MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 26 OCTOMBRIE 2019

PARTEA A TREIA ȘI ULTIMA

RELIGIE ORTODOXĂ 26 Octombrie

+) Sf Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir

Viața

Sfântul şi marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezând în taină în Domnul nostru Iisus Hristos şi slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfânt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra creştinilor din partea paginilor împăraţi. Temându-se de groaznica prigonire a nelegiuiţilor, ţinea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei lui Hristos. El avea în palatul său o cămară ascunsă de rugăciune, în care erau două sfinte icoane, împodobite cu aur şi cu pietre scumpe: una a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat, iar altă a Preasfintei Sale Maici, Fecioara Maria, înaintea cărora întotdeauna aprindea candela şi aducea tămâie şi se ruga împreună cu soţia sa cea de o credinţă, adevăratului Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru cei de sus, Fiului Său Unul născut şi Fecioarei Maria cea preanevinovată. Asemenea era şi milostiv către săraci şi aducea mari faceri de bine celor care le trebuiau. Dar nu aveau fii, şi pentru aceasta erau în mare mâhnire şi se rugau lui Dumnezeu cu tot dinadinsul, ca să le dea moştenitori casei lor.

     După multă vreme au fost auziţi, pentru că, aducându-şi aminte Cel Preaînalt de rugăciunile şi de milosteniile lor, le-a dat lor un fiu; pe acest sfânt şi vrednic de fericire Dimitrie, la a cărui naştere s-a veselit tot Solunul împreună cu voievodul lor, care a dat la toată cetatea, dar mai ales săracilor, un mare ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar. Apoi când copilul a ajuns în vârstă, ca să poată cunoaşte şi să înţeleagă adevărul, l-au dus părinţii în casa lor de rugăciune şi, arătându-i sfintele icoane, i-au zis: "Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea lui Dumnezeu". Deci, I-au învăţat pe el sfânta credinţă, spunându-i toate cele ce luminează cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi toate cele privitoare la deşertăciunea necuraţilor zei păgâni şi a idolilor cei neînsufleţiţi. Iar Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales din darul lui Dumnezeu, care începuse a lucra într-însul. El cu tot sufletul a crezut în Dumnezeu şi, închinându-se sfintelor icoane, le-a sărutat cu osârdie. Părinţii lui, chemând în taină un preot şi pe câţiva creştini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Copilul, luând Sfântul Botez, a învăţat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu. El creştea cu anii şi cu înţelepciunea, mergând cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, şi era în el darul lui Dumnezeu care îl lumină şi îl făcea înţelept. După ce a ajuns la vârsta cea desăvârşită, părinţii lui s-au dus din vremelnica viaţă, lăsându-l pe Sfântul Dimitrie moştenitor nu numai al averilor, ci şi al faptelor lor cele bune.

     Auzind atunci împăratul Maximilian despre moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dânsul pe fiul acestuia, pe Sfântul Dimitrie, şi, văzându-i înţelepciunea şi vitejia în război, l-a făcut antipat şi i-a încredinţat lui Tesalonicul, zicându-i: "Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigându-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit". Sfântul Dimitrie, luând de la împărat dregătoria, a mers la Solun, unde a fost primit cu mare cinste de cetăţeni şi îndată a început a mărturisi înaintea tuturor numele lui Iisus Hristos, pe care îl preamărea, precum şi a învăţa pe toţi credinţa. El a devenit pentru tesaloniceni un alt Apostol Pavel, aducându-i pe ei la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi dezrădăcinând închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme s-a făcut cunoscut împăratului Maximilian că Dimitrie, antipatul, este creştin şi pe mulţi îi aducea la credinţa sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mâniat foarte tare.

     Întorcându-se atunci de la războiul pe care l-a purtat cu sciţii şi cu sarmaţii, pe care i-a supus sub stăpânirea împărăţiei Romei şi venind biruitor, a făcut din cetate în cetate praznice şi jertfe idoleşti, apoi a venit şi în Tesalonic.

     Dimitrie, încă înaintea venirii împăratului în Solun, a încredinţat toată averea sa unui credincios slujitor al său, pe care îl chema Lupul, şi l-a însărcinat cu toată bogăţia ce rămăsese de la părinţii lui, aurul, argintul, pietrele de mare preţ, şi hainele, să le împartă în grabă la cei cărora le trebuiau şi la săraci, zicând: "Împarte bogăţia cea pământească, ca să căutăm pe cea cerească". Iar el s-a pus pe rugăciuni şi pe post, pregătindu-se înainte pentru a primi cununa cea mucenicească. Împăratul a întrebat dacă sunt adevărate cele auzite despre Dimitrie. Iar Dimitrie, stând înaintea împăratului, cu mare îndrăzneală a mărturisit că el este creştin şi a defăimat închinarea de idoli cea păgânească. Atunci împăratul a poruncit să fie dus nu în temniţa cea de obşte, ci într-un loc mai defăimat, într-o baie mare şi veche, care era aproape de palatele unde şedea împăratul. L-au pus, deci, pe sfânt în cămările acelei băi, care era adâncă şi în care, intrând el, se ruga, grăind ca David: "Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte Doamne, ca să îmi ajuţi mie, grăbeşte, că Tu eşti răbdarea mea Doamne, Doamne, nădejdea mea din tinereţile mele. Spre Tine m-am întărit din pântece, din sânul maicii mele, Tu eşti acoperitorul meu până ce voi fi. Pentru aceasta se va veseli gura mea, când voi cânta Ţie şi limba mea toată ziua va învăţa dreptatea Ta".

     Sfântul Dimitrie şedea acolo în temniţă ca într-o cameră luminoasă, cântând şi slăvind pe Dumnezeu. Apoi sfântul a văzut o scorpie înaintea sa, care voia să-l muşte de picior; iar el, însemnându-se cu semnul crucii şi după ce a zis: "În numele lui Hristos care a zis să călcăm peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului", a călcat peste scorpia aceea. Stând aşa în temniţă, a fost cercetat de îngerul lui Dumnezeu care i s-a arătat întru lumină mare, cu o preafrumoasă cunună din Rai, şi i-a zis lui: "Pace ţie, pătimitorule al lui Hristos, Dimitrie! Îmbărbătează-te şi te întăreşte şi biruieşte pe vrăjmaşii tăi". Zicându-i acestea, i-a şi pus cunună pe cap. Iar sfântul a răspuns: "Mă bucur întru Domnul şi mă veselesc întru Dumnezeu, Mântuitorul meu". Şi sfântul se aprindea cu inima către dragostea lui Dumnezeu, voind să-şi verse cu osârdie sângele său pentru Dânsul.

     În acea vreme împăratul se îndeletnicea cu jocuri publice şi cu privelişti; pentru că împăraţii elinilor, în vremea de demult, aveau obiceiul ca atunci când intrau într-o cetate puneau pe oameni să se lupte, aruncau pietre şi săreau, apoi aruncau cu suliţe la semn şi se luptau cu pumnul. Acest fel de lupte se numeau pentatlon şi cei care ar fi biruit în aceste cinci lupte primeau daruri de la împărat. Împăratul a vrut să vadă aceste cinci feluri de lupte şi s-a aşezat la un loc înalt ca să-i vadă pe luptători, între care era şi vestitul Lie, din neamul vandalilor. Acesta era înalt cu trupul, puternic cu virtutea şi înfricoşat la chip, căruia i-a făcut un loc înalt de privelişte. Împăratul se bucura, văzând cum acel Lie se luptă cu oamenii cei viteji şi îi ucidea pe ei, aruncându-i de sus în suliţe: Mai era acolo şi tânărul creştin Nestor, cunoscut Sfântului Dimitrie. Acela, văzând pe Lie că ucide pe mulţi şi mai ales că îi pierde pe creştini fără cruţare, s-a aprins de râvnă şi, vrând să se lupte cu Lie, a alergat la Sfântul Dimitrie care era în temniţă şi i-a spus lui despre luptătorul Lie că a ucis mulţime de creştini. Nestor cerea de la dânsul binecuvântare şi rugăciuni, ca să-l poată birui pe acel nemilostiv ucigaş de oameni. Sfântul Dimitrie, însemnându-l pe el cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: "Du-te şi îl vei birui pe Lie, mărturisind pe Hristos". Apoi Nestor a alergat în acel loc şi cu mare glas a strigat: "O, Lie! Vino să ne luptăm amândoi!". Împăratul, şezând la loc înalt şi privind pe oameni luptându-se, dacă a văzut pe Nestor tânăr şi frumos la faţă, fiind cam de douăzeci de ani, l-a chemat la dânsul şi i-a zis: "Tinere, pentru ce nu-ţi cruţi viaţa ta? Oare nu vezi pe câţi i-a biruit Lie şi cât sânge a vărsat? Nu îţi este milă de frumuseţea ta şi de tinereţea ta? Dacă eşti sărac, vino să te îmbogăţesc, numai nu te duce să te lupţi cu Lie, că o să-ţi pierzi viaţa". A răspuns Nestor: "Împărate, eu sărac nu sunt, nici nu vreau să-mi pierd viaţa, ci vreau să mă lupt cu Lie şi să-l biruiesc pe el".

     Acestea zicându-le, strigă: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!" Apoi a început să se lupte cu potrivnicul, pe care, trântindu-l jos în suliţele cele ascuţite, l-a omorât. Împăratul s-a mâhnit foarte tare de pierderea lui Lie, mai mult decât dacă ar fi căzut el din împărăţia sa. Chemând la el pe Nestor, i-a zis: "Tânărule, cu ce farmece l-ai biruit pe Lie? EI a omorât atâţia oameni mai puternici decât tine şi tu cum l-ai omorât pe dânsul?" Sfântul Nestor a răspuns: "Împărate, eu nu am biruit pe Lie cu farmece, ci cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, am făcut aceasta". Acestea dacă le-a auzit păgânul împărat, s-a mâniat foarte tare şi a poruncit unui boier pe care îl chema Marchian, să-l scoată pe Nestor afară de poarta cea de aur şi să-i taie capul cu cuţitul. În acest chip s-a sfârşit Sfântul Nestor, după cuvântul Sfântului Dimitrie.

     Nu s-a mângâiat împăratul pentru pierderea lui Lie, căci toată ziua şi toată noaptea era mâhnit. Apoi aflând că Dimitrie a fost pricinuitorul morţii lui Lie, a poruncit să-l ucidă pe el cu suliţele. "Precum Lie a fost aruncat în suliţe de Nestor şi a murit, aşa şi Dimitrie să fie străpuns cu suliţele, ca de aceeaşi moarte să moară cel care a pricinuit moartea iubitului meu Lie" - aşa zicea împăratul. Dar s-a înşelat nebunul împărat, socotind că sfinţii mor cu aceeaşi moarte ca şi păcătoşii, pentru că moartea păcătoşilor este cumplită, iar a sfinţilor este cinstită înaintea Domnului.

     Începând a se lumina de ziuă, în ziua de douăzeci şi şase a lunii octombrie, au intrat ostaşii în temniţă şi, aflându-l pe Sfântul Dimitrie stând la rugăciune, l-au împuns pe el cu suliţele. Întâia suliţă cu care a fost împuns a fost în coasta dreaptă, în locul în care a fost împuns şi Hristos pe cruce. Căci sfântul, cum a văzut pe ostaşi, singur a ridicat mâna dreaptă şi aceştia I-au şi împuns. Astfel, închipuind patima lui Hristos Domnul, Cel împuns cu suliţa, sfântul şi-a dat în mâinile Lui cinstitul său suflet. Iar trupul lui care zăcea pe pământ fără cinste, mergând noaptea un oarecare dintre credincioşi, l-a luat în taină şi l-a îngropat.

     Când Sfântul Dimitrie a fost străpuns de suliţe în temniţă de către ostaşi, era de faţă la moartea lui şi credinciosul său slujitor, cel pomenit mai înainte, Lupul. Acela a luat haina stăpânului său cea înmuiată în sânge. La fel şi inelul lui l-a înmuiat în sânge şi multe minuni făcea cu haina şi cu inelul, tămăduind toate bolile şi gonind duhurile cele viclene, încât s-a dus vestea minunilor prin tot Solunul şi toţi bolnavii alergau la dânsul. Aflând despre acestea Maximilian, a poruncit ca să-l prindă pe fericitul Lupul şi să-i taie capul. Şi astfel, sluga cea bună şi credincioasă a sfântului s-a dus la Domnul după stăpânul său, adică după Sfântul Dimitrie, căci unde este stăpânul, acolo să fie şi sluga lui.

     Apoi, nu după multă vreme, a început prigoana asupra creştinilor. Deasupra mormântului Sfântului Dimitrie era zidită o biserică mică, în care se săvârşeau multe minuni şi bolnavii primeau tămăduire. Atunci, un boier din cei mari, slăvit şi credincios, din părţile Iliricului, pe nume Leontie, fiind cuprins de o boală grea şi nevindecabilă, a alergat cu credinţă la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Când au ajuns la biserica sfântului, l-au aşezat în acel loc unde se aflau în pământ moaştele mucenicului şi îndată acesta a primit tămăduire şi s-a sculat sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe Sfântul Dimitrie, plăcutul Lui. Acesta a vrut să zidească sfântului o biserică mare şi frumoasă în semn de mulţumire.

     Dărâmând biserica cea mică, când s-a început temelia celeilalte biserici, au fost găsite moaştele Sfântului şi Marelui Mucenic Dimitrie întregi şi nestricate, din care au izvorât mir frumos mirositor şi a umplut toată cetatea de mireasmă bună. Apoi s-a adunat tot poporul şi cu bucurie au luat din pământ moaştele sfântului şi s-a tămăduit mulţime de bolnavi, prin ungerea cu mirul care izvora. Leontie, bucurându-se, nu atât pentru sănătatea sa, cât pentru aflarea sfintelor moaşte, degrabă a săvârşit lucrul pe care îl începuse şi a ridicat în acel loc o biserică preafrumoasă în numele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Într-însa a pus cinstitele lui moaşte, într-o raclă ferecată cu aur şi împodobită cu pietre de mare preţ. Apoi, cumpărând sate şi vii, le-a dat bisericii spre întreţinerea celor ce sluţeau în ea. Leontie, întorcându-se la locul său, a vrut să ia cu sine o parte din moaştele sfântului, ca să zidească. o biserică şi în patria sa. Dar sfântul, arătându-i-se în vis, i-a zis să nuîndrăznească a lua ceva din moaştele lui. Atunci el a luat numai giulgiul cel înmuiat în sângele sfântului şi, punându-l în racla de aur, a plecat: Multe minuni s-au făcut pe cale cu acel giulgiu, prin puterea rugăciunilor sfântului, căci trecând el un râu mare şi foarte tulburat de o furtună, pentru care era cuprins de mare frică, i s-a arătat Sfântul Mucenic Dimitrie, zicându-i: "Racla cu giulgiu ia-o în mâinile tale şi nu te teme". Astfel făcând el, a reuşit să treacă împreună cu însoţitorii săi, fără primejdie râul acela. Ajungând în patria sa a zidit o preafrumoasă biserică în cinstea sfântului mucenic. Acolo s-a vindecat Marin, eparhul Iliricului, care era plin de răni din cap şi până la picioare. De asemenea, au mai fost tămăduiţi unul căruia îi curgea sânge din nări şi unul îndrăcit a fost izbăvit şi multe alte minuni se săvârşeau acolo cu ajutorul rugăciunilor sfântului. Însă multe minuni se făceau în Tesalonic, acolo unde se aflau moaştele lui cele sfinte.

     Apoi a fost o foamete mare în Tesalonic, încât mureau oamenii din pricina lipsei de hrană. Sfântul mucenic Dimitrie, nesuferind să vadă oamenii din cetatea sa pierind de foame, s-a arătat pe mare corăbierilor, înconjurând limanurile, adăposturile şi ostroavele, apoi a poruncit corăbierilor care duceau grâu să meargă în Tesalonic. Astfel a izbăvit cetatea sa de foamete.

     Când dreptcredinciosul împărat Iustinian a zidit o preafrumoasă biserică în Constantinopol, în numele înţelepciunii lui Dumnezeu, Biserica Sfântă Sofia, a trimis în Tesalonic bărbaţi cinstiţi ca să aducă de acolo o parte din moaştele Sfântului Mucenic Dimitrie, pentru împodobirea şi sfinţirea acelei biserici noi. Ajungând trimişii la Tesalonic şi apropiindu-se de cinstită raclă a sfântului, deodată a ieşit foc din raclă, dogorind pe toţi şi un glas înfricoşat din acel foc, zicea: "Să nu îndrăzniţi". Toţi cei ce erau acolo au căzut de frică şi, luând numai ţarină din acel pământ, s-au dus la împărat. Spunându-i cele ce s-au petrecut, s-au mirat toţi de cele ce au auzit. Iar ţarina luată de la mormântul sfântului mucenic a dat-o jumătate împăratului, iar cealaltă jumătate au pus-o în cămara unde se păstrau vasele bisericii.

     Altădată un tânăr, pe care îl chema Onisifor, era rânduit la biserica Sfântului Dimitrie să aprindă lumânările şi să îngrijească candelele. Acela, fiind îndemnat de diavol, fura lumânările şi le vindea în taină şi îşi făcea câştig necinstit. Iar sfântul, nesuferind un lucru rău ca acesta ce se făcea în biserica lui, i s-a arătat în vis lui Onisifor, şi fapta cea rea a lui a mustrat-o cu iubire de oameni, zicându-i: "Frate Onisifore, nu-mi este plăcut lucrul pe care îl faci tu, că furi lumânările şi faci pagubă celor ce le aduc, dar mai ales ţie. Că celui ce face unele ca acestea îi creşte osândirea. Deci lasă-te de aceste apucături rele şi te pocăieşte". Onisifor, sculându-se din somn, s-a ruşinat de fapta sa şi se temea. Dar după o vreme a uitat învăţătura mucenicului şi a început obiceiul său cel rău, de a fura luminările. Odată, unul din dreptcredincioşii cetăţeni, sculându-se foarte de dimineaţă, a venit la biserică şi a adus nişte lumânări foarte mari pe care, aprinzându-le, le-a dus la mormântul Sfântului Mucenic Dimitrie, apoi, rugându-se, s-a dus. Iar Onisifor, mergând spre acele lumânări, şi-a întins mâna să le ia şi îndată a auzit un glas din mormântul sfântului mucenic, zicându-i: "Iarăşi faci acelaşi lucru rău?" Onisifor, fiind lovit de acest glas, a căzut rău la pământ şi zăcea ca un mort, până ce a venit unul din clerici care l-a ridicat pe el, uimit de spaimă. Apoi, abia venindu-şi în fire, şi-a mărturisit înaintea tuturor păcatul şi le-a povestit despre arătarea cea dintâi a sfântului în vis, cât şi cea despre a doua mustrare a mucenicului şi toţi s-au înspăimântat, auzind aceasta.

     De multe ori Sfântul Mare Mucenic Dimitrie ţi-a izbăvit cetatea Solunului de năvălirea şi de asuprirea barbarilor. În vremea împăratului Mavrichie, fiind război cu arabii şi cetatea Solunului fiind înconjurată şi tare bătută de barbari, atunci era în cetate un om temător de Dumnezeu şi foarte îmbunătăţit, care se numea Ilustrie. Acesta, venind noaptea în biserica Marelui Mucenic Dimitrie, în pridvor fiind, se rugă cu toată tăria lui Dumnezeu şi purtătorului de chinuri al lui Hristos pentru apărarea cetăţii sale şi i s-a făcut o vedenie înfricoşată. A văzut doi tineri luminaţi, ca unii din cei ce stau înaintea feţei împăratului, venind în biserica sfântului. Aceia erau îngerii lui Dumnezeu în faţa cărora s-au deschis uşile singure şi ei au intrat înăuntru. Apoi a intrat şi Ilustrie după dânşii, vrând să vadă ce va fi. Iar cei ce intraseră, cu glas mare au zis: "Unde este stăpânul cel ce locuieşte aici?". Şi iată, s-a arătat alt tânăr, ca un slujitor, zicând: "Ce aveţi cu el?" Iar ei au zis: "Domnul ne-a trimis la dânsul ca să-i spunem un cuvânt". Iar slujitorul, arătând spre mormântul sfântului, a zis: "Aici este". Iar ei au zis slujitorului: "Spune-i despre noi". Şi mergând, slujitorul a ridicat perdeaua şi a ieşit Sfântul Dimitrie în întâmpinarea lor, cu acel chip precum era zugrăvit pe icoană.

     Era luminat ca soarele, încât nu-i era cu putinţă lui Ilustrie să privească la dânsul, ci tremura de frică, văzând ceea ce se petrecea.

     Apoi, cei ce au venit l-au sărutat pe Sfântul Dimitrie, iar el a grăit către dânşii: "Vă mulţumesc, dar pentru ce aţi venit la mine?" Iar cei ce veniseră au răspuns: "Stăpânul ne-a trimis pe noi la sfinţia ta, poruncindu-ţi ca să-ţi laşi cetatea şi să mergi la Dânsul, vrând ca să o dea pe ea vrăjmaşilor". Acestea auzindu-le mucenicul, a lăcrimat, plecându-şi capul. Iar slujitorul zicea către cei ce au venit: "Dacă aş fi ştiut că venirea voastră îmi aduce întristare, nu aş fi spus Stăpânului meu de voi". Apoi Sfântul Mucenic Dimitrie a început a grăi: "Oare aşa voieşte Domnul şi Stăpânul tuturor ca această cetate, pe care a răscumpărat-o cu sânge, să o dea în mina vrăjmaşilor, celor ce nu-L cunosc pe El şi nu cred într-Însul, nici nu cinstesc numele cel sfânt al Lui?" Iar cei ce veniseră i-au răspuns: "De nu ar fi voit aşa Stăpânul nostru, nu ne-ar fi trimis pe noi la sfinţia ta".

     Iar el le-a zis: "Mergeţi, fraţilor, să spuneţi Stăpânului meu că aşa zice Dimitrie, robul Său: Ştiu îndurările Tale, iubitorule de oameni, Stăpâne, Doamne, care covârşesc păcatele noastre, încât chiar fărădelegile a toată lumea nu biruie milostivirea Ta. Tu pentru păcatele noastre Ţi-ai vărsat Sângele Tău, şi Ţi-ai pus sufletul pentru noi. Deci, arată-Ţi mila Ta şi spre această cetate şi să nu porunceşti să o las pe ea. De vreme ce m-ai pus pe mine de strajă cetăţii acesteia, Ţie mă voi asemăna, Stăpânul meu, căci îmi voi pune sufletul pentru cetăţeni. Şi de vor pieri aceştia, să pier şi eu cu dânşii. Dar să nu pierzi, Doamne, cetatea în care se pomeneşte numele Tău cel sfânt, căci cu toate că a greşit poporul Tău, totuşi nu s-a depărtat de la Tine şi Tu singur eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc". Apoi l-au întrebat cei ce veniseră: "Aşa să răspundem din partea Ta, Domnului Care ne-a trimis pe noi?" A zis Dimitrie: "Da, fraţilor, aşa să-I spuneţi. Pentru că ştiu că nu până la sfârşit se va iuţi, nici în veac se va mânia". Acestea zicându-le, a intrat în mormânt şi s-a închis în sfinţita raclă. Iar cei ce au vorbit cu dânsul s-au făcut nevăzuţi. Toate acestea Ilustrie le-a văzut şi le-a auzit în vedenia aceea, apoi, sfârşindu-se vedenia, şi-a venit în fire. Şi se minuna foarte tare şi, căzând la pământ, a mulţumit sfântului pentru că are grijă de cetate şi el roagă pe Stăpânul să nu fie daţi în mâinile vrăjmaşilor lor. Iar a doua zi a spus toate acestea poporului şi-l întărea spre vitejeasca împotrivire asupra vrăjmaşilor.

     Auzind acestea, cu lacrimi strigau către Dumnezeu, cerând milă, iar pe sfântul mucenic Dimitrie îl chemau ca să le fie întotdeauna în ajutor, după cum şi până aici s-au păzit întregi prin apărarea lui. Deci, îndată s-au dus vrăjmaşii de la zidurile cetăţii cu ruşine, neputând să ia cetatea cea păzită de marele plăcut al lui Dumnezeu, şi s-au întors deşerţi în ale lor. Astfel îşi apăra cetatea sa Sfântul Mucenic Dimitrie.

     Apoi pe mulţi i-a eliberat din robia barbarilor, căci arătându-i-se unui episcop care era prins de barbari şi legat, l-a dezlegat de legături şi l-a dus până la Tesalonic. După aceea, năvălind barbarii în hotarele Tesalonicului şi robind mulţi oameni dimprejurul cetăţii, au luat pe două fecioare frumoase şi, ducându-le în pământul lor, le-au dăruit stăpânitorului. Amândouă erau iscusite la lucrul gherghefului, făcând în cusături tot felul de flori şi de pomi, păsări, fiare şi chipuri omeneşti. Înştiinţându-se stăpânitorul de meşteşugul lor, le-a zis: "Am auzit că în pământul vostru este un Dumnezeu mare, anume Dimitrie, şi face multe minuni. Deci să-mi coaseţi pe pânza curată chipul aceluia, ca şi eu să mă închin lui". Iar fecioarele i-au zis: "Dimitrie nu este Dumnezeu, ci mare slugă a lui Dumnezeu şi ajutor al creştinilor. Noi nu îndrăznim a face aceasta, stăpânitorule, pentru că ştim că nu voieşti ca să-l cinsteşti, ci să-l batjocoreşti". Iar stăpânitorul a zis: "În mâinile mele este viaţa şi moartea voastră, alegeţi voi ce voiţi: sau să faceţi ceea ce vă poruncesc şi să fiţi vii, sau dacă nu împliniţi porunca, să muriţi îndată". Iar ele, de frica morţii, au început să coase pe o pânză subţire chipul Sfântului Mucenic Dimitrie. Sosind ziua sfintei lui pomeniri, au terminat de cusut chipul mucenicului şi noaptea, şezând fecioarele la gherghef, s-au plecat peste chipul acela şi au început să plângă, zicând: "Să nu te mânii pe noi, mucenice al lui Hristos, pentru că ştim că nelegiuitul stăpânitor are să batjocorească sfântul tău chip. Să ştii că noi nu am voit să închipuim sfânta ta faţă, dar fără de voie am făcut aceasta, temându-ne de moartea cea cumplită". Astfel plângând deasupra chipului, au adormit. Şi precum oarecând îngerul a luat pe Avacum, aşa şi sfântul Dimitrie, luând pe acele fecioare cu chipul, le-a dus în acea noapte în Tesalonic, când era praznicul său, şi le-a pus în biserică lângă mormântul sfântului, pe când se făcea cântarea cea de toată noaptea.

     Poporul, văzând această minune, s-a mirat, iar fecioarele acelea, deşteptându-se, au strigat: "Slavă lui Dumnezeu! Dar unde ne aflăm?" Şi li se părea că sunt în vis. Apoi, cunoscând cu adevărat că sunt în Tesalonic şi văzând mormântul sfântului şi popor mult stând în biserică, cu mare glas au mulţumit izbăvitorului lor, Sfântului Mucenic Dimitrie şi toate cele întâmplate le-au spus tuturor. Şi s-au bucurat solunienii de această minune preaslăvită şi au prăznuit cu bucurie ziua Sfântului Dimitrie, iar chipul cel cusut l-au pus înaintea altarului.

     În vremea în care era să se predea Tesalonicul în mâinile agarenilor (turcilor), mergând câţiva creştini cucernici la Tesalonic în ziua praznicului Sfântului Mare Mucenic al lui Hristos, Dimitrie, erau pe drumul cel împărătesc care duce la Vardari, acolo unde se uneşte drumul ce vine de la Tesalonic cu drumul ce vine de la Larisa. Aceia au văzut aievea un om în chip de ostaş, care venea de la Tesalonic şi un altul în chip de arhiereu, care venea pe drumul de la Larisa şi s-au întâlnit amândoi. Mai întâi ostaşul a zis către arhiereu: "Bucură-te Ahilie, arhiereul lui Dumnezeu!". Arhiereul a răspuns: "Bucură-te şi tu, ostaşule al lui Hristos, Dimitrie". Iar creştinii aceia auzind astfel de nume, au stat cu frică la o parte ca să vadă sfârşitul. A zis iarăşi ostaşul către arhiereu: "De unde vii, arhiereule al lui Dumnezeu, şi unde te duci?" Atunci Sfântul Ahilie a lăcrimat şi i-a zis: "Pentru păcatele şi fărădelegile lumii, mi-a poruncit Dumnezeu să ies din Larisa, pe care o păzeam, căci are de gând s-o dea în mâinile agarenilor. Deci, am ieşit de acolo şi mă duc unde îmi va porunci". "Dar tu, a zis Ahilie, de unde vii ostaşule al lui Hristos, Dimitrie? Te rog spune-mi?!".

     Atunci a lăcrimat şi Sfântul Dimitrie şi i-a zis: "Eu tot asemenea am pătimit, arhiereule Ahilie. De multe ori am ajutat tesalonicenilor şi i-am izbăvit din robie, de primejdie aducătoare de moarte şi de toată neputinţa. Însă acum, pentru multele păcate şi fărădelegile lor, S-a depărtat Dumnezeu de la dânşii şi mi-a poruncit să-i las, că cetatea să fie cucerită de agareni. Deci, pentru aceasta am ascultat porunca Lui şi îndată am ieşit de acolo şi mă duc unde îmi va porunci". Zicând acestea, amândoi şi-au plecat capetele la pământ şi au plâns, iar după aceea s-au sărutat şi şi-au luat ziua bună unul de la altul şi îndată s-au făcut nevăzuţi. Când au văzut această minune, creştinii aceia n-au mai îndrăznit să se ducă la Tesalonic, ci s-au întors înapoi, povestind vedenia şi minunea aceea.

     După aceasta, n-a trecut o lună şi Tesalonicul, precum şi Larisa, au fost cucerite de turci. Apoi multe alte minuni a făcut sfântul, spre slava lui Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinste, mulţumită şi închinăciune de la toată făptura, în veci. Amin.

Ev. Ioan 15, 17-27; 16, 1-2

  Zis-a Domnul ucenicilor Săi: aceasta vă poruncesc vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Dacă vă urăşte pe voi lumea, gândiţi-vă că M-a urât întâi pe Mine. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi pe al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus vouă: nu este slujitorul mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face din pricina numelui Meu, fiindcă nu ştiu pe Cel care M-a trimis pe Mine. Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi grăit lor, păcat nu ar avea; acum însă nu au cuvânt de îndreptăţire pentru păcatul lor. Cel care Mă urăşte pe Mine, şi pe Tatăl Meu urăşte. De n-aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a mai făcut, păcat n-ar avea; şi totuţi, după ce l-au văzut, M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu, ca să se împlinească cuvântul cel scris în legea lor: M-au urât pe nedrept. Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine. Încă şi voi mărturisiţi, pentru că sunteţi de la început cu Mine.

 Acestea vi le-am spus ca să nu vă poticniţi în credinţa voastră. Vă vor scoate pe voi din sinagogi şi chiar va veni vremea, când oricine vă va ucide pe voi va crede că aduce slujbă lui Dumnezeu.

Ap. II Timotei 2, 1-10

  Fiule Timotei, întăreşte-te în harul care e în Hristos Iisus. Şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii. Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus. Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste. Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după legile jocului. Cuvine-se ca plugarul ce se osteneşte să mănânce mai întâi din roade. Înţelege cele ce-ţi grăiesc, căci Domnul îţi va da pricepere în toate. Adu-ţi aminte de Iisus Hristos, Care a înviat din morţi, din neamul lui David, după Evanghelia mea, pentru care sufăr până şi lanţuri, ca un făcător de rele, dar cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă. De aceea toate le rabd, pentru cei aleşi, ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este întru Hristos Iisus şi de slava veşnică.

Predică la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir - Pr. Ilie Cleopa

Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi,

 După cum aţi auzit astăzi, în sfânta biserică s-au ci­tit trei Evanghelii. Cea dintâi a fost a Duminicii a XXIII-a după Rusalii, când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a vin­decat un îndrăcit din ţinutul Gadarenilor şi Gher­ghe­se­nilor. Cea de a doua Evanghelie a fost cea a în­fri­co­şa­tu­lui cutremur care s-a întâmplat în ziua de 26 oc­tom­brie, în al 24-lea an al împărăţiei lui Leon. Iar Evanghelia a treia a fost a Sfântului şi Slăvitului Mare Mucenic Dimi­trie, izvorâtorul de mir şi marele făcător de minuni.

Dar nu putem cuprinde într-o predică tâlcuirea tu­tu­ror Evangheliilor de astăzi. Ci fiindcă o dată în an se prăznuieşte Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, vom vorbi ceva din viaţa acestui Mare Martir, ma­re Sfânt al Bisericii lui Hristos.

Sfântul Mare Mucenic Di­mi­trie, izvorâtorul de mir, s-a născut în cetatea Solunului, sau Tesalonic, din Grecia. Tatăl său a fost voievodul, co­man­dantul cetăţii Tesalonic; şi era creştin, dar ţinea în tai­nă dreapta credinţă, pentru marea prigoană care era a­tunci asupra credincioşilor creştini. El avea pe acest co­pil Dimitrie, pe care l-a crescut în dreapta credinţă cea a lui Iisus Hristos (vezi viaţa Sfântului Mare Mucenic Dimi­trie, 26 octombrie, în Vieţile Sfinţilor).

Şi avea în palatul său tatăl lui Dimitrie două icoane preafrumoase, ferecate în aur: icoana Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi cea a Prea Sfintei şi Prea Curatei Maici, la care se duceau în taină şi se închinau, el şi soţia lui. Şi îl ducea şi pe copilul Dimitrie, din pruncie, să se închine Mântuitorului şi Maicii Dom­nului, în faţa acestor sfinte icoane, învăţându-l pe dânsul taina adevăratei credinţe în Hristos încă de la cea mai fragedă vârstă.

Dar când era sfântul Dimitrie în jurul vârstei de 20 de ani, a murit tatăl său, binecredinciosul voievod al Te­sa­lonicului. Şi auzind împăratul Maximilian că a murit şi că alt voievod aşa de vrednic ca dânsul nu se găseşte în păr­ţile răsăritului, a trimis oamenii săi de încredere, ca pe fiul voievodului Tesalonicului, pe Dimitrie, să-l cheme la dânsul.

Şi văzându-i împăratul înţelepciunea şi auzind des­pre vitejia lui în războaie, l-a făcut voievod în Solun, în lo­cul tatălui său. Apoi Sfântul Dimitrie a mers îndată în pa­tria sa, unde, în loc să prigonească şi să ucidă pe creştini, aşa cum îi poruncise Maximilian, a început îna­intea tuturor a mărturisi şi a învăţa dreapta credinţă, slă­vind numele Mântuitorului Hristos. Astfel, el s-a făcut so­lunenilor ca un alt Pavel, pe mulţi aducându-i la cu­noş­tinţa adevărului şi dezrădăcinând închinarea de idoli.

Dar împăratul acela păgân a avut tocmai în vremea aceea mare război împotriva sciţilor şi a sarmaţilor. Îm­părăţia sciţilor a fost în câmpia rusă, iar sarmaţii au trăit în Peninsula Scandinavă, unde-s Norvegia şi Suedia de as­tăzi, în ţinuturile nordice, fiind strămoşii germanilor.

Şi venind împăratul de la război biruitor, a voit să aducă jertfă spurcaţilor de zei făcuţi de mână de om: lui Apolo, lui Mornas, lui Zeus, lui Marte, zeiţei Afrodita sau Venera şi celorlalte.

Deci având el o mulţime de spurcaţi zei cărora le făceau praznice sângeroase şi necurate, sau mai bine zis diavoli, cum le zice Scriptura, că „idolii păgânilor sunt diavoli” (Psalmii 95, 5), a voit să le aducă jertfe de mulţumire că a biruit în război.

Şi atunci a venit cu mare fală în ce­ta­tea Tesalonicului, spre a le face mare prăznuire, şi a che­mat şi pe Dimitrie ca să aducă jertfă necuraţilor zei. Iar dumnezeiescul Dimitrie, văzând că acuma e vremea cea mai prielnică, cea mai bună de a mărturisi el ade­vă­ra­ta credinţă în faţa împăratului, s-a îmbărbătat, amin­tin­du-şi de cuvântul apostolului Pavel, care zice: „Cu ini­ma se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10,10).

Adică, nu-i de ajuns să crezi în taină în Dumnezeu, ci să mărturiseşti şi cu gura, ca să te poţi mântui. Această credinţă a Duhului Sfânt având-o în inima sa, când împăratul făcea praznic spurcaţilor zei şi le aducea jertfe acolo în Tesalonic, Dimitrie a ieşit în mijloc şi a mărturisit cu glas mare şi prealuminat pe Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că El este Dumnezeu adevărat, Care a făcut cerul şi pă­mân­tul şi Care, pentru nemăsurata Sa milostivire, S-a po­go­rât până la trup şi S-a îmbrăcat în firea noastră, afară de păcat şi ne-a mântuit pe noi, suindu-ne iarăşi – nu în rai, ci în cer.

Când a văzut împăratul că Dimitrie a avut atâta în­drăzneală să mărturisească în faţa unei mari mulţimi că este creştin, a rămas cu totul buimăcit, că altele aş­tep­ta să audă de la Dimitrie.

Aştepta să audă cum îl laudă pe el, pentru că a biruit pe sarmaţi şi pe sciţi şi să aducă jertfă necuraţilor zei. Iar el, din contră, îl aude pe voie­vod că-L mărturiseşte pe Cel Răstignit, cu toate că îi po­run­cise – când l-a făcut antipat – să şteargă de pe faţa Tesalonicului şi din toată Grecia pe cei ce cred în Cel Răs­tig­nit, adică pe creştini.

Deci, auzind împăratul mărturisirea aşa de lumi­na­tă a lui Dimitrie, nemaiputând de furie, a trimis ostaşii săi, care l-au luat şi l-au băgat în temniţă, să-l ţină acolo spre judecată şi spre moarte, până va avea vremea să-l ju­dece.

Acest crunt împărat avea obiceiul acesta: când se în­torcea biruitor de la un război, făcea mari petreceri, ma­re teatru, mari desfrâuri, mari jocuri, sau mari nebu­nii, mai bine zis. Avea obiceiul rău de a se desfăta cu circuri, cu spectacole pline de răutăţi, ca să veselească pe cetăţenii oraşului şi pe cei de sub conducerea lui.

Şi printre alte distracţii, avea el şi un mare goliat din neamul vandalilor, pe care îl chema Lie. Şi îi făcea acestui preaspurcat împărat mare veselie să vadă cum acest Lie, fiind foarte voinic cu trupul şi iscusit la luptă, omoară pe cei mai slabi decât el.

Deci atunci, pe acest goliat, pe acest atlet al satanei, l-au pus pe un pod înalt, iar dedesubt au pus o mulţime de suliţe înfipte cu vârful în sus; şi se lu­au la luptă cei voinici şi cei slabi cu dânsul, din porun­ca împăratului. Mai cu seamă îi punea pe creştini la aceas­tă treabă, ca Lie acela, blestematul, tare cu trupul, să-i arun­ce de pe pod în vârful suliţelor, spre moartea care-i aş­tepta în acest chip.

Şi aşa preaspurcatul atlet Lie, vo­ind să satisfacă plăcerea împăratului şi să-l laude mul­ţi­mea spectatorilor care priveau această petrecere sân­ge­roa­să, acest măcel omenesc, foarte mulţi oameni a dobo­rât de pe pod şi i-a aruncat în vârful suliţelor, încât bieţii oa­meni şi bieţii creştini mureau cu amare chinuri.

În acest timp, Sfântul Dimitrie, fiind păzit în tem­ni­ţă din ordinul împăratului, un oarecare tânăr creştin, cu nu­mele Nestor, s-a aprins de râvna lui Dumnezeu Atot­ţii­to­rul şi nemaiputând să rabde spurcăciunile şi dis­trac­ţii­le blestemate ale acestui crud împărat, s-a dus la ma­rele mucenic Dimitrie în temniţă şi i-a spus: „Ro­bu­le al lui Dumnezeu, te rog, roagă-te pentru mine, că vreau să mă lupt cu Lie, că nu mai pot răbda să văd atâta sânge creş­tinesc care se varsă acum”.

Iar dumnezeiescul mu­ce­nic Dimitrie, fiind în lanţuri, a binecuvântat pe Nestor şi însemnându-l cu pecetea Prea Sfintei şi de viaţă făcă­toa­rei Cruci, i-a zis: „Du-te, frate, că şi pe Lie vei birui şi pen­tru Hristos vei mărturisi!”.

Tânărul Nestor, înarmat fiind cu rugăciunea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie şi cu semnul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, s-a dus la petrecerea aceea şi înaintea împăratului, a gene­ra­li­lor săi şi a toată lumea care era de faţă, a strigat: „Vreau să mă lupt cu Lie!”. Împăratul, văzându-l pe Nestor că es­te copil frumos şi înţelept, a început să-l momească: „Co­pile, nu te juca cu viaţa ta, că Lie acesta a dărâmat mii şi mii până acum, iar tu eşti un copil; fie-ţi milă de fru­mu­se­ţea şi de tinereţele tale!”.

Iar el, neascultând nimic din mo­melile împăratului şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi s-a repezit la goliatul Lie, l-a încleştat şi a început a se în­vârti întâi la dreapta şi apoi, cu rugăciunile Sfântului Ma­re Mucenic Dimitrie, l-a azvârlit în mijlocul suli­ţe­lor şi aco­lo a pierit blestematul acela, ucigaşul de oa­meni.

Dar împăratul a auzit pe Nestor, când se urca pe pod să lupte cu Lie, zicând aşa: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”. Şi înţelegând din aceste cuvinte că Sfântul Di­mi­trie l-a pus la cale pe tânărul Nestor şi l-a înarmat a­su­pra lui Lie, a hotărât uciderea acestui viteaz tânăr creş­tin, care a fost scos în afara cetăţii, unde i s-a tăiat capul.

Apoi, mâhnindu-se pentru moartea lui Lie mai mult de­cât dacă ar fi pierdut împărăţia, s-a hotărât  să-l omoa­re pe Sfântul Dimitrie, voievodul Tesalonicului, care acum era la temniţă grea, în lanţuri, păzit de ostaşi.

Şi a trimis ostaşi păgâni, cu suliţe ascuţite foarte, zicându-le: „Duce­ţi-vă în temniţa unde este Dimitrie legat, băgaţi suliţele în el şi-l străpungeţi; nu mai trebuie să trăiască, fiindcă nu numai că nu se fereşte a mărturisi pe Hristos, dar şi pe ceilalţi îi îndeamnă a crede în Hristos!”.

Şi au venit ostaşii în temniţă, cu sentinţa împăratului în mână şi le-au spus ce­lor ce îl păzeau: „Daţi-vă la o parte, că avem poruncă să-l omorâm!”. Şi auzind aceasta marele mucenic Dimitrie şi văzând că moartea îi va fi de suliţă, de bună voie a ri­di­cat mai întâi mâna dreaptă în sus, să-l străpungă mai în­tâi în coasta dreaptă şi să se asemene prin această ra­nă cu Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hris­tos, Care a fost împuns în coastă cu suliţa, pentru noi şi pen­tru a noastră mântuire. Şi aşa au străpuns ostaşii mai întâi coasta dreaptă a Sfântului Dimitrie, iar apoi l-au stră­puns peste tot cu suliţele până l-au omorât şi sângele lui a udat pământul şi a umplut temniţa cu şiroaie fierbinţi.

Dar, pe când îl străpungeau cu suliţele pe marele mucenic Dimitrie, era acolo de faţă şi un slujitor al Sfântului Dimitrie, anume Lupu, căruia Sfântul Dimitrie îi încredinţase mai din vreme testamentul cu toată averea lui – că ştia că va muri pentru Hristos – şi i-a spus s-o împartă la săraci.

Acest Lupu, după ce a văzut că a murit marele mucenic Dimitrie şi şi-a dat duhul său sfânt în mâinile lui Dumnezeu, fiind de faţă când îl străpungeau cu suliţele, a luat haina cu care Sfântul Dimitrie era în­velit şi inelul sfântului, pe care, muindu-le în sângele cel mucenicesc, a început a face cu ele minuni mari în tot Tesalonicul şi oriunde ajungea.

Toţi care se atingeau de giulgiul acela însângerat al Sfântului Dimitrie, pe care îl purta preafericitul Lupu, se vindecau de patimile şi de boalele lor şi ieşeau din ei du­hu­rile necurate.

Şi ajungând toate acestea până la ure­chi­le împăratului, a trimis acela ostaşi la preafericitul Lu­pu şi ducându-l undeva în afara cetăţii,  i-au tăiat ca­pul. Şi aşa sluga cea bună după păstorul şi stăpânul ei s-a dus.

Trecând o vreme după moartea Sfîntului Mare mucenic Di­mitrie, a Sfântului Nestor şi a Sfântului Lupu, s-a liniş­tit prigoana, care ţinu până prin anii 304-305, când veni la împărăţie marele Constantin, care a dat libertate cre­din­ţei creştine.

În vremea acestuia, acolo unde îngro­pa­se­ră pe Sfântul Dimitrie nişte creştini, care l-au luat din tem­niţă aşa, împuns cu suliţele, s-a făcut o bisericuţă, mai întâi din lemn – după puterea creştinilor de atunci – în­gro­pându-se în pământ, într-o ladă de lemn, trupul multpătimitor şi preafericit al Sfântului Mare Mucenic Di­mi­trie.

Dar – o, minunile Tale, Hristoase şi ale tale, Sfinte Ma­re Mucenic Dimitrie! – în bisericuţa aceea unde, dede­subt, sub Sfântul Altar, se odihneau moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, au început a se face minuni preaslăvite şi foarte mari. Se tămăduiau toţi surzii, toţi îndrăciţii, toţi le­proşii, toţi slăbănogii şi orice fel de boală a celor ce ve­neau cu credinţă adevărată şi tare în Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi în sluga Sa, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie.

În vremea aceea, în părţile Iliricului, era un voie­vod, un boier mare cu numele Leonte, foarte bolnav şi pa­ra­lizat. Şi auzind că la Tesalonic, într-o bisericuţă mică de lemn, ar fi moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, ce fac minuni, s-a dus şi el cu mare greutate, cu căruţa şi cu mijloacele de transport ce se foloseau pe atunci; s-a dus, tocmai din părţile Iliricului, până la Tesalonic.

S-a dus la bisericuţa aceea şi când a ajuns şi a făcut rugă­ciuni în biserica de lemn, îndată s-a făcut sănătos, fără nici o urmă de boală. Iar el, văzând această preaslăvită minune, ca şi slugile care îl aduseseră, a zis: „Nu voi ple­ca de aici până ce nu voi face o biserică preafrumoasă Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, care m-a tămăduit”; căci era boierul foarte bogat şi ca mulţumire pentru tă­mă­duirea sa, a stricat biserica cea de lemn şi a început să zidească alta, preaminunată şi de piatră.

Şi când săpau şanţurile temeliei pentru noua biserică – o, mi­nunile tale, Sfinte Dimitrie! – au dat peste racla sfin­te­lor moaşte ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, pe care le-au găsit întregi, nestricate deloc, iar racla era plină de mir binemirositor şi aromat foarte.

Şi când au înce­put a unge bolnavi cu acest mir, toţi se tămăduiau. Şi s-a bucurat Leonte şi tot poporul din cetate, nu numai că au găsit racla sfântului cu moaştele, ci şi că pururea izvora mir. Oricât ar fi luat din raclă mir, ea se umplea din nou şi tămăduia mii şi zeci de mii de bolnavi din hotarele ace­lea şi de prin alte părţi, până departe.

Şi aşa acest boier, văzând acea preaslăvită minu­ne, a continuat lucrarea bisericii, a făcut o biserică de mar­mură şi de piatră preaminunată şi preafrumoasă, iar moaştele şi veşmintele sfântului, care erau într-o ra­clă de lemn, le-a pus într-o raclă de aur şi de pietre scum­pe.

Apoi, voind să se ducă în ţara sa, când să plece, a vrut să ia ceva din moaştele sfântului. Dar sfântul s-a arătat lui şi i-a zis: „Nimic să nu îndrăzneşti a lua; ia numai giulgiul muiat în sângele meu şi-ţi ajunge ţie!”. Şi aşa boierul Leonte, după ce a terminat biserica, a luat giul­giul sfântului şi a plecat în ţara sa.

Dar, trebuind el să treacă un râu spre a putea continua drumul spre pa­tria lui, când a fost să treacă apa, s-a stârnit o furtună ca­re a ridicat valuri primejdioase, încât nu îndrăznea, de teamă, nici o corabie să treacă pe malul celălalt. Şi ne­şti­ind boierul ce să facă: să se întoarcă înapoi sau să trea­că, numai ce aude un glas: „Racla cu giulgiul – căci îl pu­se­se într-o raclă de aur – ia-o în mâinile tale şi treci fără grijă!”. Şi a luat racla în mâini şi a trecut apa fără nici o pri­mejdie, că Sfântul Mare Mucenic Dimitrie era acela ca­re i-a uşurat călătoria şi a făcut această minune pen­tru acel binecredincios creştin, ca să se întoarcă să­nă­tos acasă.

La câtăva vreme după aceasta, s-a întâmplat însă şi altceva: împăratul Justinian cel Mare terminase biserica cea preaslăvită şi preafrumoasă a Sfintei Sofia din Con­stan­tinopol (cea mai mare biserică a Ortodoxiei, în care în­cap până la patruzeci de mii de oameni), zidită în nu­me­le înţelepciunii lui Dumnezeu.

Şi ar fi voit împăratul Justinian să cinstească această mare biserică cu moaş­tele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, fiindcă cetatea Tesalonicului era tot sub stăpânirea lui, ca şi Constantinopolul. Deci voia să le aducă de acolo la Constantinopol.

Şi a trimis cu mare cinste episcopi şi oameni de încredere să aducă moaştele sfântului de la Tesalonic la Constantinopol. Dar n-a fost voia Sfântului Dimitrie să se mute de acolo.

De aceea, când au ajuns arhiereii, după ce au cerut voie epis­copului locului, după ce au făcut rugăciuni la Sfântul Dimitrie, au încercat să ia racla cu sfintele moaşte. Dar – o, minunile tale, sfinte Dimitrie! – au auzit un glas ca de tu­net: „Staţi, nu îndrăzniţi!”.

O dată cu glasul, au ieşit din ra­cla sfântului foc şi scântei. Şi au căzut cu faţa la pământ ca morţi şi n-au mai voit nici să gândească să ia moaştele sfântului. Numai atât au îndrăznit, să scoată puţină ţărână de la mormântul sfântului, pe care, luând-o cu ei, s-au dus la Constantinopol cu cutremur mare şi au spus împăratului că Sfântul Mare Mucenic Dimitrie nu vrea să părăsească ce­tatea sa şi mormântul său de la Tesalonic.

După aceas­tă întâmplare, împăratul a fost mulţumit că nu i-a pier­dut Sfântul Dimitrie pe aceia care îndrăzneau să-i ia moaş­tele şi a zis: „Nu este voia Domnului; să lăsăm toate cum voieşte Bunul Dumnezeu şi preafericitul său muce­nic, Sfântul Dimitrie”.

S-a mai întâmplat tot pe vremea aceea o foamete mare în Tesalonic. Şi atunci singurele mijloace prin care puteau să-şi aducă acolo hrana ori apa erau corăbiile, ca pe vremea aceea, cu pânze, care foarte greu ajungeau din cauza vânturilor şi a furtunilor.

Mare foamete era în Tesalonic şi bietele femei şi copiii şi orfanii şi văduvele şi gospodarii plângeau la racla sfântului: „Sfinte Dimitrie, roagă-te lui Dumnezeu să trimită ploaie, că murim de foame!”. Iar Sfântul Dimitrie, în chip de ostaş călare pe cal, alerga prin toate porturile Mării Mediterane şi unde întâlnea o corabie cu grâu, întreba: „Unde vă duceţi?”. Ele mergeau în alte părţi şi atunci Sfântul Dimitrie le dădea bani de aur şi le plătea grâul, zicând: „Duceţi-vă în ceta­tea mea, că este lipsă!”.

Şi aşa a cumpărat multe tone de grâu şi le trimetea la Tesalonic. Şi acolo s-a făcut pe urmă mare belşug, că toţi se îndreptau către Tesalonic, oraşul şi cetatea sfântului şi n-a mai fost foamete până a dat Dumnezeu ploaie pe pământ.

Dar iată şi altă minune a Sfântului Mare Mu­ce­nic Dimitrie. În biserica sfântului din Tesalonic era un pa­raclisier care aprindea candelele, lumânările şi îngrijea de curăţenie. Şi acest paraclisier, cu numele Onisifor, în­dem­nat de satana, fura lumânările din biserica sfântului – pe care le aduceau binecredincioşii creştini – şi le vindea apoi la alţii.

Le lua înainte de a arde mult, sau chiar şi neaprinse, după cum le dădeau oamenii, le vindea şi făcea un fel de câştig al lui. Din ce? Din jertfa adusă lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie în biserică.

Altfel, viaţa o avea bună Onisifor; nu era om rău, dar i-a dat satana patima să fure lumânările de la racla şi din biserica sfântului. Iar Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, acest preablând al sfânt al lui Hristos, întâi s-a arătat lui Onisifor în vis şi i-a spus: „Onisifor, e ruşine şi păcat! Oamenii vin săracii aici de la sute şi mii de kilometri şi Dumnezeu ştie cum adună un ban ca să cumpere o lu­mâ­nărică şi să o pună aici şi tu o iei, o furi şi o vinzi. Să nu mai faci aşa, că e păcat!”.

Şi s-a trezit Onisifor din vis şi din mustrarea sfântului, s-a ruşinat şi o bucată de vreme a încetat să fure lumânări. Dar după o vreme a uitat certarea sfântului şi iar l-a îndemnat cel rău să fure.

Veniseră doi oameni şi aduseseră două lumânări mari şi frumoase, cum au obicei bunii creştini şi le-au dat lui, spu­nându-i: „Părinte Onisifor – că era călugăr – pune-le la sfântul, la racla Sfântului Dimitrie”. Şi ce i-a zis sata­na? „Ia-le acum, că sunt frumoase şi ai să iei bani buni pe ele!”.

Şi în loc să le pună la sfântul, se gândea cum să le dea altcuiva şi să le vândă. Dar – o, minunile tale, sfin­te Dimitrie! – când s-a dus lumea din biserică şi Onisifor era tocmai cu lumânările în mână, se auzi de la racla Sfântului Dimitrie un glas înfricoşat, spunându-i: „Dar mare tâlhar te-ai mai făcut, omule!”.

Şi îndată după aceas­tă certare, acela a căzut ca mort la pământ şi a stat amorţit acolo şi venind preoţii bisericii, abia l-au ridicat, mai mult mort decât viu. Şi după ce s-a trezit, i-au făcut Maslu de mai multe ori, că-i era gura încleştată şi nu putea să spună ce i se întâmplase; şi după ce Dumnezeu şi Sfântul Dimitrie s-au milostivit de el, cu glas tremurat a mărturisit de faţă cu toţi păcatul său, spunând: „Cel ce m-a certat şi m-a făcut aproape mort este Sfântul Dimi­trie, pentru că eu furam lumânările de pe racla lui şi din biserică şi le vindeam”.

Şi după ce a mărturisit păcatul şi s-a rugat toată biserica pentru el, împreună cu preoţii bisericii, l-a iertat Sfântul Dimitrie; dar de atunci s-a cu­minţit şi toată viaţa lui a plâns păcatul său.

În Tesalonic s-a mai întâmplat însă şi o altă minu­ne mare. Au venit barbarii să lovească Tesalonicul. Şi era înconjurată cetatea Tesalonicului din toate părţile şi po­porul plângea la Sfântul Dimitrie şi făcea privegheri şi sluj­be.

Şi după ce se termina slujba de seară, pleca fie­care acasă la el. Iar un om foarte credincios, cu numele Ilustrie, după ce a plecat poporul de la vecernie, a rămas în biserică să se roage, căci fiind îmbunătăţit şi evlavios, se mai ruga şi singur, după ce plecau ceilalţi creştini.

Şi acesta rugându-se în biserică, nefiind nimeni, deodată a văzut că au intrat înăuntru doi tineri foarte frumoşi şi au venit la mormântul Sfântului Dimitrie. Şi de acolo a ieşit alt tânăr frumos şi a întrebat pe cei doi tineri care ve­ni­se­ră şi care erau doi îngeri: „De ce aţi venit, fraţilor, aici?”. Şi au zis cei doi care veniseră: „Ne-a trimis Stă­pâ­nul, Dumnezeul nostru Iisus Hristos, să-i poruncim Sfân­tu­lui Dimitrie să plece de aici, să părăsească cetatea aceasta, pentru păcatele lumii care nu se pocăieşte. Deci spu­ne-i lui Dimitrie că aceasta este pricina venirii noastre aici”.

Iar tânărul acela care ieşise din mormânt – alt sfânt înger, care păzea mormântul – s-a dus şi Ilustrie l-a auzit vorbind în mormântul Sfântului Dimitrie. Şi deo­dată a ieşit din mormânt un ostaş îmbrăcat ca fulgerul, foarte frumos şi la chip ca soarele: era Sfântul Dimitrie.

Şi a întrebat pe cei doi tineri care au intrat în biserică: „De ce aţi venit, fraţilor, aici?”. Iară aceia au zis: „Frate Dimitrie, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a trimis aici pentru a-ţi porunci prin noi să părăseşti cetatea Tesalonicului şi să te duci din locul acesta, pentru păcatele lumii, ce s-au în­mulţit foarte”.

Iar Sfântul Dimitrie, când a auzit, a în­ceput a plânge, zicând: „Fraţilor, duceţi-vă înapoi şi spu­neţi Mântuitorului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos că aşa a zis robul Său Dimitrie, care şi-a vărsat sân­gele pentru dreptatea Sa: «Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule al îndurărilor şi a toată mân­gâ­ie­rea, ştiu că poporul Te-a supărat, ştiu că păcatele oame­ni­lor din ora­şul acesta sunt mari, dar adu-Ţi aminte, Doam­ne, că Tu i-ai răscumpărat cu prea scump Sângele Tău. Şi Te rog, Doamne, nu-i părăsi şi nu lepăda rugăciu­nea mea; nu da cetatea aceasta creştinească păgânilor ace­lora care nu Te cunosc pe Tine şi nu slăvesc Prea Sfânt numele Tău»”.

Şi aceasta zicând Sfântul Dimitrie, cei doi îngeri l-au sărutat şi au plecat, zicând: „Bine, frate Dimitrie, ne du­cem să spunem cele ce ai zis Dumnezeului şi Mântui­to­ru­lui nostru Iisus Hristos, Care ne-a trimis aici”.

Iar Sfân­tul Dimitrie ca fulgerul, ca o rază de soare a intrat în mor­mânt şi după el tânărul, celălalt înger, care păzea mor­mântul. Şi cei doi s-au dus, iar credinciosul Ilustrie, care stătea încremenit în biserică de această vedenie, văzând cât de tare ţine Sfântul Dimitrie la cetatea şi la ţa­ra lui, a început a plânge şi s-a rugat cu lacrimi ca Sfân­tul Dimitrie să se roage mereu să scape Dumnezeu ce­ta­tea şi poporul din mâinile păgânilor.

Şi aşa, cu puterea lui Dumnezeu, oştile barbare s-au îndepărtat îndată de acolo şi cetatea a rămas nevătămată, iar prin această des­coperire care s-a făcut prin Ilustrie, s-a arătat cât de mult ţinea Sfântul Dimitrie la cetatea sa.

S-a mai întâmplat însă şi un război. Căci au venit din nou barbarii să ocupe Salonicul şi alte cetăţi creştine. Şi au prădat atunci – prin îngăduinţa lui Dumnezeu – împrejurimile Tesalonicului, robind mulţi creştini, între care şi două fecioare preafrumoase la chip şi bune creş­ti­ne şi i-au dus în ţara lor.

Şi fiindcă fecioarele acelea erau foar­te frumoase la chip şi foarte înţelepte, s-au gândit să le dea voievodului lor, ca să-i facă prin aceasta o bu­curie. Şi dându-le voievodului, acesta le-a întrebat: „Voi sunteţi creştine?”. „Da”. „Ce meserie ştiţi voi?”. Iar ele au zis: „Noi ştim să coasem la gherghef tot felul de pomi şi de flori şi de animale şi de închipuiri, că meseria noas­tră a fost cu­sătura artistică”.

Iar păgânul acela, voie­vo­dul, auzind că sunt creştine, s-a aprins de mânie şi nu ştia cum să le cau­te pricină să le omoare, să le ia capul. Şi le-a spus în­tr-o zi: „Eu am auzit că în ţara voastră este un Dumnezeu cu numele Dimitrie”. Dar ele au zis: „Nu e Dumnezeu acela, ci e sluga lui Hristos, e sluga lui Dumnezeu, Sfân­tul Mare Mucenic Dimitrie”. „Ei – a zis voievodul –, fiind­că voi aţi zis că ştiţi să coaseţi pe pânză fel de fel de chi­puri, eu vreau să-mi coaseţi voi pe o pânză subţire chipul acelui Dumnezeu, Dimitrie al vostru, care ziceţi că vă pă­zeşte pe voi. Şi să mi-l coaseţi întocmai cum era pe icoa­na voastră, iar de nu, vă iau capul!”.

Ele întâi au zis că nu pot, că nu ştiu, temându-se să nu se mânie Sfântul Dimitrie, căci au înţeles că nu pentru ca să-l cinstească, ci ca să-l batjocorească voia chipul sfântului păgânul acela voievod al barbarilor. Dar când le-a spus: „Până mâine dimineaţă, dacă nu vă hotărâţi, capetele vă cad jos!”, bietele fete s-au sfătuit una cu alta şi au început a plânge: „Ce-i de făcut? Dacă am coase pe mahramă chipul sfântului, spurcatul acesta voievod o să-l batjocorească; dacă nu-l vom coase, ne va omorî, cum am auzit că la ei nu-i mare lucru a omorî două-trei femei”.

Drept care s-au sfătuit împreună aşa: „Hai să ne rugăm Sfântului Dimitrie să ne ierte, căci el ştie că de frică trebuie să coasem”. Şi avea una din ele la dânsa icoana Sfântului Dimitrie, pe care o luase la sine când fuseseră robite şi amândouă tinerele au pus înainte icoana sfântului şi toată noaptea s-au rugat cu lacrimi, zicând aşa: „Sfinte Slăvite Mare Mucenic Dimitrie, să nu te superi pe noi, că noi ne apucăm mâine să coasem chi­pul tău pe o mahramă albă, frumoasă...  . Tu ştii, sfinte, că spurcatul acela de voievod n-o cere ca să te cinstească, ci ca să-ţi batjocorească chipul tău. Dar noi, temându-ne de moarte şi neavând credinţă tare, am ales să coasem chi­pul tău, deci nu te supăra pe noi”.

Şi s-au rugat cu la­crimi toată noaptea, iar a doua zi au căutat aţă potrivită şi ace şi pânză curată, subţire şi au început să coasă cu mul­tă măiestrie chipul Sfântului Mare Mucenic Dimi­trie, izvorâtorul de mir.

Şi când l-au terminat, a ieşit de o frumuseţe rară şi cugetau în inimile lor: „Vai de noi, păcătoasele, am fă­cut aşa de frumos chipul sfântului cusut pe mahramă şi-l va batjocori voievodul acesta spurcat, care se închină la soare şi la stele şi la idoli!”.

Şi au pus chipul acela al sfân­tu­lui de pe mahramă înaintea lor şi se plecau ca mai îna­in­te la icoana sfântului, rugându-se cu lacrimi: „Sfinte Di­mitrie, să nu ne pedepseşti pe noi, păcătoasele, că am fă­cut chipul tău aşa de frumos. Tu ştii că am făcut de fri­că, de nevoie şi nu de voie, ca să scăpăm cu viaţă aici, în ţa­ră străină şi barbară”.

Şi rugându-se ele până noaptea târziu, înfricoşate fiind amândouă de soarta acelei icoane, că va intra în mâna unui spurcat voievod ca s-o batjoco­rească, foarte mâhnite, foarte trudite, foarte necăjite, au adormit amândouă cu capul pe mahrama cusută de mâ­na lor. Dar – o, minunile tale, Sfinte Mare Mucenice Dimi­trie! – după ce au adormit, precum oarecând îngerul Dom­nului a luat pe proorocul Avacum din Iudeea şi l-a dus în groapa cu lei la Daniil, cu scafa cu zeamă şi cu pâi­nea, ca să hrănească pe cel ce zăcea în mijlocul leilor, aşa au fost răpite şi ele acum. Le-a răpit Sfântul Mare Mu­ce­nic Dimitrie cu totul, cu acea icoană de care erau re­ze­mate capetele lor. Şi ştiţi unde s-au trezit? În biserica din Tesalonic, tocmai la hramul sfântului, la privegherea cea de toată noaptea dinspre ziua de astăzi, 26 octombrie!

Şi a fost în timpul nopţii răpirea aceasta, iar ele, când s-au trezit în biserică, au văzut lumânări şi au auzit cântări bisericeşti şi popor foarte mult. Şi deodată toată lu­mea s-a speriat, văzând două fecioare cu acea ma­hra­mă preaminunată strălucind în mijlocul bisericii.

Erau ui­mite şi ele şi poporul, care se întreba: „De unde vin aces­tea şi un­de au aflat această preaminunată icoană cusută a sfân­tu­lui?”. Iar ele, văzându-se aici şi ştiind că din locul ro­biei lor, din Persia, până în ţara lor de baştină, erau atâ­tea mii de kilometri şi că ele doar într-o clipită de ochi au ajuns în bi­serica Sfân­tului Mare Mucenic Dimitrie din Tesalonic, au început a striga cu glas mare şi au dat slavă lui Dumnezeu, Mân­tui­torul nostru. Şi au lăudat pe Sfântul Ma­re Mucenic Dimi­trie, mulţumindu-i cu lacrimi de bucurie.

Şi s-a adunat toată lumea şi lua aminte la cele ce spu­neau ele; iar ele au început a spune la toată lumea: „Iu­biţi fraţi creştini, noi, cu câteva clipe în urmă, eram în Per­sia, roabe ale unui voievod păgân, care iată ce ne-a po­runcit nouă să facem”.

Şi au spus toată istoria, cum a tre­buit să coasă acea icoană, fără voia lor, spre a fi bat­jo­co­rită, cum s-au rugat cu lacrimi Sfântului Dimitrie să le ier­te şi cum le-a răpit de acolo şi acuma se văd în bise­ri­că tocmai în ţara lor.

Şi această minune preaslăvită a lăudat-o tot po­po­rul şi au adus toţi slujbă de mulţumire marelui mucenic Dimitrie, strigând toţi cu mare glas: „Doamne, miluieş­te-ne!”. Şi acea mahramă preaminunată, pe care a salvat-o marele mucenic Dimitrie împreună cu acele două fecioa­re, până astăzi se păstrează în tezaurul acelei biserici din Tesalonic.

Dar, fraţii mei, cum v-am spus, Sfântul Dimitrie şi toţi sfinţii se roagă pentru noi. Însă de la o vreme, dacă nu ne îndreptăm viaţa noastră şi Dumnezeu şi sfinţii Lui ne părăsesc.

Aşa s-a întâmplat şi atunci, pentru că, după o vreme, poporul de acolo a uitat minunile lui Dumnezeu şi ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, iar preoţii, care se aflau în biserica sfântului, vindeau cu bani mirul, care izvora din racla sa ca un izvor de folos şi încă cu bani grei.

Cine voia să aibă un gram de mir de la Sfântul Di­mi­trie, apoi acela trebuia să dea bani mulţi. Şi s-a mâniat Sfântul Dimi­trie pentru aceasta, pentru că el nu izvora mirul cu bani, ci gratuit, iar ei îl vindeau cu bani grei la cei mai săraci oa­meni şi la văduve. Şi atunci s-a supărat Sfântul Mare Mu­cenic Dimitrie al Tesalonicului şi s-a hotărât să plece de acolo, după porunca lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, pen­tru care el  şi-a vărsat sângele.

Dar înainte de a pleca Sfântul Dimitrie din Tesa­lo­nic, s-au mai întâmplat şi alte minuni înainte de căderea Ţarigradului, înainte de a veni Mahomed al II-lea Cu­ce­ri­to­rul să cucerească Constantinopolul, la anul 1453.

S-au întâmplat multe minuni, iar pe urmă au plecat nu numai moaştele Sfântului Dimitrie, ci şi alte sfinte moaşte, ca semn că Dumnezeu a părăsit pe greci pentru o vreme, pen­tru păcatele lor.

Şi iată cum s-a întâmplat acea ple­care. Nişte oameni binecredincioşi mergeau la hram la bi­se­rica Sfântului Dimitrie, în ajun de 26 octombrie. Mer­geau zece oameni spre Tesalonic, pe o vreme frumoasă, că acolo e mai cald ca la noi, fiind mai la sud şi au ajuns la o răspântie de drumuri, pe un câmp unde se întretăia dru­mul care venea de la apus către răsărit cu cel de la mia­zănoapte către miazăzi şi care mergea drept la Te­sa­lo­nic.

Şi pentru că înnoptase, aceşti oameni, care aveau şi ei ceva în traistă, ca la hram: mâncare, haine de schimb, ceva jertfă de dat la biserica sfântului, fiind obosiţi de cale, s-au culcat să se odihnească acolo, pe câmp, la acea răscruce de drumuri.

Dar – o, minune! – ce s-a întâmplat? După ce cei­lalţi au adormit, unul din ei s-a trezit şi – ce să vezi? Vede că vine dinspre Tesalonic un ostaş luminat, foarte frumos îmbrăcat şi călare pe un cal şi strălucea o aureolă în ju­rul capului său, ca soarele.

Venea călare dinspre Tesa­lo­nic, iar dinspre oraşul Larisa venea un arhiereu nespus de frumos îmbrăcat, cu toată podoaba arhieriei. Şi când i-a văzut că vin, acela i-a ghiontit în coaste pe ceilalţi to­va­răşi: „Măi, sculaţi-vă! Ia uite ce se vede: de aicea vine un arhiereu şi de acolo vine un ostaş”.

Şi aceia, când s-au trezit din somn, au încremenit, căci cei doi veneau cu lumină mare, deşi era o noapte întunecoasă. Şi când au ajuns la răscrucea drumurilor, arhiereul a întrebat pe os­taş: „De unde vii, ostaş al lui Dumnezeu, Dimitrie?”. Iar sfântul, care era călare pe cal, a început a zice: „Vin de la Tesalonic, că pentru păcatele poporului mi-a poruncit Dumnezeul şi Mântuitorul meu să plec de acolo, că nu mai poate suferi păcatele lor; şi iată, plec”. „Dar unde pleci?”. „Unde mă va duce Domnul, dar la Tesalonic nu mai pot sta, că s-au înmulţit păcatele poporului”.

Şi atunci Sfântul Dimitrie a întrebat pe arhiereul acela care venea de la Larisa, alt oraş mare al Greciei: „Dar tu, arhi­e­reule al lui Dumnezeu, Ahilie – că aşa se numea, pen­tru că sfinţii Ahilie şi Visarion aveau amândoi sfintele lor moaş­te de arhierei în Larisa –, tu de unde vii?”. Şi a zis ar­hi­ereul: „Şi eu, Sfinte Dimitrie, aceeaşi am păţit ca tine; am păzit cetatea Larisa patru sute de ani, rugându-mă, că se aflau moaştele mele acolo, dar în noaptea aceasta a ve­nit îngerul Domnului şi mi-a spus că Stăpânul Hristos îmi porunceşte să plec din Larisa, fiindcă şi alte sfinte moaş­te în noaptea aceasta vor pleca, pentru că Dumnezeu vrea să dea pe greci în mâna turcilor, pentru păcatele lor. Şi noi trebuie să tăcem, să nu mai apărăm ţărişoara aceasta, pentru că a greşit lui Dumnezeu”.

Şi după ce au vorbit acestea, amândoi şi-au plecat capetele la pământ şi au plâns, apoi s-a sărutat Sfântul Dimitrie cu Sfântul Arhi­e­reu Ahilie şi luându-şi rămas bun unul de la altul, în­da­tă s-au făcut nevăzuţi.

Iar cei care mergeau la hram, când au văzut aceste lucruri petrecute în miezul nopţii, au încremenit, spunând unii către alţii: „Oare ce să fie a­ceas­ta?! Vai de noi, că ne pedepseşte Dumnezeu, pleacă sfin­ţii din ţara noastră! Oare aşa să fie, cum am auzit noi?”. Şi şi-au luat traistele şi n-au mai dormit, ci au por­nit noaptea, căci înţelegând că în curând negreşit va veni mânia lui Dumnezeu, nici n-au îndrăznit creştinii aceia să se ducă la Tesalonic.

Ci, s-au întors înapoi, povestind tu­turor acea ve­de­re şi minune. Şi netrecând nici o lună, atât Tesa­lo­ni­cul cât şi Larisa s-au luat de către turci. Iar mai apoi a venit Ma­homed al II-lea şi a luat şi Constan­ti­no­po­lul, căzând atâ­ţia creştini în război şi în robie. Şi a dat Dumnezeu o ţa­ră creştină ca roabă turcilor celor fără Dumnezeu. Pentru ce? Pentru păcatele ei.

Să tragem concluzii, fraţilor şi să luăm aminte! Şi noi suntem ţară creştină şi noi ne închinăm Stăpânului Hristos şi Prea Sfintei Treimi şi Maicii Domnului şi noi cinstim pe Sfântul Dimitrie şi avem atâtea moaşte sfinte dragi, întregi, în ţărişoara noastră, iar sfinţii, ale căror moaşte păzesc ţara, ne ajută cu sfintele lor rugăciuni.

Sfinţii aceştia pururea se roagă pentru ţărişoara noastră. Avem moaştele întregi ale Sfintei Paraschiva, ale Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, ale Sfântului Grigorie Decapolitul de la Bistriţa, ale Sfân­tu­lui Dimitrie Basarabov, care mâine se prăznuieşte şi ca­re sunt la Bucureşti, la catedrala Patriarhiei.

Dacă v-aţi afla acum la Bucureşti, aţi vedea cum dealul Patriarhiei, de aseară de la ora 5 şi până poimâine seară, e plin de lu­me care merge, pe cinci-şase rânduri, să se închine la sfin­tele moaşte ale Sfântului Dimitrie Basarabov, un cu­vios din Bulgaria, pe care îl avem noi adus de multă vre­me.

Se duc mii şi zeci de mii de oameni, iar sfintele moaşte sunt scoase afară şi stau acolo până la miezul nopţii. Le lasă puţin înlăuntru şi dimineaţa iarăşi le scoate şi stau până seara târziu. Două zile şi două nopţi poporul se închină. Şi-i o frumuseţe mare să vezi credinţa poporului nostru creştin şi român, astăzi şi mâine, în jurul sfintelor moaşte ale Sfântului Dimitrie Basarabov.

Şi se duc oame­nii cinstind şi pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie de as­tăzi şi pe Cuviosul Dimitrie de mâine.

Mai avem, fraţilor, pe Sfântul Calinic, marele făcător de minuni de la Cer­ni­ca; Sfânta Filofteia fecioara, muceniţa milosteniei de la Ar­geş; Sfântul Iosif cel Nou, la catedrala din Timişoara; a­vem şi alte sfinte moaşte în ţară.

Dar dacă sfinţii aceştia se roagă lui Dumnezeu pentru noi, trebuie ca şi noi pu­ru­rea să ne rugăm la dânşii, să-i cinstim cu fapte bune şi cu rugăciune, ca să se roage pentru noi, ca nu cumva şi noi să fim părăsiţi ca grecii de atunci şi să vină mânia Dom­nului peste noi.

Deci să stăm bine, să luăm aminte: suntem ţară creştină, care crede drept în Sfânta Treime, în Prea Cu­rata Fecioară Maria şi în toţi sfinţii.

Pururea să ne rugăm Maicii Domnului şi la toţi sfinţii să mijlocească la Mân­tui­torul mântuirea noastră, iertarea păcatelor şi viaţa de veci. Amin.

Tradiţii şi obiceiuri populare de Sf. Dumitru

Sfântul Dumitru este prăznuit, în fiecare an, de credincioşi, pe 26 octombrie. Tradiţia spune că în această zi se sfârşeste „vara păstorilor”, începută pe 23 aprilie, de ziua Sfântului Gheorghe.

Tradiţia spune că Sfântul Dumitru desfrunzeşte pădurea, îi coboară pe ciobani cu oile de la munte, iar lumea se pregăteşte pentru iarnă. Există superstiţia printre ciobani că dacă arunci un topor între oi, iar lângă el se aşează o oaie albă, vremea va fi bună, iar dacă oaia este neagră, iarna va fi grea.

De Sfântul Dumitru, ciobanii se adună la Sărbătoarea recoltei, se fac focuri mari şi se dau la vale roţi din paie şi fân, cărora li se dau foc. Femeile le dăruiec copiilor mere, covrigi, nuci şi fructe uscate, iar bărbaţii scot cărbuni din foc şi îi aruncă spre livezi, pentru ca anul următor să aibă recoltă bogată de fructe.

Potrivit tradiţiei, dacă în ziua de Sfântul Dumitru este înnorat, vânt şi ploaie, iarna va fi grea şi cu zăpezi mari, iar dacă cerul va fi senin, iarna va fi mai uşoară.

ARTE 26 Octombrie

MUZICĂ 26 Octombrie

La Mulți Ani, Corina Chiriac!

Corina Chiriac: Minirecital la Cerbul de Aur 2018:

Dream (When You're Feeling Blue) - The Hugo & Luigi Cascading Voices Chorus! #ProfHowdy Redo!

Sweet Memories Full album Vol.40, Various Artist - Old Songs Sweet Memories

Grandes Boleros Orquestados En Piano y Guitarra Musical Instrumental - Grandes Éxitos Instrumentales

Романтическая Музыка и Красивая Природа 🍁 Осенний ПЛЕЙЛИСТ 🍁

POEZIE 26 Octombrie

Dosoftei

1624: S-a nascut Dosoftei (numele monahal al lui Dimitrie Barila), mitropolit al Moldovei. Cunoscând elina, latina, slavona, poloneza şi ucraineana, traduce în româneşte “Psaltirea pre versuri tocmită”, prima operă în versuri tipărită în româneşte; (d.13.12.1693). Dimitrie Barilă, cunoscut mai ales pe numele monahal Dosoftei, (n. 26 octombrie 1624, Suceava – d. 13 decembrie 1693, la Żółkiew, în Polonia, azi Jovkva, Ucraina), cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat sfânt.

Psalmul lui David

Doamne, mi-asculta de rugi
Ce ma rog din vriame lungi,
Si strigarea mia sa margi
Spre tine sa sa-ntaleagi.
Nu-ti intoarce sfanta fati
De catra mine cu grati.
Si le zi ce sant cu jiale
Si cu tangi de gresiale
Pleaca-ti auzul spre mine
Si sa-mi hii,
Doamne spre bine.
Si la ce zi ti-oi striga-te
Sa-mi auzi de greutate,
Ca-mi trec zalele ca fumul,
Oasele mi-s saci ca scrumul.
Ca neste iarbi taiati
Mi-iaste inema sacati,
Ca sti uiati de mine
Ce-am gatat sa mananc paine.
De suspinuri si de jiale
Mi-au lipitu-mi os de piale
De-a tocma cu pelecanul
Prin pustii petrec tot. anul.
Si ca corbul cel de noapte
imi petrec zalele toate,
Ca o vrabie ramasi
in supt streasini de casi.
Toati zua mi sa strambi

Pizmasii miei de-mi fac scrabi.
Si ceia ce m-imbuneazi
Fac giuramint sa ma piarzi.
Am mancat paine de zguri
Si lacrami in bauturi,
De fata maniii tale
Ce mi-ai dat de sus la vale.
Mi-s zalele trecatoare
De fug ca umbra de soare.
Si ca iarba cea taiati
Mi-iaste vratutea sacati.
Iar tu,
Dumnezau sfinte,
Tu esti din viaci de mainte,
Si petreci in rod de rudi.
Tu te scoali fara trudi
De vei milui
Sionul
Si sa-l cruti ca tu-i esti
Domnul.
Ca-i sunt vremile venite
Si pietrile indragite
De serbii sfintiii tale
Si tarna cea de pre cale.
S-ti vor cinsti sfantul nume
Limbile toate din lume,
Si cu dragoste toti craii
T vor vedia slava cu aii.
Ca vei zidi,
Doamne sfinte,
Sionul ca de mainte,
Si-ti vei ivi sfanta fati
Cu slavi si cu dulceati.
Ca le vei cauta de rugi
Celor din pedeapsi lungi,
Si de dansi nu-ti va fi greati,
Ce se roagi cu dulceati,
Si aceasta sa sa scrie
Preste alt rod ce sa vie.

Si oameni ce s-or zidi-si
Ti-or canta cu voaie tinsi.
Ca t-ai cautat spre multame,
Si domnul din ceri dand razi,
Cauta spre pamant sa vazi.
Si s-auza de duriare
Celor ferecati in fiare.
Si cei ucisi fara liage,
Cuconii sa le dezliage.
Sa dia viaste-n toi
Sionul
De bine ce-au facut
Domnul,
Sa-i laude santul nume,
in
Ierusalim si-n lume
Si gloatele cu gramadi
Sa sa strangi la fagadi.
Si-mparatai cu tot omul
Sa slujeasca toti la
Domnul,
Si sa-i raspunzi-n tarie
Cu cale de marturie.
Sa-mi dai viaste si cu bine
Pentru zale ce-am putane.
Si cand imi vei lua viata.
Ma rog,
Doamne, sa-ti vaz fata.
Ca preste tot rod de rudi
iti sunt aii fara trudi.
Si
Tu,
Doamne, cu cuvantul
Dintai ai urzat pamantul.
Si ceriurile ce-s nalte,
Sunt de mana ta lucrate.
Acialea toate s-or triace,
Iara tu tot vei petriace.
Si ca haina ponosati
Cand li-a hi vriamia sosati,
Li s-a destrama faptura
Din hire ca vechitura.

Si li-i depana ca tortul,
De sa vor schimba cu totul.
Iara tu,
Dumnezau sfinte.
Tu esti
Domn ca si mainte,
Si traiesti pre asezare
Ca cela ce esti
Domn tare.
Si fiii slugilor tale,
Le vei deschide-le cale,
Sa-si descalece mosie,
Sa s-asiaze cu vecie
Si sa-si radice samanti
Sa-ti slujeasci cu credinti.

Psalmul 99

Strigaţ din toate ţări cătră Domnul,
Ce lăcuiţ pre pământ tot omul.Slujiţ Domnului cu bucurie,
Nainte-I să-ntraţ cu mărturie.
Să ştiţ de Dumnezău că ni-i Domnul
Ce ne-au făcut pre noi, pre tot omul,
Că-I suntem ai Lui oameni de turmă
Şi oiţe de-I paştem pre urmă.
Prin porţâle Lui să-ntrăm cu rugă,
Sama să ne ia Domnul pre strungă.Să-I mulţămim, să-I vestim svânt nume,
Că-i bun Domnul şi slăvit în lume.
Mila Lui în veci este pre ţară
Şi-n tot rodul svânta-I adevară.

Nicolae Beldiceanu, poet roman (“Doine”, “Poliritmice”, “Tala”)

Biografie Nicolae Beldiceanu

Nicolae Beldiceanu (n. 26 octombrie 1844, Preutești, județul Baia - d. 2 februarie 1896, Iași) a fost un poet și prozator român.

Urmează cursurile Academiei Mihăilene din Iași. Ca poet a debutat în ziarul lui Hasdeu, „Lumina”. A colaborat la revista „Convorbiri literare”, unde a publicat poezii de factură romantică și pesimistă, apoi la „Contemporanul”, sub influența căruia a scris cele mai bune poezii ale sale (Vechituri, Lăutarul, Amurgul veacului, Dezmoșteniții). A mai publicat și lucrări arheologice, printre care Antichitățile de la Cucuteni(1885). A fost căsătorit cu Victoria, verișoara pictorului Octav Băncilă.^[1]Fiul său, Nicolae N. Beldiceanu (1881-1923), a fost un reputat prozator și publicist.

Opera

·         Tala. Nuvelă contimporană, Iași, 1882

·         Elemente de istoria românilor, I-III, Iași, 1893-1894

·         Poezii, Iași, 1893

·         Doine, Iași, 1893

·         Poezii, București, 1914

Desmoşteniţii 

Cît văd ochii peste lanuri, pentru cine ară pluguri,
Pentru cine sapă aur felurite meşteşuguri?
Mult folos aduce munca - e prielnică oricui;
Şi cu toate-acestea-n lume nu e bine, pace nu-i...
Azi, cu braţe dezrobite, zămislesc atâtea goluri,
Încît lipsa crăiniceşte între cele două poluri...

De cînd vulpea, la tribună, luînd glas de orator,
Linguşeşte bunătatea adormitului popor,
Mulţi, de aprigă nevoie şi de muncă zdrobitoare,
Fără strop de udătură, mor pe rodnice ogoare,
Banii ce se-ngroapă-n ladă, pe sărac nu-l folosesc,
În coşer, porumb s-adună: haine multe stăruiesc
Ne-mbrăcate, pe cînd turma cea de muncă zdrumicată,
Cît trăieşte, foamea rabdă, umblă vecinic dezbrăcată...

Cine ştie a colibei şi amarul şi necazul
Cine lacrimile vede, ce ca focul ard obrazul?
Mulţi sînt cei ce stau pe drumuri fără pîine şi desculţi;
Din acei ce-şi roagă moartea, sînt la număr încă mulţi,
Cînd în sac nu au făină, cînd în vatră n-au cenuşă,
Ce mai pot avea săracii? – doar gunoiul după uşă...
Apoi cum să aibă unii tot folosul şi tot bunul?
Şi ce-ar sătura o sută, să hrănească numai unul?

Sărăcie, eşti bătrînă ca şi foamea... Tu ţii minte,
De cînd ban cu ban se fură... Eu nu pot avea cuvinte
Lacrimi încă n-am destule, ca să plîng pe cei ce plîng...
Multe lipsuri, nevoi multe pe sărac de-aproape-l strîng,
Şi nu are o zi bună el din leagăn pîn’ la groapă;
Şi pe zi cu zi, legiştii ce tribuna stăpînesc,
Pe hîrtie ne dau pravili şi dreptatea siluiesc...
Stropşind inima şi mintea, ei joc gloatele-n arşic;
Legea le miroase-a carne şi a sînge de mojic...
...........................................................................
Pentru slujbă şi favoare, ca un cîne pentru os,
Un politic, lîngă urnă, latră fără de folos...
Dar, zadarnic, lacrimi cearcă să mai stoarcă el din piatră,
Căci acum a suta oară ştie lumea că el latră...

Cu o netedă cîmpie, cum nu samănă priporul,
Tot aşa nu se loveşte nici stăpînul cu poporul...

Legiuire îmbătrînită, tu dai vina pe săracul,
Ce la zi de grea nevoie, rupt de foame, rupe sacul,
Dar gîndească pravalistul: lucrătorul ce munceşte
La stăpîn întreaga vară, ce fel iarna se se hrăneşte?
Munca lor plătită este cu-a durerii pită neagră;
Cel bogat, sărac la cuget, din porumb – le dă pelagră...

Ce folos pentru ştiinţă e săracul în spital...
Lui ce-i trebuie viaţă? – Doctore, pe animal
Spintecă-l şi-l cercetează, căci în slujbă eşti chemat,
Nu să priboleşti săracul, ci să vindeci pe bogat!

Ce primiţi pe lucrul vostru voi, fierarilor sărmani,
Pentru lada-n care strînge cămătarul ai săi bani?
Voi, plugari făr’ de ogoare, pentru ce mai sămănaţi
Şi rodiţi prin munca voastră pînea care n-o mîncaţi?
Braţul omului e braţul cel mai ieftin: astăzi, voi
Nu plătiţi nici jumătate cît perechea cea de boi...

Salahor, lipsit de vară, tu, prostitule ţăran,
La stăpîn munciţi de-a una cîte zile-s într-un an;
Apoi, sfintele duminici, vi se face capul toacă,
Cînd cu „Doamne miluieşte” preotul minciuni vă toacă...
..........................................................................................
Lucraţi, oamenilor liberi, cum lucra odată robul,
Puneţi piatră peste piatră, mari sudori vărsaţi cît bobul;
Rădicaţi palat ştiinţei, zidiţi şcoli pentru boieri,
Ce-or găsi numai ţăranii cu momiţa că sînt veri...

Hai, siliţi, ridicaţi grabnic uriaşele cazarme,
Şi cetăţile trufaşe pentru oamenii de arme,
Ce-s meniţi a fi cuţitul cel de om hăcuitor,
Când pe galonaţi îi prinde gustul aprig de omor.
Fericit acel ce scapă din război făr’ de picioare:
Regele, în loc de pîne, îi dă – crucea de onoare...

O, voi, dascăli ai minciunei, voi stăpînilor creştini,
Ce mulţimei răstignite împletiţi cununi de spini,
De-aţi avea de fiară unghii, foame de-aţi avea cînească,
Ce datori sînt dezrobiţii pentru voi ca să robească?
Nu mai puneţi pe-ai lor umeri grele sarcini ca pe vită,
Încetaţi cu răutatea, căci îi duceţi la ispită...

Voi, poeţi, ce-n rime goale înşiraţi mereu palavre
Şi-nchinaţi a voastre ode, cînd la nişte sfinte javre,
Cînd, apoi, la comandirul mare peste ucigaşi...
Pana voastră cea pocită, steaua zilei murdăreşte;
Iar săracul, ce cu dreapta lui sudoare vă hrăneşte,
Blastămă figura voastră de slugarnice făpturi,
Care laudă în versuri omeneştile scursuri...
Nobile femei, cînd haina cu miresme o stropiţi,
Oare ştiţi a sărăcimei cîte lacrimi cheltuiţi?
Din a văduvei pustie şi nefericită casă,
Ştiţi voi cîtă pîne fură peticul cel de mătasă?

Spuneţi, idoli ai simbriei, voi, ce pe-ale voastre piepturi
Cu năprasnică mîndrie purtaţi aur şi scumpeturi,
Cîte, muncii, braţe smulge droaia voastră cea de slugi?
Spune, vulpe diplomată, dihor ce pe om distrugi,
Cît timp vor mai fi pe lume săcerişuri de războaie,
Iar pe holda omenească, ucigaşa de glonţi ploaie?
Dumnezei, luminii duşmani, voi, ce-ntre pămînt şi soare,
Staţi ca nourii durerii, de întunecaţi popoare
Cu a voastră nedreptate şi asprime – voi nu ştiţi,
Că un timp în sînul mamei, vitei vă semăluiţi?
Dar de vită şi de oameni, ce vă pasă? – cînd azi totul
Vi se pleacă, cînd de muncă scăpat este numai mortul?
Îngrozitu-s-a pămîntul de aşa prieteşug;
Pentru om şi pentru vită, fierul dă şi azi lanţug.
Căci e meşteră Puterea, şi-a făcut cumplită lege,
După care, ca pe vită, ştie bine să vă lege...
Şi-apoi zic, nesocotiţii, că voi liberi să trăiţi
Sînteţi – o, ce vorbe goale... sînteţi liberi – să muriţi...

Plînge glasul sărăciei ca un cîntec plin de jale...
Ascultaţi-l cum vă mustră, arătînd rănile sale;
Acest birnic al durerii – chip de vifor neguros,
El spre voi, cuţite parcă, din ochi zvîrle mînios!
Nu vă cere-a voastre scule, nu vă cere-a voastre bunuri,
Nici stăpîn el vrea să fie, peste săbii, peste tunuri,
Nu rîvneşte el mărirea, cu tăiosul ei satîr,
Nici coroane, ce stau bine pe urechi lungi de catîr...

Crieri, instrumente oarbe, ce-aţi ajuns a fi maşină,
Numai ca stăpînii voştri să trăiască în hodină...
Voi, ce trîntorilor, stofă de mătasă-nfiripaţi,
Şi, drept haină, zdrenţe numai de la dînşii căpătaţi;
Voi, ce marmoră cioplită pregătiţi pentru palate;
Voi, prostiţilor de muncă, ce mari temniţe zidiţi,
Ca în ele, pe gunoaie, voi amar să vă topiţi...
O, calici de toată breasla, cum hrăniţi pe toţi sătuii,
Şi cinstiţi pe necinstiţii, pe schilozii şi tehuii?
Nu ştiţi voi ce slabă este în putere strîmbătatea?
Limpeziţi-vă la minte, cîntăriţi-vă dreptatea.
Sută, cum laşi tu pe unul, munca ta să o mănînce,
Şi tu mie, cum laşi suta, în durere să te-mbrînce?
Ei, ce scnimbă fiica voastră într-o carne de plăcere,
Pe cînd sînu-şi pîngăreşte desfrînata lor muiere,
Vă iau pînea ce hrăneşte oasele şi-al vostru sînge,
Iar voi staţi, răbdaţi... şi foamea de stomac cumplit vă strînge...

De-aş cutreiera pămîntul, codrii lui întunecaţi,
N-aş găsi eu nicăirea: lupi săraci şi lupi bogaţi...
Număraţi voi, care duceţi greu nevoile pe umăr,
Cîte traiste sunt goale – şi-ţi vedea al vostru număr;
Ei sînt zece, sînt o sută, sînt o mie şi mai mulţi...
Dar ai voştri asupriţii: milioane sînt desculţi!
Ocean de sărăcie, de amar şi întuneric,
Cînd ai tu a ta putere, de ce stai ca un nemernic?
Cînd eşti suflet, cînd eşti număr, pentru ce mai stai la gînd?Înainte, înainte, milionule flămînd!

Apusul soarelui

În purpură şi aur, apune sfântul soare,
El sărutări trimete la fiecare floare;
Apusul scânteiază de raze aurii,
Şi apele albastre devin trandafirii.

Pe insula cu nuferi, pe trestie înaltă,
Se joacă două presuri, doi zburători de baltă;
Pe deasupra zboară, trec raţele în rând;
Nagâţul se roteşte şi ţipă când şi când.

Senin curat e cerul, abia vântul adie,
Iar trestia pe baltă se mişcă, se mlădie;
Furnică pe sub ape un şir de peştişori,
Apusul îi priveşte cu ochi scânteitori.
Din papura cea verde o broască verde sare,
Şi pe oglinda apei se face un cerc mare, -
Şi cercul mereu creşte - apoi pe nesimţit
Dispare, pe un luciu de raze aurit.

Dar ce s-aud, ce glasuri, ce şoapte ies din baltă? -
Prin razele de soare deodată se arată
Doi faguri de viaţă, doi muguri iubitori,
Două copile albe, cu sân de albe flori.

Copilele frumoase, voioase, râzâtoare,
Volocul cel cu peşte îl trag pe mal la soare,
Şi apa oglindeşte albastre bucurii,
Ş-albastrul, forme albe, - copile serafii.

Cămeşele lor ude de sânuri stau lipite;
Sub alba ţesătură se află tăinuite
Dulci forme de iubire, rotunde năluciri,
Comori de frumuseţe, de albe fericiri.

Iar soarele pătrunde prin inul cel subţire,
La peptul care poartă fragi tineri de iubire;
El pune flori de aur pe sân copilelor,
Şi călduros şi dulce sărută ochii lor.

Leonida Lari

Biografie Leonida Lari

Leonida Lari-Iorga (n. 26 octombrie 1949, Bursuceni, RSS Moldovenească, URSS - d. 11 decembrie 2011, Chișinău, Republica Moldova^[1]) a fost o poetă, publicistă, scriitoare, activistă, om politic și militantă pentru reunirea Basarabiei cu România.

Tinerețea și începuturile carierei

S-a născut la 26 octombrie 1949 la Bursuceni, în apropiere de Bălți (RSS Moldovenească, URSS), într-o familie de învățători, mama sa fiind Nadejda Tuchilatu. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, din Chișinău, facultatea de filologie. A fost colaborator la Muzeul de literatură D. Cantemir din Chișinău (1971-1973), redactor la revista "Literatura și Arta" (1985-1988) din RSSM, redactor șef al primei publicații în grafie latină din Republica Moldova - "Glasul națiunii" (1988-2003).

Leonida Lari s-a aflat printre fruntașii Mișcării de emancipare națională din Basarabia în anii 1988-1991. A fost Deputat în Sovietul Suprem al URSS (1988-1990) și membru al Biroului Permanent al Frontului Populardin Republica Moldova între 1990 și 1992. Între 1990 și 1997 a stat în fruntea Ligii Creștin Democrate a Femeilor din Moldova (una din componentele constituante ale Partidului Social-Liberal în 2001). Începînd cu anul 1992 este deputat în Parlamentul României (în 2004 a fost aleasă pe lista Partidului România Mare).

Activitatea politică

Leonida Lari a fost membru PRM timp de aproape 10 ani, ea obținând în total trei mandate de deputat (primul dintre ele obținându-l pe liste PNȚCD, după care a trecut la PRM) ^[2]

La începutul lunii februarie 2005, pe când era singurul parlamentar al PRM Suceava, Leonida Lari a anunțat că demisionează din acest partid deoarece preferă „libertatea de a gândi și de a acționa” și „un limbaj civilizat chiar față de adversarii politici”.^[3]

În ziarul Jurnal de Chișinău s-a opinat că: A fost membru al Partidului România Mare, pe care l-a părăsit, trebuie să recunoaștem, dintr-un motiv egoist, deloc principial, fiindcă nu a mai fost „realeasă” într-un post oarecare din structurile PRM^[4].

Pe 6 ianuarie 2007, ziarul Adevărul anunța că "Deputatul PRM Leonida Lari-Iorga și-a depus cerere de înscriere în Partidul Popular Creștin-Democrat (PNȚCD). Ea revine, astfel, în partidul care a propulsat-o în parlament, în 1992, pe listele din Galați

Activitatea literară

Este autor a 24 de volume de poezie și proză, precum și traducător din marea poezie universală.

·         Piața Diolei (1974)

·         Marele vânt (1980)

·         Mitul trandafirului (1985)

·         Scoica solară (1987)

·         Insula de repaos (1988)

·         Lumina grăitoare (1989)

·         Dulcele foc (1989)

·         Anul 1989 (1990)

·         Lira și păianjenul (1991)

·         Govorâŝij svet (1992)

·         Al nouălea val (1993)

·         Epifanii (1994)

·         Scrisori de pe strada Maica Domnului (1995)

·         Lunaria (1995)

·         Aldebaran (1996)

·         Între îngeri și demoni (1998)

·         Învingătoarele spații (1999)

·         Insula de repaus (2000)

·         Răstignirea porumbeilor (2003)

·         Epifanii și teofanii (2005)

·         Infinitul de aur (2006)

·         Sibila (2006)

·         Traduceri din lirica universala (2009)

·         101 poeme (2009)

Destinul iubitorilor de neam

Fratelui Grigore

E Pastele Blajinilor, Grigore,
Un Paste ca si tine de blajin,
Iar viata-mi nu-i pe zile, e pe ore
Si mor, si-nviu, si nu-i mai mare chin.

Cît de frumoasa-i asta primavara
Si o privesc prin geam cu mult regret,
Iar viata mi se-mprastie fugara –
În lume e strain orice poet.

Straini sîntem si noi ce nu o data
Am aparat românii de straini,
Si-acum ni se întoarce drept rasplata
Înjuratura fratilor români.

Ne urla dintr-o sete de putere,
Pe noi, ce libertate am dorit,
Pe noi, ce-am stat printre mitraliere
Si din masini aprinse am tîsnit.

Pe noi ne-njura, Grig, cum naiba iese,
Cînd haituiti si ierni, si primaveri,
Nu-am fost pentru-un partid cu interese,
Ci pentru interesul unei tari?

Cum iese, frate, mintea mi se-nmoaie
De la aceste mreje diavolesti,
La Chisinau, noi – calul de bataie
Si iarasi noi batuti – la Bucuresti?

Pai, iese, frate, iese la-ndemîna
Unor vînduti, uitati de Dumnezeu,
Se pare, ne lucreaza-aceeasi mîna
La Bucuresti, ca si la Chisinau.

Aceeasi mîna si pe-aceleasi coale
De ziar cu spectru antiromânist,
Ce vine dinspre Internationale
Si îl aduce-n lume pe-Anticrist.

E Pastele Blajinilor, e casta
Cinstire-a celor morti, chiar si straini,
Cît de frumoasa-i primavara asta,
În care am fi fost printre blajini!

Da, am fi fost si-n parc, si-n strazi, si-n piata,
Facuti, precum multimea, mototol,
Dar cîte ori vazut-am moartea-n fata,
În jurul nostru se crea un gol.

Un gol, un vid cumplit de aparare,
Deschis de undeva dinspre Arhei,
Un cerc ciudat, o aura, o stare,
De parca salvatoare de idei.

...Ard lumînari de Paste pe sihastre
Morminte unde Nistru curge-atent,
Unde e floarea natiunii noastre
Trimisa-n lupta fara armament.

Trimisi într-un razboi de mîntuiala,
Ce n-avu sens sa fie declansat,
Sîngele nevarsat în capitala
La margine de Nistru s-a varsat.

Frate Grigore, mi se face para
În suflet si ma ia un foc buiac,
Pe cînd mureau baietii pentru tara,
T;arii trageau la vodca si coniac.

Si mai rîdeau, si mai faceau si bancuri,
Avînd de garda cîte-un ienicer,
Cînd oase de copii trosneau sub tancuri,
Cînd sîndele striga pîna la cer!

Mi s-a scîrbit de-aceasta lume, frate,
Desi de sus e-al apararii cerc,
Unii se lupta pentru libertate,
Iar altii pentru-un ieftin feerverc.

E pastele Blajinilor, Grigore,
Si moarte n-am, si viata tot nu am –
Si nu traim pe zile, ci pe ore
Destinul iubitorilor de neam.

De Patrie

Când, aspra, ma scutura seara
Din ziduri prin pomi întomnați,
Ma sprijin cu gândul de țara
Strabunilor mei luminați.

Şi merg înspre locuri retrase,
Cernând amintirile-n mers, –
Acolo un tei ascultase
Întâiul, stângaciul meu vers.

În vale, sub casa batrâna,
Mânata de-un dor negrait,
Copila, privind în fântâna,
Adâncul din noi am privit.

Pe deal, catre marginea zarii,
Cu sufletu-n palme întins,
Odata, în arşița verii,
De dragoste trista am plans.

Iar unde cararea se stinge
Departe-departe-n țarâni
Pe unicul frate de sânge
L-am dus ca pe-un laur pe mâini.

Dragi dealuri, dorite de pace,
Smerite, nostalgice vai,
Eu nu spun ce-adaos voi face
Lumnii strabunilor mei.

Dar spun ca eu seara de seara
Mai greu, mai uşor, mai durut
Am stat pe o palma de țara
Şi focul aprins l-am ținut. 

TEATRU/FILM 26 Octombrie

Evocare Dumitru Rucăreanu

Biografie Dumitru Rucăreanu

Actorul Dumitru Rucăreanu s-a născut la 26 octombrie 1932, in orașul Ghimbav din județul Brașov.

A invațat la liceul Principesa Elena din Brasov si dorea sa urmeze Conservatorul din București. Studiase la Școala Populară de Arte din Brașov pianul si acordeonul dar s-a hotărât sa dea admitere la teatru. A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica in 1956, la clasa profesorului Nicolae Bălțățeanu si a fost repartizat la Teatrul Național din Craiova. A jucat încă din timpul facultății pe scena Studioului Cassandra din capitala in spectacole ca Bălcescu de Camil Petrescu, Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais, Tragedia optimistă de Vsevolod Visnevski, Don Gil de Ciorap Verde de Tirso de Molina. La Craiova a rămas pâna in 1959 si a jucat in rolul lui Figaro din Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais, Pavlik - O chestiune personală de Alexandr Stein, Ionescu - Arcul de Triumf de Aurel Baranga, Efim Lukici - Zări de necuprins de Nikolai Virta, etc.

S-a mutat la Teatrul de Comedie din capitala si a dat viata la zeci de personaje. A jucat in Burghezul gentilom de Moliere, Nuntă la castel de Suto Andras, Svejk în cel de-al doilea Război Mondial de Bertolt Brecht, Un Hamlet de provincie de Cehov, Mutter Courage de Bertolt Brecht, Noapte la Madrid de Calderon de la Barca, Mofturi de I.L. Caragiale, Arma secretă a lui Arhimede de Dumitru Solomon, D’ale protocolului de Paul Everac, Scandal în culise de Michel Frayn, Galy Gay de Bertolt Brecht, etc.
A colaborat si cu Teatrul de Revista, cu Teatrul Meu.

A debutat in cinematografie in 1963, cu pelicula "Liniște", in regia lui Alexandru Boiangiu, urmata de "Dragoste la zero grade" (1964), "Camera albă" (1965), "Asediul" (1971), "Aventuri la Marea Neagră" (1972), "Porțile albastre ale orașului" (1973), "Agentul straniu" (1974), "Cercul magic" (1975), "Mastodontul" (1975), "Calotescu" (1975), "Gloria nu cântă" (1976), "Acțiunea Autobuzul" (1977), "Am o idee" (1981), "Miezul fierbinte al pâinii" (1983), "Secretul lui Bachus" (1984), "Sosesc păsările călătoare" (1984), "Coana Chirița" (1986), "Secretul lui Nemesis" (1990), "Harababura" (1990).

La ediția din 2010 a Galei Comediei Romanesti i s-a decernat premiul de Excelență pentru întreaga carieră

Filme cu Dumitru Rucareanu

·         Cuscrele (2005)

·         Dulcea saună a morții (2003) - Doctorul

·         Cucoana Chirița (1986) Trailer

·         Căsătorie cu repetiție (1985)

·         Secretul lui Nemesis (1985) Trailer

·         Secretul lui Bachus (1984) - ofiţer de miliţie Trailer

·         Sosesc păsările călătoare (1984)

·         Amurgul fantanilor (1983)

·         Am o idee (1981) - Tipurdea

·         Grăbește-te încet (1981)

·         Reteaua "S" (1980) - ofiter de Securitate

·         Drumuri în cumpănă (1979)

·         Falansterul (1979)

·         Acțiunea Autobuzul (1978) - Matei

·         Toate pânzele sus! (1977)

·         Cercul magic (1975)

·         Mastodontul (1975) - Tobosarul

·         Porțile albastre ale orașului (1975) - Tunarul Mazilu

·         Aventuri la Marea Neagră (1972) - Nuny

·         Dragostea începe vineri (1972) - Medicul veterinar Gruiescu

·         Războiul domnițelor (1969)

·         Ziaristii / (1969)

·         Camera alba (1964)

·         Dragoste la zero grade (1964)

Dumitru Rucareanu - "Viata mea":

Dinu Tănase („Damen Tango”, „Emisia continuă”, „Doctorul Poenaru”).

Biografie Dinu Tănase

Dinu Tănase (n. 24 octombrie 1946, orașul Târgu Ocna, județul Bacău) este un regizor de film și scenarist român, iar la unele filme a fost producător și director de imagine.

Este directorul Festivalului Indie al producătorilor de film independenți(IPIFF —Independent Producers Indie Film Festival)

Filmografie

Regizor

·         Concert din muzică de Bach (1975)

·         Trei zile și trei nopți (1976, debut regizoral)

·         Doctorul Poenaru (1977)

·         Mijlocaș la deschidere (1979)

·         Întoarce-te și mai privește o dată (1981)

·         La capătul liniei (1982), regizor secund Viorel Branea

·         Emisia continuă (1984)

·         Cântec în zori (1986)

·         Erou la 13 ani (1989)

·         Condamnați la fericire (1992)

·         Damen Tango (2003)

·         Portrete în pădure (2014)

·         Monseniorul Vladimir Ghika - schiță de portret european (2014)

·         Cine a ucis Crăciunul? (2017)

Scenarist

·         Doctorul Poenaru (1978)

Director de imagine

·         Întoarcerea lui Magellan (1974)

·         Prin cenușa imperiului (1976)

Producător

·         În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură regia Sinișa Dragin (2001)

Doctorul Poenaru 1978 

Cidul Pierre Corneille

GÂNDURI PESTE TIMP 26 Octombrie

Dimitrie Cantemir - Citate:

SFATURI UTILE 26 Octombrie

PELTEA DE GUTUI

Iubiţi prieteni, vine iarna şi nu aţi terminat de umplut cămara! Mergeţi repede la piaţă şi luaţi gutui, sau, cine are, să le culeagă din grădină, ca mine!

Vă prezint o reţetă pe care o am de la bunica mea:

* 1 kg gutui,

* 1 kg zahăr,

* 1 l zeamă în care au fiert gutuile,

* vanilie.

Această peltea se poate face din gutui întregi sau numai din cojile şi mijlocul lor care au rămas de la alte preparate (dulceaţă etc.). Această parte din fruct (mijlocul cu sâmburii care conţin mai multă pectină), fiind foarte tare, niciodată nu se întrebuinţează pentru altceva; de aceea, este păcat să se arunce, ori de câte ori, se iveşte ocazia, deoarece se poate folosi la prepararea unui jeleu gustos. Pentru a obţine culoarea roz se pune la 1 kg gutui, 1 kg mere roşii ionatane sau alte mere cu coaja roşie. Gutuile se lasă să se îngălbenească bine, după ce s-au cules; apoi, se şterg de praful de pe ele, se spală şi se taie în felii împreună cu coaja şi sâmburii; la fel şi merele roşii. Se fierb împreună, într-o oală smălţuită, cu apa rece (care să depăşească nivelul lor cu 3-4 cm) şi se lasă până când se moaie bine, fără să se amestece, ca să nu se tulbure zeama. După aceea, se deşartă într-o strecurătoare pe care s-a aşezat un şervet dublu din tifon, cu un strat subţire de vată deasupra. Lichidul rezultat se cântăreşte. La 1 l lichid se pune 1 kg zahăr. Sucul şi zahărul se amestecă în cratiţa de dulceaţă şi se lasă să fiarbă până când se leagă ca pentru şerbet. Această peltea se poate servi cu linguriţa într-un pahar cu apă ca şi şerbetul (fără să cadă de pe linguriţă). Se poate lega mai puţin, numai ca pentru dulceaţă (se încearcă şi aceasta ridicând lingura vertical şi lăsând ultima picătură să cadă pe marginea unei farfurii, ca o mărgea fără să alunece, sau se ridică lingura, pe latul ei şi vor cădea deodată 3 picături de sirop bine legat, una lângă alta). Această peltea se va închega numai ca o piftie moale, şi se va folosi pentru tarte, budinci, griş şi orez cu lapte etc. După ce este gata, jeleul se pune fierbinte în borcanele aşezate pe o placă din metal sau pe două cuţite cu mâner din metal; se lasă să se răcească, apoi, borcanele se leagă. Se va gelifica în borcan, mai mult sau mai puţin, după cât a fost de legat.

ZACUSCĂ TOCATĂ

La iarnă veți fi încântați cu asemenea bunătăți!

·         Ingrediente

* 10 vinete mari

* 30 gogoşari roşii

* 10 ardei graşi

* 3 kg roşii

* 1 kg ceapă

* 400 ml ulei

* 4 căţei de usturoi

* foi de dafin

* boabe de piper

* sare

·         Mod de preparare

Vinetele se spală, se coc la foc iute, se curăţă şi se pun în plan înclinat să se scurgă zeama din ele, apoi se mărunţesc cu tocătorul de lemn. Gogoşarii şi ardeii se taie în două, se curăţă de cotoare şi seminţe, se spală şi se scurg şi se trec prin maşina de tocat, apoi totul se pune într-un vas, pe foc mediu, unde se lasă să fiarbă până scade zeama. Ceapa se curăţă, se spală şi se toacă mărunt, apoi se pune pe foc mediu, într-un vas mai mare, împreună cu jumatate din cantitatea de ulei. Ceapa se căleşte până se înmoaie şi devine aurie. Peste ceapă se adaugă vinetele tocate, ardeii şi gogoşarii, iar vasul se pune din nou pe foc mediu. Dupa 30 minute se adaugă sucul de roşii gros împreună cu usturoiul pisat, restul de ulei, foile de dafin, boabele de piper şi sarea, după gust. Când compoziţia începe să clocotească, se pune vasul în cuptor şi se lasă să scadă bine. Când uleiul se alege deasupra preparatului zacusca e gata.

Se lasă să-i iasă un pic sufletul după ce am scos vasul din cuptor, apoi se toarnă încet în borcane (preferabil cele cu filet şi capac) care în prealabil au fost sterilizate. Se închid capacele apoi borcanele se pun la fiert într-o cratiţă mare în care fundul a fost protejat cu prosoape. Se fierb 25 minute de când apa începe să clocotească. Se depoziteată în cămară sau în pivniţă (cine are).

După desfacerea capacului se pot păstra la frigider.

7 lucruri care determină bărbatul să-și piardă interesul față de tine | Eu stiu TV

26 OCTOMBRIE -  GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR

* Alcoolul ucide! -Si ce apa te face nemuritor?

* Vreo 20 de prieteni sarbatoreau ziua unuia dintre ei. La sfarsitul mesei, chelnerul noteaza cafelele comandate: -Mie sa-mi faci una slaba! -Mie una tare! -Una slaba si dulce pentru mine! -Amara! -Cu mult caimac! -Fara caimac, ai inteles? -Fara strop de rom! -A mea cu rom! -Sa fie calda! -A mea rece! Dupa putin timp, chelnerul aduce o tava cu cu cesti care le imparte dupa nota luata. Acesta este intrebat de un client de la alta masa: -Cum de ati tinut minte cine si cum ti-a cerut-o? -Sa fim seriosi, toate cafelele sunt la fel. La cata votca au baut, nu mai pot face diferenta!

* Doi betivi scot un om pe jumatate inecat dintr-un lac. - Vezi ba..., asa patesti daca bei apa.

* Doi betivi erau intr-o masina care mergea cu viteza, cand unul dintre ei striga: - Fii atent, urmeaza o curba periculoasa! Celalalt ii raspunde: - De ce strigi la mine? Credeam ca tu esti cel care conduce!

* Seara venind de la crasma, un betiv se loveste cu capul de un stalp si zice cu voce tare: - Unu. Un politai ii aude si ii urmareste,vazandu-l lovindu-se de al doilea stalp si zicand: -Doi. Vrand sa-l ajute se duce in fata lui si-l intreaba daca poate sa-l ajute cu ceva. Betivul zice: -Sigur ca poti,numara cate cucuie am in frunte! Politaiul zambind zice: -Ai doua cucuie. La care betivul raspunde: -Multumesc, mai am doua si ajung acasa...

* Doi betivi se intalnesc noaptea pe strada. - Bai, lamureste-ma si pe mine: chestia aia alba de pe cer e Luna? - Nu stiu, nu sunt din cartierul acesta.

*- Auzi ma, ce dracu e aia "claustrofobie"?! - Frica de spatii inchise. - Aaa...adica asa cum m-as duce eu sa cumpar o vodca si mi-e frica sa nu fie inchis?

* Alcoolul ucide celulele nervoase...Raman doar cele linistite.

* Un individ vine dimineata pe la 5 acasa. Intra tiptil in camera unde dormea sotia si da sa-si scoata pantalonii. - Betivule, iar vii la ora asta acasa? - Nu draga, zice omu' tragandu-si pantalonii la loc, acuma plec.

* Miezul noptii. Un betiv se leagana din gard in gard, cand e oprit de un politist. - Actele la control, va rog si sa-mi spuneti unde mergeti! Betivul se uita lung si raspunde: - Ma duc la o conferinta despre efectele nocive ale alcoolului si despre riscul betivilor de a deveni ! ratati. Politistul se uita la el fix si intreaba: - La ora asta? Cine tine o conferinta despre asa ceva la miezul noptii? - Nevasta-mea si mai mult ca sigur si soacra-mea