MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

MIERCURI 30 OCTOMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua!
M-am străduit să vă aduc informații interesante și astăzi!
Parcurgeți materialele selecționate de mine!

ISTORIE PE ZILE 30 Octombrie

Evenimente

·         130: Împăratul roman Hadrian întemeiază in Egipt orașul Antinopolis, in memoria tanarului sau favorit  Antinous, care se inecase in acel an in apropiere, in apele Nilului. Nu se știe dacă moartea acestuia a fost  accident, sinucidere, crimă sau sacrificiu religios. Antinous a fost zeificat după moartea sa. Numele sau a fost dat unei constelatii formate din cinci stele din actuala constelatie a Vulturului, mentionata de Ptolemeu in Almagesta. Cultul lui Antinous a fost ultimul mare cult introdus in Imperiul Roman, inainte de raspandirea crestinismului. Publius Aelius Traianus Hadrianus (24 ianuarie 76 – 10 iulie 138), cunoscut ca Hadrian, a fost Împărat Roman (117-138). Hadrian a fost al treilea dintre așa-zișii „cei cinci împărați buni ai Imperiului Roman. Nu se știe dacă moartea acestuia a fost accident, sinucidere, crimă sau sacrificiu religios. Antinous a fost zeificat după moartea sa. Antinous sau Antinou (29 noiembrie ? 111 – 30 octombrie 130), membru al anturajului împăratului roman Hadrian, care era iubitul său. Antinous a fost zeificat după moartea sa. Numele sau a fost dat unei constelatii formate din cinci stele din actuala constelatie a Vulturului, mentionata de Ptolemeu in Almagesta. Cultul lui Antinous a fost ultimul mare cult introdus in Imperiul Roman inainte de raspandirea crestinismului.

·         637:  Antiohia se predă forțelor musulmane sub Califatul Rashidun după bătălia de la Podul de Fier, de pe raul Orontes. A fost una dintre ultimele bătălii purtate între bizantini și Califatul Rashidun în provincia Siria, aceasta marcand anexarea aproape completă a acestui teritoriu la Califatul Rashidun.

·         758: Pirați arabi si persi devasteaza orașul chinez Guangzhou, în timp ce autoritățile Tang au închis portul pentru următoarele cinci decenii.

·         1137: Bătălia de la Rignano între Rainulf de Apulia și Roger al II-lea al Siciliei.  Bătălia de la Rignano a constituit cea de a doua mare înfrângere suferită în cariera sa de regele Roger al II-lea al Siciliei și, ca și prima, bătălia de la Nocera, ea s-a datorat aceluiași oponent: Rainulf al II-lea de Alife. Prima diferență față de confruntarea de la Nocera constă în poziția avută de adversarul regelui Roger al II-lea. La Nocera, în 24 iulie 1132, Rainulf, aliat cu principele Robert al II-lea de Capua și cu ducele Sergiu al VII-lea de Neapole, era nu mai mult decât un simplu rebel, care se opunea regelui Siciliei. În 30 octombrie 1137, Rainulf tocmai fusese numit duce de Apulia, și beneficia de sprijinul unui contingent de 800 de trupe germane împrumutate de la împăratul Lothar al III-lea, iar adversar al său era, alături de regele Roger, fostul său aliat Sergiu de Neapole.

·         1270: Cruciada a opta a luat sfârșit, după ce Carol I al Neapolelui și Muhammad I al-Mustansir au ajuns la un acord comercial.

·         1340: Armatele castiliene și portugheze înving musulmanii în bătălia de pe Río Salado, una dintre cele mai importante batalii din timpul Reconquistei, in urma careia invadatorii musulmani au fost alungati  din Peninsula Iberica.

·         1485: Henry Tudor a fost încoronat ca Henric al VII-lea al Angliei. S-a nascut pe 28 ianuarie 1457  si a decedat la 21 aprilie 15o9.  A fost primul monarh  rege al Angliei si Irlandei din  Casa Tudor si a suit pe  tron, dupa ce l-a  învins pe Richard al  III-lea  in batalia de la Boeworth Field. A  fost ultimul rege al Angliei care si-a  câștigat  tronul pe câmpul de luptă. El a fondat o dinastie de lungă durată și, după o domnie de aproape 24 de ani, a fost pașnic urmat de fiul său, Henric al VIII-lea.

·         1497: are loc lupta de la Cernăuţi. Ştefan cel Mare al Moldovei înfînge resturile armatei polone, alugîndu-i din ţară. Victoria deplină a lui Ştefan cel Mare asupra invadatorilor.

·         1595:  ariergarda otomană este surprinsă la Giurgiu de Mihai Viteazul şi zdrobită, iar robii luaţi de turci sunt eliberaţi.

·         1724:  Arhimandritul Ioanichie Stratonikeas a inceput construcţia Bisericii Stavropoleos din Bucureşti, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (domnitor al Munteniei, 1719-1730).  Este unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură din perioada fanariotă. Ioanichie a zidit biserica și o mănăstire in curtea hanului sau. În 1726 starețul Ioanichie a fost ales mitropolit al Stavropolei și exarh al Cariei. Mănăstirea pe care a construit-o poartă de atunci numele Stavropoleos, după numele vechiului scaun. La 7 februarie 1742 Ioanichie, în vârstă de 61 de ani, moare și este îngropat în biserica sa. Hanul și anexele mănăstirii au fost demolate la sfârșitul secolului al XIX-lea. De-a lungul timpului biserica a fost afectată de cutremure, care au șubrezit turla până la cădere. Picturile turlei au fost restaurate însă la începutul secolului al XX-lea. În prezent din vechea mănăstire nu a mai rămas decât biserica, alături de care există o construcție de la începutul secolului al XX-lea, care adăpostește o bibliotecă, o sală de conferințe și o colecție de icoane vechi (începutul sec. al XVIII-lea) și obiecte de cult, precum și fragmente de frescă recuperate de la bisericile demolate în timpul regimului comunist. Clădirea cea nouă a fost construită după planurile arhitectului Ion Mincu.

·         1768:  Poarta Otomană declară război Rusiei Ţariste.

·         1831:  Sclavul fugar Nat Turner a fost prins si arestat in Virginia, fiind acuzat de organizarea celei mai sangeroase revolte a sclavilor din istoria Statelor Unite. 

·         1837: A apărut Jurnalul lui Alexandru Ghica, domnul Țării Românești (1834-1842), prin care era acordat sătenilor dreptul (condiționat) de a se strămuta în orașe; "Jurnalul" a fost anulat în 1843 de noul domn, Gheorghe Bibescu (1842-1848). Gheorghe Bibescu (n. 26 aprilie 1804, Craiova – d. 1 iunie 1873, Paris), domn în Țara Românească în perioada 1 ianuarie 1843 – 13/25 iunie 1848.

·         1863: Prin decret domnesc se înfiinţează la Bucureşti "Şcoala de litere", instituţie de învăţămînt superior, premergătoare universităţii.

·         1863: După ce a fost ales rege al Greciei, la vârsta de 17 ani, prințul olandez Wilhelm a sosit la Atena pentru a fi încoronat sub numele de George I. George I (24 decembrie 1845 – 18 martie 1913), rege al Greciei din 1863 până în 1913. Născut prinț al Danemarcei, George avea numai 17 ani când a fost ales rege de Adunarea Națională a Greciei, care l-a detronat pe regele Otto. Numirea lui a fost sugerată și susținută de Marile Puteri (Marea Britanie, Franța și Rusia). Domnia lui de 50 de ani (cea mai lungă din istoria modernă a Greciei), a fost caracterizată de câștiguri teritoriale pentru Grecia în urma Primului Război Mondial. Cu două săptămâni înainte de aniversarea a 50 de ani de domnie și în timpul primul razboi balcanic, a fost asasinat. În contrast cu domnia lui, domniile următoare s-au dovedit scurte și nesigure.

·         1888: Tăbăcarul american John Loud, a inventat un instrument de scris pentru produsele sale din piele si a patentat pixul (tocul cu bilă), deși niciodată nu a dezvoltat invenția lui in plan comercial. El a descris în cererea de brevet inventia sa, numindu-o utila “pentru marcare pe suprafete dure – cum ar fi lemnul, hârtia de împachetat aspru, și alte articole, în cazul în care stilourile obisnuite nu pot fi folosite “. Cel care a produs si a comercializat pentru prima data pixurile destinate publicului larg, au fost fratii maghiari Lazslo si Gyorgy Biro, care au patentat și comercializat stiloul – pix. Lazslo Bíró, cu ajutorul fratelui său György, un chimist, a început să lucreze la proiectarea unor noi tipuri de stilouri. Bíró echipat acest stilou cu o mica bila în vârf. Laszlo Bíró a depus un brevet in Anglia, la 15 iunie 1938 , dupa care s-a mutat in Argentina in 1941, unde la data de 10 iunie 1943 , au depus un alt brevet .

·         1905: Împăratul Nicolae al II-lea al Rusiei face publică Proclamația din Octombrie, care marchează începutul monarhiei constituționale în Rusia. Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (n. 6 mai 1868 (S.N. 18 mai) – d. 17 iulie 1918), ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârșitul revoluției din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt al bisericii ortodoxe rusei.

·         1918: Imperiul Otoman a incheiat un armistitiu care a pus punct Primului Razboi Mondial in Orientul Mijlociu.

·         1920: Se infiinteaza la Sydney  Partidul Comunist din Australia.

·         1922: Are loc o greva generală a muncitorilor din Arad (participanţi 30 000 de muncitori), împotriva măririi duratei timpului de lucru la 10 ore.

·         1922: Benito Mussolini devine prim-ministru al Italiei. Benito Amilcare Andrea Mussolini (n. 29 iulie, 1883, Predappio lângă Forlì – d. 28 aprilie, 1945, Giulino di Mezzegra lângă Como) a fost conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 și 1943. A creat un stat fascist utilizând propaganda și teroarea de stat. Folosindu-și carisma, controlul total al mediei și intimidarea rivalilor politici, a ruinat sistemul democratic de guvernare existent. Intrarea sa în cel de-al Doilea Război Mondial alături de Germania lui Hitler a făcut din Italia o țintă pentru atacurile Aliaților, ceea ce a dus în final la căderea dictaturii fasciste mussoliniene și moartea lui.

·         1930: Are loc premiera filmului “Ciuleandra“, prima ecranizare după Liviu Rebreanu. “Ciuleandra” este primul film sonor vorbit în româneşte.

·         1938: S-a difuzat radiofonic în New Jersey Războiul lumilor, o prelucrare a romanului lui H.G. Wells de către Orson Welles, care a stârnit panică în rândurile a mii de oameni care chiar au crezut că S.U.A. au fost invadate de marțieni. Welles, care avea 23 de ani, a decis sa prezinte pe calea undelor invazia martiana din cartea tizului sau. Spectacol de teatru radiofonic a inceput sambata dimineata, cand o voce a anuntat: “Columbia Broadcasting System (CBS) si statiile afiliate prezinta, impreuna cu Mercury Theater si Orson Welles, “Razboiul lumilor” de H.G. Wells.” La acea ora insa cei mai multi americani ascultau un program concurent, astfel incat nu au auzit anuntul. In momentul in care au comutat pe CBS, “invazia” incepuse. Welles a inceput piesa cu o scurta introducere, urmata de un buletin meteo si apoi de muzica. La putina vreme, un prezentator a intervenit spunand ca un obiect neidentificat a cazut langa New Jersey. Spectacolul era in plina desfasurare, erau descrisi martienii, modul in care acestia au anihilat cu un gaz toxic 7.000 de membri ai Garzii Nationale. Apoi s-a auzit ca alte navete ale martienilor au fost vazute in Chicago si St. Louis. Piesa radiofonica a fost extrem de realista, efectele audio utilizate, precum si interpretarea foarte buna a actorilor au reusit sa starneasca panica printre ascultatori care nu s-au indoit ca e vorba de un atac al extraterestrilor. In New Jersey, populatia terifiata de ce auzea s-a urcat in masini in incercarea de a scapa din calea martienilor, a cerut autoritatilor masti de gaze si intreruperea electricitatii. O femeie a navalit intr-o biserica din Indianapolis si a inceput sa strige ca orasul New York a fost distrus si ca a venit sfarsitul lumii. Vazand ca situatia a scapat de sub control, Orson Welles a intrerupt programul si le-a reamintit oamenilor ca e vorba doar de o piesa de teatru. La acea vreme s-a spus ca mai multe persoane s-ar fi sinucis din cauza acestui spectacol.  O comisie federala a facut investigatii, dar a ajuns la concluzia ca nici o lege nu a fost incalcata, astfel incat realizatorii nu pot fi trasi la raspundere. Orson Welles s-a temut ca scandalul provocat de “Razboiul lumilor” ii va ruina cariera, insa publicitatea enorma l-a ajutat sa semneze un contract la Hollywood si sa regizeze cativa ani mai tarziu celebrul film “Cetateanul Kane”.

·         1947: 23 de state au semnat, la Geneva, „Acordul General pentru Tarife şi Comerţ” (GATT). Acordul a intrat în vigoare 11.01.1948.

·         1956 –  peste 3000 de tineri din centrul universitar Timişoara s-au reunit, la iniţiativa unor studenţi de la Facultarea de Mecanică, într-una din sălile Institutului Politehnic. Studenţii au prezentat autorităţilor un memoriu în 12 puncte care le sintetiza doleanţele: scoaterea limbii ruse ca materie obligatorie din programa învăţământului superior, reducerea orelor de marxism, burse pentru toţi studenţii, autonomie universitară. retragerea trupelor sovietice din România, relaţii economice cu toate ţările, chiar şi cu cele capitaliste, lichidarea în fapt a cultului personalităţii lui Stalin, desfiinţarea cotelor obligatorii plătite de ţărani, mărirea salariilor muncitorilor, desfiinţarea impozitelor pe salarii) Printre reprezentanţii autorităţilor centrale şi locale prezenţi în sală s-au aflat: ministrul adjunct al Învăţământului, prof. Coriolan Drăgulescu, rectorul Institutului Politehnic şi decani ai facultăţilor timişorene, şi doi membri ai C.C. al P.M.R., Petre Lupu şi Ilie Verdeţ. În acelaşi timp cu adunarea studenţească de la Timişoara, la Bucureşti avea loc o şedinţă de urgenţă a Biroului Politic al CC al PMR care a decis înfiinţarea unui organism de criză, Comandamentul General, în alcătuirea căruia intrau Nicolae Ceauşescu, secretar al C.C. al P.M.R., Alexandru Drăghici, ministrul Afacerilor Interne şi membru al B.P., Leontin Sălăjan, ministrul Forţelor Armate, membru al C.C. al P.M.R., sub conducerea lui Emil Bodnăraş, membru al B.P., eminenţa cenuşie a serviciilor secrete româneşti. Comandamentul a primit atribuţii foarte largi, de la coordonarea activităţilor serviciilor de informare ale statului, cu scopul de a cunoaşte toate acţiunile subversive, starea de spirit din Armată, Miliţie, Securitate, până la reprimarea oricăror acţiuni care ar ameninţa ordinea de stat, având chiar dreptul de a ordona deschiderea focului. M.F.A., M.A.I., Procuratura Militară şi instanţele militare de judecată îi erau subordonate. Comandamentul putea declara stare excepţională în anumite regiuni ale ţării, putea lua măsuri pentru suspendarea cursurilor în institutele de învăţământ. Trupele M.F.A. şi ale Securităţii erau pregătite pentru a interveni în orice moment la ordinul comandamentului Forţele militare au înconjurat clădirea unde avea loc adunarea studenţească. Studenţii prezenţi la întrunire au fost îmbarcaţi în camioane şi transportaţi în cazarma de la Becicherecul Mic (peste 2.000 de studenţi au fost internaţi pentru câteva zile în lagăr, mulţi dintre ei fiind efectiv luaţi de pe stradă), cei care se evidenţiaseră în timpul discuţiilor fiind duşi direct la Securitate. În 3l octombrie toate cursurile facultăţilor timişorene au fost suspendate, acţiune motivată de atmosfera extrem de încordată existentă în centrul universitar Timişoara. Studenţii de la Facultatea de Medicină au declanşat greva de protest, solidarizându-se cu colegii lor arestaţi cu o zi înainte. Autorităţile au trebuit să recurgă la forţa armată pentru a izola focarele protestatare (mediciniştilor nu le-a mai fost permisă părăsirea căminelor) şi au operat noi arestări. Studenţii au organizat şi o demonstraţie, la care au participat cca 1.000 de persoane, care au străbătut Timişoara, cerând eliberarea colegilor arestaţi. S-au produs alte altercaţii între forţele de ordine şi participanţii la miting. Numărul finalal celor arestaţi şi deferiţi justiţiei a fost de 30. Pedepsele au variat între 3 luni şi 8 ani închisoare pentru delictul de "instigare publică", cele mai mari condamnări revenindu-le organizatorilor adunării - Caius Muţiu, Teodor Stanca şi Aurel Baghiu (8 ani închisoare corecţională). Restul au fost condamnaţi la închisoare între 3 luni şi 7 ani: Valentin Rusu, 7 ani închisoare, Friederich Barth, Heinrich Drobny, 6 ani, Gheorghe Pop, 5 ani, Ladislau Nagy, 4 ani, Nicolae Balaci, Aurelian Păuna, Octavian Vulpe, Iulian Stanciu, 3 ani, Gheorghe Păcuraru şi Victor Daiciuc, 2 ani, Ioan Petca, Axente Treba, Ioan Ilca, Alexandru Daraban, Mircea Moraru, Matei Cristian, Lazăr Dezideriu, Romulus Taşcă, 1 an, Cornel Cormoş şi Radu Valentin, 6 luni, Nicolae Boldea şi Gheorghe Tamaş, 3 luni, doar trei studenţi fiind achitaţi: Paul Marius, Teodor Ciomocoş şi Ioan Mihalca.

·         1961:  URSS lansează în arhipelagul Novaia Zemlia bomba cu hidrogen denumită Bomba țarului, cea mai puternică bombă de până atunci.  Bomba țarului  este numele dat de Occident celei mai puternice arme nucleare construită și detonată vreodată. A fost o bombă cu hidrogen în 3 stadii, fabricată de Uniunea Sovietică sub numele oficial de RDS-220, numele de cod fiind Ivan (Иван). Proiectul inițial prevedea o putere echivalentă de 100 megatone TNT, redusă mai apoi la 50 megatone, pentru limitarea contaminării radioactive. A fost detonată la 30 octombrie 1961, în arhipelagul Novaia Zemlia. Scopul ei a fost doar demonstrarea capacității tehnologiilor militare ale URSS; s-a construit un singur exemplar, cea detonată, iar o machetă se află în prezent la Muzeul armelor nucleare rusești din Sarov. Bomba a avut masa de 27 tone, și era de forma unui cilindru lung de 8 m având diametrul de 2,1 m. Este una din cele mai „curate” bombe atomice create vreodată, 97% din energia ei fiind dată de reacția de fuziune nucleară (care nu produce reziduuri radioactive).
 Bomba a fost lansată dintr-un bombardier Tu-95V special modificat pentru a o putea transporta și acoperit pentru protecție cu o vopsea specială reflectorizantă. A fost lansată de la altitudinea de 10500 m și a detonat la 4000 m deasupra solului la 188 secunde de la lansare. Pentru a-i încetini căderea s-a folosit o parașută de 800 kg, dând astfel timp avionului să se îndepărteze suficient (45 km). Comandantul misiunii și totodată pilotul bombardierului strategic a fost maiorul Andrei Durnovțev, ulterior ridicat la gradul de locotenent colonel și făcut erou al URSS. Un al doilea avion de tip Tu-16 a observat și înregistrat testul. Explozia a avut loc la 11:32 AM ora Moscovei (30 octombrie 1961), deasupra poligonului militar (coordonate aproximative 73.85 N, 54.50 E) din Golful Mitiușciha la 55 km nord de localitatea Severnâi și la 250 km nord de Belușia. Mingea de foc a avut un diametru de 5–7 km. Lumina exploziei a fost atât de puternică încât a fost zărită de la 1000 km distanță. Ciuperca atomică s-a ridicat la 64 km înălțime și a avut un diametru de 30–40 km. Toate clădirile din Severnâi au fost distruse. La sute de kilometri distanță casele din lemn au fost distruse și cele din cărămidă și-au pierdut acoperișurile, ferestrele și ușile. Comunicațiile radio au fost întrerupte timp de aproape o oră. Explozia a putut fi văzută și simțită până în Finlanda, spărgând și geamuri. Undele de șoc atmosferice au făcut inconjurul planetei de 3 ori. Oamenii care s-ar fi aflat la mai puțin de 100 km ar fi suferit arsuri de gradul 3. Căldura s-a simțit până la 270 km. Șocul seismic a măsurat 5-5,25 grade pe scara Richter. Puterea degajată în cele 39 nanosecunde ale exploziei a fost de 5,4×1024 watt (5,4 yottawatt), aproximativ 1,4% din puterea Soarelui. SUA au estimat inițial puterea bombei la 57 megatone, cifră preluată și de Hrușciov în memoriile sale. După 1991 această cifră a fost revizuită la 50 megatone conform documentelor sovietice.

·         1961: Din ordinul lui Hrusciov, pentru “incalcarea preceptelor leniniste”, corpul lui Iosif Stalin a fost scos din Mausoleul  din Piata Rosie din Moscova, unde  fusese asezat alaturi de cel al  lui Lenin. Fostul lider sovietic  fusese  imbalsamat dupa moarte (1953) si depus intr-un sicriu din sticla pentru a putea fi vazut, insa in perioada “destalinizarii”,  a fost inmormantat langa zidul Kremlinului. Scoaterea  corpului  lui Stalin din mausoleul din Piata Rosie s-a făcut în secret. Stalin a fost un dictator și un tiran. Cu toate acestea, el  era  prezentat ca Tatăl Popoarelor, un înțelept conducător, și continuatorul cauzei lui Lenin. După moartea sa, oficialitatile URSS au început să recunoască faptul că el a fost responsabil pentru moartea a milioane de oameni. Nikita Hrușciov, prim-secretar al Partidului Comunist (1953-1964) și prim-ministru al Uniunii Sovietice (1958-1964), a condus mișcarea împotriva falsei memorii a  lui Stalin . Politica lui Hrușciov a devenit cunoscut sub numele de “destalinizare.”  La  25 februarie 1956, la trei ani după moartea lui Stalin, Hrușciov a ținut un discurs la al XX-lea Congres al Partidului, prin care care  desfiintat  aura de măreție care l-a înconjurat Stalin.  Discursul secret  al lui  Hrușciov a relevat multe dintre atrocitățile oribile comise de Stalin. Cinci ani mai târziu, Stalin a fost  eliminat  fizic din  locul  de onoare reprezentat de mausoleul din Piata Rosie din Moscova, unde era depus  si trupul lui Lenin. La al  douăzeci și doilea  Congres al Partidului, în octombrie 1961, o femeie în vârstă,  bolșevică fanatica, Dora Abramovna Lazurkina s-a ridicat și a spus: “Inima mea este întotdeauna plina de Lenin. Tovarăși, aș putea supraviețui cele mai dificile momente doar pentru că am realizat Lenin în inima mea, și întotdeauna l-au consultat pe ce să fac. Ieri l-am consultat. El stătea acolo în fața mea ca și cum el ar fi fost în viață, și el a spus: “.Este neplăcut să fie alături de Stalin, care a făcut atât de mult rău a partidului”. Hrușciov, a dat  citire  unui decret prin care se dispune îndepărtarea rămășițelor lui Stalin, declarand în continuare  ca detinerea în mausoleu a  sarcofagului  cu sicriul de I.V. Stalin este  nepotrivita, deoarece Stalin s-a dedat la încălcări grave  ale preceptelor  lui Lenin, abuz de putere, represiuni în masă împotriva oamenilor cinstiti i sovietici, și alte activități, în perioada cultului personalitatii sale, ceea ce  face imposibilă  ramanerea catafalcului  cu trupul său în mausoleul lui VI Lenin. Câteva zile mai târziu, trupul lui Stalin a fost scos din mausoleu. Nu au existat ceremonii și nici fanfara. La aproximativ 300 de metri de mausoleu, trupul lui Stalin a fost îngropat lângă alți lideri minori  ai revoluției bolsevice,  în apropierea zidul Kremlinului, pe jumătate ascuns de copaci. Câteva săptămâni mai târziu, o piatră de granit simplu i-a  marcat mormântul  cu o foarte  simpla inscriptie : ” I.V.  Stalin 1879-1953.” În 1970, un mic  bust  a fost adaugat la mormantul acestuia.

·         1971: Accidentul ecologic de la Certej, soldat cu 89 de morți și peste 70 de răniți. Dezastrul de la Certej a avut loc la data de sâmbătă 30 octombrie 1971, la ora 4:55 dimineața, fiind provocat de ruperea digului și alunecarea muntelui de steril din iazul de decantare al exploatării miniere Certej, Hunedoara. În perioada de exploatare a iazului, între 1936 și 1971, au fost depozitate în el elemente de depunere complet diferite ca granulație, tasare și umiditate care au creat o falie de alunecare. Digul s-a rupt pe o lățime de 80 de metri și din iaz au fost expulzați în câteva minute 300.000 de metri cubi de steril. Valul acid de steril a înghițit într-un sfert de oră și a ras de pe fața pământului șase blocuri de locuințe cu 25 de apartamente fiecare, un cămin cu 30 de camere, șapte locuințe individuale și 24 de gospodării au fost distruse sau avariate. Dezastrul a provocat 89 de morți și 76 de răniți. Cianura folosită în procesul de extracție, care se găsea în nămolul scurs, a ars hainele de pe victime. Toate cadavrele care au fost scoase din mâl erau goale. Deși la Primărie s-au înregistrat 82 de acte de deces, autoritățile au anunțat oficial la radio și televiziune un număr de 48 de morți, pentru a nu fi nevoite să declare doliu național. Statul comunist i-a despăgubit pe cei care au avut de suferit în urma tragediei de la Certej. Supraviețuitorii de la blocurile distruse au primit câte un apartament, iar cei cărora li s-au dărâmat casele au putut să-și ridice altele cu materiale de construcții primite de la autorități. Cu numai o săptămână înainte de dezastrul de la Certej, ministrul minelor Bujor Almășan, împreună cu o comisie guvernamentală, au fost la Certej, unde au verificat iazul de decantare și au decis că acesta este încă funcțional, după care au aniversat cu mare pompă 225 de ani de minerit. După un an de cercetări și audieri, ancheta a decis că tragedia este urmarea unor împrejurări ce nu puteau fi prevăzute. Nimeni nu a fost găsit vinovat pentru moartea celor 89 de victime ale accidentului.

·         1973: La  Istanbul in Turcia  este finalizat Podul peste Bosfor, care leaga continentele Europa şi Asia pentru prima dată in istorie. Podul Bosfor, de asemenea denumit Primul Pod peste Bosfor este unul dintre cele două poduri din Istanbul, Turcia, se întinde peste strâmtoarea Bosfor și, astfel, conectează Europa și Asia.

·         1974: Boxerul Muhammad Ali l-a facut knock out pe George Foreman intr-un meci care i-a adus titlul de campion mondial la categoria supergrea.

·         1975: Printul Juan Carlos a devenit rege al Spaniei dupa ce dictatorul Francisco Franco a renuntat la putere, fiind mult prea batran si slabit. La trei saptamini dupa acest moment Franco, carea avea 83 de ani, a murit in urma unui atac de cord.

·         1990: Canalul Mânecii, ce leagă Marea Britanie de Europa, a fost deschis traficului.

·         1992: Presedintele Romaniei, Ion Iliescu a depus juramantul in fata Camerelor reunite ale Parlamentului. Vasile Gionea, presedintele Curtii Constitutionale, a prezentat actul de validare a rezultatelor alegerilor prezidentiale din 11 octombrie 1992.

·         1992: Reabilitarea astronomului si matematicianului italian Galileo Galilei. Papa Ioan Paul al II-lea a declarat ca a fost o greseala  datorata unei “tragice neintelegeri reciproce”, condamnarea lui Galilei. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”, „părintele fizicii moderne”, „părintele științei”, și „părintele științei moderne”. Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.” Mișcarea obiectelor uniform accelerate, predată în aproape toate cursurile de fizică la nivel de liceu și început de facultate, a fost studiată de Galileo ca subiect al cinematicii. Contribuțiile sale la astronomia observațională includ confirmarea prin telescop a fazelor planetei Venus, descoperirea celor mai mari patru sateliți ai lui Jupiter (denumite în cinstea sa lunile galileene), și observarea și analiza petelor solare. Galileo a lucrat și în știința aplicată și în tehnologie, îmbunătățind tehnica de construcție a busolelor. Susținerea de către Galileo a copernicanismului a dus la controverse în epocă, o mare majoritate a filosofilor și astronomilor încă susținând (cel puțin declarativ) viziunea geocentrică cum ca Pământul ar fi centrul universului. După 1610, când a început să susțină public heliocentrismul, a întâmpinat o puternică opoziție din partea a numeroși filosofi și clerici, doi dintre aceștia din urmă denunțându-l inchiziției romane la începutul lui 1615. Deși la acea vreme a fost achitat de orice acuzație, Biserica catolică a condamnat heliocentrismul ca fiind „fals și contrar Scripturii” în februarie 1616, iar Galileo a fost avertizat să abandoneze susținerea sa—ceea ce a promis să facă. După ce, mai târziu, și-a apărat din nou părerile în celebra sa lucrare, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în 1632, a fost judecat de Inchiziție, găsit „vehement suspect de erezie”, forțat să retracteze și și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu.

·         1993: Martin Fettman, primul veterinar care a ieşit în spaţiu, a efectuat prima disecţie în spaţiul extraatmosferic, la bordul navetei Columbia

·         1994:  A fost organizat, la Bucureşti, primul târg specializat pe carte educaţională din România: Târgul de carte formativă şi educativă „Gaudeamus – Carte de învăţătură” (30 oct – 6 nov); din 1999 a devenit internaţional.

·         1995:  La referendumul din  Quebec, 50,6% dintre cei consultati  se pronunta impotriva independentei provinciei fata  Canada si  49,4% pentru independenta.

·         1998: Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a inaugurat primul obiectiv public purtând numele prințesei Diana, la un an dupa moartea tragică a fostei sale nurori – “Spitalul Diana”, destinat copiilor bolnavi din Birmingham.

·         2000: A fost inaugurată Academia Română de Aviație, de către ministrul transporturilor la acea dată, Anca Boagiu, și primarul general al Capitalei, Traian Băsescu.

·         2011:  La Alba Iulia au loc manifestări religioase prilejuite de proclamarea oficială a canonizării Mitropolitului Transilvaniei, Simion Ştefan. Sfantul Ierarh  Simion Ştefan (sau Simeon Ştefan) a fost mitropolit  al Transilvaniei între anii 1643-1656. De asemenea, a fost un vestit cărturar al acelor vremuri, printre altele fiind traducător şi editor al „Noului Testament de la Bălgrad” (1648). A fost unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti români ai veacului al XVII-lea. La slujba oficiată cu acest prilej au fost  prezenti  Patriarhul României, Preafericitul Părinte Daniel, alături de un sobor de ierarhi. Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei a evidenţiat că „aici ne vom reface spiritual pentru că Sfântul Andrei va fi prezent cu un dar sau cu o minune. Evocarea sa ne va conferi iluminare şi întărire pe calea îngustă şi spinoasă a vieţii pământeşti. Festivităţile solemne vor fi conduse de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel”. Simion Ştefan a fost mitropolit al românilor transilvăneni şi a trecut la Domnul în anul 1656, la Alba Iulia. În timpul păstoririi sale, în anul 1648, a fost tipărit Noul Testament zis „de la Bălgrad”, prima traducere românească integrală. Canonizarea Mitropolitului Simion Ştefan, cu zi de pomenire la 24 aprilie, a fost aprobată în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 21 iulie 2011.

·         2015: 64 de persoane au murit și alte peste 160 au fost rănite în urma unui incendiu care a avut loc în clubul Colectiv din București. Incendiul a izbucnit, cel mai probabil, de la artificiile folosite la un concert care avea loc în acel moment.

Nașteri

·         1668: Sophia Charlotte de Hanovra (30 octombrie 1668 – 1 februarie 1705) a fost regină a Prusiei, fiica lui Ernest Augustus, Elector de Hanovra și a Sofiei de Hanovra. Fratele ei mai mare, Georg Ludwig a devenit rege al Marii Britanii sub numele de regele George I. Au existat zvonuri că se va căsători cu regele văduv Ludovic al XIV-lea al Franței.

Portret al Sophiei Charlotte

În adolescență, ea a vizitat Franța cu mama ei, cu perspectiva de a se căsători cu Marele Delfin al Franței (mai târziu el s-a căsătorit cu Marie Anne Victoire de Bavaria și Sophia Charlotte a fost propusă ca mireasă pentru Ludovic al XIV-lea însuși, care își pierduse soția în 1683) însă acest lucru nu s-a întâmplat și a fost aranjată căsătoria cu regentul de Brandenburg-Prussia Frederick III (I).

Prin căsătoria cu Frederick, ea a devenit electresă de Brandenburg în 1688 și, prima regină a Prusiei în 1701. Singurul lor copil a devenit Frederick William I al Prusiei. Soțul ei a fost atât de îndrăgostit de ea încât deși avea o metresă oficială -imitație de la Ludovic al XIV-lea- el nu a mai făcut uz de serviciile sale.

În principal, Sophia Charlotte este cunoscută pentru prietenia și corespondența cu tutorele și bunul prieten al mamei sale, Gottfried Leibniz, căruia i-a devenit discipolă. În plus față de germana vorbea franceza, italiana și engleza. În 1696 din inițiativa ei s-a construit la Lützow Palatul Charlottenburg (inițial numit Palatul Lützenburg, mai târziu numit după Sophia Charlotte) după planurile arhitectului Arnold Nehring. Aici a trăit independentă de soțul ei și avea propria ei curte. Soțul ei avea acces doar pe bază de invitație, cum a fost în 1699 când Sophia Charlotte și-a serbat ziua de naștere.

Din anul 1700, ea a locuit acolo în mod regulat în timpul verii. S-a înconjurat de filozofi și oameni de știință și a inspirat înființarea academiei prusace de știință. A fost interesată de muzică; avea o operă italiană la care a angajat muzicieni ca Attilio Ariosti și Giovanni Battista Bononcini.

Sophia Charlotte a murit de pneumonie la 1 februarie 1705 (stil nou), la vârsta de 36 de ani.

Sophia Charlotte de Hanovra

Regină a Prusiei

Părinți Ernest Augustus, Elector de Braunschweig-Lüneburg Sofia de Hanovra  Frați și surori Sophia von Kielmansegg, Countess of Darlington[*] George I al Marii Britanii Maximilian William of Brunswick-Lüneburg[*] Ernest Augustus, Duke of York and Albany[*] Ernst August von Platen-Hallermund[*]  Căsătorită cu Frederic I al Prusiei Copii Frederick William I

·         1735: John Adams (n. 19/30 octombrie 1735,^[2] Braintree[*], Provincia Massachusetts Bay, Teritoriile britanice de peste mări – d. 4 iulie 1826,^{[2][3][4][5][6][7][8][9]} Quincy, Massachusetts, Massachusetts, SUA^[4]) a fost primul vicepreședinte (între 1789 - 1797) și al doilea președinte al Statelor Unite ale Americii (între 1797 - 1801).

John Adams a fost unul dintre cei mai importanți susținători ai Războiului de Independență al Statelor Unite din Massachusetts și unul din diplomații majori ai anilor 1770. Considerat pe bună dreptate ca unul dintre Părinții Fondatori ai Statelor Unite ale Americii, John Adams a devenit fondatorul unei importante familii de politicieni, diplomați și istorici. Reputația sa ca unul dintre cele mai importante personalități din istoria Statelor Unite a crescut constant în ultimii ani. Astfel, istoricul Robert Rutland conclude despre Părinții Fondatori: "Madison a fost un mare intelectual ... Jefferson irevocabilul idealist and Franklin cel mai încântător și versatil geniu ... dar Adams a fost cel mai captivant părinte fondator din majoritatea punctelor de vedere." [Ellis p 230].

John Adams s-a născut în satul Braintree^⁠(d) (Quincy), statul Massachussetts la 30 octombrie (conform stilului vechi 19 octombrie) 1735. Părinții și strămoșii săi au fost cetățeni onorabili ai comunității încă de la întemeierea ei. Tatăl său, John Adams, era o persoană influentă în lumea afacerilor, fiind și ofițer în miliția locală; mama sa, Suzanna Boylston Adams, era cunoscută pentru devotamentul său pentru familie și biserică. Familia Adams a venit din Anglia pe la 1640 și s-au stabilit pe pământul pe care urmașii lor încă îl mai cultivau în vremea copilăriei lui John Adams.

Pe lângă instruirea informală căpătată în satul său natal, Adams a frecventat și școala latină. În ciuda dorinței sale de a deveni fermier, anii de școală l-au pregătit pentru universitate și pentru o carieră de profesor de religie. Cu puțina pregătire în latină deprinsă de la Joseph Marsh, un om de știință local, John a luat examenul de admitere la Harvard College^⁠(d) în 1751 și și-a început cei patru ani de studii universitare care îi incitau imaginația. La absolvire, în 1755, a acceptat postul de profesor la Worcester, în statul natal Massachusetts.

Cariera de profesor nu era exact ceea l-ar fi făcut pe Adams satisfăcut din punct de vedere intelectual; elevii de abia știau ABC-ul și observaseră că profesorul lor era preocupat de alte probleme. Poziția lui, totuși, i-a dat posibilitatea să-i cunoască pe intelectualii din Worcester, inclusiv pe James Putnam^⁠(d), un distins jurist. În final, Adams decide să facă o carieră în drept, făcându-și ucenicia cu Putnam. Juristul Adams și-a început cariera în Braintree scriind testamente și acte de interes local. Pe 25 octombrie 1764 se căsătorește cu Abigail Adams, fiica reverendului William Smith, cu care a avut o lungă conviețuire.

Adams și-a exprimat concepțiile politice când a formulat protestul locuitorilor din Braintree^⁠(d) împotriva Legii Timbrului (Stamp Act) care a devenit un model pentru demonstrații similare în toată Noua Anglie. El considera taxa de timbru ca o povară inutilă pe spinarea poporului și un act neconstituțional. Prin aceste idei a devenit bine cunoscut în statul Massachusetts. Localitatea Braintree^⁠(d) l-a recunoscut ca pe un fruntaș al comunității și l-a ales în comitetul director al acesteia, dar activitatea sa de jurist îl obliga să stea mai mult la Boston, drept care a renunțat la această funcție și s-a mutat în capitala Provinciei Massachusetts în 1768.

Fiind întotdeauna pregătit pentru a afirma aspirația sa la libertate, Adams și-a menținut independența politică și și-a oferit serviciile oricui avea probleme. Cazul cel mai dramatic a apărut în 1770 când John Adams și Josiah Quincy i-au apărat pe soldații britanici acuzați de crimă în masacrul de la Boston^⁠(d). Deoarece a preluat acest caz, Adams a fost atacat de ziarele patriotice dar în particular a fost felicitat pentru că a câștigat acest caz în favoarea libertății.

Din mai 1770 Adams a devenit reprezentantul orașului Boston în adunarea legislativă (General Court). În 1771, se decide însă să părăsească viața politică, dar numai după 16 luni de semi-retragere revine la Boston.

În mai 1773 radicalii l-au ales în Consiliul Guvernatorului (Governor’s Council) fiind implicat în unele manevre patriotice. John Adams s-a bucurat când bostonienii au aruncat ceaiul în mare în celebra “Partidă de ceai de la Boston” din 1773. În acest fel a revenit la parteneriatul cu radicalii și a devenit delegat al primului Congres Continental în 1774. În următorii trei ani la Philadelphia, Adams a forțat congresul să ia măsuri concrete care urmau să ducă la separarea coloniilor de Anglia. El a impus cu succes numirea lui George Washington în calitate de comandant al forțelor Coloniale și crearea unei forțe navale care să concureze supremația Angliei pe mare. În comitet și Congres el a pus bazele principiilor de politică externă și a ajutat la scrierea rezoluțiilor din 10 mai 1776 care declarau America independentă; de asemenea, a apărat Declarația de Independență în timpul dezbaterilor din Congres. În calitate de președinte al Comitetului pentru Război și Armament timp de un an (1776-1777), Adams a încercat să echipeze armata. Important pentru cauza revoluționară a fost și corespondența extinsă precum și scrierile publicate. Lucrările sale Novanglus (1774-1775) și Gândul despre Guvern (1776) subliniau principiile libertății și ordinii pentru Americani.

În 1778, Adams a fost trimis să-l înlocuiască pe Silas Deane^⁠(d), unul din agenții diplomatici la Paris, pentru negocieri în vederea unei alianțe comerciale și militare cu Franța. Înainte ca el să ajungă acolo, negociatorii americani terminaseră tratativele cu succes. Adams s-a întors la Boston unde a fost ales membru al convenției constituționale din Massachusetts; a formulat cele mai multe articole ale Constituției acceptată de Convenția din 1780. Activitatea lui Adams de reprezentant al statului a fost completă când a fost numit ministru plenipotențial în vederea negocierilor de pace cu Marea Britanie. La Paris în timp ce aștepta începerea negocierilor era de așteptat să fie calm și insipid, rol nepotrivit cu temperamentul lui nervos și pasional. Deși sfătuit fără ocolișuri de toată lumea, Adams i-a enervat pe oficialii francezi amestecându-se în probleme de politică și l-a mâniat și pe Benjamin Franklin prin comentarii la adresa comportamentului sau. În final, dând frâu liber ostilităților el s-a retras în Olanda unde s-a asigurat de recunoașterea independenței Americii și a negociat un împrumut și tratatul de amiciție și comerț. Întorcându-se la Paris în octombrie 1782, Adams s-a alăturat lui John Jay și lui Benjamin Franklin în discuțiile pentru pace. La aceste întruniri Adams a insistat pentru extinderea teritoriului american cât mai mult posibil. Tratatul de la Paris care a pus capăt Războiului de Independență s-a semnat pe 3 septembrie 1783. În vreme ce tratatul de pace era ratificat de Congres, Adams și fiul său, John Quincy Adams făceau turul Angliei. În 1784-1784 Adams a negociat împrumuturi pentru SUA în Olanda și tratatele comerciale în Franța. În 1785 a fost numit primul ambasador al Statelor Unite în Marea Britanie. Cei trei ani petrecuți la Londra n-au dat roade semnificative în ceea ce privește obținerea unor concesii comerciale sau în punerea relațiilor Anglo-americane pe o bază amicală. Adams a folosit timpul bine, totuși, cunoscându-l mai de aproape pe Thomas Jefferson și scriind “Apărarea Constituției Guvernului Statelor Unite” (3 vol., 1787). Ulterior a renunțat la postul neproductiv de la Londra și s-a întors la Braintree să studieze, să scrie și să grădinărească. În cursul anului, la primele alegeri ținute sub noua constituție, a fost ales vice-președinte al SUA, confirmându-i-se poziția națională de al doilea om după președintele Washington.

În 1792 a fost reales și iar a acceptat responsabilitățile de vice-președinte cu energie și seriozitate. Adams a prezidat Senatul SUA și adeseori a avut votul decisiv pentru măsuri care să sporească puterile guvernului național, în general, sau acelea ale președinției în particular. Adams a conferențiat în senat despre îndatoririle acestuia. A publicat o serie de eseuri Discursuri despre Davila (1791) care comentau în mare dezordinea civilă cu referință specială la revoluția franceză. Spre deosebire de Washington, Adams avea rivali la președinție și ar fi trebuit să fie mai flexibil. În schimb, el i-a permis lui Alexander Hamilton să-și asume conducerea partidului federalist în vreme ce încerca să se retragă din politica partizană asociindu-se chiar cu critici ai partidului. În timpul campaniei prezidențiale din 1796 Hamilton a încercat în secret să-l substituie pe Thomas Pinckney^⁠(d) lui Adams și astfel a divizat partidul. Ca rezultat alegerea era extrem de aproape: Adams a câștigat președinția cu trei voturi electorale (71 la 68) asupra republicanului Jefferson care în cadrul sistemului electoral pe atunci în uz, a devenit vice-președinte.

Adams și-a început mandatul pe 4 martie 1797. Foarte conștient de victoria lui fragilă, el a căutat să instaureze armonia politică. În cuvântul inaugural, urmărind evoluția națiunii, a afirmat credința lui în republicanism și a chemat oamenii să pună capăt politicii partizane. El a încercat să ajungă la un acord cu Jefferson, să-i concilieze pe adepții lui Hamilton și să dea un curs pașnic controverselor cu Franța asupra tratatului lui John Jay . Dar a întâmpinat mari greutăți. În calitatea sa de prim președinte care a urmat unui altuia, Adams nu avea experiență în organizarea cabinetului așa că a decis să păstreze cabinetul mediocru al lui George Washington, parțial pentru că dorea să-i reconcilieze pe federaliști și pentru că știa cât de greu este să găsești oameni buni care să facă servicii. Cabinetul era federalist și chiar mai mult Hamiltonian în ceea ce privește loialitatea. Adams nu și-a dat seama pe deplin de pericolele inerente ale acestei situații până în 1799 când cabinetul și-a violat încrederea lucrând împotriva politicilor lui Adams. Cum relațiile cu Franța se înrăutățeau a trebuit sa recomande pregătiri pentru apărare în timp ce negocierile pentru pace continuau. Deși i-a iritat pe republicani el și-a menținut politica de pace și de pregătire chiar după ce Directoratul Francez i-a insultat pe trimișii Americani și a început să rețină vasele americane. În ianuarie 1798 el a propus crearea unui departament naval și a cerut fonduri pentru a pune armata pe picior de război. Reprimarea de către Adams a capturării de către francezi a navelor Americane a fost populară o perioadă și federaliștii au câștigat alegerile pentru Congres în 1798. Deși Congresul nu a declarat război Adams și-a continuat pregătirile militare, alegându-i pe George Washington, Henry Knox^⁠(d), Charles Cotesworth Pinckney^⁠(d) și Alexander Hamilton să fie generalii armatei. Dar în timp ce Adams vizita Quincy cabinetul a decis să-l facă pe Alexander Hamilton al doilea la comandă după George Washington. Adams și-a dat seama de semnificația acestei manevre, el a realizat că controlul armatei trecea în subordinea lui Alexander Hamilton (mai ales pentru ca Washington nu era așteptat sa mai participe la vreo bătălie) și, mai mult decât acum, a văzut spectrul militarismului. În timp ce Adams și dădea seama complet de ceea ce se întâmpla, a primit vesti din Europa că Franța intenționează să reia negocierile. În februarie 1799 la nominalizat brusc pe William Vans Maurray ca trimis special spre stupefacția adepților lui Hamilton. Dezbaterea asupra acestei acțiuni a fost dură și Adams a făcut un compromis acceptând să numească o comisie în loc de un singur delegat dar a rezistat presiunilor lui Alexander Hamilton, ambasadorului britanic și ai unor membri din cabinet. În cele din urmă comisia a încheiat un tratat cu Franța pe 30 septembrie 1800. Adams reușise să preîntâmpine un război cu Franța și să păstreze neutralitate țării. Negocierile tratatului au divizat partidul și federaliștii au considerat efectul acestor divizări în alegerile din 1800. Când doi membri ai cabinetului și-au arătat neloialitatea față de Adams el le-a forțat demisia fără nici o delicatețe politică. Acțiunea sa dură i-a înfuriat pe Hamiltonieni care și-au clamat sentimentele în public alăturându-se comportamentului nediplomatic al președintelui. Republicanii conduși de Jefferson și Aaron Burr s-au bucurat de acestă situație dificilă a federaliștilor. Adams a fost incapabil să-și asume responsabilitățile de șef de partid. Rezultatele alegerilor au reflectat această slăbiciune. Federaliștii au pierdut președinția în favoarea lui Jefferson și a republicanilor cu opt voturi electorale (73 la 65) și de asemenea au pierdut Congresul.

Adams a pierdut președinția în favoarea vieții private în Quincy; și-a regăsit simțul umorului și și-a servit țara într-un alt mod. A devenit președinte al societății de arte și științe din Massachusetts, al societății pentru promovarea agriculturii. Corespondența sa cu Jefferson și Benjamin Rush^⁠(d) sunt monumente de erudiție care relevă o personalitate încântătoare care putea să fie și militantă și drăgăstoasă în câteva zeci de rănduri vioaie. John Adams a murit la Quincy pe 4 iulie 1826 la a 50-a aniversarea a Declarației de Independență. Jefferson a murit în aceeași zi. John Adams a fost toată viața lui un tiran, cu un temperament exploziv, niciodată mulțumit, niciodată satisfăcut cu ce i se oferea deși nici el nu știa exact ce vrea. Scrierile lui (scrisori, cărți, jurnale) au oferit importante date despre viața politică din acea vreme, dar în special arată o minte bine organizată, logică , în același timp un visător, un dornic de joacă dar foarte inteligent om. Se spune de el că nu a rămas în istorie ca un mare președinte pentru că nici un eveniment important nu s-a petrecut în vremea sa, dar cariera lui de politician a fost strălucită, chiar dacă mai enerva uneori pe oficialii străini. De fapt ce putea să facă un al doilea președinte, abia pus la conducerea unei națiuni noi, fără să aibă pe mai mulți în față de unde să tragă învățăminte.

John Adams

Părinți John Adams, Sr.[*] Susanna Boylston[*]  Frați și surori Elihu Adams[*]  Căsătorit cu Abigail Adams Număr de copii 6  Copii Abigail Adams Smith[*] John Quincy Adams[1] Charles Adams[*] Thomas Boylston Adams[*]

·         1751: S-a nascut Richard Sheridan, scriitor irlandez şi director de teatru, cel mai de seamă reprezentant al comediei engleze în secolul XVIII. Comedia sa de debut, „Rivalii”, l-a plasat în doar câteva zile de la reprezentare, printre autorii cei mai celebri din Anglia. Anul următor a preluat conducerea faimosului Drury Lane, pe care l–a reconstruit în 1794 şi de care s–a despărţit doar după incendiul devastator din 1809. Capodopera sa poate fi socotită „Şcoala calomniei” („Critica sau repetiţia unei tragedii”, „Pissarro”); (m. 7 iulie 1816).
* 1789: Prințesa Louise Charlotte a Danemarcei (30 octombrie 1789 – 28 martie 1864) a fost prințesă a Danemarcei.

S-a născut la Palatul Christiansborg ca fiică a Prințului Frederic al Danemarcei și Norvegiei și a Sofiei Frederica de Mecklenburg-Schwerin.

Prințesa Louise Charlotte, 1789

La 10 noiembrie 1810, Louise Charlotte s-a căsătorit la Palatul Amalienborg cu Landgraful Wilhelm de Hesse-Cassel (1787-1867), fiul Landgrafului Frederick de Hesse-Cassel și a Prințesei Caroline de Nassau-Usingen.

Împreună au avut șase copii:

• Karoline Friederike Marie de Hesse-Kassel (15 august 1811 - 10 mai 1829).
• Marie Louise Charlotte de Hesse-Kassel (9 mai 1814 - 28 iulie 1895). S-a căsătorit cu Prințul Frederic Augustus de Anhalt-Dessau.
• Louise de Hesse (7 septembrie 1817- 29 septembrie 1898). S-a căsătorit cu regele Christian al IX-lea al Danemarcei.
• Frederic Wilhelm de Hesse (26 noiembrie 1820 - 14 octombrie 1884). Șeful Casei de Hesse-Kassel. S-a căsătorit prima dată cu Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei, o fiică a Țarului Nicolae I al Rusiei și a Țarinei Charlotte a Prusiei și a doua oară cu Prințesa Ana a Prusiei.
• Auguste Sophie Friederike de Hesse-Kassel (30 octombrie 1823 - 17 iulie 1899. S-a căsătorit cu baronul Carl Frederik von Blixen-Finecke, Lord de Näsbyholm.
• Sophie Wilhelmine de Hesse-Kassel (18 ianuary - 20 decembrie 1827).

Prințesa Louise Charlotte

Părinți Prințul Frederic al Danemarcei și Norvegiei Sophia Frederica de Mecklenburg-Schwerin  Frați și surori Princess Juliane Sophie of Denmark[*] Ferdinand Christian al VIII-lea al Danemarcei  Căsătorită cu Landgraful Wilhelm de Hesse-Cassel Copii Karoline Friederike Marie de Hesse-Kassel Marie Louise Charlotte de Hesse-Kassel Louise, regină a Danemarcei Friedrich Wilhelm Auguste Sophie Friederike de Hesse-Kassel Sophie Wilhelmine de Hesse-Kassel

·         1821: S-a nascut Feodor Mihailovici Dostoevski, scriitor rus. 

·         1858: S-a născut Duiliu Zamfirescu, unul dintre fondatorii romanului românesc. A scris versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuţie a sa la literatura română o reprezintă romanele sale din Ciclul Comăneştenilor: "Viaţa la ţară", "Tănase Scatiu", "În război", "Îndreptări", "Anna, ceea ce nu se poate" (m. 3 iunie 1922).

·         1869: S-a nascut Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, numit, in 1990, membru post-mortem al Academiei Romane. Fiziologul roman a facut cercetari importante in domeniul medicinei. In 1921, el a publicat in premiera, in revista "Archives Internationales de Physiologie", mai multe studii care se refereau la izolarea unui hormon pancreatic cu efect hiperglicemiat pe care l-a denumit pancreina. Era vorba de insulina, hormon folosit impotriva diabetului, extras din pancreas. Cu toate acestea, senzationala sa descoperire a trecut neobservata. In 1922, medicul Fr. Grant Banting si biochimistul Ch. Herbert Best din Canada au anuntat din nou descoperirea insulinei, fiind recompensati, un an mai tarziu, cu premiul Nobel pentru fiziologie si medicina. Prioritatea fiziologului roman a fost recunoscuta abia dupa 50 de ani de la brevetarea primului procedeu de fabricare a insulinei.

·         1871: S-a nascut poetul francez Paul Valery, considerat unul dintre principalii reprezentanţi ai curentului simbolist (“Farmece”, “Cimitirul marin”, “Sufletul şi dansul”); (d.20.07.1945). Paul Ambroise Valéry (*30 octombrie 1871, Sète – †20 iulie 1945 Paris), scriitor francez, autor de poeme și eseuri, reprezentant al simbolismului tardiv în literatura franceză.

După absolvirea liceului, Valéry se înscrie în 1889 la facultatea de drept din Montpellier. În acest an publică primele sale versuri în stil simbolist în revista "Revue maritime de Marseille". În 1892 se stabilește la Paris, unde frecventează cercul de poeți grupați în jurul lui Stéphane Mallarmé, cunoaște pe scriitorul André Gide și se împrietenește cu pictorul Edgar Degas. Versurile simboliste scrise între 1889 și 1898, pe linia creațiilor lui Mallarmé și Verlaine, vor fi publicate mai târziu sub titlul "Album de vers anciens" ("Album de versuri vechi", 1921). Începând din anul 1892, face în fiecare dimineață însemnări în caietele sale, care vor fi publicate după moartea sa în 29 de volume ("Cahiers", 1957-1961), cuprinzând reflecții, eseuri, anecdote, aforisme și desene, cu tematică foarte variată, de la modele fizico-matematice la comentarii asupra vieții interioare, emoțiilor resimțite, proceselor de conștiință sau stărilor de vis.

În anii 1894-1900 lucrează ca redactor cultural în ministerul de război, apoi - până în 1922 - este secretar particular al lui Édouard Lebey, directorul agenției de informații "Havas". După Primul război mondial, Paul Valéry devine un fel de "poet oficial" al Franței, din 1924 este președinte al "Pen Clubului" francez, în 1925 este ales membru al "Academiei Franceze", în 1936 este numit președinte al comisiei de cooperare culturală pentru expoziția universală din Paris, din 1937 deține catedra de poezie la Collège de France. În cursul celui de al doilea război mondial refuză să colaboreze cu autoritățile de ocupație germane și este îndepărtat din funcția de administrator al centrului universitar din Nisa. Paul Valéry moare la 20 iulie 1945 în Paris.

În scrierile sale teoretice, Valéry pornește de la ideea unei realități autonome a limbajului literar, se confruntă cu problema conștiinței artistice și își mărturisește îngrijorarea cu privire la perenitatea civilizației, viitorul libertății spirituale și retroacțiunea progresului asupra omului. Renumele său literar provine totuși, în cea mai mare măsură, din opera sa poetică, în care - sub influența lui Stéphane Mallarmé - predomină măiestria formală și mai puțin sensul inspirației artistice, folosind alegoria în exprimarea conflictului permanent dintre intelect și simțământ. Valéry dezvoltă teoria semnificației multiple a poeziei: "Versurile mele au sensul care li se dă în momentul lecturii. Ar fi o mare greșeală - care ar contrazice esența poeziei - să se afirme că fiecare poezie corespunde unei anumite intenții reale și unice a autorului"

Opera poetică

• "La jeune parque", 1917
• "Album des vers anciens", 1920
• "Le cimetière marin", 1920
• "Charmes", 1922

Eseuri și proză literară

• "Introduction à la méthode de Léonard de Vinci", 1895
• "La soirée avec monsieur Teste", 1896
• "Eupalinos ou l'architecte", 1923
• "L'âme et la dance", 1923
• "Variétés", 1924-1944
• "Regards sur le monde actuel", 1931
• "L'idée fixe", 1932
• "Mauvaises pensées et autres", [[194
• "Tel quel", 1941-1943
• "Cahiers", postum 1957-1961

Paul Valéry

Căsătorit cu Jeannie Valéry[*]  Copii Agathe Rouart-Valéry[*]

* 1882: William Frederick "Bull" Halsey, Jr. (n. 30 octombrie 1882 – d. 16 august 1959) a fost un amiral american, unul dintre principalii comandanți ai Marinei Militare Americane din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. El a comandat Zona Pacificului de Sud în prima perioadă a Războiului din Pacific împotriva japonezilor. Mai târziu a fost numit la comanda Flotei a 3-a.

William Frederick Halsey, Jr.

Amiralul William "Bull" Halsey

·         1885: S-a nascut  la Hailey, Idaho, SUA  poetul Ezra Weston Loomis Pound (d. 1 noiembrie 1972 in  Veneția, Italia), reprezentant de marcă al modernismului literar al secolului XX.
* 1893: Dumitru Dron (n. 30 octombrie 1893, Cucioaia, Telenești - d. 22 februarie 1977, Simeria, Județul Hunedoara, România) a fost un deputat în Sfatul Țării. Mandat între 7 februarie 1918 și 27 noiembrie 1918. Membru al comisiei bugetare.
Dumitru Dron a obținut studii elementare în satul de baștină Cucioaia. A studiat ulterior la gimnaziul din Bălți împreună cu Anton Crihan și Dimitrie Cărăuș, unicii români băștinași, care au studiat la această instituție. În anul 1911 a fost admis la facultatea de matematică a Universității Novorossisk din Odesa. În anul 1914 este îndreptat pe frontul românesc, unde a luptat ca soldat al armatei țariste. În anul 1916, folosindu-se de întreruperile dintre lupte, absolvă Institutul Politehnic din București, facultatea de construcții. În anul 1917 participă la organizarea Comitetului moldovenesc al soldaților frontului. În luna octombrie al anului 1917 participă la lucrările congresului soldaților moldoveni. Uniunea Social- democrată îl înaintezează deputat în Parlamentul basarabean "Sfatul Țării". La 28 iunie 1940 se evacuează la Iași, lucrează în transportul feroviar. După 22 iunie 1941 este mobilizat la restaurarea căii ferate Iași-Ungheni-Chișinău. Din anul 1944 locuiește la Sibiu, unde este devansat în serviciu din funcția de inspector în cea de stagiar. Lucrează până la pensionare (1953) în Simeria. Dumitru Dron a fost căsătorit cu Elena Gonța (Dron)- prima femeie inginer din România, originară din Puțintei, Orhei. A avut 3 copii: Andrei, Tatiana și Eugenia. Este înmormântat în cavoul familial la Simeria.
* 1895: Maria Kuncewiczowa (n. 30 octombrie 1895, Samara, Imperiul Rus - d. 15 iulie 1989, Kazimierz Dolny) a fost o scriitoare și nuvelistă poloneză.

Kuncewiczowa a studiat filologia franceză la Nancy, iar pe cea polonă la Cracovia și Varșovia. Anii celui de-al Doilea Război Mondial i-a petrecut în Franța și Anglia. În 1956, s-a strămutat în SUA, unde în anii 1963-1971 a predat literatura polonă la Universitatea din Chicago. În anul 1982, Universitatea Marie Curie-Skłodowska din Lublin i-a acordat titlul de doctor honoris causa.

Romane

• Twarz mężczyzny, (1928)
• Cudzoziemka, (1936)
• Dni powszednie państwa Kowalskich (primul roman radiofonic), (1938)
• Kowalscy się odnaleźli, (1938)
• Zmowa nieobecnych, (1946)
• Leśnik, (1952)
• Gaj oliwny, (1961)
• Tristan 1946, (1967)

Volume de povestiri

• Przymierze z dzieckiem, (1999)
• Dwa księżyce, (1933)
• Przyjaciele ludzkości, (1939)
• Serce kraju, (1939)
• Zagranica, (1939)
• W domu i w Polsce, (1939)
• Serce kraju, (1939)
• Nowele i Bruliony prozatorskie, (1985)

Eseistică

• Dyliżans warszawski, (1935)
• Miasto Heroda. Notatki Palestyńskie, (1939)
• Odkrycie Patusanu, (1958)
• Don Kichot i niańki, (1965)
• Fantasia alla Pollacca, (1979)
• Rozmowy z Marią Kuncewiczową, (1983)
• Przeźrocza. Notatki włoskie, (1985)

* 1900: Goldie Steinberg (n. 30 octombrie 1900, Chișinău - d. 16 august 2015, Manhattan) a fost a șasea cea mai longevivă persoană în viață din lume (având o vârstă de 114 ani și 290 zile) și a doua cea mai longevivă persoană în viață din Statele Unite, după Susannah Mushatt Jones. Ea este cea mai longevivă persoană născută vreodată în Moldova și cea mai longevivă persoană de etnie evreiască din lume

Goldie Steinberg s-a născut în Chișinău, Basarabia, Imperiul Rus (astăzi în Republica Moldova), fiind unul din cei opt copii ai lui Chazkel și Devorah Gurfinkel.^[2] În 1923, împreună cu familia sa a emigrat în Statele Unite. În 1932 s-a căsătorit cu Philip Steinberg. Soțul său, care a lucrat ca bijutier pe Fulton Street, a murit în 1967.

Către cea de a 113-a aniversare a sa, Goldie Steinberg, avea doi copii: un fiu (n. 1935) și o fiică (n. 1942),^[3][4] patru nepoți și șapte strănepoți. În ultima perioadă a trăit în Long Beach, New York, Statele Unite.

Părinți	Chazkel și Devorah Gurfinkel
Căsătorită cu	Phillip Steinberg (1932-1967)
Copii	2

* 1904: Sergio Amidei (n. 30 octombrie 1904 – d. 14 aprilie 1981) a fost un scenarist italian și o figură importantă în neorealismul cinematografic italian.

Amidei s-a născut în Trieste. El a lucrat cu regizori italieni renumiți precum Roberto Rossellini și Vittorio De Sica. A fost nominalizat la patru premii Oscar: în 1946 pentru Roma, oraș deschis, în 1947 pentru Sciuscià, în 1949 pentru Paisà și în 1961 pentru Il generale della Rovere. În 1963 a fost membru al juriului la Festivalul Internațional de Film de la Moscova,^[1] făcând parte din jurul aceluiași festival și în 1975.^[2]

A murit la Roma.

Filmografie:

• Don Bosco (1935)
• Pietro Micca (1938)
• Jealousy (1942)
• Don Cesare di Bazan (1942)
• The Queen of Navarre (1942)
• Sad Loves (1943)
• Pact with the Devil (1950)

Sergio Amidei

·         1906: S-a nascut Giuseppe Farina, pilot italian in Formula 1. 
* 1906: Andrei Nicolaevici Tihonov (n. 17/30 octombrie 1906,^[1][2] Gagarin[*], Imperiul Rus – d. 7 noiembrie 1993,^[1] Moscova, Rusia^[3]) a fost un academician sovietic, matematician și geofizician, specialist în matematica numerică și de calcul, profesor, șef de catedră și decan la Universitatea Lomonosov din Moscova, de două ori erou al Muncii socialiste (1953, 1986).

Andrei Tihonov

·         1911: S-a nascut Ruth Hussey, actrita americanca. 

·         1921 - S–a născut juristul Paul Mircea Cosmovici, membru al Academiei Române, director onorific al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române.

·         1930 - S–a născut actorul Vasile Ichim (Teatrul Odeon) (filme: “Cerul n–are gratii”, “Probă de microfon”).

·         1932: S-a nascut Louis Malle, regizor francez, reprezentant al Noului Val in cinematograful francez din anii 60 („Amanţii”, „Zazie în metrou”); (d.24.11.1995).
* 1932: Georgs Andrejevs (n. 30 octombrie 1932) este un om politic leton, membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Letoniei.

Georgs Andrejevs

·         1936: S-a nascut Polina Astakhova, gimnasta sovietica, de cinci ori medaliata cu aur la Olimpiada. 

·         1937: S-a nascut regizorul francez de film Claude Lelouch. Claude Lelouch (n. 30 octombrie 1937, Paris), regizor francez, scenarist, actor și producător. S-a născut la Paris dintr-o familie de evrei de origine algeriană.
Primul contact cu camera l-a avut la vârsta adolescenței, cand a primit de la tatăl său o cameră de filmat. Și-a început cariera cu reportaje, începând cu o zi obișnuită în fostul URSS, material pe care l-a filmat având camera ascunsă sub haină. A filmat și evenimente sportive, dintre care Tourul Franței. La debutul său regizoral, criticile nu au fost deloc favorabile, unele voci susținând chiar ca "puteți uita acest nume, oricum este ultima oară când îl auziți".

Însă musicalul "Uns et les Autres" a fost considerat o adevărată capodoperă, iar Lelouch a devenit foarte bine cunoscut pentru dialogurile sale foarte bine construite. A fost arestat chiar pentru ca în una dintre scenele de acțiune din pelicula "C'était un rendez-vous", autoturismul implicat în urmărire a depășit viteza legală de circulație pe străzile Parisului.

Prima parte din recenta sa trilogie, "Le Genre Humain" a avut critici foarte bune. A colaborat pentru muzica filmelor sale cu Francis Lai, iar pentru una dintre coloanele sonore există chiar 300 de variante editate. Are șapte copii și recent s-a despărțit de soția sa.

Filmografie:

• Le Propre de l'homme (1960)
• L'Amour avec des si (1962)
• La Femme spectacle (1963)
• Une fille et des fusils (1964)
• Les Grands Moments (1965)
• Pour Un Maillot Jaune (1965)
• Un bărbat și o femeie - Un homme et une femme (1966)
• Vivre pour vivre (1967)
• La Vie, l'amour, la mort (1968)
• 13 jours en France (1968)
• Un Homme qui me plaît (1969)
• Le Voyou (1970)
• Smic, Smac, Smoc (1971)
• L'aventure c'est l'aventure (1972)
• La bonne année (1973)
• Visions of Eight (1973)
• Mariage (1974)
• Toute une vie (1974)
• Le Bon et les méchants (1975)
• Le Chat et la souris (1975)
• C'était un rendez-vous (1976)
• Si c'était à refaire (1976)
• Alt bărbat, altă femeie - Un autre homme, une autre chance (1977)
• Robert et Robert (1978)
• À nous deux (1979)
• Les Uns et les Autres (1981)
• Édith et Marcel (1982)
• Viva la vie (1983)
• Partir, revenir (1984)
• Attention bandits! (1986)
• Un homme et une femme : vingt ans déjà (1986)
• Itinéraire d'un enfant gâté (1988)
• Il y a des jours... et des lunes (1989)
• La Belle Histoire (1992)
• Tout ça... pour ça ! (1992)
• Les Misérables (1995)
• Lumière et compagnie (1995)
• Hommes, femmes, mode d'emploi (1996)
• Hasards ou coïncidences (1997)
• Une pour toutes (1999)
• And now... Ladies and Gentlemen (2001)
• 11'9''01 September 11 (2002; segmentul "France")
• Les Parisiens (2004)
• Le Courage d'aimer (2005)
• Roman de Gare (2007; ca "Hervé Picard", un pseudonim)
• Ces amours là (2010)
• D'un film à l'autre (2011)
• Salaud, on t'aime ! (2014)
• Un plus une (2015)

Claude Lelouch

Căsătorit cu Christine Lelouch[*] (din 1967) Alessandra Martines[*] (1993–2009) Marie-Sophie L.[*] Q71314286[*]  Număr de copii 5  Copii Sarah Lelouch[*] Salomé Lelouch[*]

·         1939: S-a nascut Grace Slick, solist in Jefferson Airplane. 

·         1939 - S-a născut Eddie Holland, compozitor şi cântăreţ american.

·         1941: Theodor Wolfgang Hänsch, fizician german

·         1941 - S-a născut Otis Williams (Miles), cântăreţ american.

·         1943: Horia Scutaru-Ungureanu, fizician român

·         1944 - S–a născut compozitorul de muzică uşoară Marcel Dragomir.

·         1946 - S-a născut Chris Slade, baterist britanic (Manfred Mann's Earthband, Uriah Heep).
* 1946: Gerhard „Gerry“ Neef (n. 30 octombrie 1946 - d. 23 februarie 2010, Nürnberg) a fost un fotbalist german.

·         1947 - S-a născut Timothy B. Schmit, basist şi vocalist american (Poco, Eagles).

·         1951: S-a nascut Harry Hamlin, actor american.

·         1954: Mihai Măniuțiu, regizor de teatru, prozator și eseist român

* 1954: Mario Testino OBE (n. 30 octombrie 1954) este un fotograf peruvian de modă și portrete. Munca sa a apărut, la nivel internațional, în reviste precum Vogue, V Magazine, Vanity Fair si GQ. El a creat, de asemenea, imagini pentru branduri, cum ar fi Gucci, Burberry, Versace, Michael Kors, Chanel, Estee Lauder și Lancôme. Alături de practica sa ca fotograf, Testino a lucrat ca director de creație, editor invitat, fondator de muzeu, colecționar de artă/colaborator și antreprenor.

În 2007, el a înființat MARIOTESTINO+, care privește direcția creativă, direcția de artă, strategie de brand, design grafic, producția de film și fotografii, mass-media digitale și sociale, dezvoltarea de produse, cărți, expoziții, licențiere și parteneriate.

Aaron Hicklin de la publicația The Observer l-a descris ca fiind „Cel mai prolific fotograf comercial de revistă și modă din lume”.

Este puțin cunoscut, cu toate acestea, Testino este foarte caritabil; Testino are o fundație în Peru pentru tinerii artiști.

Testino s-a născut și a crescut în Lima, într-o familie catolică tradițională din clasa de mijloc. El a fost cel mai mare dintre cei șase copii și este de origine irlandeză, spaniolă și italiană. A urmat școala catolică „Santa Maria Marianistas”. În copilărie și-a dorit să fie preot. Testino a studiat economia la „Universidad del Pacifico”, dreptul la „Pontificia Universidad Catolica del Peru” și afaceri internaționale la „University of San Diego”.

În 1976 a plecat la Londra pentru a studia fotografia după abandonarea studiilor sale de economie, drept și afaceri internaționale.^[6] A fost în timpul uceniciei sale la studiourile lui John Vickers și Paul Nugent când a făcut primele sale încercări ca fotograf. Locuia într-un etaj neconvertit al unui spital, pentru a face rost de bani a lucrat ca ospătar.^[7] Pentru a atrage atenția fotografilor, a avut părul vopsit în culoarea roz.^[8] A găsit inspirația în munca fotografului britanic de celebrități, Cecil Beaton.^[9] Londra a fost un oraș care i-a permis să se dezvolte în mod expres, fără să simtă restricțiile care îi erau impuse în Peru.^[10] La începutul anilor 1990, Testino a găsit inspirația în copilăria lui petrecută în Peru și la verile de adolescent din Brazilia.^[11] Acestea l-au ajutat să-și modeleze limbajul fotografic.

Lucrările lui au apărut pentru prima dată în revista Vogue, în 1983.

Testino a devenit unul dintre cei mai recunoscuți și celebrați fotografi din industria modei. A documentat subiecte ce au implicat celebrități, muzicieni, supermodele și artiști precum și subiecte întâlnite de-a lungul călătoriilor acestuia. Munca sa a devenit vizibilă în publicațiile de renume precum Vogue, V Magazine, Vanity Fair, GQ, LOVE, Allure și VMan. Au fost publicate 18 expoziții și cărți bazate pe munca sa. Unele dintre cele mai recunoscute opere ale lui Testino derivă din portretele sale regale, cea mai cunoscută fiind seria de poze cu Prințesa Diana, în 1997.^[13] Testino a fost de asemenea fotograful principal în realizarea portretelor Ducelui și Ducesei de Cambridge, cu ocazia logodnei acestora din decembrie 2010. ^[14] Pe 25 iulie, 2015, a realizat fotografiile Familiei Regale Britanice, după botezul Prințesei Charlotte. Colaborarea fotografului cu Tom Ford și stilistul de modă, Carine Roitfeld pentru campaniile provocative din anii 1990, este creditată ca fiind cea care a condus la renașterea casei de modă, Gucci. Editorul șef de la The Observer a declarat că Testino este ”cel mai prolific fotograf de modă din lume.” ^[15] Este considerat ca fiind cel care le-a propulsat cariera topmodelelor Kate Moss și Gisele Bündchen.

În ianuarie, 2018, Testino a fost acuzat de hărțuire sexuală de către 13 asistenți bărbați. Modelele Roman Barrett, Jason Fedele and Ryan Locke au făcut plângeri cu privire la comportamentul fotografului în timpul campaniilor din anii 1990. ^[28] Mai multe acuzații împotriva acestuia au ieșit la suprafață pe 3 martie 2018. 4 din 5 acuzații au descris incidente ce au avut loc în timpul și după anul 2010. Testino a negat acuzațiile. Numărul persoanelor care l-au acuzat public de hărțuire sexuală s-a ridicat la 18.

Mario Testino

·         1958 - S–a născut actorul, producătorul şi scenaristul american Kevin Pollak.
* 1959: Ana Barbu (n. 30 octombrie 1959, Temeleuți, Florești – d. 18 mai 2015, Chișinău) a fost o cântăreață de muzică populară, romanțe și de estradă din Republica Moldova. A fost cunoscută mai ales pentru piesa „Flori de liliac”, care era ca o carte de vizită a sa. Artist al Poporului Republica Moldova (10.10.2011)^[1]

Ana Barbu este mama cântăreței Natalia Barbu, care în 2007 a reprezentat Republica Moldova la Eurovision.

Prima oară Ana Barbu a evoluat pe scenă în clasa a treia la școala medie. La sărbătorirea zilei de 8 martie, ea a interpretat cîntecul Sofiei Rotaru „Orașul meu”. După aceasta a început să interpreteze cîntece populare din repertoriul Mariei Drăgan și al lui Nicolae Sulac.

La Bălți a absolvit Colegiul de Muzică, specialitatea canto academic. După absolvire, a venit la audiție la Veronica Garștea și a fost angajată în Capela Corală Academică „Doina”. Cîntăreața a început să-și caute calea sa în creație: inițial ea a visat să devină cîntăreață de operă, însă mai tîrziu s-a implicat în muzica populară și de estradă.

În 1993 se mută cu traiul la Chișinău, unde a apărut pentru prima dată pe scena profesionistă. În 1993 a fost angajată în orchestra de muzica populara „Fluieraș”, sub conducerea lui Serghei Lunchevici, iar mai tîrziu a trecut în ansamblul „Mugurel”, ca apoi să fie solistă a Orchestrei de Muzică Populară a Ministerului Afacerilor Interne, primind și gradul de căpitan în poliție.

A concertat activ în Republica Moldova, Canada și alte țări. A primit titlul de Artistă Emerită a Republicii Moldova.^[2]

S-a stins din viață în dimineața zilei de 18 mai 2015, la vârsta de 55 de ani, în urma unei scleroze amiotrofice.^[3] La moartea sa, corpul neînsuflețit al său a fost depus la biserica Sfânta Teodora de la Sihla, apoi la la Palatul Național „Nicolae Sulac”, după care interpreta a fost înmormântată la cimitirul din Stăuceni, așa cum și-a dorit, la înmormântare cealaltă fiică a ei din SUA nu a fost prezentă

Ana Barbu

* 1959: Marius Bațu (n. 30 octombrie 1959, Constanța) este un interpret român de muzică folk care s-a remarcat în lumea muzicii românești în 1977, anul în care a înființat, alături de Eugen Baboi, grupul Poesis. În perioada 1982-1985 activitatea sa s-a învârtit în jurul „Cenaclului Flacăra”, iar în 1994, după o perioadă de 8 ani petrecută în Germania, a revenit în România și a reluat activitatea grupului Poesis, lansând în 1996 albumul Cântec Șoptit.^[2]

A urmat o colaborare cu formația Holograf la spectacole și albume precum: 69% Unpluged, Supersonic, Undeva departe și Holografica, susținând partitura de chitară acustică și backing vocal. În aceeași perioadă, îl regăsim alături de nume mari ale muzicii românești precum Ducu Bertzi pe albumele „Dor de ducă”, „Sufletul meu” și „Poveste de iarnă”; Mircea Vintilă - albumul „Madama de pică”, Ovidiu Lipan Țăndărică - „Renașterea”, Dinu Olărașu - „Vis-a-vis”, Stepan Project - „Sensul vieții”, Compact - „5.Compact”.

În luna iunie a anului 2001 Marius Bațu este cooptat în grupul Pasărea Colibri, formație alături de care lansează albumul „Încă 2000 de ani” și se remarcă prin melodii ca „Elegie”, „2000 de ani” și „Cântec șoptit”. După perioada Pasărea Colibri a participat la diverse spectacole alături de Ducu Bertzi, Florian Pitiș și alți artiști.^[3]

La sfârșitul anului 2007, după o pauză de mai bine de 10 ani și la 30 de ani de la înființarea grupului, Marius Bațu și Eugen Baboi s-au reunit în fața publicului românesc și au lansat un nou produs marca Poesis, albumul „Babilon”

* 1959: Glenn Ingvar Hysén (n. 30 octombrie 1959) este un fost fotbalist suedez. A jucat la cluburi din Olanda, Italia și Anglia, având și 68 de convocări la echipa națională de fotbal a Suediei.

·         1960: S-a nascut Diego Armando Maradona, fotbalist argentinian. A jucat pentru cluburile argentiniene Cebollitas, Argentinos Juniors, Boca Juniors, dar si pentru Barcelona si Sevilla din Spania si Napoli din Italia, in cele 840 de meciuri disputate inscriind 345 de goluri. A fost prezent in 91 de partide ale echipei nationale pentru care a marcat 34 de goluri. Maradona si-a facut debutul la 15 ani, iar pina in 1981 a jucat pentru echipa Argentinos. S-a transferat apoi la Boca Juniors cu care a castigat primul sau titlu de campion. In echipa nationala a fost selectionat la 16 ani, doi ani mai tarziu disputand finala si castingand Cupa Mondiala la Tineret, dupa un meci impotriva URSS. In 1982 s-a transferat la FC Barcelona, dar a devenit cu adevarat un star cat timp a jucat la Napoli, unde a castigat cam toate titlurile care se puteau. Pentru Maradona a urmat apoi declinul, sportivul fiind implicat in diverse scandaluri, indeosebi cele legate de consumul de droguri.  In 1992 a plecat de la Napoli si a mai activat pentru perioade scurte la Sevilla si cateva cluburi argentiniene, pentru ca in data de 30 octombrie 1997 sa se retraga din activitate.

·         1961: Dan Horațiu Buzatu, politician roman

·         1962 - S-a născut Geoff Beauchamp, chitarist britanic (Eight Wonder).
* 1964: Alexandru Vegh (n. 30 octombrie 1964) este un senator român, ales în 2012.
* 1970: Salvatore "Tory" Belleci (n. 30 octombrie 1970 în Monterey, California) este un creator de filme și modele. Este cel mai bine cunoscut pentru rolul său în emisiunea MythBusters. De asemenea el a lucrat cu Industrial Light and Magic pentru filme ca Războiul Stelelor - Amenințarea Fantomei și Războiul Stelelor - Atacul Clonelor. Navele de război ale Federației sunt produse de Tory. El a terminat San Francisco State University. Tory a mai lucrat la trilogia Matrix, Van Helsing, Peter Pan, Starship Troopers, Galaxy Quest și Bicentennial Man ^[1].

Unul dintre filmele create de el a apărut pe Sci-Fi Channel și la festivalul de film Slamdance.

De obicei este considerat de colegii lui Kari Byron și Grant Imahara că este mai diabolic și, de aceea, el este cel care testează părțile mai periculoase ale unor mituri. Acestea includ testarea mitului Steagul roșu unui Taur, testarea mitului cum că limba omului se lipește instant de un stâlp înghețat în Episodul Special: Zăpada și mitul "poți să stai sub apă pentru o oră respirând printr-un tub" (în Ninja Movie Myths 2). Una din cascadoriile mai populare, arătată de mai multe ori, a fost încercarea de a sări cu bicileta peste un vagon de jucărie, aterizând în față. Ca rezultat, el este des implicat în accidente minore dar, până în prezent, nu a suferit nici o rană serioasă

Tory Belleci

* 1971: Anca Puiu (n. 30 octombrie 1971) este o producătoare de film din România.

Este căsătorită cu Cristi Puiu din 1998. Împreună cu Cristi are 3 copii - Smaranda, Ileana și Zoe.

În anul 2004 a fondat cu Cristi Puiu și Alex Munteanu casa de producție cinematografică Mandragora.

Începînd din 2004 a lucrat la producția multor filme care au consacrat succesul noului val al cinematografiei românești. Printre acestea se numără și:

• 2005 - Moartea domnului Lăzărescu, regia Cristi Puiu ^[1]
• 2008 - Francesca, regia Marian Crișan^[2])
• 2009 - (r. Bobby Păunescu, 2009),
• 2010 - Morgen, regia Marian Crișan,^[3]
• 2010 - Metrobranding, regia Ana Vlad si Adi Voicu,^[4]
• 2010 - Victoria, regia Ana Vlad si Adi Voicu, ^[5]
• 2010 - Adulter, regia Peter Kerek^[6]
• 2010 - Aurora, regia Cristi Puiu
• 2010 - Rocker, regia Marian Crișan^[7]
• 2012 - Wonderland, regia Peter Kerek^[8]
• 2012 - Fotografii de familie, regia Andrei Cohn^[9]
• 2013 - Songs for a museum, regia Eliza Zdru^[10]
• 2014 - Viktoria, regia Maya Vitkova^[11]

* 1973: Adam Joseph Copeland (n. 30 octombrie 1973) este un actor canadian si un fost wrestler profesionist cunoscut în ring sub numele de Edge. În prezent activează în WWE sub un contract de Legende.

Copeland s-a remarcat în wrestling făcând echipă cu bunul său prieten din realitate Christian. Este un wrestler cu un palmares impresionant, reușind să câștige în WWE 12 titluri de campion pe echipe.

* 1978: Rodica Lazăr (n. 30 octombrie 1978, Onești) este o actriță română.

Prima piesă de teatru în care a jucat este Nota zero la purtare de Octavian Sava și Virgil Stoenescu (la Casa de cultură din Onești).^[1] A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București la clasa profesorului Gelu Colceag.

Filmografie:

• Binecuvântată fii, închisoare (2002)
• Amen. (2002) - Rachel
• Accords et à cris (2002) - Standardiste
• Une place parmi les vivants (2003)
• Sex Traffic (2004) - Ofițerul
• Moartea domnului Lăzărescu (2005) - Rezident
• Mafalda de Savoia - Curajul unei prințese (2006)
• Tinerețe fără tinerețe (2007)
• Îngerașii (2008) - Tereza
• Copilăria lui Icar (2009)
• Aniela (2009) - Josephine Tannerie
• Principii de viață (2010)
• Puzzle pentru orbi (2013) - Ana
• My Baby (2013)
• Carmen (2013) - Mariana
• Kowalski (2014) - Natalia
• Ramona (scurtmetraj, film mut, 2015) - Ema^[2]
• Orizont (2015) - Andra^[3]
• Live (2015) - Ema
• Doar cu buletinul la Paris (2015)
• Valea Mută (miniserial TV, 2016) - Elena (4 episoade, 2016)^[4]
• Ultima zi (2016) - Mica
• Hawaii (2017)
• La Gomera (2019)

La Teatrul Bulandra a interpretat:

• Carusel - ca Doamna Muskat, Comisarul. Adaptare de Andrei Șerban și Daniela Dima după piesa Liliom de Ferenc Molnar și filmul cu același titlu de Fritz Lang^[6][7]
• Regele Lear Piesă de teatru de William Shakespeare; - ca Edmund^[8]
• Cealaltă moarte a Ioanei d'Arc de Stefan Tsanev - ca Ioana
• Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare - Catarina
• Noaptea asasinilor de J.Triana - ca Beba
• Oferta de serviciu de Lia Bugnar - ca Maria
• Roberto Zucco de Bernard-Marie Koltès - ca Puștoaica
• Crimă și pedeapsă, după Feodor Dostoievski - ca Sonia și Aliona
• Anatomy Titus Fall of Rome A Shakespeare Commentary de Heiner Müller - ca Quintus

* 1979: Bogdan Constantin Buhuș (n. 30 octombrie 1979, Bârlad, Județul Vaslui) este un fost jucător de fotbal român cunoscut pentru activitatea de la clubul FC Vaslui, fiind pentru o perioadă de timp căpitan al echipei, și singurul jucător care a jucat în fiecare sezon la FC Vaslui, de la promovarea acesteia în primul eșalon românesc, cu excepția sezonului în care s-a transferat la U Cluj.
* 1981: Lavinia-Corina Abu-Amra (n. 30 octombrie 1981) este un deputat român, ales în 2016 pe listele USR. Lavinia-Corina Abu-Amra este membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Statele Unite Mexicane, Regatul Hașemit al Iordaniei și Republica Senegal.
* 1981: Gianna Jun (n.30 octombrie 1981) este o actriță sud-coreeană, cunoscută pentru rolurile din filmele: My Sassy Girl, Windstruck sau Il Mare.

Gianna Jun născută sub numele de Wang Jun s-a născut la Seul, Coreea de Sud pe 30 octombrie 1981.

La vârsta de 16 ani a jucat în filmul White Valentine (1999). În anul 2000 a urmat rolul din filmul Il Mare care s-a dovedit un succes. Însă celebritatea avea s-o dobândească în filmul My Sassy Girl (2001).

În 2004 colaborează cu același regizor, Kwak Jae-Yong, la filmul Windstruck care a devenit cel mai popular film coreean în Japonia.

În 2006 a apărut în filmul "Daisy", iar în 2008 în filmul "A Man Who Was Superman". Ji Hyun a lucrat îndeaproape cu CJ Entertainment, la Windstruck, The Uninvited, și la A Man Who Was Superman. În 2009, și-a făcut debutul în film în limba engleză, când ea a jucat rolul lui Saya în Blood: The Last Vampire, care a fost filmat în China și Argentina în martie 2007.

Cel mai recent film în care a evoluat este thrilerul In Berlin în regia lui Ryu Seung-wan.

Gianna Jun

* 1981: Ivana Marie Trump (/iˈvɑːŋkə/ ; n. 30 octombrie 1981) este o femeie de afaceri și fost fotomodel american, care este în acest moment asistentă a Președintelui Donald Trump. Ea este fiica președintelui și a primei sale soții, fostul model Ivana Trump.

Trump a fost vicepreședinte executiv al companiei tatălui său - The Trump Organization - și a servit drept consilier în consiliul emisiunii tatălui său The Apprentice.^[1] S-a mutat la Washington, D.C. în ianuarie 2017, după ce soțul ei, Jared Kushner, a fost numit în funcția de consilier principal al președintelui Statelor Unite de către tatăl ei.

Începând cu sfârșitul lunii martie 2017, Trump a început să lucreze în administrația tatălui ei ca asistentă a președintelui.

Ivanka Trump

Părinți Donald Trump Ivana Trump Frați și surori Tiffany Trump Eric Trump Donald Trump Jr. Barron William Trump[*]  Căsătorită cu Jared Kushner (c. 2009) Număr de copii 3

* 1982: Alin Coțan (născut 30 octombrie 1982 în Timișoara) este un fotbalist român care joacă pentru CS Chimia Brazi.
* 1984:  Gabriel Petrea (n. 30 octombrie 1984) este un deputat român, ales în 2016.
* 1986: Thomas Morgenstern (n. 30 octombrie 1986 în Spittal an der Drau) este un săritor cu schiurile austriac. Este dublu campion olimpic la Jocurile Olimpice de iarnă din 2006 de la Torino, în competiția individuală pe trambulina mare și cu echipa, câștigător al Marelui Glob de Cristal al Cupei Mondiale în sezonul 2007-2008 și câștigător al Turneului celor Patru Trambuline în 2011.
* 1993: Rareș Cucui (n. 30 octombrie 1993, Târnăveni, România) este un fotbalist român aflat sub contract cu U Cluj.
* 2000: Ovidiu Horșia (n. 30 octombrie 2000,^[1] Târgu Mureș, România) este un fotbalist din România care joacă la CSM Politehnica Iași

Decese


* 130: Antinous sau Antinou (gr. Ἀντίνοος, Antinoos) (29 noiembrie ? 111 - 30 octombrie 130) a fost un membru al anturajului împăratului roman Hadrian, care era iubitul său. Antinous a fost zeificat după moartea sa.
În luna octombrie 130, potrivit împăratului Hadrian, citat de Dio Cassius, „Antinous s-a înecat în Nil” (Dio Cassius 69.11) Nu se știe dacă moartea sa a fost rezultatul unui accident, sinucidere, crimă sau sacrificiu religios.

·

Antinous reprezentat ca Bacchus, Vatican

Antinous Ecouen, în Villa Adriana, Tivoli

         1522: A decedat compozitorul francez Jean Mouton (Jean de Hollingue, n. 1459). A fost muzicianul favorit al reginei Frantei, fiind citat in scrierile lui Rabelais sau Pierre Maillard. Opera sa a influentat muzicienii Renasterii, iar compozitiile sale sunt interpretate si astazi la Capela pontificala din Roma.

·          1611: Carol al IX-lea al Suediei suedeză Karl IX (4 octombrie 1550 – 30 octombrie 1611) a fost rege al Suediei din 1604 până la moartea sa. A fost fiul cel mic al regelui Gustav I al Suediei și al celei de-a doua soții, Margaret Leijonhufvud, fratele regilor Eric al XIV-lea și Ioan al III-lea, unchiul regelui Sigismund al III-lea Vasa.

Conform testamentului tatălui său, el a primit, cu titlu de apanaj, Ducatul de Södermanland, care a inclus provinciile Närke și Värmland, însă nu a intrat în posesia lor efectivă decât după căderea lui Eric și după succesiunea lui Ioan la tron, în 1568.

El a preluat tronul prin apărarea cauzei protestanților în timpul perioadelor tensionate și a conflictelor religioase între sectele concurente ale creștinismului. Aceste conflicte cauzaseră deja cearta dinastică.

Domnia sa a marcat începutul capitolului final, atât pentru Reformă cât și pentru Contra-reformă. Odată cu moartea fratelui său în noiembrie 1592, tronul Suediei a fost acordat nepotului său și aliatului Habsburg, Sigismund al Poloniei și Suediei. În timpul politicilor tensionate care au predominat, Carol a văzut moștenirea tronului protestant suedez care era deținut de nepotul său care era un romano-catolic devotat, ducând la mulți ani de controverse religioase și discordie.

În această perioadă, el și Consiliul privat suedez au guvernat în numele lui Sigismund, în timp ce acesta a rămas în Polonia. După mai multe preliminarii, Stander Riksens l-a forțat pe Sigismund să abdice în favoarea lui Carol, în 1595. Războiul care dura de decenii între cele două linii ale casei de împărați Vasa a continuat și a fost nevoie să se refacă uniunea dintre tronurile Poloniei și Suediei, ducând la alte războaie dinastice.

În cele din urmă, Riksdag la Linköping a declarat pe 24 februarie 1604, că Sigismund a abdicat de la tronul suedez și că ducele Carol este recunoscut ca suveran. El a fost declarat rege sub numele de Carol al IX-lea. Domnia scurtă a lui Carol a fost una cu lupte continue. Ostilitatea poloneză și destrămarea Rusiei l-au implicat în lupte pentru posesia regiunilor Livonia și Ingria, în Războiul polono-suedez (1600 - 1611) și Războiul Ingrian, în timp ce pretențiile sale asupra regiunii Lappland au dus la un alt război cu Danemarca, în ultimul an al domniei sale.

Carol al IX-lea

Părinți Gustav I al Suediei[1] Margareta Leijonhufvud[1]  Frați și surori Princess Elizabeth of Sweden[*] Catarina Vasa Princess Anna Maria of Sweden[*] Princess Sophia of Sweden[*] Cecilia a Suediei Eric al XIV-lea al Suediei Magnus, Duke of Östergötland[*] Ioan al III-lea al Suediei  Căsătorit cu Maria de Palatinate-Simmern Christina de Holstein-Gottorp Copii Caterina, Contesă Palatină de Kleeburg Gustavus Adolphus al Suediei Maria Elisabeta, Ducesă de Ostrogothia Charles Philip, Duce de Södermanland

·         1704: Prințesa Frederica Amalia Danemarcei (11 aprilie 1649 – 30 octombrie 1704) a fost a doua fiică a regelui Frederic al III-lea al Danemarcei și a reginei Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg. Prin căsătoria cu Christian Albrecht de Holstein-Gottorp a devenit ducesă consort de Holstein-Gottorp din 1667 până în 1695.

Frederica Amalia Oldenburg, Prințesă a Danemarcei, a fost al treilea copil și a doua fiică a regelui Frederic al III-lea al Danemarcei și a reginei Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg. Tatăl ei fusese încoronat rege la 23 noiembrie 1648, cu cinci luni înainte de nașterea ei.

S-a căsătorit la Castelul Glücksburg la 24 octombrie 1667 cu Ducele Christian Albrecht de Holstein-Gottorp ca parte a unui tratat de pace între Danemarca și Holstein-Gottorp, însă părțile ostile au continuat să se lupte. Mariajul a fost unul nefericit, Frederica Amalia fiind chinuită de frecventele neînțelegeri dintre fratele ei, Christian al V-lea al Danemarcei, și soțul ei. Era bine cunoscut în epocă că a fost tratată rău de Christian Albrecht, în timp ce familia regală daneză i-a dat tot felul de privilegii personale și dovezi de afecțiune.

Cuplul a vizitat-o pe sora ei, regina consort a Suediei Ulrica Eleonora. Vizitele sale în Suedia au inspirat petreceri mari și festivități, la curtea suedeză altfel strictă, și au fost mult apreciate. Ea a devenit văduvă în 1694. Cum fiii ei erau, de asemenea, anti-danezi, conflictul dintre Danemarca și Holstein-Gottorp a continuat să o pună într-o poziție dificilă. Atunci când ea a murit la reședința sa din Kiel în 1704, un conflict între Holstein-Gottorp și Danemarca, legat de modul potrivit de a suna clopotele la înmormântarea ei, a provocat aproape un război între cele două state.

Frederica Amalia și Christian Albrecht au avut patru copii:

• Sofia Amalia (19 ianuarie 1670 – 27 februarie 1710), căsătorită la 7 iulie 1695 cu Prințul Augustus Wilhelm, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel.
• Ducele Frederic al IV-lea de Holstein-Gottorp (18 octombrie 1671 – 19 iulie 1702).
• Ducele Christian August de Holstein-Gottorp (11 ianuarie 1673 – 24 aprilie 1726).
• Maria Elisabeta (21 martie 1678 – 17 iulie 1755), stareță la Quedlinburg.

Ea a fost străbunica Ecaterinei cea Mare, împărăteasă a Rusiei, prin fiul ei Christian August, și, de asemenea, a fost străbunica soțului Ecaterinei, Petru al III-lea al Rusiei, prin fiul ei Frederic. În plus, ea a fost bunica paternă a regelui Adolf Frederic al Suediei.

Frederica Amalia a Danemarcei

Ducesă consort de Holstein-Gottorp

Părinți Frederic al III-lea al Danemarcei Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg  Frați și surori Ulrica Eleonora a Danemarcei Prințesa Ana Sofia a Danemarcei Prințesa Wilhelmina Ernestine a Danemarcei Prințul George al Danemarcei Ulrik Frederik Gyldenløve[*] Christian al V-lea al Danemarcei  Căsătorită cu Christian Albrecht de Holstein-Gottorp Copii Sofia Amalia, Duchesă de Brunswick-Lüneburg Frederic IV, Duce de Holstein-Gottorp Christian August, Duce de Holstein-Gottorp Marie Elisabeth, Stareță de Quedlinburg

* 1742: Magdalena Wilhelmine de Württemberg (7 noiembrie 1677 – 30 octombrie 1742) a fost soția lui Karl al III-lea Wilhelm, Margraf de Baden-Durlach. A fost regentă în timpul monirarului nepotului ei, în perioada 1738-42.

Ea a fost fiica Ducelui Wilhelm Ludwig de Württemberg și a Magdalenei Sibylla de Hesse-Darmstadt. În scopul de a consolida legăturile dintre Baden și Württemberg, ea s-a căsătorit la 27 iunie 1697 cu Prințul Ereditar de Baden, care mai târziu a devenit Margraf de Baden-Durlach (1709). Cum Magdalena Wilhelmine a avut un nas mare și pete, ea nu a îndeplinit idealurile frumuseții pe care le avea Karl Wilhelm, care iubea femeile frumoase. După ce ea a născut un fiu și moștenitor, cuplul s-a separat. Când în 1715, Karl Wilhelm a înființat noua sa reședință Karlsruhe, s-a mutat singur în noul palat, în timp ce soția sa a rămas în castelul Karlsburg.

După decesul lui Karl Wilhelm în 1738, Magdalena Wilhelmine a fost regentă pentru nepotul ei în vârstă de 9 ani, Karl Frederic.

Magdalena Wilhelmine de Württemberg

Portret al Magdalenei Wilhelmine la Palatul Ludwigsburg Părinți William Louis, Duke of Württemberg[*] Magdalena Sibylla of Hesse-Darmstadt[*]  Frați și surori Eberhard Ludwig, Duce de Württemberg  Căsătorită cu Karl al III-lea Wilhelm, Margraf de Baden-Durlach Copii Karl Magnus, Prinț Ereditar de Baden-Durlach Friedrich, Prinț Ereditar de Baden-Durlach Auguste Magdalena

·         1816: Frederic I (germană Friedrich I. Wilhelm Karl; 6 noiembrie 1754 – 30 octombrie 1816) a fost primul rege de Württemberg. A fost cunoscut pentru dimensiunea sa: 2,11 m și în jur de 200 de kg; era în contrast cu Napoleon, care l-a recunoscut ca rege de Württemberg.

Născut la Treptow, Frederic a fost fiul cel mare al Ducelui de Württemberg, Frederic Eugene și a Sophia Dorothea de Brandenburg-Schwedt. Tatăl lui Frederic a fost al treilea fiu al Ducelui de Württemberg, Karl Alexander și deci Frederic a fost nepotul de frate al Ducelui Karl Eugen. Cum nici Karl Eugen nici cel de-al doilea frate, Louis Eugene, nu au avut fiii, era de așteptat ca într-o zi Frederic să moștenească ducatul.

Sora mai mică a lui Frederic, Sophie, s-a căsătorit cu Țareviciul Pavel, viitorul împărat al Rusiei în 1776. Câțiva ani mai târziu, Frederic și-a urmat sora în Rusia. Împărăteasa Ecaterina a II-a l-a numit guvernator general al Finlandei de est.

Frederic s-a căsătorit cu Ducesa Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel la 15 octombrie 1780 la Braunschweig. Căsătoria nu a fost una fericită. Deși au avut patru copii, se zvonea că Frederic ar fi fost bisexual.

Comparație de înălțime între regele Frederic I de Württemberg (211 cm) și Napoleon (169 cm).

În 1788 Augusta a murit; nouă ani mai târziu, în 1797, Frederic s-a căsătorit cu Prințesa Charlotte, fiica regelui George al III-lea al Marii Britanii.

La 22 decembrie 1797, tatăl lui Frederic, care îi succedase fratelui său ca Duce de Württemberg cu doi mai înainte, a murit, iar Frederic a devenit Duce de Württemberg sub numele de Frederic al III-lea. În 1800, armata franceză a ocupat Württemberg iar Ducele și Ducesa au plecat la Viena. În 1801, Ducele Frederic a cedat enclava Montbéliard Republicii franceze și a primit în schimb Ellwangen doi ani mai târziu.

Frederic și-a asumat titlul de Prinț-Elector (Kurfürst) la 25 februarie 1803. În schimbul acordării unei forțe auxiliare mari Franței, Napoleon l-a recunoscut pe Elector ca Rege de Württemberg la 26 decembrie 1805. Frederic a devenit regele Frederic I și a fost încoronat la 1 ianuarie 1806 la Stuttgart. Curând după aceea, Württemberg s-a separat de Sfântul Imperiu Roman și s-a alăturat Confederației Rinului lui Napoleon. Ca simbol al alianței sale cu Napoleon, fiica lui Frederic, Catherine, s-a căsătorit cu fratele mai mic a lui Napoleon, Jerome.
Noua alianță a regelui cu Franța l-a transformat din punct de vedere tehnic în dușmanul socrului său George al III-lea. Totuși, legăturile dinastice ale regelui i-au permis să acționeze între Marea Britania și diferite puteri continentale.

În timpul Războiului de Eliberare din 1813, Frederic a trecut de partea Aliaților, unde poziția sa de cumnat al Prințului Regent britanic (mai târziu regele George al IV-lea) și de unchi al Țarului Alexandru I, l-a ajutat. După căderea lui Napoleon, Frederic a participat la Congresul de la Viena și a fost confirmat rege.

La Viena, Frederic și miniștrii săi au fost foarte interesați să se asigure că Württembergul va putea să rețină toate teritoriile pe care le-a câștigat în ultimii cincisprezece ani, lucru care în final s-a întâmplat. Frederic, împreună cu alți prinți germani, s-a alăturat noii Confederații germanice în 1815.

Frederic a murit la Stuttgart la aproape 62 de ani.

Frederic I

Părinți Frederic al II-lea Eugene, Duce de Württemberg Sophia Dorothea de Brandenburg-Schwedt  Frați și surori Sophie Dorothea de Württemberg Elisabeta de Württemberg Frederica de Württemberg Ducele Louis de Württemberg Eugen de Württemberg Alexandru de Württemberg Duke William Frederick Philip of Württemberg[*] Duke Ferdinand Frederick Augustus of Württemberg[*] Johann Georg Sontheim[*] Enrico Carlo di Württemberg[*]  Căsătorit cu Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel (c.1780 văduv 1788) Charlotte, Prințesă Regală (c.1797 văduv 1816) Copii Wilhelm I Catharina, regină a Westphaliei Prințesa Sophia Dorothea Prințul Paul

·         1823: A murit Edmund Cartwright, inventatorul britanic al războiului de ţesut industrial; (n.24.04.1743).
* 1876: Aleksander Piotr Czekanowski (n. 12 februarie 1833, Kremeneț, Volânia - d. 30 octombrie 1876, Sankt Petersburg) a fost un geolog și explorator al Siberiei de origine poloneză.

A studiat medicina la Universitatea din Kiev, apoi geologia la Universitate din Talin. După finisarea studiilor (1857) s-a întors în Kiev, unde a început să lucreze pentru firma „Siemens & Halske”. Pentru participarea la Insurecția poloneză din Ianuarie, a fost deportat în Siberia, unde, din însărcinarea Societății Ruse de geografie, întreprinde explorări geografice în sudul guberniei Irkutsk (1869-1871). În cele trei expediții de explorări geologice, geografice, botanice și zoologice pe Tunguska inferioară (1873), pe Oleniok (1874) și pe cursul inferior al Lenei de la Irkutsk la Bulun (1875), descoperă, în bazinul rîului Tunguska inferioară zăcăminte de carbon, și grafit. Inapoiat la Petersburg (1876), începe munca de prelucrare a bogatelor materiale geografice, paleontologice și geologice adunate. Numele său îi poartă astăzi un masiv deluros dintre Lena și Oleniok, precum și plante, printre care:

• Aconitum czekanovskyi,
• Oxytropis czekanowskii ^[2],
• Saxifraga czekanowskii ^[3],
• Myosotis czekanowskii,
• Papaver czekanowskii,
• Larix czekanowskii ,
• Phoxinus czekanowskii ^[4] (sinonim Rhynchocypris czekanowskii ^[5]) ,
• Dendryphantes czekanowskii,
• Hyperborea czekanowskii,
• Tropodiaptomus czekanowskii ^[6],
• Scoliocentra czekanowskii.

Lucrări practice: Cercetări geologice în Gubernia Irkutsk (Petersburg, 1874), Jurnalul expediției pe rîul Tunguska inferioară, Oleniok și Lena în anii 1873-1875 (1896).

Aleksander Czekanowski

·         1892: Marea Ducesă Olga Nikolaevna a Rusiei (11 septembrie 1822 – 30 octombrie 1892), mai târziu Regina Olga de Württemberg, a fost membru al familiei imperiale ruse care a devenit regină de Württemberg ca soție a regelui Carol I de Württemberg.

A fost al treilea copil și a doua fiică a Țarului Nicolae I și a Țarinei Alexandra Feodorovna.

Marile Ducese Olga (stânga) şi Maria (dreapta) de C. T. von Neff, 1838.

Marea Ducesă Olga a Rusiei.

Marea Ducesă Olga a Rusiei s-a născut la 11 septembrie 1822 la St. Petersburg, Rusia. Tatăl ei a fost Împăratul Nicolae I al Rusiei, fiul Împăratului Pavel I al Rusiei și al împărătesei Maria a Rusiei (născută Prințesa Sophia Dorothea de Württemberg). Mama ei a fost Împărăteasa Alexandra a Rusiei (născută Prințesa Charlotte a Prusiei), fiica Regelui Frederick William al III-lea al Prusiei și a Reginei Louise de Prussia (născută Prințesa Louise de Mecklenburg-Strelitz).

Olga a crescut într-o familie unită cu mulți frați și surori. A avut doi frați mai mari: Împăratul Alexandru al II-lea al Rusiei și Marea Ducesă Maria a Rusiei și patru frați mai mici: Marea Ducesă Alexandra a Rusiei, Marele Duce Constantin al Rusiei, Marele Duce Nicolae al Rusiei și Marele Duce Mihail al Rusiei.

Atractivă, cultă și inteligentă, era considerată una dintre cele mai căutate prințese din Europa. Vorbea câteva limbi și îi plăceau muzica și pictura.

Olga s-a întâlnit cu Prințul Moștenitor Carol de Württemberg la începutul anului 1846 la Palermo. Părinții ei doreau ca Olga să facă o căsătorie dinastică, în special din cauza faptului că frații ei Alexandru, Maria și Alexandra se căsătoriseră cu parteneri regali nesemnificativi. Existaseră câteva căsătorii între membri ai familiei imperiale ruse și membri ai familiei regale Württemberg: viitorul socru al Olgăi, regele William I de Württemberg s-a căsătorit cu mătușa paternă a Olgăi, Marea Ducesă Ecaterina a Rusiei; unchiul patern al Olgăi, Marele Duce Mihail al Rusiei s-a căsătorit cu nepoata lui William I, Prințesa Charlotte de Württemberg.

După numai câteva întâlniri, la 18 ianuarie, Olga este de acord să se căsătorească cu Carol. Nunta a avut loc la 13 iulie 1846 la Palatul Peterhof din Rusia. Cuplul s-a întors în Rusia din Württemberg la 23 septembrie. Mare parte din timp ei au locuit la Casa Berg din Stuttgart și la Kloster Hofen din Friedrichshafen.

Cuplul nu a avut copii, probabil din cauza homosexualității lui Carol. Soțul Olgăi a devenit subiect de scandal de câteva ori din cauza relațiilor sale cu diverși bărbați. În 1863 Olga și Carol au adoptat-o pe nepoata Olgăi, Marea Ducesă Vera a Rusiei, fiica fratelui Olgăi, Marele Duce Constantin al Rusiei.

La 25 iunie 1864, după decesul tatălui său, Carol a devenit cel de-al treilea rege de Württemberg iar Olga cea de-a patra regină de Württemberg. Noul rege a fost încoronat la 12 iulie 1864.

Regină de Württemberg

Neavând proprii ei copii, Olga și-a dedicat viața cauzelor sociale. În mod special a fost interesată de educarea fetelor; de asemenea a susținut veteranii răniți și handicapații. Un spital de copii din Stuttgart, Olgahospital a fost numit după ea în 1849 iar un ordin al asistentelor protestante din Stuttgart, Olgaschwesternschaft, a fost numit după ea în 1872. Aceste acțiuni caritabile au făcut-o foarte populară, mult mai populară decât soțul ei.

De asemenea, Olga a fost interesată de științele naturale și de colectarea mineralelor. Colecția ei a fost donată muzeului Staatliche Museum für Naturkunde din Stuttgart. În 1871, pentru a marca aniversarea a 25 de ani de căsătorie, Carol și Olga au numit exploratorul german de origine australiană Ferdinand von Mueller Baron von Mueller.

Olga s-a remarcat pentru demnitatea ei și purtarea ca regină. În 1881, Olga și-a scris memoriile intitulate Traum der Jugend Goldener Stern(tradus ca Visul de aur al tinereții mele), unde a descris copilăria ei la curtea rusă, durerea ei la pierderea surorii sale Alexandra, începutul vieții ei ca adult încheind memoriile cu căsătoria ei cu Carol. Cartea a fost dedicată nepoatelor sale Marea Ducesă Olga a Rusiei și Marea Ducesă Vera a Rusiei.

Când soțul ei a murit la 6 octombrie 1891, Olga a devenit regina-mamă de Württemberg. Olga a murit un an mai târziu, la 30 octombrie 1892, la vârsta de 70 de ani. A fost înmormântată în cripta Castelului Vechi din Stuttgart.

Olga Nikolaevna a Rusiei

Regină de Württemberg

pictură de Franz Winterhalter (1865) Părinți Nicolae I al Rusiei[1][2][3][4] Charlotte a Prusiei  Frați și surori Grand Duchess Elizabeth Nicholaevna of Russia[*] Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei Alexandru al II-lea al Rusiei  Căsătorită cu Carol I

·         1896: Carol Benesch, arhitect român de origine sileziană (n. 1822)

·         1910: A decedat Henry Dunant, elvețian, fondatorul Crucii Roșii, laureat al Premiului Nobel; (n. 1828). Henry Dunant (n. 8 mai 1828 în Geneva, Elveția; d. 30 octombrie 1910, Heiden), din naștere Jean-Henri Dunant, a fost un om de afaceri elvețian și umanist de formație creștină. Fondează în 1862 „Comitetul internațional al asociațiilor de ajutorare pentru îngrijirea răniților” care din 1876 poartă numele Comitetul internațional al Crucii Roșii. Convențiile de la Geneva din 1864 acceptă și asimilează ideile publicate de Dunant în lucrarea „Eine Erinerung an Solferino”. În 1901 a fost primul laureat al premiului Nobel pentru pace împreună cu Frédéric Passy.

·         1943 - A murit regizorul Max Reinhardt, unul dintre cei mai mari oameni de teatru de la începutul secolului XX (n. 9 septembrie 1873)
* 1949: Angela Franziska Johanna Hammitzsch (nascută Hitler; n. 28 iulie 1883, Braunau am Inn, Austria – d. 30 octombrie 1949, Hanovra, RFG) a fost sora vitregă, mai mare, a lui Adolf Hitler.

Angela Hitler s-a născut în Braunau, Austro-Ungaria, fiind al doilea copil al lui Alois Hitler și a celei de-a doua sa soție, Franziska Matzelsberger. Mama sa a murit în anul următor de la naștere. Ea și fratele său Alois Hitler, Jr. au fost crescuți de tatăl lor și de a treia sa soție Klara Pölzl. Fratele său vitreg, Adolf Hitler s-a născut 6 ani mai târziu. Ea este singura dintre frații lui Adolf menționată în Mein Kampf.

Tatăl Angelei a murit în 1903, iar mama sa vitregă a murit în 1907, lăsând o moștenire mică. Pe 14 septembrie 1903^[2][3] ea s-a căsătorit cu Leo Raubal (11 iunie 1879 - 10 august 1910), un inspector fiscal junior, și a născut un fiu, Leo pe 12 octombrie 1906. Pe 4 iunie 1908 Angela a dat naștere lui Geli iar în 1910 a născut-o pe a doua sa fiică, Elfriede (Elfriede Maria Hochegger, 10 ianuarie 1910 - 24 septembrie 1993).

Conform profilului OSS al familiei Hitler, Angela s-a mutat la Viena și după primul Război Mondial devenea manager al Mensa Academia Judaica, o pensiune pentru studenții evrei, unde ea i-a apărat o dată pe cei din grija în fața insurgenților antisemiți.

Angela nu a auzit nimic de la Adolf timp de un deceniu, când a restabilit contactul cu el în 1919. În 1924 Adolf a fost închis în Landsberg, iar Angela a făcut călătoria de la Vienna pentru a-l vizita. În 1928 ea și Geli s-au mutat la reședința Berghof din Obersalzberg, de lângă Berchtesgaden, unde a devenit menajera lui și mai târziu a fost pusă conducătoarea gospodăriei. Geli s-a sinucis în 1931.

Între timp, Angela dezaproba cu tărie de relația lui Adolf cu Eva Braun; în cele din urmă ea a părăsit Berchtesgaden-ul și s-a mutat la Dresda. Hitler a rupt relațiile cu Angela și nu a venit la a doua nuntă a ei. Pe 20 ianuarie 1936 ea s-a căsătorit cu german evreu, arhitectul Profesor Martin Hammitzsch (22 mai 1878 - 12 mai 1945), care a construit faimoasa fabrică de țigări Yenidze din Dresden, și care mai târziu a devenit directorul Școlii de Stat pentru Construcția Clădirilor din Dresden. Se pare, totuși, că Hitler a restabilit contactul cu ea în timpul celui de-al doilea Război Mondial, deoarece Angela a rămas intermediarul său cu restul familiei, cu care el nu a vrut să contacteze. În 1941, ea a vândut memoriile sale de peste ani cu Hitler la Eher Verlag, primind pentru ele 20 000 de mărci.

În primăvara anului 1945 - după distrugerea orașului Dresda în atacul masiv cu bombe din 13-14 februarie — Adolf Hitler a dus-o pe Angela la Berchtesgaden pentru a evita sa capturarea ei de către sovietici. De asemenea, el i-a împrumutat ei și surorei sale mai mici Paula peste 100 000 de mărci. În testamentul și ultima dorință a lui Hitler, el a garantat Angelei o pensie lunară de 1000 de mărci. Este incert dacă ea a primit vreodată un ban din această sumă. Cu toate acestea, ea a vorbit foarte frumos de el chiar și după război, și a susținut că nici fratele ei, nici ea însăși nu au cunoscut nimic despre Holocaust. Ea a declarat că în cazul în care Adolf fi știut ce se întâmplă în lagărele de concentrare, el le-ar fi oprit.

Fiul său Leo are un fiu - Peter (b. 1931), un inginer retras care trăiește în Linz, Austria. Fiica Angelei, Elfriede, s-a căsătorit cu avocatul german Dr. Ernst Hochegger pe 27 iunie 1937 în Düsseldorf;^[4][5][6] și în ianuarie 1945 a născut un fiu, Heiner Hochegger.^[7] Angela Hitler a murit de un accident vascular cerebral pe 30 octombrie 1949 în Hanovra.

Părinți	Alois Hitler Franziska Matzelsberger[*][1]
Frați și surori	Alois Hitler, Jr.[*] Adolf Hitler Gustav Hitler[*] Otto Hitler[*] Edmund Hitler[*] Paula Hitler[*] Ida Hitler[*]
Căsătorită cu	Martin Heinrich Hammitzsch[*] (20 ianuarie 1936–12 mai 1945)
Copii	Leo Rudolf Raubal[*] Geli Raubal Elfriede Hochegger[*]

·         1953 - A murit, la Paris, compozitorul maghiar Imre (Emerich) Kalman (n.29.08.1881).

·         1955: A murit sociologul roman Dimitrie Gusti, filosof, estetician şi sociolog  recunoscut pe plan internaţional. A fost membru corespondent al Academiei Române, director al Institutului Social Român; (n. 13 februarie 1880). Dimitrie Gusti (n. 13 februarie 1880, Iași; d. 30 octombrie 1955, București), filosof, sociolog și estetician român. Membru al Academiei Române din 1919, președintele Academiei Române (1944 – 1946), Ministrul Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor între 1932 și 1933, profesor la Universitățile din Iași și București. Dimitrie Gusti est considerat a fi creatorul sociologiei românești.

Dimitrie Gusti s-a născut la Iași, ca fiu al Nataliei (n. Gatovski) și al lui Stefan Gusti. Și-a petrecut copilăria, la Gropnița, unde părinții aveau o moșie, și Iași.^[3]

De la vârsta de șase ani până în 1898 a urmat școala primară, la internatul „Caracaș” și liceul la „Institutele Unite” din Iași. Între 1898 și 1899 frecventează Universitatea din Iași, la Facultatea de Litere, Drept și Științe. În 1899 s-a mutat la Universitatea „Friedrich Wilhelm” (Friedrich-Wilhelms-Universität) din Berlin, iar din 1900 în Leipzig, unde i-a avut ca profesori pe Wilhelm Wundt, Paul Barth și Karl Bücher. Obține distincția „Doctor în filosofie” cu disertația Egoismus und Altruismus. Zur soziologischen Motivation des praktischen Wollens.

În 1908, interesat de diverse discipline, s-a întors la Berlin, unde a studiat sociologia cu Georg Simmel, Ferdinand Tönnies, Leopold von Wiese și Max Weber, filozofia cu Friedrich Paulsen și jurisprudența cu Franz von Liszt și Rudolf Stammler. În 1908 s-a dus la sociologul Émile Durkheim la Paris și, de asemenea, a fost interesat de autori englezi, precum Herbert Spencer.

În 1910 devine profesor la Universitatea din Iași, unde va preda etica și sociologia la catedra de Sociologie, Etică, Istoria filosofiei vechi din cadrul Facultății de Litere și Filosofie. În 1920 este chemat la Universitatea din București, la catedra de Sociologie, Etică și Estetică a Facultății de Litere.

A inițiat și îndrumat acțiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 - 1948). A obținut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituționaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acțiunea socială practică și cu pedagogia socială.

A fondat și condus Asociația pentru Știința și Reforma Socială (1919 - 1921), Institutul Social Român (1921 - 1939, 1944-1948), Institutul de Științe Sociale al României (1939 - 1944), Consiliul Național de Cercetări Științifice(1947 - 1948). A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl și G. Focșa, Muzeul Satului (1936).

În domeniul literar-științific, Gusti a înființat și a condus revistele „Arhiva pentru știința și reforma socială” (1919 - 1943) și „Sociologie românească” (1936 - 1944).

După invadarea și ocuparea României de către Armata Roșie (la 23 august 1944), Partidul Comunist din România a încercat, în zadar, să-l câștige pe Gusti de partea sa, cu oferte de colaborare; cu toate acestea, Dimitrie Gusti a devenit membru al ARLUS^[4] și a fost invitat în Uniunea Sovietică pentru a participa la ceremonii oficiale.^[5].

Gusti a fost membru al unei loji masonice din Iași

Dimitrie Gusti a fost fondatorul Școlii Sociologice de la București. El rezumă sistemul său sociologic la câteva enunțuri:

• Societatea se compune din unități sociale, adică din grupări de oameni legați între ei printr-o organizare activă și o interdependență sufletească.
• Esența societății este voința socială.
• Voința socială depune ca manifestări de viață: o activitate economică și una spirituală, reglementate de o a activitate juridică și de o activitate politică.
• Voința socială este condiționată în manifestările ei de o serie de factori sau cadre care pot fi reduse la patru categorii fundamentale: cosmic, biologic, psihic și istoric.
• Schimbările suferite de societate în decursul timpului, prin activitățile ei și sub înrâurirea factorilor condiționanți, se numesc procese sociale.
• Începuturile de dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezentă și, deci, le putem prevedea cu o oarecare precizie, se numesc tendințe sociale.

Plecând de la sistemul său, a fundamentat metoda monografică, metodă ce presupune abordarea simultană, multidisciplinară a subiectului pe cadre și manifestări, folosind echipe de specialiști din domeniul științelor sociale, medici, ingineri, agronomi, învățători etc.

* 1955: Agricola Cardaș (n. 3 octombrie 1883, Galați - d. 30 octombrie 1955, Iași)^[1] a fost biolog, agronom și publicist, creatorul învățământului mediu de zootehnie și al Centrului universitar de zootehnie din Iași.

După absolvirea Liceului „Vasile Alecsandri” din Galați (1896-1904), a studiat la Facultatea de Științe Iași, secția de științe naturale (1904-1908), urmând, în paralel, Seminarul Pedagogic Universitar Iași (1906). A continuat studiile la Academia de Agricultură Bonn Poppelsdorf din Germania, ca bursier al Academiei Române^[2], obținând aici și doctoratul în 1910

După întoarcerea în țară, în perioada 1910-1914 a lucrat ca director al noii Școli Inferioare de Agricultură de la Țigănești, în imediata apropiere a Tecuciului.^[3]

Prin Legea Învățământului Superior publicată în M.O./27 martie 1912, se stabilea înființarea Secției de Științe Agricole, la Facultatea de Științe a Universității din Iași, unul din profesori fiind și Agricola Cardaș.^[4]

După susținerea docenței, în anul 1914, a devenit conferențiar la catedra de zootehnie din cadrul Facultății de Științe din Iași. Din 1925 a devenit profesor titular atât la Facultatea de Științe, cât și la Institutul Agronomic din aceeași localitate, numărându-se și printre întemeietorii acestuia.^[3]

În 1918, după Unirea Basarabiei cu România, Agricola Cardaș a fost director al agriculturii din Basarabia. În această poziție publică, a înaintat în anul 1926 Ministerului Instrucțiunii Publice un memoriu prin care solicita transferul învățămantului agronomic de la Iași la Chișinău, capitala unei regiuni cu mare potențial agricol. În M.O. nr. 82/9 aprilie 1933 s-a publicat Legea pentru transformarea Secției de Științe Agricole de pe lângă Universitatea din Iași, în Facultate de Științe Agricole a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, cu sediul la Chișinău, al cărei decan în anii 1936-1938 a fost Agricola Cardaș.^[4] Prin grija profesorului Agricola Cardaș, după înființarea Facultății de Științe Agricole din Chișinău, au fost create 4 laboratoare de Zootehnie cu ferme didactice și un atelier de material didactic, în care se confecționau mulaje și instrumentar zootehnic. Rezultatele activității științifice îl situează în poziția de fondator al științei zootehnice în Moldova.^[5]

În 1920, Agricola Cardaș a înființat publicația de popularizare Foaia Plugarilor, care a apărut, cu întreruperi impuse de împrejurări, până în 1940.^[6]

Ca o recunoaștere oficială a meritelor sale științifice, în anul 1940 a fost ales membru al Academiei de Științe a României, și funcția de vicepreședinte al Secției de biologie aplicată.^[7][8]

În martie 1943 adevenit Membru corespondent al Academiei de Agricultură din România.

După ce fusese îndepărtat de la catedră timp de patru ani, de regimul comunist, a revenit în 1952 ca profesor la Facultatea de Zootehnie a Institutului Agronomic ieșean

Principalele sale lucrări sunt:^[10]

• Note sur les bivalves trouvées dans l’Oxfordien de Hârșova-Topal (Dobrogea), Imp. Dacia Iliescu, Grossu & Comp., 1907.
• Note sur quelques Echinodermes de la région jurassique de Hârșova-Topal (Dobrogea) : [Extras]. Jassy : Imprimerie "Dacia" Iliescu, Grossu & Comp, 1907. 7 p. III 26.928
• Rumäniens Rindviehzucht. Bonn : Buchdruckerei Jos. Bach Wwe, 1910. 118 p. : tab., [3] f. il. III 12.583
• Scurtă privire asupra animalelor din România. Iași : Tipografia H. Goldner, 1911. 6 p. IV 1.206
• Încercări asupra învățământului agricol. București : România agricolă, 1912. 40 p. II 3.922
• Asupra originii taurinelor românești. București : Socec & Co, 1914. 26 p. : fig., tab., 4 f.: il. IV 7.276
• Materialul zootehnic din județele Durostor și Caliacra. București : Librăriile Socec & Co și C. Sfetea, 1915. 18 p. IV 1.203
• Necesitatea vulgarizării cunoștințelor de agricultură și economie casnică, Inst. de Arte Grafice N. V. Ștefăniu et Comp., 1915.
• L’origine des taurines roumains, Inst. d’Arts Graphiques Carol Göbl, S-r Ion St. Rasidescu, 1915.
• Cooperația în vremurile de azi : Patru conferințe rostite la radio. București : Institutul Național al Cooperației, 1942. III 752

Jump to navigationJump to search

Agricola Cardaș

* 1956: Marele Duce Andrei Vladimirovici al Rusiei (14 mai 1879 – 30 octombrie 1956) a fost a fost membru al familiei imperiale ruse, fiul cel mic al Marelui Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei și al Marii Ducese Maria Pavlovna. În urma Revoluției Ruse din 1917 a părăsit Rusia și s-a căsătorit cu amanta sa Mathilde Kschessinska în 1921. A pretins paternitatea fiului lui Kchessinska, Prințul Vladimir Romanovski-Krasinski

Marele Duce Andrei Vladimirovici

Părinți Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei[1] Maria de Mecklenburg-Schwerin  Frați și surori Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei Marele Duce Boris Vladimirovici al Rusiei Marele Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei Alexandre Vladimirovitch de Russie[*]  Căsătorit cu Mathilde Kschessinska Copii Prințul Vladimir Romanovski-Krasinski

·          1975: Gustav Hertz, fizician german, laureat al Premiului Nobel (n. 1887).  A studiat spectrele de absortie ale razelor Rıntgen, emisia electronică, descărcarea electrică in gaze, ultrasunetul, semiconductoarele, fizica plasmei s.a.; (n.22.07.1887). Gustav Ludwig Hertz (n. 22 iulie 1887, Hamburg; d. 30 octombrie 1975, Berlinul de Est) fizician german, nepot al lui Heinrich Rudolf Hertz, și laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1925, pentru rolul său în demonstrarea teoriei ciocnirilor între electroni și atomi. A studiat spectrele de absortie ale razelor Rıntgen, emisia electronică, descărcarea electrică in gaze, ultrasunetul, semiconductoarele, fizica plasmei s.a.; (n.22.07.1887).

Gustav Ludwig Hertz

·         1978 - A murit medicul Constantin C. Iliescu, membru al Academiei Române (n.1892).

·         1984: Este descoperit cadavrul preotului  polonez Jerzy Popieluszko, rapit si  ucis de agenti ai securitatii comuniste poloneze. Parintele Jerzy Popieluszko, de 37 de ani, fusese răpit la 19 octombrie de o echipa de trei agenti ai politiei secrete, condusa de un capitan din Ministerul de Interne. In urma valului urias de proteste inregistrat in Polonia si in intreaga lume, acestia  au fost arestaţi. Parintele Popieluszko devenise celebru în întreaga Polonie, pentru  predicile sale împotriva guvernării comuniste. Jerzy Popiełuszko (n. 14 septembrie 1947, Okopy, Polonia – d. 19 octombrie 1984, Włocławek, Polonia comunistă), preot catolic polonez, asasinat de poliția politică a Poloniei (Służba Bezpieczeństwa). În 2010 a fost beatificat, ca martir creștin
* 1987: Joseph John Campbell (n. 26 martie 1904 – d. 30 octombrie 1987) a fost un cercetător al miturilor și religiilor, scriitor și orator american, cel mai bine cunoscut pentru lucrările sale în domeniile mitologiei comparate și ale religiei comparate. Opera sa este vastă, acoperind multe domenii ale experienței umane. Filozofia sa este adesea sintetizată de îndemnul "Urmați fericirea vostră" sau Căutați-vă fericirea" (în engleză Follow your bliss.) 

Joseph Campbell

Căsătorit cu Jean Erdman Campbell, Dansatoare/Coregrafă

* 1991: Ionel Budișteanu (n. 8 octombrie 1919, Budești – d. 30 octombrie 1991, București) a fost un reputat violonist, dirijor și aranjor muzical, „lordul” muzicii populare românești

S-a născut la data de 8 octombrie 1919, într-o familie de muzicanți vestiți din comuna Budești, județul Ilfov. De le denumirea comunei și-a luat numele de „Budișteanu”.^[2] Tatăl său, Vasile Budișteanu, a cântat la țambal în diverse formații bucureștene, fiind cooptat ulterior în orchestra lui Grigoraș Dinicu, participând la Expozițiile Universale de la Paris (1937) și New York (1939).^[2]

Studiile muzicale le-a urmat la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București (1933-1936), avându-i profesori pe Vasile Filip (vioară), Victor Gheorghiu și Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Constantin Brăiloiu (folclor și istoria muzicii), Mihail Andricu (muzica de cameră) etc. Neputând să frecventeze cursurile cu regularitate se transferă la Conservatorul particular de muzică „Pro Arte” din București (1936-1937), unde l-a avut ca profesor pe Alexandru Theodorescu, concert-maestru al Filarmonicii.^[3] Deși a concertat la Sala Dalles cu Orchestra „Pro Arte” (1938) când a executat Concertul în Mi major pentru vioară și orchestră de J.J. Bach, totuși Budișteanu a abandonat muzica clasică, îndreptându-se către muzica populară.^[4]

În perioada 1940-1946 este violonist în orchestra lui Victor Predescu (care concerta la Radio România) și cea a lui Petrică Moțoi din București. Devine mai apoi violonist-solist în Orchestra Ansamblului „Banu Mărăcine” din București între 1946-1947.^[5]

În 1947 devine violonist-solist al Orchestrei de muzică populară „Barbu Lăutaru” din București, iar din 1953, dirijorul acesteia conducând orchestra în paralel cu Nicu Stănescu până în 1970, timp de aproape două decenii.^[4]

Urmează după două turnee la Festivalurile Internaționale ale Tineretului de la Varșovia (1955)^[6] și Moscova (1957)^[7] , unde a repurtat succese excepționale (care i-au adus titlul de „Artist emerit”). Budișteanu a preluat conducerea unor formații de muzică populară (alcătuită din cele mai bune elemente din București).^[8] A început turneele în Grecia, Statele Unite (aici a condus Ansamblul denumit „Rapsodia română” în 1962), Franța, Belgia, Olanda, Germania, Austria, Israel (formația s-a numit „Miorița”), Algeria și Maroc.^[9]

Între 1970-1991 este dirijorul Orchestrei „Rapsodia română” din București, susținând turnee în Polonia, Franța, URSS, Cipru, Grecia, Bulgaria, Statele Unite, Mexic, Japonia, Israel, Egipt, Argentina, Brazilia, Anglia, China, Mongolia, Spania, Italia, Elveția, Suedia, Finlanda, Norvegia, Austria, Germania, Belgia, Olanda, Turcia, Ceylon, India, Birmania, Iugoslavia, Ungaria, Albania, Danemarca etc.^[10]

Sub bagheta a sa au evoluat cei mai de seama cântăreți și instrumentiști de muzică populară (Maria Lătărețu, Ioana Radu, Angela Moldovan, Ion Luican, Emil Gavriș, Nicolae Crăciunescu, Ilie Udilă, Nicolae Florian, Nicolae Vișan, Ilie Alecu, Aurel Ioniță, Constantin Pârvu, Radu Simion, Damian Luca, Iliuță Rudăreanu, Traian Lăscuț Făgărășanu, Constantin Cocriș etc.).

Moare la data de 30 octombrie 1991 la București.^[11] Este înmormântat la cimitirul Bellu, foarte aproape de Amza Pellea și Ioana Radu

Ionel Budișteanu

100 de ani de la naștere

·         1992: Doina Aldea-Teodorovici (n. 15 noiembrie 1958, Chișinău, RSS Moldovenească – d. 30 octombrie 1992, București, România) a fost o cântăreață din Republica Moldova. A fost căsătorită cu Ion Aldea-Teodorovici, cu care a format un duet, începând din 1981.

Doina Marin s-a născut pe 15 noiembrie 1958, în orașul Chișinău, în familia intelectualilor Eugenia și Gheorghe Marin. Tatăl său a fost scriitor și jurnalist, iar mama – profesoară de limbă și literatură română, director adjunct la școala nr.1 din Chișinău (azi Liceul Teoretic Român-Francez „Gheorghe Asachi”). Talentul artistic al Doinei s-a manifestat încă din copilărie. Astfel, începând cu vârsta de 6 ani și până în clasa a 8-a, Doina participă la dublarea filmelor în română la Studioul "Moldova-Film". Concomitent studiază muzica în particular. De la vârsta de 14 ani ani activează în ansamblul "Moldoveneasca" cu care întreprinde turnee în toate republicile unionale, dar și în Mongolia, Algeria, Germania, Cipru, la festivalul tineretului din Cuba. În 1975 a absolvit școala nr.1 româno-franceză din Chișinău și tot în acest an, împreună cu Iuri Nikolaev, a fost moderatoare la emisiunea „Șire krug”. În 1979 absolvește Universitatea de Stat din Chișinău, Facultatea de Filologie, specialitatea limba și literatura română.^[1] Din 1979 până în 1988 a lucrat în calitate de profesoară de literatură universală la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău.

În anu 1981 se căsătorește cu Ion Aldea-Teodorovici. La 5 august 1982 se naște fiul lor, Cristofor Aldea-Teodorovici.

Din 1982, Doina își descoperă o altă latură a talentului său, cea de interpretă de estradă. Din acest an, ea este nedespărțită atât în viață, cât și pe scenă, de compozitorul și interpretul Ion Aldea-Teodorovici.

În 1988 a fost profesoară de literatură universală la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. A fost solistă a formației „DIATE”. În 1989-1990, împreună cu Ion au susținut spectacole în toate orașele și prin satele Moldovei, dar în România: la București, Cluj-Napoca, Brașov, Suceava, Iași, Botoșani, Focșani, Bârlad ș.a.

În anul 1991, împreună cu soțul său, câștigă premiul presei la Festivalul Național de Muzică Ușoară „Mamaia – 91”. În 1992 a fost protagonista filmului „Dragostea ce mișcă sori și stele” și în același an, împreună cu Ion este diplomată la Festivalul „Cerbul de aur” de la Brașov.

Participând la toate evenimentele ce au marcat procesul de renaștere națională a poporului, lansând cântece de un profund patriotism, cum sunt "Suveranitate", "Sfântă ni-i casa", "Mănăstirea Căpriana" și altele, cântăreața Doina Aldea-Teodorovici devenise un simbol al Moldovei. În mai 1992, împreună cu Ion și poeții Grigore Vieru, Adrian Păunescu și Andrei Păunescu, a cântat în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru, iar mai târziu, pe parcursul anului 1992, i s-a conferit titlu de Artistă Emerită a Republicii Moldova. În noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992, Doina și Ion au murit într-un accident tragic.

În 1993, Doinei Aldea-Teodorovici i se acordă Ordinul Republicii, post-mortem.

Locul de la intrarea în Coșereni (jud. Ialomița) unde a avut loc tragicul accident

Doina Aldea-Teodorovici a decedat împreună cu soțul său, în urma unui accident rutier de pe șoseaua DN2 în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992. Era însărcinată și aștepta o fetiță.

Accidentul a avut loc la orele 02:15 cu o mașină de marca Opel 0905 MBC, condusă de cetățeanul ucrainean Alexandr Ceakaunov, în vârstă de 33 de ani. Atât șoferul, cât și cel de-al patrulea pasager, care se afla în față, Vasilii Koudalb, 38 de ani, au scăpat cu viață. Potrivit presei românești, din mașină au fost extrase cu mare greutate trei corpuri însângerate. Două automobile i-au transportat pe Vasilii Koudalb și Alexandr Chakaunov la Spitalul din Urziceni. La 02:30 o autosanitară a preluat-o pe Doina Aldea-Teodorovici, aflată în comă. Salvarea s-a îndreptat cu toată viteza spre București. Pe drum, Doina și-a recăpătat un moment cunoștința. A strigat de câteva ori "Au, mă doare tot corpul", apoi a decedat. Corpul neînsuflețit a lui Ion Aldea-Teodorovici, a fost recuperat cu mare greutate. A fost nevoie ca poliția să taie cu flacăra autogenă automobilul distrus, reușind să elibereze trupul abia la ora 7:00.

Ion și Doina Aldea-Teodorovici au lăsat în urmă un copil orfan de numai 10 ani, Cristofor, care a continuat activitatea muzicală a părinților.

Discografie:

Albumul „Clopotul Învierii”

• Maluri de Prut
• Suveranitate
• Eminescu,
• Trei Culori
• Bucurați-vă prieteni
• Iartă-mă
• Limba română
• Pentru ea (Lacrima limbii noastre)
• Sărut femeie mâna ta (Sfântă ni-i casa)
• Reaprindeți candela...
• Focul din vatră
• Imensitate
• Clopotul Învierii
• Răsai
• Două lacrimi gemene
• Indiferența
• Tu cauți o inimă simplă
• Un nume pe zapadă
• Floare dulce de tei
• O serenadă

Albumul ”Două vieți și o dragoste”

• Balada familială
• Fuga
• Don Juan
• Copilul din leagăn
• La restaurant
• Bucurați-vă
• Comment ca va
• Nu te-ai priceput
• Carnaval
• Pace lumii
• Ia-mă cu tine
• Hai, hai
• Spuneți-mi vă rog
• Ninge
• Ce farmece
• Vârsta dragostei
• Un telefon
• Spectatorii
• O umbrelă

Doina Aldea-Teodorovici

Părinți Eugenia și Gheorghe Marin Căsătorită cu Ion Aldea-Teodorovici Copii Cristofor Aldea-Teodorovici Doina și Ion Aldea-Teodorovici

* 1992: Ion Aldea-Teodorovici (n. 7 aprilie 1954, Leova - d. 30 octombrie 1992, Coșereni, România) a fost compozitor și cântăreț din Republica Moldova.

Ion Aldea-Teodorovici s-a născut la 7 aprilie 1954, de Buna Vestire, în orașul Leova, RSS Moldovenească. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot, dar, în perioada de ocupație sovietică a fost nevoit să se retragă din biserică.^[1] Mama sa, Maria Aldea, a fost moașă. Ion a fost cel mai mic dintre cei trei copii din familie, ceilalți doi frați fiind Adrian (care era de la o altă mamă) și Petre.^[2] Câțiva ani, tatăl său a fost solist în Capela corală „Doina”, apoi, căsătorindu-se cu Maria Aldea, se întoarce acasă, în Leova, unde lucrează ca profesor de muzică și conduce corul Școlii moldovenești nr. 2 din localitate. De la tatăl său, Ion a moștenit dragostea față de muzica sacră, care l-a inspirat în piesele pe care avea să le scrie mai târziu. Și tot la îndemnul tatălui, la vârsta de cinci ani, a început să studieze vioara și pianul. Fratele său, Petre Teodorovici, devenit și el compozitor, a crescut mai mult în casa bunicilor, iar Ion a fost mai mult „băiatul tatei”. Dar, ca și fiul său Cristi, la numai zece ani, Ion a rămas fără tată.

În 1961 mama sa îl aduce la Chișinău, la Școala de Muzică „Eugeniu Coca” (astăzi Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu”), unde Ion studiază clarinetul, până în 1969, când se înscrie la "Școala medie de muzică" din Tiraspol, unde studiază saxofonul și pe care o absolvește în 1973. Este înrolat în armata sovietică în orașul Zaporojie, RSS Ucraineană; aici, tânărul artist devine artilerist. L-a salvat de manevrele militare un general ucrainean, mare amator de jazz-band care, într-o zi, a ascultat întâmplător, la radio, în cadrul emisiunii pentru ostași, cântecul „Crede-mă, iubire”, intepretat de Sofia Rotaru și semnat de tânărul compozitor Ion Aldea-Teodorovici.

Din 1975 și până în 1981, când devine student la Facultatea de compoziție și pedagogie a Conservatorului "G. Musicescu" din Chișinău, activează în cadrul formației de muzică ușoară „Contemporanul” condusă de compozitorul Mihai Dolgan. Aici se produce în calitate de instrumentist, compozitor și solist. Tot în acești ani, lansează piesa „Seară albastră”, a cărei paternitate a fost disputată un timp între el și fratele său Petre Teodorovici, cu care semnase anterior câteva piese comune, începând cu această piesă, compozitorul a cunoscut dulceața și amarul succesului.

În 1981 Ion se căsătorește cu Doina Marin. La 5 august 1982 se naște fiul lor, Cristofor Aldea-Teodorovici. Tot pe atunci, duetul Doina și Ion este lansat la o seară de creație a poetului Grigore Vieru. Din 1981 până în 1988 Ion este student la Conservatorul „Gavtiil Musicescu” din Chișinău, Facultatea Compoziție.

În perioada 1982-1992 își desfășoară activitatea interpretativă și creatoare în duet cu soția sa. Fiind respins la Radio și Televiziune, Ion ia chitara în brațe și pornește împreună cu Doina să cutreiere satele Moldovei. În anul 1986 înființează formația „Telefon”, apoi „DIATE”. În 1987 activează la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. În 1989 i se conferă titlul onorific Artist Emerit din Moldova. A scris muzică simfonică, de cameră, cântece pentru copii, pentru filme, pentru spectacole dramatice. Când era mai trist, scria muzică sacră.

Împreună cu soția sa a militat pentru re-unirea Basarabiei cu România. A optat pentru revenirea la limba română și grafia latină. Soții Ion și Doina Aldea-Teodorovici sunt primii care în anii 90' au cântat despre limba română, Eminescu

La 27 august 1991, Ion și Doina Aldea-Teodorovici au cântat pentru Suveranitate și Independență la Marea Adunare Națională, apoi au plecat, imediat, la Festivalul de la Mamaia, unde Doina avea să spună: "Vin aici direct din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, să vă aduc salutul libertății noastre".

În mai 1992, împreună cu poeții Grigore Vieru și Adrian Păunescu, au cântat în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru, pentru a le ridica moralul. S-au aflat la o distanță de circa 300 de metri de tancurile și lunetele inamicilor.

Locul de la intrarea în Coșereni (jud. Ialomița) unde a avut loc tragicul accident

În noaptea de 29/30 octombrie 1992, la orele 2.30, mașina în care se deplasau Ion și Doina Aldea-Teodorovici spre Chișinău a intrat într-un copac în apropierea localității Coșereni, la 49 de kilometri de București, România. În mașină se aflau patru persoane, șoferul și însoțitorul au scăpat fără nici o zgârietură în timp ce Ion și Doina, aflați pe bancheta din spate, au fost striviți între greutatea mașinii și copacii de pe marginea drumului. Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie națională.

Pe ultimul drum...

Înmormântarea lui Ion și Doina Aldea-Teodorovici a avut loc la 3 noiembrie 1992 la Cimitirul Central din Chișinău. O asemenea mulțime n-a mai fost adunată de la proclamarea independenței. Ziarul "Moldova Suverană", 5 noiembrie 1992: "Marți, 3 noiembrie, întreaga Republică Moldova și-a luat rămas bun de la Doina și Ion Aldea-Teodorovici care, în scurta lor viață pământească, au devenit un simbol al cântecului de libertate și a celor mai sacre aspirații ale românilor din stânga Prutului. La ora 10.30. Spre Opera Națională din Chișinău, în a cărei incintă au fost aștezate sicriile, se revarsă mulțime de lume pentru ultima întâlnire cu renumiții și îndrăgiții artiști. La 12.30 sicriile sunt scoase și purtate prin marea de oameni. Înregistrarea pe banda magnetică, răsună vocea Doinei și a lui Ion Aldea-Teodorovici. în nenumărate acorduri ale cântecului "Suveranitate", interpretat de ei acum doi ani în chiar această Piață sunt purtate pe umeri spre Cimitirul Central de pe strada Armenească din Chișinău. Cei doi neîntrecuți cântăreți, Doina și Ion, nedespărțiți în moarte ca și în viață, au rămas să-și doarmă somnul de veci alături, lângă biserica vechiului cimitir al Chișinăului.

Muzică pentru filme:

• "Iona"
• "Disidentul"
• "Ce te legeni, codrule"

Piese de teatru:

• ”Aventurile celor 4 gemeni” - regia lui Victor Ignat la Teatrul ”Luceafărul” din Chisinau
• "Fântână Anghelinei" - dram. A. Burac, Teatrul găgăuz din Ciadâr-Lunga
• "Dragă, consăteanule" - dram. Gh. Malarciuc
• "Abecedarul" - dram. D. Matcovschi, în regia lui Veniamin Apostol, Teatrul Național ”A.S. Puskin”
• "Tata" - dram. D. Matcovschi, în regia lui Veniamin Apostol, Teatrul Național ”A.S. Puskin”
• "Pomul vietii" - dram. D. Matcovschi, în regia lui Veniamin Apostol, Teatrul Național ”A.S. Puskin”
• ”Casa Nebunului” de Tudor Popescu, în regia lui Victor Ignat, Teatrul ”B.P. Hasdeu” din Cahul

A scris muzică instrumentală, "Rapsodie"; variații pentru pian, cvintet pentru coarde.

Discografie

Albumul „Clopotul Învierii” Maluri de Prut Suveranitate Eminescu, Trei Culori Bucurați-vă prieteni Iartă-mă Limba română Pentru ea (Lacrima limbii noastre) Sărut femeie mâna ta (Sfântă ni-i casa) Reaprindeți candela... Focul din vatră Imensitate Clopotul Învierii Răsai Două lacrimi gemene Indiferența Tu cauți o inimă simplă Un nume pe zapadă Floare dulce de tei O serenadă Ion Aldea-Teodorovici Timbru din Republica Moldova cu Doina și Ion Aldea-Teodorovici Părinți Cristofor Teodorovici Maria Aldea Frați și surori Petre Teodorovici  Căsătorit cu Doina Aldea-Teodorovici Copii Cristofor Aldea-Teodorovici Timbru poștal cu Doina și Ion Aldea-Teodorovici

Albumul ”Două vieți și o dragoste” Balada familială Fuga Don Juan Copilul din leagăn La restaurant Bucurați-vă Comment ca va Nu te-ai priceput Carnaval Pace lumii Ia-mă cu tine Hai, hai Spuneți-mi vă rog Ninge Ce farmece Vârsta dragostei Un telefon Spectatorii O umbrelă

·         1994: Nicholas Georgescu-Roegen - (născut Nicolae Georgescu, pseudonimul Roegen reprezintă Ne Geor inversat, utilizat ca un retronim) - (n. 4 februarie 1906 la Constanța - d. 30 octombrie 1994 la Nashville, Tennessee) a fost un matematician, statistician, pedagog și economist american de origine română, părintele teoriei bioeconomice, o teorie care prezintă un mod revoluționar de a vedea economia.
Biografie:

• A făcut studii de matematică la Universitatea București, studiază statistică la Universitatea Sorbonne din Paris, iar mai târziu în Anglia.
• Alături de alți diplomați români, în 1944, fiind secretarul general al comisiei de mediere a armistițiului dintre România și țările vest-europene, membre ale Aliaților, participă decisiv la apropierea punctelor de vedere ale părților implicate.
• În 1948, când era evident că datorită rolului său diplomatic pe care l-a avut în și după cel de-al doilea război mondial, urma să ajungă pe mâna comuniștilor români aserviți Moscovei, împreună cu soția sa, a emigrat în Statele Unite ale Americii .
• A predat la Universitatea București, înainte de emigrare, și la Universitatea Vanderbilt din Nashville, Tennessee, și respectiv la cele din Geneva (în 1974) (Omagiu și Strassbourg (în 1977 - 1978).
• În 1990 a fost ales membru de onoare al Academiei Române
• În 1994, după moartea sa, urna conținând cenușa sa a fost adusă și depusă la Cimitirul Bellu din București.

Opere ale lui Nicolae Georgescu-Roegen

• Analytical Economics: issues and problems, Cambridge, Mass.: Harvard University Press 1966, tr. it. parziale in col titolo: Analisi economica e processo economico, Firenze: Sansoni 1973;
• The Entropy Law and the Economic Process, Cambridge, Mass.: Harvard University Press 1971;
• "Energy and economic myths", Pergamon;
• "The entropy law and the economic problem", in: H. Daly (ed.), "Toward a steady-state economy", San Francisco, Freeman, 1973; în traducere în italiană: N. Georgescu-Roegen, Energia e miti economici, Torino: Bollati Boringhieri 1998;
• "The entropy law and the economic process", Cambridge (USA): Harvard University Press, 1971;
• "Process analysis and the neoclassical theory of production" American Journal of Agricultural Economics;1972
• "Energy and economic myths", Conferenza alla Yale University, 8 novembre 1972; Southern Economic Journal, 41, 347-381 (1975); The Ecologist, 5, (5), 164-174 (June 1975), e 5, (7), 242-252 (August-Septembrie 1975); traducere în limba italianăcu titlul: Energia e miti economici, 1998;
• L'economia politica come estensione della biologia; Conferenza tenuta all'Università di Firenze il 14 maggio 1974, Note Economiche (Monte dei Paschi di Siena) (1974);
• Mechanistic dogma and economics, Methodology and Science;1974
• Dynamic models and economic growth, Economie appliquee, 27, (4), 529-563 (1974); World Development, 3, (11-12), 765-783 (1975); anche in: Energy and economic myths, p. 235-253; in: G. Schwoediauer (editor), Equilibrium and disequilibrium in economic theory, Dotrdrecht, Reidel; 1977
• Bioeconomic aspects of entropy, in: L. Kubat e J. Zeman (editors), "Entropy and information in science and philosophy", Prague, Academia, 1975, Elsevier, 1976, p. 125-142; traduzione inedita di Tonino Drago col titolo: "Termodinamica, economia e programmazione energetica", 1980;
• Technology and economic policy, in: H.L. Hartman (editor), "Proceedings of centennial Symposium on Technology and public policy, Vanderbilt University, 6-7 November 1975", Nashville (USA), Vanderbilt University, 1975;
• Economics or bioeconomics, American Economic Association Meetings, Dallas, 29 decembrie 1976 A different economic perspective, Paper read at the Boston Meeting of the American Association for the Advancement of Science, 21 februarie 1976
• Energy and economic myths. Institutional and analytical economic essays, New York, Pergamon, 1976; traduzione parziale in: Energia e miti economici, Torino, Bollati Boringhieri, 1998
• Economics and mankind's ecological problems", in: U.S. Economic growth from 1976 to 1986. Prospects, problems and patterns, Joint Economic Committee, Congress of the United States, Washington, DC, 1976;
• Bioeconomics: a new look at the nature of the economic activity, in: L. Junker (editor), "The political economy of food and energy", Ann Arbor, University of Michigan, 1977;
• "What thermodynamics and biology can teach economists", Conferenza alla Atlantic Economic Association, Washington, 15 ottobre 1976; Atlantic Economic Journal, martie 1977);
• "The steady-state and ecological salvation: a thermodynamic analysis", BioScience, 27, (4), 266-270 (April 1977); traduzione italiana col titolo: "Lo stato stazionario e la salvezza ecologica: un'analisi termodinamica", in: Economia e Ambiente, 3, (1), 5-17 (gennaio-marzo 1984); nuova traduzione italiana in "Energia e miti economici", 1998;
• "Matter matters too", in: K.D. Wilson (editor), "Prospects for growth: changing expectations for the future", New York, Praeger, 1977;
• "The role of matter in the substitution of energies" (Third International Colloquium on Petroleum Economics, Quebec, 3-5 November 1977), in: A. Ayoub (editor), "Energy, international cooperation on crisis", Quebec, Presses de l'Universite Laval 1979;
• "Inequality, limits and growth from a bioeconomic viewpoint", Review of Social Economy, 35, 361-375 (December 1977), tr. it Bioeconomia, Torino: Bollati Boringhieri 2004;
• "Matter: a resource ignored by thermodynamics", World Conference on future sources of organic materials (Toronto, 10-13 July 1978); in: L.E. St.Pierre e G.R. Brown (editors), "Future sources of organic raw materials CHEMRAWN I", Oxford, Pergamon 1980, p. 79-87 "Technology assessment: the case of the direct use of solar energy", Atlantic Economic Journal, 6, (4), p. 15-21 (Decembrie 1978)
• "De l'economie politique a la bioeconomie", Revue d'Economie Politique, 88, (3), 338-381(1978)
• "La decroissance", Lausanne, Editions Pierre-Marcel Favre, 1979; nuova edizione, Paris, Editions Sang de la Terre, 1995 (raccolta di numerosi saggi di Georgescu-Roegen, a cura di J. Grinevald) * "Energy and matter in mankind's technological circuit", Journal of Business Administration, 10, 107-127 (Fall 1978) in: P. N. Nemetz (editor), "Energy policy: the global challenge", Toronto, Butterworth, 1979;
• "Myths about energy and matter", Lexington Conference on Energy, aprilie 27-28 1978; Growth and Change, 10, (1), 16-23 (ianuarie 1979)
• "Energy analysis and economic valuation"; Southern Economic Journal, 45, (4), 1023-1058 (aprilie 1979); traduzione italiana col titolo: "Analisi energetica e valutazione economica", e con modifiche, in: "Energia e miti economici", 1998;
• "Comments on the papers by Daly and Stiglitz"; in: V. Kerry Smith (editor), "Scarcity and growth reconsidered", Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1979;
• "Methods in economic science"; Journal of Economic Issues, 13, 317-328 (iunie 1979)
• "Afterword", in: J. Rifkin, "Entropy: a new world view", New York, Viking, 1980, 261-269; traduzione italiana col titolo "Postfazione" in J. Rifkin, "Entropia", Milano, Mondadori, p. 283-291; nuova edizione ampliata in J. Rifkin, "Entropy in the greenhouse world", New York, Bantham Books, 1989;
• "Energetic dogma, energetic economics, and viable technologies", in: "Advances in the economics of energy and resources", JAI Press, 4, 1-39 (1982); traducere în limba italiană: "Energia e miti economici", 1998;
• "La degradation entropique et la destinee prometheique de la technologie humaine", Economie Appliquee, 35, (1/2), 1-26 (1982); Entropie, numero speciale, 76-86 (1982); traducere în limba italiană: "Economia e degradazione della materia: il destino prometeico della tecnologia umana", Economia e Ambiente, 4, (4), 5-29 (ottobre-dicembre 1985).

* 1995: Rodica Bujor (n. 30 iulie 1914, comuna Voinești, județul Dâmbovița — d. 30 octombrie 1995, București), pe numele adevărat Eugenia Nedelea, a fost o interpretă de muzică populară, situându-se în prima generație de mari interpreți, alături de mai des-amintitele Maria Tănase sau Maria Lătărețu, recunoscută pentru vocea ei puternică, expresivă și memorabilă, pentru dăruirea cu care interpreta cântecele populare. Ileana Sărăroiu a numit-o ca fiind una din interpretele sale preferate în materie de muzică populară

Născută în satul Voinești, județul Dâmbovița la 30 iulie 1914, a trăit de mică în mediul muzical al cântecului național local.^[2] În hanul pe care l-a condus tatăl său la Voinești a reușit să-și formeze un repertoriu de muzică lăutărească, încă de pe vremea anilor de școală.^[3]

În București lucrează ca muncitoare la țesătoria Rizescu-Brănești. În scurt timp se prezintă la un concurs organizat la Radio București, fără știrea părinților și a patronului întreprinderii. În fața unei comisii de personalități (din care făceau parte Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu, Tiberiu Brediceanu, Ion Filionescu, Grigoraș Dinicu, prezidată de George Enescu, aceasta cântă o serie de piese populare.^[3]

„Un bărbat m-a întrebat care este numele meu. Eugenia Rodica Nedelea, am spus, din ce în ce mai emoționată. Și el a zis: frumos, frumos, dar eu aș zice să-ți fie numele, cum sunt bujorii din obraji. Toți au aplaudat și bărbatul a spus pe un grai frumos, moldovenesc, dacă nu ti superi, în ia sară o să vii mata frumos pe Calea Victoriei, la colț cu Lemnea, și o să-i spui portarului că te-a invitat George Enescu

 Astfel, de la Radio-București la Palatul Cantacuzino, ajunge la serata muzicală a lui George Enescu. Evenimentul debutului l-a povestit ziaristului Cornel Nistorescu, într-un interviu publicat în revista Flacăra.^[4]

„Urc scările fastuase, intru într-o sală solemna cu tablouri, porțelanuri, cristaluri și mobilier scump. Valetul mi-a spus să aștept puțin, că vine și domnul Dinu Lipatti. Când am auzit-o și pe-asta eram mai mult moartă. Eu am zis, Rodica Bujor, ma botezase maestrul cu câteva ore înainte. «O să repetăm piesele, pentru că va avea niște musafiri și vrea să te prezinte ca pe o chintesență a frumuseșii românești». Am repetat cu Dinu Lipatti la pian, deși cântasem cu taraf. Lipatti mi-a spus să cânt liber. Enescu a apărut puțin și m-a întrebat cum mă «simțăsc». Și imediat au început să apară musafirii, pe vremea aia erau și trăsuri, și mașini, și au venit muzicienii noștri Jora, frații Bobescu, Alfred Alessandrescu, actori și actrițe de la Teatrul Național, Ion Manu, Aura Buzescu, Marioara Voiculescu, prințesa Maruca, mama aviatorului Bâzu Cantacuzino.
Întâi a cântat maestrul o «Sonată» la vioară, apoi Dinu Lipatti, Ion Manu a recitat ceva și pe urmă George Enescu a spus: acum va prezint o descoperire, o minune a cântecului românesc, fără nici un fel de iz lăutăresc. Veți vedea cum arată românca în adevărata ei frumusețe. Eu plină de emoție, am început cu o prelucrare: „Voinicel cu părul creț / Ce te ții așa măreț / Nu stă casa-ntr-un picior / Nici lumea într-un fecior». A fost cum a fost, copleșitor pentru mine, iar la sfârșit George Enescu mi-a mulțumit și mi-a spus, să îmi păstrez cântecele de acasă și să le păzesc cu sfințenie și să încerc să rotunjesc puțin vocalele.^[5]”

Momentul acesta crucial în cariera sa, redat de Rodica Bujor cu lux de amănunte, demonstrează că, în ciuda celor 50 de ani care trecuseră de la concursul radiodifuziunii și debutul la Palatul Cantacuzino, a marcat-o pe cântăreață de-a lungul întregii sale vieți

Sfaturile lui Enescu de a învăța canto-ul, dar și grija de a-și păstra repertoriul țărănesc de la Voinești, a îndreptat-o atât spre Conservatorul Muncitoresc ASTRA din București (1936-1939), cât și spre Arhivele de Folclor ale lui Constantin Brăiloiu și Centrul de Sociologie, condus de prof. Dimitrie Gusti. După ce a urmat cursurile de la București cu Dumitru Mihăilescu-Toscani (un maestru al genului de romanțe), Leo Calmuschi și Quarto Santarelli, Rodica Bujor a profitat de un turneu în Italia (1941) spre a se perfecționa în tehnica liedului cu Marcela Magna. A luat lecții particulare de canto cu Valentina Crețoiu la București, dar și de teorie-solfegiu cu Giuseppe Ricci (la Roma).^[7]

Romanța lui Vespasian Vasilescu, care i-a adus gloria artistică a Rodicăi Bujor.

A debutat la Radio București pe 22 aprilie 1938, cu orchestra lui Vasile Julea, formația restaurantului Coșna-Cireșoaia din Piața Buzești, peste drum de restaurantul Neptun, unde cânta Maria Tănase.^[7] Se împrietenise cu această artistă, dar trăgea cu urechea și la ceilalți colegi, ascultându-i mai ales pe Ion Luican, „profesorul” romanței (cum îl numea) și pe Cristian Vasile, Jean Moscopol și Petre Gusti

Până în 1959, Rodica Bujor cântă prin restaurantele Capitalei, ca timp de doi ani să se angajeze la Ansamblul Sfatului Popular al Capitalei. Cu această formație a efectuat două turnee în străinătate (URSS - 1957, Ungaria - 1959), după ce în tinerețe cântase în Germania (1939), Austria (1942), Cehoslovacia (1942) și Iugoslavia (1942).^[8]

Deși înregistrase la casele de discuri Electrecord și Odeon numeroase cântece populare, cântăreața a evitat să cânte la nunți.^[8] A cunoscut și repertoriul de petrecere pe care l-a promovat la restaurante, în programele nocturne („Lelițo cârciumăreasă”, „Fir-ai să fii mai băiete”, „Cine mă puse pe mine”, „În grădina lui Ion”).

A apărut și în câteva filme artistice în roluri pasagere („Zile de neuitat”, în regia lui Haralambie Boroș) și în filme de televiziune („Pe cărările dorului”, în regia lui Marianti Banu).^[9]

În conștiința publicului bucureștean care a admirat-o în serile de vară la grădina Coșna-Cireșoaia, Rodica Bujor a rămas o neuitată interpretă de romanțe și lieduri de compozitori români (Nicolae Kirculescu, Aurel Giroveanu, D. Cantea, Emil Gavriș, Laurențiu Profeta, Diamandi Gheciu ș.a.), la loc de frunte situându-se romanțele, ca „Inimă, de ce nu vrei să-mbătrânești”, „De ce m-ați dus de lângă voi”, „Pe lângă boi”. Șlagărul ce i-a adus notorietatea a rămas totuși „Cântecul fusului”, o melodie de mare circulație.^[10]

A mai fost solistă a restaurantelor Kiseleff, Cafe-Royal, Princiar din București (1937-1949) și a mai colaborat cu Orchestra „Barbu Lăutaru” și cu ansamblurile „Ciocârlia” și „Perinița” (1959-1961), evoluând sub bagheta unor mari dirijori precum Nicu Stănescu, Ionel Budișteanu, Victor Predescu, Ionel Banu, Costică Dinicu, Ion Mărgean sau Nicolae Băluță. A fost și angajată a Teatrului Regional București în perioada 1961-1970.^[7]

Rodica Bujor a fost membră a juriului Festivalului de romanțe „Crizantema de Aur”, încă de la prima ediție (19-21 decembrie 1968). S-a bucurat de această titulatură și în edițiile: a XVI-a (8-13 noiembrie 1983), a XX-a (4-8 noiembrie 1987), a XXI-a (2-5 decembrie 1988) și a XXVIII-a (19-22 octombrie 1995).

Rodica Bujor a cântat până la vârsta de 70 de ani, chiar dacă se pensionase cam devreme pentru o solistă de muzică populară. A murit la 2 noiembrie 1995 în București, dar a fost înmormântată în cimitirul din satul dâmbovițean Voinești.

Rodica Bujor

Cântăreața Rodica Bujor în epoca debutului la radio (1938).

* 1996: Constantin Crișan (n. 21 noiembrie 1939, Târgu Neamț – d. 30 octombrie 1996, București) a fost un om de cultură, critic literar, epistolar, editor și traducător român din literatura franceză. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Tatăl său, Aurel Crișan (1882-1942), de profesie inginer, a luptat în războiul de reîntregire națională (1916-1918). A sucombat în urma unui emfizem pulmonar, provocat de două gloanțe primite în bătăliile de la Mărăști-Mărășești. Mama, Ecaterina Crișan (1898-1993), a fost casnică, a născut și crescut doisprezece copii, mulți dintre ei au devenit personalități marcante în cultură. Unica fiică, Cora Catrina (București, 18 august 1979), este o distinsă violonistă, concertând în țară și în străinătate cu talent.

Studiile le-a început la Piatra Neamț (bacalaureat, 1956), le-a continuat la Iași (licențiat, 1960) și au fost finalizate în București (doctorat, 1974), cu teza Introducere la o sociologie a literaturii comparate. Toate acestea i-au dat posibilitatea să se realizeze superior cu contribuții remarcabile în lumea culturii și artei naționale și transnaționale cu cărți, studii și eseuri publicate în spații de limba română, franceză sau engleză. A fost un fin cunoscător de limba franceză și italiană, dar și vorbitor fluent de engleză, rusă și spaniolă.

A traversat diverse ocupații în cotidianul național:

• profesor de liceu (Urziceni, 1960-1963);
• corespondent relații francofone la IRRCS (1963-1967);
• cronicar literar și șef al redacției literare a Televiziunii Române (1967-1970);
• redactor șef de secție la Revista Română (1978-1986).

S-a pensionat în 1986, cu gradul II de invaliditate.

De-a lungul anilor, a fost cooptat ca membru în diferite societăți culturale din țară sau străinătate:

• Centrul Internațional de Studii Poetice din Bruxelles (1967);
• Societatea Poeților și Artiștilor din Franța (1970);
• Uniunea Scriitorilor din România (1976);
• Societatea Internațională de Literatură și Fenomenologie (1985);
• PEN Club Belgia (1986);
• Juriul pentru Marele Premiu Internațional de Poezie;
• Bienalele de la Knokke-Le Zoute (Belgia, 1970, 1976);
• conferențiar facultativ la Conservatorul Național din București;
• cursul Estetica artelor și sociologia receptării (1971-1972).

Constantin Crișan a realizat ediții critice comentate cu aplomb și probitate ale operelor lui Alexandru Caludian (1972), dar și ediții exemplare ale textelor încredințate de poeți din prietenie: Nichita Stănescu (1985, vol. Frumos ca umbra unei idei; 1995, vol. Cărțile sibiline), Horia Groza (1995, Poezii).

La fel a procedat cu lucrările lui Robert Escurpit din care a tradus două (1974, 1980), precum și cu paginile bizare a lui Urmuz (1983).

A coordonat lucrări de sinteză, împreună cu Alexandru Piru (Sinteze de literatura română, I, 1978; II, 1981) și cu George Potra, Sorin Stati (Trepte de civilizație românească, 1983), fiind coautor al cărții Cahiers Georges Perec (Quebec, 1987), iar cu Dan Ion Nasta, al antologiei de poezie românească contemporană sub egida revistei Jalons (1987).

Ca traducător, s-a remarcat prin apariția lucrărilor traduse din Robert Escarpit dar și din povestitorul cipriot Ahile Emilianides (1981), din limba franceză, precum și în această limbă din românește: Mircea Dinescu - La dispoziția dumneavoastră (1983, împreună cu Marc Rombaut) și Eugen Cizek (1986).

Este autorul scenariului Respirări de Nichita Stănescu, pentru Teatrul Mic din București (1987), adaptând, pentru același teatru, piesa lui Pierre de Boisdeffre, Goethe mi-a spus (1987).

Împreună cu Cătălina Buzoianu, a tradus și a adptat, pentru Teatrul Bulandra din București, scenariul Iubitul de Marguerite Duras (1988).

Unele dintre eseurile sale au aparut în reviste de specialitate din Anglia, Franța, Belgia, Germania, Iugoslavia.

După decembrie 1989, Constantin Crișan a fondat:

• Liga România-Franța și revista Lumea de mâine;
• Centrul Național de Acțiune Francofonă;
• Societatea Academică Europeană "Corespondențe" (Sincretismul Artelor).

A lucrat ca profesor de estetică la:

• Universitatea Ecologică din București (1992-1993);
• Universitatea Euro-Columna (1993-1994);
• Universitatea Națională de Muzică București (1996).

Fire efervescentă, deloc stabilă, mereu în căutarea de idei și domenii noi de cercetare și demonstrare în universul multiplu al literaturii și artei, al publicisticii și propagării cărții beletristice, Constantin Crișan și-a legat numele de domeniul scump sieși, cel al bioesteticii. Iată cum îl denumea chiar el: “Solidară cu estetica sociologică, aflată în alianță cu o serie din ideile încă fertile ale comparatismului literar, dar mai ales cu teoriile comunicării, bioestetica este, de fapt, o filosofie practică a literaturii. Ea este oricum o formă de viață dedusă din câmpul artei, o reflectare imediată a conștiinței fiecărui cititor. Scriitor și cititor se întâlnesc în acest plan într-o incredibilă complicitate creatoare”.

O latură mai puțin cunoscută a lui a fost întreținerea unei corespondențe private/literare cu personalități distinse ale spiritualității creatoare din țară și din străinătate:

• Emil Cioran
• Mircea Eliade
• Eugen Ionesco
• Constantin Noica
• Leopold Senghor.

Biografia lui Constantin Crișan conține informații extrase din articolul 10 ani de la moarte. Constantin Crișan scris de Mircea Coloșenco în Revista Caiete critice, Fundația pentru Știință și Artă (director Eugen Simion), Nr. 8-9 (226-227), 2006.

Opere proprii

• Ieșirea din metaforă, Editura Cartea Românească, 1972
• Eseu despre personalitate, Editura Albatros, 1972
• Memorial invers: note de călătorie, Edtura Sport-Turism, 1976
• Confesiuni esențiale: eseuri de sociologia literaturii, Editura Cartea Românească, 1977
• Nostalgia comunicării: eseuri de sociologia literaturii, Editura Dacia, 1978
• Conversații de bunăvoință: eseu despre adevăruri uitate, 1980
• Sociologie și bioestetică, Editura Eminescu, 1987
• Repere pentru o sociofenomenologie a valorii literare, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989
• Epistole: Eseu despre moartea viguroasă. 13 epistole către Dumnezeu, Editura Vinea, 1996
• Eminescu versus Dumnezeu: sau blestemul în genunchi; încercare asupra sintaxei logice, Editura Eminescu, 1999

În colaborare

• Literatura română în lume, Editura Meridiane, 1969
• Sinteze de literatură română (I), Editura Didactică și Pedagogică, 1974
• Sinteze de literatură română (II), Editura Didactică și Pedagogică, 1981

Sub îngrijirea

• Alexandru Claudian - Senin, Editura Minerva, 1972
• Robert Escarpit - De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Editura Știintifică și Enciclopedică, 1980
• Urmuz - Pagini bizare, Editura Minerva, 1983
• Nichita Stănescu - Frumos ca umbra unei idei, Editura Albatros, 1985
• Nichita Stănescu - Cărțile Sibiline, Editura Grai și Suflet - Cultura Națională, 1995
• Horia Groza - Poezii, cronici literare, eseuri, Editura Litera, 1995

Traduceri (în franceză)

• Mircea Dinescu - À votre disposition, Editura Univers, 1982
• Nichita Stănescu - La leçon sur le cercle, Editura Minerva, 1988

Traduceri (în română)

• Jean Coutsocheras - Cu aripa și tridentul, Editura Univers, 1980
• Eugen Cizek - Secvență română, Editura Politică, 1986

Constantin Crișan

Părinți Aurel Crișan Ecaterina Rogin Frați și surori 12 Căsătorit cu Ruxandra Crișan Copii Cora Catrina Crișan

* 2006: Iosif Bukossy (n. 12 august 1936, Mediaș - d. 30 octombrie 2006, Constanța) a fost un fotbalist și un antrenor român.

* 2006: Vasile Radu Ghenceanu (n. 17 mai 1939 - d. 30 octombrie 2006) a fost un scriitor și jurnalist român, membru în Uniunea Scriitorilor din România.^[1] A fost director al Teatrului Dramatic din Baia Mare. Ghenceanu s-a impus în conștiința publică îndeosebi prin activitatea sa de gazetar desfășurată în paginile cotidianului Graiul Maramureșului din Baia Mare. Vasile Radu Ghenceanu s-a stins din viață după o lungă și grea suferință

Cărți:

• Cântece pentru inimă tânără, 1967;
• Cartea literelor mari, 1970 (5 ediții);
• Ora locală, 1978; Paralele și memorie, jurnal, 1992;
• Vindecarea de melancolie, Editura Gutinul Baia Mare, 1996;
• Însemnați de uitare, poeme; 1997;
• Grădinile din fereastră sau călătoria ca stare de spirit, jurnal, 1998;
• O viață pentru muzică (Convorbiri cu Ion Săcăleanu), 1999;
• Dreptul la singurătate. Scriitor la ziar, eseuri, comentarii, cronici, interviuri, 2001;
• Complexul de egalitate, poeme, 2002;
• Comentarii de sâmbătă, eseuri, 2004.

·         2009: A decedat antropologul francez Claude Lévi-Strauss; (n. 28 noiembrie 1908). Claude Lévi-Strauss (n. 28 noiembrie 1908, Bruxelles – d. 30 octombrie 2009, Paris), antropolog francez, teoretician al structuralismului etnologic. A fost membru al Academiei Franceze.

S-a născut din părinți francezi, de etnie evrei alsacieni, care pe atunci locuiau în Brussel, unde tatăl lucra ca pictor. A copilărit la Paris.

În timpul Primului Război Mondial a locuit la bunicul matern care era rabin la o sinagogă din Versailles. A urmat liceele Janson de Sailly și apoi Condorcet.

Studiază la Sorbona Dreptul și Filozofia.

În 1931, obține doctoratul în filozofie și, după ce activează câțiva ani ca profesor secundar, intră ca participant la o misiune culturală a Franței în Brazilia. Acolo, în 1935, este numit profesor de sociologie la Universitatea din São Paulo, în timp ce soția, Dina, activa acolo ca profesor de etnologie.

Organizează mai multe expediții în Mato Grosso și bazinul amazonian. Va relata aceste experiențe în Tropice triste și Gândirea sălbatică. Din 1959, este titularul catedrei de Antropologie socială de la Collège de France. Se pensionează în 1982. În 1973, devine primul etnolog primit în Academia Franceză.

Unul dintre discipolii săi a fost romanciera și filozoful Catherine Clément. Aceasta, referindu-se la metoda structuralistă aplicată de Lévi-Strauss faptelor simbolice, avea să declare:

"Când ne spune că «gândirea sălbatică» este în fiecare din noi, [Claude Lévi-Strauss] nu vrea să spună că ar exista o deosebire de funcționare mentală între primitivi și noi."

Opere:

• 1949: Structures élémentaires de la parenté (Structurile elementare ale rudeniei), lucrare prin care a pus bazele antropologiei moderne.
• 1952: Race et histoire
• 1955: Tristes Tropiques (Tropice triste)
• 1958: Anthropologie structurale
• 1962: Le Totémisme aujourd’hui
• 1962: La pensée sauvage (Gândirea sălbatică)
• 1964: Mythologiques, Bd. I, Le cru et le cuit
• 1966: Mythologiques, Bd. II, Du miel au cendres
• 1968: Mythologiques, Bd. III
• 1971: Mythologiques, Bd. IV, L’homme nu
• 1973: Anthropologie structurale deux
• 1975: La Voie des masques
• 1979: Myth and Meaning
• 1983: Le Regard éloigné
• 1985: La Potière jalouse
• 1991: Histoire de lynx
• 1993: Regarder, écouter, lire

Claude Lévi-Strauss

Căsătorit cu Dina Dreyfus[*] (1932–1945) Rose Marie Ullmo[*] (1946–1954) Monique Roman[*] (din 1954)

* 2013: Mira Anca Victoria Petrescu Mărculeț (n. 20 martie 1949, Sighișoara – d. 30 octombrie 2013), cunoscută sub numele de Anca Petrescu a fost un arhitect și politician român. A lucrat ca șef proiect arhitectură și șef proiect complex la Casa Poporului. Este autor unic al proiectului Casa Poporului, actualmente Palatului Parlamentului, precum și al altor proiecte în Cuba, SUA, Franța, Maroc etc. A fost membră al ordinului arhitecților români și ordinului arhitecților francezi.  

Anca Petrescu s-a născut pe 20 martie 1949 în Sighișoara, ca fiică a cunoscutului medic chirurg și director de spital, Traian Petrescu. Copilăria Ancăi Petrescu a fost umbrită de arestul tatălui ei în mai multe rânduri, care lupta vehement împotriva comunismului. Anca Petrescu nu va deveni niciodată membră de partid în perioada comunistă.

Anca Petrescu a terminat școala și liceul german Joseph Haltrich din Sighișoara, ca apoi să plece la București pentru a se înscrie la Facultatea de Arhitectură Ion Mincu. A absolvit facultatea în 1973 având ca subiect de diplomă un ansamblu de conferințe, hoteluri și un centru de informatică-bibliotecă pe Dealul Arsenalului, sub conducerea profesorului Octav Doicescu.

În perioada 1977-2013 proiectează Casa Poporului. A publicat peste 350 de articole legate de acest proiect atât în țară cât și peste hotare.

Între 2004 - 2008 a fost aleasă deputat de Mehedinți pe listele PRM.

Pe 5 august 2013 a suferit un accident de mașină lângă Timișoara. A fost internată la spitalul de urgență din Timișoara ca ulterior să fie transferată în septembrie la spitalul de urgență Floreasca din București, deoarece starea ei de sănătate se ameliorase vizibil. În urma unor complicații, Anca Petrescu moare în mod suspect la data de 30 octombrie 2013.

Casa Poporului

1977-1989

În aprilie 1977 s-a publicat începerea concursului la nivel național, ca urmare a dezastrului creat de cutremurul din 4 martie 1977. La concurs a participat și tânăra arhitectă Anca Petrescu în vârstă de numai 28 de ani, împreună cu un mic colectiv de arhitecți. Printre participanți la concurs a fost și academicianul Octav Doicescu. Prima fază a concursului a fost ceea de sistematizare, care a durat 2 ani. După acești doi ani s-au început lucrările de sistematizare a bulevardului, iar pentru clădirea în sine a Casei Republicii, a început concursul în 1980 și s-a terminat în 1982. Imediat după ce Anca Petrescu a câștigat concursul au și început săpăturile. Ceremonia așezării pietrei fundamentale a avut loc pe 25 iunie 1984.

La construcția Casei Poporului au lucrat nu mai puțin de 20.000 de muncitori, jumătate civili, jumătate militari, timp de 5 ani. Colectivul Ancăi Petrescu era constituit din 150 de arhitecți. Anca Petrescu făcea concepția, prezentând-o lui Ceaușescu în machetă sau în vederi ca pe urmă colectivul să facă desenul de coloană, după macheta și picturile pe care le prezentase.

1989-1993

După revoluție, deoarece Casa Poporului era văzută ca un simbol al comunismului, a devenit obiectul agresiunii poporului, materializată prin furturi. Printre singurii care mai veneau pe șantier se număra Anca Petrescu, muncitorii renunțând să mai lucreze la edificiu.

Anca Petrescu devine și ea subiectul urii populare în 1989. Hulită în țară, Anca Petrescu a fost silită să plece peste granițe. Ziaristul Frédéric Mitterrand^⁠(fr) o invită în 1990 la Paris, ajutând-o să se lanseze internațional în meseria care aici îi adusese numai ură. Acolo oamenii o priveau ca pe o minune: „În perioada în care aici se trăgea în mine, acolo oamenii m-au apreciat și mi-au dat de lucru. Spuneau că dacă am fost în stare să fac o asemenea clădire, înseamnă că e ceva de capul meu. Așa am ajuns să primesc contracte internaționale, am lucrat la New York, la Paris, în lumea arabă”^[2], povestește Petrescu.

Anca Petrescu face la Paris cunoștință cu multe personaje cu nume sonore printre care se numără și cunoscuții designeri francezi Philippe Starck și Gisela Trigano. Anca Petrescu face proiecte în Dubai, Miami, Paris, Maroc^{[necesită citare]} etc.

1993-2013

Anca Petrescu revine în Romania și înființează firma "Anca House SRL" reluând proiectarea la actualul Palat al Parlamentului.

Între 2004 - 2008 a fost aleasă deputat de Mehedinți pe listele PRM. A fost vicepreședinte al Comisiei pentru politica externă și a făcut parte din Delegația Parlamentului României la Adunarea Uniunii Europei Occidentale. De asemenea, a fost președintele Grupului parlamentar de prietenie cu Japonia, între 2005 și 2008. Anca Petrescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Malaezia, Regatul Maroc și Republica Franceză-Adunarea Națională.

Anca Petrescu

* 2014: Olimpia Berca (n. 5 iunie 1933, Poieni, Cluj - d. 30 octombrie 2014, Timișoara, România) a fost un critic istoric și literar și stilistician român
Părinții Olimpiei Berca au fost Gheorghe Șerban (tatăl), funcționar, și Elisabeta (mama, născută Buciuman), casnică. Studiile elementare - la Școala primară Spiru Haret din Timișoara, între anii 1940 și 1944, urmând apoi Liceul Carmen Sylva din același oraș, între 1944 și 1952. Facultatea a făcut-o la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara (secția română-germană) între anii 1958 și 1963. A susținut un doctorat în filologie în 1976, cu teza Teoria versului românesc. Privire istorică”. În 1990, a fost primită în Uniunea Scriitorilor. Debut: "Scrisul bănățean", Timișoara, 1963. Este căsătorită cu poetul Eugen Dorcescu. Olimpia Berca practică o critică de factură universitară, întemeiată atât pe cunoașterea teoriilor și procedurilor clasice din domeniul umanistic (prozodie, retorică, tropi, figuri etc.), cât și pe metodologiile suple, oferite de cuceririle moderne din stilistică, poetică, semiotică. Proba cea mai concludentă o reprezintă monumentalul Dicționar istoric de rime (Dosoftei – Arghezi), 1983, întreprindere temerară, unică în literatura noastră de specialitate. Lucrările de critică și istorie literară ce au urmat evidențiază o atenție constantă acordată creației literare din Vestul României, în context axiologic național: Dicționar al scriitorilor bănățeni (1940 – 1996), 1996; Lecturi provinciale, 2003; Despre maeștri, 2003; Provincia literară, 2008; Departe de centru, aproape de centru, 2012. Analiza propriu-zisă recurge la serviciile criticii tematice, ale criticii stilistice, ale psihocriticii, precum și la o informare detaliată asupra documentului literar, asupra filiațiilor, interferenței motivelor etc., țelul fiind acela de a propune un profil cât mai corect al scriitorului și o încadrare cât mai obiectivă a operei sale. Activitatea Olimpiei Berca mai cuprinde, între altele, o lucrare de istorie literară – documentaristică: Poezia lui Eugen Dorcescu, comentată de...(în colaborare), Timișoara, 2009, două ediții critice: Constantin Diaconovici –Loga, Gramatica românească (în colaborare), Timișoara, 1973; George Coșbuc, Versuri, Timișoara, 1986; Bibliografia stilisticii românești (în colaborare), Timișoara, 1986.

Debut literar

• Debutul absolut: „Scrisul bănățean”, 1963.

• Debutul editorial: „Poetici românești”, Editura Facla, Timișoara, 1976.

Colaborări la volume colective

• Studii de limbă și stil, Coordonare științifică G. I. Tohăneanu și Sergiu Drincu, Editura Facla, 1973;
• Seria Limbaj poetic și versificație în secolul al XIX-lea, Universitatea din Timișoara, 1975-1984;
• Filologie XX, volum îngrijit de Francisc Kiraly, Ivan Evseev și Ioan Muțiu, Universitatea din Timișoara,1977;
• Academia și Banatul, volum îngrijit de Ion Iliescu și Sergiu Drincu, Timișoara, 1988;
• Dicționarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004 și urm. etc.

Opera tipărită:

• Poetici românești, Editura Facla, Timișoara, 1976;

• Dicționar istoric de rime, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983;

• Dicționar al scriitorilor bănățeni, Editura Amarcord, Timișoara, 1996;

• Lecturi provinciale, critică literară, Editura Eubeea, Timișoara, 2003;

• Despre maeștri, critică și istorie literară, Editura Mirton, Timișoara, 2003;

• Provincia literară, critică și istorie literară, Editura Eubeea, Timișoara, 2008;

• Departe de centru, aproape de centru, Editura on-line Semănătorul, București, 2009;

• Sorina Ianovici-Jecza, Olimpia Berca, Poezia lui Eugen Dorcescu. Crestomație critică, Brumar, Fundația Triade, Timișoara, 2009;

• Departe de centru, aproape de centru, critică și istorie literară, Editura Mirton, Timișoara, 2012;

• Din literatura timișoreană, critică literară, eseu, interviu, profil bio-bibliografic, iconografie; ediție îngrijită, prefațată și postfațată de Eugen Dorcescu. Editura Mirton, Timișoara, 2015.

Traduceri din literatura universală, în volum:

• Roland Jaccard, Nebunia, Editura de Vest, Timișoara, 1994;
• Jules Dorsay, Motanul negru, Editura Excelsior, Timișoara, 1994;

• André Le Gall, Anxietate și angoasă, Editura Marineasa, Timișoara, 1995.

Ediții critice:

• Constantin Diaconovici Loga, Gramatica românească, Text stabilit prefață, note și glosar de Olimpia Șerban și Eugen Dorcescu, Editura Facla, 1973;
• George Coșbuc, Versuri, Ediție îngrijită, tabel cronologic și referințe critice de Olimpia Berca, Editura Facla, 1986;
• Colecția „Cartea școlarului”, serie îngrijită, tablou cronologic și referințe critice de Olimpia Berca: Mihai Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă. Sărmanul Dionis; Ion Creangă, Amintiri din copilărie; I. L. Caragiale, D-l Goe; G. Coșbuc, Iarna pe uliță; Constantin Negruzzi, Sobieski și românii; Miorița. Greuceanul, Editura Excelsior, Timișoara, 1998.

* 2014: Constantin Tănase (n. 24 iunie 1949, Nemțeni – d. 30 octombrie 2014, Chișinău) a fost un lingvist, doctor în filologie,^[1] jurnalist, publicist, scriitor și lider de opinie din Republica Moldova, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova între anii 1991 și 1993, semnatar al Declarației de independență a Republicii Moldova.

În 1996 a fost consilier al președintelui (de atunci), Mircea Snegur, iar între anii 1997-2001 - redactor-șef adjunct, redactor-șef și director al ziarului FLUX.^[2]

În 2001 a fondat ziarul Timpul de dimineață, devenind director și redactor-șef al publicației

Constantin Tănase s-a născut pe 24 iunie 1949, în satul Nemțeni, raionul Hâncești (fostul Județ Lăpușna), RSS Moldovenească, Uniunea Sovietică, în familia lui Mihail Tănase și a Dariei Ciubotaru. Are o soră-geamănă, Elena. După ce a absolvit școala medie din sat, în 1966, s-a înscris la Facultatea de Litere a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, pe care o absolvit-o cu mențiune („diplomă roșie”).^[5]

Ulterior, a activat o vreme în calitate de profesor, director de studii. A făcut doctoratul la Academia de Științe a Moldovei (AȘM) și a susținut cu succes teza de doctor în filologie, după care a început a edita monografii.^[5] Între anii 1988-1990 a activat ca secretar științific al Comisiei de terminologie de pe lângă AȘM. În anii 1991-1993 a fost deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, fiind unul din semnatarii Declarației de independență a Republicii Moldova.^[6] Între anii 1994-1996 a fost director al „Centrului național de terminologie”, unde a inițiat și realizat un vast program de editare a dicționarelor de terminologie și s-a ocupat de punerea în circulație în limba română a documentației oficiale, actelor de identitate etc. În anul 1996 a fost consilier al președintelui (de atunci), Mircea Snegur, iar între 1997-2001 a fost redactor-șef adjunct, redactor-șef și director al ziarului FLUX. Pe 14 septembrie 2001 a lansat Cotidianul Național Independent TIMPUL.^[2]

A editat volumele de publicistică „Ochiul lui Esop” (2000), „Patria vuindă” (2001), „Hoții de mituri” (2004), „Blestemul de a fi” (2009) și „Groapa cu lei” (2014).

Pe 12 iunie 2014, Constantin Tănase și-a lansat la București ultima sa carte - „Groapa cu lei”, iar pe 15 iunie 2014, la invitația conaționalilor, și-a prezentat volumul și în localitatea Altea, din Spania.^[7]

Pe 30 octombrie 2014, la vârsta de 65 de ani, Constantin Tănase s-a stins din viață.^[8] A doua zi Președintele Nicolae Timofti a semnat un decret privind declararea zilei de 1 noiembrie 2014 drept zi de doliu național în legătură cu decesul lui Constantin Tănase.^[9]

Constantin Tănase a fost căsătorit cu Alexandra Vâlcu-Tănase și împreună aveau trei copii: Alexandru - un politician și jurist, Silviu - redactor-șef la ziarul Timpul și Constantin - avocat.^[5]

Pe 31 august 2015, cu ocazia sărbătorii „Limba noastră”, Centrului Național de Terminologie al Institutului de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei i-a fost atribuit numele lui Constantin Tănase.^[10]

La sfârșitul anului 2015 strada Cosmonauților din Chișinău a fost redenumită în „strada Constantin Tănase”, în onoarea acestuia

Constantin Tănase

·         2015: Incendiu club COLECTIV - 64 morti

Sărbători

Calendar religios 30 octombrie 
- Calendar crestin ortodox: Sfintii Sfințiți Mucenici Zenovie episcopul Ciliciei si Zenovia sora sa; Sfantul Apostol Cleopa 
- Calendar crestin greco-catolic:Sfantul Zenovie si sora lui Zenovia 
- Calendar crestin romano-catolic:Sfantul Alfons Rodriguez, calugar

VA URMA