MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 29 OCTOMBRIE 2019

PARTEA A DOUA ȘI ULTIMA

Bună dimineața!

După cum ați observat nu mai postez pe Facebook pentru că nu-mi place să fiu umilit de niște neica nimeni și tratat mai rău decât cei ce pun materiale obscene!
Mă găsiți aici, pe pagina mea de blogger! Puteți spune și prietenilor Dumneavoastră să acceseze pagina dicuoctavian.blogspot.com și să citească revista mea zilnică!

Decese

·         1268:   Este  decapitat la Neapole, Conradin (sau  Conrad de Hohenstaufen), regele Siciliei si Ierusalimului,  sub numele de Conrad al II-lea ( n. pe  25 martie 1252). Este ultimul reprezentant legitim al Casei de Hohenstaufen si a fost executat la ordinul lui Charles d’Anjou, din dinastia Angevina, care devine rege al Neapolelui si Siciliei.

·         1618:  Sir Walter Raleigh (n. 1552 sau 1554 - d. 29 octombrie 1618), a fost un faimos scriitor, poet, soldat, politician, corsar și explorator englez. Este binecunoscut și datorită faptului că a adus tutunul și cartoful în Irlanda. A avut un rol esențial în colonizarea engleză a Americii de Nord. În 1594 Raleigh a auzit de "Orașul de Aur", în America de Sud și a plecat să-l găsească; publicând apoi o relatare exagerată despre experiența sa în cartea sa, a contribuit la nașterea legendei despre Eldorado. După moartea reginei Elisabeta I a Angliei, în 1603, a fost acuzat de conspirație împotriva noului rege Iacob I, închis în Turnul Londrei aproape treisprezece ani și eliberat în 1616. A plecat în o a doua expediție în căutarea miticului Eldorado. Expediția nu a avut succes, iar pentru că oamenii săi, sub comanda sa au jefuit un avanpost spaniol, la întoarcerea în Anglia în 1618, a fost decapitat. Raleigh a fost una din cele mai remarcabile figuri din era elisabetană. Un sondaj făcut în 2002 de BBC, l-a inclus pe lista celor 100 mari personalități britanice

Copilăria lui Raleigh, de John Everett Millais

Se știe puțin despre tinerețea lui Raleigh. Unii istorici presupun că s-a născut în 22 ianuarie 1552, dar Oxford Dictionary of National Biografy favorizează anul 1554. A crescut la o fermă în satul East Budleigh, în Devon, Anglia. A fost al cincilea fiu a lui Catherine Champernowne, din a doua căsătorie. Mama sa era nepoata lui Kat Ashley, guvernanta reginei Elisabeta I și mai târziu i-a introdus pe Raleigh și frații săi vitregi la curte. Familia Raleigh era protestantă și în timpul domniei Mariei I a avut probleme: tatăl lui Raleigh, un gentilom de provincie, la un moment dat a fost nevoit să se ascundă într-un turn pentru a evita să fie executat. Astfel, din timpul copilăriei Raleigh a dezvoltat o ură profundă împotriva catolicilor și la urcarea pe tron a Elisabetei I, nu a întârziat să și-o exprime. În 1568 sau 1572, Raleigh a fost înregistrat ca student la Oriel College Oxford, iar în 1575 figura la Middle Temple. La procesul său în 1603 a declarat că nu a studiat dreptul. Viața sa între aceste două date este incertă, dar în opera sa Istoria lumii a declarat că a fost martor ocular la bătălia de la Moncontour (3 octombrie 1569), în Franța.^[2] În 1575 sau 1576 Raleigh s-a întors în Anglia^[3]. L-a însoțit pe fratele său vitreg, Sir Humphrey Gilbert, într-o așa-numită călătorie de descoperiri, de fapt un atac asupra posesiunilor spaniole din Antile. Nu au ajuns însă decât până în Insulele Capului Verde. A dat apoi o mână de ajutor la reprimarea unei revolte din Irlanda și, în decembrie 1581, a fost trimis la Curtea de la Greenwich ca mesager de război. Aventurier impetuos și curtean rafinat, a avut și importante realizări literare. Majoritatea poeziilor lui s-au pierdut, dar au rămas câteva uimitoare lucrări în proză. Cea mai impresionantă și mai cunoscută dintre ele este Istoria lumii, scrisă între 1607 și 1614, în timp ce aștepta în Turnul Londrei aducerea la îndeplinire a sentinței de condamnare la moarte. Deși numele lui Raleigh nu apare pe elaborata gravură de pe coperta primei ediții, toată lumea știa cine este autorul. Cartea a fost imediat interzisă de către regele Iacob I.

Raleigh a pretextat că scrie o cronică universală bazată pe cronologia Vechiului Testament, dar după primele capitole a adus relatarea la timpurile lui, istoria Angliei urmând a fi integrată în cea a restului lumii. Nu a ajuns, din păcate, decât până la căderea Macedoniei, în anul 130 a.Chr.

Pe Iacob I l-a deranjat în special portretul făcut de Raleigh reginei asiriene Semiramida, interpretat ca pe un omagiu adus Elisabetei I, și succesorului ei, efeminatul Ninus, pe care regele l-a interpretat ca o aluzie la adresa lui.

Walter Raleigh, ulei pe pânză

Probabil că povestea care spune că Raleigh și-a așternut mantia peste noroiul drumului, pentru ca Elisabeta să nu-și murdărească încălțările, nu este decât o legendă. Cert este, însă, că soldatul înalt și prezentabil, de nici 30 de ani, a obținut favorurile reginei necăsătorite și în vârstă de 48 de ani datorită reputației lui de nobil viteaz, curtenitor, manierat și spiritual. Fostul favorit al reginei, contele de Leicester, tocmai se recăsătorise, așa că Elisabeta l-a ales imediat pe Raleigh spre a-i ține companie și l-a acoperit de daruri : proprietăți, slujbe și licențe de comerț. În 1584 l-a făcut cavaler.

După moartea lui Gilbert, lui Raleigh îi revenea brevetul fratelui său vitreg, fiind desemnat să descopere teritorii necunoscute în Lumea Nouă și să le ia în stăpânire, în numele reginei. Prima lui expediție lua în stăpânire pentru Anglia țărmul Atlanticului de la nord de Florida. Mai târziu, când regina i-a interzis lui Raleigh să mai plece de la Curte, acolo a fost trimis un văr, Sir Richard Grenville, să pună bazele unei colonii la Roanoke, aceasta fiind prima dintre cele două tentative nereușite de a stabili un cap de pod pe continentul nord-american. Prin venirea la Curte, în mai 1587, a lui Robert Devereux, conte de Essex, Raleigh s-a văzut în fața unui rival în ce privește afecțiunea Elisabetei, ceea ce l-a determinat chiar să se retragă o vreme pe domeniul său din Irlanda. Revenind la Curte, în 1592 s-a căsătorit cu Elizabeth Throckmorton, una dintre domnișoarele de onoare ale reginei, un afront pentru geloasa suverană, care i-a închis pe amândoi în Turnul Londrei. După un timp au fost eliberați și li s-a îngăduit să trăiască discret la țară. În 1595 lui Raleigh i s-a permis până la urmă să plece din Anglia, în fruntea unei expediții împotriva posesiunilor spaniole din Lumea Nouă și în căutarea aurului pe cursul inferior al fluviului Orinoco din America de Sud. În anul următor s-a angajat într-un atac victorios împotriva portului spaniol Cádiz, iar în 1597 nu numai că recucerea favorurile reginei, dar devenea și membru al parlamentului.

Regina Elisabeta I

La granița dintre secole devenise evident pentru toți că lunga și glorioasa domnie a Elisabetei I se apropia de sfârșit. Cu moartea ei, la 24 martie 1603, dinastia Tudor se sfârșea. Deceniile de speculații și intrigi privind succesiunea reginei fără copii se încheiau și ele. În câteva ore regele Iacob al VI-lea al Scoției, fiul nefericitei regine scoțiene Maria Stuart, a fost proclamat sub numele de Iacob I rege al Angliei, unind cele două regate sub un singur sceptru. Pentru Raleigh, asta a însemnat sfârșitul poziției de favorit la Curte.

Ulterior va fi trădat de doi bărbați pe care îi considera prieteni. Primul, Sir Robert Cecil, un cocoșat mărunt și bolnăvicios, "pigmeul meu", cum îi spunea Elisabeta, fusese secretarul de stat al reginei din 1596 și întreținuse corespondență secretă cu Iacob al VI-lea cu privire la succesiune. Cecil încurajase planurile lui Iacob al VI-lea de a consolida monarhia, de a slăbi parlamentul și de a pune capăt ostilităților cu Spania, dar îi dăduse să înțeleagă că Raleigh nu agrea aceste planuri. Al doilea fals prieten a fost lordul Cobham, care avea să furnizeze în cele din urmă singura dovadă în sprijinul condamnării lui Raleigh la moarte.

Când el s-a grăbit să jure credință noului rege, Iacob I l-a întâmpinat cu un dispreț nedisimulat. În următoarele două săptămâni, monarhul l-a demis din toate funcțiile, i-a ridicat toate licențele de comerț și i-a ordonat să plece din reședința londoneză pe care i-o pusese la dispoziție regina cu câțiva ani înainte. La 14 iulie, Cecil, care își păstrase funcția de secretar de stat și sub Iacob I, l-a convocat pe Raleigh la Consiliul Regal de la castelul Windsor, pentru a-l chestiona despre un complot împotriva noului monarh.

Lordul Cobham, prietenul de altădată al lui Raleigh, nu-și ascundea antipatia față de Iacob I și disprețul față de Cecil. El a obținut de la ambasadorul Țărilor de Jos Spaniole, contele Aremberg, un împrumut de 500 000 de coroane pentru a finanța o lovitură de stat care să-l înlăture pe rege și să-l înlocuiască cu docila lui verișoară Arabella Stuart. Aflând despre complot, Cecil l-a întrebat pe Raleigh ce știe despre activitățile trădătoare ale prietenului său. La început, Raleigh a negat orice amestec, dar mai târziu i-a scris totuși lui Cecil, recunoscând că lordul Cobham îi oferise 10 000 de coroane ca să negocieze pacea dintre Spania și Anglia, ofertă pe care el nu o luase în serios.

Când i s-a arătat scrisoarea, Cobham a mărturisit înspăimântat târgul încheiat cu Aremberg, dar l-a indicat pe Raleigh ca inițiator al complotului. În 19 iulie 1603 a fost arestat și închis în Turnul Londrei. Acuzația lui l-a adus pe Raleigh în fața tribunalului din Winchester în ziua de 17 noiembrie.

Celula lui Raleigh în Turnul Londrei

Refuzând asistența unui avocat, Raleigh s-a apărat singur, istețimea și elocința lui l-au ajutat efectiv. După relatarea unui martor ocular, la început a glumit cu acuzarea afirmând că „este cea mai fericită zi” din viața lui. Întrebat dacă poate să răspundă acuzațiilor pe măsură ce i se aduceau, a răspuns că nu îndrăznește să întrerupă prezentarea probelor, ca să nu-și piardă din „grație și vigoare” . Confruntat cu mărturisirea lui Cobham, a prezentat o retractare scrisă de mână de către prietenul său. Sir Edward Coke, acuzatorul, a comparat cele două hârtii, iar Raleigh a propus să fie adus chiar Cobham să facă acest lucru. Propunerea a fost respinsă. Devenea clar că juriul era intimidat și se îndrepta spre un verdict dinainte hotărât.

Câțiva dintre jurați au îngenunchiat în fața lui Raleigh să-i ceară iertare. Curteanul disprețuit de dimineață se transformase într-un martir, victima unei înscenări judecătorești. Un val de proteste la adresa judecății a străbătut țara și a determinat, în timp, reforma procedurală prin care sistemele legale din Marea Britanie și din America se disting de cele din restul lumii. Pe patul de moarte, unul dintre judecătorii lui Raleigh a mărturisit :„ Niciodată justiția n-a fost în Anglia atât de terfelitâ și de insultată ca în acest proces.”

Execuția lui Walter Raleigh

Execuția lui Raleigh fusese fixată pentru 10 decembrie. Cu o zi înainte de execuție, regele a dispus o amânare și l-a întemnițat în Turnul Londrei. Deși i se permitea să-și vadă soția și fiul, el a petrecut următorii 13 ani în închisoare. În timp ce era întemnițat, Raleigh a scris mai multe tratate și primul volum din Istoria lumii, publicat în 1628^[4]. Fiul său, Carew, a fost conceput și s-a născut în timp ce Raleigh era închis.

După numeroase petiții în care îi cerea regelui să-l elibereze și să-l susțină să întreprindă o nouă expediție în Lumea Nouă, la începutul anului 1616 Raleigh își redobândea libertatea. Până în iunie anul următor avea toți banii necesari călătoriei, dar fusese avertizat de către coroană să evite ostilitățile cu spaniolii. Expediția a fost un dezastru, culminând cu atacul asupra unei colonii spaniole, plătit cu viața de fiul lui Raleigh. La întoarcerea în Anglia, ambasadorul Spaniei, revoltat a cerut moartea lui Raleigh, regelui Iacob I. În iunie 1618, Raleigh a fost arestat și trimis din nou în Turnul Londrei. Cum fusese deja condamnat la moarte, Raleigh nu mai putea fi acuzat că încălcase ordinele regelui cu privire la conflictele cu spaniolii. Așa că, la 29 octombrie, pășea spre eșafod, urmând să suporte pedeapsa care i se dăduse în urmă cu cincisprezece ani. Cerând să vadă securea cu care urma să i se taie capul, Raleigh și-a trecut degetele peste tăiș, glumind : „Iată un leac care o să mă vindece de toate durerile”. Când cineva din asistență i-a cerut să-și așeze capul pe butuc cu fața spre răsărit, Raleigh a răspuns : „Ce contează cum stă capul, dacă inima e la locul ei ?”, cel mai potrivit epitaf pentru favoritul căzut în dizgrație. A fost unul din primii oameni care a popularizat tutunul. După moartea lui, s-a găsit în celula sa un săculeț cu tutun pe care era scris în latină Comes meus fuit in illo miserrimo tempore ("A fost colegul meu în cele mai mizerabile momente").^[5] Capul îmbălsămat a lui Raleigh a fost dus soției sale, iar trupul a fost înmormântat la biserica Sf. Margareta, Westminster unde poate fi vizitat și astăzi. Se spune că soția sa a păstrat capul lui Raleigh într-o pungă de catifea până la moarte, douăzecișinouă de ani mai târziu, când a fost înmormântat alături de trupul lui

În 1585, Sir Walter Raleigh a organizat o expediție formată din 150 de oameni, care au plecat la bordul a șase nave în direcția insulei Roanoke, în largul coastei actualei Carolina de Nord. Era a doua colonie britanică din America de Nord și a fost botezată Virginia, în cinstea reginei Elisabeta I. Sir Ralph Lane a fost numit guvernator. După un furt, Lane a poruncit să fie ucisă căpetenia băștinașilor. Când Francis Drake s-a oprit pe insulă, l-a găsit pe Lane și restul oamenilor aproape morți de foame și împuținați din cauza conflictelor cu nativii insulei. Când a plecat, Drake a lăsat cincisprezece din oamenii săi pentru a-i proteja pe coloniști. În 1587, Raleigh a planificat o a doua expediție. John White era conducătorul expediției formată din 117 persoane, printre care se afla și fiica însărcinată a lui White împreună cu soțul său, Annanias Dare. Au ajuns la Roanoke în 22 iulie 1587, iar din oamenii lăsați de Drake, au găsit doar oasele. Nepoata lui White, Virginia, s-a născut în 18 august și a fost primul copil englez născut în America. John White a fost nevoit să se întoarcă în Anglia pentru a procura materiale și semințe. A sosit în Anglia în 8 noiembrie, dar din cauza conflictului care izbucnise între Spania și Anglia, i s-a interzis să părăsească Anglia. Într-un final, în 20 martie 1590, căpitanul William Irish, a plecat din Plymouth pentru a duce ajutoare coloniei. Printre pasageri se afla și John White. Trecuseră trei ani de când își părăsise fiica, ginerele, nepoata și pe ceilalți coloniști. Când au ajuns pe insulă în 18 august, nu au mai găsit nici o urmă din cei 117 coloniști^[7]. Așezarea era goală și fusese construită o palisadă pentru a o proteja. Singurul indiciu a fost cuvântul Croatoan, scris pe unul din trunchiurile palisadei și literele cro, sculptate pe trunchiuri de copaci. White, înainte de a pleca în Anglia, se înțelesese cu coloniștii ca în cazul în care vor fi nevoiți să plece, să sculpteze numele destinației pe un trunchi de copac. Cuvântul croatoan, le-a sugerat că poate s-au transferat pe insula vecină, Croatoan Island (acum Hatteras Island). Dar un uragan l-a împiedicat pe White să meargă pe insula Croatoan, să investigheze dacă mai erau supraviețuitori^[8]. Flota a fost nevoită să se întoarcă în Anglia. White nu a reușit să adune fondurile necesare unei alte expediții și a murit fără să știe ce s-a întâmplat cu membrii familiei sale. Puțini s-au implicat în găsirea celor 117 persoane. Printre aceștia s-a aflat Sir Walter Raleigh, care avusese idea colonizării insulei. A organizat cinci expediții finanțate din banii săi, până când a fost așa plin de datorii încât a fost arestat, închis și într-un final decapitat. Oricare ar fi fost soarta coloniștilor, astăzi așezarea este amintită ca Colonia pierdută Roanoke.

Sir Walter Raleigh

Sir Walter Raleigh Părinți Walter Raleigh Catherine Champernowne Căsătorit cu Elizabeth Trockmorton Copii Walter (a murit de ciumă în 1592)

·         1727: Ioan Constantin Giurgiu Patachi (n. 1680, Strâmbu, Cluj - d. 29 octombrie 1727, Sâmbăta de Jos, lângă Făgăraș) a fost între 1713 și 1727 episcop român unit al Episcopiei de Alba-Iulia și Făgăraș.

Ioan Giurgiu era originar din satul Strâmbu, de la a cărui denumire maghiară (Horgos Patak) i-a fost derivat numele nobiliar Patachi.^[1] Cuvântul maghiar Patak înseamnă pârâu. Pataki se traduce prin Părăian.^[2]

Părinții săi erau mici nobili români, iar el a fost educat de un unchi al său, care era provizor la un grof. Acest unchi al său l-a trimis mai apoi la studii la școlile iezuiților.

A fost unul din primii beneficiari români ai burselor catolice de studiu. A urmat mai întâi cursurile colegiilor iezuite din Cluj, Györ și Viena. Între 1703-1705 a fost alumn la Colegiul Pazmanian din Viena, unde a reușit performanța de a fi evidențiat ca cel mai bun din 300 de studenți. Acest fapt l-a determinat pe rectorul iezuit al colegiului să-l recomande pentru Collegium Germanicum et Hungaricum, ceea ce a dus la înscrierea lui Ioan Giurgiu la Roma, studiile sale în Cetatea Eternă, (1705-1710), fiind încununate cu un doctorat în teologie, cinci ani mai târziu. A fost hirotonit preot la Roma, în Biserica Romano-Catolică.

În data de 28 decembrie 1713, de la Făgăraș i-a scris arhiepiscopului de Strigoniu că „sunt dispus să-mi dau zi și noapte sângele și sudoarea pentru salvarea iubitei mele națiuni valahe în oricare rit, în orice mod și cu acea prea umilă ascultare

La două luni de la moartea episcopului Atanasie Anghel, survenită în 1713, sinodul Bisericii Române Unite l-a fost ales ca succesor al acestuia pe unul din foștii săi secretari, mireanul Venceslav Frantz, originar din Boemia.^[4] Alegerea acestui mirean a survenit după ce teologul iezuit al lui Atanasie, preotul Francisc Szunyogh, a refuzat să fie ales, știind că autoritățile de la Viena doresc alegerea lui Giurgiu. Majoritatea clerului român din Transilvania dorea alegerea unei persoane favorabile obiceiurilor răsăritene, nu a lui Giurgiu, care activa ca preot romano-catolic la Făgăraș.^[5] Autoritățile de la Viena, neîncrezătoare în foștii apropiați ai lui Atanasie, preferau varianta sigură, anume alegerea lui Giurgiu, format în școlile romano-catolice, fără legături cu clerul român din Transilvania. În conformitate prevederile celei de-a doua Diplome Leopoldine, care prevedeau că sinodul va desemna 3 candidați, dintre care împăratul îl va numi pe episcop, autoritățile imperiale au declarat alegerea din 1713 ca nulă și au solicitat repetarea procedurii.

Sinodalii s-au reunit în aprilie 1714 și în pofida recomandării venite "de sus", de a-l alege pe Giurgiu, l-au ales din nou pe Venceslav Frantz, punând de această dată în mod formal încă două nume pe listă. Tărăgănarea răspunsului de la Viena l-a determinat pe Frantz să se retragă, ceea ce a deschis posibilitatea unui nou sinod.

În aceste condiții, la 12 octombrie 1714 a avut loc la Șona o adunare a preoților și protopopilor uniți, care au propus și au recomandat numirea preotului român de rit latin din Făgăraș, Ioan Giurgiu Patachi, în calitate de episcop al bisericii lor. La un sinod ținut cu puțin timp înainte de sfârșitul anului 1714, Ioan Giurgiu a fost ales în sfârșit drept candidat, iar împăratul Carol al VI-lea l-a numit episcop în cursul anului 1715. Confirmat fiind episcop al românilor uniți, în anul 1716 a trecut de la iezuiți la ordinul bazilian și a primit titlul de baron, precum și funcția de consilier imperial.

Biserica „Sf. Nicolae” din Făgăraș

Lucrările de fortificare a cetății din Alba Iulia la începutul secolului al XVIII-lea au necesitat demolarea mănăstirii construite cu un secol înainte, de Mihai Viteazul, și în consecință mutarea sediului episcopului unit în Maieri, acolo unde a fost ridicată Biserica din Maieri, cu materialele de construcție din vechiul edificiu. Întrucât autoritățile imperiale nu reparaseră în totalitate paguba suferită ca urmare a acestei mutări, împăratul Carol al VI-lea a înzestrat Episcopia Română cu o moșie la Sâmbăta de Jos-Făgăraș, precum și cu o altă moșie la Gherla. Venitul anual al celor două moșii se ridica la 3.000 de florini. De aceea, episcopul Ioan Giurgiu Patachi nu a mai recurs la taxa anuală de 1 florin, de la fiecare preot, fie el înstărit sau sărac. La un timp de la unirea Bisericii românești din Ardeal cu Biserica Romei au încetat și subvențiile anuale primite de la domnii Țării Românești.

La insistențele repetate ale episcopului latin de Alba Iulia, Ioan Giurgiu Patachi a mutat Episcopia de la Alba Iulia la Făgăraș, căci nu puteau fi două episcopii catolice în același oraș.

Episcopul Giurgiu a ridicat Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș, ctitorită de Constantin Brâncoveanu, la rang de catedrală episcopală. De atunci titulatura episcopiei este „Episcopia de Făgăraș și Alba Iulia”.

Episcopul Ioan Giurgiu a obținut de la Papa Inocențiu al XIII-lea, prin Bulla Rationi congruit din 1721, canonizarea independenței Episcopiei de Alba Iulia și Făgăraș față de Episcopia latină de Alba Iulia și supunerea ei formală față de Arhiepiscopia de Strigoniu.^[6]

Instalarea noului episcop a avut loc la Făgăraș de sărbătoarea Schimbării la Față, în ziua de 6 august^{17 august} 1723.^[7] Instalarea s-a făcut prin citirea, în limba română, a Bullei episcopale și a Diplomei imperiale, precum și prin discursul „teologului” în latinește, iar preoții și protopopii săvârșind slujba în rit bizantin român, în limba română.

Episcopul Ioan Giurgiu Patachi a decedat în data de 29 octombrie 1727, la Sâmbăta de Jos, lângă Făgăraș. Certificatul de deces menționează că în popor a existat opinia cum că ar fi murit otrăvit „din ură față de credință și față de unirea bisericească”: 29 mensis Octombris hora nocturna secunda in Terra Fogaras pagoque sui Alsó-Szombatfalva nuncupato, finem vivendi fecit, vulgi opinione veneno quasi in odium fidei et unionis clanculariae propinato sublatus.

·         1783: A murit Jean Le Rond d’Alembert, scriitor, filozof şi matematician francez, colaborator al lui Diderot la realizarea “Enciclopediei franceze”; (n. 17 noiembrie 1717).
* 1799: Francesco Mario Pagano (n. 8 decembrie 1748, Brienza, Regatul Neapolelui - d. 29 octombrie 1799, Napoli, Regatul Neapolelui) a fost un jurist și filosof italian.

Francesco Mario Pagano

·         1829: Maria Anna Mozart, sora lui Wolfgang Amadeus Mozart și fiica lui Leopold Mozart (n. 1751)
* 1873: Alexandru Constantin Golescu, cunoscut mai ales ca Alexandru C. Golescu (n. 1818, Golești, județul Muscel - d. 29 octombrie 1873, Golești), supranumit „Albu”, pentru a fi deosebit de vărul său Alexandru G. Golescu (politician si prim-ministru), zis „Arăpilă” sau „Negru”.^[1] a fost inginer, proprietar funciar, militant politic din secolul al XIX-lea.

Alexandru Constantin Golescu a fost fiul cel mic al lui Dinicu Golescu și al soției sale, Zoița Farfara, unul dintre Frații Golești

După ce a terminat Școala Slobodă Obștească de la Golești (1826), a studiat în Germania, la München (1828), în Elveția, la Geneva (1834) și din 1835 în Franța, la Paris cursuri libere la Collège de France unde, după cinci ani de studii, în 1839 Alexandru C. Golescu a primit diplomă de inginer.^[3] A urmat, ca auditor, cursuri de istorie la Universitatea Sorbona din Paris (1836, 1866). S-a numărat printre membrii fondatori ai Societății Studenților Români de la Paris (1845).

Împreună cu frații săi, Ștefan, Nicolae, Radu, a luat parte la Revoluția Română din 1848, ca membru în Comitetul de Inițiativă (mai 1848), la București, apoi emisar în Transilvania, Sibiu și Munții Apuseni (1848-1849). După înăbușirea revoluției a trăit o vreme în exil în Turcia (1849-1855) și Franța (1855-1857) locuind la Paris, Geneva, Brussa, Constantinopol, până în 1856, când el și fratele său Radu au revenit în țară. Deși a fost animat de idealurile pașoptiștilor, Alexandru nu a avut un rol prea mare în revoluția de la 1848 și nici nu a deținut funcții politice.^[2][4]

Fiind inginer de profesie, în 1868 a captat izvorul „Căciulata 1” din stațiunea Căciulata

Bustul lui Alexandru C. Golescu ca parte din Monumentul lui Dinicu Golescu din București

* 1873: Ioan (Johann Nepomuk Maria Joseph Anton Xaver Vincenz Aloys Franz de Paula Stanislaus Bernhard Paul Felix Damasus) (germană Johann; 12 decembrie 1801 – 29 octombrie 1873) a fost rege al Saxoniei și membru al Casei de Wettin.

S-a născut la Dresda și a fost al treilea fiu al Prințului Maximilian --fiul mai mic al Electorului Frederick Christian al Saxoniei -- și al primei lui soții, Caroline de Bourbon, Prințesă de Parma.

Cea mai mare parte a vieții sale a stat sub slabele șanse de a moșteni coroana Saxoniei: el era precedat de unchiul, tatăl și de doi frați mai mari, Frederick Augustus și Clement. Totuși, în 1822 Clement a murit celibatar în Italia.

Când unchiul său Anton a urcat pe tronul Saxoniei ca rege (1827) avea 66 de ani și nici un copil în viață. După ce tatăl său Maximilian a renunțat la drepturile sale la tron în 1830, Ioan a devenit al doilea în linia de succesiune. Fratele mai mare al lui Ioan, Frederic Augustus, a devenit rege al Saxoniei în 1836. Noul rege, deși căsătorit de două ori nu avea copii. Ioan a fost moștenitorul tronului pe întreaga perioadă de domnie a fratelui său, de 18 ani.

Ioan a devenit rege al Saxoniei după moartea fratelui său Frederick Augustus al II-lea, la 9 august 1854.

Organizarea judiciară din 1855, extinderea rețelei de cale ferată, introducerea libertății comerțului sunt atribuite în principal la sugestia și promovarea lui. În timpul guvernării sale s-a semnat Tratatul comercial francez (1862), precum și recunoașterea unui contract cu Italia. În 1866 Saxonia a luptat de partea austriacă în Războiul austro-prusac. În cele din urmă, după înfrângerea în Bătălia de la Königgrätz, Saxonia s-a alăturat Confederației Germane de Nord și în 1871 Imperiului German sub hegemonia regatului Prusiei. Regele a murit doi ani mai târziu, la vârsta de șaptezeci și unu de ani.

Pe lângă munca politică, Ioan a fost interesat de literatură. Sub pseudonimul Philalethes el a tradus în germană Divina Comedie a lui Dante.

La Munchen, la 10 noiembrie 1822 (prin procură) și din nou la Dresda la 21 noiembrie 1822 (în persoană), Ioan s-a căsătorit cu Prințesa Amalie Auguste de Bavaria, fiica regelui Maximilian I Iosif al Bavariei. Ei au avut nouă copii:

• Maria Auguste (22 ianuarie 1827 – 8 octombrie 1857)
• Albert (23 aprilie 1828 – 19 iunie 1902). Căsătorit cu Prințesa Carola, fiica Prințului moștenitor Gustav al Suediei. A devenit rege al Saxoniei.
• Maria Elisabeta (4 februarie 1830 – 14 august 1912). Căsătorită prima dată cu Ferdinando, Prinț de Savoia și Sardinia și a doua oară cu Niccolo Marchese Rapallo.
• Friedrich August Ernst (5 aprilie 1831 – 12 mai 1847)
• George (8 august 1832 – 15 octombrie 1904). Căsătorit cu infanta Maria Anna a Portugaliei. A devenit rege al Saxoniei.
• Maria Sidonia (16 august 1834 – 1 martie 1862)
• Anna (4 ianuarie 1836 – 10 februarie 1859). Căsătorită cu Ferdinand al IV-lea, Mare Duce al Toscanei.
• Margareta (24 mai 1840 – 15 septembrie 1858). Căsătorită cu vărul ei Arhiducele Carl Ludwig al Austriei.
• Sofia (15 martie 1845 – 9 martie 1867). Căsătorită cu vărul ei Karl-Theodor, Duce de Bavaria (fratele împărătesei Elisabeta a Austriei).

Ioan

Părinți Prințul Maximilian de Saxonia Prințesa Caroline de Parma  Frați și surori Frederic Augustus al II-lea al Saxoniei Maria Josepha de Saxonia Prințesa Maria Anna de Saxonia Prințesa Maria Ferdinanda de Saxonia Princess Amalie of Saxony[*]  Căsătorit cu Prințesa Amalie Auguste de Bavaria Copii Prințesa Marie Auguste Albert I Maria Elisabeta, Ducesă de Geneva Prințul Friedrich August Ernst George I Prințesa Maria Sidonia Anna, Mare Ducesă de Toscana Arhiducesa Margareta de Austria Sofia, Ducesă de Bavaria

·         1901: Leon Czolgosz, anarhist american, este executat pe scaunul electric pentru asasinarea președintelui american William McKinley.

·         1911 - A încetat din viaţă publicistul şi editorul Joseph Pulitzer, fondatorul Premiului Pulitzer, care din 1917, se acordă anual pentru realizări remarcabile în jurnalism, literatură şi muzică (n. 10 aprilie 1847)

·         1924: Frances Eliza Burnett, autoare britanică (n. 1849)

·         1932: Joseph Babiński, neurolog francez (n. 1857)

·         1933: George Benjamin Luks, pictor american (n. 1867)

·         1941: Aleksandr Afinoghenov, dramaturg rus (n. 1904)

·         1949: Georg Iwanowitsch Gurdjieff, autor, filozof, coregraf, componist armean (n. 1872)

·       1950:  Gustav al V-lea (Oscar Gustav Adolf) (16 iunie 1858 – 29 octombrie 1950) a fost rege al Suediei din 1907 până la moartea sa. A fost fiul cel mare al regelui Oscar al II-lea al Suediei și al reginei Sofia de Nassau.

Gustaf al V-lea s-a născut la la Palatul Drottningholm din Ekerö ca fiu al Prințului Oscar și a Prințesei Sofia. La naștere Gustaf a fost creat Duce de Värmland. După ascensiunea tatălui său la tron în 1872, Gustaf a devenit prinț moștenitor al Suediei și Norvegiei.

Prințul moștenitor Gustav și prințesa Victoria în 1880.

La 8 decembrie 1907 i-a succedat tatălui său la tronul Suediei, care fusese separat de tronul Norvegiei cu doi ani mai devreme. S-a căsătorit la Karlsruhe, în Germania, cu Prințesa Victoria de Baden la 20 septembrie 1881. Soția sa era nepoata Sofiei a Suediei.

Gustav al V-lea a fost ultimul rege al Suediei care a intervenit direct în politica țării. Era un om conservator care nu a aprobat curentul democratic și drepturile muncitorilor. Gustav al V-lea a fost de asemenea ultimul rege suedez care a fost Comandantul Suprem al Forțelor Armate Suedeze (între 1907 și 1939). S-a considerat că avea simpatii germane în timpul Primului Război Mondial.

Gustav al V-lea era un pasionat jucător de tenis de câmp, participând la meciuri sub pseudonimul de Mr G. Ca jucător și promotor al acestui sport, a fost ales în 1980 în „International Tennis Hall of Fame”. Regele a învățat tenis în timpul unei vizite în Anglia în 1876 iar la întoarcerea în țară a fondat primul club de tenis din Suedia. În timpul domniei sale, Gustav a fost văzut deseori jucând tenis pe Riviera. În timpul unei vizite la Berlin, Gustav a mers la întâlnirea cu Hitler direct după un meci de tenis cu evreul Daniel Prenn^[1]

Regele Gustav al V-lea a murit la Stockholm în 1950.

Gustaf al V-lea

Părinți Oscar al II-lea al Suediei Sofia de Nassau  Frați și surori Prințul Eugén, Duce de Närke Prințul Oscar, Duce de Gotland Prințul Carl, Duce de Västergötland  Căsătorit cu Victoria de Baden Copii Gustav VI Adolf Prințul Vilhelm, Duce de Södermanland Prințul Erik, Duce de Västmanland

·         1957 - A încetat din viaţă producătorul Louis B. Mayer, unul dintre fondatorii companiei "Metro Pictures Corp.", care a devenit ulterior "Louis B. Mayer Prod.", embrionul viitoarei "Metro-Goldwin-Mayer" (n. 4 iulie1885)

·         1959: Iacob Iacobovici, medic chirurg român, fondatorul școlii chirurgicale din Cluj (n. 1879)

·         1969: Cecilia Cutescu-Storck, pictoriță română (n. 1879)

* 1971: Emerich Vogl (n. 12 august 1905 — d. 29 octombrie 1971) a fost un jucător și antrenor de fotbal român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatele Mondiale de Fotbal din 1930 (Uruguay) și 1934 (Italia).

·         1971 - A murit, la Uppsala, biochimistul Arne Wilhelm Kaurin Tiselius, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în 1948 (n. 10 august 1902)

·         1971: Duane Allman, muzician american (Allman Brothers) (n. 1946)

·         1975: A decedat  Tiberiu Popoviciu, matematician, membru al Academiei Române. A organizat Institutul de calcul numeric din Cluj, de numele lui legîndu-se şi începuturile şcolii clujene de analiză matematică; (n.16.02.1906).

* 1981: Georges Brassens (n. 22 octombrie 1921 la Sète - 29 octombrie 1981 la Saint-Gély-du-Fesc) a fost un poet, cântăreț-compozitor francez.

Se axează pe muzică și interpretare, acompanindu-se singur la chitară, pentru multe dintre poeziile sale. În plus față de propriile sale texte, aranjează pe muzică versuri scrise de Francois Villon, Victor Hugo, Paul Verlaine, Paul Fort sau Louis Aragon. În 1967 el a primit Grand prix de poésie al Academiei franceze.

A înregistrat paisprezece albume între 1952 și 1976. Autor de melodii populare franceze, inclusiv: Le Gorille, Les Copains d'abord, Chanson pour l'Auvergnat, Les Amoureux des bancs publics, La Mauvaise Réputation, Je me suis fait tout petit, Les Trompettes de la renommée, Supplique pour être enterré à la plage de Sète…

Georges Brassens s-a născut într-un cartier sărac al portului Cette (numele orașului nu se scrie Sète până în 1928, o schimbare a ortografiei a fost menționată el în cântarea Jeanne Martin). În casa familiei locuiește cu mama sa - Elvira († 1962), tatăl lui - Jean-Louis († 1965), sora lui vitregă - Simone Comte (1912-1994), născută din prima căsătorie a mamei sale, și bunicii din partea tatălui - Jules și Marguerite.

Mama sa, a cărei părinți sunt de origine din Marsico Nuovo în regiunea Basilicata a Italiei de Sud, este o catolică foarte evlavioasă. Văduvă de război a contelui Alphonse (27.08.1881-28.10.1914), care avea o fiică, Simone, dintr-o altă căsătorie. În 1919 Elvira s-a măritat cu Jean-Louis Brassens, un antreprenor în zidărie. Tatăl lui George a fost un om liniștit, generos, liber-cugetător, anticleriac și cu mare independență de spirit. Două caractere foarte diferite, cu un lucru comun: gustul muzicii. În plus, toată lumea cântă acasă. Pe fonograf: discurile lui Jean Nohain, Mireille, Tino Rossi sau Ray Ventura et ses Collégiens.

Georges Brassens

Georges Brassens la un concert la TNP, Paris, 1966, photo : Roger Pic.

·         1985: Aurel Avramescu, inginer român (n. 1903)

·         1992: Au decedat intr-un tragic accident de automobil  sotii Doina și Ion Aldea Teodorovici, renumiti compozitori și cântăreți români basarabeni. În noaptea de 29/30 octombrie 1992 , la orele 2.30, mașina în care se deplasau Ion și Doina Aldea Teodorovici spre Chișinău a intrat într-un copac în apropierea localității Coșereni, la 49 de kilometri de București, România. În mașină se aflau patru persoane, șoferul și însoțitorul au scăpat fără nici o zgârietură în timp ce Ion și Doina, aflați pe bancheta din spate, au fost striviți între greutatea mașinii și copacii de pe marginea drumului. Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie națională. Cu toate acestea autoritățile nu au investigat cazul, catalogându-l drept un nefericit accident, în ciuda faptului că cele mai multe indicii duceau către crimă.

·         1995: Terry Southern, scenarist american (n. 1924)

·         1997: A murit fondatorul organizației Church of Satan ( Biserica lui Satan), Anton Szandor LaVey ; (n. 1930).

·         2003 - A murit profesorul universitar Virgil Petrovici, personalitate deosebit de apreciata in lumea teatrului si a filmului romanesc, cercetator, teoretician si practician in domeniul artelor spectacolului; a lucrat la TVR („Machbeth cu masti”) (n.1935).

·         2003 - A murit celebrul tenor italian Franco Corelli, unul dintre cei mai talentati cantareti de opera. A cantat alaturi de toate numele mari ale genului: Maria Callas, Giulietta Simionato, Giuseppe Taddei, Tenata Scotto, Nicolae Herlea etc (n. 08.04.1921).
* 2004: Prințesa Alice, Ducesă de Gloucester (Alice Christabel Montagu Douglas Scott; 25 decembrie 1901 – 29 octombrie 2004) a fost membră a familiei regale britanice, soția Prințului Henric, Duce de Gloucester, al treilea fiu al regelui George al V-lea și al reginei Mary de Teck. Prin căsătorie a devenit cumnata regilor Eduard al VIII-lea și George al VI-lea și mătușa reginei Elisabeta a II-a.

A fost mama Prințului William de Gloucester care a murit tânăr și a Prințului Richard, Duce de Gloucester. Verișoara ei primară, Marian Montagu Douglas Scott, a fost bunica lui Sarah, Ducesă de York, soția celui de-al doilea fiu al regiei Elisabeta a II-a.

Nepoata Prințesei Alice, Prințesa Alexandra, care s-a născut tot în ziua de Crăciun, a primit numele de Christabel în onoarea ei.

Eleanor Roosevelt, Prințesa Alice și Mrs. Winston Churchill la Quebec, Canada, 1944.

În august 1935, Lady Alice s-a logodit cu Prințul Henric, Duce de Gloucester, al treilea fiu al regelui George al V-lea. S-au căsătorit printr-o ceremonie privată la Palatul Buckingham, la 6 noiembrie în același an.^[2] Inițial s-a planificat o nuntă mult mai elaborată la Westminster Abbey însă după ce tatăl noii Ducese de Gloucester a murit de cancer la 19 octombrie 1935 și luând în considerare și sănătatea precară a regelui, s-a decis ca nunta să fie redusă la o ceremonie privată.^[2]

La început, Ducele și Ducesa de Gloucester au locuit în Aldershot, unde Ducele făcea parte din staff-ul Armatei.

Prințesa Alice

Ducesă de Gloucester

Părinți John Montagu Douglas Scott, 7th Duke of Buccleuch[*]  Frați și surori Walter Montagu Douglas Scott, 8th Duke of Buccleuch[*] Lord William Montagu Douglas Scott[*]  Căsătorită cu Henric, Duce de Gloucester Copii Prințul William de Gloucester Prințul Richard, Duce de Gloucester

·          2005: A încetat din viaţă sculptorul Ion Irimescu, profesor de sculptură la Şcoala de Belle-Arte din Iaşi şi la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, Bucureşti; (n. 27 februarie 1903). membru de onoare al Academiei Române, deţinător al ordinului “Steaua României”, cea mai mare distincţie pe care o poate acorda instituţia prezidenţială, câştigătorul Premiului de Excelenţă în Cultura Româna pe anul 2001; (n. 27 februarie 1903 la Falticeni). Ion (Nicu) Irimescu (n. 27 februarie 1903, Arghira, comuna Preutești – d. 28 octombrie 2005, Fălticeni) a fost un sculptor român, profesor și membru al Academiei Române.

* 2007: Christian d’Oriola (n. 3 octombrie 1928, Perpignan, Franța – d. 29 octombrie 2007, Nîmes, Franța) a fost un scrimer olimpic francez specializat pe floretă. A fost dublu campion olimpic și cvadruplu campion mondial atât la individual, cât și pe echipe. Este cel mai titrat scrimer francez

·         2009: A încetat din viaţă creatorul de modă Roberto Gucci, nepotul celebrului fondator al casei Gucci (n. 1932).
* 2009: Jean-François Bergier (n. 5 decembrie 1931,^[1] Lausanne, Elveția – d. 29 octombrie 2009,^[2][1] Blonay[*], Elveția) a fost un istoric elvețian în domeniul economic și sociologic care a cercetat istoria regiunilor din Alpi. A absolvit facultatea de paleografie de la École nationale des chartes, în anul 1957, apoi a activat ca profesor de economie și sociologie istorică în Geneva și Zürich. Bergier a prezidat Comisia de cercetare a relațiilor dintre Elveția și Germania Nazistă.

Bergier, Jean-François

* 2012: Valentin Mândâcanu (n. 27 iulie 1930, Mihăileni - d. 29 octombrie 2012)^[1] a fost un filolog, lingvist, traducător și publicist din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova între anii 1990-1994.^[2]

Valentin Mândâcanu este unul din cei 278 de semnatari ai Declarației de Independență a Republicii Moldova

Valentin Mândâcanu

Sărbători

Calendar religios 29 octombrie 
- Calendar crestin ortodox: 
Sfanta Cuviosă Mucenita Anastasia Romana; Sfântul Cuvios Avramie și Maria, nepoata sa
- Calendar crestin greco-catolic: 
Sfanta mucenica Anastasia Romana; Cuv Avramie 
- Calendar crestin romano-catolic:Sfantul Narcis, patriarh de Ierusalim

·         Ziua internațională a internetului (2004). Ziua când internetul a apărut pentru prima dată este 29 octombrie 1969. În amintirea acelei zile, se sărbătoreşte ziua internaţională a Internetului, domeniu care domină vieţile noastre în acest secol al vitezei. Element indispensabil pentru mediul de afaceri, mass-media sau chiar viaţa personală, internetul sărbătoreşte 44 de ani de la naştere. România a intrat în această eră în urmă cu 13 ani, când domeniul ".ro" era pentru prima dată alocat unui computer din ICI - Institutul pentru Cercetări în Informatică. Despre această zi a vorbit Cătălin Anghel, Sales Manager la Crucial Systems. El a declarat pentru "Replica": "Să ne amintim că, acum 44 de ani, în 1969, a avut loc naşterea Internetului, între două campusuri universitate din Statele Unite. S-a încercat atunci transmiterea online a două cuvinte: log in. Ulterior, conexiunea a picat. Astăzi, Internetul este o oportunitate pentru noi toţi. Este un element crucial pentru mediul economic, în special pentru start-up-uri. Firmele pot ajunge mai uşor la clienţi. În România, programatorii noştri se bucură de un viitor strălucit, pentru că este un domeniu în care veniturile sunt mari, comparativ cu alte domenii şi pot lucra pentru companii care dezvoltă diverse aplicaţii. Astăzi, în privinţa vitezei în zonele metropolitane, România ocupă un îmbucurător loc doi în Europa".

·         Ziua națională a Turciei. Este celebrata indepartarea sultanului si proclamarea Republicii (1923). Republica Turcia este o țară întinsă pe două continente. 97% din suprafața țării se află în Asia de Sud-Vest (peninsula Anatolia) și 3% în Europa (peninsula Balcanică). Turcia are granițe cu opt țări: Grecia și Bulgaria la nord-vest; Georgia, Armenia și Azerbaidjan la nord-est; Iran (Persia) la est; Irak și Siria la sud. Turcia este o republică democratică, laică, constituțională al cărei sistem politic a fost stabilit în 1923. Turcia este un stat membru al ONU, NATO, OSCE, OECD, OIC și Consiliul Europei. În octombrie 2005 Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare cu Ankara. Mustafa Kemal Atatürk (n. 12 martie 1881 la Selânik, Imperiul Otoman, azi Salonic, în Grecia – d. 10 noiembrie 1938 , Istanbul), militar și politician turc, născut în Macedonia, fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia, fiul lui Ali Riza (Efendi) și Zübeyde (Hanim).

RELIGIE ORTODOXĂ 29 Octombrie

Sf Cuv Mc Anastasia Romana; Sf Cuv Avramie și Maria, nepoata sa

Astăzi Biserica Ortodoxă pomenește pe Sfânta Cuvioasă Muceniță Anastasia Romana, care a trăit pe vremea împăraţilor Deciu (250-253) şi Valerian (253-260), guvernator al Romei fiind Prov, pe când se pornise, iarăşi, mare prigoană împotriva creştinilor. Romană de neam, tânără cu vârsta, Sfânta Anastasia se afla pe atunci într-o mică obşte de fecioare creştine, care locuia ascunsă printre livezi şi grădini, în apropierea Romei, unde era stareţă o îmbunătăţită călugăriţă, anume Sofia. Rămasă orfană la vârsta de trei ani, Anastasia fusese luată de bătrâna Sofia şi crescută la această mănăstire, unde covârşea cu frumuseţea şi cu dragostea către Hristos pe toate celelalte tinere de vârsta ei.

Oricât de ferită de lume era, oamenii tot aflaseră de frumuseţea şi înţelepciunea ei şi mulţi o ceruseră în căsătorie. Dar fecioara rămânea neclintită în dragostea ei către Hristos şi voia cu înfocare să fie pentru toată viaţa mireasă a Domnului Iisus. Auzind Prov dregătorul de această fecioară creştină în vârstă de doar 19 ani, a trimis ostaşi să o caute şi, aflând-o, au adus-o înaintea lui, în lanţuri. Şi o sfătuia dregătorul să-şi caute un bărbat şi să se mărite şi, întorcându-se, să se închine zeilor, ca frumuseţea ei să nu se piardă în zadar. Iar ea a răspuns: „Viaţa şi veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos, pentru Care de o sută de ori, de ar fi cu putinţă, sunt gata a muri”.

Auzind acest cuvânt, Prov a poruncit de au bătut-o peste obraz şi i-au sfâşiat veşmintele, au afumat-o cu fum înecăcios de pucioasă, apoi au bătut-o cu toiege şi i-au zdrobit pe roată oasele, în vreme ce fecioara nu înceta a mărturisi pe Hristos. Înfuriat, Prov a pus-o la şi mai cumplite chinuri, încât poporul din Roma, care era de faţă, a început a murmura împotriva acestor cruzimi, iar mulţi s-au apropiat de credinţă şi s-au lepădat de idoli, botezându-se. Iar Sfintei Anastasia, după ce au scos-o afară din cetate, i-au tăiat capul.

Înştiinţată de un înger, bătrâna Sofia a venit şi a luat trupul Muceniţei, îngropându-l cu cinste.

Astăzi mare parte din moaştele sale se află la Mănăstirea Grigoriu din Muntele Athos, dar părticele din moaștele ei se mai află și în țara noastră, la Mănăstirea Șinca Nouă (Brașov) și în alte sfinte locașuri.

Troparul Sfintei Cuvioase Muceniţe Anastasia Romana 
Glasul 4
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Anastasia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Condacul Sfintei Cuvioase Muceniţe Anastasia Romana 
Glasul 3
Fecioara astăzi.
Cu apele fecioriei curăţindu-te, cuvioasă, cu sângele muceniciei încununându-te, Sfântă Muceniţă Anastasia, dai celor ce sunt în nevoi tămăduiri de boli şi mântuire celor ce se apropie către tine din inimă; că tărie ţi-a dat ţie Hristos, Mirele tău, Cel Ce izvorăşte har pururea curgător.

Tot astazi, facem pomenirea Sfantului Cuvios Avraamie si a Mariei, nepoata sa.

Păgânii veneau în toate zilele în noua biserică, nu la rugăciune, ci să vadă frumuseţea zidirii şi podoabele ei. Deci fericitul îi învăţa cum să cunoască pe Dumnezeu. Iar ei îl băteau cu beţe ca pe o piatră neînsufleţită şi îl aruncau la pământ.

Acesta a fost fiu din parinti crestini si fiind însurat fara voia lui, a lasat toate pentru dragostea ce avea catre Domnul, si s-a dus de s-a închis într-o chilioara, pedepsindu-se cu toata nevointa; si peste zece ani, a fost hirotonit preot.

Deci murind frate-sau cel trupesc, i-a ramas o copila de noua ani si a luat-o la sine si facând o chilioara lânga chilia lui, a pus-o acolo; iar când fata a ajuns la vârsta de douazeci de ani, i s-a întâmplat de a cazut cu oarecine în pacat; si a fugit si s-a dus la o casa publica.

Atunci sfântul îmbracându-se în port ostasesc, a încalecat pe un cal, si s-a dus de a luat-o din acea cadere, si a adus-o iarasi la acel loc. Aceea atâta pocainta a aratat, încât peste scurta vreme facea mari minuni.

Deci raposând fericitul Avramie în douazeci si noua ale lui octombrie si ea cu putin mai pe urma s-a savârsit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ARTE 29 Octombrie

INVITAŢIE LA OPERĂ 29 Octombrie

Don Gionanni de W A Mozart

Descriere:

Actul I

În faţa reşedinţei Comandorului, Leporello (servitorul lui Don Giovanni) se plânge de îndatoririle sale zilnice faţă de stăpânul său, un nobil libertin. Curând, apare Don Giovanni, cu faţa ascunsă de o mască, urmărit de Donna Anna, pe care a încercat să o seducă. Atunci când Comandorul (tatăl Annei), auzind strigătele ei, intervine, este ucis de Don Giovanni, care fuge. Donna Anna revine cu logodnicul ei, Don Ottavio. Găsindu-şi tatăl mort, ea îi cere lui Ottavio să o răzbune.

Don Giovanni flirtează cu o doamnă din Burgos, ce se dovedeşte a fi Donna Elvira, chiar soţia sa. Părăsită după doar trei zile de la căsătorie, aceasta călătorise prin toată Spania pentru a-l găsi şi a-i cere socoteală. Plictisit de reproşurile ei, Don Giovanni reuşeşte să fugă. Leporello îi dezvăluie Donnei Elvira aventurile amoroase ale stăpânului său, prezentându-i o lungă listă de nume ale iubitelor.

În piaţă apare un grup de ţărani care sărbătoresc nunta prietenilor lor, Zerlina şi Masetto. Atras de frumuseţea miresei, Don Giovanni se alătură grupului de petrecăreţi. Atracţia lui Don Giovanni faţă de Zerlina îl face atent pe Masetto, proaspătul mire, care este înlăturat de către Leporello. Rămas singur cu Zerlina, Don Giovanni încearcă să o convingă pe aceasta să-i accepte dragostea, promiţându-i că o va lua chiar el în căsătorie. Sunt întrerupţi însă de Donna Elvira, care încearcă să o protejeze pe Zerlina de avansurile cuceritorului. Donna Anna şi Don Ottavio se întâlnesc cu Don Giovanni, dar încă nu recunosc în acesta pe ucigaşul Comandorului. Apariţia bruscă a Donnei Elvira îl determină pe Don Giovanni să le spună că este o femeie nebună şi pleacă împreună cu ea. Din tonul vocii şi gesturile cavalerului, Donna Anna îşi dă seama că Don Giovanni este cel care a pătruns în casă, a sedus-o şi l-a ucis pe Comandor. Îngrozită, îi mărturiseşte bănuiala logodnicului său. Ottavio îi declară iubirea şi îi promite tot sprijinul său, jurând că-i va răzbuna tatăl.

Don Giovanni îi ordonă lui Leporello să organizeze în palatul său o petrecere pentru ţărani cu scopul de a o seduce pe Zerlina şi de a cuceri şi alte femei.
În faţa reşedinţei lui Don Giovanni, Zerlina îl roagă pe Masetto s-o ierte pentru aparenta ei infidelitate. În momentul în care intră Don Giovanni, Masetto se ascunde şi încearcă să-i surprindă pe cei doi îndrăgostiţi, dar tensiunea se aplanează şi toţi trei pleacă la petrecere. Elvira, Anna şi Ottavio, dornici de răzbunare, sosesc mascaţi la petrecerea lui Don Giovanni. Leporello îi invită să intre.

În timpul petrecerii, Leporello îi distrage atenţia lui Masetto, în timp ce Don Giovanni o atrage pe Zerlina spre o altă încăpere. Când fata strigă după ajutor, Don Giovanni îl acuză pe Leporello că ar fi atacat-o pe Zerlina, dar nimeni nu crede această minciună. Elvira, Anna şi Ottavio îşi dezvăluie identitatea, avertizându-l pe seducător că răzbunarea e aproape.

Actul al II-lea

În plină noapte. Elvira suferă din cauza infidelităţii soţului său, dar, în acelaşi timp, recunoaşte că îl iubeşte extrem de mult. Don Giovanni, dorind să-i joace o farsă soţiei sale, îl obligă pe Leporello să-şi schimbe hainele cu ale sale şi să îi facă declaraţii de dragoste înflăcărate Donnei Elvira. Don Giovanni încearcă să o seducă pe camerista soției lui. Declaraţia sa plină de poezie este întreruptă de apariţia lui Masetto care, împreună cu un grup de ţărani înarmaţi cu bâte, îl caută pe seducător pentru a-l pedepsi. Acesta, îmbrăcat în hainele lui Leporello, îi îndrumă spre direcţii greşite. Îl bate pe Masetto, care rămăsese singur. Soseşte şi Zerlina care îşi consolează logodnicul.

Donna Elvira şi presupusul Don Giovanni, care nu este altul decât Leporello în hainele stăpânului, sunt surprinşi de Anna, Ottavio, Zerlina şi Masetto, care îl ameninţă cumplit pe servitorul deghizat. Speriat, acesta le dezvăluie adevărata sa identitate. Don Ottavio, îngrijorat de suferinţa Donnei Anna, care îşi plânge fără încetare tatăl ucis, îşi exprimă din nou dragostea pentru ea. Elvira, supărată că a fost înşelată din nou de către Don Giovanni, îşi exprimă cu vehemenţă indignarea, dar în acelaşi timp recunoaşte că încă îl iubeşte.

În cimitir, Leporello îşi reîntâlneşte stăpânul. O voce sinistră anunţă sfârşitul lui Don Giovanni. Este spectrul Comandorului ucis, pe care Don Giovanni îl sfidează şi îl invită, în glumă, la cină. Leporello îi transmite Comandorului invitaţia, iar spectrul o acceptă. Donna Anna, însoţită de Don Ottavio, vine la mormântul tatălui său. Profund îndurerată, ea îi reaminteşte nobilului său logodnic de răzbunarea promisă, sperând să îşi găsească astfel liniştea.

Leporello serveşte cina stăpânului său. Intră Donna Elvira care, încă îndrăgostită de Giovanni, îl imploră să se căiască şi să devină un alt om. El însă o alungă. Spectrul lui Comandorului soseşte la cină. Don Giovanni refuză să îşi schimbe modul de viaţă, chiar şi sub ameninţarea morţii. Răzbunarea se îndeplineşte: Don Giovanni este târât de spectru în lumea umbrelor.

Mozart - Don Giovanni - complete (English Subtitles) – HD: 

Franco Corelli

Biografie

Franco Corelli (n. 8 aprilie 1921, Ancona - d. 29 octombrie 2003, Milano) a fost un tenor italian.

El a împărțit scena cu multe cântărețe ale generației sale, printre care Maria Callas, Renata Tebaldi, Montserrat Caballé și Joan Sutherland.

Căsătorit cu cântăreața Loretta Di Lelio, Corelli a început să cânte la îndemnul unor prieteni pasionați de muzică de operă. Corelli a devenit unul dintre marii interpreți ai compozitorilor italieni, evoluând pe principalele scene ale lumii, îndeosebi la Scala din Milano și Metropolitandin New York. Cariera sa a fost dedicată aproape exclusiv operei, interpretând o varietate foarte largă de roluri din repertoriul italian și francez. Debutul său a avut loc alături de Maria Callas în 1953. Debutul la "Scala" l-a făcut în 1954, în Norma. La Covent Garden a debutat în 1957, iar la "Metropolitan", seara debutului a fost legendară, alături de Leontyne Price în Il Trovatore: ovațiile la sfârșitul spectacolului au durat mai bine de o oră. Herbert von Karajan l-a descris pe Correli cel mai bine când a spus că: „este mai presus de orice o voce plină de foc și pasiune, o voce ce poate să fulgere, dar și să fie plină de emoții”

FRANCO CORELLI 

Bărbierul din Sevilla de Rossini

THE BARBER OF SEVILLE Rossini – Teatro Municipal de Santiago

DER FERNE KLANG Schreker – Royal Swedish Opera

MUZICĂ 29 Octombrie

Giovanni Benedetto Platti Oboe Sonatas - Venetian Baroque Classical Music Master

Top 20 Violin Covers of popular songs 2019 - The Best Covers Of Instrumental Violin

Some Enchanted Evening - South Pacific - 6 Great Artist! (1949) 1080p #ProfHowdy

POEZIE 29 Octombrie

Ştefan Baciu

Biografie

Ştefan Baciu (n. 29 octombrie 1918, Braşov - d. 6/7 ianuarie 1993 Honolulu) a fost un poet român din diasporă, eseist, memorialist, ziarist, critic de artă, traducător, diplomat şi profesor universitar.

A fost fiul lui Ioan Baciu, profesor şi al Elisabetei Baciu, casnică. Cursurile liceale le urmează la liceul "Andrei Şaguna" din Braşov, avându-i ca profesori pe Emil Cioran (logică şi filosofie), Octav Şuluţiu (limba franceză), Ioan Baciu - tatăl poetului (limba germană). Apoi a fost student la Drept, în Bucureşti, ataşat de presă la Berna, de acolo a plecat la Rio de Janeiro, apoi la Seattle, ca profesor, după care s-a stabilit în insulele Hawaii, la Honolulu.

Debutează în anul 1933 în revista "Răboj" cu poezia "Eu", care îi apare tradusă în limba germană în revista Klingsor, în acelaşi an.

Pentru volumul său de debut "Poemele poetului tânar" primeşte în anul 1935, la vârsta de 17 ani, "Premiul scriitorilor tineri" al "Fundaţiilor regale".

Activitatea literară din ţară

din ţară
Între anii 1937-1941 urmează cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în drept în anul 1941. În perioada 1938-1946 este redactor la reviste din Bucureşti, ca „Universul literar” - redactor al rubricii „Cântece noui”, unde debutează, printre altii, Ştefan Augustin Doinaş şi Ion Caraion, „Gândirea”, „Rampa”, „Bis”, „Arta nouă” etc. În aprilie 1945 se căsătoreşte cu Mira Simian. În octombrie 1946 pleacă, împreună cu soţia sa, în Elveţia, ca ataşat de presă al Legaţiei României de la Berna. Colaborează la reviste literare din Elveţia.

Activitatea literară din America Latină

din America Latină
În anul 1949 pleacă în America Latină, la Rio de Janeiro - Brazilia, unde devine redactor la un important ziar, Tribuna de Imprensa. Despre această perioadă din viaţa sa, Ştefan Baciu scrie o carte intitulată Lavradio 98 (1982), care a constituit un adevărat best-seller.

Călătoreşte într-un mare număr de ţări ale continentului sud-american, din America Centrală şi zona Caraibelor: Argentina, Nicaragua, Peru, Guatemala, Venezuela, Costa-Rica, Santo Domingo, San Salvador, Honduras, Mexic, Cuba, Haiti etc.

Profund cunoscător al literaturii latino-americane, Ştefan Baciu este autorul a două importante antologii: Antologia poeziei latino-americane (2 volume, 1974) şi Antologia poeziei surrealiste latino-americane (1981).

A adus cu el în America Latină ideile mişcării suprarealiste şi a devenit animatorul cel mai important şi un lider al neoavangardei, a participat la foarte multe congrese şi conferinţe pe aceasta temă.

În anul 1962 este invitat în SUA, ca profesor de literatură hispano-americană la Universitatea din Seattle, iar în anul 1964 este invitat şi se stabileşte în Hawaii, ca profesor de literatura hispano-americană la Universitatea din Honolulu-Hawaii.

Se stinge din viaţă la Honolulu, la 6/7 ianuarie 1993, în timp ce vorbea la telefon cu sora lui din Bucureşti. Este autorul a peste 100 volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri şi a peste 5000 de articole şi studii, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană, elveţiană.

Poezie

Poemele poetului tânăr, 1935 – Bucureşti (Premiul Fundaţiilor Regale şi al Societăţii Scriitorilor Români) 
Poeme de dragoste, 1936 – Oradea 
Micul dor, 1937 – Braşov 
Drumeţ în anotimpuri, 1939 – Iaşi 
Cautătorul de comori, 1939 – Bucureşti 
Cetatea lui Bucur, 1940 – Bucureşti 
Lanterna magică (în colaborare cu Traian Lalescu), 1941 – Bucureşti 
Analiza cuvântului dor, 1951 – Sierras de Cordoba 
Poemele poetului pribeag, 1963 – Mexico, Ukulele 
Îngerul malagambist în insula Oahu, 1967 – Madrid 
Poemele poetului singur, 1979 – Honolulu 
Peste o mie de catrene..., 1980 – Honolulu şi 1991 – Bucureşti, 1994 – Braşov 


Memorialistică

Franctiror cu termen redus, 1968 – Honolulu 
Sub Tâmpa în Honolulu, 1973 – Honolulu 
Mira, 1979 – Honolulu 
Praful de pe tobă. Memorii 1918-1946, 1980 – Honolulu 

Distincţii şi premii

A fost "Cetăţean de onoare" al oraşului Rio de Janeiro, "Consul de Bolivia" în Honolulu-Hawaii, "Profesor Emeritus" al Universităţii din Honolulu-Hawaii. În anul 1991 i s-a decernat Decoraţia de Onoare a Meritului Cultural cu grad de Comandor de către Ministerul Educaţiei şi Culturii din Bolivia. Din 1996 este declarat "Cetăţean de onoare" post-mortem al Nadeşului.

Patria

Patria e un mar
Intr'o vitrina de bacanie japoneza
pe strada Liliha
în Honolulu, arhipelagul Sandwich
sau o placa de patefon
ascultata în tacere în Mexico
--Maria Tanase langa vulcanul Popocatepetl--
patria e atelierul lui Brancusi la Paris
patria e peisajul lui Grigorescu
intr'o dupa-amiaza de toamna la Barbizon
sau Rapsodia Romana auzita intr'o dimineata
în Port au Prince în Haiti
si patria e mormantul lui Aron Cotrus
în California
patria e o ciocarlie care se inalta
oriunde
fără frontiere si fără intentii
patria e un concert de Dinu Lipatti
la Lucerna, Elvetia, intr-o seara ploioasa
patria e aceasta adunare de fete
de intamplari si de sunete
imprastiate peste tot globul
dar patria e
mai ales
o clipa de tacere.

Asta e patria.

II.

Cu patria poti vorbi la telefon
s'o porti, ca firmituri, în buzunare
poti s'o asculti în al distantei svon
si s'o gasesti decapitata'n ziare

nu-i numai cer sau piatra sau pământ
ci e un svon ce vine de oriunde
un miros, un obraz, un dans în vant
un glas ce besna noptii o patrunde

căci patria nu-i un imn prescris
impodobit cu ilustatii în chenare
ea-i panza care-o tesi adânc în vis
si se destrama'n zori c-o incantare

nu-i patria facuta din urale
ci din taceri, din doruri si distante;
o strang din praf, la tropic în sandale
si-o'mprastii'n lume în sperante.

III.

Turla bisericii Sfantului Nicolae din Schei
ecoul trenului lovindu-se, noaptea, de Tampa
"Kefir Lukianoff" în Cismigiu
"Tempo, Facla si Credinta"
"fierbinte porumbielu', fierbinte!"
domnu' Misu dela "Cartea Romaneasca"
fularul ca un curcubeu al lui Emil Botta
Maria Tanase cantand la "Neptun"
în Piata Buzesti
Tata comentand "Razboi si Pace"
sau o pagina de poezie din Nietzsche
(rasfoia cartea cu degetul aratator)
un caputiner la "Coroana"

si bancnota aceasta de 500 Lei
aflata intr'un fund de plic ingalbenit
adus nici eu nu stiu cum
din Brasov în Brazilia
si apoi în Honolulu-Hawaii
Insula Oahu
Arhipelagul Sandwich. 

Toamna

A ruginit frunza din vii
inspre Sovata, Ghimes si Zizin
dar la babord în Waikiki
ce soare bland, de aur plin.

Pustii sunt lanuri si campii
departe'n Turnu Magurele
în golf la orele tarzii
cade-o cascada grea de stele

când randunelele-au plecat
se'ntorc la cuiburi papagalii
pustii sunt horele din sat
dar plini de floare portocalii 

Constantin Noica

O seama de cuvinte 'ncrucisate
c'un talc ce suie tainic din strafund
si ganduri în balanta rasturnate
ca aur de nisip pe-un val la prund

din Kant si din batranul Anton Pann
adancul vorbelor l-ai despicat în taina
--un matematic Baltasar Gracian--
tu gandul il desbraci de-a vorbei haina

insingurat pe-a veacului alee
la ceas secret de bruma si clestar
c'un toc muiat în truda si-n idee
cladesti al sufletului dictionar. 

Miron Kiropol

Biografie

S-a născut la 29 octombrie 1936 - Bucureşti

"Cuminte cititor îti promit ca aventurile acestea te vor lega nu numai de lumea terestra, ci nazdravan de lumea cealalta, daca vei avea rabdare sa le urmezi. Cred ca descrierea lor te va apropia de asemenea de scriitorul acestor rînduri ce te binecuvînteaza pe tine, dar mai ales pe acela care l-a împins în prapastia oraculara a scriiturii (Miron Kiropol)"


Miron Kiropol e un capitol aparte al literaturii romane. Plecat demult din tara ("transfug" al comunistilor), dupa peregrinari prin Europa, stabilit in Franta si devenit poet de expresie franceza, nu-si tradeaza in nici una din limbile operei sale filonul orfic, viziunea esentiala despre om ca fiinta implicata in Dumnezeire, chiar daca balanta mantuire-decadere este rareori echilibrata. 

Evident, poezia lui Miron Kiropol e una a insistentelor raportări la lumea fizică, tensionată de reflectarea subiectului în oglinda oarbă a lucrurilor, care-i redă candoarea specifică, adică una lirică: "Mă aplec peste orbirea obiectelor/ Şi visez zăpada" (Poem şvariantăţ). Drept consecinţă, poetul capătă înfăţişarea răsfrîntă de obiect ("Cînd am înfăţişarea oferită de o femeie" - ibidem), rezervîndu-şi dreptul de a se autocontempla prin mijlocirea acestuia, adică prin gestul poetic de-o sterilă fertilitate paradoxală: "Părul tău rostogolindu-se din unica armonie./ Să ajung la freamăt, ultim fetus/ Al spiţei adevărate, fecunditate angelică" (ibidem). O anume elasticitate intervine în sfera relaţiilor eului cu sensibilul, care uneori e părăsit în zona transverbală ("Aceste zile au rămas singure/ Fără dorinţa unui cuvînt" - Toamnă), alteori seacă, afectînd subiectul în emoţia şi corporalitatea sa ("Copacii, mîinile care au mîngîiat/ În urmă secînd" - ibidem), alteori potenţează o solitudine glorioasă a subiectului, prin-tr-o cosmică celebrare: "Şi vreau să rămîn singur, albastru,/ Înconjurat de munţi, de mări, de guri/ Care iarăşi mă cîntă" - Despărţire). În fine, are loc şi o separaţie a materiei telurice obiective de "sufletul" materiei subiective, a cărnii, notată cu o aproape indiferentă frăgezime: "Ce poate să fie/ În gîndul ce l-am primit/ Acum, atîta mîhnire în somn dată mie./ Să văd primăvara, mugur destăinuit/ Oricui peste lucruri?/ Ce poate să fie? De nu mai pot fi/ Asemeni copacului, din nou să dau cuiburi/ Smeritelor păsări întoarse într-o zi./ Uscat e lemnul în care dorm./ Sevele pămîntului urcă fără să atingă/ Sufletul cărnii mele" (Sufletul cărnii mele). Lumile se despart aparent, înfiorate de o nostalgie în care nu putem citi decît inexorabila lor comuniune. 

Poetul

Ce separat eram ca-n somn
De fructul tînar si de ea,
Zeita, chiar fiindu-i domn...
Doar spinul vesnic o rapea.
Eram ca spirit revelat,
Ma consuma un verde har
Cu primavara-n lung si-n lat
Ce-o strabateam ei sa-i apar.Si, deodata, ce mi-a spus?
Ca are sot si-i artizan
Al vietii ratacite sus
În secolul prediafan. 

Acum 

Acum ajuns la bătrâneţe caut
Să aflu duhul viu, moartea să-mi laud.Aproape-i toamna, iarna de pe urmă
Şi primăvara se întoarce lacom.
Mă simt un roi, săgeată sunt în arcul
Ce l-a-ncordat zeiţa către turmă,
Să cadă mielul sub calda-i lovire.
Zeiţa mea cu sân care mă curmă,
Aşa nebună e săgeata-n el,
Că tremură pe mine carnea toată,
îmbătrânită dar ca nestemată.
Umerii-mi gem, al cerurilor Sire
Ce m-ai gonit pe veci din sfântul ţel,
Să nu mă odihnesc pe sân de fată,
Mi-ai lăsat, Doamne, viaţa blestemată,
Nu ştiu să fac din ea decât potire,
Oale de lut şi chipul tău de aur.
M-aş fi dorit un înger într-un taur
Şi Frumuseţii i-aş fi fost bărbat,
Dar n-a venit la mine nici o veste
Din cerul tău atât de întrebat.
Şi am trăit tăiat în bucăţele
Şi tinereţea chiar mormânt îmi este
Şi eu în el ca schilodit de iele.
Iubite Doamne şi frumoasă Doamnă,
Celestule şi îngerinţa mea,
Veniţi spre mine azi cu burta grea,
în versul meu ca frunzele de toamnă.
în ochii mei cresc lungi catapetesme,
Acolo e plutirea de icoane,
Te văd în ele Dragoste cu glezne
Păgâne, cu brăţări greco-romane.
M-ai părăsit adeseori prin veacuri,
Tot ai murit şi tot ai înviat
Şi mi-ai adus otrăvuri cât şi leacuri,
Ademenire ca într-un palat
Ce se năzare-n ochi înfometat
Cu valuri peste biata lui pupilă,
Parcă strigat din vremuri de Sibilă.
Cântă prin capul meu o cucuvaie
Şi o privighetoare împreună.
Luceşte Verbul şi mă încovoaie
Şi cu mătanii viaţa mă cunună.
Ce oare-n Spirit s-a mai hotărât
Asupra mea, cine cu mine luptă?
Eu cel intrat în capişte atât
Şi creştinat prin chiar ce se înfruptă
Din starea păgânească. Eu, păgânul,
Îmbrăţişez Hristosul ce mi-e foame,
Şi iar mă-ntorc zeiţa mea la sânul
Tău ce e arcul plin de străvechi trame.
Iar lumea o urzeşti ca întristare
Sau bucuria geme grăitor
Şi văd că plângi menită împăcare.
Foc, aer, apă şi pământ mă-nsor
Cu numai carnea ta dintru mireasmă,
Podoabă orişicui, rămasă rod.
Plăcere ce roteşti în juru-mi caznă
Eşti învierii mele-n tine, plod.
Zeiţa mea de ai rămâne suflet
în corpul meu, cu el să te înghit -
Vino să-ţi fiu stingere şi răsuflet,
Jertfă de idoli şi văzduh de schit.
Cad în genunchi numai dacă te văd
în umbra unei fete care zboară,
O rândunică eşti peste prăpăd
Din ochii celui dat din trup afară.
Acum când moartea va-mpleti cununi
Pe fruntea mea, vino mai înainte,
Pe când şi-ascute coasa pe cuvinte
Ce-aş vrea să-ţi fie haruri şi minuni.

Străvezime

Urma se închide urmărită de ceaţă
în piatra scuipată de zori.
Noi suntem ultimii călători
la nord în ceea ce mai pare viaţă.


Obolul e dureros pe ochi.
Noaptea e lungă şi spaima mă învaţă.
Slujesc în lacrimi de deochi
unui vis demult părăginit.


Şi cât am vrut am iubit.
Nu pot să spun că nu am avut
mângâierea în sângele pierdut;
măduva în sămânţa prospeţimii.


Atunci pentru ce îmi e frică
deodată în casa din pod?
Un cutremur de rod
mi-atinge faţa cu scumpa lui cruzime.


Şi simt că vine
nu ştiu ce livadă,
o furie de rugăciune pe mâna-mi
care începe să vadă.

TEATRU/FILM 29 Octombrie

Cu Silvia Dumitrescu Timică

Biografie

Actriţa Silvia Dumitrescu-Timică s-a născut la 29 octombrie 1902, in Craiova.

Cariera:

A absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti in 1923, la clasa profesorului Ion Livescu. A debutat la Teatrul Popular din capitala cu piesa Liniştea casei, apoi s-a mutat la Teatrul Maria Ventura. Acolo l-a întâlnit pe viitorul sau sot, actorul Gheorghe Timică. A jucat si la Teatrul Elvira Popescu-Ion Iancovescu, la Teatrul Vesel, Teatrul Regina Maria, Teatrul Victoria, Teatrul Maria Filotti, Teatrul Comedia, in spectacole ca O noapte furtunoasa, 30 de secunde de dragoste, Nu divortam, Paianjenul, Am visat paradisul, Prima zi de primavara, Medicul in dilema, Soacra lui Adam, Bobită, a cântat operetă. 

Din 1948 a jucat pe scena Teatrului Naţional din capitala, in spectacole ca Fata fără zestre, Iarbă rea, O zi de odihnă, Căsătoria, Silvete, Seringa.

A debutat in cinematografie cu filmul Odessa în flăcări (1942), a jucat apoi in Bădăranii (1960), Furtuna (1960), Scorpia (1973), O încurcătura (1973), in filmele pentru televiziune Tren de placere (1978), Micul infern (1979).

La Teatrul Radiofonic a jucat in spectacole ca Anton Pann, regia Constantin Moruzan, Curtea cu juri, regia Dan Puican, Doctor in filozofie, regia Paul Stratilat, Steaua fara nume, Mihai Sebastian, a interpretat rolul Marinei din Badaranii de Carlo Goldoni.

S-a retras din activitate după decesul soţului său, in 1954 si a revenit in 1977, in distribuţia piesei Micul infern de Mircea Ştefănescu, regizata de Mihai Berechet, la 75 de ani. S-a retras definitiv in 1992, la 90 de ani si a decedat la 01 august 1999.

Pe scurt despre Silvia Dumitrescu-Timică:

Nume: Silvia Dumitrescu-Timică
Ocupatia: actriţa
Data nasterii: 19 noiembrie 1957 
Zodia: Scorpionn
Locul nasterii: Craiova, judeţul Dolj
Nationalitate: romana
Culoarea părului: saten
Culoarea ochilor: caprui
Starea civila: casatorita
Soţ: George Timică- actor 
Copii: nu are
Data si locul decesului: 01 august 1999, Bucureşti

De ce este faimoasa Silvia Dumitrescu-Timică?

A jucat pe scena Teatrului Naţional din capitală pâna la 90 de ani, a aparut in filme ca Bădăranii, Tren de plăcere. 

De ce ne place Silvia Dumitrescu-Timică?

La 75 de ani a început să joace rolul Coanei Eleonora Arbore din piesa Micul infern de Mircea Ştefănescu.

Micul infern:  Micul infern Teatru radiofonic de Mircea Ştefănescu: 

Badaranii HQ :

Omul acesta stie ce vrea - Buzdugan Costin

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 29 Octombrie

Doru Octavian Dumitru, căsătorit pe interes cu o femeie cu... greutate!

(urmăriți postarea următoare)

GÂNDURI PESTE TIMP 29 Octombrie

Maria, regina adulterului. Şirul iubirilor păcătoase şi al copiilor din flori ai celei mai frumoase şi mai influente regine din istoria României (6 aprilie 2015, 02:20) de Cezar Pădurariu

În timpul Primului Război Mondial, ambasadorul Franţei la Bucureşti, Charles de Saint–Aulaire, a făcut o afirmaţie care avea să rămână în memoria contemporanilor şi să se transmită posterităţii: “Există un singur bărbat la Palat şi acela este regina”. A fost o modalitate de a-şi arăta respectul deosebit faţă de Regina Maria a României. A fost extrem de iubită de popor, mereu implicată în treburile ţării, iar biografii au concluzionat ulterior că majoritatea deciziilor politice luate de soţul ei, Regele Ferdinand I al României, erau influenţate de către Regina Maria. A fost infirmieră pe front în timpul marii conflagraţii mondiale, iar curajul arătat în faţa obuzelor i-a impresionat pe contemporani. Se spune că România s-a reîntregit în 1918 doar datorită influenţei Reginei Maria în cercurile diplomatice de la Paris, acolo unde s-a reîmpărţit lumea la sfârşitul conflictului. Originile ei nobiliare au făcut din Casa Regală a României, pe vremea Mariei, una dintre cele mai influente din Europa. Născută Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg şi Gotha, a fost mare prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Familiile au decis căsătoria cu prinţul moştenitor al tronului României, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, iar pe 29 decembrie 1892 avea să înceapă o căsătorie de 30 de ani care n-a fost fericită nicio clipă. Tânăra aristocrată engleză, alintată de apropiaţi Missy, a ajuns în România la vârsta de 17 ani şi l-a găsit pe timidul şi bolnăviciosul Ferdinand, cu zece ani mai în vârstă, incapabil s-o înţeleagă şi s-o iubească. Principalul motiv a fost că Ferdinand a iubit-o până la moarte pe poeta Elena Văcărescu, exilată la Paris pentru a nu sta în calea traseului către tron al prinţului. Mult prea înflăcărată pentru ce găsise în România, Missy s-a reinventat. Era una dintre cele mai frumoase femei din Europa, de o frumuseţe răpitoare, cu o inimă uriaşă. Dacă, iniţial, Regele Carol I şi Regina Elisabeta au încercat s-o ţină departe de high-life-ul bucureştean, acest lucru s-a dovedit, în cele din urmă, imposibil. La 15 octombrie 1893, se năştea primul ei fiu, Carol Caraiman, viitorul rege al Romaniei, sub titulatura Carol al II-lea. Au urmat Elisabeta, Maria, Nicolae, Ileana şi Mircea. Din cei şase copii, se ştie sigur că ultimii doi au fost concepuţi împreună cu prinţul Barbu Ştirbey, despre care se spune că a fost marea iubire a reginei. Dar până la Ştirbei, Regina a avut un şir de iubiri extraconjugale. Prima a fost vărul ei primar, marele duce Boris Vladimirovici, pe care l-a cunoscut la Moscova la începutul secolului al XX-lea şi împreună cu care se spune că a avut o relaţie de cinci ani. Maria i-a spus, de altfel, regelui Carol I că îl iubeşte pe Boris şi că doreşte un divorţ de Ferdinand fiindcă era însărcinată, iar copilul era al aristocratului rus. Principesa Maria a născut la Londra. „E un noroc că Missy a născut o fată. Un fiu născut în asemenea împrejurări ar fi fost o mare povară”, îi scria la vremea respectivă Carol fratelului său Leopold, tatăl lui Ferdinand. Cel de-al treilea copil se naşte la Gotha, în casa mamei Mariei, va primi numele de Mărioara şi va fi alintată Mignon. Ferdinand acceptă fetiţa ca pe un copil al său, scrie Eugeniu Buchman, în „Jurnal”. Cu toate acestea, s-a speculat în epocă că tatăl micuţei Mărioara a fost de fapt ofiţerul Zizi Cantacuzino. La inceputul anului 1897, tânărul ofiţer din regimentul de roşiori Gheorghe (Zizi) Cantacuzino – un bărbat  “nu prea înalt, subţire, brunet, amuzant şi elegant”, în vârstă de 27 de ani - incepe sa aibă întâlniri din ce in ce mai dese cu Principesa Maria. Povestea continuă şi în primăvara anului 1898 când tânărul Zizi Cantacuzino este adus la palat ca profesor de gimnastică pentru prinţul Carol. Idila continua ulterior în Germania, unde Maria pleacă la tratament, apoi la Constanţa, la bordul unui vas ancorat in larg (drept paravan era verisoara lui Zizi Cantacuzino, o adolescentă). „Apariţiile Mariei  la Constanţa, însoţită în permanenţă de Zizi şi de verişoara acestuia, provocau scandal. Se spunea că Principesa Moştenitoare bătea oraşul cu locotenentul român, însoţită doar de tînăra de treisprezece ani. Instruiţi de Rege să fie informat în legătură cu ceea ce făcea Principesa Moştenitoare, membrii din suita Mariei au relatat că erau împreună de dimineaţa pînă seara şi că el stătea ore întregi în cabina ei. Au mai spus că Principesa Moştenitoare ofensase oficialităţile locale şi pe membrii corpului consular,  luîndu-şi  oficial rămas - bun de la oraş cu tînărul locotenent lîngă ea. Regina Elisabeta şi Mm. Winter au acuzat-o pe Maria de a fi invitat o fată orfană de mamă să petreacă vara cu ea ca să-i servească drept paravan pentru idila ei cu Zizi.” (Hannah Pakula, "Ultima romantica – Viaţa Reginei Maria a României"). Pe 3 martie 1918, cu puţin timp înainte că cei din Casa Regală să se întoarcă la Bucureşti, regina Maria avea să facă cunoştinţă la Iaşi cu Joseph Boyle, colonel, aventurier, om de afaceri, care a făcut senzaţie în epocă reuşind să salveze câţiva zeci de prizonieri români din Rusia. Iată cum notează regina Maria apariţia lui Boyle la Coţofeneşti, în refugiul izolat de lîngă Bicaz, aproape de munţii Carpati : “Eram pe punctul de a mă aşeza la masă, cînd auzii un uruit de maşină, o voce gravă, bărbătească acompaniată de o călcătură apăsată pe scările de lemn. Era Boyle! Ce bucurie ! Am sperat in secret că el va veni, dar nu convenisem nimic". Vara anului 1918 a fost epoca de aur a iubirii dintre cei doi pe care au trăit-o în vecinătatea lacului Bicaz şi a Iaşiului. Pe 23 octombrie, Principesa Maria avea să facă altă menţiune în "Jurnal" referitoare la relaţia dintre Ferdinand şi Joseph Boyle: ”Sînt îngrijorată cînd îi las singuri. Boyle este atit de sigur pe el în tot ce intreprinde. Cînd crede că are dreptate în ceea ce face e gata să se bată pentru ideile sale zece ore în şir, până are cîştig de cauză. Aceasta insistenţă îl scoate din sărite pe Nando. Nu poate să suporte să fie constrîns către o decizie, chiar dacă ea ar coincide cu ce a decis înainte. Are oroare să acţioneze şi îi respinge pe cei care îl obligă să-şi facă datoria. Boyle pe de altă parte nu suportă convenţiile sociale…Confruntările lui cu Nando mă îngrozesc şi mă amuză în acelaşi timp şi mă tem să nu ajungă să se bată într-o bună zi, ceea ce ar fi foarte regretabil…Avem nevoie de un om ca Boyle, dar cred că se înşală în privinţa lui Nando…”. S-au mai văzut sporadic până în octombrie 1921, atunci când relaţia lor avea să se încheie definitiv, când Boyle îi scrie: ”Ţi-a fost imposibil să păstrezi lîngă tine vechiul prieten. Am plecat. Nu mă lăsa să devin o fantomă în viaţa ta. Nu-mi datorezi nimic. Ai fost generoasă şi îţi sunt recunoscător. Te iubesc. Gîndeşte-te la asta.” La 15 octombrie 1922, Maria şi Ferdinand au fost încoronaţi la Alba Iulia. După dispariţia canadianului Boyle, regina s-a reîntors către prinţul Barbu Ştirbey, pe care îl cunoscuse încă din 1909. Prinţesa Callimachi povesteşte în memoriile sale despre marea iubire care s-a născut între Regina Maria şi Prinţul Ştirbei, care a durat toată viaţa. „Îi scria scrisori pline de farmec, omagii adresate frumuseţii ei şi bucuria i se citea printre rândurile opace în fraze curtenitoare”. „Era tot timpul în preajma ei şi se comporta ca un membru al familiei. La Cotroceni sau la Peleş prinţul avea propria lui cameră. Devenind regină, Maria n-a mai ţinut secretă relaţia, aşa că intrările şi ieşirile ei dese, în camera lui Ştirbey se petreceau în faţa personalului palatului, fără cea mai mică reţinere şi fără protocolul la care trebuia să se supună de obicei prinţul. Până în 1922, se născuseră deja toţi cei şase copii, iar Ferdinand acceptase că ultimii doi nu sunt ai lui.  Întorcându-ne puţin în timp, în vara anului 1902, Maria şi Ferdinand au plecat la Londra pentru a asista la încoronarea lui Edward al Vll-lea. Prinicepesa Maria va rămâne în Anglia pe perioada verii şi l-a cunoscut pe tânărul Waldorf Astor, un tânăr de 20 de ani care avea atunci puţin peste 20 de ani, cu care a avut o idilă pătimaşă. Viitoarea Regină a României avea să mărturisească referindu-se la aceasta:  “Săptămînile acelea în frumosul Cliveden sînt printre amintirile cele mai frumoase din viaţa mea. Au fost fericire pură. Lipsită de lucrurile pentru care fusesem născută, am găsit la Cliveden o viaţă sănătoasă şi plină de libertate în nişte împrejurimi superbe, cu tovarăşi tineri, apropiaţi ca spirit ". După încoronarea Regelui Edward, Maria şi Ferdinand s-au reîntors în România, iar Missy l-a invitat pe noul său prieten, însoţit de sora acestuia Pauline, să petreacă luna octombrie la Sinaia. Relaţia dintre Missy si Waldorf a continuat până în anul 1906, an în care tânărul englez se căsătoreşte cu Nancy Shaw. Cei doi soţi – Waldorf si Nancy -  refuză invitaţia de a-şi petrece luna de miere in Romania. “Îl iubeam sincer şi natural, cu tot ce firea mea avea mai bun de dăruit…”, îi scria Principesa Maria Paulinei Waldorf. “El era suflarea, aerul şi spiritul vieţii mele şi el o ştia. Şi totuşi, în momentul în care s-a căsătorit, a renunţat total la mine, de fapt fără milă… Şi el ştia ce înseamnă să trăiesc dintr-o dată fără el”. Regina Maria a murit la Castelul Pelişor, pe 18 iulie 1938, la vârsta de 63 de ani. În ultima parte a vieţii, fiul ei Carol al II-lea, un aventurier notoriu, îi făcuse viaţa un calvar, reproşându-i idila cu prinţul Barbu Ştirbey, care a încercat să rămână alături de ea până la sfârşitul vieţii. Cei doi au fost despărţiţi, însă, cu forţa, de către Carol al II-lea. 

SFATURI UTILE 29 Octombrie

DESPRE BRÂNZA TELEMEA

Branza telemea este un aliment omniprezent in bucataria romaneasca,  mai putin in zilele de post. Merge la orice ora a zilei. Ca gustare intre mese, la mesele principale, cu pepene rosu, cu mar, dupa voia si imaginatia culinara a fiecaruia.

Scurt istoric

In trecut telemeaua se facea din lapte de oaie si se vindea sub denumirea de “branza de Braila”. Numele de telemea provine din limba turca, teleme – insemnand “felie”.

Informatii nutritionale

Telemeaua este o branza maturata, sarata, cu continut destul de mare de apa (poate ajunge si la 50%) si aproximativ 25 % grasime. Are o gramada de nutrienti, proteine (18-22%) de buna calitate, glucide (1-2%), grasimi (10-25%), vitamine si minerale.

In cantitati mari se intalnesc mineralele calciu si  fosfor. In cantitati mici, dar apreciabile sunt magneziul, zincul si iodul. Bineinteles sodiu si clor, provenite din sare.

Vitamina A, liposolubila se gaseste din belsug in branza telemea. O portie de branza (30g) furnizeaza cam 15-20% din necesarul zilnic al unui adult de vitamina A.

Vitaminele din complexul B (B₁₂, B₂, acid folic) fiind solubile in apa raman in zer. Dar daca telemeaua este mai moale va avea un continut mai ridicat de vitamine B.

Datorita continutului foarte scazut in glucide (1-2%), branza telemea are un indice glicemic foarte mic, 5.

Telemeaua si branzeturile in general contin triptofan (aminoacid esential). Triptofanul este un precursor al serotoninei, care da o stare generala “de bine”.

Branza telemea se obtine de obicei din lapte de vaca, de oaie si de caprasau amestec. Exista si telemea de bivolita, care este insa mai grasa.
O branza telemea de calitate trebuie sa nu aibe mult zer, sa fie scursa si tare. In cazul in care are consistenta prea moale inseamna ca nu a fost suficient de mult fermentata (maturata). Daca are prea multe gauri, atunci laptele a fost prea degresat. Telemeaua foarte proaspata este semi-moale cu un continut mai ridicat de zer.
Telemeaua de vaca este de culoare usor galbuie, cea de oaie este alba, iar cea de capra este cea mai alba.

Pastrare si desarare

Telemeaua proaspata se tine in frigider la 4-5⁰C, cateva zile. Asadar este recomandat sa fie consumata cat mai repede.

Pentru pastrarea pe perioade mai lungi, telemeaua se tine in saramura. Se desareaza inainte de consum. O modalitate de desarare este de a tine in apa rece branza pentru cateva ore, timp in care se mai schimba apa de cateva ori. O alta, mult mai rapida si mai eficienta, este de a pune branza in apa clocotita (bineinteles dupa ce ai luat vasul cu apa de pe foc) pentru jumatate de ora. Astfel branza va deveni moale si desarata. Se va mai pierde si un pic de grasime care va ramane in apa calda.

O alta modalitate de a o conserva este sa pui telemeaua intr-un borcan care se inchide ermetic, cu ulei de masline extravirgin aromatizat  cu piper,  marar, usturoi, cimbru, busuioc, salvie.

Ce se va întâmpla, dacă nu vom folosi niciodată cosmetice ? | Eu stiu TV