MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 23 OCTOMBRIE 2019

PARTEA A DOUA ȘI ULTIMA

RELIGIE ORTODOXĂ 23 Octombrie

Sf Ap Iacov, rudenia Domnului, întâiul episcop al Ierusalimului; Sf Cuv Macarie Romanul

Sfântul Apostol Iacov, rudenia Domnului – Acest Sfânt Iacob, numit fratele Domnului (Galateni 1, 19), a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului. El nu face parte dintre cei 12 Apostoli ai Domnului, ci dintre cei 70, şi era numit frate al Domnului, ca şi Sfinţii Simeon (Simon), Iuda și Iosie (Matei 13, 55). Din cercetarea Sfintei Scripturi se arată că aceşti fraţi ai Domnului Iisus nu sunt fiii Fecioarei Maria, ci veri ai lui Iisus, sau rude. De aceea, Iacob este numit şi ruda Domnului. Tradiţia Bisericii arată, de asemenea, că Iacob, fratele Domnului, este altcineva decât Iacob al lui Alfeu şi decât Iacob al lui Zevedeu.

Deși nu era dintre cei 12 Apostoli, Iacob a crezut în Hristos, iar după Învierea Sa Iisus i S-a arătat lui în chip deosebit (1 Corinteni 15, 7). Tradiția arată că Însuși Domnul, cu acest prilej, l-a rânduit arhipăstor al credincioșilor din Ierusalim și i-a descoperit tainele slujirii liturgice creștine.

Ca arhipăstor al creştinilor din Ierusalim şi rudă a Domnului, Sfântul Iacob era mult iubit de popor şi slăvit, pentru evlavia şi viaţa lui aspră. De aceea, i se îngăduia să se roage în templu alături de preoți. De mult ce se ruga în genunchi şi cu mâinile ridicate în sus, i se îngroşase pielea genunchilor lui, ca la genunchii de cămilă. Între creştini, Sfântul Iacob era socotit unul din stâlpii Bisericii (Galateni 2, 9). La Sinodul Apostolic de la Ierusalim, din anul 50 (Faptele Apostolilor, 15), mulţumită înţelepciunii lui, s-a hotărât ca păgânii, care aveau să se întoarcă la Dumnezeu şi să creadă în Hristos, să nu fie siliţi să păzească legea lui Moise.

De la Sfântul Iacob ne-a rămas o epistolă,care se află în Noul Testament, plină de învăţături înţelepte, despre cum să ducem o viaţă sfântă. Ne-a mai rămas sub numele lui şi o Sfântă Liturghie, care s-a slujit în Patriarhia Ierusalimului veacuri de-a rândul şi care se săvârşeşte şi în prezent în unele Biserici Ortodoxe, la 23 octombrie şi în duminica de după Naşterea Domnului, când Sfântul Iacob este prăznuit împreună cu Sfântul Proroc David şi cu Dreptul Iosif, Logodnicul Sfintei Fecioare.

În anul 62, Sfântul Iacob a pătimit moarte de mucenic, fiind aruncat de pe aripa templului din Ierusalim şi ucis cu pietre, pentru credinţa lui în Hristos, pe când se ruga, ca şi Domnul, pentru ucigaşii săi. Pe acel loc creştinii i-au îngropat trupul. Astăzi capul Sfântului se află la Mănăstirea Esfigmenu din Muntele Athos, iar alte părţi la Mănăstirile Dionisiu (Athos) şi Kykkos (Cipru) precum şi în alte sfinte locaşuri.

Sfântul Cuvios Macarie Romanul – S-a născut în Roma, ca fiu al unui senator creştin cu numele Ioan, şi al credincioasei sale soţii, pe la jumătatea secolului al IV-lea. A fost crescut în cunoaşterea Sfintelor Scripturi, din care a început a iubi pe Hristos şi s-a ivit în sufletul lui dorinţa de a sluji Domnului toată viaţa, ca monah. Totuşi, împotriva voinţei lui, a fost logodit de părinţii săi cu o fecioară de neam ales. Însă, în noaptea nunţii, Macarie a ieşit pe ascuns din casa părintească şi a fost găzduit de o femeie văduvă credincioasă, care mergea la casa părinţilor lui, dându-i de veste despre strădania rudelor lui de a-l găsi. După şapte zile, într-o Duminică noaptea, mulţumind acelei femei şi făcând multă rugăciune cu lacrimi, a pornit la drum. Iar Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Rafail, în chip de bătrân, care l-a luat cu sine şi, plecând din Roma, au călătorit vreme de trei ani şi au ajuns dincolo de hotarele Persiei, unde bătrânul a dispărut, apoi i s-a arătat înconjurat de lumină şi i-a zis: „Eu sunt Rafail Arhanghelul, cel ce, arătându-mă ţie în chip de călugăr bătrân, te-am adus până aici, după porunca Celui Preaînalt. Deci, nu te teme, ci dă slavă lui Dumnezeu, ridică-te şi urmează-ţi drumul”. Şi, acestea zicând, Arhanghelul s-a făcut nevăzut. Apoi, călăuzit de fiare sălbatice, Cuviosul a ajuns la o peşteră, unde a aflat o leoaică moartă şi pe puii ei amândoi, scâncind de foame. Deci, a îngropat leoaica, iar pe pui i-a hrănit şi i-a crescut, încât aceştia îl ascultau întru toate. Vreme de doi ani Cuviosul s-a nevoit netulburat de mari ispite, dar apoi vrăjmaşul diavol i s-a arătat sub chipul logodnicei sale, care ar fi venit să-l caute. Iar Cuviosul, uitând să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci, mişcat de lacrimile femeii, a luat-o de mână şi a adus-o în peşteră, dându-i de mâncare. Apoi a fost cuprins ca de un somn greu, în care, biruit fiind de pofta femeii, s-a lăsat ademenit spre păcat, dar ea îndată s-a făcut nevăzută. Atunci Cuviosul şi-a dat seama de înşelăciunea diavolească şi a plecat din peşteră, plângând şi cerând de la Domnul chip şi vreme de pocăinţă, iar Arhanghelul Rafail i s-a arătat, îndemnându-l să rămână în acea peşteră până la sfârşitul său. Cuviosul s-a nevoit după aceea, vreme de trei ani, plângând cu amar pentru păcatul său. Apoi, primind, ca semn al iertării, lumină cerească pogorâtă asupra lui, a mulţumit lui Hristos 40 de zile. Iar Domnul Iisus i S-a arătat în peşteră, umplând locul de mireasmă, de lumină şi de cântări îngereşti, apoi S-a înălţat la cer în nor luminos. După acestea, Cuviosul Macarie a vieţuit în mari nevoinţe şi neîncetate rugăciuni, cu post şi priveghere, multă vreme, iar Dumnezeu îl hrănea, trimiţându-i în fiecare zi o bucată de pâine printr-un corb.

Şi, când a binevoit Domnul, l-a făcut cunoscut în acest chip: Trei monahi, pe nume Serghie, Teofil şi Ighin, din Mănăstirea Sfântului Asclepie, din Mesopotamia Siriei, primind binecuvântarea stareţului lor să călătorească pentru folos duhovnicesc, au mers şi s-au închinat la Ierusalim şi la Sfintele Locuri, apoi, punând în inima lor dorinţa de a ajunge până la marginea pământului, ca să vadă unde este Edenul sau Raiul pământesc sădit de Dumnezeu, au străbătut Persia, întâlnind în drumul lor un monument ridicat de marele Alexandru Macedon (336-323 î. Hr.), amintind despre cuceririle înfăptuite de el în acele locuri. Apoi, mergând spre răsărit, au călătorit multe zile pe căi neumblate şi, călăuziţi de Dumnezeu în chip minunat, au ajuns până la peştera Cuviosului Macarie. Acesta, după ce, prin rugăciune şi semnul Crucii, s-a încredinţat că ei sunt oameni şi nu demoni, i-a primit, slăvind pe Dumnezeu. Cuviosul avea tot trupul acoperit cu păr alb ca zăpada, şi, de multă bătrâneţe, nu i se vedeau ochii, că sprâncenele îi acopereau, iar mustăţile se amestecau cu barba, care ajungea până la pământ, fiind slujit de cei doi lei. Şi i-a întrebat de unde sunt şi pentru ce au venit până acolo. Iar ei i-au spus toate întâmplările lor şi că au gândul să meargă până la marginile pământului. Şi le-a răspuns Sfântul, zicând: „Fiii mei, nu este cu putinţă a ajunge acolo. Că şi eu păcătosul, după ce m-am aşezat aici în peşteră, mi-am pus în gând să fac aceasta. Într-o noapte, însă, mi S-a arătat Domnul, zicându-mi: Nu te apuca să ispiteşti acestea, că nu vei putea trece mai departe de acest loc, ci întoarce-te la peştera ta! Deci, auzind aceasta de la Domnul, n-am cutezat a merge mai departe, că am înţeles că a ajunge omul la cunoaşterea acestora nu-i este cu putinţă câtă vreme este în trup”. După ce au citit Vecernia, l-au întrebat despre ostenelile vieţii sale, iar Sfântul Macarie le-a istorisit viaţa sa. Şi a venit un corb mare, aducând o pâine şi jumătate, ca să se hrănească toţi, şi au slăvit pe Dumnezeu. Iar mai apoi, cerând rugăciunile Cuviosului, cei trei călugări au plecat, fiind trei zile însoţiţi de lei, apoi au ajuns iarăşi, în chip minunat, la Ierusalim, unde s-au închinat în locurile unde Hristos a lucrat mântuirea noastră, după care s-au întors la mănăstirea lor, făcând cunoscută viaţa Cuviosului Macarie Romanul. Sfântul a răposat cu pace în pustie, dându-şi sufletul în mâinile lui Hristos, fiind pomenit în ziua de 23 octombrie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.



ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU 23 Octombrie

A.  PLĂCINTE

Plăcintă cu mere

Se pregăteşte la fel ca plăcinta de dovleac – reţeta este situată în grupul ARTĂ CULINARĂ - REŢETE ALIMENTARE DE POST PENTRU ASTĂZI.

B.  SALATE

Salată de morcovi

·       400 g morcovi;

·       1 măr;

·       Zeama de la o lămâie;

·       2 – 3 linguri suc de portocale;

·       Coajă  de lămâie şi portocală

Se curăţă şi se dau pe răzătoare morcovii şi mărul şi se amestecă cu celelalte ingrediente.

        Se ţine la frigider înainte de a fi consumată.

C.  SOSURI

Sos cu muştar

Într-o ceaşcă de sos alb se amestecă bine o lingură de muştar.

Se încălzeşte sosul fără a se lăsa să fiarbă.

D.  BORŞURI, SUPE, CRÈME DE LEGUME

Cremă de zarzavat

·       3 morcovi;

·       3 rădăcini pătrunjel;

·       3 ţeline mici;

·       3 fire praz (partea albă);

·       6 cartofi;

·       6 bucheţele conopidă;

·       3 linguri margarină;

·       Mărar;

·       Pătrunjel;

·       Sare;

·       Piper măcinat

Se curăţă zarzavaturile, se spală şi se fierb în apă cu sare. După ce fierb foarte bine se dau prin sită şi se adaugă zeama care s-a scurs de la fiert.

        Margarina, verdeaţa, sarea şi piperul se adaugă înainte de a se servi.

        Se serveşte cu crutoane.

E.  MÂNCĂRURI

Ghiveci

·       1 kg cartofi tăiaţi felii subţiri;

·       ½ kg dovlecei curăţaţi şi tăiaţi  rondele;

·       ¼ kg bame;

·       1 ½ ceaşcă ulei;

·       3 – 4 cepe tăiate solzi;

·       1 legatură mărar;

·       1 legatură pătrunjel;

·       4 – 5 roşii date pe răzătoare;

·       Sare;

·       Piper

·       5 – 6 caţei de usturoi

Se curăţă, se taie zarzavaturile şi se aşază straturi alternative în formă, presărând sare şi piper după fiecare strat.

        Ceapa se căleşte bine în ulei, se adaugă roşiile, usturoiul şi se toarnă peste zarzavaturi.

        Deasupra se pun 2 – 3 roşii tăiate felii şi restul de verdeaţă.

        Se dă la cuptor la foc potrivit aproximativ o oră.

F.  DULCIURI

Chec cu cacao

·       ¾ ceaşcă ulei;

·       2 ceşti zahăr;

·       2 ceşti apă rece;

·       3 linguri oţet;

·       6 linguri cacao;

·       1 linguriţă sare;

·       2 plicuri vanilie;

·       3 ceşti făină;

·       2 linguriţe bicarbonat;

·       1 linguriţă praf de copt

Se bate uleiul cu zahărul, se adaugă oţetul, apa, vanilia, făina în care se amestecă bicarbonatul şi praful de copt.

        La sfârşit se adaugă sare şi cacao.

        Se răstoarnă compoziţia în tava unsă şi tapetată cu făină şi se dă la cuptor, la foc potrivit timp de 45 minute.

        Când este copt se pudrează cu zahăr.

ARTE 23 Octombrie

INVITAȚIE LA OPERĂ 23 Octombrie

Vicenzo Bellini

Vincenzo Bellini, Norma

Norma este o operă (tragedie lirică) în două acte de Vincenzo Bellini , după un libret de Felice Romani (după tragedia omonimă a lui Alexandre Soumet).

Premiera operei a avut loc la Teatro alla Scala ("Scala") din Milano la 26 decembrie 1831.

n vara anului 1830, impresarul teatrului la Scala, Giuseppe Crivelli, i-a dat comandă lui Bellini de a scrie o operă pentru deschiderea sezonului de carnaval italian la 26 decembrie 1831. Așa cum Bellini avea deja informația referitor la soliștii care vor evolua în rolurile principale, urma să găsească un subiect cât mai adecvat în prezentarea și exprimarea calităților vocale și actoricești a eroilor. Bellini împreună cu libretistul său Romani, citind în limba franceză tragedia Norma a lui Soumet, rămân fascinați de ea, și încep imediat lucrul asupra operei cu același nume.

Personajele principale

·         Pollione, proconsul roman în Galia (tenor)

·         Oroveso, marele preot al druizilor, tatăl Normei (bas)

·         Norma, marea preoteasă a templului druizilor (soprană)

·         Adalgisa, vestală a templului (soprană)

·         Clotilda, confidenta Normei (mezzo-soprană)

·         Flavio, prietenul lui Pollione (tenor)

Acțiunea se petrece în trecutul îndepărtat al Galiei, cucerită și subjugată de romani

ACTUL I

În templul sacru, pe lângă altar, la poalele sfântului Irmins (Irmin - zeul cerului, ulterior zeul războiului), trec în procesiune druizii, îmbrăcați în veșminte albe. Ei s-au adunat să asculte voința zeilor. Prin intermediul profetei Norma, druizii cheamă galii la luptă împotriva romanilor. Orovez, preotul suprem, poruncește ca toți să fie gata și să se adune la statuia divină când vor auzi sunetele de alarmă. În templul părăsit se strecoară pe neobservate romanii (proconsulul Pollione și prietenul său Flavio). Pollione povestește despre fiica preotului suprem, profeta Norma, care în numele dragostei ce i-o poartă, a încălcat legea credinței - legământul castității. Cei doi copii ai Normei, pe care îi ascunde de ochii lumii, sunt și copii lui. Pollione, însă n-o mai iubește pe Norma, acum inima îi aparține alteia, tinerei Adalgisa. Bătăile clopotului cheamă druizii în templu. Romanii se ascund. Înconjurată de alte profete, apare atotputernica și frumoasa Norma, a cărei față inspiră blândețe și putere. Norma rostește decizia zeilor: „Poporul trebuie să mențină pacea. În templu rămâne Adalgisa. Sufletul ei este răvășit de durere și neliniște. Ea roagă zeii să o ferească de dragostea interzisă pentru oșteanul roman, în fața căreia nu poate rezista. Rugându-se, Adalgisa este surprinsă de către Pollione, care o convinge să plece cu el la Roma. Între timp Norma, ca o felină încolțită, doborâtă de răceala lui Pollione, nu-și găsăște locul. Norma înțelege că nu-l va putea păstra alături de ea pe Pollione. Măcinată de suferință și disperare, femeia încearcă să-și găsească alinarea în copii, însă aceștia îi amintesc și mai mult de durerea ei provocată de infideletatea iubitului. Între timp în apartamentele Normei apare Adalgisa. Ea vine la profetă să caute ocrotire și alinare. Pătrunsă de considerație față de Norma, Adalgisa cade în genunchi și îi mărturisește pasiunea sa față de un roman. Uitând de propriile suferințe, Norma este gata s-o ajute pe Adalgisa. Cât de bine înțelege ea durerea acestei fete! Aflând că este vorba despre Pollione, sufletul Normei se umple de ură, și-i dezvăluie Adalgisei, fără să-și dea seama, taina copiilor săi. Plină de considerație pentru profetă, tânăra este hotărâtă să o ajute pe Norma.

ACTUL II

Gândul la copii o neliniștește pe Norma. Ea este speriată de soarta lor. În culmea disperării, sfâșiată de sentimente contradictorii ea este gata să-i omoare. Însă, în ultima clipă, înțelege că nu poate s-o facă. Plângând, Norma își strânge la piept copii speriați. Dragostea de mamă învinge orgoliul rănit al femeii părăsite. Învingând suferințele, Norma o cheamă pe Adalgisa, binecuvântează căsătoria ei cu Pollione și îi încredințează copiii. Adalgisa, răpusă de bunătatea profetei, nu poate accepta această jertfă. Ea jură să-i reîntoarcă dragostea lui Pollione, iar copiilor - tatăl. Hotărâtă, Adalgisa se îndreaptă spre Pollione, decisă să-i trezească sentimentele datoriei și rușinii. Între timp Norma, mai având speranță, refuză să binecuvânteze în numele zeilor complotul galilor împotriva lui Pollione. Despre aceasta, Orovez le comunică oștenilor, îndemnându-i pentru un timp să nu-și manifeste setea de răzbunare. Evenimentele evoluează spre deznodământul tragic. Norma așteaptă în templu întoarcerea Adalgisei. Pentru autoritara și atotputernica Norma este umilitor chiar și gândul de a se adresa trădătorului Pollione. Totuși sentimentul față de omul iubit încă îi răvășește sufletul. Rugămintea Adalgisei s-a dovedit a fi zadarnică. Pollione e de neînduplecat. Mai mult decât atât, el jură s-o răpească pe Adalgisa din templul sacru. Această veste rănește amorul propriu al Normei. Mânia îi reîntoarce forțele, demnitatea și mândria. Profeta, gata de răzbunare, își cheamă oștenii. Norma îi îndeamnă la luptă împotriva Romei. Oștenii întâmpină decizia multașteptată cu aclamații. Dar iată că se aude o veste nedorită – sfântul templu este pângărit. Având intenția de a o răpi pe Adalgisa, acolo pătrunde Pollione. Conform legii druizilor, Pollione va fi condamnat la moarte. Prizonierul va fi adus jertfă zeilor. Acum Norma ar fi putut să se bucure din plin, triumfând. Dar din nou în sufletul ei biruie femeia care iubește. Ea cere să fie lăsată singură cu Pollione. Norma îi promite acestuia viața și libertatea în schimbul dragostei lui. Dar mândrul roman este gata să accepte mai degrabă moartea, decât să facă acest compromis. Profeta ia hotărârea decisivă. Este adunat poporul. Norma declară că ea va urca pe rug în calitate de jertfă zeilor. Ea urcă pe rug însoțită de Pollione care își dă seama prea târziu de noblețea sufletească a femeii pe care a trădat-o.

Vincenzo Bellini, Norma (2011): 

I Puritani - Vincenzo Bellini

Puritanii (în italiană I puritani) este o operă în 3 acte de Vincenzo Bellini, după un libretde Carolo Pepoli (inspirat după comedia Tètes rondes et cavaliers din 1833 a autorilor Jacques-François Ancelot și Xavier-Boniface Saintine, care la rândul lor s-au inspirat după romanul Old Mortality de Walter Scott din 1816). A fost ultima operă compusă de Vincenzo Bellini.

Premiera operei a avut loc la “Théâtre Italien” din Paris, în ziua de 24 ianuarie 1836.

Durata operei: cca 3 ore.

Locul acțiunii: Anglia pe vremea lui Oliver Cromwell.

Personajele principale

·         Lordul Gualtiero Walton (bas)

·         Sir Giorgio (bas)

·         Lord Arturo Talbo (tenor)

·         Sir Riccardo Forth (bariton)

·         Sir Bruno Roberton (tenor)

·         Enrichetta di Francia, de fapt regina Henrietta Maria (mezzosoprană)

·         Elvira (soprană)

·         Act 1 

·         Scena 1: O fortăreață lângă Plymouth , comandată de Lordul Gualtiero Valton

·         La o zi, soldații puritani se adună în așteptarea victoriei asupra regaliștilor . Rugăciunile sunt auzite din interior, iar apoi strigătele de bucurie, pe măsură ce doamnelor și domnilor castelului ieșesc anunțând știri despre nunta lui Elvira. Lăsat singur, Riccardo împărtășește situația lui Bruno: Riccardo a fost promisă mamei lui Elvira căsătorită de tatăl ei, Lordul Valton, dar, revenind la Plymouth în seara precedentă, a descoperit că este îndrăgostită de Arturo (un regizor) și se va căsători în schimb. Se confecționează în Bruno. (Aria: Ah! Per semper ... Bel sogno beato / "Ah! Pentru totdeauna v-am pierdut, floare de dragoste, speranta mea, ah viata de acum va fi plina de durere.") durerile lui Bruno, Riccardo este chemat de soldații săi să-i conducă, dar declară: "Sunt înspăimântător, dar flacăra este iubire, nu slavă".

·         Scena 2: apartamentele Elvira

·         Elvira îi întâmpină pe Giorgio, unchiul ei, cu dragoste părintească, dar când îi spune că va fi în curând căsătorită, ea este lovită de groază. (Aria, apoi duet extins: Sai com'arde în petto mio / bella fiamma onnipossente / "Știți că pieptul meu arde cu pasiune copleșitoare".) Continuă, declarând hotărârea de a nu fi niciodată căsătorită. Dar când Giorgio îi spune că va veni cavalierul ei, Arturo, el arată că el a convins-o pe tatăl ei, Lordul Valton, să acorde dorința lui Elvira. Ea este bucuroasă. Apoi sună sunetul trâmbițelor, anunțând sosirea lui Arturo; el este bine primit de toți.

·         Scena 3: Sala de Arme

·         Arturo și piloții săi intră în sală și li se alătură Elvira, Valton, Giorgio și doamnelor și domnilor castelului. După o întâmpinare generală de la toți cei asamblați, Arturo își exprimă fericirea nouă. (Aria, Arturo, apoi Giorgio și Walton, apoi toate asamblate: A te, o cara / amore talora / "În tine iubit, dragostea ma condus în secret și lacrimi, acum mă conduce spre tine"

·         Valton îi spune tuturor că nu va putea participa la ceremonia de nuntă și îi oferă lui Arturo o pasă de conduită sigură. O doamnă misterioasă apare și Valton îi spune că o va însoți la Londra pentru a se prezenta în fața Parlamentului. Arturo e curios. Giorgio îi spune că este suspectată de a fi un spionaj regalist. Pe măsură ce Elvira pleacă să se pregătească pentru nuntă, iar ceilalți pleacă în diferite direcții, Arturo se blochează și află singura doamna misterioasă. El descoperă că este Enrichetta ( Henrietta Maria ), văduvă a regei Charles I, executată . Insistând că nu este preocupată de Elvira, Arturo promite să o salveze: (Aria, Riccardo, apoi Enrichetta, apoi împreună: "Nu vorbi despre persoana pe care o ador; nu-mi lua curajul, vei fi mântuit, o femeie nefericită. ")

·         Observată de Arturo și Enrichetta, Elvira apare cântând o polonaie plină de bucurie ( Son vergin vezzosa / "Sunt o fată frumoasă îmbrăcată pentru nunta ei"), dar ea se angajează pe regină în conversație, cerându-i ajutorul cu inelul părului ei.Pentru a permite acest lucru, ea își îndepărtează voalul de nuntă și o pune peste capul lui Enrichetta. Atât Arturo, cât și Enrichetta își dau seama că acest lucru le-ar putea permite să scape, iar în timp ce aceștia continuă, aceștia sunt contestat de Riccardo, care crede că femeia este Elvira. Aproape provoacă o luptă cu Arturo până când descoperă că nu este Elvira;atunci el este mulțumit să le permită să treacă, jurăm să nu dezvăluie nici o informație.

·         Când intră nunta, îl cer lui Arturo, apoi învață, în mare parte de la Riccardo, că a fugit cu Enrichetta. Urmărirea este organizată. Din ce în ce mai deranjat, Elvira crede că îl vede pe Arturo: (Aria, apoi ansamblul: Oh, vieni al tempio, fedele Arturo / " Ajunge , ah! clar că a înnebunit.

·         Actul 2 

·         O cameră în cetate

·         În timp ce doamnelor și domnilor castelului îi este plină de supărare pentru Elvira, Giorgio descrie nebunia ei: (Aria: Cinta di fiori / "Garlanded cu flori și cu părul ei minunat dezordonat, uneori iubita fecioară se rătăcește ... ") și descrie zborurile sale în nebunie și în rugămintea ei ca Arturo să se întoarcă. Riccardo aduce vestea că Arturo este acum un fugar care a fost condamnat la moarte de către Parlament pentru a permite lui Enrichetta să scape. Giorgio afirmă că singura speranță pentru Elvira va fi o experiență plină de bucurie. Elvira este auzită în afară, încă deranjată, dar dornică de Arturo: "Fie dă-mi spate speranță, lasă-mă să mor", strigă ea. Pe măsură ce intră, ea își exprimă toată dorința: Elvira, arie: Qui la voce ... Viena, diletto / "Aici, vocea lui dulce mi-a spus ... și apoi a dispărut ... Aici a jurat să fie adevărat, aici a jurat, și apoi, om crud, el a fugit! ".

·         Intră, se confruntă cu unchiul ei și cu Riccardo, pe care nu le recunoaște, chiar și în momentele de luciditate. Ea se adresează lui, ca și cum ar fi Arturo: (Elvira, cabaletta: Vien, diletto, è in ciel la luna / "Vino, iubită, luna este pe cer, Totul este tăcut, până când zorii se frânge pe cer"). Cei doi bărbați îi încurajează pe Elvira să se întoarcă în camera ei.

·         Pentru numele lui Elvira, Giorgio îl încurajează pe Riccardo să-și salveze rivalul, sfătuind că el va fi urmărit pentru totdeauna prin fantomele lor. Riccardo respinge cererea: (Giorgio, apoi Riccardo, apoi duet: Il rival salvar du déi, / rival salvar tu puoi / "Trebuie sa-ti salvezi rivalul, il poti salva pe rivalul tau"), dar Riccardo vine treptat sa accepte asta idee. Cu toate acestea, el afirmă că, dacă în bătălia următoarei zile, Arturo apare, va pieri la mână. Cei doi bărbați au acum un acord: (Finale: Giorgio, apoi Riccardo, apoi împreună: Suoni la tromba / "Lasă strigătul să fie țară, victorie, victorie și onoare, să sună trâmbițele și voi lupta puternic, fără frică.“

·         Actul 3 

·         O zonă împădurită lângă cetate, trei luni mai târziu

·         Arturo este încă în fugă. El este epuizat și sa întors în căutarea lui Elvira. Dintr-o dată aude sunetele de cântec care pătrundeau prin pădure: (Elvira, aria: A un fonte aflatto solo / s'assideva un trovator / "Un troubadour a stat trist și singur de o fântână"). El strigă, dar nu primește niciun răspuns și, reamintind cum cuplul cânta împreună în pădure, cântă și melodia troubadour până când sunetul de drumbeats și strigătele soldaților îl liniștesc. Se acopera si se ascunde ca un grup de soldati, apoi iese si decide sa continue sa cante la aceeasi melodie: (Arturo, aria: Corre a vale, co a monte / l'esiliato pellegrin / "Prin vai, peste munti , grăbește pelerinul exilat ")

·         Nevăzut, Elvira iese din copaci și se oprește să asculte. Ea este întristată atunci când cântatul se oprește și se întreabă cu tristețe unde este Arturo. Deodată stă în fața ei și se reunesc într-un duet plin de viață, în care declară că vor fi întotdeauna împreună după lungile luni de separare. Încă puțin confuz, Elvira crede că Arturo sa căsătorit cu femeia pe care a escortat-o ​​din cetate; el îi asigură lui Elvira că a iubit-o întotdeauna, că doamna care era în pericol a fost regina: (Arturo, apoi Elvira, apoi împreună). După ce au stabilit că se iubesc și că vor rămâne mereu împreună, ei intră într-un duet extatic. (Arturo: Vieni fra queste braccia / "Veniți, vino în brațe", Elvira: Caro, caro, non ho parole / "Dragi, dragi, nu pot găsi cuvintele să-mi exprime fericirea";

·         La sunetul de tobe care se aude, Elvira pare să se întoarcă într-o stare de nebunie, temându-se că vor fi despărțiți din nou.Apoi, vocile soldaților sunt auzite în apropiere și Riccardo, Giorgio, iar doamnelor și domnilor din cetate intră anunță sentința morții lui Arturo. Cu asta, ea ajunge în sfârșit la simțurile ei.

·         Un ansamblu, începând cu Arturo ( Credeasi, misera , crezând că i-am trădat-o) se extinde la toți cei adunați, fiecare exprimandu-și durerea, chiar dacă Riccardo este mișcat de situația iubitorilor. Pentru această bucată extinsă, Bellini a scris un F-natural ridicat deasupra lui C ₅ pentru Arturo ... crudeli, crudeli! / Ella è tremante; / ella è spirante; / anime perfide, / sorde a pietà! / "oameni cruzi, oameni cruzi! E tremurând, ea leșină, suflete perfide, surzi la milă!"

·         Soldații continuă să ceară execuția lui Arturo, dar sunetele unui vrăjitor sosesc. El aduce scrisori deschise de Riccardo și Giorgio. Ei anunță că, deși au fost învinși regaliștii, Oliver Cromwell ia iertat pe toți prizonierii. Ansamblul își exprimă bucuria generală și personală.

"I Puritani" di Vincenzo Bellini (opera completa)

LA SONNAMBULA - VINCENZO BELLINI

La sonnambula (Somnambula) este o operă în 2 acte de Vincenzo Bellini, după un libret de Felice Romani (bazat pe comedia La sonnambule ou l’arrivée d’un nouveau seigneur de Eugène Scribe din anul 1819).

Premiera operei a avut loc la “Teatro Carcano” din Milano, în ziua de 6 martie 1831.

Durata operei: cca 2 ore și 30 minute.

Locul acțiunii: sat de munte din Elveția.

Personajele principale

·         Contele Rodolfo, stăpânul localității (bas)

·         Teresa, proprietara unei mori (mezzosoprană)

·         Amina, orfană adoptată de Teresa, logodită cu Elvino (soprană)

·         Lisa, stăpâna unui han, îndrăgostită de Elvino (soprană)

·         Elvino, proprietar înstărit, logodnicul Aminei (tenor)

·         Alessio, sătean, îndrăgostit de Lisa (bas)

·         Un notar (tenor)

·         Act 1

·         Scena 1: Un sat, cu o moară în fundal

·         Lisa, stăpâna hanului, se consumă de gelozie că procesiunea de logodnă dintre Amina și Elvino, care fusese odată logodit cu ea, se apropie. Ea refuză disprețuitor avansurile nefericitului Alessio. Amina mulțumește prietenilor ei pentru urăriile lor amabile și în special mamei adoptive Teresa, proprietara morii, care a adoptat-o ca pe o orfană. Îi mulțumește lui Alessio, care a compus cântecul de nuntă și a organizat festivitățile, dorindu-i succes în curtarea Lisei, care continuă să respingă avansurile lui. Sosește Elvino, după ce sa oprit pe drum la mormântul mamei sale pentru a cere binecuvântarea ei pentru Amina. El îi dă Aminei inelul mamei sale și își fac unul altuia jurăminte de iubire. Sosește un străin, întrebând de drumul spre castel. Lisa îi atrage atenția că este târziu și că nu va ajunge înainte de-a se întuneca, oferindu-i cazare la hanul ei. Noul venit, care surprinde sătenii cu familiaritatea sa față de zonă, întreabă despre festivitățile ce au să urmeze și o admiră pe Amina, care îi amintește de o fată pe care a iubit-o cu mult timp în urmă. El admite că o dată a stat la castel, al cărui stăpân a murit cu patru ani în urmă. Când Teresa povestește că fiul stăpânului mort, a dispărut cu câțiva ani înainte, străinul îi asigură pe toți că el este în viață și va reveni. Cum întunericul se apropie sătenii îl avertizezează că este timpul să intre în interior, pentru a evita fantoma satului, dar el nu este superstițios și îi asigură că în curând vor fi liberi de orice apariție. Elvino este gelos pe admirație străinului față de Amina; el este gelos chiar pe briza care o mângâie, dar el a promis că se va corecta.

·         Scena 2: O cameră din han

·         Lisa îi spune străinului că a fost recunoscut drept Rodolfo, fiul dispărut al contelui, și îl avertizează că satul îi pregătește o primire oficială. Între timp, ea va fi prima care îi va prezenta omagiile sale. Ea este flatată când el începe să flirteze cu ea, dar totul se termină, ei căzându-i o batistă, atunci când un zgomot se aude afară. Este Amina, care intră în cameră, mergând în somn. Rodolfo, realizând că peregrinările ei nocturne au dat naștere la povestea fantomei satului, este pe cale de a profita de starea ei neajutorată, dar este lovit de inocența ei evidentă și se abține. Ea adoarme pe canapea iar el se duce afară, unde îi aude pe sătenii care vin la han pentru al primi pe noul lor stăpân. Lisa îi spune lui Elvino unde a dormit Amina; iar acesta, crezând-o necredinciosă, o respinge cu furie. Doar Teresa crede în nevinovăția ei.

·         Act 2

·         Scena 1: O pădure

·         În drumul lor de ai cere contelui să ateste nevinovăția Aminei, sătenii se întâlnesc cu Amina și Teresa, care încercau același lucru. Elvino continuă să o respingă pe Amina, chiar și atunci când contele îi trimite un mesaj că este nevinovată. Elvino nu este convins și își ia înapoi inelul, deși nu-și poate scoate imaginea ei din inimă...

·         Scene 2: Satul, ca în Act I

·         Elvino a decis să se căsătorească cu Lisa. Ei sunt pe cale de a merge la biserică atunci când Rodolfo încearcă să-i explice că Amina este nevinovată deoarece ea nu a venit trează în camera lui - ea fiind somnambulă, dar Elvino refuză să-l creadă. Teresa imploră sătenii să facă liniște, pentru că Amina, fiind epuizată, a căzut într-un somn adânc. Înțelegând că acum căsătoria e iminentă, ea se confruntă cu Lisa, care-i spune că ea nu a fost niciodată găsită singură în camera unui bărbat. Teresa aduce ca dovadă batista pe care Lisa a pirdut-o în camera Contelui. Contele refuză să comenteze, dar continuă să confirme virtutea Aminei. Elvino cere dovezi, care apar în mod dramatic atunci când Amina este văzută mergând în somn peste podul înalt, periculos și instabil de la moară. Rodolfo avertizează că trezirea ei ar putea fi fatală, astfel că toți privesc cum ea retrăiește logodna ei și durerea pricinuită de respingerea lui Elvino. Atunci când ea ajunge în cealaltă parte în siguranță, Elvino o strigă și ea se trezește căzând în brațele lui, spre bucuria tuturor.

LA SONNAMBULA - VINCENZO BELLINI 

Vincenzo Bellini = BIANCA E FERNANDO

Bianca e Fernando ( Bianca și Fernando ) este o operă în două acte deVincenzo Bellini .

Versiunea originală a acestei opere a fost prezentată ca Bianca e Gernandoși a fost pusă la librete de Domenico Gilardoni , pe baza lui Bianca e Fernando alla tomba di Carlo al IV-lea, duca di Agrigento ( Bianca și Ferdinand la Mormântul lui Carol al IV-lea, Ducele de Agrigento ), o piesă a lui Carlo Roti, care se află în Sicilia. În 1826, utilizarea numelui Fernando în titlu a fost interzisă deoarece Ferdinando era numele moștenitorului tronului și nici o formă a acestuia nu putea fi folosită pe o scenă regală. ^[1]

Opera de la 1826 - prima operă a lui Bellini - a avut prima interpretare la Teatro di San Carlo din Napoli, la 30 mai 1826. ^[1] Succesul său a dus la oferirea către tânărul compozitor de la Domenico Barbaja , Intendente la San Carlo și, de asemenea, o parte a conducerii operei La Scala din Milano, a comisiei de a scrie o nouă operă pentru La Scala. ^[1]

Renașterea lui Bianca e Gernando , cu titlul revenind la originalul propus pentru operă, a survenit după succesul Il pirata din Milano, în octombrie 1827. O comisie a venit de la Genova la începutul anului 1828, prea târziu pentru Bellini să scrie ceva nou. Cu toate acestea, el a reorganizat muzica pentru a se potrivi cu vocile cântăreților și, în plus (așa cum spune și Galatopoulos), Romani a preluat reconstrucția libretului cu rezultatul că "din întreaga Bianca, singurele piese neschimbate sunt duetul mare și romanza, totul este modificat, iar jumătate din acesta este nou ". ^[2] Pentru această producție ulterioară, Bellini a respins în mod specific cererea lui Gilardoni de a revizui libretul, preferând în schimb Felice Romani , pe care îl considera poet superior.

Sinopsis 

Locul: Agrigento

La sfârșitul secolului al XIV-lea / al XV-lea

Context Ambițiosul Filippo a închis în secret pe Carlo, ducele de la Agrigento și și-a uzurpat tronul. Fiul lui Fernando, fiul lui Carlo, a fost forțat în exil, deși era încă doar copil. Fiica lui Carlo, Bianca, văduva ducelui de Messina, care nu știe de parcelele lui Filippo, este de acord să devină soția lui. Fernando, acum un adult, se întoarce acasă cu dorința de a răzbuna pe tatăl său, despre care crede că e mort.

Act 1 

Folosind un nume fals și pretinzând că este un soldat al norocului, Fernando vine la palatul Agrigento și oferă serviciile sale noului duce. El îl convinge pe Viscardo, un urmaș al lui Filippo, că la văzut pe Fernando să moară, iar Filippo primește această veste cu bucurie. Îi angajează pe Fernando fără ezitare, gândindu-se să-i încredințeze sarcina de al ucide pe Carlo.

Bianca vine la palat pentru a-și întâlni mirele viitorului. Aici se întâlnește cu Fernando, dar după atâția ani, nu-l recunoaște.Într-adevăr, ea îl suspectează. Fernando, din partea lui, este convins că sora lui este un complice al uzurpatorului.

Actul 2 

Filippo îl obligă pe Fernando să meargă la închisoare pentru al ucide pe Carlo. În același timp, el anunță că se apropie de Bianca. Bunicul vechi și de încredere al lui Fernando, Clemente, îl informează pe Bianca că Fernando vrea să o vadă pe ea și pe fratele și sora să se întâlnească în cele din urmă față în față. Dar când se recunosc, Fernando îi spune lui Bianca despre parcelele lui Filippo. Împreună, se duc la închisoare pentru al elibera pe Carlo, urmat de tovarășii lui Fernando în brațe. Filippo ajung, de asemenea, la palat, aducând cu el fiul copilului Bianca, pe care îl amenință să-l omoare dacă Fernando nu se va da singur. Dar Clemente încrezător îl dezarmează și tiranul este în cele din urmă înlăturat.

Vincenzo Bellini = BIANCA E FERNANDO 

Dinu Bădescu, tenor

Dinu (Constantin) Bădescu - tenor român (n. 17 octombrie 1904, Caracal - d. 23 octombrie 1980, Bucureşti). Unul dintre marii artişti ai Operei Române, membru al unei pleiade solistice de excepţie, alături de Valentina Creţoiu şi Şerban Tassian, primind titlul de Artist emerit în anul 1954.
A studiat la Conservatorul din bucureşti cu Gheorghe Folescu, apoi s-a specializat în Italia. A debutat pe scena Operei Române din Cluj, ca bariton (1930), peste un an preluînd repertoriul de tenor. A fost solist al Operelor Române din Cluj şi din Bucureşti, într-o alternanţă determinată fie de evoluţia ascendentă a carierei fie de decizii administrative ale autorităţilor comuniste, care l-au pedepsit pentru o presupusă vină de denigrare a regimului popular. De asemenea, a cântat şi la în străinătate, la Volksoper şi Staatsoper din Viena şi la Balşoi Teatr din Moscova. A fost profesor de canto la Conservatoarele din Cluj şi din Bucureşti.

Dinu Badescu - Di tu se fedele (live): 

Dinu Badescu and Valentina Cretoiu - O suave fanciulla (live): 

Albert Lortzing

Der Wildschütz – Vocea naturii

Wildschütz sau vocea naturii este o operă comică în trei acte de Albert Lortzing . Libretul a fost scris de către compozitor însuși după comediaRoebuck sau Conștientul vinovat de vinovăție de August Friedrich Ferdinand von Kotzebue .

Premiera operei a avut loc la 31 decembrie 1842 în Stadttheater din Leipzig. Durata operei este de aproximativ 140 de minute.

Informații de bază despre lucrare 

Ca și Hector Berlioz sau Richard Wagner, Lortzing este unul dintre compozitorii literari care au scris practic toate versurile lor. De obicei, la fel ca și pentru Zar și Zimmermann , The Weaponsmith sau The Two Shooters, el a atras deja șabloane de succes, pe care a reușit să le evalueze bine datorită activității sale de cântăreț și actor însuși. El a redactat aceste șabloane în conformitate cu intențiile și scopurile sale în consecință. În opera sa The Wildschütz a înregistrat succesul din 1815 pe comedia scenelor The Roebuck sau Conștiința vinovată fără vinovăție . În plus, el a adăugat recent la piesa stilul antic grecesc care a ieșit cu Felix Mendelssohn Bartholdy's Antigone cu persoana contesei, precum și încorporarea unui adevărat joc de salon în acțiunea în faimoasa scenă de biliard.

Ca toate lucrările lui Lortzing, Der Wildschütz se bazează pe deghizare, confuzie, deghizare, joc de rol, adică pe elementele de bază ale teatrului par excellence. Reuseste cu aceasta lucrare o comedie muzicala cu cateva pasaje sociale asupra nobililor conducatori si a perioadei Biedermeier. În ciuda criticilor sociale ascunse, muzica pare întotdeauna relaxată și veselă în întreaga operă.

Deja la sfârșitul urechii se aude un sunet în fundal, care indică imediat evenimentul viitoare.

Acțiune 

Primul act 

În fața hanului din sat, profesorul Baculus își sărbătorește angajamentul cu Gretchen. Vânătorii contelui au izbucnit în sărbătoare și au dat o scrisoare directorului școlii, anunțând că a fost demis din postul său pentru că a ucis un robot pentru acest festival în pădurea Contelui, fără consimțământul lui. Se gândește să-l audieze pentru Gretchen de conte. Cu toate acestea, el respinge această idee repede, deoarece știe slăbiciunile contelui pentru fete tinere. Apoi, baroneasa lui Freimann, sora contelui, deghizată ca student. Baroneasa, care recent a devenit văduvă, sa deghizat să călătorească nerecunoscută în toată țara. Fratele ei vrea să se căsătorească cu Baronul Kronthal, dar vrea să o examineze mai întâi.Când baroneasa aude nenorocirea cadrelor didactice, ea oferă să intervină pentru conte ca fiind deghizat în Gretchen. În timp ce contele apare cu petrecerea de vânătoare și cu baronul deghizat ca un băiat stabil la festival. Contele și baronul sunt imediat încântați de Gretchen, dar cu atât mai mult cu baroasa deghizată (Arie: Sunt un copil simplu din țară) . Contele invită întreaga companie la castelul său pentru petrecerea de ziua lui de ziua următoare.

Actul II 

Contesa are o slăbiciune pentru tragediile străvechi, mai ales pentru Sofocle, și își înghită servitorii cu prelegerile ei pe aceste țesături vechi. Steward Pancratius îi sfătuiește pe Baculus să profite de această slăbiciune a contesa. La fel de impresionat pe Baculus cu citaturile antice recitate contesa. Contele intervine și dorește să nu mai vadă de Baculus. Nota rămâne și ea. Prin urmare, Bacul caută ajutor din partea baronesei, care se prezintă ca Gretchen deghizat. Asta ajută;baronul curteste copilul taran frumos, contele acum a aruncat o privire asupra presupusului Gretchen. Din cauza unei furtuni în curs de dezvoltare, el îl convinge pe Baculus și pe Gretchen să petreacă noaptea în castel. În timpul unui joc de biliard, lumina se stinge brusc. Contele și baronul își văd șansa de a seduce Gretchen . Cu toate acestea, cu ajutorul contesa, ea scapă în dormitorul ei. Baronul negociază apoi o înțelegere cu Baculus. Pentru cinci mii de taler îi dă lui Gretchen baronul. O sumă copleșitoare pentru directorul școlii (arie: cinci mii de talere) .

Actul III

Heinrich Rehkemper cântă aria contelui de Eberbach din "Wildschütz" de Albert Lortzing

Contele își sărbătorește ziua de naștere în cele mai bune spirite (veselie și veselie). Bacul a adus acum dreptul de la Gretchen la castel. Gretchen nu-i place să devină baroneasă. Dar mai puțin cu Baronul. Așteptase cu nerăbdare Gretchenul de ieri . Bacul îi spune că celălalt Gretchen din ziua precedentă este într-adevăr un student deghizat. Când baronul cere clarificări de la directorul școlii, baroneasa se dezvăluie. Când baroneasa este din nou singură, ea este hărțuită de conte. În acel moment apar contesa și baronul. În următorul interogatoriu, sunt clarificate toate relațiile de deghizare și de rudenie. Baronul și baroneasa își dau sanctuarul.Bacul își păstrează grețchetul și se reîntoarce la școală pentru că sa dovedit că și-a împușcat propriul măgar, în loc de un cămilă, în întunericul nopții.

Lortzing - Der Wildschütz 

Der Waffenschmied - Arme

The Weaponsmith este o operă comică în trei acte de Albert Lortzing .Din nou, ca și în (aproape) toate lucrările sale, el era propriul său libret.Ca un șablon i-au servit comedia "iubit și rival într-o singură persoană" de Friedrich Wilhelm Ziegler . Deja în timpul său de actorie, Lortzing a jucat în această piesă de mai multe ori rolul contelui von Liebenau, așa că era foarte familiarizat cu materialul. Dacă personajele erau încă extrem de tricotate în comedia lui Ziegler, ele arătau mult mai naturale și mai credibile în libretul lui Lortzing.

Premiera a avut loc la 31 mai 1846 la Teatrul an der Wien din Viena , prima "Maria" a fost Marie Eder , primul "Stadinger" Joseph Staudigl 

Acțiune 

Locul și timpul de acțiune: viermi în secolul al XVI-lea.

Primul act 

Konrad, contele lui Liebenau, și familia lui Georg lucrează deghizat în atelierul comandantului de arme Stadinger. Ca un calator deghizată Konrad, dar și ca un Graf legat în mod legal, îl promovează pe Marie, fiica armurirei.Înghețarea urechii de drept este un ghimpe în partea armurirei. Deci, îi dă lui Georg, contele deghizată a Contelui, sarcina de a-și alunga contele dacă, în absența armeștilor, încearcă să-și imite fiica.

Conrad von Liebenau, care se presupune că se va căsători cu bogata domnișoară von Katzenstein, dorește acum să știe cine îi place într-adevăr pe Marie: Konrad, contele sau Konrad, călăul. Când apare seara în roba contelui, Marie îi spune că inima ei este deja luată și că trece pașaportul contelui. Îndrăznește în interior și aspectul exterior, el trebuie să dispară de îndată ce se întoarce armașul. După ce tatăl "gelos" a confuzat și, în cele din urmă, sa liniștit, Marie apare la ușa călătorului Konrad, pentru a-i face o noapte bună. Acesta nu se mișcă și nu răspunde. Acolo vede contele din grădină. Acum, primele ei îndoieli vin, dacă nu ar fi mai bine să alegi contele ... (numai bogăția nu o face pe pământ ...)

Actul II 

Konrad, călăul, joacă pe gelosul pentru că a văzut-o cu contele. Dar Marie își îndreaptă capul. Apoi o sărută ... Irmentraut intră, dar tăcea când și-a sărutat.Acest lucru îl vede pe George, și există un țipăt și o nenorocire. Acest lucru îi atrage pe Stadinger și, în același timp, pe Knight Adelhof. El îi avertizează pe toți înainte de contele Liebenau. În această confuzie, armatorul Konrad arată din casă și hotărăște că Marie trebuie să se căsătorească cu tovarășul George (dar nu trebuie să fie inconfortabil ...) .

Transformare: În podgoriile din fața orașului Stadinger își sărbătorește cea de-a 25-a aniversare. Konrad apare cu tremura Marie. Ei declară că contele de Liebenau a vrut să-l răpească pe Marie și tocmai ia luat din conte. Blestemul bătut de jumătate de băutură. Mai intai vrea sa-l puna pe Marie in manastire (dar nu trebuie sa fie inconfortabil ...) , dar apoi se gandeste diferit. Marie ar trebui să se căsătorească cu Georg, dacă cei doi o vor sau nu.

Actul III

Stadinger și-a adormit din cauza intoxicării și acum vrea să raporteze ce sa întâmplat în ziua precedentă. Indiferent cât de mult îl convinge pe Stadinger, el nu-i dă lui Marie călătorului Konrad. Konrad pleacă din casă. În curând auziți un zgomot și un zgomot. Se spune că contele de Liebenau vrea să-i răpească pe Marie cu forța. Aici vine o scrisoare de la magistrat: pentru pacea orașului, Stadinger trebuie să-i dea lui Konrad fiica sa soție. Din cauza ordinii superioare, bătrânul armurier nu are nimic de făcut: (și eu eram un tânăr cu păr curat ...) , cântă, își amintește. Atunci când își dă seama că călăul Konrad și contele din Liebenau sunt una și aceeași persoană, le dă ambele binecuvântări (dar nu trebuie să fie neplăcute pentru ei ...) .

Opera Der Waffenschmied von Albert Lortzing: http

Undine

Undine este o operă în patru acte de Albert Lortzing . Libretul german a fost scris de compozitor după povestea lui Friedrich de la Motte Fouqué cu același nume .

A avut loc o revigorare a interesului pentru Fouqué după moartea scriitorului în 1843 la care a răspuns Lortzing. Spre deosebire de comediile anterioare ale lui Lortzing, această lucrare este una serioasă, descrisă ca o romantică " Zauberoper " ("opera magică romantică").

O serie de alte opere și balete s-au bazat pe versiunea lui Fouqué despre mitul spiritului de apă Ondine , inclusiv Undina lui Ceaikovski , Undina lui ETA Hoffmann, Undine lui Cesare Pugni Ondine și Hans Werner Henze .

Opera a fost prima dată interpretată la Nationaltheater din Magdeburg , la 21 aprilie 1845

Sinopsis 

Act 1 

Cavalerul Hugo von Ringstetten, care a câștigat un turneu, a primit o căutare de Bertalda, fiica ducatului. Vrea să exploreze pădurea încântătoare. Hugo și căpitanul său Veit au fost forțați de vreme rea și inundații să se refugieze într-un sat de pescuit și locuiesc acolo timp de câteva luni. Hugo sa îndrăgostit de frumosul Undine, fiica adoptivă a pescarului Tobias și a soției sale, Marthe, și intenționează să se căsătorească cu ea. El îi spune mirelui său despre viața sa anterioară și că îl iubise odată pe Bertalda, dar acum a uitat-o. Ei sunt uimiți de remarca lui Undine că nu are suflet.

Pe măsură ce fermierii și pescarii urmăresc cavalerul și Undine în Capela, Kühleborn, prințul spiritelor de apă, apare brusc, deghizat ca fermier, și vorbește cu Veit. El remarcă faptul că acest Undine este probabil doar o creație a Domnului său și nu va fi permanent. Kühleborn a răpit o dată fiica reală a pescarilor, Bertalda, și ia încredințat-o ducelei. Undinea a fost lăsată pe Tobias și Marthe să se ridice în loc. El a vrut să testeze dacă oamenii care au un suflet sunt mai bine decât spiritele fără suflet care trăiesc în ape. El decide să privească pe Undine și să însoțească tânărul și Veit în capitala imperială, deghizată ca preot.

Actul 2 

Vinificatorul Hans este fericit să primească înapoi prietenul său de băut Veit, care îi spune despre aventurile lui și că sa căsătorit cu Undine, o sirenă fără suflet. Bertalda află că Hugo este căsătorită și că dragostea ei se transformă în ură.Kühleborn se alătură sărbătorii deghizate ca un conte din Napoli. În timp ce îi revine pe Undine din cauza originii sale inferioare, Kühleborn susține că Bertalda este de fapt copilul pescarilor, pe care o respinge disprețuitor. Pentru a dovedi că este de sânge nobil, arată o cutie aparținând tatălui ei, ducelui. Dar o scrisoare din cutie atestă afirmația lui Kühleborn.Bertalda îngrozită se prăbușește. Kühleborn declară că este prințul apei și dispare înaintea ochilor lor în apele fântânii din Sala.

Actul 3 

Bertalda seduce Hugo. Hugo îi spune lui Undine că nu va mai trăi cu un goblin de apă. Undine îi avertizează despre răzbunarea și furia lui Kühleborn, dar el decide să-l facă pe soția lui Bertalda oricum. Kühleborn aduce Undine înapoi în adâncurile apei. El explică faptul că ființele cu un suflet nu sunt mai bune decât spiritele fără ele.

Actul 4 

Hugo nu poate uita Undine și visele lui rele îl bântuie. Veit și Hans, care au intrat în serviciul lui Hugo, sărbătoresc nunta Domnului lor cu Bertalda, care va avea loc în acea zi. Intoxicate, elimină pietrele care blochează fântâna castelului.Coborând încet din apă într-o mască albă, Undine merge plângând în castel. În timpul sărbătorii căsătoriei în sala de castel, Hugo, în zadar, încearcă să împrăștie prefacerile rău. La miezul nopții lumina se stinge. Undine apare Undine, înconjurat de o lumină albastră misterioasă. Hugo se aruncă la picioarele ei. O inundație de apă distruge castelul. Palatul lui Kühleborn apare cu Undine și Hugo îngenuncheat în fața lui. Hugo este iertat, dar trebuie să rămână pentru totdeauna în domeniul spiritelor de apă.

Opera Undine von Albert Lortzing: 

Albert Lortzing: Zar und Zimmermann:

Țar și teslar

Țar și teslar este o operă comică în trei acte de Albert Lortzing, care a compus nu doar muzica, ci a fost el însuși și libretistul operei. La baza ei stă comedia de teatru Der Burgmeister von Saardam oder die beiden Peter (Țar și teslar sau cei doi Peter) de Georg Christian Römer, bazată la rândul ei pe piesa franceză Le Bourgmastre de Saardam ou Les Deux Pierre de Mélesville. Premiera a avut loc la 22 decembrie 1837 în teatrul din Leipzig. Model istoric a fost așa numita Marea Ambasadă, renumita călătorie a Țarului Petru I în vestul Europei.

Conținut

Actul I

Țarul Petru I al Rusiei lucrează ca dulgher (teslar) pe șantierul naval din Saardam sub numele de Peter Mihailov, pentru a învăța meșteșugul construcției de corăbii. El se împrietenește cu Peter Ivanov, un compatriot dezertor care este de asemenea ucenic dulgher. Van Bett, primarul îngâmfat, fudul și incompetent, tocmai a aflat că Țarul s-ar afla în orașul său ajungând la concluzia falsă că Peter Ivanov ar fi Țarul. Ivanov tocmai a cunoscut-o pe Marie, nepoata drăguță a lui van Bett, de care s-a îndrăgostit și cu care s-a logodit, dar este gelos pentru că toți o curtează.

Amiralul LeFort, emisar rus, îl informează monarhul său despre turbulențele care au izbucnit în Rusia. Situația este foarte serioasă și este neapărată nevoie de prezența sa acolo. Ca atare Țarul îi ordonă să pregătească călătoria sa de întoarcere. Situația se complică, deoarece și emisarii Angliei și Franței, Lordul Syndham rspectiv Marchizul de Chateauneuf, încearcă să-l identifice cu scopul politic de a-l atrage printr-o alianță, de partea țării lor. Contrar lui Chateauneuf, care l-a recunoscut pe Țar în persoana lui Peter Mihailov, Lordul Syndham cât și Primarul cred că monarhul este Peter Ivanov.

Actul II

Fiul văduvei Browe sărbătorește nunta într-un han. Sunt invitați cu toții de la mic la mare. Peter Ivanov este agasat de emisarul Angliei pentru a face alianță cu ei. Este de înțeles de ce acesta nu reacționează nici cum, de parcă ar fi surd. Deodată apare în han un ofițer olandez însoțit de soldați care are sarcina să aresteze pe toți cei ce nu se pot legitima. Guvernul a aflat ceva și vrea să afle cine sunt persoanele suspecte. Van Bett crede că în sfârșit își atinge acum țelul, dar toți cei suspectați de el se dovedesc a fi în realitate ambasadori. Când în final vine rândul lui Peter Mihailov să se legitimeze, acesta provoacă harababură și reușește să dispară.

Actul III

Primarul pregătește în cinstea Țarului o cantată pe care o dă corului din oraș să o învețe. El încă crede la fel ca și Marie, că Ivanov este Țarul. Acesta primește de la Mihailov un plic sigilat care trebuie abia după o oră să-l deschidă. Petrecerea începe, Peter Ivanov primește onorurile primarului și ale locuitorilor. Brusc se aude o lovitură de tun: o corabie părăsește portul cu Peter Mihailov, adevăratul Țar, pe care îl duce înapoi în patrie. Alături stau Amiralul Lefort și ofițerii săi. În timp ce locuitorii ovaționează, Ivanov deschide scrisoarea. Țarul l-a grațiat și l-a numit Supraveghetor Regal. Acum nimic nu mai stă în calea fericiri sale și a lui Marie.

Mozart: Die Entführung aus dem Serail (The Abduction from the Seraglio), part 2

MUZICĂ 23 Octombrie

Studying Classical Music | Mozart Beethoven Chopin Bach - Uplifting Motivational Focus

Sweet Memories Vol. 9, Various Artist

POEZIE 23 Octombrie

Mihai Codreanu, poet de factură parnasiană şi simbolistă

Biografie Mihai Codreanu

Nastere: 25 iulie 1876, Iași
Deces: 23 octombrie 1957, Iași

Mihai Codreanu a fost un poet roman, membru corespondent al Academiei Romane (1942). A fost considerat drept cel mai prolific sonetist roman.

S-a nascut in Iasi la 25 iulie 1876. Tatal lui este profesor de latina si judecator la tribunal. isi incepe studiile la institutul germanului Schenck, pentru ca apoi sa frecventeze mai multe institutii scolare; isi ia bacalaureatul in 1896 la „Liceul National din Iasi.

A urmat cursurile Facultații de Drept din orașul natal, in paralel cu cele ale Facultații de Filosofie. S-a inscris și la Academia de arta dramatica, avandu-l profesor pe actorul State Dragomir. A fost director la Teatrul Național din Iași (1919-1923), profesor și rector (1933-1939) al Conservatorului de Arta Dramatica din Iași și director la revista Insemnari ieșene.

Urmeaza studii de drept in acelasi oras, luan-du-si licenta in 1900. 

Este pasionat in acelasi timp de filosofie, poezie, teatru, este un excelent traducator (realizeaza, printre altele, o remarcabila traducere a cunoscutei piese Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand).
Din 1915 renunta la avocatura, fiind numit, prin concurs, profesor de dictiune, critica si psihologie teatrala. Moare in Iasi la 23 octombrie 1957.

Numele lui este indisolubil legat de cultivarea predilecta a sonetului, in a carui hlamida si-a imbracat harul poetic. Apropiindu-se prin lapidaritatea versului si cultivarea unei singure formule prozodice de parnasieni, poezia lui beneficiaza in acelasi timp de sensibilitatea simbolista si de spiritul inalt, neoclasic.

Volume de poezii: 

Diafane, Iasi, 1901;
Din cand in cand, Iasi, Editura Progresul, 1904; 
Statui, Iasi, Editura Viata Romaneasca, 1914 (premiul „Nasturel Herescu al Academiei);
Cantecul desertaciunii, Iasi, Editura Viata Romaneasca, 1921; 
Turnul de fildes, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1929; 
Statui, sonete si evadari din sonet, Bucuresti, F. P. L. A., 1939
Plopul a fost publicata in revista „Epigonii din 23 februarie 1904. 

Simbolism de toamna a fost publicata in revista „Viata Romaneasca nr. 10 din 1910.

Premii

premiul Nasturel Herescu al Academiei Romane.
membru corespondent al Academiei Romane
Cavaler al Academiei Franceze
Marele Premiu Național de Poezie (1925)
Legiunea de onoare a Franței pentru traducerea piesei de teatru Cyrano de Bergerac, a lui Edmond de Rostand

Solul Golgotei

Isus veni si-n casa mea-ntr-o seara: 
Era-ntr-un tainic si suav apus 
Si-am stat in casa singur cu 
Isus 
Si-afara era blonda primavara.

Atunci mi-a spus cu vocea lui cea clara 
Ca oamenii sunt buni, desi l-au dus 
Sa-l bata-n cuie pe 
Golgota sus, 
Fiindca i-a iubit din cale-afara.

Si mi-a mai spus ca poate fi iertat 
Chiar 
Iuda ce-l vandu c-un sarutat, 
Ca sa-si sporeasca cu treizeci, argintii.

Apoi, plecand, din prag mi-a spus asa: 
Comoara sufletului ca si-a mintii 
E sa iubesti pentru-a putea ierta.




Autobiografie postumă

Cat mi-am purtat prin lumea voastra pasul, 
Povestea-mi fu povestea tuturora: 
Nascut la anul, luna, ziua, ora 
Si mort la anul, luna, ziua, ceasul

Musteti si barba, - rase. 
Fruntea, nasul 
Si gura - potrivite. 
Prea sonora 
Si fastuoasa muza, mi-a fost sora; 
Parnasul - patrie si cal - 
Pegasul.

Nu mai ramane nici o indoiala 
C-am suferit mereu de plictiseala 
Ca un englez cu splina ostenita

Si-asa m-am strecurat ca o naluca, 
Miop si slut, cu haina-n veci cernita; 
Iar semn particular — purtam peruca.


Într-un miez de noapte

A mai trecut o zi din viaţa mea
Şi-acuma-n miez de noapte-i plâng sfârşitul;
Dar îmi trimite vorbă Preaslăvitul:
"Cu ce te-ai fi ales, de nu trecea?
În vreme clipa dacă-ncremenea,
Ţi-ar fi rămas în noapte răsăritul...
Şi-n volbură ţi-ar fi rămas zenitul...
Şi slava ta-n gheenă rămânea...
Când trecerea e singura tărie,
A veşniciei nestatornicie
N-o tângui cu plânsul tău nerod;
Ci-ncântă-te că-i clipa trecătoare,
Căci, floarea de n-ar trece, n-ar fi rod
Şi rodul de n-ar trece, n-ar fi floare"...

TEATRU/FILM 23 Octombrie

Silviu Stănculescu, cunoscut pentru rolurile din “Mircea” – 1989 şi “Liceeni” – 1987

Biografie Silviu Stănculescu

Se naste la 24 ianuarie 1932 marele actor Silviu Stanculescu. Cel ce ne va da o imagine puternica a unui rasat si a unui personaj complex isi incepe periplul teluric la Timisoara. Dezinvolt cu alura aristocratica va evolua pe scena romana dand nastere personajelor si creind adevarate referinte interpretative.

Va termina IATC sectia actorie la Bucuresti in 1956, fiind coleg cu marii actori ai generatiei de aur : Amza Pellea, Rauțchi, Rebengiuc, Silvia Popovici. Draga Olteanu. Generatia de aur a IATC-ului a fost formata prin reunirea mai multor elemente valoroase din clase diferite. De la clasa Mihai Popescu (Amza Pellea si Draga Olteanu), de la clasa Nicolae Baltateanu (Constantin Rautchi, Gh. Cozorici, George Constantin), de la Cinematografie (frumoasa Flavia Buref), de la clasa doamnei Aura Buzescu (Sanda Toma, Victor Rebengiuc, Silvia Popovici si Mircea Albulescu). De la clasa Ana Barcan (Silviu Stanculescu, cuceritorul). Selectia a fost una dintre cele mai dure, in aceea perioada reunindu-se studentii de la Cluj cu cei din Bucuresti.

La concursurile ce au avut loc maestrul Beligan il nominalizeaza printre "cei trei cei mai buni pe care eu i-as opri". A fost prieten din studentie cu actorul Traian Stanescu, care il va descrie peste ani la reunirea generatiei lor de la Craiova: "E si foarte greu, e si usor sa vorbesti despre Silviu Stanculescu. Imi amintesc tot. N-am uitat nimic. Nici ca am fost prieteni, nici ca ne-am certat, nici ca ne-am impacat, nici ca era ocrotitor, era tandru, era bun, era rau, era un om adevarat. Un prieten adevarat. Intotdeauna se spune ca nu exista oameni de neinlocuit. Actorii sunt de neinlocuit. Pleaca si lasa un gol..." 

A fost casatorit cu Corina Stanescu si au avut impreuna o fiica, Catrinel Stanescu Florea. Incepind din 1960 si pina in 1998, a jucat in aproape 50 de filme si tot atatea piese de teatru. Daca in filme memoria colectiva il evoca mai rapid, in piesele de teatru – acolo unde isi varsa toata energia - focalizeaza spiritele impatimitilor. Joaca in “Mesterul Manole”, "Manastirea din Parma", "Omul care aduce ploaia", "Masina de scris", "Harap Alb" si multe altele. Joaca in foarte multe teatre radiofonice. Intre anii 1981 si 1990 este numit director al Teatrului de Comedie, teatru ce a fost infiintat in 1961 de maestrul Beligan. 

A jucat pana in 1961 pe scena Teatrului Evreiesc de stat ca apoi sa plece la Teatrul de Comedie ce a avut, de-a lungul timpului, actori de valoare ai scenei românesti - Radu Beligan, Stefan Ciubotarasu, Grigore Vasiliu Birlic, Aurel Giurumia, Nineta Gusti, Mircea Septilici, Amza Pellea, Stefan Tapalaga. Marcela Rusu, Ion Lucian, Gheorghe Dinica, Marin Moraru, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu Botez, Cornel Vulpe, Stela Popescu, Vasilica Tastaman, Dumitru Rucareanu, Iurie Darie. Fiind o personalitate complexa, artistul cocheteaza si cu lirica, astfel incat va fi prezent in librarii cu volume de versuri si proza.

I se publica postum printre altele cartea “Sunt un om obisnuit...”. “Existam ca artisti cata vreme suntem pe scena. Restul sunt marturii mai mult sau mai putin fidele”, citim pe coperta acestei aparitii (datorate Editurii Semne). Cocheteaza cu opereta ; vocea de bas il recomanda pentru rolul lui don Basilio din Nunta lui Figaro. Este un prezentator de o inegalabila noblete la cel de-al doilea Cerb de Aur impreuna cu Sanda Taranu. 

Avea ca pasiune colectionarea de cutii de chibrituri; spunand ca este o deosebire mare intre un "adunator" si un colectionar!... Trece in nefiinta la 23 octombrie 1998 fiind internat la spitalul Victor Babes cu diagnosticul de leucemie. Penultimul sau rol a fost in "Triunghiul mortii", regizat de Sergiu Nicolaescu, in care a interpretat personajul generalului Berthelot, impartind afisul cu Ion Dichiseanu si Iurie Darie.

Lasa in urma o bogata colectie de roluri de teatru si film, iar in Cartea de onoare a Teatrului de Comedie sta scris in dreptul sau: « Chiar dacă am iubit filmul, am contatat în timp că teatrul reprezintă marele adevăr; el te formează, el te întreține și numai pe scândura scenei îți construiești o carieră solidă” – Silviu STĂNCULESCU

Filme cu Silviu Stanculescu

Ascunde

·         Patul lui Procust (2001) - Tănase Vasilescu

·         Triunghiul Morții (1999)

·         Inelul cu briliant (1993)

·         Mircea (1989)

·         Trenul de aur (1989)

·         Francois Villon, poetul vagabond (1987)

·         Liceenii (1987) - tatăl lui Şerban

·         Noi, cei din linia întâi (1986) - general sovietic

·         Pădurea de fagi (1986)

·         Întoarcerea Vlașinilor (1983)

·         Vlaşinii (1983)

·         Șantaj (1982) - Medic legist Vlase

·         Orgolii (1981) - Redman

·         Al treilea salt mortal (1980)

·         Drumuri în cumpănă (1979) - cioplitor in lemn

·         Ora zero (1979)

·         Un om în Loden (1979) - directorul Institutului Trailer

·         Vlad Țepes (1979) - Sava

·         Acțiunea Autobuzul (1978) - agentul strain Marius Chester

·         Din nou împreună (1978) - Mihalcea, secretar P.C.R.

·         Manole - Mester valah (1978)

·         Pentru patrie (1978) - Col. Alexandru Anghelescu

·         Revanșa (1978) - subsecretarul de stat Rioseanu

·         Razboiul Independentei (Serial TV) / Razboiul Independentei (1977) - Col. Alex. Anghelescu

·         Soldații victoriei (1977)

·         Bunicul și doi delincvenți minori (1976)

·         Evadarea (1975) - Helmuth

·         Pe aici nu se trece (1975) - Măxineanu

·         Când trăiești mai adevărat (1974)

·         Vifornița (1973)

·         Parașutiștii (1972)

·         Puterea și adevărul (1971)

·         Agentul din Cahors / (1969)

·         Simpaticul domn R (1969)

·         Surorile Boga (1968)

·         Cerul incepe la etajul III (1967) - Mihai

·         Ifigenia în Taurida (1967)

·         Doisprezece oameni furiosi / (1966)

·         La patru pași de infinit (1964)

·         Aproape de soare (1961) - Abrudan

Asteptandu-l pe Godot - Samuel Beckett

D-ale lui Păcală cu Dem Rădulescu, Cornel Vulpe

Petru - Vlad Zografi

GÂNDURI PESTE TIMP 23 Octombrie

Despre prietenie

·         “Nu rupe firul unei prietenii, căci, chiar dacă îl legi din nou, nodul rămâne.” Octavian Paler

·         “Nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii.”Aristotel

·         “A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger.”  Nichita Stănescu

·         “Prietenii mei nu sunt mulţi, dar sunt nenumăraţi.”  Nichita Stănescu

·         “Plăcerea adevărată este de a sta cu cineva la masă.”  Antoine de Saint-Exupery

·         “Prietenia este, în primul rând, pacea reciprocă şi zborul spiritului pe deasupra amănuntelor vulgare.”  Antoine de Saint-Exupery

·         “Ospitalitatea, curtoazia şi prietenia sunt întâlniri ale omului în om.”  Antoine de Saint Exupery

·         “Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă. Poate că-mi scriu chiar mie.”  Antoine de Saint Exupery

·         “Nimic, niciodată, nu va înlocui pe camaradul pierdut. Căci nu pot fi creaţi vechi camarazi.”  Antoine de Saint Exupery

·         “Nu cunoaştem decăt ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri gata făcute de la negustori. Şi cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.”  Antoine de Saint Exupery

·         “Nu are nicio noimă să cerşeşti prietenia.”  Antoine de Saint Exupery

·         “Un prieten este cineva care are aceiaşi duşmani ca şi tine.”  Abraham Lincoln

·         “Prietenia nu rezistă nici în jigniri, nici în înfrângeri. Ea moare.”  Titu Maiorescu

·         “Prietenul nu iubeşte prietenul, ci obiectivul prieteniei.”  Platon

·         “Îmi place să ştiu totul despre noii mei prieteni, dar nimic despre cei vechi.”  Oscar Wilde

·         “Prietenia este egalitate armonioasă.”  Pitagora

·         “Prietenia înseamnă a fi frate şi soră, două suflete ce se ating fără să se confunde, două degete ale aceleiaşi mâini.”  Victor Hugo

·         “Prietenia este închisoarea sufletului de bună voie în trup străin.”  Dimitrie Cantemir

·         “E mai ruşinos să nu ai încredere într-un prieten decât să fii înşelat de el.”  Arthur Schopenhauer

·         “E bine să te înduioşezi de nenorocirea prietenilor tăi, dar mai bine este să le vii in ajutor.”  Voltaire

·         “Virtutea este fundamentul amiciţiei; pentru a o păstra nu este nevoie decât de caritatea reciprocă. Aceasta este simplă şi nu are nevoie de farduri, nu cere nimic din cele exterioare. Şi dacă ea găseşte multe avantaje fără a le căuta (căci cine ar putea enumera foloasele şi farmecele prieteniei?), caritatea n-are nevoie de stimuli exteriori, este mulţumită de ea însăşi, ea este pentru sine un pinten şi o recompensă.”  Francesco Petrarca

·         “Acordul felului de a gândi naşte prietenia.”  Democritus

·         “Frecventarea prietenilor să-ţi fie ca o şcoală şi convorbirea cu ei, învăţătură. Fă-ţi din prietenul tău un învăţător şi uneşte prin el foloasele intrucţiei cu plăcerea conversaţiei.”  Baltasar Gracian

·         “Alături de un prieten adevărat este cu neputinţă să ajungi la deznădejde.” Honore de Balzac

·         “Prietenia îndoieşte bucuriile şi înjumătăţeşte necazurile.”  Francis Bacon

·         “Prietenia înseamnă un suflet în două trupuri.”  Aristotel

·         “Ţine-ţi prietenii aproape, iar duşmanii – şi mai aproape.”  Sun Tzu

·         “Vor exista mereu oameni care te vor răni, aşa că trebuie să-ţi păstrezi încrederea şi doar să ai mai multă grijă în cine ai încredere şi a doua oară.” – Gabriel Garcia Marquez

·         “Un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge inima.”  Gabriel Garcia Marquez

·         “Fereşte-te deopotrivă de prietenia duşmanului şi de duşmănia prietenului.” Nicolae Iorga

·         “Un prieten seamănă cu o haină. Trebuie să-l părăseşti înainte de a se fi uzat. Dacă nu, te părăseşte el.”  Jules Renard

·         “Nu-ţi ofensa prietenul împrumutându-i merite dăruite de noi.”  Rabindranath Tagore

·         “Un bun şi sigur prieten e conştiinţa ta: n-o ucide, ci las-o să moară odată cu tine.” Nicolae Iorga

·         “Câinele ar fi cel mai bun prieten al omului, dacă ar avea parale.”  Miguel de Unamuno

·         “Există întotdeauna un mic gol în prieteniile cele mai depline, ca în ou.”  Jules Renard

·         “Prietenia – o navă destul de mare pentru a duce doi inşi pe vreme frumoasă, dar numai unul când e vreme rea.”  Ambrose Bierce

·         “Un prieten de interes este mai primejdios decât un vrăjmaş.”  Constantin Alexandru Rosetti

·         “Împărtăşirea bucuriilor, nu a suferinţelor, creează prietenul.”  Friedrich Nietzsche

·         “Nu trebuie să-ţi faci prieteni decât dintre oamenii care muncesc. Omul leneş este periculos pentru prietenii săi, căci el, neavând ce face, vorbeşte despre ce fac şi ce nu fac prietenii săi, se amestecă în treburile altora şi devine inoportun: iată pentru ce trebuie să fim destul de înţelepţi ca să nu ne legăm decât de oamenii care muncesc.” Friedrich Nietzsche

·         “Fiecare repetă, după Aristotel, că nu există prieteni şi fiecare, în particuar, susţine că el e un bun prieten. Aceste două afirmaţii atât de contradictorii se bazează foarte probabil pe faptul că pe tărâmul prieteniei există multi ipocriţi şi mulţi oameni care nu se cunosc pe ei înşişi.”  Claude Adrien Helvetius

·         “Cei răi nu au decât părtaşi; voluptoşii, tovarăşi de orgii; oamenii de afaceri, asociaţi; oamenii politici adună pe nemulţumiţi; cei mai mulţi oameni fără ocupaţie au relaţii, principii au curtezani; doar oamenii virtuoşi au prieteni.”  Voltaire

·         “Mă pot încrede mai mult în duşmani cinstiţi decât în prieteni falşi.”  Lorenzo de Medici

·         “Prietenia dintre fraţi seamănă cu lemnul de aloe, care nu se vede înflorind decât o dată la o sută de ani.”  Oxenstierna

·         “Prietenii de ocazie i-am găsit asemănători cu rândunelele, care vin primăvara şi pleacă atunci când începe frigul.”  Oxenstierna

·         “Un om nu poate să-i vorbească fiului său decât ca un tată; soţiei sale, decât ca soţ; duşmanului său, decât în termeni corespunzători; în timp ce un prieten le poate vorbi după cum impune situaţia, nu după cum i se potriveşte persoanei.” Francis Bacon

·         “Ah, prieteni! Nu există prieteni.”  Aristotel

·         “Un prieten, când e un om, întrece şi pe-un frate.”  Homer

·         “Când ai făcut avere datorită bunelor servicii aduse de un prieten, sfatul cel mai sănătos este să te descotoroseşti de el.”  Henry Fielding

·         “În prietenie, la fel ca şi în dragoste, adesea te fac mai fericit lucrurile ştiute, decât cele pe care nu le cunoşti.”  la Rochefoucauld

·         “Într-o prietenie, lucrul cel mai greu nu este de a ne da pe faţă defectele dinaintea unui prieten, ci de a-l face să şi le vadă pe ale lui.”  la Rochefoucauld

·         “Prietenia e lucrul cel mai greu de explicat. Nu este ceva ce se poate învăţa la şcoală. Dar dacă nu ai învăţat ce înseamnă prietenia, înseamnă că nu ai învăţat nimic.”  Muhammad Ali

·         “Drumul către casa unui prieten nu e niciodată lung.”  Anonim

·         “Când nu mai am putere, închid ochii şi realizez că prietenii mei îmi sunt energia mea.” Anonim

·         “Prietenie înseamnă să fii alături de prieteni nu când au dreptate, ci când greşesc.”  Andre Malraux

·         “Prieten e omul care luptă cu duşmanii mei, nu cel care are aceiaşi prieteni cu mine.”  Tristan Bernard

·         “Un prieten este un dar pe care ţi-l faci ţie însuţi.”  Robert Louis Stevenson

·         “Prietenii sunt acei oameni rari care te întreabă ce mai faci şi apoi aşteaptă să audă răspunsul.”  Ed Cunningham

·         “Prietenii rămân prieteni. Cei care nu rămân… înseamnă că n-au fost.” Ada Milea

·         “Dacă vrei să-ţi faci rudele prieteni, înrudeşte-te, întâi cu prietenii!” Victor Martin

·         “Am prieteni de 3 feluri: prieteni care mă iubesc; prieteni care mă înşeală; prieteni care mă detestă.” Alfred de Vigny

·         “Un prieten adevărat este cineva care îţi trece cu vederea eşecurile şi îţi tolerează succesul.” Doug Larson

·         “Toţi oamenii te aud când vorbeşti; prietenii însă înţeleg ce spui, iar cei mai buni prieteni sunt cei care pricep şi ceea ce n-ai spus în cuvinte.” Anonim

·         “Esenţa prieteniei stă în integritate, generozitate şi încredere deplină. Ea nu poate bănui sau încuraja infirmitatea. Singurul fel de a avea prieteni este de a fi prieten.”Ralph Waldo Emerson

·         “Un prieten este cineva care vine când toată lumea a plecat.” Grace Pulpit

·         “Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.” Nicolae Steinhardt

·         “Prieten îţi este cineva lângă care vrei să stai chiar şi atunci când ai chef să fii de unul singur.” Barbara Burrow

·         “Prieten este cel cu care poţi rămâne în linişte.” Camillo Sbarbaro

·         “Un prieten este o persoană cu care pot fi sincer. În faţa lui pot gândi cu voce tare.” Ralph Waldo Emerson

·         “Este mai greu să nu invidiezi un prieten fericit decât să fii generos cu un prieten nefericit.” Alberto Moravia

·         “Nu judecaţi oamenii după cei cu care se adună. Nu uitaţi că Iuda avea amici ireproşabili.” Ernest Hemingway

·         “Omul trebuie să aibă şi prieteni şi duşmani: prietenii îl învaţă ce trebuie să facă, iar duşmanii îl obligă să facă ce trebuie.” Plutarh

·         “O carte bună înlocuieşte o prietenie, o prietenie nu poate înlocui o carte.” Vasile Conta

·         “Un prieten este cineva care îţi dă libertate totală pentru a fi tu însuţi.”  James Douglas Morrison

·         “Prietenii sunt rude pe care ţi le faci.” Eustache Deschamps

·         “Cel ce are o mie de prieteni, nu are un prieten de aruncat, dar cel ce are un duşman, îl va întâlni pretutindeni.” Ali ibn-Abi-Talib

·         “Orice amic pe care duşmanu-l recomandă, nu este niciodată amicul necesar.”Ivan Andreevici Krîlov

·         “Prieten. Duşmanul duşmanului meu.” Valeriu Butulescu

·         “Nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici.” Titu Maiorescu

·         “Un prieten este o persoană care ştie totul despre tine şi încă te place.” Elbert Hubbard

·         “Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, cu blândeţe, te lasă să creşti în continuare.” William Shakespeare

·         “Prietenia este cel mai de preţ bun al omului. Fără prietenie nu e dragoste, fără dragoste nu e prietenie.” Goethe

·         “Un prieten ajuns la putere înseamna un prieten mai puţin.” Henry Adams

·         “Prieten îţi este cel care te ocroteşte de prostii, nu cel care te îndeamnă la ele.”Iosif M. Cristian

·         “Singura prietenie de preţ este cea care s-a născut fără motiv.” Arthur van Schendel

·         “Prietenul tau are un prieten, iar acel prieten al prietenului tau are si el un prieten, asa ca fii discret.”  Talmud

SFATURI UTILE 23 Octombrie

UN VIRUS CARE POATE REDA VEDEREA

Oamenii de ştiinţă au creat un nou virus adeno-asociat care poate extinde terapia genică cu scopul de a ajuta la refacerea vederii în cazul pacienţilor care au boli ce duc la orbire, precum retinita pigmentară şi degenerarea maculară.

În ultimii 5 ani, mai multe echipe de oameni de ştiinţă au trata cu succes oameni care sufereau de o boală rară a ochilor ereditară. Ei au injectat un virus cu o genă normală în retina unui ochi care avea o genă defectă. În ciuda procesului invaziv, virusul cu gena normală nu a fost capabil să ajungă la toate celulele din retină care necesitau tratare. 

„Procedura chirurgicală, care presupune injectarea retinei cu un virus, este destul de periculoasă. Însă, medicii nu au încotro deoarece niciunul dintre virusurile care transportă gena nu poate ajunge singur în spatele ochiului pentru a ţinti fotoreceptorii (celulele sensibile la lumină care au nevoie de terapie genică)”, a explicat prof. David Schaffer, de la Universitatea California. 

Profesorul Schaffer a generat în jur de 100 de milioane de variante de virusuri adeno-asociate (fiecare transportând proteine diferite). Dintre acestea, colegii săi au ales 5 care s-au dovedit a fi eficiente pentru a străbate retina. 

Ulterior, a fost aleasă cea mai bună variantă, numită 7m8, pentru a transporta gene, în scopul de a vindeca două tipuri de orbire ereditară pentru care se pot realiza modele pe şoareci ( X-linked retinoschisis, care afectează doar bărbaţii şi amauroza congenitală Leber). În ambele cazuri, atunci când a fost injectat în umoare vitroasă, virusul a livrate gena corectoare spre toate zonele din retină şi a refăcut celulele retinei, aducându-le aproape la normal. 

„Pe baza 14 ani de cercetare, am reuşi să creăm un virus pe care doar îl injectăm în umoare vitroasă din ochi, iar el livrează gene spre o populaţie de celule delicate, greu de atins. Este o procedură de 15 minute în urma căruia este probabil ca pacientul să plece direct acasă”, a declarat Schaffer. 

Acum, oamenii de ştiinţă speră ca în viitorul apropiat să poată realiza un studiu clinic pentru a testa metoda de tratare pe oameni. 

SFATURI UTILE 23 Octombrie

8 Lucruri inadmisibile pentru femeile trecute de 40 de ani | Eu stiu TV