat acest motiv papal.

Charles Martel a murit pe 22 octombrie 741, la Quierzy-sur-Oise, în departamentul Aisne din regiunea Picardia din Franța de astăzi. El a fost înmormântat la bazilica Saint Denis de lângă Paris. Teritoriile sale au fost împărțite între fiii săi adulți cu un an mai devreme: Carloman a primit Austrasia și Alemannia (cu Bavaria ca vasal), iar Pippin Neustria și Burgundia (cu Aquitania ca vasal), și Grifo nimic, deși unele surse indica că a intenționat să-i ofere o fâșie de pământ între Neustria și Austrasia.

Carol Martel a fost căsătorit de două ori:

• Prima sa soție a fost Rotrude, fiica lui Leudwinus. A avut cu aceasta cinci copii:
  • Hiltrud, s-a căsătorit cu Odilo I, duce de Bavaria
  • Carloman
  • Landrade, s-a căsătorit cu Sigrand, conte de Hesbania
  • Auda, s-a căsătorit cu Thierry al IV-lea, conte de Autun și Toulouse.
  • Pepin cel Scurt

• Cea de-a doua sa soție a fost Swanhild, cu care a avut un fiu:
• Grifo

Charles Martel

Duce și Prinț al Francilor

Statuia lui Charles Martel din Palatul Versailles din Paris. Părinți Pepin de Herstal[1] Alpaida[*][2]  Frați și surori Drogo of Champagne[*][3] Grimoald the Younger[*][4] Childebrand I[*][2]  Căsătorit cu Rotrude de Trier Swanhild Copii Carloman Pepin cel Scurt Grifo Bernard Remigius de Rouen Hiltrud

·         1383: A murit Regele Ferdinand I al Portugaliei, supranumit Cel Frumos (portugheză: o Formoso); (n. 31 octombrie  1345). A  fost al nouălea rege al Portugaliei, al doilea fiu,  al lui Petru I al Portugaliei  și a Constanței de Castilia. A urcat pe tron în 1367. Intre 1383-1385  în Portugalia au avut loc mari tulburari, ca urmare a faptului ca regele Fernando  a murit  fara  a avea  un moştenitor  la tron, ceea ce a condus la izbucnirea unui  război civil, iar dinastia burgundiană, care ocupa tronul din timpul contelui Henric  (cca.1112, avea să fie înlocuită.
* 1667: Albert al II-lea sau al V-lea de Brandenburg-Ansbach (18 septembrie 1620 – 22 octombrie 1667) a fost prinț german, margraf de Ansbach din 1634 până la moartea sa.
Născut la Ansbach, Albert a fost al doilea fiu al Margrafului Joachim Ernst de Brandenburg-Ansbach (1582–1625) și a soției acestuia, Sophie (1594–1651), fiica contelui Johann Georg de Solms-Laubach. În 1625, după decesul tatălui său, el a fost succedat de fratele mai mare al lui Albert, Frederic al III-lea, inițial sub regența mamei lor. În 1634 Frederic a fost ucis în Războiul de Treizeci de Ani fără să aibe moștenitori. A fost succedat de Albert, sub regența mamei sale deoarece Albert avea 14 ani.

La 31 august 1642, la Stuttgart, el s-a căsătorit cu Henriette Louise (1623–1650), fiica lui Louis Frederic, Duce de Württemberg-Montbéliard. Cuplul a avut următorii copii:

• Sophie Elisabeth (n./d. 1643)
• Albertine Luise (1646–1670)
• Sophie Amalie (n./d. 1649)

S-a recăsătorit la 15 octombrie 1651 la Oettingen, cu Sophie Margarete (1634–1664), fiica lui Joachim Ernst, Conte de Oettingen-Oettingen. Cuplul a avut următorii copii:

• Luise Sophie (1652–1668)
• Johann Frederic, Margraf de Brandenburg-Ansbach (1654–1686); s-a căsătorit în 1673 cu Prințesa Johanna Elisabeth de Baden-Durlach (1651–1680); în 1681 s-a căsătorit a doua oară cu Prințesa Eleonore de Saxa-Eisenach (1662–1696)
• Albrecht Ernst (1659–1674)
• Dorothea Charlotte (1661–1705); s-a căsătorit în 1687 cu Ernest Louis, Landgraf de Hesse-Darmstadt (1667–1739)
• Eleonore Juliane (1663–1724); s-a căsătorit în 1682 cu Frederic Carl, Duce de Württemberg-Winnental (1652–1698)

S-a căsătorit pentru a treia oară la 6 august 1665 la Durlach, cu Christine (1645–1705), fiica lui Frederic al VI-lea, Margraf de Baden-Durlach. Nu au avut copii.

Albert al II-lea

Margraf de Brandenburg-Ansbach

Portret al lui Albert de Benjamin Block, 1643 Căsătorit(ă) Henriette Louise de Württemberg-Mömpelgard Sophie Margarete de Oettingen-Oettingen Christine de Baden-Durlach Familie nobilă Casa de Hohenzollern Tată Joachim Ernst, Margraf de Brandenburg-Ansbach Mamă Contesa Sophie de Solms-Laubach

* 1690: Infanta Isabel Luísa a Portugaliei (6 ianuarie 1669 – 21 octombrie 1690) a fost infantă portugheză și singura fiică a regelui Pedro al II-lea al Portugaliei și a primei soții a acestuia, Maria Francisca de Savoia. A fost moștenitoare prezumptivă a tronului Portugaliei între 1669 și 1689, anul nașterii fratelui ei vitreg, Ioan al V-lea al Portugaliei.

Dona Isabel Luísa s-a născut la palatul Ribeira în 1669 și a fost singurul copil al lui Pedro al II-lea al Portugaliei și a primei lui soții, Maria Francisca de Savoia. Mama sa a fost strănepoata regelui Henric al IV-lea al Franței cu metresa sa Gabrielle d'Estrées.

Era planificat să se căsătorească cu vărul ei primar, Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei, fiul mătușii ei Marie Jeanne de Savoia, Ducesă de Savoia și regentă pentru fiul ei. Căsătoria a fost respinsă de majoritatea curții savoiarde, deoarece acest lucru ar fi însemnat ca Victor Amadeus să trăiască în Portugalia și mama lui să rămână la putere în Savoia (mama și fiul nu au avut o relație apropiată). Ca atare, planul a fost abandonat.

Alte propuneri au fost Gian Gastone de Medici (viitorul Mare Duce de Toscana), le Grand Dauphin fiul regelui Ludovic al XIV-lea, Carol al II-lea al Spaniei, Ducele de Parma și Contele Palatin de Neuburg. Nici unul dintre aceste planuri n-au continuat; din această cauză a fost poreclită Sempre-noiva, "Mereu-logodită".

A murit de variolă în 1690 când avea doar 21 de ani. Isabel Luísa este înmormântată la mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona.

Jump to navigationJump to search

Isabel Luísa

Prințesă de Beira

Părinți Pedro al II-lea al Portugaliei Maria Francisca de Savoia  Frați și surori Infanta Francisca Josefa of Portugal[*] Luísa, Duchess of Cadaval[*] Infante Francisco, Duke of Beja[*] Ioan al V-lea al Portugaliei Infante António of Portugal[*] Joseph, Archbishop of Braga[*] João, Prince of Brazil[*] Infante Manuel, Count of Ourém[*]

* 1751: Willem al IV-lea, Prinț de Orania-Nassau (Willem Karel Hendrik Friso; 1 septembrie 1711 – 22 octombrie 1751), a fost primul Stadtholder ereditar al Țărilor de Jos.

Willem s-a născut la Leeuwarden, Olanda, ca fiu al lui Johan Willem Friso, Prinț de Orania, șeful ramurei Frisia a Casei de Orania-Nassau și a soției acestuia, Marie Louise de Hesse-Kassel. S-a născut la 6 săptămâni după decesul tatălui său.

Willem i-a succedat tatălui său ca Stadtholder de Friesland și, sub regența mamei sale până în 1731, ca Stadtholder de Groningen. În 1722 a fost ales Stadtholder de Guelders.

Willem al IV-lea

Părinți Johan Willem Friso Marie Louise de Hesse-Kassel  Frați și surori Princess Amalia of Nassau-Dietz[*]  Căsătorit cu Anne a Marii Britanii Copii Prințesa Carolina de Orania-Nassau Prințesa Anna de Orania-Nassau Willem al V-lea, Prinț de Orania

Jump to navigationJump to search

·         1872: A încetat din viaţă poetul, prozatorul şi criticul literar Theophile Gautier, promotor al teoriei “artă pentru artă” (“Comedia morţii”, “Căpitanul Fracasse”); (n. 31 august 1811). Théophile Gautier (* 30 august 1811, Tarbes – † 23 octombrie 1872, Neuilly-sur-Seine), scriitor francez, la început reprezentant al romantismului, popular prin romanul istoric Le Capitaine Fracasse (1863), devine unul din teoreticienii „artei pentru artă” și unul din maeștrii școlii parnassiene.
* 1881: Dimitrie Paul Vioreanu (n. 1831; d. 22 octombrie 1881, București) a fost un politician și ministru român, ministru al justiției în guvernul Nicolae Kretzulescu 1.

·         1882: A decedat Ion Andreescu, membru de onoare post-mortem al Academiei Române. Aderent la înnoirile aduse de arta reprezentanţilor Şcolii de la Barbizon, Andreescu este recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi peisagişti români; (n.15.02.1850). Ion Andreescu (n. 15 februarie 1850, București — d. 22 octombrie 1882, București), pictor și pedagog român, membru post-mortem al Academiei Române (1948).

·         1882: János Arany, scriitor maghiar (n. 1817)

·         1906: A murit Paul Cézanne, pictor francez (n. 1839). Paul Cézanne (n. 19 ianuarie 1839, Aix-en-Provence – d. 23 octombrie 1906, Aix-en-Provence) a fost un pictor francez, considerat în prezent cel mai mare înnoitor al picturii la sfârșitul secolului al XIX-lea. Reducerea perspectivei la valorile termice ale culorilor și directa sa referire la formele geometrice au făcut ca pictura lui Cézanne să reprezinte puntea de trecere de la impresionism spre cubism, prima perioadă a acestei ultime orientări fiind numită de către unii teoreticieni ai artei, „faza cézanniană”. Opera lui Cézanne, sinteză ideală a reprezentării naturaliste, marchează cu pregnanță evoluția artei moderne, al cărei limbaj o revoluționează în direcția unor experiențe neașteptate.

Paul Cézanne (Paul Cesana) se naște la 19 ianuarie 1839 în Aix-en-Provence, oraș în apropierea Marsiliei, la 20 de kilometri de Marea Mediterană. Tatăl său, Louis-Auguste Cézanne, este un om înstărit, în 1848 înființează prima bancă din oraș. Paul, viitorul pictor, începe gimnaziul în 1852, la Bourbon. Este un elev eminent, în frunte la studiul limbilor clasice. La vârste de 13 ani, se împrietenește cu trei colegi de școală, unul este Émile Zola, de care va fi legat până târziu, ceilalți doi, Jean-Baptiste Baille și Louis Marguery. Toți patru erau legați de dragostea pentru literatură, îi entuziasmează Victor Hugo, descoperă împreună poeziile lui Alfred de Musset și îi interesează muzica. În orchestra orașului Cézanne cânta la corn, iar Zola la clarinet. În 1857, Cézanne se înscrie la Școala de Desen din Aix-en-Provence. În muzeul orașului cunoaște câteva tablouri și sculpturi clasice și opere din colecția pictorului Granet, care donase orașului și pânzele prietenului său, Ingres. În 1858, Zola pleacă definitiv la Paris. Despărțirea este grea pentru cei doi prieteni, ei caută să înlocuiască discuțiile de până acum cu schimburi frecvente de scrisori.

Golful Marsiliei văzut de la Estaque, 1886

Studiile la care îl obligă tatăl său nu-l preocupă pe Cézanne. În ciuda acestui fapt, în decembrie 1858, se înscrie la facultatea de Drept din Aix, dar în același timp îl roagă pe Zola să se intereseze de examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din Paris. În septembrie 1861 pleacă la Paris, unde este obligat să trăiască din 125 franci lunar, sumă pusă la dispoziție de tatăl său. În Paris descoperă marile muzee, unde poate copia operele marilor artiști. Se duce în fiecare dimineață la Academia "Charles Suisse", pentru a participa la ore de desen. La Academie face cunoștință cu Camille Pissarro, cu care se împrietenește foarte repede. Dă examen de admitere fără succes la Academia de Arte Frumoase și își petrece timpul în continuare în atelierul Suisse, unde pictează după model. În urma sfaturilor lui Pissarro, începe să picteze și în aer liber.

În 1864, Cézanne face o călătorie la Estaque, în apropiere de Marsilia; acesta va deveni unul din locurile preferate pentru pictură (tabloul: "Golful Marsiliei văzut de la Estaque", 1886). Tablourile prezentate la Salonul Oficial îi sunt însă sistematic respinse. Între 1872 și 1874 se întâlnește des cu Camille Pissarro în orășelul Auvers-sur-Oise, situat la nord-vest de Paris, și pictează împreună motive din natură. Cézanne participă în 1874 la prima expoziție a impresioniștilor , unde prezintă trei tablouri, printre care și "O Olympia modernă", replică a unei cunoscute picturi aparținând lui Édouard Manet. Operele sale sunt considerate ridicole de către critică. Expune, în 1877, 16 tablouri la treia expoziție a impresioniștilor. În tot cursul anului 1882 lucrează la Estaque, unde vine și pictorul Auguste Renoir. În 1886, Cézanne se ceartă cu Zola. Zola îi trimisese romanul "Oeuvre", pe care tocmai îl terminase. Profund jignit, Cézanne se recunoaște pe sine însuși în eroul principal, un pictor ratat în pragul sinuciderii.

Jucătorii de cărţi, 1893

Cézanne lucrează de-a lungul întregii sale vieți la anumite teme și le esențializează. O astfel de temă este seria jucătorilor de cărți. Un astfel de tablou se găsește în "Muzeul Orsay" din Paris. Se poate remarca paleta deosebit de rafinată a culorilor, deoarece din tonurile calde, dar amestecate brutal, radiază o înaltă formă a suavității. O altă temă preferată sunt naturile moarte cu fructe, care revin ca un leitmotiv în creația lui Cézanne. În tabloul "Natură moartă cu mere și portocale" (1899) reliefurile realizate amintesc sculpturalitatea câtorva pânze care reprezintă muntele "Sainte-Victoire". Tablourile pictate cu acest subiect reprezintă cele mai mari capodopere ale lui Cézanne.

În 1895, negustorul de tablouri Ambroise Vollard organizează prima expoziție personală a lui Cézanne. În 1900 expune la Expoziția Universală de la Paris. Acum Cézanne începe să fie cunoscut. Părăsește arareori Aix-en-Provence, unde își cumpărase un atelier în afara orașului. Lucrează tot timpul și cu toate forțele. În 1904 expune la Salonul Oficial de toamnă, iar în 1905 la Salonul de toamnă și la Salonul Independenților.

O temă clasică în istoria picturii - femeia care se scaldă - revine frecvent în lucrările lui Cézanne. Cu tabloul "Les grandes baigneuses", realizat în ultimii ani ai vieții, trece la compoziții monumentale, în care corpurile formează o parte arhitectonică a întregului. Există trei tablouri asemănătoare între ele, cea mai mare intensitate s-a concretizat în tabloul care se găsește în Muzeul de Artă din Philadelphia (USA). Culorile simple și armonice sunt amplasate aproape ca la o acuarelă. Siluetele celor paisprezece femei grupate în jurul copacilor imenși, care se întind către cer, amintind bolțile unei catedrale, formează un tablou cu o armonie strălucitoare.

La 15 octombrie 1906, Cézanne pictează în aer liber. Stă prea mult în ploaie și, când ajunge acasă, îi este deja foarte rău. Contractează o pneumonie gravă, starea sa devine critică și la 23 octombrie 1906, Cézanne moare în vârstă de 66 de ani. Cézanne a dorit "să moară pictând". Dorința i s-a împlinit, ultima sa scrisoare fiind adresată negustorului de culori...

Pictura lui Cézanne a avut un uriaș impact asupra artei secolului al XX-lea, incluzând și arta abstractă. Chiar din timpul vieții sale, contemporanii încearcă să-i fructifice experiența. Mult îi datorează Van Gogh și Gauguin. Acesta din urmă îi cumpără de altfel numeroase lucrări. simboliștii, prin Maurice Denis, văd și ei în Cézanne pe unul din maeștrii lor. Matisse spune următoarele: "Cézanne este maestrul nostru, al tuturor". Picasso, știe cât îi datorează înaintașului său, al cărui moștenitor credincios este fără îndoială. După moartea lui Cézanne, el pictează în scurt timp, în 1907, tabloul "Domnișoarele din Avignon", care este în același timp un omagiu față de pictura "Les grandes baigneuses" a predecesorului său.

Paul Cézanne

Părinți Louis-Auguste Cézanne[*]  Căsătorit cu Marie-Hortense Fiquet[*] (din 28 aprilie 1886)  Copii Jean-Michel[*] Paul Cézanne[*]  Autoportret (anii 1870)   Portretul lui Victor Chocquet (1876-1877)   Băiat cu vestă roșie (1888-1890)   Natură moartă cu mere şi portocale, 1899   Les grandes baigneuses, 1906

* 1907: Wilhelm al V-lea, Prinț de Wied (germană Wilhelm Adolph Maximilian Karl Fürst von Wied; 22 august 1845 – 22 octombrie 1907) a fost ofițer și politician german, fiul cel mare al lui Hermann, Prinț de Wied. A fost tatăl lui Wilhelm, Prinț al Albaniei și fratele reginei Elisabeta a României.

Wilhelm a fost al doilea copil și primul fiu al Prințului Hermann de Wied (1814–1864) și al Prințesei Marie de Nassau (1825–1902). Pe linie maternă a fost descendent al Prințului Willem al IV-lea de Orania și al regelui George al II-lea al Marii Britanii.

În timpul Războiului austro-prusac din 1866 a fost locotenent al Armatei a 2-a prusace. În perioada 1870-71 a participat la Războiul franco-german. Între 1893 și 1897 a fost consilier imperial și șef militar al corpului de asistente voluntare al armatei. În 1893 a fost numit general de infanterie.

Wilhelm s-a căsătorit la 18 iulie 1871 la Wassenaar cu Prințesa Marie a Țărilor de Jos (1841–1910), fiica cea mică a Prințului Frederic al Țărilor de Jos (1792–1839), care era al doilea fiu al regelui Willem I al Țărilor de Jos.

Cuplul a avut șase copii:

• Wilhelm Frederick, Prinț de Wied (27 iunie 1872 – 18 iunie 1945); s-a căsătorit cu Prințesa Pauline de Württemberg (1877–1965), au avut copii.
• Prințul Alexandru de Wied (28 mai 1874 – 15 ianuarie 1877)
• Wilhelm, Prinț al Albanie (26 martie 1876 – 18 aprilie 1945); s-a căsătorit cu Prințesa Sophie de Schönburg-Waldenburg (1885–1936), au avut copii.
• Prințul Victor de Wied (7 decembrie 1877 – 1 martie 1946) married Countess Gisela of Solms-Wildenfels (1891–1976), had issue.
• Prințesa Louise de Wied (24 octombrie 1880 – 29 august 1965)
• Prințesa Elisabeta de Wied (28 ianuarie 1883 – 14 noiembrie 1938)

Wilhelm

Prinț de Wied

Părinți Hermann, Prinț de Wied Prințesa Maria de Nassau  Frați și surori Elisabeta de Neuwied  Căsătorit cu Prințesa Marie a Țărilor de Jos Copii Wilhelm Frederic, Prinț de Wied Prințul Alexander Wilhelm, Prinț al Albaniei Prințul Victor Prințesa Louise Prințesa Elisabeta

·         1916: A murit Ion G. Sbierea, filolog şi folclorist; a realizat culegeri de folclor din Bucovina, ediţii de texte româneşti vechi (Codicele voroneţean), monografii; membru fondator al Societăţii Academice Române din 1866; (n. 1836).
Opera:

• Despre însemnătatea refrenului „O lere Doamne”, din colindele române, despre timpul ivirii și însemnătatea lor (1865)
• Grigore Ureche. Contribuiri pentru o biografie a lui (biografie, 1884)
• Codicele Voronețean (1885)
• Povești și poezii poporale românești (1886)
• Colinde, cântece de stea și urări la nunți (1888)
• Aron Pumnul. Voci asupra vieței și însemnătății lui (biografie, 1889)
• Mișcări literare la românii din Bucovina (1890)
• Mișcări culturale și literale la românii din stânga Dunării în răstimpul de la 1504-1714 (1897)
• O pagină din istoria Bucovinei din 1848-1850, dimpreună cu niște notițe despre familia Hurmuzaki (1899)
• Familia Sbiera după tradițiune și istorie și amintiri din viața autorului (autobiografie, 1899)
• Contribuiri pentru o istorie soțială, cetățenească, religioasă, bisericească și cultural-literară a românilor de la originea lor încoace până la iulie 1504 (1906)

Basme

• Petrea Voinicul și Ileana Cosânțana
• Pepelea
• Petrea Făat-Frumos și Zânele
• Fata Cidei,Vântul, Brumă și Gerul
• Voinicul Florilor
• Suncă-Murgă
• Mintă Creață, Busuioc și Suncă-Murgă
• Petrea Pipernicul, Voinicul Florilor și Ciuda Lumii
• Împăratul împetrit
• Ion Săracul
• Iapa cea de trei zile de lungă
• Moartea ca cumătră
• Dealul Roșu
• Fata pe care n-o întrecea nime în vorbă
• Omul cu trei minți
• Omul cu trei talanți
• Hargatul năzdrăvan
• Tâlhariul cel vestit
• Tâlhariul și Frântul
• Cei trei tâlhari
• Fata popii și căpitanul fără nas
• Țiganul cu dor de a fi sfânt
• Baba mireasă
• Babele și moșnegii scăpați de omor

* 1927: Wilhelm, Prinț de Hohenzollern^[1][2] (germană Wilhelm August Karl Joseph Peter Ferdinand Benedikt Fürst von Hohenzollern^[1][2]) (7 martie 1864 - 22 octombrie 1927) a fost fiul cel mare^[1][2] al lui Leopold, Prinț de Hohenzollern și a Infanta Antónia a Portugaliei.^[1][2] Bunicii materni au fost Maria a II-a a Portugaliei și regele consort Ferdinand al II-lea al Portugaliei.

Wilhelm a fost fratele mai mare al regelui Ferdinand I al României. Verișorii primari pe linie maternă includ printre alții pe: Carlos I al Portugaliei, Infantele Afonso, Duce de Porto, Frederic Augustus al III-lea de Saxonia și Prințesa Maria Josepha de Saxonia.

Între 1880 și 1886, Wilhelm a fost moștenitor prezumptiv al tronului României. La 20 decembrie 1886, a renunțat la drepturile sale la succesiunea tronului Regatului României

La 27 iunie 1889, Wilhelm s-a căsătorit cu Prințesa Maria Teresa de Bourbon-Două Sicilii.^[1][2] Părinții ei erau Prințul Louis, Conte de Trani și Matilda Ludovica, Ducesă de Bavaria. Louis era fiul cel mare al regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții Arhiducesa Maria Theresa de Austria. Matilda a fost a patra fiică a lui Maximilian, Duce de Bavaria și a Prințesei Ludovica de Bavaria. Wilhelm și Maria Teresa au avut trei copii:^[1][2]

• Augusta Victoria (19 august 1890 – 29 august 1966). S-a căsătorit cu Manuel al II-lea al Portugaliei apoi s-a recăsătorit cu Robert, Conte Douglas.
• Frederic Victor (30 august 1891 – 6 februarie 1965). S-a căsătorit cu Prințesa Margarete Karola de Saxonia, care era fiica lui Frederic Augustus al III-lea de Saxonia și a Arhiducesei Luise, Prințesă de Toscana.
• Franz Joseph (30 august 1891 – 3 aprilie 1964). S-a căsătorit cu Prințesa Maria Alix de Saxonia, de asemenea fiică a lui Frederic Augustus al III-lea de Saxonia și a Arhiducesei Luise, Prințesă de Toscana.

După șase ani de la decesul primei soții, la 20 ianuarie 1915, la Munchen, Bavaria, Germania, Wilhelm s-a recăsătorit cu Prințesa Adelgunde de Bavaria. Cuplul nu a avut copii.

La 22 noiembrie, tatăl lui Wilhelm, Prințul Leopold, a renunțat la drepturile sale la succesiunea Principatului României^[4] în favoarea fiilor săi.

Când s-a familiarizat cu situația din România, Wilhelm în vârstă de 22 de ani a renunțat la toate drepturile de succesiune ale regatului (din 1881) României printr-o scrisoare datată în limba franceză 20 decembrie 1886^[3].

În 1914, după decesul regelui Carol I al României, următorul frate a lui Wilhelm, Ferdinand, i-a succedat în România.

Wilhelm

Prinț de Hohenzollern

Prințul Wilhelm (primul din stânga) Părinți Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen Antónia a Portugaliei  Frați și surori Ferdinand I al României Prințul Karl Anton de Hohenzollern  Căsătorit cu Prințesa Maria Teresa de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Adelgunde de Bavaria Copii Augusta Victoria, regină a Portugaliei Frederic, Prinț de Hohenzollern Francis Joseph, Prinț de Hohenzollern-Emden

·         1941:  Al Doilea Război Mondial.  Luptatorul din Rezistenţa franceza  Guy Moquet şi alti  29 de ostatici,  sunt executati de către germani drept  represalii pentru moartea unui ofiţer german.

·         1942: A murit Octavian C. Tăslăuanu, critic literar, memorialist, publicist şi om politic; aflat la conducerea „Luceafărului” între anii 1903 şi 1919, a jucat, prin poziţia deţinută la cea mai de seamă revistă culturală a românilor transilvăneni, un rol deosebit de important în lupta dusă pe tărâm cultural pentru realizarea dezideratului de desăvârşire a unităţii naţionale; (n. 1876)

·         1972: George Demetru Pan, poet, prozator și traducător român (n. 1911)

·         1973:  A încetat din viaţă violonistul spaniol Pablo Casals; (n. 29 decembrie 1876).

·         1975:  A încetat din viaţă Arnold Joseph Toynbee, istoric britanic; (n. 14 aprilie 1889).
* 1976: Prințesa Elisabeta Elena de Thurn și Taxis^[1] (germană Elisabeth Helene, Prinzessin von Thurn und Taxis; n. 15 decembrie 1903 – d. 22 octombrie 1976) a fost Prințesă de Thurn și Taxis prin naștere și Prințesă și Ducesă de Saxonia prin căsătoria cu Friedrich Christian, Margraf de Meissen. Elisabeta a fost al șaselea copil^[1] al Prințului Albert de Thurn și Taxis și a soției acestuia, Arhiducesa Margareta Clementina de Austria

Elisabeta s-a căsătorit cu Friedrich Christian, Margraf de Meissen, al doilea fiu al ultimului rege al Saxoniei, Frederick Augustus al III-lea, și a soției acestuia, Arhiducesa Louise de Austria,^[1] la 16 iunie 1923 la Regensburg. Cuplul a avut cinci copii:

• Maria Emanuel, Margraf de Meissen (n. 1926)
• Prințesa Maria Josepha de Saxonia (n. 1928)
• Prințesa Anna de Saxonia (n. 1929)
• Prințul Albert de Saxonia (n. 1934)
• Prințesa Matilda de Saxonia (n. 1936)

Prințesa Elisabeta Elena de Thurn și Taxis

Părinți Albert de Thurn și Taxis Arhiducesa Margareta Clementina de Austria  Frați și surori Franz Joseph, Prinț de Thurn și Taxis Prince Ludwig Philipp of Thurn and Taxis[*] Prince Raphael Rainer of Thurn and Taxis[*] Karl August, Prinț de Thurn și Taxis Prince Max Emanuel of Thurn and Taxis[*]  Căsătorită cu Friedrich Christian, Margraf de Meissen Copii Maria Emanuel, Margraf de Meissen Prințesa Maria Josepha Prințesa Ana Prințul Albert Prințesa Matilda

·         1977 - A murit arheologul Gheorghe Cantacuzino (n.21.02.1900).

·         1982 - A murit dramaturgul Mircea Ştefănescu (“Micul Infern”) (n.11.04.1898).

·         1985: A decedat in Austria,  la Ehrwald, in  Tirol, soprana română, Viorica Ursuleac, fiica unui arhidiacon ortodox, născută la Cernăuți, Bucovina, in ziua de 26 martie 1894. După ce și-a terminat studiile la Viena, Viorica Ursuleac a debutat în anul 1922 pe scena operei din Zagreb si a apărut apoi la Volksoper din Viena (1924-1926), la  Opera din Frankfurt (1926-1930), Berlin Staatsoper (1935-1937) și Opera din München (1937-1944). S-a căsătorit cu dirijorul austriac Clemens Krauss la Frankfurt. A fost soprana favorită a lui Richard Strauss, care a numit-o „die treueste aller Treuen” („cea mai fidelă dintre fidele”) si  a cântat în premierele a patru dintre operele sale: Arabella (1933), Friedenstag (pe care a dedicat-o ei și lui Krauss, 1938), Capriccio (1942) și repetiția publică cu costume la Die Liebe der Danae (1944). A apărut la Festivalul de la Salzburg (1930-1934 și 1942-1943) și o stagiune la Covent Garden (1934), unde a cântat în prima reprezentație din Anglia a operei Schwanda the Bagpiper de Jaromír Weinberger și Arabella (rolul ei favorit). A apărut de asemenea la Royal Opera. Ursuleac a cântat la Teatro alla Scala din Milano. Singura ei apariție din America a fost în 1948, la Teatro Colón din Buenos Aires. A primit distincția austriacă Kammersängerin (1934) și distincția germană Kammersängerin (1935). Spectacolul de adio l-a susținut în 1953, la Wiesbaden, în Der Rosenkavalier. A fost numită profesoară la Salzburg Mozarteum în 1964.

După ce și-a terminat studiile la Viena, Viorica Ursuleac a debutat în anul 1922 pe scena operei din Zagreb în rolul Charlotte din Werther de Massenet. Soprana a apărut apoi la Volksoper din Viena (1924-1926), Opera din Frankfurt (1926-1930), Berlin Staatsoper (1935-1937) și Opera din München (1937-1944). S-a căsătorit cu dirijorul austriac Clemens Krauss la Frankfurt, pe parcursul șederii sale acolo.

Viorica Ursuleac a fost soprana favorită a lui Richard Strauss, care a numit-o "die treueste aller Treuen" ("cea mai fidelă dintre fidele"). Ea a cântat în premierele a patru dintre operele sale: Arabella (1933), Friedenstag (pe care a dedicat-o ei și lui Krauss, 1938), Capriccio (1942) și repetiția publică cu costume la Die Liebe der Danae (1944).

A apărut la Festivalul de la Salzburg (1930-1934 și 1942-1943) și o stagiune la Covent Garden (1934), unde a cântat în prima reprezentație din Anglia a operei Schwanda the Bagpiper de Jaromír Weinberger și Arabella (rolul ei favorit). A apărut, de asemenea, în Desdemona din Otello de Giuseppe Verdi la Royal Opera, cu Lauritz Melchior în rolul titular și Sir Thomas Beecham dirijor.

Ursuleac a cântat la Teatro alla Scala în Die Frau ohne Schatten (rolul Împărătesei) și Elektra (rolul Chrysothemis) de Richard Strauss, Così fan tutte de Wolfgang Amadeus Mozart și Die Walküre (rolul Sieglinde) de Richard Wagner. Singura ei apariție din America a fost în 1948 la Teatro Colón din Buenos Aires, în rolul Brangäne din Tristan und Isolde de Richard Wagner, avându-l ca partener pe Kirsten Flagstad. În repertoriul ei s-au regăsit și rolurile: Contessa Almaviva (Nunta lui Figaro), Donna Elvira (Don Giovanni), Leonore (Fidelio), Senta (Olandezul zburător, cu Hans Hotter), Amelia Grimaldi (Simon Boccanegra), Amelia (Bal mascat), Leonora (Forța destinului), Élisabeth de Valois (Don Carlos), Tosca, Minnie (La fanciulla del West), Turandot (cu Erna Berger în rolul Liù), Der Rosenkavalier, Ariadne auf Naxos (prima dată în rolul Compozitorului, apoi ca Ariadne), Die ägyptische Helena etc.

Primadona a primit distincția austriacă Kammersängerin (1934) și distincția prusacă Kammersängerin (1935). Spectacolul de adio l-a susținut în 1953, la Wiesbaden, în Der Rosenkavalier. Ea a fost numită profesoară la Salzburg Mozarteum în 1964.

Vocea lui Ursuleac nu a fost de o frumusețe neobișnuită, după cum reiese din înregistrări, dar ea a fost apreciată ca o bună muziciană și actriță. Colega ei, soprana Hildegard Ranczak, spunea despre ea: "Cu toate că ea avea un acut seducător și facil, am fost uimită tot timpul de faptul că petrecea două ore de vocalize înaintea fiecărei apariții pe scenă. Ea a fost, în opinia mea, uimitor construită, fără o voce cu adevărat naturală, dar pe care a folosit-o cu o inteligență misterioasă." Ursuleac a murit la vârsta de 91 de ani, în satul Ehrwald din Tirol, unde s-a stabilit încă înainte de 1954, anul morții lui Krauss.

Viorica Ursuleac

·         1986: A decedat Albert Szent-Gyorgyi, medic si biochimist maghiar, laureat  al Premiului Nobel  pentru Medicină în 1937; (n. 16 septembrie 1893). Lui i se datorează izolarea vitaminei C și a vitaminei B6, descoperirea vitaminei P  si insemnate contribuții  la descoprerirea componentelor și reacțiilor din ciclul  acidului citric, la descoperirea substratului chimic al contractiei musculare. Tatăl său Miklós Szent-Györgyi s-a născut la Târgu Mureș. A jucat un rol în eforturile diplomatice  nereușite ale regimului lui Horthy de a ajunge la un acord de armistitiu cu puterile aliate în anul 1944. In 1947, dupa venirea comunistilor la putere  s-a exilat în SUA, iar in 1955 a primit cetățenia americana.

Albert Szent-Györgyi

Albert Szent-Györgyi Părinți Jozefina Lenhossék[*]  Număr de copii 1

·         1987: A încetat din viaţă actorul francez de origine italiana Lino Ventura (Angiolino Joseph Pascal Ventura) cunoscut pentru rolurile sale din filmele “Cadavre de lux”, “Mizerabilii”; (n. 14 iulie1919). Lino Ventura (născut Angiolino Joseph Pascal Ventura la 14 iulie 1919 – d. 22 octombrie 1987) a fost un actor italian de film.
* 1987: Arhiducele Anton de Austria (Anton Maria Franz Leopold Blanka Karl Joseph Ignaz Raphael Michael Margareta Nicetas von Habsburg-Lorena) Prinț Imperial de Austria, Prinț Regal al Ungariei, Boemiei și Toscanei; 20 martie 1901 – 22 octombrie 1987).

Anton a fost al șaptelea din cei zece copii ai Arhiducelui Leopold Salvator de Austria, Prinț de Toscana și ai Infantei Blanca a Spaniei, fiica lui Carlos, Duce de Madrid.

După ce a fost prezentat de regele Carol al II-lea al României, el și Prințesa Ileana a României s-au căsătorit la Sinaia la 26 iulie 1931.

Cuplul a avut următorii copii:

• Arhiducele Ștefan de Austria, Prinț de Toscana (1932–1998)
• Arhiducesa Maria Ileana de Austria, Prințesă de Toscana (1933–1959)
• Arhiducesa Alexandra de Austria, Prințesă de Toscana (n. 1935)
• Arhiducele Dominic de Austria, Prinț de Toscana (n. 1937)
• Arhiducesa Maria Magdalena de Austria, Prințesă de Toscana (n. 1939)
• Arhiducesa Elisabeta de Austria, Prințesă de Toscana (n. 1942)

Căsătoria lor s-a terminat printr-un divorț la 29 mai 1954. În timp ce Ileana a devenit călugăriță, Anton a rămas în Austria. El a murit la 22 octombrie 1987 la vârsta de 86 de ani.

Arhiducele Anton

Prinț de Toscana

Arhiducele Anton în ziua nunții Părinți Arhiducele Leopold Salvator, Prinț de Toscana Infanta Blanca a Spaniei  Frați și surori Archduke Franz Josef of Austria[*] Archduke Karl Pius of Austria, Prince of Tuscany[*] Archduchess Immaculata of Austria[*] Archduchess Dolores of Austria[*] Archduchess Margaretha of Austria[*] Archduke Rainer of Austria[*] Maria Antonia of Austria[*] Archduchess Assunta of Austria[*] Archduke Leopold of Austria, Prince of Tuscany[*]  Căsătorit cu Prințesa Ileana a României Copii Arhiducele Ștefan Arhiducesa Maria Ileana Arhiducesa Alexandra Arhiducele Dominic Arhiducesa Maria Magdalena Arhiducesa Elisabeta

·         1995: S-a sinucis, poeta si eseista Gabriela Negreanu; (numele sau la nastere era Gabriela Vasilache; prin casatorie, Negreanu). S-a nascut la 6 iulie 1947, la Bucuresti. A urmat liceul la Botosani si Calarasi. In 1970 a absolvit Facultatea de Limba si Literatura Româna a Facultatii din Bucuresti. A scris poezii de la vârsta de 8 ani şi a activat în echipele de teatru ale şcolilor frecvantate. A debutat cu poezia Dunăre, în Luceafărul, 1983. Participă la cenaclurile bucureştene Junimea, Labiş etc şi la echipele de teatru studenţesc. Timp de cincisprezece ani (intre 1970 si 1985) a fost redactor la Editura Albatros. După Decembrie 1989 va lucra la redacţia Culturală a Televiziunii Române, realizatoare a emisiunii Logos şi Ethos. Opera literară: Paul Valery şi modelul Leonardo; Decorul şi prezenţa, 1979; Elegii pentru sufletul înflorit, 1981; Jurnal. Eul peregrin, 1984; Partea omului, 1987; Incinte, 1988;Viziune cu logofagi, 1994; Memoria unui creier, 1995; Noaptea iniţiaţilor, 1995. A incetat din viata la 22 octombrie 1995 la Bucuresti si a fost inmormântata la Cimitirul Straulesti II.
Volume publicate:

• Paul Valery și modelul Leonardo (1978), debut;
• Decorul și prezența (1979);
• Aventurile lui Mototol-Rostogol la prima lui ieșire din ocol, roman pentru copii, București, 1981;
• Elegii pentru sufletul înflorit (1981);
• Jurnal. Eul peregrin'' (1984);
• Partea omului, București, 1987;
• Viziune cu logofagi (1994);
• Memoriile unui creier (1995).

* 1995: Kingsley Amis (n. 16 aprilie 1922 - d. 22 octombrie 1995) a fost un romancier, poet, critic literar și profesor englez, unul dintre cei mai mari romancieri din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Este tatăl romancierului Martin Amis.
Opera:

• 1954: Jim norocosul, traducere Mariana Chițoran, București, Univers, 1992; ("Lucky Jim") - roman;
• 1955: Acel sentiment ciudat ("That Uncertain Feeling") - roman;
• 1956: O cutie cu mostre ("A Case of Samples") - poezie;
• 1960: O fată ca tine ("Take a Girl Like You") - roman;
• 1960: Noi hărți ale iadului ("New Maps of Hell") - critică literară
• 1965: Egiptologii ("The Egyptologists");
• 1969: Omul verde ("The Green Man")
• 1975: Crima secolului ("The Crime of the Century");
• Banii - roman
• Născuți morți - roman.

Căsătorit cu	Hilary Bardwell[*][2] Elizabeth Jane Howard[*][2]
Copii	Martin Amis[*]

* 2000: Anthony Chinn (n. 1930, Georgetown, Guyana - d. 22 octombrie 2000, Georgetown, Guyana) a fost un actor de roluri secundare care a apărut în peste 50 de filme și seriale de televiziune într-o carieră care se întinde pe o perioadă mai lungă de patru decenii.

Chinn s-a născut în Guyana, părinții săi fiind de naționalitate chineză și braziliană^[3]. El a debutat ca actor de film în 1957, în Marea Britanie.^[4] El s-a mutat la Londra în 1961^[5] și în următorii ani a apărut în seriale britanice de televiziune ca The Avengers, Danger Man, The Protectors și Steptoe and Son.^[3] El a obținut roluri necreditate în filme cu James Bond precum Dr. No (1962), Goldfinger (1964) și You Only Live Twice (1967), interpretând ulterior un om de afaceri taiwanez în A View to a Kill (1985).^[2] Chinn l-a interpretat pe Kitai în filmul The Kremlin Letter (1969), regizat de John Huston ^[2], și pe Benson în The Pink Panther Strikes Again (1976) și Răzbunarea Panterei Roz (1978).^[2] El a apărut în rolul Mohan în Indiana Jones și căutătorii arcei pierdute (1981) și ca tehnicianul lui Mactilburgh în Al cincilea element (1997).^[2]

Chinn a jucat și pe scenele de teatru și a apărut în reclame TV pentru mărci cum ar fi berea McEwan's.

Filmografie selectiv:

• The Gamblers (1970)
• Mihail, câine de circ (1979)
• High Road to China (1983)

* 2001: Gheorghi Mihailovici Vițin (în rusă Гео́ргий Миха́йлович Ви́цин; n. 23 aprilie 1918 – d. 22 octombrie 2001) a fost un actor rus de teatru și film, Artist al Poporului URSS (1990).

Împreună cu Iuri Nikulin și Evgheni Morgunov a format o tripletă comică legendară în cinematografia sovietică

Filmografie:

• 1945 — Salut Moscova! — lucrătorul de cale ferată
• 1946 — Glinka - spectatorul
• 1951 — Belinski — Nikolai Gogol
• 1952 — Compozitorul Glinka — Nikolai Gogol
• 1954 — Jucătorul de rezervă (Запасной игрок) — Vasia Vesnușkin
• 1955 — Mexicanul — Billy Carthey
• 1955 — Maxim Perepelița — bunelul Musii
• 1955 — A douăsprezecea noapte — sir Andrew
• 1956 — Ea vă iubește — Kostea Kanareikin
• 1956 — Omor pe strada Dante — Pitu
• 1957 — Luptătorul și clovnul (Борец и клоун) — Enrico
• 1957 — Don Quixote — Sanson Carrasco
• 1957 — Новый аттракцион — Semion Ilici
• 1958 — Logodnic de pe lumea cealaltă (Жених с того света) — Ficusov
• 1958 — Fata cu chitară (Девушка с гитарой) — cumpărător
• 1959 — Vasili Surikov (Василий Суриков) — Ilia Repin
• 1959 — Я был спутником Солнца
• 1960 — Capătul Beriozovkăi vechi
• 1961 — Câinele Barbos și ineditul cros — Coward
• 1961 — Țuicarii (Самогонщики) — Coward
• 1961 — Artistul din Kohanovka — Дед Кузьма
• 1962 — Путь к причалу — интеллигент в вытрезвителе
• 1962 — Oameni solizi (Деловые люди) — Sam
• 1963 — Istorioare scurte (Короткие истории)
• 1963 — Kain XVIII (Каин XVIII) — călăul
• 1963 — Primul troleibuz (Первый троллейбус) — bețivul
• 1963 — Pasărea oarbă (Слепая птица) — pasangerul din tren
• 1964 — Nunta lui Balzaminov (Женитьба Бальзаминова) — Mișa Balzaminov
• 1964 — Iepurașul (Зайчик) — assistant director
• 1964 — Povestea despre timpurile pierdute (Сказка о потерянном времени) — evil wizard Andrew
• 1964 — Весенние хлопоты — Дядя Пудя
• 1965 — Дайте жалобную книгу — Coward
• 1965 — Operațiunea Π— Coward
• 1965 — Drumul spre mare (Дорога к морю)
• 1966 — Cine a inventat roata? (Кто придумал колесо?)
• 1966 — Răpire în stil caucazian — Coward
• 1966 — Formula curcubeului - Director of the toy factory
• 1967 — Salvați naufragiatul (Спасите утопающего)
• 1968 — Șapte bătrâni și o fată — Coward
• 1968 — Старая, старая сказка — wizard
• 1969 — La al treisprezecelea ceas al nopții (В тринадцатом часу ночи) — Овинный
• 1969 — Кабачок «13 стульев» — pan Cypa
• 1970 — A păși de pe acoperiș (Шаг с крыши) — englezul
• 1970 — Cum noi l-am căutat pe Tișka (Как мы искали Тишку) — Petty Officer Stepanov
• 1970 — Опекун — Tebenkov
• 1971 — Povestea veselă (Весенняя сказка) — Tsar Berendey
• 1971 — Cele 12 scaune — монтёр Мечников
• 1971 — Gentlemenii baftei — Gavrila Șeremetev (Sad Sack)
• 1971 — Umbra — doctorul
• 1972 — Căpitanul tutunului — bucătarul
• 1972 — Dușman de moarte
• 1973 — Dar dumneavoastră ați iubit vreodată? … А вы любили когда-нибудь? — Вторая бабушка и Олин папа
• 1973 — Pământul lui Sannikov — Ignatii
• 1973 — Minciunos incorigibil — Aleksei Ivanovici Tiutiurin
• 1973 — Chipollino — avocatul Mazăre
• 1974 — Дорогой мальчик — Macintosh
• 1974 — Soarta mea (Моя судьба) — bețivul
• 1974 — Rapsodia nordică (Северная рапсодия) — seller
• 1974 — Țarevici Proșa — «King Katorz IX»
• 1975 — Finist, bravul uliu — Agafon
• 1975 — Шаг навстречу — человек в буфете
• 1975 — Automobilul, vioara și câinele Kleaksa (Автомобиль, скрипка и собака Клякса) — Banjo/Guitar
• 1975 — Imposibil! (Не может быть!) — tatăl
• 1975 — Большой аттракцион — Gankin
• 1976 — Păstorul Ianka (Пастух Янка) — prințul Kukimor
• 1976 — Весёлое сновидение, или Смех и слёзы — Krivello
• 1976 — Пока бьют часы — Дедушка, Великий садовник
• 1976 — Pasărea albastră (Синяя птица) — Zahărul
• 1976 — Cele 12 scaune — Bezenciuk
• 1977 — Маринка, Янка и тайны королевского замка — Prințul Kukimor
• 1977 — Солнце, снова солнце
• 1980 — După chibrituri (За спичками) — Tahvo Kenonen
• 1980 — Комедия давно минувших дней — Coward
• 1982 — Vrăjitorii (Чародеи) — pisica vorbitoare (voce)
• 1985 — Rivalele (Соперницы) — old man
• 1985 — Pericol pentru viață! (Опасно для жизни!) — Alexander Chokolov
• 1986 — Путешествие пана Кляксы
• 1986 — Я вожатый форпоста
• 1992 — Împușcătură în sicriu (Выстрел в гробу) — Colonel Zakusneak
• 1993 — Băieții bravi (Бравые парни) — Griboiedov
• 1994 — Domnilor artiști (Господа артисты) — Nil Palîci
• 1994 — Câteva istorii de dragoste (Несколько любовных историй) — Fornari
• 1994 — Hagi-Tragger (Хаги-Траггер) — Genrikh Yanovich

Gheorghi Vițin

·         2002: A încetat din viaţă Richard Helms, directorul CIA, serviciul american de spionaj, în perioada 1966-1973 (n.30 martie  1913).
* 2007: Horia Aramă (n. 4 noiembrie 1930, Iași - d. 22 octombrie 2007, Constanța) a fost un prozator, eseist, scenarist BD, traducător, critic, redactor și poet român.

Horia Aramă

·         2008:  Nicolae Boșcaiu, biolog român, membru al Academiei Române (n. 1925). Nicolae Boșcaiu (n. 23 iulie 1925, Caransebeș – d. 22 octombrie 2008, Cluj) a fost un biolog român, membru titular al Academiei Române. 

·         2010: A incetat din viata violonistul, dirijorul şi profesorul Radu Zvorişteanu, fost  concertmaistru al Orchestrei Naţionale Radio timp de 24 de ani;(n. 1926). In 1945, la 19 ani a fost angajat violonist al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii iar in 1962 a fost numit concertmaestru al acestui ansamblu, post pe care l-a deţinut pană la pensionarea sa, din 1986. Personalitate activă, permanent cercetătoare, Radu Zvorişteanu nu s-a limitat doar la activitatea sa din cadrul orchestrei, ci a iniţiat o serie de proiecte camerale, cum ar fi cvartetul infiinţat in 1958, Orchestra de Cameră fără dirijor a Radiodifuziunii, pe care a fondat-o in 1967 sau Orchestra de cameră „Pro-Mozart”, ansamblu specializat in interpretarea lucrărilor marelui compozitor austriac, in cadrul căruia a activat ca dirijor. Radu Zvorişteanu a apărut şi in ipostază solistică alături de Orchestra Naţională Radio şi a fost de asemenea, in anii 70 – 80, profesor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, conducand Orchestra de Studenţi a instituţiei. Talentul său a fost moştenit şi de cei doi fii, Virgil Zvorişteanu, in prezent concertmaestru al Orchestrei Naţionale Radio şi Bogdan Zvorişteanu, de asemenea concertmaestru al prestigioasei Orchestre Suisse Romande. Radu Zvorişteanu a fost inmormantat astăzi la Cimitirul Evanghelic din Bucureşti.

* 2011: Corneliu (Schwarz) Calboreanu (n. 1943, Bârlad - d. 22 octombrie 2011, Amsterdam) a fost un inginer de sunet român, cunoscut mai ales pentru colaborarea sa fructuoasă și substanțială cu formația de rock românească Phoenix.

Ultimii cca 30 de ani ai vieții a locuit la Amsterdam, Olanda.^[1]

A decedat în urma unui șoc cardiac. ^[1]

A avut un fiu, Djim Phoenix Calboreanu, aka Djimbolia, membru al duo-ului olandez „Circus Hoppa”

·          2011: Sultan bin Abdul-Aziz Al Saud, prinț al Arabiei Saudite (n. 1930). Sultan bin Abdul Aziz Al Saud (n. 30 decembrie 1930 — d. 21 octombrie 2011), prințul moștenitor al Arabiei Saudite. El a îndeplinit funcțiile de viceprim-ministru și Ministru al Apărării și Aviației. Pentru Arabia Saudită, el a supravegheat miliarde de dolari din contracte de apărare cu firmele de apărare. În anii precedenți, a fost acuzat de corupție și poreclit de către criticii săi „Sultanul hoților”.
* 2012: Russell Charles Means (10 noiembrie 1939 - 22 octombrie 2012) a fost un activist american pentru drepturile amerindienilor, politician și actor american. El a devenit un proeminent lider al Mișcării Amerindiene când a intrat în 1968. Russell Means a fost activ în probleme internaționale ale popoarelor indigene, inclusiv cu grupuri din America Centrală și de Sud, precum și cu Organizația Națiunilor Unite pentru recunoașterea drepturilor lor. A fost și unul dintre inițiatorii planului de constituire a Republicii Lakota.

În cariera sa de actorie, acesta a devenit faimos pe plan internațional odată cu rolul său din filmul Ultimul mohican și a lansat propriul său CD de muzică. Russell Means a murit pe data de 22 octombrie 2012, în urma unui cancer esofagian, tocmai înaintea celei de-a 73-a aniversare de naștere a sa.

Russell Means

Russell Means în 1987 Frați și surori Lorelei DeCora Means[*]  Russell Means în 2001

Sărbători

În calendarul ortodox: Sf Ier Averchie, episcopul Ierapolei, cel întocmai cu Apostolii; Sf 7 tineri din Efes

·         În calendarul romano-catolic: Sf. Maria Salome

·         Vatican: Sărbătoarea națională a Statului Vatican. Întreaga țară are o suprafata de aproximativ jumătate de kilometru pătrat. Statul este condus de către episcopul Romei, Papa,fiind un stat ecleziastic, condus de clerici. În zilele noastre, Vaticanul este cel mai mic stat independent din punct de vedere al suprafetei si numarului de locuitori. Este reședința teritorială a Sfantului Scaun, principala reședință ecleziastică a Bisericii Catolice.

·         Ziua mondială a misionarilor

VA URMA